UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

la disciplina
DELINCVENȚĂ JUVENILĂ

cu titlul
FACTORII FAVORIZANȚI AI DELINCVENȚEI JUVENILE

Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Marius Mazilu

Masterand:
Toader Maria-Cristina

SIBIU
2022
 Cuprins

Capitolul I. Noțiuni introductive............................................................................. 2

Secțiunea 1. Noțiunea de „delincvență juvenilă”...................................................... 2
Secțiunea 2. Noțiunea de „predelincvență juvenilă”................................................. 3
Secțiunea 3. Distincția dintre delincvența juvenilă și delincvența adultă.................5
Capitolul II. Infractorii minori................................................................................6
Capitolul III. Factorii interni favorizanți ai delincvenței juvenile...................... 8
Secțiunea 1. Disfuncțiile cerebrale............................................................................ 8
Secțiunea 2. Deficiențele intelectuale........................................................................9
Secțiunea 3. Tulburările afective............................................................................. 10
Secțiunea 4. Tulburările caracteriale....................................................................... 11
Secțiunea 5. Vârsta...................................................................................................12
Capitolul IV. Factorii externi favorizanți ai delincvenței juvenile....................13
Secțiunea 1. Factori de natură familială.................................................................. 13
Subsecțiunea 1. Dezorganizarea familiei............................................................... 14
Subsecțiunea 2. Atmosfera familială conflictuală..................................................16
Subsecțiunea 3. Atitudinea hiperautoritară în cadrul familiei.............................. 17
Subsecțiunea 4. Atitudinea hiperpermisivă în cadrul familiei...............................18
Subsecțiunea 5. Atitudinea indiferentă în cadrul familiei......................................19
Secțiunea 2. Factori de natură educațională............................................................ 19
Subsecțiunea 1. Eșecul școlar.................................................................................19
Subsecțiunea 2. Greșelile cadrelor didactice în procesul educativ.......................20
Secțiunea 3. Factori de natură socială și economică............................................... 22
Subsecțiunea 1. Aderarea la anturaje nefaste........................................................22
Subsecțiunea 2. Nivelul de trai scăzut.................................................................... 23
Subsecțiunea 3. Mass-media...................................................................................23
Capitolul V. Concluzii............................................................................................ 25

1
 Capitolul I. Noțiuni introductive

Secțiunea 1. Noțiunea de „delincvență juvenilă”

În orice societate există reguli şi norme care impun persoanelor fizice realizarea
acţiunilor dezirabile din punct de vedere social şi moral, manifestarea
comportamentelor admise şi alegerea, în situaţii sociale concrete, a soluţiilor
compatibile cu principiile și valorile promovate de societatea respectivă.
Drumul foarte lung si complex pe care îl parcurge copilul de la existența
biologică la cea socială este, în esență, drumul umanizării și socializării acestuia.
Acest fenomen de adâncă transformare a copilului se realizează treptat prin
extinderea si desăvârșirea continuă a relațiilor cu mediul, ceea ce echivalează cu
ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale.
Procesul de umanizare și socializare a ființei umane nu este un fenomen simplu,
supus unei coordonări totale și certe, întrucât intervin mai mulți factori care
favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.1
Este notoriu faptul că valoarea supremă a unei societăţi puternice şi sănătoase
sunt copiii. Totodată, ei sunt unul din cele mai vulnerabile grupuri sociale,
deoarece au nevoie de grijă, atenţie, siguranță şi atitudini corespunzătoare din
partea adulţilor. Comiterea de către un copil a unei fapte antisociale trebuie să
îngrijoreze întreaga societate, fapt ce presupune intervenţii prompte de suport şi
protecţie din partea familiei, instituţiilor publice şi private din comunitate.
Creșterea fenomenului delincvenței juvenile nu doar în țările cu o economie slab
dezvoltată, ci și în cele cu un nivel înalt de dezvoltare economică, creează o serie
de probleme în societate. Studierea cauzelor care determină apariția și dezvoltarea
acestui fenomen este necesară pentru elaborarea și adoptarea unor măsuri de
prevenire și combatere a acestui fenomen îngrijorător.2

1
https://www.academia.edu (vizitat la 20.01.2022).
2
Elena Manea, Etiologia delincvenței juvenile. Abordare prin prisma principalelor instanțe de socializare: familia,
școala și grupul de prieteni, din revista PROBATION Junior, nr. 1 din 2014, p. 22 (www.ceeol.com, vizitat la
20.01.2022).

2
 Fenomenul delincvenței juvenile este un subiect larg dezbătut, care suscită
atenția cercetătorilor din diverse domenii precum cel medical, sociologic,
psihologic, pedagogic, criminologic, criminalistic sau juridic, aceștia conferindu-i
fenomenului în cauză o investigație interdisciplinară. În acest context, este de la
sine înțeles interesul specialiștilor manifestat față de delincvența juvenilă, atât din
punct de vedere conceptual, cât și din perspectiva semnificației acestui fenomen.
Astfel, din perspectiva sociologică, prin delincvență juvenilă se înțelege o formă
a devianței de la circuitul normal al vieții. În plan sociologic, acest fenomen s-ar
traduce prin dezordinea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi roluri,
susceptibilă să genereze o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele
individuale.
De asemenea, într-o abordare psihologică, delincvența juvenilă este privită ca o
formă a inadaptării în societate, în timp ce domeniul psihiatriei ar cataloga acest
fenomen ca fiind o manifestare a unei tulburări comportamentale, o consecință a
relelor tratamente, a abuzului sexual sau a abuzului fizic exercitat de familie.
Totodată, din punct de vedere juridic, delincvența juvenilă desemnează
totalitatea abaterilor și încălcărilor normelor sociale, sancționate de legea penală,
săvârșite de persoanele care nu au împlinit 18 ani.3
Așadar, delincvența juvenilă reprezintă ansamblul de conduite morale
inadecvate ale indivizilor care nu au împlinit vârsta majoratului, dar care se abat de
la norma penală prin diferite forme de comportament, în această categorie fiind
incluși minorii care transgresează legea, cei care sunt abandonați de părinți sau de
cadrele didactice și se afiliază la niște anturaje nefaste, potențial delincvente, cei
care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, în urma aplicării unor sancțiuni
excesiv de severe și cei care au nevoie, din diverse motive, de protecție.4
Secțiunea 2. Noțiunea de predelincvență juvenilă
Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, la
originea ei existând un întreg parcurs social, psihologic şi biologic în ceea ce

3
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură și presă „ȘANSA”
S.R.L., București, 1994, p. 267.
4
Mărioara Petcu, Delincvența. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.145.

