UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

la disciplina
DELINCVENȚĂ JUVENILĂ

cu titlul
FACTORII FAVORIZANȚI AI DELINCVENȚEI JUVENILE

Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Marius Mazilu

Masterand:
Toader Elena-Cătălina

SIBIU
2022
 CUPRINS

Capitolul I. Introducere..........................................................................................2
Capitolul II. Familia ca factor favorizant al delincvenței juvenile.....................5
Capitolul III. Inadaptarea școlară ca factor favorizant al delincvenței
juvenile.....................................................................................................................9
Capitolul IV.

1
 Capitolul I. Introducere

De-a lungul timpului, delincvența juvenilă a îmbrăcat diverse forme, amploarea

sa fiind generată atât de caracteristicile fiecărei epoci, cât și de climatul social,
cultural, economic și politic al unei arii geografice. Subiectul delincvenței juvenile
nu reprezintă o noutate, însă preocuparea specialiștilor pentru stabilirea factorilor
favorizanți ai acesteia și prevenirea și combaterea acestui fenomen este relativ
recentă.1
Fenomenul de delincvență juvenilă se manifestă cu o intensitate sporită în țara
noastră, fapt confirmat de statisticile penale realizate de organele specializate de
control social și prezentate opiniei publice. Frecvența infracțiunilor săvârșite de
către minori a cunoscut o creștere spectaculoasă după Revoluția din decembrie
1989, România aflându-se, la acel moment, într-o perioadă de tranziție și de criză. 2
Delincvența juvenilă cunoaște diverse definiții și accepțiuni ce vizează atât
manifestările deviante și nonconformiste specifice vârstei adolescentului, cât și
actele de încălcare a legii penale comise de acesta. În sfera acestui fenomen intră
„minorii cu tulburări de comportament”, „minorii problemă”, „minorii aflați în
derivă” și „minorii aflați în conflict cu legea penală”, motiv pentru care definirea
acestui concept reprezintă o adevărată provocare pentru cei care analizează
delincvența juvenilă.
Astfel, un psiholog va avea în vedere la formularea definiției delincvenței
juvenile trăsăturile de personalitate și eșecul procesului educativ, în timp ce un
psihiatru va ține cont de incapacitatea de adaptare la realitate a minorului. Însă, un
sociolog va fi de părere că maturizarea socială constituie punctul de plecare pentru
1
Elena Manea, Etiologia delincvenței juvenile. Abordare prin prisma principalelor instanțe de socializare: familia,
școala și grupul de prieteni, din revista PROBATION Junior, nr. 1 din 2014, p. 22 (www.ceeol.com, vizitat la
15.01.2022).
2
Emanuela Liliana Diacu, Delincvența juvenilă. Factori multiplicați în determinarea comportamentului
infracțional, din revista PROBATION Junior, nr. 2 din 2010, p. 47 (www.ceeol.com, vizitat la 15.01.2022).

2
definirea delincvenței juvenile. Cu alte cuvinte, acțiunile minorului delincvent intră
în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, ce include și normele
juridice, din cauza dificultăților de integrare în societate pe care le are. 3
Delincvența juvenilă este o formă a comportamentului deviant, ce prezintă
gradul de periculozitate cel mai ridicat, întrucât aduce atingere celor mai
importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale și juridice
care ghidează conduita indivizilor.4
Dreptul penal oferă o definiție clară actului delincvențial (infracțiunii), punând
accent pe caracterul socialmente periculos al faptei și pe existența vinovăției la
comiterea ei. Astfel, conform art. 15 NCP, infracțiunea este fapta prevăzută de
legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o, aceasta fiind, totodată, singurul temei al răspunderii penale. 5
Pornind de la aspectele menționate mai sus, putem afirma că delincvența
juvenilă desemnează totalitatea abaterilor și încălcărilor normelor sociale,
sancționate de legea penală, săvârșite de persoanele care nu au împlinit 18 ani. 6 Cu
toate acestea, regimul răspunderii penale a minorului diferă în funcție de categoria
de vârstă din care face parte. Astfel, potrivit art. 113 alin. (1) NCP, minorul care
nu a împlinit vârsta de 14 nu răspunde penal, în timp ce alineatul (2) al aceluiași
articol prevede faptul că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde
penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. În schimb,
conform art. 113 alin. (3) NCP, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde
penal potrivit legii.7
Important de menționat este că, de-a lungul timpului, s-a demonstrat faptul că
există o distincție între delincvența juvenilă și delincvența adultă. Astfel,
personalitatea minorului delincvent se află în plin proces de formare, pe când

3
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Ed.
Lumina Lex, București, 2002, p. 66.
4
I. Pârvulescu, R. Pârvulescu, Sociologia devianței și controlului social (note de curs), Petroșani, 2005, p. 50.
5
Art. 15 din Codul penal.
6
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură și presă „ȘANSA”
S.R.L., București, 1994, p. 267.
7
Art. 113 din Codul penal.

