Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Delincvența juvenilă

Referat

Tema : Cauzele culturale și economice ale delincvenței

juvenile

A elaborat : DOHMILĂ Adriana

Grupa 1613 (grupa 4)
Evaluator : RENIȚĂ Gheorghe

Chișinău, 2017
 2

Introducere

Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea

unor minori şi tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată
unor cauze de ordin bio – psiho – social.

Reprezentînd ansamblul încălcărilor și abaterilor tinerilor de la normele de

conviețuire socială, încălcări și abateri sancționate penal, delincvența juvenilă se
caracterizează printr-o serie de trăsături și note distincte pentru o societate sau alta, care
derivă atît din condițiile socio-economice și culturale ale societății respective cît și
modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor comise de minori și tineri.

Delincvenţa juvenilă este o realitate dureroasă a zilelor noastre care, din nefericire,
cunoaşte din nou, începând din 2004, o semnificativă creştere, dar şi o diversificare din
punctul de vedere al tipurilor de infracţiuni. Dincolo de imaginea rece, cutremurătoare, oferită
de cifrele unor statistici şi de studii de specialitate, se conturează o adevărată dramă socială
care, în mod paradoxal, îşi are rădăcinile, de cele mai multe ori, în instituţia familiei.

De ce se manifestă o creștere a conduitelor ilegale în general și a delincvenței

juvenile în special în societatea noastră? A dezbate problema delincventului minor înseamna a
dezbate de fapt problemele profunde ale familiei, ale grupului școlar, ale socializării
secundare, ale funcționalității la nivel social, deoarece interesele, obiceiurile, mentalităţile,
particularităţile psihice ale individualităţii sale sunt criterii ce influențează direct
personalitatea minorului, astfel în continuare voi încerca sa analizez doi factori foarte
importanți care influențează fenomenul delincvenței juvenile, și anume cauzele culturale și
economice ale acestuia.

"Infracţionalitatea apare în orice mediu social, chiar şi într-unul superior din punct de
vedere etic. Iar factorii care determină un comportament antisocial sunt multipli: ereditatea,
cadrul familial, inteligenţa, mediul de contact, sărăcia şi inegalitatea socială, factorii de ordin
psihologic. Unii delincvenţi prezintă nativ tendinţe antisociale, care se manifestă devreme prin
acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni. Putem spune despre aceştia că sunt victimele
propriei constituţii psihice. Aceştia ajung de timpuriu în conflict cu legea şi dintre ei se
recrutează cel mai mare procent de recidivişti", afirmă Denisa Pătraşcu, jurist de profesie,
 3

doctor în dreptul muncii, consilier parlamentar la Senatul României, autoarea unui consistent
"Studiu criminologic privind cauzele delincvenţei juvenile".

I. Cauzele culturale ale delincvenței juvenile

În secolele XVII-XVIII, reprezentanţii filosofiei engleze, Locke, Shaftersbury şi

Hutcheson, concepeau delicvenţa ca o abatere nativă de la regulile de conduită. În acest
context moralitatea şi imoralitatea erau considerate caracteristici native ale psihicului.

Conform dictionarului explicativ al limbii române, cultura reprezintă totalitatea

valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru
comunicarea acestor valori. Astfel consider că cea mai importantă în crearea și dezvoltarea
acesteia o are familia, fiind numită și celula de bază a societății, care este de la inceput
singurul contact al copilului cu exteriorul.

Familia este și se comportă ca matrice de viatță fundamentală pentru existența și

formarea personalității copilului, ca mediu educativ determinant, dar și ca sursă de
dezadaptare și și comportament deviant al copilului care din păcate poate constitui o influență
negativă. Familia constituie del dintîi și cel mai important context de viață cu un rol deosebit
în socializarea copilului.

Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea
tinerilor în vederea integrarii lor optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului
familial, părinţii exercită direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra propriilor
copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un
veritabil model social care are o influenţă hotărîtoare asupra copiilor privind concepţia lor
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.

Părinţii exercită influenţe modelatoare în mod direct prin strategiile educaţionale,

folosind anumite metode. Unele strategii folosite – de părinţi bine intenţionaţi – nu duc
întotdeauna la rezultatele scontate, mai mult pot avea exact rezultatul opus.
 4

Factorul familial se studiază în criminologie pe mai multe planuri.