3
priveşte conduita minorului, dar şi condiţiile de viaţă ale acestuia. O serie de
atitudini adolescentine, considerate deviante de către adulţi, sunt, de fapt,
comportamente normale pentru această vârstă, ele neputând fi considerate conduite
anormale şi, cu atât mai puţin, acte delincvente. La majoritatea tinerilor,
comportamentul rebel specific adolescenţei dispare odată cu depăşirea acestei
vârste şi cu integrarea lor în structurile socio-profesionale.
Un rol important în depăşirea „crizei" adolescentine îl are familia. Acolo unde
se identifică disfuncţionalităţi în relaţiile familiale, socializarea va întâmpina şi ea
obstacole şi inerţii din partea minorului, a familiei şi a societăţii, perpetuând astfel
comportamentul deviant al tânărului. Dar devianţa poate fi facilitată şi de alte
cauze: lipsa de claritate sau de justeţe a normelor sociale şi familiale,
incompatibilitatea acestora cu aspiraţiile individului, schimbările unor sisteme de
valori sau chiar agenţii sociali care încurajează sau descurajează tendinţele de
nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga, vagabondajul,
integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool şi tutun,
abandonul şcolar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu încalcă
norme penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicaţi.
Totuși, ele pot constitui în viitor „ocazii" reale pentru comiterea unor fapte într-
adevăr delincvente, aflate sub incidenţa legii penale. Aşadar, asemenea conduite
deviante, deşi nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei
eventuale „cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus
noţiunea de predelincvenţă juvenilă.
Predelincvenţa juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor
care, fără a avea un conţinut nociv ca atare, pot determina, în anumite condiţii,
comiterea de acte antisociale. În opoziţie cu predelincvenţa se află delincvenţa care,
din punct de vedere criminologic, constituie o violare a dispoziţiilor Codului penal
sau altor legi speciale cu caracter penal, adică a normelor sociale care prezintă o
importanţă fundamentală pentru comunitate.5

5
https://www.academia.edu (vizitat la 20.01.2022).

4
 Secțiunea 3. Distincția dintre delincvența juvenilă și delincvența adultă
Distincţia între delincvenţa juvenilă şi delincvenţa adultă a fost creată de-a
lungul timpului de practica şi teoria criminologică şi se întemeiază pe ideea că
tânărul delincvent este o personalitate în formare, în curs de socializare, în timp ce
personalitatea delincventului adult este deja formată şi relativ puţin susceptibilă de
a evolua.6
Noţiunea delincvenţă juvenilă este o noţiune suficient de largă şi de echivocă
pentru a include în conţinutul său orice act care încalcă exigenţele de conformism
impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor. Spre deosebire de criminalitate
(infracţionalitate), care implică orice act de încălcare a legilor de către adult,
delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite şi acţiuni care sunt comise de
persoane imature, care n-au atins încă vârsta majoratului şi nu au, prin urmare,
responsabilitatea socială. Se observă că, dincolo de caracterul ei juridic, noţiunea
de delincvenţă juvenilă are o serie de semnificaţii biologice, psihologice şi sociale
ce fac dificilă definirea ei precisă. În plus, exceptând violările legii penale,
delincvenţa juvenilă cuprinde o serie de acte, care, dacă ar fi comise de către adulţi,
aceştia nu ar fi consideraţi infractori de către legea penală. Printre aceste acte se
numără vagabondajul, cerşetoria, fuga de acasă şi de la şcoală, nesupunerea faţă de
autoritatea părinţilor sau educatorilor, consumul de alcool etc. Pentru toate aceste
fapte, alături de alte fapte mai grave, cu caracter delictual propriu-zis, minorii şi
tinerii nu pot fi judecaţi şi sancţionaţi decât în cadrul unui regim juridic special
conceput pentru minori şi tineri.7

6
Gabriela Scutea, Cunoaşterea personalităţii minorului – un prim pas în prevenirea şi combaterea delincvenţei, în
Revista Pro Lege, nr. 4/2008, p. 13.
7
Daniela Roman, Delincvența juvenilă în România: Factori de risc care determină comportamentul delincvent, în
Revista Studia Universitatis Moldaviae, nr. nr.3(113), 2018, p. 107.

5
 Capitolul II. Infractorii minori

Specificul fenomenului infracțional în rândul minorilor ridică probleme

deosebite de prevenire și de combatere, întrucât cauzalitatea acestuia constă într-o
multitudine de factori, aceștia putând fi clasificați în două mari categorii, și anume:
factori interni, individuali (disfuncțiile cerebrale, deficiențele intelectuale,
tulburările afective, tulburările caracteriale, vârsta) și factori externi, sociali
(factori de natură familială, educațională, socială și economică).
În încercarea de a găsi cele mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a
delincvenței juvenile, legiuitorul român a fost pus în fața problemei stabilirii
vârstei de la care minorul răspunde penal, adică a vârstei de la care, conform
cercetărilor și studiilor de psihologie pedagogică, se consideră că acesta are
înțelegerea semnificației sociale a conduitei sale periculoase și a scopului
sancțiunilor aplicate pentru o asemenea conduită.
Prin urmare, în cuprinsul Codului penal român este prevăzut la art. 113 faptul că
răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani, sub condiția dovedirii că în
momentul săvârșirii faptei a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani, fără
vreo a fi impuse anumite condiții.
Orice persoană este considerată a fi minoră dacă vârsta ei este sub 18 ani. Nu
prezintă relevanță faptul că persoana în cauză și-a dobândit capacitatea deplină de
exercițiu prin căsătorie, deoarece din perspectiva dreptului penal, orice individ care
nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat a fi minor.
Față de minorul care nu răspunde penal și care comite fapte prevăzute de legea
penală se vor lua măsurile de protecție specială reglementate de Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, aceste măsuri fiind
plasamentul și supravegherea specializată.
Sancționarea minorilor infractori va fi realizată în conformitate cu particularitățile
fizice și psihice ale acestora, cu scopul educării și reeducării. Art. 114 din Codul
penal român menționează în mod expres faptul că față de minorul care, la data
săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură
6
educativă neprivativă de libertate. Măsurile educative neprivative de libertate care
pot fi aplicate minorului aflat într-o asemenea situație sunt stagiul de formare
civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
Este foarte important de menționat faptul că măsurile educative privative de
libertate (internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție)
pot fi dispuse doar dacă minorul în cauză a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i
s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început
înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat sau atunci când pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai
mare ori detențiunea pe viață.8

8
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediția a II, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 430-431.

