MI HAI ANITEI

MIHAELA CHRAIF
VLAD BURTĂVERDE
TEODOR MIHĂILĂ

Tratat de psihologia
personalităţii
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactor:
SIMONA REGHINTOVSCHI

Coperta:
FABER STUDIO (MAGDA RADU)

Director producţie:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:
RĂZVAN NASEA

Corectură:
ELENA BIŢU
DUŞAUDREA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tratat de psihologia personalităţii / Mihai Aniţei, Mihaela Chraif,
Vlad Burtăverde, Teodor Mihăilă. - Bucureşti: Editura Trei, 2016
Bibliogr.
ISBN 978-606-719-538-5

I. Aniţei, Mihai
II. Chraif, Mihaela
III. Burtăverde, Vlad
IV. Mihăilă, Teodor

159.9

Copyright © Editura Trei, 2016

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel : +4 021300 60 9 0; Fax: +4 0372 25 20 20
r mail: comenzi(cpedituratrei.ro
www edituratrei.ro
Cuprins

7 Cuvânt-înainte

I1 Partea întâi Introducere în conceptul de personalitate

15 Capitolul 1.Scurt istoric al conceptului de personalitate
11 Capitolul 2. Definirea personalităţii

51 Partea a doua Teoriile personalităţii

55 Capitolul 3.Teoria biologică a personalităţii
/4 Capitolul 4.Teoria genetică şi enviromentală a personalităţii
94 Capitolul 5. Teoria evoluţionistă a personalităţii
106 Capitolul 6. Teoria psihodinamică a personalităţii
171 Capitolul 7. Teoria umanistă a personalităţii
140 Capitolul 8. Teoria comportamentală a personalităţii
156 Capitolul 9. Teoria cognitivă a personalităţii
171 ( '.apitolul10. Teoria trăsăturilor de personalitate

l*J5 Partea a treia Personalitate şi profesie

I '>/ ( 'apitolul 11.Personalitatea şi performanţa în muncă
,'ll Capitolul 12. Personalitate şi atitudini, comportamente
organizaţionale
775 ( apitolul 13.Personalitate şi leadership
747 ( apitolul 14. Personalitatea şi stresul ocupaţional
756 ( 'apitolul 15.Personalitatea modală
267 Partea a patra Personalitate şi comportament
269 Capitolul 16. Personalitate şi diferenţe interculturale
281 Capitolul 17. Personalitate şi comportament social
292 Capitolul 18. Personalitate şi sexualitate
302 Capitolul 19. Tulburările de personalitate
331 Capitolul 20. Personalitate şi comportament alimentar
345 Capitolul 21. Personalitate şi comportament proactiv/agresiv

355 Partea a cincea Evaluarea personalităţii

357 Capitolul 22. Elemente de bază în măsurarea psihologică
385 Capitolul 23. Evaluarea personalităţii

407 Referinţe bibliografice

Cuvânt-înainte

I ucrarea de faţă este o abordare globală şi exhaustivă a conceptului

tir personalitate şi doreşte să analizeze acest concept din cât mai multe
perspective ştiinţifice, fiind adresată specialiştilor în psihologie şi din
domeniile conexe. Tratatul este rezultatul unei documentări temeinice
i experienţei în evaluarea psihologică a personalităţii, având ca punct
dr pornire cartea Psihologia personalităţii aviatorului (Aniţei, 2000). Acest
I>iim pas de analiză ştiinţifică a personalităţii în cadrul profesiei de avia-
Ior a adus cu sine rezultate excepţionale şi descoperirea unor parti-
<tilarităţi unice ale piloţilor din cadrul aviaţiei şi validarea structurii
personalităţii modale.
Personalitatea este unul dintre cele mai importante şi mai studiate
concepte în literatura de specialitate, existând o mulţime de opinii, teo-
i n i păreri. Mergând pe o linie exhaustivă, în această lucrare sunt pre-
'enlalo principalele teorii şi curente ale psihologiei moderne din sfera
p» i onalităţii, dar şi noile tendinţe datorită cărora acest concept este în
mmlmnă dezvoltare.
I .ucmrea este structurată în cinci părţi şi 23 de capitole. O astfel de
.ilmmdare este necesară pentru a putea explora şi analiza personalitatea în
m o d gradual. Dacă în prima parte este prezentată personalitatea din pris-
ma r.lorică şi a definiţiilor postulate de marii psihologi moderni, a doua
I»aiîr propune o abordare filosofico-teoretică, fiind prezentate principalele
i coi ii ale* personalităţii cu toate elementele şi componentele definitorii. In
I *arlca a treia, accentul este pus pe relaţia dintre personalitate şi profesie,
•ora cr m ziua de astăzi se numeşte psihologia organizaţională, cu toate
»omponentele sale aferente. în partea a patra, s-a pus accentul pe ceea
m nu m im personalitate şi comportament, cu accent pe comportamentul
Individului în societate, influenţa personalităţii asupra comportamentu­
lui dai şi pe alţi factori de natură socială. In partea a cincea sunt prezen­
tate clementele de bază în măsurarea personalităţii, cât şi principalele
metode şi instrumente de evaluare a personalităţii.
 Primul capitol descrie istoricul conceptului de personalitate plecând de
la conceptele şi ideologiile filosofilor greci până la ceea ce înseamnă per­
sonalitatea în ziua de azi, trecând prin toate etapele istorice importante.
Aici sunt amintiţi psihologi ca: Henry Murray, Gordon Allport, Raymond
Cattell, Kurt Lewin, iar lista poate continua până la psihologii contem­
porani care studiază personalitatea din perspectiva teoriei lexicale: Paul
Costa Jr, Robert McCrae şi Lewis Goldberg.
Al doilea capitol este dedicat definirii personalităţii, acest capitol
fiind o sinteză a tuturor definiţiilor şi opiniilor marilor psihologi care
şi-au dedicat timpul studiului conceptului de personalitate. Plecând de
la termenul din latină „persona", care se referea la o mască purtată de
actori într-o piesă de teatru, personalitatea a avut privilegiul de a primi
o multitudine de abordări şi definiţii, mai mult sau mai puţin exhausti­
vi*. I)e la abordarea psihanalitică până la teoria lexicală sau cea biologică,
personalitatea este văzută în psihologia modernă ca o complexitate de
elemente unice.
Capitolul al treilea prezintă teoria biologică a personalităţii, în care
sunt detaliate structuri ale personalităţii din punct de vedere fiziolo­
gie. Tot în acest capitol sunt prezentate perspectivele lui Ivan Pavlov
lespre personalitate, tipurile de temperament identificate de acesta,
Iar şi somatotipurile lui Sheldon. Odată cu avansarea tehnologiei şi a
îeuroştiinţelor, Robert Cloninger a dezvăluit faptul că cei mai importanţi
KHirotransmiţători care determină trăsăturile de personalitate sunt dopa-
nina, serotonina şi norepinefrina.
Capitolul al patrulea abordează teoria personalităţii din perspectivă
ţenetică şi environmentală, unde sunt prezentate o serie de elemente
ţenetice care influenţează personalitatea individului. Tot în acest capi­
ul sunt prezentate rezultate cu privire la metodologia aplicată pentru a
letermina influenţa genetică asupra personalităţii, dar şi studii care con-
irmă faptul că factorul genetic explică în jur de 40-60% din personalitate.
Al cincilea capitol prezintă teoria personalităţii din perspectivă
'voluţionistă şi elementele care au stat la baza dezvoltării acestei teorii,
n acest capitol sunt prezentate comportamente şi trăiri care ne-au ajutat
ă supravieţuim până în ziua de azi.
Capitolul al şaselea prezintă teoria psihodinamică a personalităţii,
n care sunt descrise perspectivele psihanalitice freudiene asupra
personalităţii, dar şi elemente care compun această perspectivă. Se-ul este
nul dintre aceste elemente, reprezentând dimensiunea în care se regă-
l*sc toate instinctele şi pulsiunile, fiind sursa energiei psihice şi a libido-

lui. Al doilea element este Eul, prezentat ca dimensiune conştientă şi

iţionali a personalităţii. Supraeul, al treilea element, este instanţa psihică
ce il determină pe individ să facă diferenţa între ceea ce este greşii în
iaport cu normele sociale. Tot în acest capitol sunt prezentate mecanisme­
le de apărare şi dezvoltarea personalităţii din perspectivă psihanalitică.
In capitolul al şaptelea este prezentată teoria umanistă a personalităţii,
dezvoltată de marele psiholog Cari Rogers. Din perspectiva lui Rogers,
rolul central în teoria personalităţii îl are autoactualizarea. Rogers afirmă
t ,i individul, încă de la naştere, are tendinţa de a-şi actualiza potenţialul
«uii'.tructiv şi sănătos, promovând două dimensiuni ale sinelui: şinele şi
■.mele ideal. în opinia lui Cari Rogers, şinele este elementul total conştient,
liind personalitatea de suprafaţă. Şinele ideal este văzut ca modalitatea
I»ei soanei de a percepe şinele într-o manieră idealistă.
In al optulea capitol este prezentată teoria comportamentală a perso­
nali la ţii, în care sunt prezentate concepte ca behaviorismul ştiinţific,
i undiţionarea operantă, condiţionarea clasică, pedeapsa şi întărirea com­
pui lamentului. Dacă fondatorul behaviorismului este Burrhus Skinner, o
pui .peciivă asemănătoare este dezvăluită şi de Arthur Staats, care a dez-
' i >llal anumite tratamente şi elemente pentru analiza limbajului la vârste
timpurii.
Al nouălea capitol prezintă teoria cognitivă a personalităţii, unde psi­
hologul George Kelly a avut un rol deosebit de important. Din perspec-
ln a Im Kelly, indivizii interpretează evenimentele şi situaţiile din viaţa
du i a i zi, având o interpretare unică, de aici plecând şi conceptul de
dilcrcnţc individuale. în acest capitol sunt prezentate şi concepte ca anti-
■ip.ue.i evenimentelor de viaţă şi teoria constructului personal, care este
linventat şi detaliat, fiind compus din 11 corolare. în continuare, capito­
lul prezintă elemente practice de evaluare, folosite în psihoterapie, relaţia
dlulie această teorie şi teoria lexicală, psihopatologia din perspectiva teo-
i iui cognitive, evaluarea şi tratamentul schizofreniei din perspectiva lui
<.uorge Kelly.
Iu capitolul al zecelea, care încheie şi partea a doua a teoriilor de per-
i nulitate, este prezentată teoria trăsăturilor de personalitate. Bazele aces-
1*1 teorii au fost puse de Gordon Allport. Această teorie a personalităţii a
l o I continuată de Raymond Cattell, care a folosit analiza factorială pen­
ii u a determina structura factorilor de personalitate, ceea ce a dus la dez-
oltarea instrumentului de personalitate 16-PF. în momentul de faţă, cel
i u . ii lolosil model al teoriei lexicale este cel propus de Costa şi McCrae,
. aiu .ui dezvoltat cinci factori de personalitate, fiecare factor cu faţetele
ii* denumindu-i: Nevrotism, Extraversie, Deschidere spre experienţă,
Agreahilitate şi Conştiinciozitate.
» aţii toiul al unsprezecelea, primul capitol din partea a treia, tra-
l u. i a personalitatea şi profesia. în acest capitol este prezentată relaţia
dinirc* personalitate şi performanţă în imună, cu accent pe definirea
performanţei în muncă, pe caracteristicile performanţei, dar şi pe relaţia
dintre factorii de personalitate şi performanţa la locul de muncă. Această
relaţie este intens studiată în zona psihologiei organizaţionale, persona­
litatea fiind al doilea predictor al performanţei ocupaţionale, după abili­
tatea mentală generală.
Capitolul al doisprezecelea prezintă relaţia dintre personalitate, ati­
tudini şi comportamente organizaţionale, ca factori importanţi în deter­
minarea performanţei la locul de muncă. în continuare, sunt prezentate
aceste comportamente şi atitudini în relaţie cu personalitatea.
în capitolul al treisprezecelea este prezentată personalitatea în relaţie
cu leadershipul (capacitatea de a conduce), fiind amintite principalele
teorii ale leadershipului. Sunt prezentate diferitele tipuri de leadership
şi definiţii ale conceptului. în acest capitol se pune accentul şi pe relaţia
dintre personalitatea observabilă şi leadership şi pe relaţia acestuia cu
trăsăturile neobservabile, numite în literatura de specialitate „dark side".
Al paisprezecelea capitol are ca obiectiv relaţia dintre personalitate şi
stresul ocupaţional. Stresul ocupaţional este un concept studiat intens în
literatura de specialitate, influenţând puternic performanţa la locul de
muncă. Relaţia dintre cele două concepte, a fost îndelung studiată, deoa­
rece anumiţi factori de personalitate, ca nevrotismul, se află în strânsă
relaţie cu stresul ocupaţional.
Capitolul al cincisprezecelea este capitolul în care este prezentată per­
sonalitatea modală. Personalitatea modală este o abordare unică în care
se prezintă particularităţile personalităţii în cadrul profesiilor. în acest
capitol, sunt prezentate personalitatea modală a aviatorului, inginerilor
şi agenţilor de vânzări.
Capitolul al şaisprezecelea este primul capitol din partea a patra, în
care se prezintă personalitatea şi diferenţele interculturale, unde se pune
accent pe diferenţele de personalitate din perspectiva celor cinci factori,
demonstrându-se ştiinţific faptul că teoria lexicală poate fi replicată cu
succes în majoritatea culturilor şi societăţilor existente.
în capitolul al şaptesprezecelea sunt prezentate personalitatea şi com­
portamentul social. Comportamentul social se referă la relaţiile personale,
performanţa academică, sănătatea fizică, comportamentul cetăţenesc şi
hărţuirea la locul de muncă, iar relaţia cu personalitatea este importantă,
deoarece aceste comportamente sociale o influenţează şi sunt influenţate
do personalitate.
In capitolul al optsprezecelea este prezentată relaţia dintre personali­
tate şi sexualitate, acest concept fiind foarte important pentru indivizi în
ziua de azi. Conceptul de sexualitate este împărţit in excitam sexuală şi
angajament sexual, prezentându-se diferenţele de personalitate privind 11

orientarea sexuală şi tulburările de personalitate asociate comportamen­

tului sexual deviant.
Capitolul al nouăsprezecelea tratează una dintre cele mai cunoscute
lume de psihologia personalităţii. Tulburările de personalitate sunt stu­
diate în context clinic, fiind comportamente deviante care nu sunt accep-
lale de societate. In acest capitol sunt descrise principalele tulburări de
personalitate, caracteristicile definitorii, dar şi criteriile de diagnosticare
din HSM-V.
In capitolul al douăzecilea este prezentată relaţia dintre personalita­
te şi comportamentul alimentar, plecând de la trăsături de personalitate
i .1 impulsivitatea şi compulsivitatea, aflate în strânsă relaţie cu tulbură-
l ile alimentare, şi până la tulburările de personalitate de tip borderline,
evilantă şi compulsiv-obsesivă, care determină la rândul lor tulburări
alimentare.
In capitolul al douăzeci şi unulea, este prezentată relaţia dintre per­
sonalitate şi comportamentul proactiv şi agresiv. Comportamentul pro-
ai tiv este un comportament stabil care are ca scop schimbarea mediu­
lui înconjurător, având o validitate incrementală asupra personalităţii
i abilităţilor mentale generale, ca predictori ai performanţei la locul de
muncă. Comportamentul agresiv este în strânsă legătură cu personalită­
ţi si, factorii de personalitate fiind predictori ai comportamentului agresiv,
atât iii general, cât şi în contextul traficului. Capitolul prezintă agresivita-
Ica şoferilor şi predictorii care influenţează această agresivitate.
( apitolul al douăzeci şi doilea este fundamental pentru personalitate,
mai ales pentru testarea, evaluarea şi înţelegerea din perspectivă ştiinţifică
a personalităţii, fiind prezentate pe larg o serie de elemente de statistică
şi psihometrie pentru o mai bună apreciere a capitolelor ce urmează, dar
şi a cristalizării informaţiilor care stau la baza măsurării personalităţii.
Iu capitolul al douăzeci şi treilea este prezentată evaluarea persona-
hiaţii, punându-se accent pe metodele de colectare a datelor privind trăsă-
Iu ri le de personalitate, metodele nonştiinţifice de măsurare a personalităţii
i m final, metodele ştiinţifice de măsurare. Metodele ştiinţifice se referă
iii general la interviul de selecţie, centrul de evaluare şi autoevaluarea

pi iii instrumente standardizate. In acest capitol sunt prezentate cele mai

i imoscute instrumente de personalitate existente în literatura de specia­
li l.ile, dar şi sfaturi cu privire la instrumentele adaptate şi standardizate
privind spaţiul cultural românesc.
 Partea întâi

Introducere în conceptul
de personalitate
 AI’IÎOI

Sc urt istoric al conceptului

de personalitate

Personalitatea umană a reprezentat un subiect de studiu încă din

\nlit liitate, când filosofi greci precum Aristotel, Plafon sau Hipocrate
i .iu prezentat pe rând propriile concepţii şi teorii despre personalita­
tea umană. Deşi înţelesul ştiinţific de azi al termenului de personalitate
>litera semnificativ de teoriile filosofilor din Antichitate, trebuie să fim
dr .u ord că, fără contribuţia lor, psihologia personalităţii nu ar fi putut
,i|imgo la nivelul de dezvoltare la care se află în zilele noastre. In dome­
n i u l psihologiei, personalitatea a fost studiată intens încă din secolul al
\ I\ lea, comportamentul uman începând să fie explicat prin prisma teo-
i iilor condiţionării clasice propuse de Pavlov, a teoriei psihanalitice ela-
Is >i.ile de Sigmund Freud sau a psihologiei analitice (Cari Jung).
I d o rită caracterului interdisciplinar şi al oscilaţiilor orientărilor
>liin|iliee ale cercetătorilor care au studiat personalitatea au existat foar-
lr pii(ine lucrări despre istoria personalităţii (McAdams, 1997; Winter şi
Ifiu iibaum, 2008; Dumont, 2010). Aceste lucrări de referinţă au prezen-
l.il istoria personalităţii punând accentul pe diferite aspecte ale studiului
I>ci .dualităţii, însă atunci când vine vorba despre principalele evenimente
. in .ui marcat istoria acestui domeniu de studiu, toate aceste lucrări au
«,i zu I de acord asupra aceloraşi evenimente, întărind relevanţa istorică a
I' iliologiei personalităţii.
I oale lucrările despre istoria personalităţii afirmă că bazele psihologiei
Imi ■.dualităţii, ca domeniu în cercetarea psihologică, au fost puse în anii
l'Mil In acea perioadă, în psihologie a fost studiat intens caracterul, de
i al re germani, în timp ce în Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii
p apologia era dominată de studii experimentale şi studii corelaţionale
■are vizau explicarea diferenţelor psihologice dintre persoane. Pentru a
Integra toate aceste studii şi pentru a facilita şi încuraja studierea ştiinţifică
a personalităţii, marii cercetători în psihologie de la acea vreme au pus
ba ele primei reviste de psihologia personalităţii, intitulată Character
mul Vnuonality. Primul număr al acestei reviste a apărut în anul 1932. In