3
personalitatea delincventului adult este deja formată, fiind, în puține cazuri,
susceptibilă de a evolua.8
Fenomenul de delincvență juvenilă reprezintă o problemă socială foarte
complexă, apărută ca urmare a interacțiunii unor cauze individuale și sociale și a
unor condiții favorizante, a căror cunoaștere și explicație științifică stau la baza
măsurilor de politică penală și socială, menite să faciliteze prevenirea și
combaterea manifestărilor antisociale, care cunosc o dezvoltare fără precedent în
societatea contemporană.9

8
Gabriela Scutea, Cunoașterea personalității minorului - un prim pas în prevenirea și combaterea delincvenței, în
Revista Pro Lege, nr. 4 din 2008, p. 13 (www.ceeol.com, vizitat la 15.01.2022).
9
I. Pârvulescu, R. Pârvulescu, op. cit., p. 3.

4
 Capitolul II. Familia ca factor favorizant al delincvenței juvenile

Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă un grup de oameni care

relaționează datorită unor legături de sânge, mariaj sau adopție. Ca instituție
socială, aceasta îndeplinește mai multe funcții principale, printre care se numără:
1) Funcția de status (familia oferă cele mai importante statusuri ale unei
persoane: soț/soție, mamă/tată, fiu/fiică etc.);
2) Funcția afectivă (orice ființă umană își găsește echilibrul afectiv, în primul
rând, în cadrul familiei);
3) Funcția protectivă (instituția familiei este prima instituție care oferă
protecție oamenilor în societate);
4) Funcția economică (familia reprezintă o unitate economică atât ca producție,
cât și ca registru de consum);
5) Funcția de socializare (prin intermediul acesteia este asigurată învățarea
comportamentelor, abilităților, informațiilor necesare fiecărei persoane pentru a
putea să trăiască și să se dezvolte într-o societate);
6) Funcția de reproducere (vizează atât aspectul biologic, cât și pe cel social și
constă în dezvoltarea demografică a unei societăți).10
Factorii familiali implicați în socializarea minorilor reprezintă o principală
cauză a delincvenței juvenile prin carențele educaționale din familie, care duc la
inadaptarea acestora. Există mai multe tipuri de climate educaționale familiale ce
au efecte nocive asupra dezvoltării psiho-emoționale a minorilor:
1) Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților
Lipsa acordului între părinți privind metodele disciplinare și sancțiunile
educaționale generează confuzie pentru copii, care, în condițiile date, nu mai pot
înțelege noțiunea de disciplină și respecta anumite reguli. În cazul în care astfel de
situații se întind pe perioade lungi de timp, poate avea loc declanșarea unei
predispoziții spre delincvență.

10
Doina-Olga Ștefănescu, Alfred Bulai (coord.), Vladimir Pasti, Marius Pieleanu, Mihai Păunescu, Sociologie:
manual pentru clasa a XI-a, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 59, 60.

5
 Părinții joacă un rol extrem de important în educația copiilor, deoarece aceștia
sunt răspunzători de pregătirea lor pentru confruntarea cu diverse obstacole sociale
sau situații conflictuale printr-un comportament corespunzător, pentru a împiedica
formarea ori exacerbarea unor nevoi egoiste care determină, în unele cazuri,
comiterea de acțiuni infracționale. O atitudine hiperprotectoare, caracterizată de o
afecțiune excesivă din partea unuia dintre părinți poate știrbi autoritatea lui ori
provoca pierderea acesteia, acest fapt determinând perturbări în procesul de
maturizare socială a minorului.
Astfel, autoritatea parentală poate fi grav afectată de factori precum
insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor, liberalizarea
accentuată a înțelegerii democrației de către tineri, forțarea tendinței de
„emancipare” spre independență și relațiile socio-afective extrafamiliale. 11
2) Atitudinea indiferentă și autocrată a părinților
Copiii „respinși” de părinți sunt instabili din punct de vedere emoțional,
iritabili și manifestă indiferență față de școală și o agresivitate latentă. De
asemenea, acești copii sunt introvertiți, marginalizați de colegii lor, nu suportă
pozițiile de inferioritate în joc și manifestă ostilitate față de părinții lor.
Dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor este influențată în mod negativ de către
comportamentele antipatice sau agresive ale părinților, pe care le adoptă.
Un puternic impact asupra personalității copilului îl are și atitudinea
hiperautoritară a unuia ori a ambilor părinți. Au fost identificate trei tipuri de
părinți foarte severi: părintele demisionar, părintele dominator și părintele tiran.
A) Părintele demisionar este acea persoană veșnic ocupată ori plecată de acasă,
care, din dorința de a nu fi deranjată, își respinge în permanență copilul, fapt ce îi
creează acestuia sentimentul de abandon, care, la rândul său, dă naștere unor
frustrări ce pot fi resimțite pentru tot restul vieții sale. O astfel de tipologie de
părinte este considerată de mulți specialiști în domeniu ca fiind o cauză a
delincvenței juvenile.12