7
 Capitolul III. Factorii interni favorizanți ai delincvenței juvenile

Secțiunea 1. Disfuncțiile cerebrale

Prezența disfuncțiilor cerebrale poate fi constată ca urmare a efectuării unei
electroencefalograme (EEG) de către medicul specialist neurolog.
Electroencefalograma reprezintă o metodă de evaluare non-invazivă, care
detectează, potentează și înregistrează activitatea bioelectrică a creierului. Printre
disfuncțiile cerebrale care pot fi depistate se numără retardarea neuropsihică, starea
de hiperexcitabilitate consecutivă unei disfuncții în dinamică cerebrală și
anomaliile de tip epileptic cu elemente de focar electrografic.9
Marea parte a studiilor efectuate de către specialiștii în domeniu au demonstrat
faptul că delincvenții minori nu prezintă anumite particularități în legătură cu
traseele înregistrate pe electroencefalogramă. Cu toate acestea, au fost identificate
anumite anomalii ale activității electrice a creierului în cazul unora dintre
delincvenții minori supuși examinării, lucru care a evidențiat existența unei
patologii cerebrale a acestora.
Cu titlu exemplificativ, un asemenea studiu a fost realizat în anul 1963, de către
cercetătorii japonezi M. Kimura și Y. Nakazawa, aceștia constatând, în urma
analizei realizate asupra traseelor bioelectrice ale unui grup de delincvenți minori,
că undele theta sunt mai frecvent întâlnite la recidiviști.
Tot în același an, oamenii de știință francezi Georges Verdeaux și Jacqueline
Verdeaux au efectuat un studiu comparativ între traseele bioelectrice cerebrale ale
unui grup de 120 de delincvenți cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și cele ale unui
grup de 123 de minori nedelicvenți, de aceeași vârstă și de același sex. În urma
studiului, ei au identificat diferențe sub aspectul caracteristicilor funcționale, aceste
diferențe fiind de natură să releve o întârziere de câțiva ani în maturizare sau
prezența unor tulburări de ordin psihologic.
Un alt studiu cu o deosebită semnificație în materia anomaliilor traseelor
bioelectrice cerebrale a fost efectuat de către Virgil Dragomirescu. În cadrul

9
www.referatele.com (vizitat la 21.01.2022).

8
studiului, acesta a examinat 111 minori cu tulburări de comportament, traduse in
conduite deviante, delictuale. Grupul de 111 minori examinați EEG, cu vârsta între
12-17 ani, a fost alcătuit din 96 de băieți și 15 fete, iar în urma analizei traseelor
EEG, cercetătorul român a constatat în cazul a 91 dintre subiecții studiului prezența
unor trasee EEG cu anomalii electrografice de diverse tipuri. De asemenea, la 36
de cazuri au fost identificate descărcări patologice, de natură să evidențieze o
retardare neuropsihică, cu aspect electrografic sub vârsta cronologică. Totodată, au
fost identificate în cazul a 31 de subiecți existența unor anomalii electrografice
care denotă o hiperexcitabilitate neuronală. În plus, la 24 de minori din grupul
supus cercetării au fost evidențiate în urma studiului anomalii de tip epileptic.10
Secțiunea 2. Deficiențele intelectuale
În cazul majorității delincvenților minori au fost constatate carențe în ceea ce
privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală, care reprezintă un real impediment în
anticiparea consecințelor și implicațiilor faptelor lor și în conștientizarea gravității
acestora din punct de vedere social. Unii specialiști au subliniat în repetate rânduri
faptul că nivelul mintal scăzut constituie o premisă a infracţionalităţii, mai ales
dacă este asociat cu perturbări emotiv-active ale personalităţii şi cu condiţii
defavorabile de mediu.
Studiile naționale și internaționale au scos în relief faptul că numărul
delincvenților minori cu deficiențe intelectuale este mai mare în cazul
infracțiunilor grave sau deosebit de grave. De asemenea, în urma acestor cercetări,
s-a constatat faptul că numărul debililor mintali este mai mare în rândul
recidiviștilor decât în rândul celor care se află la prima abatere. Mai mult,
procentajul debililor mintali este aproximativ la fel de ridicat ca cel al
delincvenților minori cu tulburări emotiv-active.
Cu toate acestea, există și situații în care anumite infracțiuni precum furturile sau
escrocheriile sunt săvârșite de minori cu un nivel de dezvoltare a inteligenței

10
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit., p. 274.

9
normal sau chiar superior, întrucât ele nu pot fi comise cu ușurință de cei care
prezintă deficiențe intelectuale.11
Secțiunea 3. Tulburările afective
Afectivitatea joacă un rol important în viaţa şi activitatea individului uman şi
orice abatere de la normal creează probleme, uneori destul de serioase, pe linie
adaptativă. În ceea ce-i priveşte pe delincvenţii minori, după cum afirmă
majoritatea cercetătorilor, se pare că aceştia se caracterizează fie printr-un nivel
insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivităţii.
Insuficienta maturizare afectivă presupune lipsa unei autonomii afective,
insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, acesta din urmă fiind aflat în
strânsă legătură cu insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității
emoționale și slaba dezvoltate a emoțiilor și sentimentelor superioare, în special a
celor morale. Asemenea trăsături psihocomportamentale determină lipsa capacității
de autoevaluare și de evaluare adecvată și lipsa obiectivității față de sine și față de
alții. În urma studiului realizat de către A.M. Durea în 1936 asupra a 316
delincvenți minori, cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, s-a ajuns la concluzia că
delincvenții prezintă o întârziere a maturității afective de aproximativ 2 ani față de
nedelincvenții de aceeași vârstă.12
În categoria stărilor de dereglare a afectivității menționăm instabilitatea
(labilitatea) afectivă, ambivalența afectivă, indiferența afectivă, stările de frustrare
afectivă, conflictele afective, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste, empatice.
Conform numeroaselor studii efectuate în domeniul psihologiei judiciare,
instabilitatea emotiv-acțională constituie una dintre cele mai frecvente
caracteristici psihice ale delincvenților, în special a delincvenților minori.
Stabilitatea emotiv-acțională a persoanei obișnuite se caracterizează prin reacții
emotiv-active relativ stabile, durata reacțiilor sale reglate în mod voit și conștient,
lipsa de oscilații excesive și constanța reacțiilor care rămân, sub aspect cantitativ și
calitativ, identice în raport cu stimulii declanșatori. În schimb, instabilitatea

11
Idem, p. 275.
12
Idem, p. 276.

10
emotiv-acțională a delincventului presupune discontinuitate, salturi nemotivate de
la o extremă la alta și inconsecvență a reacțiilor față de stimulii declanșatori.
În prezența unui nivel crescut al egocentrismului şi a unui nivel scăzut al
toleranţei la frustraţie, minorul va căuta să-și formuleze şi să-și atingă unele
obiective acţionale tocmai prin recurgerea la mijloace ilegale.13
Secțiunea 4. Tulburările caracteriale
Caracterul, în calitatea lui de nucleu al personalităţii, se formează şi se dezvoltă în
pe tot parcursul vieții unui om, motiv pentru care este puternic dependent de
ansamblul de condiţii şi împrejurări în care trăieşte individul uman în mod
nemijlocit, precum şi de ansamblul de factori de ordin socio-cultural, luat într-un
sens mai larg, care influenţează şi modelează procesul continuu al dezvoltării sale.
Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidenţă faptul că
acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică, care se
manifestă prin următoarele: autocontrol insuficient; impulsivitate şi agresivitate;
subestimarea greşelilor şi a actelor disociale sau antisociale comise; indolenţă,
indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă; opoziţie şi respingere a normelor social-
juridice şi morale; tendinţe egocentrice; exacerbarea unor motive personale egoiste,
a unor trebuinţe şi tendinţe înguste, de nivel redus; absenţa sau insuficienta
dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a sentimentelor etico-morale;
dorinţa realizării unei vieţi „uşoare”, fără muncă.14
Trăsăturile caracteriale joacă un rol important în ceea ce privește îndeplinirea
funcției de reglare a caracterului, întrucât generează un mod constant de
manifestare, chiar dacă există anumite cazuri în care caracterul individului poate
suferi „abateri” mai mari sau mai mici de la modelul comportamental „etalon” al
acestuia.15

13
Idem.
14
Andra Dascălu, Amelia Singh, Delincvența juvenilă-un fenomen social tot mai des întâlnit, în Analele
Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu, Seria Litere și Ştiinţe Sociale, nr. 1/2012, p. 44.
15
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit.,, p. 278.