Un factor esenţial al dezvoltării personalităţii unui copil îl reprezintă climatul

familial. Acesta este o formaţiune psihosocială complexă, ce cuprinde ansamblul de stări
psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o
perioadă de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între
influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul
personalităţii copiilor. Referindu-se la climatul familial M. Gilly afirma că ,,minorul are
nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu el, fără
să dea dovadă de slăbiciune”.

Creşterea copilului depinde de afectivitatea părinţilor faţă de copii, de seriozitatea

acestora; cercetările arată ca în multe familii: lipsa de afectivitate determină în 32% din cazuri
manifestări antisociale, antipatia în 20% din cazuri, excesul de tandreţe în 13% şi slăbiciunea
manifestată faţă de copii în 16% din situaţiile analizate.

Climatul familial poate fi analizat după mai mulţi factori :

-modul de raportare interpersonală al părinţilor;

-sistemul de atitudini parentale în raport cu societatea;

-modul în care e perceput copilul în familie;

-modul de manifestare al autorităţii părinteşti;

-gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

-modul de aplicare al recompenselor şi sancţiunilor;

-gradul de deschidere şi de sinceritate al copilului faţă de părinţi;

În literatura de specialitate sunt evidențiate o serie de greșeli educative ale părinților

care pot conduce la apariția unor comportamente deviante la adolescenți. M.Petcu sintetizează
o serie de disfuncționalități familiale potențial generatoare de devieri comportamentale la
copil: divergența metodelor educative, atitudinea hiperprotectoare, atitudinea familială
indiferentă, părinți „demisionari” (mereu ocupați sau plecați de acasă), atitudinea
hiperautoritară a părinților, ș.a.
 5

Făcând referire la multe studii s-au identificat anumite cauze ale delincvenței, acestea
fiind: creșterea după 1989 a situaților de abandon școlar, lipsa unei activități utile, lipsa de
supraveghere permanentă de către părinți, supraveghetori, tutori, familiile dezorganizate din
rândul cărora provin minori infractori, necunoașterea din timp a anturajului, consumul de
către unii minori de substanțe halucinogene și alcool pentru creșterea unor stări euforice.

Studii coroborate ale criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor scot în evidenţă

faptul că mediul şcolar este un alt factor determinant al delincvenţei minorilor. Chiar dacă
idealul educativ este atins într-o proporţie fericită de majoritatea copiilor, există totuşi un
procent de minori (şi statisticile existente o dovedesc) care nu reuşesc să se adapteze mediului
şcolar, abandonând din diverse motive (lipsuri materiale, fuga de acasă, incapacitatea de a
învăţa etc.) cursurile.

II. Cauzele economice ale delincvenței juvenile

Din categoria factorilor de natura socio-economica fac parte :

 crizele politice, economice, sociale si morale marcate de competitivitatea

slaba a economiei;
 scaderea nivelului de trai;
 creșterea ratei șomajului;
 creșterea inflației;
 confuzia sau absența unor norme și valori;
 slăbirea controlului social;
 scăderea prestigiului și autorității instanțelor de control social;
 sărăcia infantilă (fenomenul "copiii străzii");
 corupția și crima organizată;
 violența, agresarea și exploatarea copiilor;
 discrepanța dintre scopurile și mijloacele legate de satisfacerea nevoilor
personale, determinate de diferentele de statut;
 6

 relaxarea la nivelul politicii penale și vidul legislativ.

În toată această perioadă, interpretările teoretice care considerau criminalitatea ca un

fenomen de interes marginal, caracteristic numai anumitor grupuri sau categorii sociale, au
fost abandonate, pentru a face loc unor abordări mai profunde şi mai realiste, în concordanţă
cu care un asemenea fenomen este interpretat ca fiind o importantă problemă socială,
determinată de alte probleme sociale, strâns legată de modul în care îşi gestionează
comunitatea resursele, de procesele de educaţie şi de socializare, de modul în care
funcţionează diversele structuri şi instituţii sociale (familia, şcoala, sistemul educaţional şi
cultural, diferitele mecanisme de socializare, sancţionare şi reabilitare socială). Criminalitatea
este, astfel, una dintre manifestările care însoţesc inevitabil probleme cum sunt: sărăcia, lipsa
de resurse, privarea de şanse, absenţa oportunităţilor, marginalizarea, anomia ş.a.

