III.

Expune concluzia Curții

În ceea ce privește speța de față, în urma dezbaterilor care au avut loc
înaintea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a doua), Curtea a
stabilit că art. 101 alin. (1) TFUE și art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr.
1/2003 CE trebuie interpretate în sensul că instanţele și autorităţile
naţionale de concurenţă au posibilitatea de a investiga și de a sancţiona o
înţelegere care poate afecta comerţul dintre statele membre, dar care nu
depășește pragurile cotelor de piaţă stabilite de Comisie în Comunicarea
de minimis, cu condiția ca acordul respectiv să constituie o restrângere
semnificativă a concurenței în sensul acestei dispoziții.
Considerentele care au stat la baza acestei soluții au fost:
1. Criteriile de apreciere a efectului semnificativ pe care îl poate avea
un acord asupra comerțului dintre statele membre sunt: cuprinsul
dispozițiilor acordului, obiectivele pe care urmărește să le atingă,
contextul economic și juridic în care acesta se înscrie, natura produselor
sau a serviciilor afectate, condițiile reale de funcționare și de structura
pieței sau a piețelor relevante.
2. Comunicarea de minimis nu este obligatorie pentru autoritățile de
concurență și instanțele din statele membre. Așadar, autoritatea de
concurență a unui stat membru poate să țină seama de pragurile stabilite
la punctul 7 din Comunicarea de minimis, fără însă a fi obligată să le
respecte.
3. Luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este
inutilă în cazul în care rezultă că acesta are un obiect anticoncurențial
(urmărește restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței).
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța de trimitere (Curtea de
casație franceză) este competentă să se pronunțe, întrucât, în privința
părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la această instanță. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta
observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face
obiectul unei rambursări.