11
 Secțiunea 5. Vârsta
În viziunea multor specialiști din domeniul psihologiei judiciare, vârsta se află
într-o strânsă legătură cu săvârșirea anumitor fapte antisociale. Această teorie este
susținută de existența incapacității de a conștientiza consecințele propriilor acțiuni,
a gradului scăzut de maturizare psiho-emoțională și a imprudenței specifice vârstei
adolescenței.16
Adolescența este un adevărat punct de cotitură în ceea ce privește procesul de
formare și de consolidare a personalității, fiind în același timp și o etapă complexă
din viața oricărei ființe umane, marcată de conflicte permanente cu societatea,
tensiuni, dezechilibre, nonconformism manifestat prin idei și stil vestimentar,
tendința de evadare din realitatea socială, violență fizică și verbală și alte
manifestări agresive de respingere a autorității adulților, prin intermediul căreia se
încearcă afirmarea independenței și autonomiei morale, cu toate că personalitatea
adolescenților este una predominant imatură și instabilă.17

16
www.criminalistic.ro (vizitat la 20.01.2022).
17
Ioan Ștef, Ana Ștef, Teorii și cercetări privind agresivitatea la adolescenți, Ed. Universității „Lucian Blaga” din
Sibiu, Sibiu, 2018, p. 81.

12
 Capitolul IV. Factorii externi favorizanți ai delincvenței juvenile

Secțiunea 1. Factori de natură familială

Delincvenţa juvenilă este considerată a fi o tulburare a personalităţii, dar şi o
incapacitate a minorului de a se adapta realităţii sociale. Acestea reprezintă un
efect al disfuncţiilor din familie şi din alte contexte educative.
Familia este un grup social, în care membrii sunt legaţi prin căsătorie, raporturi
de vârstă, trăiesc împreună, cooperează şi au grijă de copiii din interiorul familiei,
aceasta reprezentând principalul pilon de dezvoltare al oricărui om. Familia, ca
instanță de socializare primară și continuă și în același timp, factor al controlului
social în cadrul societății, reprezintă o condiție sine-qua-non a împlinirii
personalității și a realizării profesionale.
Climatul familial reprezintă atmosfera, moralul grupului familial, acesta putând
fi pozitiv sau negativ, interpunându-se ca un filtru între influenţa educaţională ce o
exercită părinţii şi bagajul psiho-comportamental realizat la nivelul personalităţii
copilului. În cazul unui climat familial negativ, concretizat prin conflicte şi
neînţelegeri, copilul va ajunge să devalorizeze imaginea modelului parental. Există
unele familii ce realizează o socializare considerată a fi negativă pentru copii,
dezvoltând astfel apetitul spre devianţă al acestora. Acei părinţi induc tinerilor
modele de conduită, de comportament şi atitudini ce sunt în discordanţă cu
normele şi valorile dezirabile din punct de vedere social.
De-a lungul timpului, funcţiile pe care familia trebuie să le îndeplinească s-au
schimbat. Aceste schimbări sunt în strânsă legătură cu schimbările economice,
culturale şi de civilizaţie ale unei societăţi. Totuşi, pot fi distinse mai multe funcţii
generale ale familiei, care s-au conservat în timp: funcția de status (familia oferă
cele mai importante statusuri ale unei persoane: soț/soție, mamă/tată, fiu/fiică etc.),
funcția afectivă (orice ființă umană își găsește echilibrul afectiv, în primul rând, în
cadrul familiei), funcția protectivă (instituția familiei este prima instituție care
oferă protecție oamenilor în societate), funcția economică (familia reprezintă o
unitate economică atât ca producție, cât și ca registru de consum), funcția de

13
socializare (prin intermediul acesteia este asigurată învățarea comportamentelor,
abilităților, informațiilor necesare fiecărei persoane pentru a putea să trăiască și să
se dezvolte într-o societate) și funcția de reproducere (vizează atât aspectul
biologic, cât și pe cel social și constă în dezvoltarea demografică a unei societăți).18
Însă, pe lângă aceste calități, familia poate reprezenta și un grup în care au loc
tensiuni și conflicte, care nu vor trece fără urmări în viața copilului. Fără îndoială
că familia, primul mediu de viață al copilului, exercită o influență considerabilă
asupra dezvoltării acestuia. Istoria fiecărei familii, cu problemele ei specifice care-i
conferă o notă proprie în raport cu toate celelalte, contribuie în mod hotărâtor la
conturarea profilului personalității copilului.19
Subsecțiunea 1. Dezorganizarea familiei
Așa cum am specificat și înainte, familia, ca formă specifică de comunitate
umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie,
care se caracterizează prin comunitate de viată, interese şi întrajutorare. Familia
este unitatea în care copiii se dezvoltă armonios din punct de vedere psihic, fizic şi
afectiv, având modele parentale pe care şi le pot însuşi. Lipsa unuia dintre părinţi
nu face altceva decât să dezechilibreze întreg sistemul familial, apărând o
încărcătură de rol atât în sarcina părintelui rămas singur, cât şi a copiilor. De
asemenea se modifică curba ascendentă a formării personalităţii copiilor, apărând o
carenţă atât în educaţie, cât şi în structura afectivă a copiilor.
Înţeleasă şi concepută ca funcţionalitate integrală a familiei, normalitatea vieţii
familiale impune exercitarea adevărată a tuturor funcţiilor, rolurilor şi sarcinilor
din cadrul familiei. Absenţa uneia din aceste funcţii, datorată unei organizări
deficitare a structurii familiei (dezorganizarea ei) are o serie de implicaţii.20
Organizarea familiei influențează mai ales modelele de identificare și motivațiile
tânărului, dezorganizarea ei generând o serie de tensiuni si conflicte pe care