- o . , h - î e t n r i r al r n n r p n t u l u i d e D e r s o n a lit a t e
deschiderea primului num,ir s-a .ill.il articolul lui Mi I )ougall (11>32), citai
în McAdams (1997), care a făcut o sinteză şi un re/umal ,il principalelor
cercetări despre caracter si personalitate de la acea vreme, fiind unul din­
tre cele mai importante articole publicate la vremea respectivă.
Conform lui McAdams (1997), cel care a introdus psihologia
personalităţii pe scena ştiinţelor sociale a fost Gordon Allport, lucrarea
sa intitulată Personality: A psychological interpretation (Allport, 1937, citat
în McAdams, 1997) fiind prima lucrare complexă cu caracter ştiinţific din
psihologia personalităţii.
Gordon Allport s-a născut în Statele Unite ale Americii în anul 1897. A
obţinut licenţa în psihologie la Harvard University în anul 1919. In anul
următor a vizitat numeroase universităţi din Europa, desfăşurându-şi
activitatea didactică la Istanbul. în acelaşi an s-a întâlnit pentru prima
oară cu Sigmund Freud. în urma acelei întâlniri Allport a declarat că a
fost şocat de viziunea pesimistă şi negativistă a lui Freud despre persoa­
na umană. A primit titlu de doctor în psihologie în anul 1922 în cadrul
Universităţii Harvard. Cu excepţia a doi ani în care a predat în Europa şi
a patru ani în care a predat la Dartmouth University, Gordon Allport şi-a
petrecut întreaga carieră în cadrul Departamentului de psihologie de la
Harvard University. Cursul de Psihologia Personalităţii pe care acesta l-a
ţinut în cadrul Harvard University se consideră a fi primul curs pe această
temă care a fost ţinut în Statele Unite.
Allport şi-a propus să ofere comunităţii ştiinţifice o altfel de viziune
asupra persoanei umane şi comportamentului, o viziune diferită faţă de
cea psihanalitică. Spre deosebire de abordarea psihanalitică a personalităţii
care vedea comportamentul uman ca fiind determinat de motivaţii
inconştiente şi iraţionale, viziunea lui Allport despre comportamentul
uman s-a bazat pe conştient şi pe aspecte concrete ale personalităţii. El era
de părere că inconştientul şi mecanismele de apărare joacă un rol impor­
tant doar în zona psihopatologiei şi tulburărilor de personalitate.De ase­
menea, Gordon Allport a fost printre primii care au studiat personalitatea
în afara zonei clinice şi de psihopatologie, fiind interesat în primul rând
de studierea empirică a personalităţii. Allport a criticat teoria psihanali­
tică asupra personalităţii, considerând că motivaţiile şi nevoile specifice
vârstei adulte nu sunt dependente de evenimente trăite în perioada copi­
lăriei. în elaborarea teoriei sale, Allport a plecat de la premisa că fiecare
individ este caracterizat de un model unic de personalitate, iar psihologia
ar trebui să se concentreze pe studiul acestei unicităţi, punând accentul
pe studierea diferenţelor dintre persoane. în concepţia lui Allport, psiho­
logia personalităţii reprezintă studiul persoanei umane. El a definit per­
sonalitatea ca fiind organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
 ’iMrmi’ psiholizico care determină adaptare.) unică la mediul său. Deţii a 17
hei ut aproape un secol de la apariţia acestei definiţii a personalităţii, ea
■■'tiu v.dabilă ţii în prezent (McAdams, 1997).
I a arca vreme, cercetătorii preocupaţi de psihologia personalităţii erau
de părere că psihologia personalităţii are trei principale caracteristici care
ii uleia propria identitate. Acestea sunt (1) studiul persoanei ca întreg, (2)

studiul motivaţiei umane şi (3) studiul diferenţelor psihologice dintre per­

soane (McAdams, 1997). Viziunea lui Gordon Allport despre personalita­
te a coincis cu prima caracteristică a psihologiei personalităţii, studiului
persoanei ca întreg.
Aşa cum afirmă McAdams (1997), în teoria lui Allport caracterul uni-
lai şi col de întreg al persoanei sunt cel mai bine explicate prin conceptul
de inc sau de proprium, aşa cum denumeşte autorul şinele în cartea sa.
I'i ulm Allport, şinele este format din toate acele aspecte ale personalităţii
i .ue ii oferă acesteia caracterul de tot unitar. Şinele este format din opt
dimensiuni, fiecare dintre ele făcându-şi apariţia într-un anumit punct al
di voi larii individuale. In ordinea în care apar în timpul dezvoltării indi-
\ idna le acestea sunt (1) sentimentul sinelui corporal, (2) identitatea de
iine, (3) stima de sine, (4) extensia sinelui, (5) imaginea de sine, (6) şinele
niţlonal, (7) lupta pentru atingerea obiectivelor şi (8) sentimentul de sine
unii Icalor ce reprezintă pe de-a întregul caracterul unitar al persoanei care
• le iu continuă schimbare şi transformare pe întreaga existenţă a indivi­
dului Aşadar, prima caracteristică definitorie a psihologiei personalităţii,
si ml iul persoanei ca un întreg unitar, este explicată de Allport prin inter­
mediul conceptului de sine şi a dimensiunilor sale componente.
I iu .ill pionier al psihologiei personalităţii este Henry Murray. Murray
i născut la New York în anul 1893. După ce a absolvit liceul Groton, a
Insi admis la Facultatea de istorie din cadrul Harvard University. La puţin
Iliup după aceea a abandonat cursurile de istorie din cauza rezultatelor
mediocre pe care le obţinuse. începutul carierei sale a fost caracterizat
de o evoluţie sinusoidală. A luat parte la un curs de psihologie generală,
Ius,i neliind atras de subiect, a renunţat după cea de-a doua prelegere,
in mm pilii icipând la alt curs de psihologie pentru mulţi ani, până când
ii im ••pul chiar el să predea psihologia. A absolvit Facultatea de medici­
nii din i adrul Columbia University în anul 1919. De asemenea, a dobân­
dii un masterat în biologie la Columbia University şi a început să pre­
dea ll/lologie la Harvard. în anul 1927 a obţinut doctoratul în biochimie
l i t mnbridge University. Murray era cunoscut ca un tip empatic mereu
l'ii iu up.it de starea psihologică a pacienţilor săi. Totuşi, nu a avut con­
du I direct cu psihologia ca ştiinţă până în momentul în care a citit cartea
I Ipunlc psihologice de Cari Jung pe care a găsit-o în biblioteca facultăţii şi
i 1 r i . i r c s .1 d c i l . i i . i l ,i li l . i s i i n . i l T o i î n p e r i o a d a r e . p e r U v . V M u r r a y s .i
( o n l t i m l . i l i ii u n d o c o n f l i c t e * i n t e r i o a r e l e g a t e d i * v i . i ţ . i p e r s o n a l i i .şi l â n i i
lia lă , f a p t c e l-a d e t e r m i n a t s ă m e a r g ă la Z i i r i c h p e n t r u a l î n t â l n i p e C a r i
l u n g şi p e n t r u a l u c r a c u a c e s t a . A p e t r e c u t o l u n ă î m p r e u n ă c u c r e a t o r u l
p sih o lo g ie i analitice, tim p în c a re a ce sta a re u şit să re z o lv e co n flictele in te ­
rio a re a le lui H e n r y M u r r a y .
I,a fel ca Allport, Murray a studiat personalitatea umană din perspec­
tiva unei viziuni unitare asupra persoanei. Pentru Murray personalita­
tea tipică „este un flux de viaţă puternic şi subiectiv, conştient şi inconştient: o
şoaptă într-o galerie unde răsună voci din trecutul îndepărtat; un flux defante-
ii cu amintiri despre evenimente trecute ce plutesc, curente de complexe rivale,
intrigi şi contraintrigi, sugestii pline de speranţă şi idealuri... O personalitate
este asemenea unui congres plin de oratori şi grupuri de presiune, de copii, dema­
gogi, comunişti, izolaţionişti, negustori de război, lobby-işti, Cezari şi Hristoşi,
Maeliiavelli şi luda, conservatori şi revoluţionişti" (Murray, 1940, pp. 160-161,
citat în McAdams, 1997). Spre deosebire de Allport, a cărui teorie a fost
ghidată de un iluminism bazat pe culturalizare, operele lui Murray au
fost ghidate de romantism. In timp ce Allport vedea mintea umană ca
fiind raţională, structurată şi organizată, Murray şi-a concentrat atenţia
asupra a ceea ce era iraţional, pasional şi încărcat de emoţii şi conflic­
te. 1lenry Murray a fost printre puţinii care au încercat să aducă esenţa
operelor lui Freud şi mai ales a lui Jung în centrul psihologiei ştiinţifice
(McAdams, 1997).
Murray stabileşte patru elemente de bază ale studiului personalităţii
(personologie): needs, press, thema, unit}/ therna. Primul element este repre­
zentat de nevoi. Murray a conceptualizat 20 de nevoi principale ale
fiinţei umane, printre care se numără: nevoia de realizare, nevoia de
apartenenţă, dominarea sau jocul. O nevoie reprezintă forţa de organi­
zare a percepţiilor, cogniţiilor şi acţiunilor în aşa fel încât să transfor­
me o situaţie neplăcută într-o anumită direcţie. Termenul press se referă
la un anume context care serveşte ca o oportunitate sau dimpotrivă, ca
un obstacol pentru exprimarea unei nevoi. Perceperea subiectivă a indi­
vidului a situaţiei respective este denumită de către Murray beta press,
iar natura obiectivă a situaţiei contextuale se numeşte alpha press. Thema
reprezintă o interacţiune repetată dintre nevoie şi presiune. Unity thema
reprezintă o interacţiune între mai multe nevoi şi presiuni, astfel încât
conduce la alcătuirea de porţiuni şi segmente semnificative din viaţa indi­
vidului (McAdams, 1997). Se observă diferenţa dintre teoriile lui Allport
şi Murray despre personalitatea umană, primul fiind convins de caracte­
rul şi structura unitară a personalităţii exprimată prin intermediul sinelui
(proprium), iar cel de-al doilea considerând că la baza comportamentului

NIIEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHĂILĂ

r i i m . iii sl.ui in p rim u l rân d rele d ou ă ze ci ile ne voi Teoria s.i a iinim i.n ine i*
lle psihanalitice cu elemente din operele lui McDougnll şi Lewin şi ele
menii* din medicină, mitologie şi chiar literatură universală (McAdams,
l‘W7).
In acelaşi timp cu Allport şi Murray, un alt mare cercetător al psi­
hologiei personalităţii, care a marcat semnificativ evoluţia psihologiei ca
ştiinţă în secolul XX, a pus bazele unei teorii diferite a personalităţii care
,i avut un impact cel puţin egal cu al celor doi mari cercetători prezentaţi
anterior. Numele acestui mare psiholog este Kurt Lewin.
l.ewin s-a născut în anul 1890 în Polonia. în 1905 familia lui s-a
mutat m Germania, la Berlin. în anul 1909 a devenit student la medici­
na la Universitatea din Freiburg, apoi s-a transferat la Universitatea din
Mii lichen pentru a studia biologia. Mai târziu, a început să fie interesat
de fenomene sociale, studiind problema drepturilor femeii, ca mai apoi
•i.i se dedice studiului psihologiei din perspectiva gestaltistă. A obţinut
lillul de doctor în psihologie la Universitatea din Berlin sub îndruma-
iea lui Cari Stumpf. în 1933 Lewin a emigrat în Statele Unite, devenind
i elăţean american în anul 1940, începând activitatea de cercetare şi acti-
vilalea didactică la Corneli University. Kurt Lewin este considerat unul
dintre pionierii psihologiei aplicate, sociale şi organizaţionale în Statele
Unite. De asemenea, este cunoscut ca fiind fondatorul psihologiei sociale
şi dinamicii grupurilor.
Atât Gordon Allport, cât şi Henry Murray au presupus că interacţiunea
dintre persoană şi mediul înconjurător determină comportamentul.
Idementul distinctiv al teoriei lui Lewin este această interacţiune dintre
persoană şi mediu pe care el a studiat-o în detaliu. în cartea sa publicată
iii anul 1935, A dynamic theory of personality, conceptualizează faptul că

alai persoana, cât şi mediul înconjurător sunt elemente distincte ale unui
spaţiu de viaţă integrat. Acest spaţiu de viaţă integrat se referă la totali-
lalea elementelor care pot determina comportamentul unui individ la un
moment dat. Fiind puternic influenţat de teoriile gestaltiste ale lui Kohler
şi Wertheimer, Lewin a conceptualizat interacţiunea dintre persoană şi
mediul înconjurător ca pe pn gestalt contemporan, reprezentând un câmp
do lorţe care presupune o formă caracteristică la un anumit moment în
li mp. Astfel, toţi determinaţii comportamentului, într-un anumit moment
iii li mp, sunt prezenţi în acel câmp în momentul respectiv. Aşadar, spre

deosebire de Allport şi Murray, Lewin nu ia în considerare principiile

dezvoltării umane în teoria sa despre personalitate. în timp ce Murray
osie de părere că istoria persoanei este persoana în sine, iar Allport pre­
zintă stadiile de dezvoltare ale sinelui, Lewin propune o conceptualizare
.i personalităţii care nu ia deloc în considerare conceptul de dezvoltare,

Tratat de psihologia personalităţii ■ Scurt istoric al conceptului de personalitate

 xplicând personalitatea umană exclusiv din perspectiva interacţiunii
iersoană-situaţie.
A.şa cum afirmă McAdams (1997), pentru Lewin, motivaţia umană
epre/intă transformări de energie într-un câmp dinamic. Energia este eli-
•erată în momentul în care persoana încearcă să revină în echilibru după
>stare de tensiune. Persoana experimentează o tensiune atunci când o
mumită parte din viaţa „interioară" a acesteia se află în dezechilibru faţă
le celelalte părţi componente. Tensiunea este cauzată de apariţia unei
ie voi care poate fi (1) o condiţie fiziologică precum setea sau foamea,
2) o dorinţă pentru a obţine un anumit lucru şi (3) intenţia de a înfăptui
m anume lucru. Lewin introduce termenul de valenţă care reprezintă o
aracteristică a unei anume regiuni din mediul înconjurător al persoanei.
) regiune care are o valenţă pozitivă este aceea în care condiţiile existen-
e sunt favorabile satisfacerii nevoii persoanei. Există o interacţiune între
valenţă şi nevoie, foarte asemănătoare cu cea dintre nevoie şi presiune în
leoria lui Murray.
In ordine cronologică, după teoriile personalităţii create de Allport,
Murray şi Lewin, a urmat teoria lui Raymond Cattell (1956).
Cattell s-a născut în anul 1905 în West Bromwich, Anglia. La 16 ani a
început să studieze chimia şi fizica la Universitatea din Londra, absolvind
trei ani mai târziu ca şef de promoţie. încă din timpul celor trei ani de stu­
diu, Cattell s-a arătat interesat de probleme din zona ştiinţelor sociale. A
realizat că, studiind ştiinţele naturii, nu va dobândi capacitatea de a răs­
punde problemelor de natură socială şi psihologică ce îl interesau. Drept
urmare s-a decis să studieze psihicul uman, făcând o alegere văzută la
vremea respectivă ca fiind excentrică din pricina puţinelor oportunităţi
existente de a lucra în domeniul ştiinţelor comportamentale.
în 1924 a început să studieze psihologia la Universitatea din Londra
avându-1 printre profesori pe psihologul şi statisticianul Charles Spearman.
în anul 1929 a obţinut titlul de doctor în psihologie. Raymond Cattell a fost
primul cercetător care a introdus analiza factorială în studiul personalităţii
umane. După finalizarea doctoratului, a avut dificultăţi în a lucra în cerce­
tare din cauza lipsei de oportunităţi de la acea vreme. Cattell şi-a împărţit
activitatea profesională între Universitatea din Exeter şi cea din Leicester.
Adevărata oportunitate profesională a primit-o la opt ani după finalizarea
doctoratului când psihologul american Edward Thorndike l-a invitat pe
Cattell să petreacă un an la Universitatea Columbia din New York. Anul
următor, a acceptat un post de cercetător la Clark University, iar în 1941 a
început lucrul la Harvard University unde a pus bazele teoriei sale.
Având la bază analiza factorială, Cattell a conceptuali/at o teorie a
personalităţii de lip sistem care an* multe elemente comune eu ceea ce
 Allporl, Murray, Lewin sau McDougall înţelegeau prin termenul de per i\
•lontilitale. în teoria lui Cattell despre personalitate cel mai important
lut m este posibilitatea predicţiei comportamentului uman. în sens gene-
mi. .1 definit personalitatea ca „tot ceea ce permite să se prezică ce va face
0 persoană (cum se va comporta) într-o situaţie dată" (150, p. 2, citat în
McAdams, 1997).
In psihologia personalităţii, perioada 1930-1950 a fost denumită peri-
1mi l.i marilor sisteme. In această perioadă, psihologii şi cercetătorii care au
iliuli.it personalitatea umană au dezvoltat şi conceptualizat mari sisteme
teoretice cu scopul de a înţelege caracterul unitar al personalităţii şi de
.i putea prezice cum se va comporta un individ într-o situaţie de mediu
data Astfel, pe lângă principalele teorii care s-au impus în acea perioa-
da şi despre care am vorbit pe scurt, au existat şi alţi cercetători de mare
u iiunie care au propus teorii sistemice ale personalităţii. Printre aceştia
se numără Gardner Murphy şi Andras Angyal. De asemenea, au exis-
lal i eivetători care au studiat personalitatea din perspectivă psihanalitică
piopunând diferite teorii despre Eu ca instanţă psihică. Printre aceştia
e numără: Erik Erikson, Elanz Hartmann, Eric Fromm, Karen Horney şi
Meluuio Klein.
McAdams (1997) afirmă că după al Doilea Război Mondial psihologia
■,i iiiuţ.i a început să fie împărţită în diferite arii de cercetare, astfel încât
li m i le puţini psihologi erau preocupaţi de psihologia generală, majorita-
!e,i dintre ei canalizându-şi eforturile spre diferite arii aplicative ale psi-
11. di igiei. în perioada 1950-1970 marii cercetători din psihologie s-au ocu-
p.il i i i primul rând cu studiul psihologiei sociale şi al psihologiei clinice,
iis llc l încât psihologia personalităţii nu a mai reprezentat un interes de
Im .i pentru psihologi. Totuşi, cei care au studiat psihologia personalităţii
in . ii castă perioadă s-au focusat asupra studierii constructelor conceptu­
ali ale până în acea perioadă cu privire la personalitate, având ca scop
piliu ipal măsurarea acestor constructe şi stabilirea unor relaţii existente
iulie aceste constructe şi diferite categorii şi tipuri de comportamente.
Acelaşi autor este de părere că la finalul celui de-al Doilea Război
f\ li ii uliul a existat o reorientare în cercetarea personalităţii, acest moment
lepnventând un final pentru tendinţa de a crea teorii cu privire la perso­
nalii. ile şi un început pentru studierea personalităţii din punct de vedere
e m p ii ic. I)e asemenea, echipa editorială a revistei de psihologie Character
iiinl l’nsiniality, care până în acea perioadă publica aproape în exclusivi-
lale articole teoretice, a anunţat că articolele ce vor fi acceptate pentru
publicat vor fi cele despre studierea şi testarea la nivel empiric a construc-
li'lm personalităţii. Aşadar, odată cu această reorientare s-a pus proble­
ma măsurării constructelor teoretice de personalitate. Pentru a evita pe