Apoi, în condiţiile actuale de industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea

organizaţiilor şi instituţiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare
psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întîrzierea maturizării sociale, care
presupune prelungirea studiilor, întîrzierea lansării în viaţa socială activă. De multe ori,
minorul, adolescentul, de 14, 15, 16 ani considerându-se mare, vrînd să pară matur, și
încercînd să imite comportamentul unor adulţi pentru a fi consideraţi ei înșişi adulţi, de cele
mai dese ori realizînd o simulare de comportament al părinților sau încercînd sa le dovedească
eficiența, ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând că în felul acesta îşi
dovedesc curajul şi maturitatea.

Aşa cum evidenţiază constatările mai multor studii şi cercetări criminologice (de
exemplu C. Hakim, 1990 sau D. Downes, 1993), situaţia economică a familiilor cu venituri
mici produc violenţa în mod indirect, prin efectele lor asupra îngrijirii acordate de părinţi
copiilor. Mult mai probabil decît familiile cu venituri mari, cele cu venituri mici îşi cresc
copiii în maniere care induc violenţă.

Există câteva obiecţii care sunt formulate, în mod obişnuit, în legătură cu ideea că
veniturile mici constituie un factor cauzal principal al violenţei, fie prin modul de îngrijire a
copilului, fie în mod direct: Dacă sărăcia determină violenţa, de ce Statele Unite se numără
printre ţările în care violenţa s-a manifestat cel mai intens în cursul ultimilor 40 de ani? În
această perioadă, această ţară a devenit de câteva ori mai bogată şi nu mai săracă; De ce nu
toate naţiunile în curs de dezvoltare se confruntă cu fenomenul violenţei, ştiut fiind că ele sunt
 7

mai sărace decât naţiunile dezvoltate din punct de vedere tehnologic? De ce a fi sărac, ca
atare, obligă pe unele persoane să devieze de la lege şi să comită acte violente şi cum se face
că mulţi oameni săraci nu sunt deloc violenţi? Cum trebuie să definim „venitul mic” sau
„sărăcia” ? Un răspuns sumar la toate aceste întrebări ar fi acela că, pretutindeni, cu cât este
mai scăzut nivelul socio-economic al unei naţiuni şi cu cât este mai săracă o clasă socială sau
o familie din cadrul acestei clase, cu atât tendinţa spre violenţă este mai mare. Inegalitatea
socială şi nu veniturile mici, ca atare, este cea care produce în mod direct violenţă. Nu există
nici un standard absolut de existenţă, dedesubtul căruia violenţa să devină inevitabilă, după
cum nu există nici un set invariabil de condiţii materiale, care să determine oamenii să devină
obligatoriu violenţi în comportamentul lor. Efectul veniturilor mici depinde, întotdeauna,
parţial, de contextul cultural, social şi politic. Înainte de revoluţiile de la sfârşitul deceniului 8,
societăţile est-europene erau cele mai puţin violente din întreaga lume, evaluare susţinută pe
baza ratelor lor de omucidere. Deşi modul în care erau colectate statisticile în fostele regimuri
comuniste poate fi pus la îndoială, totuşi aceste statistici nu erau, în nici un caz, dintre cele
mai nesatisfăcătoare. Pe de altă parte, în cadrul ţărilor Comunităţii Europene există variaţii
considerabile ale gradului de violenţă existent în cadrul claselor sărace, care au, în mod
identic, venituri mici. În pofida tuturor acestor excepţii, comparaţiile istorice şi între naţiuni
evidenţiază faptul de netăgăduit că prosperitatea economică poate conduce la o descreştere a
violenţei şi, mai ales, faptul că inegalitatea socio-economică este variabila fundamentală care
poate explica acest fenomen. Pe de altă parte, o politică coerentă de prosperitate economică se
corelează, în mod necesar, cu politicile sociale care vizează securitatea publică, asistenţa
socială şi siguranţa cetăţeanului, în aşa fel încât aceste politici pot asigura prevenirea actelor
de violenţă într-un mod mult mai eficace decât în ţările care se confruntă cu dificultăţi
economice şi cu inegalităţi sociale flagrante.
 8

Concluzii

Din cele expuse deducem că aşa cum au observat Donald Taft şi Ralph England, cu
referire la cultura din Occident în general, din Statele Unite în special, aceasta se
caracterizează prin următoarele trăsături:

● dinamism – standardele culturale se schimbă constant, în aşa fel încât ceea ce „era
corect ieri, în prezent, este greşit”;

● complexitate – infracţiunile şi delictele sunt un produs al conflictului cultural, care

este larg răspîndit ca urmare a migraţiilor interne şi internaţionale;

● materialism – atât cei privilegiaţi, cât şi cei neprivilegiaţi urmăresc aceleaşi valori
materiale (succesul şi bunăstarea), singura diferenţă fiind eşecul ultimilor de a le realiza;

● caracterul impersonal al relaţiilor sociale – impersonalitatea şi anonimitatea

alimentează alienarea şi stimulează infracţiunile şi delictele;

● individualismul şi dualismul etic – numeroşi indivizi cultivă, în relaţiile lor cu

membrii propriului grup, un alt tip de morală decât cea practicată cu membrii grupurilor din
afară.

Consider că toate acțiunile realizate de o persoană sunt o materializare a valorilor pe

care le posedă o persoană și care s-au consolidat, dupa cum am menționat anterior, începînd
cu influența exercitată de familie, apoi școală, prieteni etc. De aceea este nevoie de o
schimbare esențială a concepției de educație în societatea noastră.

Astfel consider oportun crearea unor programe de prevenire la nivel primar care să
includă activități adresate publicului general, având ca scop oprirea fenomenului delincvenței
în rândul copiilor și tinerilor înainte ca acesta să se producă. Astfel de activități pot include
campanii de conștientizare a publicului cu privire la consecințele delincvenței juvenile asupra
sănătății unei societăți, programe de educație parentală care se centrează pe rolul părinților în
creșterea și educarea copiilor sau politici guvernamentale de desegregare școlară.

Programele secundare de prevenire se adresează grupurilor țintă care prezintă mai

mulți factori de risc privind dezvoltarea comportamentelor delincvente la copii, cum ar fi:
 9

comunități sărace, comunități cu familii care au mulți membri sau cu risc criminogen crescut.
Acestea vor include activități care au ca scop intervenții în grupurile de risc major pentru a
minimiza sau interveni în situații de delincvență juvenilă înainte ca acestea să ia amploare.
Programe secundare de prevenire a delincvenței juvenile pot fi: programe desfășurate în școli,
adresate părinților cu copii preadolescenți și adolescenți; programe de dezvoltare de abilități
de viață independentă în rândul copiilor; centre de tineret sau programe de colaborare
profesori - asistenți sociali – părinți - poliție locală.

Programele de prevenire terțiară se implementează în situațiile în care problema

socială este în creștere și includ măsuri pentru diminuarea sau prevenirea recidivei. În cazul
delincvenței juvenile, intervențiile pot consta în: consilierea educațională cu grupuri de copii
delincvenți sau grupuri de suport pentru părinți.

În formarea unei personalităţi, pe lângă familie şi şcoală, un rol important îl are

Biserica care a fost mereu "pedagogul" unui bun creştin care contribuie considerabil la
formarea și consolidarea bagajului de valori ale minorului. Un exemplu în acest sens este cel
Patriarhiei Române, care prin Federaţia "Filantropia" derulează în acest moment proiectul
"SOCIAL" - "Strategia de Ocupare şi Calificare prin Învăţare şi Activităţi pentru Libertate" -
finanţat din fonduri europene. "Acest proiect ţinteşte calificarea profesională şi asistarea
deţinuţilor, printre care se află şi mulţi minori.
 10

Bibliografie

1. Ciornei-Donighian Constantin Probleme ale minimizării delincvenței juvenile :

aspecte sociale (în baza investigației sociologice din județul Iași-România),
Chișinău,2006;
2. http://www.criminalistic.ro/delincventa-juvenila-cauze-si-conditii-favorizante/;
3. https://suntparinte.md/wp-
content/uploads/2017/01/ghid_de_prevenire_a_delincventei_juvenile_8123508.pdf;
4. dexonline.ro;
5. Sorin M. Rădulescu, Florentina Grecu, Cauze culturale și economice ale criminalității
și delincvenței juvenile. Sărăcia ca efect sau cauză?, (pentru detalii consultați
http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-
2002/SORIN%20%20M.%20%20RADULESCU%20Art7.pdf )