18
Doina-Olga Ștefănescu, Alfred Bulai (coord.), Vladimir Pasti, Marius Pieleanu, Mihai Păunescu, Sociologie:
manual pentru clasa a XI-a, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 59, 60.
19
Idem
20
Viorica Cristina Cormoș, Efectele divorţului asupra copiilor şi a părintelui rămas singur, în Analele Universităţii
Ştefan cel Mare din Suceava, Seria Filosofie şi Discipline socio-umane, p. 89-90

14
adolescentul le va interioriza profund în structura personalității sale.
Circumstanțele care antrenează dezagregarea familiei provoacă, de fapt, o
recrudescență a fenomenului de delincvență juvenilă.
Odată cu schimbarea compoziţiei familiale, se schimbă rolurile familiei,
conţinutul acestora, precum şi calitatea interacţionării dintre membri. În această
situaţie, familia ca întreg se dezorganizează, performanţele ei devin minime, iar
climatul său se deteriorează, exercitând influenţe negative dintre cele mai profunde
asupra membrilor comunităţii familiale. O familie lipsită de funcţionalitate
normală este o familie dezorganizată. Disfuncţiile ei apar şi mai vizibil în situaţiile
de divorţ, când căsătoria eşuează, în majoritatea cazurilor despărţirea partenerilor
generând consecinţe nefaste, uneori dramatice asupra familiei ca întreg şi în special
asupra copiilor.
Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divorţ) constituie, de
asemenea, una din cele mai frecvente explicaţii ale apariţiei comportamentului
delincvent, în condiţiile în care, în familiile dezorganizate există o serie de condiţii
negative, printre care lipsa supravegherii timpului liber şi a anturajului minorilor,
absenţa identificării fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimţită
ca urmare a lipsei din cămin a unuia dintre părinţi etc.21
Principalele tipuri de familii dezorganizate sunt următoarele:
A) Familia incomplet unită sau nelegitimă;
B) Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți, ca urmare a
divorțului, a separării sau a părăsirii;
C) Familia „cămin gol”, în care cei doi parteneri trăiesc în aceeași locuință,
însă interacțiunile dintre ei sunt minimale, suportul emoțional fiind aproape
inexistent;
D)Familia „în criză” din cauza anumitor împrejurări ce determină absența
temporară sau permanentă a unuia dintre soți (boală, închisoare, deces);

21
Elvira Ciobanu, Rolul ambivalent al familiei în manifestarea delincvenței juvenile, Institutul de cercetări juridice
și politice AȘM, p. 125

15
 E) Familia în cadrul căreia există anumite situații ce duc la eșecul marital (boli
psihice grave ale unuia dintre soți ori ale copilului, condiții fizice cronice
incurabile).22
Subsecțiunea 2. Atmosfera familială conflictuală
Climatul educativ familial este o formaţiune psihosocială complexă, cuprinzând
ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini etc. ce
caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp.
Climatul educativ familial conflictual, nevrotizant, cu educaţie contradictorie
este un mediu favorabil de dezvoltare a nevrozelor la copii. În aceste condiţii,
copiii încep să imită comportamentul adultului agresiv sau dezvoltă tulburări
emoționale. În consecință, unii minori devin brutali, agresivi față de semeni, se
răzbună pe persoanele mai slabe fizic. Ostilitatea părinţilor dezvoltă la copil
agresivitatea, ura faţă de unul din părinţi, neîncrederea în sine, dorinţa de a se
răzbuna pe părinţii „răi” sau pe unele persoane neimplicate în relaţiile familiale.23
Este foarte important să precizăm faptul că putem regăsi atmosfera familială
conflictuală chiar și în cadrul familiilor „organizate”, starea conflictuală având
forme de manifestare variate, de la forme incipiente, precum cearta, discuțiile în
contradictoriu și refuzul îndeplinirii anumitor obligații familiale, până la forme
complexe, cum ar fi violența fizică, alungarea de la domiciliu și existența unor
relații extraconjugale. Asemenea conflicte pot fi generate și susținute și de alți
factori precum dependența de alcool sau de droguri, promiscuitatea morală
(prostituția) ori antecedentele penale.
Cu cât conflictele intraconjugale sunt mai frecvente, mai intense și au
manifestări mai violente, cu atât ele capătă o forță destructivă mai mare pentru
familie, devenind simptom al sindromului disfuncțional al familiei, fapt ce
împiedică îndeplinirea atribuțiilor cuplului în relația conjugală și parentală.

22
Mărioara Petcu, Delincvența. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 150
23
Lucia Savca, Delincvența juvenilă-Sursă a climatului familial nefavorabil, în Conferința „Formarea inițială și
continuă a psihologilor în domeniul protecției copilului față de violență" Chișinău, Moldova, 26 octombrie 2018, p.
419

16
 Coparticiparea copilului la certurile, neînţelegerile, conflictele, agresiunile şi
violenţele manifestate în cadrul familiei întărește comportamentul violent. Prin
urmare, familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic
viciate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în cea mai mare
măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii
copiilor.24
Subsecțiunea 3. Atitudinea hiperautoritară în cadrul familiei
Prin hiperautoritarism se înțelege exagerarea exercitării rolului parental în
direcția impunerii totale a voinței părinților și limitării posibilităților de exprimare
a inițiativei și independenței copilului.
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată atât de
către unul dintre părinți (de către tată, în majoritatea cazurilor), cât și de către
ambii părinți.
Au fost identificate trei tipuri de părinți foarte severi: părintele demisionar,
părintele dominator și părintele tiran.
A) Părintele demisionar este acea persoană veșnic ocupată ori plecată de acasă,
care, din dorința de a nu fi deranjată, își respinge în permanență copilul, fapt ce îi
induce acestuia sentimentul de abandon, care, la rândul său, generează frustrări ce
pot fi resimțite pentru tot restul vieții sale. O asemenea tipologie de părinte este
considerată de mulți specialiști în domeniu ca fiind o cauză a delincvenței
juvenile.25
B) Părintele dominator este autoritar și pretinde din partea copiilor ascultare și
respect. În ochii unui astfel de părinte, imaginea copiilor săi este cea a unor ființe
slabe, ce au nevoie de protecție. Copiii care au părinți dominatori sunt deseori
timorați și inhibați, însă nu este exclusă posibilitatea de a recurge la „revoltă” și de
a se manifesta prin violență, ca o formă de descărcare indirectă, orientată către alte
persoane.