.ii . hui > mi Istorii ,il eoni rolului tir iirrsonallt.tlr

 Ciliposibil erorile de măsurare, specialiştii iii psihoinelrle .ui .ulus pen
Im primn rl.it^l în discuţii' problem.) validităţii de construit in psiholo
gia personalităţii. Având în vedere natura constructelor de personalitate,
acestea fiind neobservabile sau direct cuantificabile, a trebuit să se găseas­
că o metodă prin care să se verifice dacă instrumentele de evaluare a
personalităţii măsoară într-adevăr constructele de personalitate teoretice.
Răspunsul la această problemă a fost dat de diferitele forme ale validităţii:
validitatea de construct, validitatea discriminantă şi convergentă sau vali­
ditatea de conţinut şi de aspect. Aceste calităţi psihometrice ale inventare­
lor de personalitate vor fi explicate detaliat în capitolul următor.
Având în vedere dezvoltarea galopantă a psihometriei, în perioada
1950-1970 au fost dezvoltate multe dintre testele de personalitate care
sunt utilizate şi în zilele noastre. Printre cele mai cunoscute teste care au
fost construite şi revizuite în acea perioadă se numără MMPI (Minnesota
Multiphasic Personality Inventory), CPI (California Personality Inventory)
şi 16 PF. Un alt curent de cercetare care s-a impus în această perioadă,
ea un răspuns la numărul abundent de teste psihologice dezvoltate, a
lost problema acurateţei şi calităţii răspunsurilor la aceste teste, denumi­
tă generic de către cercetători dezirabilitate socială. Mai multe despre acest
fenomen vor fi discutate în capitolul următor.
Conform lui McAdams (1997), în anii 1960 cele mai populare construc-
te studiate în psihologia personalităţii au fost autoritarismul, motivaţia
de realizare şi anxietatea. Autoritarismul a devenit un concept popular
în acea perioadă datorită influenţei celui de-al Doilea Război Mondial şi
a confruntării dintre autoritarism şi democraţie, dintre individualism şi
socialism. Numeroasele cercetări având ca temă centrală autoritarismul
au dus la concretizarea în literatura de specialitate a unui tip de perso­
nalitate numit personalitate autoritară. Motivaţia de realizare a fost studi­
ată intens în această perioadă sub influenţa capitalismului şi a expansi­
unii activităţilor cu caracter antreprenorial existente în Statele Unite ale
Americii. Mulţi cercetători au demonstrat utilitatea acestui construct.
Al treilea concept studiat intens în această perioadă ca fiind o trăsătură
de personalitate a fost anxietatea. Chiar dacă acest construct psihologic
a reprezentat un element central al psihologiei ca ştiinţă, indiferent de
perioadă, la mijlocul secolului XX s-au pus bazele unora dintre cele mai
importante teorii ale anxietăţii, cum ar fi teoria anxietăţii ca stare şi anxie­
tatea ca trăsătură (Spilberger, 1966). De asemenea, tot în această perioadă
s-au construit unele dintre cele mai importante instrumente de evaluare
a anxietăţii.
McAdams (1997) afirmă că în perioada 1960-1970 în psihologia
personalităţii a avut loc o restructurare a viziunii asupra personalităţii.

il ANI 11I • MII IAI I A ( HRAIF • VIAD BUR lAVI RDE • TEODOR MIIlAll A
A'.llcl, principe»Mo conceptualizări caro s-au impus în acea perioadă au
lo sl renunţarea l.i ideoa caracterului unitar al personalităţii, renunţarea la
concepţia conform căreia motivaţia umană poate fi explicată prin redu-
<crea tensiunii din organism create de o nevoie sau pulsiune nesatisfăcu­
ta şi acordarea unei importanţe din ce în ce mai mari cognitivismului în
psihologie.
( Mată cu dezvoltarea psihometriei şi a testelor de personalitate, cer-
«datorii au observat că este imposibil de dovedit caracterul unitar al
I>fi sonalităţii propus de teoriile lui Allport, Murray sau Lewin. Cu timpul,
Interesul specialiştilor s-a deplasat de la intenţia de a crea teorii la dorinţa
i li1a măsura efectiv aspecte ale personalităţii cu scopul de a surprinde cât
mai m detaliu diferenţele de personalitate dintre oameni. In acest sens, cu
ajutorul analizei de construct şi a analizei factoriale, au fost conceptualiza-
le din ce în ce mai multe trăsături şi factori de personalitate care au putut
li evaluate cu ajutorul instrumentelor psihometrice create.
l ot în perioada anilor 1970 s-a renunţat la-explicarea motivaţiei umane
'.Irict ca o diminuare a tensiunii create de nesatisfacerea unei pulsiuni.
Mulţi autori au testat în diferite cercetări această teorie şi au ajuns la con-
iIu/ia că foarte puţine dintre comportamentele umane pot fi explicate din
această perspectivă. Aşadar, motivaţia ca un răspuns la o nevoie nesatis-
I.lentă s-a considerat a fi valabilă doar în cazul nevoilor şi trebuinţelor
l>a/ale (foame, sete), însă marea parte a motivelor care determină com­
portamentul uman nu poate fi explicată prin teoria clasică a motivaţiei
umane. Acesta a reprezentat un punct de plecare pentru reconceptualizări
ale motivaţiei, ducând la apariţia unor teorii precum cea a lui Maslow
(11>43) sau teoria motivaţiei de realizare şi teoria motivaţiei ca dorinţa de
competenţă.
Ultima schimbare importantă produsă în psihologia personalităţii în
perioada anilor 1960-1970 a fost diminuarea încrederii în teoriile behavi-
oriste de explicare a comportamentului. La fel ca în cazul motivaţiei, cu
ajutorul noilor metodologii de cercetare impuse în psihologie (cercetarea
cantitativă de tip pozitivist) s-a observat că oamenii se angajează în com­
portamente care depăşesc mult puterea de explicare oferită de teoriile
behavioriste care presupuneau că toate comportamentele şi activităţile
oamenilor pot fi înţelese din perspectiva mecanicistă de tip stimul-răs-
puns. Astfel, atenţia cercetătorilor s-a centrat asupra perspectivei cogni-
liviste. A crescut interesul acordat percepţiei, semnificaţiei, prelucrării
informaţionale şi interpretării subiective a realităţii de către psihologii
care studiau personalitatea. Aceştia au ajuns la concluzia că persoane­
le se comportă într-un anume fel în funcţie de modul unic în care ele
percep, prelucrează şi interpretează informaţiile provenite din mediul

Tratat de psihologia personalităţii ■ Scurt istoric al conceptului de personalii.i t n

înconjurător. IVntru .) înţelege diferenţele de personalitate dintre oameni,
cognitiviştii sunt de părere eă este necesară cunoaşterea credinţelor şi a
valorilor personale ale individului, deoarece acesta se comportă în funcţie
de felul în care percepe şi interpretează realitatea cu ajutorul acestor con­
vingeri şi valori.
în intervalul 1970-1980 psihologia personalităţii a fost caracterizată
de o perioadă de îndoială a unor cercetători cu privire la acest dome­
niu de studiu în psihologie. Au existat cercetători (Mischel, 1968; Fiske,
1974) care au atacat psihologia personalităţii, afirmând că este un dome­
niu ambiguu în care rezultatele cercetărilor sunt foarte contradictorii. De
asemenea, a fost contestată capacitatea de predicţie a comportamentu­
lui de către trăsăturile de personalitate, demonstrându-se că trăsăturile
explică o foarte mică parte din variaţia comportamentelor umane. Cei
care au contestat utilitatea trăsăturilor de personalitate erau de părere
că cei mai importanţi predictori ai comportamentelor umane sunt con­
textele şi situaţiile din mediul înconjurător. Pentru a răspunde acestor
critici, cercetătorii au realizat studii în care au testat puterea de predicţie
a comportamentului, a trăsăturilor de personalitate şi a situaţiilor din
mediul înconjurător. Aşadar, aceştia au acceptat viziunea interacţionistă
propusă de critici conform căreia comportamentul uman este un pro­
dus al unor dispoziţii interne (trăsăturile de personalitate) şi al situaţiilor
mediului înconjurător.
De la începutul anilor 1980 şi până în prezent se constată o repoziţionare
a tuturor celor interesaţi de studiul personalităţii, această repoziţionare
liind una optimistă şi plină de încredere. Specialiştii interesaţi de psiho­
logia personalităţii şi-au orientat din nou atenţia asupra teoriei trăsătu­
rilor de personalitate, de această dată ţinând cont în cercetările lor de
sugestiile lui Mischel şi ale altora care au contestat această abordare a
personalităţii. Cercetătorii care studiau personalitatea au ajuns la con­
cluzia că pentru a putea surprinde diferenţele dintre patternurile com­
portamentale ale oamenilor şi a putea prezice comportamentul acestora
cel mai util model al personalităţii este modelul lexical. Modelul lexi­
cal al personalităţii a fost introdus de către Allport care a identificat în
dicţionarul limbii engleze peste 4 000 de cuvinte care descriau tipuri de
comportamente umane, numindu-le trăsături de personalitate (de exem­
plu, sociabil, ordonat, trist, îndrăzneţ, vesel etc). După Allport, specialiştii
care au studiat personalitatea au fost de părere că patternurile compor­
tamentale ale oamenilor există în lexicul fiecărei limbi, fiind reprezen­
tate de acele cuvinte care au scopul de a descrie şi eticheta persoanele.
Modelul lexical a fost continuat şi dezvoltat de Cattell care, cu ajutorul
tehnicilor statistice, a grupat cele 4 000 de cuvinte idenlilicule de Allport
 m sinonime, obţinând 35 de clustere. Clusterele obţinute au fost supuse 25
,ui.ili/ei factoriale, obţinându-se un model cu 12 factori de personalitate
i .iioi.i Cattell le-a adăugat ulterior 4, realizând astfel chestionarul 16PF.
( .ilev.i decenii mai târziu, Costa şi McCrae au supus cei 16 factori de
personalitate identificaţi de Cattell analizei factoriale obţinând un model
i ii 3 I.ii lori. Aceşti factori erau Nevrotism, Extraversie şi Deschidere spre
experienţă. Totuşi, acest model obţinut de Costa şi McCrae nu s-a impus
h i comunitatea ştiinţifică, fiind criticat, deoarece nu oferă o soluţie com­

plexa a personalităţii, lucru recunoscut chiar şi de autorii modelului.

I a dezvoltarea modelului lexical al personalităţii au contribuit şi Tupes
şl ( hristal (1992) care au supus analizei factoriale cele 35 de scale constru-
lle de t ’attell, obţinând un model cu 5 factori. Warren Norman (1963) citat
in Mei rae şi Costa (2003) a fost atras de rezultatele obţinute de Tupes şi
' linslal, efectuând studii replicative ca să verifice consistenţa modelu­
lui obţinut de cei doi. Rezultatele studiilor lui Norman au demonstrat
cm ,lenţa a 5 factori de personalitate, autorul fiind de părere că mode­
lul t u 5 factori este cel mai complex. Rezultatele obţinute de Norman
,m .iv1 1 1 un impact semnificativ în comunitatea ştiinţifică. Factorii
ide 11 1iIiea ţi de Norman au fost Extraversie sau Afect Pozitiv, Agreabilitate,
i imşiiinciozitate, Stabilitate Emoţională şi Cultură. La finalul anilor 1980,
i o ,l.i şi McCrae au analizat modelul descoperit de Norman, observând că
lai Ionii Afect Pozitiv este identic cu factorul Extraversie din modelul lor,
ai olaşi lucru fiind valabil şi pentru factorul Deschidere spre experienţă
i an' a Iost identic cu factorul Cultură din modelul lui Norman, precum şi
i ii I''actorul Stabilitate Emoţională care reprezenta Nevrotismul din mode­
lul identificat de ei. Astfel, Costa şi McCrae, observând că 3 dintre cei 5
l,n lori identificaţi de Norman sunt identici cu cei 3 factori din modelul
li a au considerat că modelul trebuie completat cu factorii Agreabilitate
şl < i inşi iinciozitate din modelul lui Norman, supunând astfel modelul lor
ana li zei factoriale. Aşadar, Costa şi McCrae au obţinut un model final cu
i îm i lactori de personalitate care s-a impus rapid în literatura de speciali-
la11 • Imul acceptat şi utilizat în cele mai multe dintre ariile psihologiei apli-
i ale Modelul final este compus din Nevrotism, Extraversie, Deschidere
■pir experienţă, Agreabilitate şi Conştiinciozitate şi reprezintă baza teo-
i el k ,1 a celebrului chestionar de evaluare a personalităţii NEO-PI-R (De
I 111 vI, De bol le, McCrae, Terracciano şi Costa, 2009; Savala, Davey, Costa
şi Wliilfield, 2007; McCrae şi Costa, 1983; McCrae, Costa şi Martin, 2005;
Mi( îae şi Costa, 2004).
In prezent modelul big Pive al personalităţii se află în plină transfor­
mare începând cu anii 2000, Lee şi Ashton (2004) au observat că, în stu­
diile de validare ale chestionarelor construite după modelul Big Five, în

ir.iiai a* mlholoiria iirr.nn.ilM.Mii ■Si uri Istoric .11<on<<'|>tiilili (Ir |>crM>n,illl.ilr

anumite culturi s-,iu obţinut structuri factoriale cu (i factori, şi nu cu 5,
nerespectându-se astfel modelul teoretic. Plecând de* l.i ncest fapt, l ee şi
Ashton au derulat numeroase studii empirice verificând structura modelu
lui Big Five în mai multe contexte culturale. Astfel, au obţinut o structurii
lactorială cu 6 factori de personalitate ce a reprezentat baza pentru chesti
onarul de evaluare a personalităţii HEXACO. Acest model al personalităţii
este deja un model consacrat la nivel mondial datorită calităţilor psihome-
trice excepţionale ale chestionarului HEXACO şi datorită păstrării struc
Iurii factoriale în 6 factori în peste 10 limbi (Boies, Yoo, Ebacher, Lee şi
Ahston, 2004; De Vries, Lee şi Ashton, 2008; Hahn, Lee şi Ashton, 1999).
De-a lungul timpului, psihologia personalităţii a reuşit să surprindă şi
s.i descrie diferenţele individuale dintre persoane în ceea ce priveşte com­
portamentul cu ajutorul trăsăturilor de personalitate. Deşi a fost contestat
de numeroşi cercetători, modelul trăsăturilor de personalitate sau mode­
lul lexical al personalităţii este un model valid al personalităţii fără doar şi
poate. Totuşi, în mai bine de 100 de ani de studiu psihologia personalităţii
s a focusat asupra realizării unei taxonomii a tipurilor de personalitate din
perspectiva mai multor teorii, nereuşind să explice care sunt cauzele bio­
logice ale diferenţelor individuale dintre persoane. Spre exemplu, în urma
unei evaluări a personalităţii cu ajutorul testelor psihometrice, se ştie des­
pre acea persoană că este caracterizată de un nivel ridicat al instabilităţii
emoţionale sau al nevrotismului. Această informaţie este utilă în predicţia
comportamentului acelei persoane, oferind informaţii cu privire la posibi
lele sale performanţe academice, profesionale sau chiar asupra unor com­
portamente generale precum preferinţele religioase sau concepţia despre
lume şi viaţă. Totuşi, pentru dezvoltarea cunoaşterii şi a psihologiei ca
ştiinţă, apare întrebarea: „Ce o face pe acea persoană să fie extravertă?"
Răspunsul la această întrebare au încercat să-l ofere mulţi cercetători prin
studii empirice menite să determine cauzele formării trăsăturilor de per­
sonalitate. Iniţial s-a căzut de acord că o parte însemnată din personalitate
este explicată de factorul genetic, acest aspect fiind dovedit prin studiile
realizate pe gemeni separaţi la naştere şi care au crescut în medii diferite,
observându-se că, în mare măsură, gemenii prezintă aceeaşi structură de
personalitate. Alte studii au demonstrat că la formarea personalităţii con-
tribuie şi mediul înconjurător.Totuşi, pe lângă factorul de mediu şi facto­
rul genetic, mulţi cercetători au presupus că personalitatea este determi­
nată într-o mare măsură şi de bazele biologice ale individului, în special
structura sistemului nervos al acestuia. Mult timp această teorie a rămas la
stadiul de presupunere din cauza lipsei de mijloace metodologice pentru
a putea fi testată. In prezent, modelul biologic al personalităţii este printre