11
Mărioara Petcu, Delincvența. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 148.
12
Idem, p. 149.

6
 B) Părintele dominator este autoritar și pretinde din partea copiilor ascultare și
respect, considerându-i pe aceștia niște ființe slabe, ce au nevoie de protecție.
Copiii care au astfel de părinți sunt, în majoritatea cazurilor, timizi și inhibați, dar
există și posibilitatea de a recurge la „revoltă” și de a se manifesta prin violență, ca
o formă de descărcare indirectă, orientată către alte persoane.
C) Părintele tiran, deși are o fire slabă, timidă, compensează în relația cu copiii
prin izbucniri sporadice de autoritate, inducându-le stări de inhibiție și de frică prin
conduita sa instabilă. Lipsa dragostei parentale contribuie la apariția sentimentului
de frustrare. Copilul respins și maltratat de unul dintre părinții săi va trăi cu ferma
convingere că violența este cea mai bună modalitate de a gestiona diverse situații,
însă obiectul agresivității sale nu va fi părintele său, de care îi este teamă, ci alte
persoane, inclusiv deținătorii autorității școlare ori ai ordinii publice. 13
3) Dezorganizarea familiei
Dezorganizarea familiei reprezintă un factor ce favorizează apariția
delincvenței juvenile în măsura în care se ivesc disfuncționalități la nivelul
organizării și educării copiilor. Educația din astfel de familii devine precară, din
cauza socializării insuficiente sau a socializării discordante.
Familiile dezorganizate pot fi de mai multe feluri:
A) Familia incomplet unită sau nelegitimă;
B) Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți, ca urmare a
divorțului, a separării sau a părăsirii;
C) Familia „cămin gol”, în care partenerii trăiesc în aceeași locuință, dar se
rezumă la intercomunicări minimale, fără să reprezinte unul pentru celălalt un
suport emoțional;
D) Familia „în criză” din cauza anumitor împrejurări ce determină absența
temporară sau permanentă a unuia dintre soți (boală, închisoare, deces);
E) Familia în cadrul căreia există anumite situații ce duc la eșecul marital
(boli psihice grave ale unuia dintre soți ori ale copilului, condiții fizice cronice
incurabile).

13
Idem, p. 150.

7
 Un asemenea mediu familial poate da naștere unui climat de nesiguranță, care,
la rândul său, poate duce la inadaptare socială și chiar la delincvență juvenilă. 14
4) Climatul familial conflictual
Părinții reprezintă adevărate modele pentru copiii lor, motiv pentru care se
impune din partea lor o atenție sporită asupra comportamentului pe care îl adoptă
în familie.
Deși există familii „organizate” (nedezmembrate), și în cadrul acestora pot
apărea stări conflictuale, de intensitate diferită și provocate de cauze diferite, ce pot
afecta dezvoltarea copiilor. Starea conflictuală poate îmbrăca diverse forme de
manifestare, de la forme incipiente, precum cearta, discuțiile în contradictoriu și
refuzul îndeplinirii anumitor obligații familiale, până la forme complexe, cum ar fi
violența fizică, alungarea de la domiciliu și existența unor relații extraconjugale.
Factori precum dependența de alcool sau de droguri, promiscuitatea morală
(prostituția) ori antecedentele penale pot genera și întreține asemenea conflicte.
Cu cât conflictele intraconjugale sunt mai frecvente, mai intense și au
manifestări mai violente, cu atât ele capătă o forță destructivă pentru familie,
devenind simptom al sindromului disfuncțional al familiei, fapt ce împiedică
îndeplinirea atribuțiilor cuplului în relația conjugală și parentală. 15