24
Mărioara Petcu, op. cit., p. 148
25
Idem, p. 149.

17
 C) Părintele tiran are, pe de o parte, o fire slabă, timidă, iar pe de altă parte, îi
sunt specifice izbucnirile sporadice de autoritate în raporturile cu copiii lui,
inducându-le acestora stări de inhibiție și de frică prin conduita sa instabilă. Lipsa
dragostei parentale contribuie la apariția sentimentului de frustrare. Copilului
respins și maltratat de unul dintre părinții săi îi va fi adânc fixată în conștiință ideea
că violența este cea mai bună modalitate de a gestiona diverse situații.
În fața părintelui hiperautoritar, copilul nu are altă alternativă decât supunerea
oarbă, necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia, însă efectele
negative ale unui asemenea „tratament” asupra dezvoltării personalității minorului
nu întârzie să apară. Astfel, la agresivitate și ostilitate, copilul nu va răspunde
direct în raport cu părintele-agresor, ci indirect, prin atitudinile și acțiunile violente
orientate către alte persoane. 26
Subsecțiunea 4. Atitudinea hiperpermisivă în cadrul familiei
Hiperpermisivitatea reprezintă o atitudine prin care se creează în mod exagerat
condiții de „apărare” a minorului împotriva „pericolelor” sau „prejudiciilor”.
Părinții depun eforturi considerabile pentru a proteja copilul, pentru a-l menaja
într-o manieră exagerată, grija și activitatea părintească constituind o sferă
protectoare, din care minorul nu poate ieși singur în lume, pentru a-și testa forțele
proprii. Acest lucru nu face nimic altceva decât să determine detașarea imaginii de
sine a minorului de posibilitățile reale ale acestuia, putând fi conturate astfel
atitudini hipernarcisiste, de îngâmfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a
propriilor posibilități, tendința de a-și impune în mod dominator sistemul lui de
valori și opinii în fața altor indivizi fiind pregnantă.
Așadar, copiii crescuți fără nicio constrângere, avându-i pe ambii părinți la
dispoziția lor pentru a le îndeplini orice dorință sau capriciu, vor avea o rezistență
foarte scăzută la frustrare și vor deveni, din punct de vedere caracterial, capricioși
și încăpățânați.27

26
Idem, p. 150.
27
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit.,, p.289.

18
 Subsecțiunea 5. Atitudinea indiferentă în cadrul familiei
Indiferența manifestată de către unul dintre părinți sau ambii în raport cu
minorul reprezintă un punct de plecare sigur în eșecul socializării copilului în
cadrul familiei. Acest eșec s-ar traduce prin absența sau intensitatea scăzută a
modelelor parentale, lipsa scopurilor educaționale și respingerea validității
normelor morale. Orice proces de socializare, indiferent că are sau nu loc în
interiorul familiei, trebuie să favorizeze conformarea la regulile sociale, asigurând
formarea unor legături puternice între individ și societate. În cazul socializării
tinerilor, această legătură trebuie să se caracterizeze prin câteva elemente esențiale
privind atașamentul (acesta reflectă relațiile afective pe care tinerii le nutresc față
de persoanele semnificative din viața lor), angajamentul în forme de activitate
convențională și legitimă, implicarea sau participarea efectivă a tânărului la
activități convenționale, precum și convingerea sau credința în validitatea socio-
morală a normelor și valorilor sociale.28
Secțiunea 2. Factori de natură educațională
Subsecțiunea 1. Eșecul școlar
Şcoala reprezintă un factor de socializare educativ primordial, ce are menirea să
uşureze copiilor învăţarea şi interiorizarea normelor de conduită recunoscute de
societate, reprezentând o fază de tranziţie dintre familie şi viitoarea profesie. Acest
factor de dezvoltare are ca scop performanţa şcolară, disciplina, motivaţia pentru
respectarea unui program şi a normelor de comportament.
Abandonul este o conduită de evaziune ce constă în încetarea frecventării orelor
şcolare sau părăsirea sistemului educativ înaintea obţinerii unei calificări sau
înaintea finalizării ciclului de studii început. Abandonul şcolar marchează eşecul
adaptării elevului la cerinţele mediului educaţional, dar şi eşecul adaptării şcolii la
necesităţile individuale de învăţare ale elevilor.
Eşecul şcolar este o cauză a delincvenţei juvenile, dar şi un efect al disfuncţiilor
psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eşecul şcolar se

28
Maria Sandu, Violența familială– factor de risc în delincvența juvenilă, Revista de cercetare și intervenție socială,
Editura Lumen, București, 2008, p. 68

19
datorează şi faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele
mai bune pentru educarea elevului. Cadrul în care se desfășoară procesul de
socializare este unul formal, caracterizat de neutralitate afectivă, învățătorul sau
profesorul, după caz, reprezentând o proiecție a unei alte tipologii de adult, de data
aceasta mai autoritară, mai distantă şi mai puţin indulgentă în comparație cu
adultul din familia de provenienţă
S-a observat că eşecul şcolar este rezultatul unei duble inadaptări a copilului
la activitatea şcolară în cadrul şcolii şi la factorii interni ai acestuia (mediul
familial, particularităţi psihice ale copilului). Eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară
nu sunt consecințe ale unor capacităţi psihice, de inteligenţă, cât mai degrabă ale
deficitului de şcolarizare în familie. Există elevi care au o inteligenţă medie sau
chiar peste medie, care din cauza lipsei de interes pentru activitatea şcolară nu ştiu
să-și utilizeze capacitatea intelectuală în activitatea şcolară.
Insuficiența şcolară a minorului este o altă cauză a inadaptabilităţii minorului.
Aceasta are la bază fie atitudinea indiferentă față de şcoală, fie situaţia materială
grea, opoziţia părinţilor, atragerea copilului în grupuri de prieteni cu preocupări
negative.
Din cercetările efectuate s-a constatat că majoritatea delincvenţilor minori sunt
repetenţi, cu rezultate slabe la învăţătură sau au abandonat şcoala.
Toate acestea relevă faptul că eşecul şcolar este un efect combinat al carenţelor
educaţionale din familie şi şcoală și, în acelaşi timp, și o cauză a delincvenţei
juvenile.29
Subsecțiunea 2. Greșelile comise de către cadrele didactice în procesul educativ
Instituția de învățământ poate genera indirect devianţă, în cazul în care
personalul însărcinat cu supravegherea şi educarea formală a copiilor nu-și
îndeplinește întocmai obligaţiile profesionale care vizează: inocularea respectului
faţă de şcoală, stimularea interesului copilului faţă de actul de învăţământ,
semnalarea promptă a oricărui comportament deviant etc.