ANI II I • MIHAGLA CHRAIf • VIAD BURTÂVF RDt • TFODOR MIHAll A

«■«•It* m.n st mi id li* in şliinţă, datoriţii dezvoltării tehnologiei ce .1 dus l.i
<•' |>iinsiuni'.i neuroştiinţelor.
Studiul cauzelor biologice ale personalităţii datează cu mult timp ma­
nile de apariţia tehnologiei şi a neuroştiinţelor. Prima teorie care explică
personalitatea din punct de vedere biologic datează încă din Antichitate,
1 nud I lipocrate a descris temperamentul şi tipologiile umane cu ajutorul
unor fluide corporale. Astfel, grecii antici au descris tipurile temperamen­
tale ca fiind determinate de sânge (sangvinic), bilă (coleric şi melancolic)
1 Ileg,mă (flegmatic). Aceştia considerau că existenţa unui exces în corpul
11111,111 al unuia dintre aceste fluide determină temperamentul persoanei.
Asllei, sângele a fost considerat a fi responsabil pentru temperamentul
■ingvinic, excesul de bilă neagră pentru temperamentul melancolic, cel
1 Ic hil.i galbenă pentru temperamentul coleric şi excesul de flegmă pentru
temperamentul flegmatic. Desigur, această teorie nu a fost testată empiric
pentru a putea fi validată, însă a reprezentat baza de plecare a unor cer-
1 clăi i empirice ce au marcat psihologia personalităţii a secolului XX, cum
.11 li cercetările realizate de Ivan Pavlov.
( el care a încercat să explice cauzele biologice ale personalităţii, aşa
1 iun este ea înţeleasă în prezent, a fost Hans Eysenck (Eysenck, 1991;
I \ senck, 1996; Stones, 1977; Hester şi Brown, 1980). în timpul celui de-al
I toile,1 Război Mondial Eysenck a lucrat ca psiholog clinician în spitalele
militare. Observând diferenţele individuale în ceea ce priveşte compor-
l.imentul pacienţilor săi, Eysenck a pus bazele teoriei sale despre per­
o n , ilitate, identificând două mari dimensiuni: Extraversie şi Nevrotism,
ulterior conceptualizând şi o a treia dimensiune denumită Psihoticism.
l'V.enck a considerat că nivelul de extraversie este determinat de siste­
mul activator ascendent. Persoanele extraverte tind să aibă un nivel mai
•u azut al stimulării corticale, aceasta fiind cauza pentru care ele îşi doresc
.1 aibă contacte cât mai numeroase cu mediul înconjurător pentru a spori
nivelul stimulării. Persoanele introverte sunt caracterizate de o stimulare
I I a tu ala ridicată, fiind foarte sensibile la stimulii din mediul înconjurător.
Iu ivea ce priveşte nevrotismul, Eysenck a fost de părere că nivelul aces-
!111,1 este determinat de sistemul limbic. Una dintre principalele funcţii ale
■a••lemnlui limbic este de a regla răspunsul la factorii stresori. Atunci când
a .temui limbic nu poate face faţă factorilor stresori, avem de-a face cu o
personalitate nevrotică, iar atunci când sistemul limbic reglează cu suc-
■e s interacţiunea dintre persoană şi factorii stresori, nivelul nevrotismului
e s t e scăzut. Referitor la dimensiunea psihoticism, Eysenck a considerat că
i u i nivel crescut al acestei dimensiuni este determinat de existenţa unui

nivel ridicat al hormonului testosteron (Ashton, 2013).

Tratat de psihologia personalităţii ■ Scurt istoric al conceptului de person.ilil.il

 Odată cu dezvoltarea tehnologiei de imagistică corticală şi a neuro-
iinţelor, au existat cercetători care au investigat legătura dintre caracte-
slici ale sistemului nervos central şi tipul de personalitate. Printre cele
.ii importante teorii este cea a lui Robert Cloninger (Cloninger, 2002;
lonirtger, Svrakic, Przybeck, 2006; Cloninger, Sigvardsson, Przybeck,
vrakic, 1995; Svrakic, Draganic, Hill, Bayon, Przybeck, Cloninger,
>02; De Fruyt şi De Clercq, 2006; Sigvardsson, Boham, Cloninger,
>87; Cloninger, 1994; Cloninger, Svrakic şi Przybeck, 1993; Cloninger,
rzybeck şi Svrakic, 1991). Cloninger a studiat legătura dintre anumiţi
eu rotransmiţători existenţi la nivelul sistemului nervos central (creier şi
>loană vertebrală) şi trăsăturile de personalitate. Conform lui Cloninger,
eurotransmiţătorii care joacă un rol important în determinarea trăsături-
>r de personalitate sunt dopamina, serotonina şi norepinefrina. Această
■orie presupune că existenţa unor niveluri ridicate de dopamină duce la
pari (ia unor trăsături precum impulsivitatea, extraversia, extravaganţa,
psa de organizare şi căutarea de senzaţii tari. Un nivel ridicat de seroto­
ană este asociat cu un nivel scăzut de asumare a riscurilor (îngrijorare,
uvsimism, frică, ruşine, timiditate), iar un nivel ridicat de norepinefrină
letermină un nivel scăzut de dependenţă faţă de recompensă (sentimen-
alism, dependenţă).
Alţi cercetători care au fost interesaţi de bazele biologice ale perso-
lalităţii au studiat structura cerebrală pentru a explica personalitatea
imană. în acest sens, una dintre cele mai cunoscute teorii este cea a lui
effrey Gray (Gray, 1970: Gray, 1990; Avila şi Torrubia, 2004; Jackson,
ovine şi Furnham, 2003; Gray şi McNaughton, 2003; Corr, 2001). în sens
ţeneral, modelul lui Gray despre personalitate se referă la faptul că per­
sonalitatea unui individ este determinată de măsura în care sistemul ner-
/os al acelui individ îndeplineşte anumite funcţii, fiecare dintre aceste
uncţii implicând numeroase interacţiuni complexe între diferite regiuni
îlo creierului. Gray a realizat numeroase cercetări ce au avut ca principal
■subiect comportamentul animalelor. Acesta a ajuns la concluzia că anu­
mite regiuni ale creierului interacţionează între ele formând mecanisme
şi sisteme ce creează bazele personalităţii. Varietatea structurilor cerebrale
i e caracterizează fiinţa umană contribuie la formarea acelor dimensiuni
dominante ale personalităţii. Cele mai importante sisteme identificate de
t iray în cercetările sale se numesc Sistemul Activator Comportamental şi
Sistemul Inhibitor Comportamental. Această concepţie asupra formării
personalităţii este foarte asemănătoare cu cea propusă de Cloninger, chiar
dacă s-au consacrat în literatura de specialitate drept modele diferite.
Sistemul Activator Comportamental este format din regiuni ale creieru­
lui ce sunt responsabile cu recepţia unor semnale care arată ea individul
• speri montează (resimte) o recompensă. Acest sistem încurajează căuta 29
mm şi urmărirea de recompense, deoarece transmite semnale la nivelul
i rcimilui ce semnalează natura plăcută a recompenselor (Corr, 2001).
Aşadar, persoanele diferă între ele în măsura în care Sistemul Activator
< o m p o i lamentai este mai mult sau mai puţin sensibil la stimulii ce indică
r mslenţa recompensei. Cu cât acest sistem este mai sensibil la acest tip de
.1nunii, cu atât o persoană va căuta mereu comportamentele aducătoare
iIr recompense şi invers. în acest fel este determinat gradul în care o per-
st m i m esle impulsivă şi căutătoare de plăcere şi senzaţii. în ceea ce priveşte
' a .temui Inhibitor Comportamental, acesta este format din regiuni ale
i ieterului care sunt responsabile cu recepţia unor semnale care indică
laptul c.i individul experimentează sau resimte pedeapsa (Ashton, 2013).
\ i est sistem transmite semnale la nivelul creierului pentru a face simţită
pie/enţa durerii şi a caracterului înfricoşător al pedepsei. Persoanele dife-
i .i mire ele în măsura în care Sistemul Inhibitor Comportamental este
mi . ii mult sau mai puţin sensibil la stimulii ce indică existenţa pedepsei.
i ii t al Sistemul Inhibitor Comportamental este mai sensibil la stimuli ce
iiHIu a pedeapsa, cu atât persoana va tinde să evite pedeapsa. Prin urma-
ii uresl sistem determină diferenţele individuale dintre indivizi în ceea
■i Ia iveşte anxietatea, evitarea pericolului şi a durerii.
< el mai recent model apărut cu privire la teoria biologică a
pi a •.dualităţii este modelul realizat de Marvin Zuckerman şi colabora-
imii ..ii (Zuckerman şi Kuhlman, 2000; Zuckerman, Joireman, Kraft şi
I 1 1 11 1111 .1 n, 1099; Hojat, Zuckerman, Magee, Mangione, Nasca, Vergare şi
<•niiiiella, 2005, Daitzman şi Zuckerman, 1980; Zuckerman şi Cloninger,
pion) | I a realizat numeroase analize factoriale incluzând un număr
impresionant de scale şi dimensiuni ale personalităţii existente în ches-
i ii ui,urle de evaluare a personalităţii. Aceste analize factoriale au inclus
si ale i e măsurau trăsături de personalitate care, în opinia lui Zuckerman,
.....I li osaturi ce reprezintă dimensiunile centrale ale personalităţii şi tem-
Iir io meni ului uman. Rezultatele acestor analize au demonstrat existenţa
a 1 1 ei Im lori similari cu cei descoperiţi de Eysenck: nevrotism, extra-
i ei sie a psihoticism. Ulterior, conform lui Zuckerman, scalele existen-
le pui h grupate într-un model cu cinci factori. Aceştia sunt: Activitate,
•in labilitate, Impulsivitate-Căutarea de senzaţii tari, Agresivitate şi
Nevroli\m Anxietate (Zuckerman, Kuhlman, Joireman, Teta şi Kraft,
l')‘>') I Inii cercetători au fost de părere că factorii cuprinşi în acest model
0 pe inia combinaţii între factorii teoriei Big Five a personalităţii, deşi
1n Ionii I )cschidere spre experienţă din modelul Big Five nu îşi are un
analog i ii modelul lui Zuckerman. Conform acestuia, fiecare trăsătură
di pei .onalitalo este determinată de o combinaţie unică de interacţiuni
intre structuri cerebrale, neurotransmiţători şi hormoni, şi i u i de un sin­
gur neurotransmiţător, hormon sau structură cerebrală. Modelul de per­
sonalitate al lui Zuckerman este cunoscut în literatura de specialitate şi în
comunitatea ştiinţifică drept „modelul alternativ cu cinci factori".

REZUMAT

Deşi personalitatea umană a fost studiată încă din Antichitate, bazele

psihologiei personalităţii, ca domeniu în cercetarea psihologică, au fost
puse în anii 1930. In acea perioadă, marii cercetători în psihologie de la
acea vreme au pus bazele primei reviste de psihologia personalităţii, inti­
tulată Character and Personality. Primul număr al acestei reviste a apă­
rut în anul 1932. In deschiderea acestui prim număr s-a aflat articolul
lui McDougall (1932) care a făcut o sinteză şi un rezumat al principa­
lelor cercetări despre caracter şi personalitate de la acea vreme, fiind
unul dintre cele mai importante articole publicate la vremea respectivă,
în prima jumătate a secolului XX, cercetătorii preocupaţi de psihologia
personalităţii erau de părere că psihologia personalităţii are trei princi­
pale caracteristici care îi oferă propria identitate. Acestea sunt (1) studiul
persoanei ca întreg, (2) studiul motivaţiei umane şi (3) studiul diferenţelor
psihologice dintre persoane (McAdams, 1997).
Autorul care a introdus psihologia personalităţii pe scena ştiinţelor
sociale a fost Gordon Allport, lucrarea sa intitulată Personality: A psycho-
logical interpretation fiind prima lucrare complexă cu caracter ştiinţific din
psihologia personalităţii. Un alt pionier al psihologiei personalităţii este
I lenry Murray. La fel ca Allport, Murray a studiat personalitatea umană
din perspectiva unei viziuni unitare asupra persoanei. Totuşi, spre deo­
sebire de Allport, a cărui teorie a fost ghidată de un iluminism bazat pe
culturalizare, operele lui Murray au fost ghidate de romantism. în timp
ce Allport vedea mintea umană ca fiind raţională, structurată şi organiza­
tă, Murray şi-a concentrat atenţia asupra a ceea ce era iraţional, pasional
şi încărcat de emoţii şi conflicte. Henry Murray a fost printre puţinii care
<i încercat să aducă esenţa operelor lui Freud şi mai ales ale lui Jung în
centrul psihologiei ştiinţifice (McAdams, 1997). în acelaşi timp cu Allport
şi Murray, un alt mare cercetător al psihologiei personalităţii care a mar­
cat semnificativ evoluţia psihologiei ca ştiinţă în secolul XX a pus bazele
unei teorii diferite a personalităţii care a avut un impact cel puţin egal
cu .il celor doi mari cercetători prezentaţi anterior. Numele acestui mare
psiholog este Kurt Lewin. I.lementul distinctiv al teoriei lui Lewin este
interacţiunea dintre persoană şi mediu pe care a studiat-o în detaliu. în
i aiiea sa publicată în anul 1935, A dynamic theory of Personality, susţine că n
.1 1.1 1 persoana, cât şi mediul înconjurător sunt elemente distincte ale unui
spaţiu de viaţă integrat. în ordine cronologică, după teoriile despre per­
sonalitate create de Allport, Murray şi Lewin, a urmat teoria lui Raymond
( altell (1950). Având la bază analiza factorială, Cattell a elaborat o teorie
i personalităţii de tip sistemic, având multe elemente comune cu ceea
ie Allport, Murray, Lewin sau McDougall înţelegeau prin termenul de
personalitate. In teoria lui Cattell despre personalitate cel mai important
Im i u este posibilitatea predicţiei comportamentului uman. în sens gene-
lal, acesta a definit personalitatea ca „tot ceea ce permite să se prezică ce
v.i tace o persoană (cum se va comporta) într-o situaţie dată" (150, p. 2,
i Hal în McAdams, 1997).
I ii psihologia personalităţii, perioada 1930-1950 a fost denumită peri-
i mi la marilor sisteme. în această perioadă, psihologii şi cercetătorii care au
studiat personalitatea umană au dezvoltat şi conceptualizat mari sisteme
teoretice cu scopul de a înţelege caracterul unitar al personalităţii şi de
a puica prezice cum se va comporta un individ într-o situaţie de mediu
d a l a Printre aceştia se numără Gardner Murphy şi Andras Angyal. De
asemenea, au existat cercetători care au studiat personalitatea din perspec­
tiv a psihanalitică, propunând diferite teorii despre Eu ca instanţă psihică.
I 'i I u l i e aceştia se numără: Erik Erikson, Hanz Hartmann, Eric Fromm,
I aien I lorney şi Melanie Klein. După cel de-al Doilea Război Mondial
se i onslntă o reorientare în cercetarea personalităţii, acest moment repre-
euland un final pentru tendinţa de a crea teorii cu privire la persona-
lllale şi un început pentru studierea personalităţii din punct de vedere
i l u p i i Ic. Având în vedere dezvoltarea galopantă a psihometriei, în peri-
....la 1950 1970 au fost dezvoltate multe dintre testele de personalitate
i a l e s u n i utilizate şi în zilele noastre (16-PF, MMPI, CPI). în perioada
Iu 'l) |OHO psihologia personalităţii a fost caracterizată de îndoiala unor
mu e l.11 o ii cu privire la acest domeniu de studiu în psihologie. De la înce-
pulul anilor 1980 şi până în prezent se constată o repoziţionare a tutu-
ihi celor interesaţi de studiul personalităţii, această repoziţionare fiind
una oplimistă şi plină de încredere. Au fost puse bazele teoriei Big Five
plin studiile realizate de către Norman (1963), Tupes şi Christal (1961),
i .iililheig (1991), Costa şi McCrae (1990). Tot în perioada 1980-1990, dato-
ni.l dezvoltării tehnologiei de imagistică corticală şi neuroştiinţelor s-au
audiat intens bazele biologice ale personalităţii. Cloninger (2002) a elabo-
i al imMlelul neurotransmiţătorilor în care este prezentat rolul dopaminei,
si n 111 minei şi al norepinefrinei asupra trăsăturilor de personalitate. Jeffrey
i aa\ a investigat rolul structurilor cerebrale în determinarea trăsăturilor
di pei Minulilule demonstrând că Sistemul Activator Comportamental şi
Sistemul Inhibitor Comportamental se află în strânsă legătură cu dimen­
siuni precum căutarea recompenselor, anxietatea şi evitarea pericolului.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. In ce an a apărut primul număr al primei reviste de psihologia perso­

nalităţii şi care este numele acestei reviste?
2. Cine a introdus psihologia personalităţii pe scena ştiinţelor sociale?
3. Care erau considerate principalele trei caracteristici ale psihologiei
personalităţii în prima parte a secolului XX?
4. Care sunt dimensiunile componente ale sinelui în concepţia lui
Allport?
5. Care sunt principalele caracteristici ale concepţiei lui Murray despre
personalitate?
6. Care sunt principalele caracteristici ale concepţiei lui Lewin despre
personalitate?
7. Cum defineşte Cattell personalitatea umană?
8. Cum a fost denumită perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1950 în psi­
hologia personalităţii şi ce a fost marcant în această perioadă?
9. Ce arii ale psihologiei aplicate s-au studiat cu precădere în perioada
1950-1970?
10. Care a fost consecinţa principală a dezvoltării psihologiei personalităţii
specifice perioadei 1950-1970?
I I. Care au fost principalele constructe studiate în psihologia personalităţii
în anii 1960-1970?
12. Care au fost motivele pentru care unii cercetătorii au pus la îndoială
utilitatea psihologiei personalităţii în perioada 1970-1980?
13. Ce autori au contribuit la dezvoltarea modelului Big Five şi care suni
contribuţiile fiecăruia dintre ei?
14. Care sunt principalii autori care au studiat bazele biologice ale
personalităţii şi care sunt contribuţiile fiecăruia dintre ei?
( APITOLUL 2