14
Idem.
15
Idem, p. 151.

8
 Capitolul III. Inadaptarea școlară ca factor favorizant al
delincvenței juvenile

Familia reprezintă mediul socializator primar care trebuie suplimentat prin

intermediul unor alte instanţe de socializare, cum ar fi mediul educaţional.
Şcoala este un factor de socializare educativ primordial, ce are drept scop
facilitarea procesului de învățare, formarea disciplinei și a motivației pentru
respectarea unui program și a normelor de conduită și obținerea performanței
școlare, reprezentând, în același timp, o fază de tranziţie dintre familie şi viitoarea
profesie. Totodată, menirea mediului educațional constă în realizarea și
consolidarea unei societăți individualizate, ce ține seama de particularitățile
fiecărui elev.
Cadrul în care se desfășoară acest proces de socializare este unul formal,
caracterizat de neutralitate afectivă, cadrul didactic introducând o nouă imagine a
adultului, de data aceasta mai autoritară, mai distantă şi mai puţin înţelegătoare
decât imaginea adultului din familia de provenienţă.16
Copiii care nu reușesc să se adapteze la școală sunt catalogați drept copii-
problemă, întrucât adoptă un comportament deviant, ce contravine cerințelor
impuse de societate și activităților școlare. Aceștia se caracterizează prin
nesupunere față de regulile și normele școlare, lipsă de interes față de cerințele și
obligațiile școlare, absenteismul, repetenție, conduită violentă față de colegi și de
profesori.17
Inadaptarea școlară, ca factor favorizant al delincvenței juvenile, vizează două
planuri: planul pedagogic sau instrucțional, respectiv dificultățile de asimilare a
cunoștințelor în cadrul procesului educativ, și planul relațional, caracterizat de a
stabili legături atât cu colegii, cât și cu profesorii, de a-și însuși normele impuse de
instituția de învățământ și valorile sociale acceptate. Cu alte cuvinte, planul
pedagogic are în vedere eșecul școlar, în timp ce planul relațional, în cazul

16
Elena Manea, op. cit., p. 24.
17
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit., p. 288.

9
existenței unor deficiențe de comunicare, poate genera apariția conduitelor
deviante care, la rândul lor, pot duce la delincvență juvenilă.
Eșecul școlar poate fi cauzat de factori interni și externi. Printre factorii interni
se numără irascibilitatea, hiperexcitabilitatea, malformațiile anatomo-fiziologice,
deficiențele senzoriale sau retardul mintal, care pot da naștere unor complexe de
inferioritate ce pot duce la inhibarea minorului. Din categoria factorilor externi fac
parte mediul familial dezorganizat, caracterizat de o lipsă a respectului pentru
educație și cultură, eterogenitatea clasei de elevi sub aspectul vârstei și ritmului
individual de asimilare a cunoștințelor, metodele de predare ineficiente sau
deficitare, slaba pregătire profesională a unor profesori, ghidarea procesului
educativ după programe școlare care nu sunt adaptate la cerințele societății și lipsa
de empatie a cadrelor didactice față de problemele cu care se confruntă elevii lor.
În acest fel, relația dintre elevi și profesori devine distantă, formală, caracterizată
de o indiferență manifestată de ambele părți, crescând, totodată, frecvența anumitor
fenomene sociale, precum inadaptarea școlară, absenteismul și abandonul școlar, în
special în cazul copiilor din mediul rural.18
Inadaptarea relațională presupune, pe de-o parte, tulburările de socializare cu
familia, cu profesorii și cu colegii, și pe de altă parte, încălcarea repetată a regulilor
colectivității școlare și extrașcolare. Astfel, cauze precum cele individuale
(labilitate psihică, hipersensibilitate, deficiențe intelectuale, agresivitate, tulburări
de caracter) ori cele familiale și psihopedagogice de ordin școlar (conflictele
elevului cu colegii săi de clasă, dezacordul dintre profesor și elev cu privire la
motivațiile conduitei adoptate de minor, discriminarea ori părtinirea anumitor elevi
de către cadrul didactic, sancțiuni permisive sau prea severe, apariția unor
subgrupuri în cadrul clasei, cu valori și obiective diferite, ce pot intra într-un
conflict) pot determina adoptarea unor conduite deviante, ce includ atât modificări
de comportament predelincvent (minciună, violență verbală, copiatul sistematic la
teste, bruscarea colegilor de clasă), cât și abateri grave de la normele morale și
verbale (furtul, violențele fizice, tâlhăria, prostituția, consumul de alcool sau de

18
www.scribd.com (vizitat la 21.01.2022).

10
droguri, distrugerea). Toți acești factori, împreună cu convingerea fermă a multor
tineri că educația primită în școală nu constituie o garanție a succesului profesional
și material pot duce la indiferența față de mediul școlar, materializată, în cele din
urmă, prin abandonul școlar.19

19
Idem.

11