29
Alexandru Kiss, Delincvența juvenilă, Revista Pro Lege, nr. 2/2009, p. 138-139

20
 Instituția de învățământ este un micromediu socializator de importanţă deosebită
în formarea personalităţii copilului. Concomitent, şcoala reprezintă pentru orice
minor primul mediu exterior care îl obligă să se adapteze unor reguli de conduită în
cadrul cărora sancţiunile sunt aplicate de o altă autoritate decât familia. Problemele
cu care se confruntă sistemele de învățământ contemporan (suprapopularea claselor,
discontinuitatea în învăţământ, slaba adaptare a conţinutului disciplinelor studiate
în coraport cu nevoile tinerilor, pregătirea insuficientă a cadrelor didactice, lipsa
cadrelor, lipsa de disciplină etc.), conjugate cu carenţele afective sau de educaţie în
familie, pot provoca cu ușurință eşecul şcolar.30
Rolul școlii este important pentru educarea și socializarea copiilor, pentru
depistarea celor inadaptați și punerea în aplicare a unor programe de prevenire
generală. Necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale a elevilor
slabi la învăţătură ori dezinteresul manifestat față de acest aspect poate duce la
săvârşirea de către aceştia a unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor, fapt ce
favorizează eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară.
Mediul educaţional are menirea de a realiza o societate individualizată, ţinând
cont de particularităţile fiecărui elev, iar procesul de socializare nu trebuie să
favorizeze obedienţa, ci să antreneze la maximum potenţialul de creativitate şi
autonomie al fiecărui elev. În situaţia în care încă se menţin practicile pedagogice
tradiţionale, profesorul este în continuare perceput de către elevi ca un model al
autorităţii, ce vrea să demonstreze că este deasupra elevilor, iar cei din urmă pot
dezvolta un sentiment de complicitate între ei, pentru a se putea proteja de
autoritatea dascălului.
Din cauza anumitor divergențe, comportamente neprofesionale din partea
profesorilor și a orientării excesive spre un proces mai mult instructiv decât
educativ, elevii care înregistrează rezultate mai puțin satisfăcătoare sunt neglijați în
detrimentul celor care au o reușită școlară bună. Acest lucru creează în timp

30
Marina Copeciuc, Factorii favorizanți ai delincvenței juvenile, în Revista Institutului Naţional al Justiţiei nr. 2
(45), Chișinău, 2018, p. 47

21
anumite piramide ierarhice, lucru care condiționează apariția comportamentului
infracțional la minori.31
Secțiunea 3. Factori de natură socială și economică
Subsecțiunea 1. Aderarea la anturaje nefaste
Perioadele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sunt caracterizate prin stabilirea şi
fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi de
comunicare între tineri, care se educă unii pe alții, discută, stabilesc diferite planuri
de acţiune. Majoritatea acestor grupuri sunt alcătuite din colegi de şcoală, de clasă,
din vecini sau cunoscuți din cartier şi îi permit tânărului afirmarea de sine şi
concretizarea dorinţei lui de a se emancipa de autoritatea familiei şi a şcolii.
Grupul de prieteni este și el, la rândul său, un factor de socializare, iar acest
proces de socializare are loc între tineri apropiaţi ca vârstă şi care împărtăşesc
valori şi norme diferite de cele ale adulţilor, grupul învăţând adolescenţii cum să se
ferească de constrângerile părinţilor şi ale dascălilor.
În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în mod invariabil,
dispoziţiile legii şi normele de conduită prezintă reguli de necontestat. În alte
grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acestor reguli. Ataşarea sau
asocierea minorului la unul sau altul dintre cele două grupuri, cel conformist
(nondelincvent) sau cel nonconformist (delincvent), reprezintă momentul decisiv
de care depinde evoluţia ulterioară a vieţii lui. Anumite grupuri „stradale”, unele
constituite spontan, altele organizate şi structurate, alcătuite din indivizi fără
ocupaţie sau care se îndeletnicesc cu afaceri ilicite ori indivizi recidivişti cu
antecedente penale, au o situaţie periferică şi marginală în societate, în interiorul
lor predominând sentimentele de frustrare şi insatisfacţie socială şi individuală, de
violenţă şi agresivitate. Asemenea grupuri reuşesc să atragă în anturajul lor minori
cu serioase deficienţe de socializare morală, familială şi şcolară sau care prezintă
serioase tulburări de comportament, adeseori exercitând o influenţă negativă
asupra acestora şi antrenându-i în acte şi fapte delincvente cu o periculozitate
socială sporită. Delincvenţa în grup este cea mai periculoasă din punct de vedere
31
Idem, p. 48

22
social, deoarece, spre deosebire de delictele comise de minorul care acţionează pe
cont propriu, ce trădează lipsa de experienţă, de viaţă și naivitatea, delictele
săvârșite în grup au, de la bun început, altă tentă: sunt, în general, premeditate,
organizate, comise cu mijloace perfecţionate, de regulă, noaptea. Copilul simte de
la început că în cadrul grupului este mai bine pus la adăpost de urmăritori, că
pierderea în anonimat îi oferă dintr-o dată dreptul de a încălca normele impuse de
societate.32
Subsecțiunea 2. Nivelul de trai scăzut
Este cert faptul că nu toți delicvenţii minori provin din familii sărace, însă, cu
toate acestea, ei reprezintă mediul cel mai expus la delicvenţă. De asemenea,
dificultăţile respective se amplifică în cazul famiilor cu mai mulți copii.
Insuficienţa bugetului familial, precum şi dificultăţile materiale obiective prezente
în unele familii reprezintă condiţii care afectează buna funcţionare a grupului
familial, conducând la tensiuni și conflicte, iar dezechilibrul economic poate să
degenereze într-un dezechilibru psihologic, prin accentuarea stresului şi evadarea
din starea de neputinţă prin intermediul infracţiunilor.
Din cauza nivelului general scăzut al veniturilor, apariţia unui copil în familie
este de natură să afecteze serios echilibrul standardului de viaţă. Astfel, a crescut
numărul copiilor aflaţi în situaţii de risc, fie că aceștia trăiesc în familia biologică,
fie în afara ei.33
Secțiunea 3. Mass-media
Mass-media este o cauză mai recentă, dar care a devenit în prezent principalul
factor care duce la declanșarea în masă a criminalității minorilor în ultima perioadă.
Actele de violență privite la televizor sau cinema, pe rețelele de socializare ori pe
orice alte site-uri web pot crește rata agresivității unui minor, iar dacă acesta suferă
de anumite tulburări psihice, atunci influențele sunt chiar și mai mari. Aceeași

32
https://www.juridice.ro/ (vizitat la 20.01.2022)
33
Alina Plămădeală, Sărăcia - factor favorizant al delincvenței juvenile în Republica Moldova, din Revista
Institutului Național de Justiție, nr. 4, Chișinău, 2014, p. 53

23
influență nocivă asupra psihicului persoanei minore o pot avea și literatura
necorespunzătoare, știrile vizionate, articolele din ziare etc.
Prin urmare, suntem de părere că toate aceste mijloace de comunicare nu fac
altceva decât să promoveze faptele violente comise în societate. Asemenea
exemple, din păcate, se propagă de cele mai multe ori cu o viteză uluitoare în
rândul copiilor și devin principala inspirație pentru minorii delicvenți.34

34
Olesea Cebotari, Criminalitatea juvenilă: Cauze și consecințe, în Revista Națională de Drept, nr. 2 (244), 2021, p.
59