Definirea personalităţii

Ifefinirea personalităţii este condiţia oricărui demers metodologic şi

psihodiagnostic în acest domeniu. Paradoxal însă, dificultăţile pornesc
tocmai de la aspectul metodologic. Se întâmplă în domeniul personalităţii
ceea ce s-a întâmplat în domeniul inteligenţei şi a condus la celebra buta­
da atribuită lui A. Binet: inteligenţa este ceea ce măsor prin testele de
inteligenţă. Astăzi în psihologia personalităţii modelele sunt mai diversi-
licate şi chiar contradictorii şi aceasta riscă să conducă la o relativizare a
teoriilor. Paul Popescu Neveanu (1988) sesiza acest pericol şi regreta întâr-
lerea elaborării unei „psihologii fundamentale a personalităţii umane
generative".
1)e secole întregi, filosofii, oamenii de ştiinţă şi teologii au încercat a
desluşi comportamentul uman. Deşi nu au făcut progrese remarcabile,
aceştia au pus întrebări al căror răspuns a venit peste multe secole. Ei se
întrebau dacă omul ca fiinţă are la bază un caracter, dacă acele compor­
tamente unice pe care fiecare om în parte le dezvoltă au o bază solidă
au sunt doar rezultatul unui destin sau al unui eveniment întâmplător.
' <igmund Freud a fost primul care a încercat să îmbine filosofia cu meto­
d e l e ştiinţifice existente la acea vreme, încercând să dezvolte o teorie a
personalităţii. De la Sigmund Freud până în ziua de azi, psihologii au
încercat să desluşească personalitatea, acesta fiind unul dintre cele mai
■•ludiute concepte ale psihologiei moderne.
Termenul de personalitate vine din cuvântul latin „persona", care se
tel eră la o mască de teatru purtată de actori pentru a interpreta anumite
personaje. Actorii purtau măştile pentru a da personajului un aspect de
suprafaţă, fals.
Conceptul de personalitate nu poate fi definit într-o frază, deoarece
c v r , i , i o multitudine de teorii unice, iar fiecare specialist în parte are o
părere diferită despre ceea ce înseamnă personalitatea. Nu putem spune
i a o teorie este cea mai bună sau cea completă, pentru că şi oamenii se
><iliimbă pe parcursul unei vieţi, iar aceste etichete pe care psihologii le
pun alunei când evaluează personalitatea unei persoane, cu timpul, pot
ulei i modificări din caii/a factorilor externi. Acest lucru osie mull mai
M .u e m ili.il in /iiui tio aslă/i, deoarece oxi,slă o m igrnţie d e sln l «Ic p m n u n ţa lă
d in ţările cu un statut so i io e co n o m ic precar spre ţările dezvoltate, iar aces­
te diferenţe cu ltu ra le între a n u m ite ţări pot p ro d u c e sc h im b ă ri la nivel de
gâ n d ire , d e idei şi d e co m p o rtam e n t.
Migraţia din ţări mai puţin dezvoltate economic spre ţări care au un
nivel de trai mult mai ridicat îi obligă într-un fel pe indivizi să se adapteze
unei noi culturi, asimilând noi obiceiuri, comportamente şi credinţe. Toate
aceste caracteristici, pe termen mai lung, au efecte asupra personalităţii
individului care asimilează cultura din noua ţară, iar la rândul ei noua cu I
tură îl asimilează pe el, acest proces fiind unul de reciprocitate.
Atunci când ne descriem ca persoane, descriem şi o parte din persona­
litatea noastră, anumite adjective care ne caracterizează, activităţi pe cari'
le-am făcut, le facem acum şi le vom face. Fără să vrem, prin autocarac­
terizări descriem o serie de comportamente, de gânduri şi idei care au la
bază conceptul de personalitate. Tot ceea ce dorim să realizăm sau am
realizat, ceea ce aşteptăm să atingem de-a lungul carierei, toate acestea ţin
de personalitate, de modul de a fi şi de personalitatea persoanelor cu care
interacţionăm în fiecare zi.
Personalitatea ne poate limita opţiunile în viaţă sau le poate extinde,
poate împiedica sau poate permite să facem schimbări radicale; tot perso­
nalitatea ne poate ajuta în anumite situaţii personale sau la locul de muncă.
Când spunem despre o persoană că este insuportabilă sau că este foarte
plăcută, descriind această persoană printr-o serie de adjective care arată
comportamente negative sau pozitive, sau atunci când dorim să ne căsă­
torim, să ne alegem un grup de persoane, un coleg de cameră, ne bazăm
decizia pe percepţia noastră, pe capacitatea de a evalua personalitatea
celorlalţi.
De asemenea, în timp ce judecăm personalitatea unei persoane, acea
persoană judecă personalitatea noastră, iar deciziile luate ne modelează
vieţile în nenumărate feluri, aceste judecăţi fiind întâlnite în cadrul unei
interacţiuni sociale, iar numărul acestora variază în funcţie de mediul în
care trăim.
Adjectivele pe care le atribuim oamenilor din jurul nostru sunt evaluări
mult prea simpliste pentru un concept atât de complex pe cât este perso­
nalitatea. De aceea, psihologii au dedicat mulţi ani dezvoltării unor ches­
tionare de personalitate care pot evalua cât mai bine şi mai complet acest
concept foarte complex.
Desigur, cu toţii cunoaştem persoane care reacţionează diferit în cadrul
aceluiaşi eveniment sau modul cum acestea reacţionează atunci când pri­
mesc o veste; toate aceste reacţii la stimulii exteriori au la bază personali­
tatea individului. Cunoaştem persoane care se supără foarte repede, care

MIHAI ANIJEI • MIHAELA CHRA1F • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHĂILĂ

 l'liim t'sc 1111111, ( , i i «■ s u n i foarte serioase, i are m m u r s i fonrle u m il s,m nu

r
u iu m esc il oloi', iu i întârzie niciodată la nicio întâlnire, persoane care mint,
lu n iagresive, sunt mereu supărate, darnice, umile, îi ajută pe ceilalţi, sunt
■ni labile, doresc să lucreze în echipă sau singure, iar lista poate conti­
nua luate aceste comportamente sau trăiri ale acestor persoane pe care
h cunoaştem din jurul nostru au drept concept de bază personalitatea, iar
adaptarea noastră sau a lor pentru a putea interacţiona are efecte asupra
noastră pe termen lung.
I >acă privim persoanele de la un eveniment sau dintr-o sală de curs,
vum observa că fiecare persoană reacţionează diferit la stimulii care sunt
pie/.enţi în faţa sa: unii iau notiţe, alţii nu dau importanţă subiectului, alţii
di bal între ei subiectul prezentat, unii pun întrebări profesorului sau
pcisoanei care prezintă materialul, iar lista de comportamente poate con­
tinua la nesfârşit, pentru că personalitatea fiecărui om este unică.
I'ersonalitatea nu ne influenţează doar pe scară largă în carieră, viaţa de
IamIIle, prieteni, ci ne influenţează şi în viaţa de zi cu zi, de la modul cum
ui' îmbrăcăm sau cum ne ducem la un magazin până la modul cum ne
ilei urăm casa. Nu de puţine ori am spus despre cineva că ne aşteptam să
u ş i i jloneze într-un anume fel sau că este tipic pentru el să facă acel lucru,

| ii nIm că personalitatea este o structură care are o anumită consistenţă,

mi iii situaţii uzuale, cum ar fi o plimbare în parc sau interacţiunea cu un
1 1leul sau un vânzător la un ghişeu, tindem să ne comportăm la fel de fie-
i ,ne dată.
I ii zona psihologiei au existat o serie de paradigme şi teorii ale
peuion.ilităţii îmbrăţişate de specialişti, definirea personalităţii fiind mult
m,ii complexă decât utilizarea sa de zi cu zi. Este foarte greu să defineşti
il IIuţii ic un concept care, de cele mai multe ori, are alte conotaţii sau
i'sle folosit de persoane care nu ştiu adevăratul sens al acestui concept
|i bainorro-Premuzic, 2011).
Iu anul 1879, Wundt înfiinţa primul laborator de psihologie la Leipzig,
lu ( iermania. în acea perioadă, psihologia era împărţită în două mari
umiliri: psihologia „filosofică" — fiind considerată psihologie pur teore-
Ili a şi psihologia experimentală care era considerată psihologia practică
11 wi'ii, 2003). După cum se ştie, Freud avea o viziune mai mult medicală
iIn al psihologică asupra pacienţilor, şcoala freudiană nedorind să cola-
hmv/e cu Academia lui Wundt, deoarece credea că nu are timp să aştepte
• - pei imentele lui. Freud împreună cu discipolii săi au ales observaţia
naturală directă în context clinic, în detrimentul metodei experimentale
•1111 laboratorul de la Leipzig (Ewen, 2003).
I’cnlru a înţelege ceea ce Freud susţinea că înseamnă personalitatea
li chilie să ne oprim asupra modelului topografic propus (Burger, 2007):

Tratat de psihologia personalităţii ■ Definirea personalii,Iţii

 1) conştientul: conţine gânduri pe care le ştim şi suntem conştienţi de ele.
Cu toate acestea conştientul reţine un mic procent din totalul de informaţii
existente în psihicul nostru. Numărul de gânduri şi idei pe care le-am
putea aduce în conştient este fastidios: de la ceea ce dorim să mâncăm la
cină până la gânduri complexe. Acest volum mare de informaţii este gesti­
onat de către preconştient. 2) preconştientul: este acea parte a psihicului din
care pot fi accesate informaţii către conştient, cum ar fi amintirile, fiind
un suport pentru gândirea logică şi comportamentele pe care le între­
prindem. 3) inconştientul: este cea mai mare parte a psihicului unde există
„materiale" care nu sunt întotdeauna accesibile imediat. Freud afirmă că
o mare parte dintre comportamentele de zi cu zi au ca sursă inconştientul
nostru, de aici plecând gândurile întunecate şi actele ratate (Burger, 2007).
Freud a constatat că acest model al personalităţii este unul limitat, ast-
Icl că a dezvoltat modelul structural al personalităţii care va fi descris
în detaliu în capitolul dedicat teoriilor psihodinamice Freud a descris
personalitatea ca fiind compusă din trei părţi importante: 1) Se: care se
referă la partea narcisică a personalităţii, a ceea ce doreşti să ţi se înde
plinească fiind mereu îngrijorat dacă nevoile tale personale sunt satisfă
cute; această parte este una reflexivă, iar Freud sugerează că nu scăpăm
niciodată de ea, ci doar este ţinută în frâu de alte părţi ale personalităţii
noastre (Cloninger, 2004; Burger, 2007); 2) Eu, care are la bază principiul
realităţii find o parte a personalităţii care satisface nevoile Se-ului, dar
într-un mod coerent, în concordanţă cu realitatea. 3) Supraeu: este acea
parte a personalităţii care se ocupă de principiile şi valorile după cari'
trăim (Cloninger, 2004; Burger, 2007).
Rezumând, putem spune că personalitatea din perspectiva lui Freud
este un ansamblu de procese conştiente şi inconştiente care sunt în conflict,
Ca şi Freud, Jung a susţinut că personalitatea are la bază părţi conştiente
şi părţi inconştiente, dar considera că eul are o mai mare influenţă decât
celelalte părţi. Jung descria inconştientul altfel decât Freud, minimalizând
efectul acestuia asupra personalităţii şi crescând implicarea conştientului.
Astfel, Jung susţine faptul că personalitatea este împărţită egal între
conştient şi inconştient (Cloninger, 2004).
Ca şi Freud sau Jung, Alfred Adler nu a dat o definiţie clară a ceea
ce înseamnă personalitatea, dar a dezvoltat o teorie psihanalitico-socială
prin care arăta faptul că personalitatea poate fi conturată şi influenţată de
către diferenţele individuale, capacitatea de adaptare şi ajustare, procese
cognitive, societate, influenţe biologice, dezvoltarea copilăriei şi dezvol
tarea ca adult (Cloninger, 2004; Schultz şi Schultz, 2005).
Karen I lorney, ca şi ceilalţi mari psihologi prezentaţi mai sus, nu a
dclinil clasic personalitatea, ci doar a propus modele şi teorii despre
 personalitate. Karen Homey a promovat conceptul de hipercompetitivita- 37
lr i .1 liind nucleul nevrotismului. Nevrotismul este prezentat într-o lumi­
na mai puţin pozitivă, nevroticii tind să fie mai impulsivi şi mai centraţi
pe •.ine, având nevoie de afecţiune, Horney numindu-i devoratori afec­
tivi (Kyckman, 2008). Ea îi descria pe nevrotici ca fiind dependenţi de
■eilalţi, doresc să aibă putere, îi exploatează pe ceilalţi, doresc să aibă o
l'ie .lanţă socială şi o recunoaştere cât mai înaltă, au nevoie de admiratori,
de perfecţiune şi de ambiţii personale (Ryckman, 2008).
IVrsonalitatea din perspectiva lui Eric Fromm prezintă o serie de carac-
lei Ist ivi care derivă cu prioritate din relaţia de muncă, identificând o serie
de tipologii cu caracteristici definitorii: exploatatorul, persoana care este
pic|xmderent îndreptată spre alţii pentru a-şi îndeplini propriile scopuri
I'mImit/ şi Schultz, 2004); acest tip de individ este cel care ia de la ceilalţi
i n I<>i ţ.i sau prin viclenie, nu aşteaptă să i se dea; dacă doreşte ceva, tinde
,i .il ribuie acelui lucru o valoare mai mare decât o are în realitate (Schultz
i 'u| uill/,, 2004); zgârcitul care este animat de dorinţa de a economisi şi de
,i 11 vu|icra cât mai multe resurse posibil. Acest tip de zgârcenie nu se apli-
i ,i do,ii l.i bani, ci şi la bunuri, gânduri şi sentimente. Sunt în general per-
iio,ii ie compulsive cu privire la obiectele lor, dar şi la gânduri şi sentimen-
!• pi (ilejând excesiv persoanele din jurul lor (Schultz şi Schultz, 2005). Al
tn lliM tip este negustorul, personalitate dezvoltată în secolul XX, specific
soi iot,iţii capitaliste, bazându-se mult pe cultura de piaţă şi pe succesul
vi i i eşecul de a vinde (Schultz şi Schultz, 2004). Al patrulea tip este cel

l'ii'iliii liv, care este idealul omului după Fromm şi reprezintă scopul final
,il dezvoltării umane din perspectivă morală, fizică şi psihică. Această
tipologie presupune maximizarea tuturor competenţelor, abilităţilor şi
i ,i| '.ii it.iţilor noastre pentru realizarea potenţialului adevărat şi autodez-
11 dl.ne.i personală (Schultz şi Schultz, 2004).
I li i i i , ilnarea tipologie a fost introdusă mai târziu de către Eric Fromm
m i . ii tea sa The Heart of Man în 1964 şi se referă la tipologia necrofilului,
vio e s t e neproductiv, atras de cadavre, moarte, fecale şi boală. Acest tip
d e persoană se simte bine în locuri macabre, este fericit când se vorbeşte
d e .pre boală şi moarte, insistând mereu asupra trecutului şi tinde să fie

i e , e şi distant (Schultz şi Schultz, 2005; Burger, 2007). Tipologia în oglin­

da ,i necrofilului este biophilous, care este un caracter productiv. Aceşti

iiameiii sunt plini de viaţă şi dragoste şi sunt atraşi de creaţie şi lucruri
I>11■il iv e încearcă să influenţeze pe alţii prin iubire, motivaţie şi exemplul
pnipriu (Schultz şi Schultz, 2005).
I 1111 in.i tipologie din perspectiva lui Eric Fromm este having charac-
lei (,i avea caracter). Aceste persoane tind să se orienteze mai mult spre
Im iun intangibile, idei nemaivăzute, preţuiesc partea spirituală şi mai
|ni(in partea materială .1 lucrurilor, in viziunea lui I’romin fiind um m.ii
completă tipologic (Schultz şi Schultz, 2005).
Din perspectiva lui Henry Murray, foarte mult influenţat de Cari
Gustav Jung şi Sigmund Freud, personalitatea se divide în trei mari părţi.
Deşi cele trei mari părţi ale personalităţii sunt aceleaşi ca şi în teoria lui
Sigmund Freund, Murray afirmă că Se-ul din perspectiva sa reprezintă
gânduri imorale, primitive şi impulsuri necontrolate la fel ca în teoria lui
Freud, dar el arată că tot aici se găsesc şi sentimente precum iubirea ş i
empatia (Burger, 2007). Supraeul din perspectiva lui Henry Murray nu
este determinat doar de părinţi şi de figura autorităţii, dar şi de prieteni,
şcoală, colegi şi cultura din care face parte individul. Eul este partea deter­
minantă a personalităţii fiind foarte bine organizată, eul fiind cel care
determină modul cum acţionăm (Burger, 2007; Schultz şi Schultz, 2005).
Ccea ce aduce nou Henry Murray în teoriile personalităţii din perspeeti
vă psihanalitică este idealul Eului, o componentă a Supraeului, conţinând
modele morale şi ideale de comportamente pentru care o persoană trebu
ie să depună eforturi pentru a ajunge la acest nivel (Burger, 2007; Schultz
şi Schultz, 2005). Henry Murray împreună cu Gordon Allport a definii
personalitatea ca un set de trăsături psihologice şi mecanisme în cadrul
individului care sunt organizate şi relativ durabile influenţându-1 pe indi­
vid în interacţiunea sa cu mediile intrapsihice, fizice şi sociale şi capacila
tea lui de adaptare la mediu (Allport, 1937 citat în Larsen şi Buss, 2008).
Din perspectiva lui Erik Erikson personalitatea este un ansamblu care
este împărţit în opt stadii psihosociale, primele patru stadii fiind simi­
lare cu etapele freudiene (stadiul oral, anal, falie şi latent). Ceea ce il
diferenţiază pe Erikson de Freud este adăugarea influenţei sociale asupra
personalităţii. Erikson, afirmă că personalitatea suportă două influenţe
majore — influenţa socială şi influenţa genetică —, iar cele două sunt
într-un conflict, deoarece individul trebuie să se lupte cu predispoziţia sa
genetică aliniindu-se la cerinţele societăţii.
I larry Sullivan este unul dintre psihologii care au fost puternic
influenţaţi de către Karen Horney, punând accent pe natura interperso-
nală a personalităţii, dar a fost interesat mult mai mult de dezvoltarea
personalităţii, dinamica şi tratamentul schizofreniei (Ewen, 2003). După
I larry Sullivan, personalitatea rezultă din relaţiile pe care le avem cu
ceilalţi oameni, iar copilăria, inclusiv adolescenţa stau la baza dezvoltării
personalităţii. Din perspectiva lui Sullivan, psihopatologia este cauzată de
patologiile parentale care duc la o anxietate intensă, deteriorând relaţiile
interpersonale (Ewen, 2003). După Sullivan, noi ne organizăm experienţele
prin formarea de concepţii şi credinţe despre anumite lucruri şi oameni.
Aceste personalizări constau în sentimente, convingeri şi mentalităţi

t I k A I I 1 X 11 A
i , i i c mi suni Întotdeauna conforme cu ren li la tea (Ewen, 2003). Sullivan ,tJ
priveşte psihologia dezvoltării drept cheia pentru înţelegerea comport.i
meniului uman, iar din perspectiva lui, schimbările semnificative în per-
snnalilale apar de mai multe ori în copilărie şi adolescenţă (Ewen, 2003).
Ai e.sla postulează şapte stadii prin care personalitatea se dezvoltă, fiecare
■finire sladii reprezentând un timp optim de dezvoltare al unor capacităţi
înn.isi ule pentru a ajunge la un potenţial maxim (Ewen, 2003).
IVi •.pecii va genetică asupra personalităţii afirmă că personalitatea
mi esle doar un ansamblu de stadii de dezvoltare sau faze psihanaliti-
ie i i esle compusă şi din trăsături de personalitate care sunt influenţate
m nelir. Astfel, studiile dedicate personalităţii din perspectivă genetică
(Horn li.ird, 1999; Loehlin şi Nicholls, 1976; Plomin, Chipeur şi Loehlin,
I'<•>() i il.it în Eivesley, Jang şi Vernon, 2003) au arătat că partea genetică a
Imi oi i.i li Iuţii explică în jur de 40-60% din totalul personalităţii ca şi con-
i rpl (I ivesley, Jang şi Vernon, 2003).
leori.i biologică abordează personalitatea din perspectiva originii
■om parlamentelor şi a trăsăturilor de personalitate. Susţinătorii teoriei
filologice afirmă că există două căi de dezvoltare a personalităţii care ne
•Mi n nţiuză ca indivizi: partea biologică şi partea socială. Partea biologi-
■ i '.o referă la genetică, neurologie, biochimie, fiziologie şi condiţionare,
lui purica socială se referă la cultură, societate, vecini, familie, învăţarea
observabilă şi socială acestea două fiind în legătură cu condiţionarea
,Im partea biologică. Aceste două părţi au la bază evoluţia umană
i /iu kerman, 2003).
Ilans Eysenck a fost unul dintre marii psihologi care au susţinut teoria
filologică afirmând că personalitatea are o componentă biologică foarte
polemica. Prin cercetările sale, Eysenck a identificat trei dimensiuni ale
pei sDualităţii — extraversie-introversie; nevrotism şi psihotism, demon­
i c i i u i faptul că aceste trei dimensiuni se găsesc în mai multe ţări şi cul-

i i i n ale lumii. El afirmă că la baza acestor trei dimensiuni stă partea bio-
l o g u a a personalităţii (Burger, 2007).
leoriu behavioristă defineşte personalitatea ca un ansamblu compus
■fiii trei repertorii comportamentale de bază pe care individul le învaţă.
Ai castă definiţie se armonizează cu teoria behavioristă pentru a studia
ai esle repertorii de comportamente şi modul cum acestea sunt învăţate
........ .. 2003).
Abordarea umanistă privind personalitatea se bazează pe teoria lui
\t maham Maslow în care acesta susţine că există o ierarhie universală a
nevoilor, dar acestea depind şi variază în funcţie de cultura din care faci
p a i le Experienţa optimă a fost identificată de Mihail Csikszentmihalyi şi
e s l e descrisă în termeni aproape identici în toate culturile şi de oameni

Tratat de psihologia personalităţii ■ Definirea personalităţii

 ile toate vârstele (Burger, 2007). Din perspectiva Ini Abraham M.islow,
diferenţele individuale dintre persoane se produc în funcţie de motivaţia
fiecăruia şi de trebuinţele sale. Acesta clasifică anumite comportamente
care influenţează personalitatea şi realizările fiecărei persoane, cum ar fi
plictiseala şi interesul, distracţia, lipsa ţelurilor şi comportamentelor alea­
torii, nivelul de frustrare, efectele sociale, fericirea, bucuria, exaltarea şi
extazul (Maslow, 1987/2007).
Cauzele şi consecinţele singurătăţii variază în funcţie de cultură, fiind
adesea întâlnită în societăţile occidentale. Societăţile asiatice pun accentul
pe grup, asociaţii, membrii de familie, comunitatea având un rol esenţial
asupra personalităţii individului (Burger, 2007).
Persoanele care fac parte din societăţile occidentale pun mare preţ
pe realizarea profesională şi pe recunoaşterea calităţilor de către ceilalţi.
Astfel, cercetătorii au găsit modele de percepţii diferite asupra sti­
mei de sine şi a satisfacţiei de sine în societăţile colectiviste de tip asi­
atic şi societăţile de tip individualist. în societăţile individualiste, de tip
american, stima de sine era percepută ca o recunoaştere a calităţilor şi
competenţelor ca individ, care îl făceau unic, iar realizările personale
erau mult mai importante pentru stima de sine decât realizările în echipă
(Burger, 2007).
In societăţile colectiviste, stima de sine şi autosatisfacţia sunt foarte
mult influenţate de relaţia cu familia şi cu cei din comunitate. Dacă cei
din comunitate te consideră o persoană valoroasă, realizările personale
nu sunt atât de importante pentru individ ca realizările care se produc în
comunitatea sa (Burger, 2007).
Din perspectiva lui Skinner, comportamentele trebuie învăţate prin
condiţionare operantă, în care organismul trebuie să răspundă corect, iar
acel răspuns să fie consolidat (a primi o recompensă sau a evita pedeap­
sa). Skinner susţine faptul că aceste comportamente produc consecinţe
asupra mediului înconjurător, iar comportamentul, dacă este susţinut, se
va amplifica şi întări, iar dacă nu este susţinut este puţin probabil să fie
folosit de individ. Astfel Skinner afirmă că aceste comportamente nu se
produc pur şi simplu, ci au cauze anterioare din mediul în care trăim
(Ewen, 2003).
Cari Rogers a respins viziunea pesimistă a lui Sigmund Freud
susţinând că natura umană şi potenţialul nostru interior sunt întotdeau­
na pozitive. Oamenii au o tendinţă înnăscută pentru a dezvolta aceste
capacităţi pozitive, născându-ne cu capacitatea de a identifica răul şi bine­
le (liwen, 2003). în conformitate cu Rogers (1959), citat în Feist şi Feist
(2008), copiii încep să dezvolte un concept vag al sinelui atunci când o
parte din experienţa lor de viaţă este personalizată şi văzută ca a lor.
<mu i i'lul de sine include toate aspectele şi experienţele linei persoane care
uni percepute ca fiind conştiente. Acest concept de sine nu este identic
■ii inele organic. Odată ce oamenii conştientizează conceptul de sine, ei
găsesc o rezistenţă la schimbare şi la învăţare. Experienţele care nu sunt
<oinpalibile cu şinele lor sunt respinse sau acceptate într-o formă distor­
sionată. Schimbarea prielnică are loc cel mai uşor atunci când persoana
•-.le acceptată de cei din jur, pentru ca aceasta să nu trăiască sentimente
luleii'.e di- anxietate şi ameninţare (Feist şi Feist, 2008).
I In subsistem al sinelui, în concepţia lui Rogers este şinele ideal care
■ ii viziunea persoanei despre ceea ce ar dori ca ea să fie. Şinele ideal
i iinţlne acele atribute pozitive, pe care oamenii doresc să le posede. O
•11 • repanţă între şinele ideal al persoanei şi şinele real tinde să dezvolte
" Imi sonalitate nesănătoasă. Astfel, Cari Rogers afirmă că persoanele cu o
pci'.unalilatc sănătoasă tind să aibă o discrepanţă mică între şinele ideal
i modul real de percepţie (Feist şi Feist, 2008). Un alt concept este cel de
' iiii'.lienlizare, fără de care conceptul de sine şi şinele ideal nu ar exista.
' o u ,.1 icniizarea constituie reprezentarea simbolică a experienţei noastre
1 1. i .l ',.i Feist, 2008).
Folio May, unul dintre cei mai mari psihologi existenţialişti din psi-
lii 'I. igi.i modernă, porneşte de la ideea că trebuie să existe un balans între
IiImi i.ilc şi responsabilitate, aceste idei fiind prima oară promovate de către
llld’ioltil danez Soren Kierkegaard (Feist şi Feist, 2008). Existenţialismul
....... . o abordare fenomenologică pentru a înţelege umanitatea şi
m bu/uaza pe cuvântul german dasein care înseamnă să fie acolo, să fie, să
. i ic iii lume. I’lecând de la această paradigmă, Rollo May afirmă că sen-
lluti'iilul d e izolare şi înstrăinare faţă de societate, în epoca modernă, nu
il ,iu d o , ii persoanele care suferă de patologii, ci şi persoanele sănătoase
pslhli, May susţine că alienarea este boala secolului nostru şi se manifestă
iu i d e 11ci stadii: 1) separarea de natură; 2) lipsa relaţiilor interpersonale
"i'iiinllli alive; 3) alienarea sinelui autentic. Oamenii tind să experimen-
l i ' / c l u i moduri simultane ca fiinţe în societate: 1) Umwelt: mediul din
i iiic lai c m parte; 2) Mitwelt: relaţiile interpersonale; 3) Eigenwelt: relaţia
in ia-,ha cu propriul sine (Feist şi Feist, 2008). Din perspectiva lui Rollo
Ma y . perso. m e l e sănătoase psihic şi cu o personalitate normală trăiesc
<l• • ii 111ati iii toate cele trei stadii, adică trăiesc în concordanţă cu mediul,
au i cl aţ l i interpersonale şi au şi o relaţie strânsă cu sine în acelaşi timp
il i l-l şi I eisl, 2008).
ţ»ma ia personalităţii (.lin perspectiva lui George Kelly este una diferită,
im \ um găsi m sistemul său conceptele freudiene care sunt atât de cunos-
111 11 I' c11y susţine că fiecare persoană îşi creează un set de constructe
-,igulllve despre mediul in care trăieşte. Noi ne organizăm evenimentele
şi relaţiile interpersonale în funcţie de modelele pe care le avem, iar pe
baza acestor modele facem predicţii despre comportamente, oameni sau
evenimente (Schultz şi Schultz, 2005).
Potrivit lui George Kelly, interpretarea evenimentelor din viaţa noas­
tră este mai importantă decât evenimentul în sine. El a susţinut faptul că
fiecare om lucrează ca un om de ştiinţă. Prin „om de ştiinţă" se referă la
faptul că acesta construieşte teorii şi ipoteze şi le testează în laborator,
iar în cazul în care rezultatele sunt bune acea ipoteză sau acea teorie este
păstrată. în caz contrar, ipotezele sau teoriile sunt respinse, modificate
sau retestate (Schultz şi Schultz, 2005).
Potrivit lui Bandura, şinele nu este un agent psihic care determină
şi cauzează comportamente. Din perspectiva lui, şinele este un set de
procese cognitive şi structuri, cu un anumit set de gânduri şi percepţii.
Aici sunt două aspecte importante: autoeficacitate şi autoîntărire (Schultz
si Schultz, 2005). Autoîntărirea este importantă, deoarece ne propunem
anumite standarde ale comportamentelor, dorim să atingem anumite
obiective, iar atunci când nu ajungem la acele standarde sau obiectivele
sunt ratate tindem să ne autopedepsim prin comportamente de genul
ruşine, vină, depresie (Schultz şi Schultz, 2005). Autoeficacitatea este
capacitatea noastră de a ne respecta standardele şi de a face comporta­
mentul nostru cât mai eficient. In sistemul lui Bandura, autoeficacitate.)
se referă la sentimente precum cele de adecvare, eficienţă, competenţă
şi capacitate de adaptare la situaţiile din viaţa de zi cu zi. Un alt mod în
care Bandura a descris autoeficacitatea este modul cum persoanele per­
cep controlul asupra vieţii lor (Schultz şi Schultz, 2005; Burger, 2007; Feist
şi Feist, 2008).
Allport (1927) susţinea că definirea personalităţii este o problemă
majoră pentru psihologie, care necesită o soluţie rapidă. De astfel, Allport
(1927) cerea insistent o înglobare a conceptului de personalitate într-o uni­
tate legată, într-un model consistent al personalităţii. Allport (1927) afir­
ma că atributul fundamental al personalităţii este unicitatea, punându-şi
întrebarea în ce fel componentele personalităţii constituie un întreg de
elemente care corelează între ele sau sunt componente congruente.
I )in perspectiva lui Allport (1937) citat în Saucier şi Goldberg (2003),
personalitatea este cel mai abstract concept din limba engleză, având o
mulţime de conotaţii şi sensuri. Astfel, Allport (1937) citat în (Saucier şi
( iolclberg, 2003) arăta că personalitatea este înţeleasă în diferite sensuri în
literatură, sociologie, teologie şi alte domenii, la fel cum şi alte concepte
din psihologie au sens în alte domenii conexe sau umaniste.
I iinder (2001) defineşte personalitatea: „ca un set de caracteristici indi­
viduale de pallernuri de gândire, emoţii şi comportamente, împreună cu
mecanismele psihice, ascunse sau nu, sub aceste pattornuri" (Funder, 2001 4t
i Hal in Saucier şi Goldberg, 2003, p. 1). O astfel de definire a nemulţumii
lller.ilura de specialitate, iar Saucier şi Goldberg (2003) vin şi afirmă fap­
tul că definiţia lui Funder se referea la un concept, dar nu la conceptul de
ITi sonalitate, deoarece nu îndeplineşte trei caracteristici definitorii: 1) tre­
buie atribuite individului ca persoană; 2) trebuie să fie stabile în timp;
0 trebuie să fie de natură psihologică.
I'In aud de aici, marii specialişti în psihologia personalităţii atestă fap-
iii 1i .i definiţia lui Allport (1927) în care afirma că personalitatea este cali-
irile.i fiecărui om de a se face util este una dintre cele mai bune definiţii
Om istoria psihologiei, având şi astăzi aplicabilitate.
I lesigur această definiţie nu este una completă, descoperirile şi cerce-
1a Hi in literatura de specialitate din anul 1927 până în prezent au înain-
lal luni le mult, dar Gordon Allport a fost cel care a definit cel mai bine
i cel mai complet personalitatea (Cloninger, 2004). Din ceea ce sugera
\llpnrt, rezultă că personalitatea este mult mai complexă decât o teorie,
s u s ţ i n , nul că aceasta este structurată şi prezintă o serie de componente cu
II influenţă majoră cum ar fi: diferenţele individuale, adaptare şi ajustare,
p u n e s e cognitive, societate, influenţe biologice, dezvoltarea copilului şi
div vollarea adultului (Cloninger, 2004).
I >e a s l fel, Allport a fost printre puţinii psihologi care au definit per-
■malilalea, această definiţie fiind acceptată şi la scară largă în literatura
iIr pi s ialitate. Allport definea personalitatea ca o „organizare dinamică în
i nili ni individului a sistemelor psihofizice care determină la rândul lor un mod
ih "iiiidne şi un comportament caracteristic" (Cloninger, 2004).
li u n a big Five sau teoria trăsăturilor este cea mai actuală teorie a
pi i .....ililaţii şi cea mai studiată, demonstrând, ştiinţific, printr-o serie
lai pa de studii că personalitatea influenţează comportamente şi atitu­
dini la Incul de muncă (Ones, 2009; Clarke şi Robertson, 2008; Smithikrai,
mii im, ( )ncs, 2002), performanţa la locul de muncă (Poropat, 2009; Moscoso

a ’ialpado, 2004; Baba et al.r 2009), sănătatea fizică şi psihică (Keys

a I amIxal , 2002; Bond şi Bunce, 2003), inteligenţa (Furham, Jensen şi
i iiiinp, 2008; Furham, Monsen şi Ahmetoglu, 2009; Furham, 2005;) şi
m u l t e .iile concepte din psihologia modernă (Moutafi, Furham şi Crump,
mim I î n h a m şi Schofield, 1987; Viswesvaran şi Ones, 2004).
I m i mulţi spun despre Gordon Allport că este cel care a pus baze-
li li m ici trăsăturilor, Sir Francis Galton (vărul lui Charles Darwin) (De
\ i Ih 3003) a susţinut că personalitatea poate fi definită şi concentrată
iun ii ,ci ic de adjective existente în lexicul limbii (Hofstee, 2003).
I'.ivmoiul Calicii este unul dintre cei mai mari psihologi ai tuturor tim­
pul Hm avand contribuţii atât în sfera personalităţii, cât şi a inteligenţei,