24
 Capitolul V. Concluzii

Societatea în ansamblu, prin mecanismele ei de organizare şi de funcţionare, nu

poate asigura la acest moment condiţii egale de dezvoltare copiilor, existând uneori
şi tendinţa de a crea acestora restricţii şi obstacole în promovarea culturii lor
organizaţionale. Confruntaţi cu asemenea oportunităţi diferenţiate, care nu permit
accesul relativ rapid şi egal spre valorile şi bunurile sociale, mulți tineri nu reuşesc
să surmonteze exigenţele impuse de normele sociale, deviind uneori de la ele şi
încercând să-şi suplinească frustrările prin mijloace ilicite.35
Viaţa psihică a minorului este intensă, cu stări afective diverse şi oscilante, iar în
ceea ce priveşte cogniţia, dezvoltarea este evidentă, însă are dificultăţi în ceea ce
privește raţionalizarea experienţelor imediate. Minorul are tendinţa să conteste
ceea ce observă în mediul său, să caute confruntarea cu alţii pentru a-şi verifica
calităţile fizice şi intelectuale, să adopte atitudini extreme faţă de ceea ce contestă
sau apreciază.
Uneori, în baza egocentrismului cognitiv specific vârstei, îşi poate imagina că
este imun faţă de regulile morale şi juridice şi astfel, pe fondul unor tulburări
emoţionale (impulsivitate, instabilitate, agresivitate, ambivalenţă afectivă, dispreţ
faţă de muncă), pot apărea premisele delincvenţei juvenile care îl pot duce pe
minor în situaţia comiterii unei palete vaste de infracţiuni (de exemplu, infracţiuni
contra vieţii, infracţiuni contra integrităţii corporale, infracţiuni contra
patrimoniului, trafic de droguri etc.). Comportamentul delincvent al minorului
poate fi influenţat şi de alţi factori, precum: factori organici (carenţe ale intelectului
sau disfuncţii cerebrale), factori familiali (climatul imoral sau conflictual în care
trăieşte minorul, relaţiile deficitare cu părinţii cauzate de atitudinea excesiv de
autoritară sau dimpotrivă neimplicarea şi lipsa de autoritate a acestora), factori ce
ţin mediul în care trăieşte (sărăcia, nivelul ridicat al criminalităţii zonei respective,
repulsia faţă de educaţie care determină abandonul şcolar, tranziţii frecvente de la o

35
Cristinel Ioan Murzea, Delincvenţa juvenilă – abordări teoretice, în Revista Acta Universitatis George Bacovia.
Juridica, Bacău, nr. 2/2015, p. 308

25
şcoală la alta, copierea conduitelor negative ale persoanelor din anturajul
minorului). Toţi aceşti factori determină atitudini favorabile comportamentului
antisocial şi iniţierea precoce în acesta, atitudinile respective reflectând o
imaturitate psiho-afectivă pe fondul unei personalităţi nestructurate.36
Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente
marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de
educaţie, ale unui mediu familial ostil şi, adesea, violent, şi care, din cauza eşecului
procesului de socializare familială, a inadaptării școlare, a anturajelor frecventate
sau a condițiilor precare de viață, au ajuns să comită, mai mult sau mai puţin,
abateri de la normele sociale.37 Din acest motiv, apreciem că este deosebit de
important, dacă nu chiar vital, ca statul, prin intermediul instituțiilor abilitate, să
cunoască în profunzime cauzalitatea fenomenului de delincvență juvenilă și să
acționeze în consecință, în sensul adoptării unor măsuri menite care să fie centrate
pe minor și care să contribuie în mod semnificativ la elaborarea anumitor soluții
pentru a remedia și preveni astfel de cazuri pe viitor.

https://www.juridice.ro (vizitat la 20.01.2022)

36

37
https://www.academia.edu (vizitat la 20.01.2022)

26
 Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală,
Ediția a II, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016, p.
430-431.
 Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, Psihologie Judiciară, Casa
de editură și presă „ȘANSA” S.R.L., București, 1994, p. 267, 274, 275, 276,
278, 289
 Petcu Mărioara, Delincvența. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1999, p.145, 148, 149, 150
 Ștef Ioan, Ștef Ana, Teorii și cercetări privind agresivitatea la adolescenți, Ed.
Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2018, p. 81.
 Ștefănescu Doina-Olga , Bulai Alfred (coord.), Pasti Vladimir, Pieleanu Marius,
Păunescu Mihai, Sociologie: manual pentru clasa a XI-a, Ed. Humanitas,
București, 2008, p. 59, 60
II. Studii publicate în reviste de specialitate
 Cebotari Olesea, Criminalitatea juvenilă: Cauze și consecințe, în Revista
Națională de Drept, nr. 2 (244), 2021, p. 59
 Ciobanu Elvira, Rolul ambivalent al familiei în manifestarea delincvenței
juvenile, Institutul de cercetări juridice și politice AȘM, p. 125
 Copeciuc Marina, Factorii favorizanți ai delincvenței juvenile, în Revista
Institutului Naţional al Justiţiei nr. 2 (45), Chișinău, 2018, p. 47, 48
 Cormoș Viorica Cristina, Efectele divorţului asupra copiilor şi a părintelui
rămas singur, în Analele Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava, Seria
Filosofie şi Discipline socio-umane, p. 89-90
 Dascălu Andra, Singh Amelia, Delincvența juvenilă-un fenomen social tot mai
des întâlnit, în Analele Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu, Seria
Litere și Ştiinţe Sociale, nr. 1/2012, p. 44
 Kiss Alexandru, Delincvența juvenilă, Revista Pro Lege, nr. 2/2009, p. 138-139
27
 Manea Elena, Etiologia delincvenței juvenile. Abordare prin prisma
principalelor instanțe de socializare: familia, școala și grupul de prieteni, în
Revista PROBATION Junior, nr. 1 din 2014, p. 22
 Murzea Cristinel Ioan, Delincvenţa juvenilă – abordări teoretice, în Revista
Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, Bacău, nr. 2/2015, p. 308
 Plămădeală Alina, Sărăcia-factor favorizant al delincvenței juvenile în
Republica Moldova, din Revista Institutului Național de Justiție, nr. 4, Chișinău,
2014, p. 53
 Roman Daniela, Delincvența juvenilă în România: Factori de risc care
determină comportamentul delincvent, în Revista Studia Universitatis
Moldaviae, nr. nr.3(113), 2018, p. 107
 Sandu Maria, Violența familială– factor de risc în delincvența juvenilă, Revista
de cercetare și intervenție socială, Editura Lumen, București, 2008, p. 68
 Savca Lucia, Delincvența juvenilă-Sursă a climatului familial nefavorabil, în
Conferința „Formarea inițială și continuă a psihologilor în domeniul protecției
copilului față de violență" Chișinău, Moldova, 26 octombrie 2018, p. 419
 Scutea Gabriela, Cunoaşterea personalităţii minorului – un prim pas în
prevenirea şi combaterea delincvenţei, în Revista Pro Lege, nr. 4/2008, p. 13.
III. Site-uri de Internet și baze de date consultate
 www.academia.edu
 www.ceeol.com
 www.criminalistic.ro
 www.juridice.ro/
 www.referatele.com

28