a » n«lhnlnotii oriAon.ilit.1tii ■ I Vfinlii',1 |ii'rson,ilil,vi|il

comportamentului uman şi psihometriei. Teoria lui Cattell <i fost numită
teoria factorială a personalităţii, acesta concentrându-se pe contribuţiile
lui Cordon Allport privind teoria trăsăturilor (John şi Srivastava, 1999).
Cattell defineşte foarte simplu personalitatea şi declară că este acea
structură de comportamente care ne permite să prezicem intenţiile şi ce va
face un individ aflat într-o situaţie dată (John şi Srivastava, 1999). Cattell
a redus mai mult de 99% dintre adjectivele pe care Allport le conside­
ra importante pentru conceptul de personalitate, ceea ce i-a permis să
realizeze, pentru prima dată, o analiză factorială exploratorie, folosind
un set definit de variabile. Aşa a luat naştere unul dintre cele mai mari
chestionare de personalitate numit 16 PF (John şi Srivastava, 1999). După
elaborarea chestionarului, Raymond Cattell s-a concentrat pe validarea
acestuia în raport cu diferite concepte din psihologie, pe diferite vârste,
atât în zona de psihologie clinică, cât şi în zona personalităţii normale
(Cattell, 1934; Cattell, 1935; Cattell, 1937; Cattell şi Gruen, 1953; Cattell,
1955; Cattell, 1956; Cattell, 1957; Cattell şi Coan, 1957; Drevdahl şi Cattell,
1958; Coan şi Cattell, 1958; Peterson şi Cattell, 1958; Cattell şi Peterson,
1959; Scheier, Cattell şi Horn, 1960; Sweney şi Cattell, 1961; Rickels şi
Cattell, 1965; Cattell, Schmidt şi Bjerstedt, 1972; Barton şi Cattell, 1972;
Cattell, 1985; Cattell, 1990; Cattell, 1990b).
Mayer (2007, p. 1) a definit personalitatea ca „un sistem de componen­
te care este organizat, se dezvoltă şi se exprimă în acţiunile oamenilor".
După Larsen şi Buss (2005, p. 4 citaţi în Mayer, 2007), „Personalitatea
este un set de trăsături psihologice şi mecanisme în cadrul individului
care sunt organizate şi relativ durabile şi care influenţează interacţiunile
sale cu — şi adaptarea la — mediile intrapsihice, fizice şi sociale".
„Psihologia personalităţii reprezintă studiul ştiinţific al persoanei
ca întreg... psihologia este despre multe lucruri complexe ca atenţia,
percepţia, cogniţia şi memoria. Astfel, psihologia personalităţii încearcă să
înţeleagă fiinţa umană ca pe o structură unitară şi complexă şi să constru­
iască un cadru ştiinţific şi credibil al unicităţii şi individualităţii umane"
(McAdams, 2006, p. 2, citat în Mayer, 2007).
„Personalitatea este sistemul organizat, de dezvoltare în cadrul indi­
vidului care reprezintă acţiunea colectivă a subsistemelor psihologice ale
individului" (Mayer, 2007, p. 14, citat în Mayer, 2007).
„Personalitatea se referă la acele caracteristici ale persoanei care sunt
responsabile pentru modele consistente de sentimente, gândire şi de com­
portament" (Pervin, Cervone şi John, 2005, p. 6, citaţi în Mayer, 2007).
MacKinnon (1944) citat în Hogan (2004) a sugerat faptul că persona­
litatea arc* două definiţii, care ar trebui păstrate separat, personalitatea
Imul un concept atât de vast încât nu poate fi redus doar la o frază. Prima
r
tli‘liniţio se referă l.i personalitate din perspectiva observatorului unei per
•ioane, modul cum este percepută acea persoană de către alte persoane,
.hi i liind vorba de reputaţia acesteia.
In literatura de specialitate, reputaţia ca un concept parte din persona­
lii. ile a fost îndelung discutată, Allport (1937) citat în Hogan (2004) afir­
m a t a reputaţia nu are legătură cu personalitatea, drept consecinţă, mulţi
psihologi au crezut că reputaţia este un concept total diferit de personali-
l a l r MacKinnon (1944) citat în Hogan (2004) a arătat că, din perspectiva
personalităţii observate, Allport nu a avut dreptate, reputaţia fiind o parte
importantă a personalităţii.
Reputaţia este uşor măsurabilă, dezvoltându-se foarte multe tehnici
de .i lungul timpului, cum ar fi teste de personalitate completate de per-
... nele apropiate persoanei despre acea persoană sau în contextul mun-
• ii evaluarea 360 feedback sau exerciţiile în cadrul centrului de evaluare
l.r.ses,smerit center). Reputaţia este construită pe comportamente tre-
i iile, liind imaginea pe care o creezi altor persoane despre ceea ce eşti
In • a individ. Reputaţia este cel mai bun predictor al comportamente-
li a viitoare, fiind compusă din comportamente din trecut care au o anu-
inIIa nmsistenţă (Hogan, 2004). Reputaţia are o importanţă covârşitoare
pil\ nul abilităţile noastre sociale, fiind şi capacitatea individului de a
menţine relaţii pozitive de lungă durată. Hogan (2004) afirmă că reputaţia
p a n a la urmă este doar o evaluare socială din partea celorlalţi, fiind cel
mal Imn predictor al performanţei contextuale la locul de muncă în orice
•I•mienlu (I logan, 2004).
Miu ger (2007, p. 4) defineşte personalitatea ca „modele de comporta­
mente consistente şi procese interpersonale care vin din individ". Desigur
ai easla definiţie nu este una completă, dar este una simplă din care orice
.... psiholog sau nu, înţelege în mare ce este conceptul de personalitate.
Mim gei (2007) afirmă că această definiţie este doar un început şi trebuie
• lai mi ala, aceasta fiind compusă din două mari părţi. Prima parte se refe-
i i la modele de comportamente consistente numite de marii cercetători
al peisonalităţii diferenţe individuale, iar un lucru foarte important de
men(liinal pentru această primă parte este consistenţa comportamente-
Io i şl prt'du li Militatea acestora. Consistenţa comportamentelor se referă
la . apai italea individului de a răspunde cu un anumit comportament
ml i o \ ai lel.ile de situaţii pe o perioadă lungă (Burger, 2007), dar asta nu
m a .uimii că o persoană extravertă pusă în orice situaţie va răspunde ca
ipi • -h.iveil, ci şansele ca acea persoană să răspundă ca un extravert sunt
loailc i i i . i i i Răspunsul individului la o situaţie dată este influenţat şi de
im dini m c.ire se află, familiaritatea situaţiei, contextul şi pericolul la care
• .11 .lipii1, individul.

T r » * « * •<*• m l h n l n u U n r i\o l) .illt.M I I ■ I Irlin llr.i |>rI'.ol 1 ,1 II13|II

 Pentru .1 înţelege mai bine, un exemplu iir li o persoană care se .1 f1.1
într-o competiţie sportivă în care este necesar jocul în echipă, fiind ova
luată de mai mulţi observatori. Dacă acea persoană cunoaşte bine coe­
chipierii, se va simţi în largul său, iar comportamentele extraverte se vor
contura foarte bine. Dacă acelaşi individ este într-o .echipă în care nu îşi
cunoaşte coechipierii, tendinţa de comportamente extraverte va exista,
dar acestea vor ieşi la iveală şi se vor contura foarte bine după o anumi­
ta perioadă de timp, destul de scurtă, fiind necesară o acceptare a per­
soanei din partea celorlalţi coechipieri. Desigur, asta nu înseamnă că un
extravert va fi o persoană zgomotoasă care îşi face prieteni la evenimente
precum înmormântări sau evenimente solemne, comportamentele indi­
vidului având coerenţă în modul cum acţionează. Această primă parte a
comportamentelor se referă la procese intrapersonale cum ar fi emoţiile,
motivaţia, procesele cognitive care sunt înăuntrul nostru şi ne fac să ne
comportăm şi să acţionăm într-un anumit fel (Burger, 2007).
A doua parte se referă la interacţiunile interpersonale ale individului.
Aceste comportamente sunt orientate spre alte persoane, se referă la pâr­
lişi socială a personalităţii şi se află în continuă interacţiune cu procese
intrapersonale (Burger, 2007). Aceste componente interpersonale sunt şi
ele văzute ca diferenţe individuale, fiind legate şi de partea intrapersona-
lă. Termeni ca fermecător, adorabil, drăguţ, plăcut sunt adjective care vin
din partea celorlalţi, reprezentând componenta interpersonală, dar au şi
implicaţii în procesele intrapersonale (Saucier şi Goldberg, 2003).
Mihai Golu (1993) identifică în studiul personalităţii patru orientări
principale: biologistă, experimentalistă, psihometrică, socioculturală şi
antropologică. Interesant este modul în care aceste orientări sunt rapor­
tate la două surse originale: darwinismul şi psihanaliza. Astfel, orientarea
biologistă se întemeiază pe teza despre procesul de formare a speciilor
prin selecţia naturală (Darwin) şi pe conceptul despre Se ca sursă a pulsi-
unilor, tendinţelor şi instinctelor ancestrale înnăscute (Freud), orientarea
experimentalistă se sprijină pe teoria darwinistă a importanţei mediului
ambiant în organizarea şi determinarea comportamentului şi pe concep­
tul de Eu elaborat de Freud, orientarea psihometrică se bazează pe teza
lui Darwin cu privire la variabilitatea intraspecifică şi pe ideea raportu­
lui conflictual dintre inconştient şi conştient formulată de Freud, orien­
tarea socioculturală şi antropologică revendică teza lui Darwin despre
„supravieţuirea celui mai bine dotat" şi conceptul freudian de Supraeu
(Golu, 1993, pp. 3, 4). „Personalitatea este dezvoltarea şi organizarea
internă a disponibilităţilor şi capacităţilor psihofizice ale individului în
raport cu statutele şi rolurile pe care şi le asumă el în mediul dat" (Golu,
1993, p. 118).

* •-1 a r 1 1u a 11 - 1/1 A n u i I U I A w i UI II . r m n o u MIHĂII A

ff / L i t e (1 9 9 7 ) r e a liz e a z ă o tre c e re în re v is tă a p r in c ip a le lo r p e r s p e c tiv e 47
i I c a b o r d a r e .1 p e r s o n a l i t ă ţ i i , s i s t e m a t i z â n d u - l e , g r u p â n d u - l e î n p a t r u m a r i
1 a le g o rii:

• Perspectiva atomistă „bazată, pe de-o parte, pe descompunerea

personalităţii în elementele sale componente în vederea studierii
legilităţilor de funcţionare, iar pe de altă parte, pe descoperirea ele-
mcntului primar, ultim sau constituţional fundamental al acestuia
(p 13). în acest caz autorul critică, mai ales, abordarea personalităţii
după o schemă clasică: temperament, aptitudini, caracter.
• I'respectiva structurală „porneşte nu de la parte, ci de la întreg, nu de
la clementele componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare,
ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii globale. Personalitatea
csle interpretată în termeni de trăsături sau de factori. Interesează nu
trăsăturile sau factorii de sine, ci modul lor de corelare" (p. 14). Aici
autorul are în vedere, îndeosebi, modelele factoriale ale personalităţii.
• I'respectiva sistemică „porneşte de la interpretarea personalităţii ca un
sistem, ca un ansamblu de elemente aflat într-o interacţiune ordona­
t ă şi deci nonîntâmplător (p. 16). Autorul semnalizează semnificaţia
metodologică a acestei abordări, dar nu oferă trimiteri concrete la
metode sistemice de evaluare a personalităţii.
• Perspectiva psihosocială „este orientată spre surprinderea perso­
nal 1 laţ ii concrete, aşa cum se manifestă în situaţiile şi conjuncturile
,01 i.ile particulare, în sistemul interrelaţiilor şi al psihologiei colecti-
ve, m funcţie de atributele psihosociale ale omului, adică de statutele
şi rolurile sale, de nivelurile sale de aspiraţie şi aşteptare, de structura
aptitudinilor şi opiniilor sale" (p. 18). Autorul aminteşte aici modelele
personalităţii de bază" (Kardiner), „personalităţii de statut" (Linton)
şl cel situaţional (Stoetzel). Zlate (1997) pledează pentru îmbinarea
abordărilor sistemice cu cea psihosocială într-una compozită: „per-
specliva sistemico-psihosocială), care ar oferi „posibilităţi explica-
llv interpretative mult mai ample", bogate şi pertinente ale proble­
maticii procesului instructiv-educativ (p. 21).

I'ml l’opescu-Neveanu (1988) definea personalitatea ca un mare sis-

Irni, 1 are la rândul său face parte din lumile fizică, vie, morală, spirituală,
1,1 un si st em evolutiv, deschis, ce se repliază şi asupra sa şi care, astfel,
tipare al.il ca entitate, cât şi ca o modalitate complexă de interacţiune.
I'u încheiere, avansăm următoarea definiţie: personalitatea este o
iim Ji iu'/ie plasticii şi originală de însuşiri stabile şi definitorii care permit carac-
h n mea omului atât ca individualitate unică şi irepetabilă, cât şi încadrarea sa

Tratat de psihologia personalităţii ■ Definirea ţjersonalitaţII

mir o tipologie, ceea ce îngăduie elaborarea unor prediciii valide asupra compor­
tamentului sdu. După cum se constată, am reunit factorii majori, defini
lorii ai personalităţii, reieşiţi din marile teorii prezentate în acest capitol
şi am insistat pe finalitatea studiului personalităţii, şi anume predicţia
comportamentului.

T a b e l u l 1 . D e fin iţii ale personalităţii

1. Sigmund Freud Personalitatea este un ansamblu de procese conştiente şi

inconştiente care sunt în conflict.
2, Cari Gustavjung Personalitatea are la bază părţi conştiente şi părţi
inconştiente, eul având cea mai mare influenţă, iar
inconştientul o influenţă minimă.
3. Alfred Adler Personalitatea poate fi conturată şi influenţată de către
diferenţele individuale, capacitatea de adaptare şi ajustare,
procese cognitive, societate, influenţe biologice, dezvoltarea
în copilărie şi dezvoltarea ca adult.
4. Harry Sullivan Personalitatea rezultă din relaţiile pe care le avem cu ceilalţi
oameni. Copilăria şi adolescenţa stau la baza dezvoltă­
rii personalităţii. Psihopatologia personalităţii este cauzată
de patologiile parentale care conduc la o anxietate intensă,
deteriorând relaţiile interpersonale.
5. John Livesley, Kerry Jang Personalitatea nu este doar un ansamblu de stadii de dezvol­
şi Philip Vernon tare sau faze psihanalitice, ci este compusă din trăsături de
personalitate care sunt influenţate genetic.
6. Marvin Zuckerman Personalitatea este alcătuită din două părţi, partea biologică
şi partea socială. Partea biologică se referă la genetică, neu
rologie, biochimie, fiziologie şi condiţionare, iar partea soci
ală se referă la cultură, societate, vecini, familie, învăţarea
observabilă şi socială, acestea două fiind în legătură cu
condiţionarea din partea biologică.
7. HansEysenck Personalitatea este „o organizare mai mult sau mai puţin
durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizi­
cului unei persoane, această organizare determină adaptare,i
sa unică la mediu" (Eysenck, 1953).
8. ArthurStaats Personalitatea este un ansamblu compus din trei repertorii
comportamentale de bază pe care individul leînvaţă.
9 Abraham Maslow Personalitatea şi diferenţele individuale dintre persoane se
produc în funcţie de motivaţia fiecăruia şi de trebuinţele
sale.
10. David Funder Personalitatea este un set de caracteristici individuale, de
tipare de gândire, emoţii şi comportamente, împreună cu
mecanismele psihice, ascunse sau nu, sub aceste tipare.
11. Gordon Allport Personalitatea este o organizare dinamică în cadrul indivi­
dului a sistemelor psihofizice care determină la rândul lor un
mod de gândire şi un comportament caracteristic.
1^ Haymond Cattell Personalitatea este acea structură de comportamente care 49
ne permite să prezicem intenţiile şi ce va face un individ aflat
într-o situaţie dată.
II ImyBurger Personalitatea este compusă din modele de comportamente
consistente şi procese interpersonale care vin din individ.
M I.iwrcnce Pervin, Daniel Personalitatea se referă la acele caracteristici ale persoanei
I eivone şi Oliver]ohn care sunt responsabile pentru modele consistente de senti­
mente, gândire şi de comportament.
1'* Mai Klnnon Personalitatea este compusă din două definiţii, care ar tre­
bui păstrate distinct. Prima definiţie se referă la personali­
tate din perspectiva observatorului unei persoane, modul
cum este percepută acea persoană de către alte persoane,
aici fiind vorba de reputaţia acesteia; reputaţia este constru­
ită pe comportamente trecute, fiind imaginea pe care o cre­
ezi altor persoane despre ceea ce eşti tu ca individ. A doua
parte se referă la interacţiunile interpersonale ale individului.
Aceste comportamente sunt orientate spre alte persoane,
se referă la partea socială a personalităţii şi este în continuă
interacţiune cu procese intra personale.
Ir. I'.iul Popescu-Neveanu Personalitatea este un mare sistem, care la rândul său face
parte din lumile fizică, vie, morală, spirituală. Este un sis­
tem evolutiv, deschis, ce se repliază şi asupra sa şi care, ast­
fel, apare atât ca entitate, cât şi ca o modalitate complexă de
interacţiune.
1/ MlhalGolu Personalitatea este o dimensiune supraordonată cu funcţii
integrativ-adaptative ale omului, care presupune existenţa
celorlalte dimensiuni — biologică şi fiziologică —, dar nu
este o prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului
acestora. Aceasta deoarece individul (ca entitate vie, con­
cretă) este determinat biologic, pe când personalitatea (ca
sistem) este multiplu condiţionată social, ea îl defineşte pe
om în relaţiile sale cu alţi oameni şi cu societatea, se referă la
ce poate, cum poate, ce face realmente un om în activitatea
socială şi în sistemele de relaţii în care este inclus.
IR Mllial Anlţei Personalitatea este o construcţie plastică şi originală de
însuşiri stabile şi definitorii care permit caracterizarea omu­
lui atât ca individualitate unică şi irepetabilă, cât şi înca­
drarea sa într-o tipologie, ceea ceîngăduie elaborarea unor
predicţii valide cu privire la comportamentul său.

Ml /UMAT

I»Mii i'iMspL'ctiva lui Freud, personalitatea este compusă din trei părţi
iMipnil.inle: I) Se: care se referă la partea narcisică a personalităţii; 2) Eu:
•**• l.t l'ii/ă principiul realităţii, fiind o parte a personalităţii care satisfa-
•i' iu \ oile Se ului, dar intr-un mod coerent în concordanţă cu realitatea.
3) Sufmicul: este partea personalităţii care se ocupă de principiile ,şi valo
rile după care trăieşti (Cloninger, 2004; Burger, 2007).
Karen Horney definea personalitatea doar din perspectiva a ceea ce
numim astăzi mai mult sau mai puţin narcisism. Aceasta s-a concentrat
mai mult pe aspectele negative ale personalităţii. Din perspectiva lui firii'
firomm, personalitatea este o serie de caracteristici definitorii, acesta sin
diind mai mult personalitatea la locul de muncă şi găsind anumite tipo
logii (Ryckman, 2008; Schultz şi Schultz, 2005).
Din perspectiva lui Henry Murray, personalitatea se divide în trei mari
părţi: 1) Supraeu; 2) Eu; 3) Eu ideal care este o componentă a Supraeului,
conţinând modele morale şi ideale de comportament (Burger, 2007;
Schultz şi Schultz, 2005). Din perspectiva lui Erikson, personalitatea este
un ansamblu de părţi care este împărţit în opt stadii psihosociale. Erikson
afirmă faptul că personalitatea are două influenţe majore: influenţa soci
ală şi influenţa genetică, iar cele două sunt într-un conflict, deoarece
individul trebuie să se lupte cu predispoziţia sa genetică, aliniindu-se la
cerinţele societăţii (Schultz şi Schultz, 2005; Ryckman, 2008).
După Harry Sullivan, personalitatea este realizată din relaţii pe ca ii­
le avem cu ceilalţi oameni. Etapele de dincolo de copilărie, inclusiv
adolescenţa, stau la baza dezvoltării personalităţii. Din perspectiva Iui
Sullivan, psihopatologia este cauzată de patologiile parentale care din
la o anxietate intensă, deteriorând relaţiile interpersonale (Ewen, 2003).
Stadiile dezvoltării la Sullivan sunt: copilăria fragedă, copilăria, juvenil,
preadolescenţa, adolescenţa timpurie, adolescenţa târzie (Ewen, 2003).
Teoria biologică a personalităţii doreşte să privească din perspectiva
originii comportamentelor şi trăsăturilor de personalitate. Susţinătorii teo­
riei biologice afirmă că există două căi de dezvoltare a personalităţii care
ne diferenţiază ca indivizi: partea biologică şi partea socială. Partea biolo
gică se referă la genetică, neurologie, biochimie, fiziologie şi condiţionali’,
i.ir partea socială se referă la cultură, societate, vecini, familie, învăţarea
observabilă şi socială, acestea două fiind în legătură cu condiţionarea
din partea biologică (Zuckerman, 2003). Eysenck a găsit trei dimensi­
uni ale personalităţii (nevrotism, psihotism, extraversie-introversie), el
susţinând că aceste trei dimensiuni stau la baza personalităţii din per
spectivă biologică.
Teoria behavioristă defineşte personalitatea ca un ansamblu compus
din trei repertorii comportamentale de bază pe care individul le învaţă.
Această definiţie se armonizează cu teoria behavioristă pentru a studia
aceste repertorii de comportamente şi modul cum acestea sunt învăţate
(Slaals, 2003). Din perspectiva lui Rollo May, persoanele sănătoase psi­
hic şi cu o personalitate normală trăiesc simultan în toate cele trei stadii
dezvoltate de el, adică oamenii trăiesc în concordanţă cu mediul, au relaţii 51

Iniei personale în acelaşi timp şi au şi o relaţie strânsă cu şinele (Feist şi

I «lut, 2008 ).
( ieorge Kelly a spus faptul că personalitatea şi modelele fiecărui om
Iu* rează ca un om de ştiinţă. Prin „om de ştiinţă" se referea la faptul că
ii < .l.i construieşte teorii şi ipoteze şi le testează în laborator, iar în cazul
ni t are rezultatele sunt bune acea ipoteză sau acea teorie este păstrată. în
■i contrar, ipotezele sau teoriile sunt respinse, modificate sau retestate
(*•• Imit/ şi Schultz, 2005).
lunder (2001) citat în Saucier şi Goldberg (2003) defineşte persona­
lii.ilua „ca un set de caracteristici individuale de patternuri de gândire,
emoţii şi comportamente, împreună cu mecanismele psihice, ascunse sau
mii sub aceste patternuri". Allport definea personalitatea ca o „organi-

/. 1 1 e dinamică în cadrul individului a sistemelor psihofizice care deter­

mina l.i rândul lor un mod de gândire şi un comportament caracteristic"
[i loiiinger, 2004). Cattell defineşte foarte simplu personalitatea şi afir-
iii.i că este acea structură de comportamente care ne permite să prezi-
i cm intenţiile şi ce va face un individ aflat într-o situaţie dată (John şi
'■io .isl.iva, 1999).
„Personalitatea este sistemul organizat, de dezvoltare în cadrul indi-
i. liilni care reprezintă acţiunea colectivă a subsistemelor psihologice ale
Iiii I k olului" (Mayer, 2007, P- 14, citat în Mayer, 2007).
„Personalitatea se referă la acele caracteristici ale persoanei care sunt
i. ponsnbile pentru modele consistente de sentimente, de gândire şi de
.. unporlament" (Pervin, Cervone şi John, 2005, p. 6, citat în Mayer, 2007).
Miii'Kinnon (1944) citat în Hogan (2004) a sugerat faptul că personali-
l.ili'.i are două definiţii, care ar trebui păstrate separat, personalitatea fiind
un . imcepl atât de vast încât nu poate redus doar la o frază. Prima parte
...... . la personalitate din perspectiva observatorului unei persoane, iar
i doua parte la interacţiunile individului în viaţa de zi cu zi. Burger (2007,
|i I) defineşte personalitatea ca „modele de comportamente consistente
Vi pun esc interpersonale care vin din individ".

INIRE BARI RECAPITULATIVE

I < are sunt componentele personalităţii din perspectiva lui Sigmund

I umd?
< are este perspectiva lui Karen Horney privind personalitatea?
i < .ne sunt componentele personalităţii din perspectiva lui Murray?
l < are este perspectiva lui Sullivan despre personalitate?
5. Cum este definită personalitatea din perspectivă biologică?
6. Care este perspectiva lui Kelly privind personalitatea?
7. Cum defineşte Funder personalitatea?
8. Definiţia personalităţii din perspectiva lui Mayer (2007).
9. Definiţia personalităţii din perspectiva lui Pervin, Cervone şi John.
10. Definiţi personalitatea din perspectiva lui Allport.
11. Definiţi personalitatea din perspectiva lui Burger.
12. Definiţi personalitatea din perspectiva lui Cattell.
13. Definiţi personalitatea din perspectiva lui MacKinnon.
14. Descrieţi perspectiva lui Abraham Maslow privind personalitatea.
15. Care este perspectiva lui Bandura privind personalitatea?
16. Care este perspectiva lui Cari Rogers privind personalitatea?
17. Care este perspectiva lui Rollo May privind personalitatea?
 Partea a doua

Teoriile personalităţii
< A l ’I IOl IJL 3

feoria biologică a personalităţii

Perspectiva biologică a personalităţii

m prima jumătate a secolului XX

Aşa mm a fost prezentat şi în capitolul 1, personalitatea umană a fost

i - piu ala din perspectiva biologică încă din Antichitate. Filosofii greci
<■ia 11 de pă rere că tipurile comportamentale umane sunt efectul unui exces
il iunii anumit fluid existent în corpul uman. Aceştia considerau că un
i m i". de sânge determină temperamentul de tip sangvinic, excesul de
Inia neagră temperamentul melancolic, cel de bilă galbenă temperamen-
Inl mierii- iar excesul flegmă pe cel de tip flegmatic (Lutz, 2002; Kagan şi
Imulman, 2004; Arikha; 2002; Strelau, 2002). Această teorie nu a fost testa-
Ia empiric, astfel încât nu a fost validată, neexistând studii care să confir­
mi | nesupunerile efectuate de filosofii greci. Chiar dacă teoria menţionată
linieri or iu i a fost confirmată, există mai multe modele ce au explicat per­
imai ilalea umană din perspectivă biologică în secolul XX, care s-au bazat
pi modelul propus de filosofii greci (Ashton, 2013). Pe baza viziunii anti-
i e asupra personalităţii se pot trage două mari concluzii: (1) factorii de
n iima biologică determină într-o mare măsură caracteristicile psihice şi
...... n lamentul şi (2) emoţiile reprezintă caracteristica centrală şi defini-
II mle a Iemperamontului (Clark şi Watson, 2008).
I inul dintre marii autori care au avut ca punct de plecare modelul celor
in i umori este Ivan Petrovici Pavlov (Ruch, 1992; Strelau, 1972; Strelau,
I*»•* ) I i/iolog la bază, acesta şi-a dedicat mare parte a carierei sale stu­
diului i uiuliţionării clasice de tip stimul-răspuns, însă a fost interesat şi
di studiul temperamentului uman. Pentru a înţelege cât mai bine această
il Ma d.ire ,i personalităţii va fi explicat în continuare termenul de tempe-
i 111 Hml „Temperamentul se referă la natura emoţională caracteristică unei
pi i i sine, incluzând sensibilitatea acesteia la stimularea emoţională, viţe­
ii de nsuţii' specifică persoanei, starea de dispoziţie preponderentă, pre-
i iun şl li sile particularităţile referitoare la fluctuaţia şi intensitatea stării
dlspii/i(ionale, toate aceste aspecte fiind considerate ca fiind dependente
 • structura fizică .1 persoanei şi determinate pe cale ereditară" (Allporl,
'37, citat în Clark şi Watson, 2008).
I’avlov a identificat trei proprietăţi principale ce determină structu
sistemului nervos central. Acestea sunt forţa, mobilitatea şi echilibrul
iolu, 2007). Forţa reflectă capacitatea energetică a neuronului, este detcr
inată genetic şi este determinantă pentru balanţa excitaţie—inhibiţit*.
lobilitatea se referă la dinamica proceselor psihice fundamentale, fiind
•sponsabilă pentru rapiditatea cu care trecem de la un proces psihic l.i
tul. Echilibrul reprezintă raportul dintre excitaţie şi inhibiţie, rezultând
1 trei tipuri de tendinţe. Tendinţa spre excitaţie, tendinţa spre inhibiţie
tendinţa spre echilibru (Golu, 2007). Studiind comportamentul canin
1 laborator, Pavlov a ajuns la concluzia că există patru tipuri de tem p r ­

imeni ce se regăsesc şi în rândul oamenilor. Acestea sunt:

Tipul slab — trăsături dominante: inhibiţie, anxietate, toleranţă scă­

zută la stres (asemănător temperamentului melancolic);
l ipul puternic-neechilibrat — trăsături dominante: excitabilita­
te, hiperactivitate, iritabilitate (asemănător tipului de temperament
coleric);
Tipul puternic-echilibrat-inert — trăsături dominante: calm, toleranţă
ridicată la stres şi frustrare (asemănător tipului de temperament
flegmatic);
1 Tipul puternic-echilibrat-mobil — trăsături dominante: vioiciu­
ne, extraversie, motivaţie (asemănător temperamentului sangvinic)
(Ashton, 2013).

Pavlov nu a efectuat studii prin care să testeze aceste tipuri tempe­

ramentale în rândul oamenilor, însă există studii recente ce au avut ca
ibiectiv construirea unor chestionare pentru măsurarea tipurilor tempe­
ramentale propuse de Pavlov (Strelau, Angleitner, Bantelmann şi Ruch,
1990, citaţi în Ashton, 2013). Rezultatele acestor studii au demonstrat că
există o similaritate destul de ridicată între caracteristicile tipurilor tem­
peramentale identificate de Pavlov şi cele propuse de modelul filosofi­
lor din Antichitate. Totuşi, Ashton (2013) consideră că aceste studii nu
demonstrează o cauzalitate între factorii biologici şi diferitele caracte­
ristici ale personalităţii, însă au reprezentat punctul de plecare al altor
teorii recente ce au studiat relaţia dintre factorii biologici şi personalita­
tea umană.
Alt model ce a explicat personalitatea umană plecând de la mecanis­
me psihofiziologice şi de la constituţia fizică a fost cel propus de Ernst
Kretsehmer. Medii' psihiatru, Kretschmer a studiat comportamentul
I>.u teniilor caracterizaţi de diferite tulburări psihice, ajungând la condu '>'/
/i.t i ,i există o relaţie între simptomele pacienţilor şi tipul de constituţii*
h ii a dl acestora. Acesta a identificat trei tipuri principale:

• l*ii nic-ciclotim — abdomen voluminos, supraponderal, piele întinsă,

constituţie orizontală;
• Aslcnic-schizotim — constituţie verticală, cutie toracică plată, cap mic
şi rotund, nas lung şi ascuţit, trăsături feminine la bărbaţi şi mascu­
line la femei;
• Al letii-vâscos — constituţie fizică proporţională, sistem muscular
bine dezvoltat, umeri laţi (Golu, 2007).

i iclschmer nu a efectuat studii empirice cu scopul de a-şi valida

tlllnţilic teoria. Modelul propus de Kretschmer a fost preluat şi dez­
volt, il de William Sheldon. Acesta considera că structura fizică a orică-
n i postume este o combinaţie între cele trei tipuri identificate de către
I*o i i limer. Pentru a descrie tipurile de constituţii fizice identificate de
i iin Kretschmer, Sheldon a folosit termenul de somatotipuri, folosind
■I. ......... diferite pentru fiecare dintre cele trei tipuri. Tipul picnic a fost
>I• inimii endomorf, tipul astenic a fost denumit ectomorf şi tipul atle-
11 • i losl denumit mezomorf (Ashton, 2013; Golu, 2007). Conform lui
Mh Ii Ion tipurile de constituţie sunt asociate cu următoarele caracteristici
di* pei tonalitate: tipul endomorf este caracterizat de vioiciune, sociabi­
lii, iii i .1 11 n şi preferinţa pentru confort şi linişte. Tipul mezomorf este
• iinn li i i/.il de dominanţă, extraversie, asertivitate şi căutarea senzaţiilor
i ii i l i Iomoriul este caracterizat de nervozitate, timiditate, afectivitate
, n ,i 1 1 1,i şi intelectualitate (Golu, 2007; Ashton, 2013). Sheldon a efectuat
i i n i'l.ii i iii care a testat relaţia dintre trăsăturile de personalitate asociate
, n ini an* dintre cele trei tipuri de constituţie fizică. A obţinut rezultate
im iiinjaloaro, descoperind corelaţii foarte puternice, de .80 între caracte-
n tl li iIi*,1c personalitate aferente tipului de personalitate endomorf. De
anriiiriii'a, a descoperit existenţa unei relaţii semnificative şi între cele-
filii doua tipuri de constituţie fizică şi caracteristicile specifice acestora
(A'ihlon, 2013).
Kivullalele studiilor lui Sheldon par a confirma teoria relaţiei din­
ii, ,11 1 n lina fizică şi caracteristicile de personalitate, întrucât autorul
a oli(liiul coeficienţi de corelaţie extrem de puternici în cercetările sale.
Ininşi, i ii ‘.ludiile sale trăsăturile de personalitate ale participanţilor
au Ioni evakiale de către Sheldon, tot el fiind şi cel care le-a observat
i nu Miliţia li/.icii. lixistă astfel posibilitatea ca evaluarea trăsăturilor de
pi , iiiiialilale sa fie puternic influenţată de faptul că Sheldon însuşi a

fr.it.it de psihologia personalităţii ■ Teoria biologică a personalităţii

I observai constituţiile lizice <ile participanţilor, cunoscând slmi'lura finea
mi participant atunci când, ulterior, a evaluat trăsăturile de personalitate
(Ashton, 2013). Există studii care au testat teoria lui Sheldon, eliminând
eroarea de măsurare prin folosirea a doi evaluatori diferiţi care să observe
constituţia fizică a participanţilor şi care să evalueze personalitatea aces
tora (Child, 1950, citat în Ashton, 2013). Aşadar, teoria ce presupune o
relaţie între constituţia fizică a persoanelor şi personalitatea acestora este
încă de actualitate în cercetarea ştiinţifică, deoarece nu au existat studii
care să infirme această teorie, însă au existat foarte puţine care să o con fir
mo. De aceea există cercetători care încurajează studierea relaţiilor dintre
structura corporală şi trăsăturile de personalitate (Ashton, 2013) folosind
design-uri de cercetare foarte riguroase, astfel încât să se ajungă la anu­
mite concluzii cu privire la acest model al personalităţii umane.

Influenţa neurotransmiţătorilor asupra trăsăturilor

de personalitate (modelul lui Robert Cloninger)

Informaţiile prezentate anterior reprezintă punctul de plecare în ceea

ce priveşte bazele biologice ale personalităţii, majoritatea acestora con
semnându-se în prima jumătate a secolului XX. în continuare vom discu­
ta principalele modele care au studiat bazele biologice ale personalităţii
după anul 1950. Odată cu dezvoltarea tehnologiei şi a neuroştiinţelor,
cercetătorii interesaţi de studierea aspectelor biologice responsabile in
determinarea anumitor trăsături de personalitate s-au concentrat asupra
studiului influenţei neurotransmiţătorilor, al structurii cerebrale şi al hor­
monilor asupra trăsăturilor de personalitate (Davidson, 2001; Carver şi
Miller, 2006; Depue şi Collins, 1999; Ashton, 2013; Cânii şi Lesch, 2007;
Hariri et ai, 2002; Braver şi Barch, 2002; Cohen, Young, Baek, Kessler şi
Ranganath, 2005; Cools, Calder, Lawrence, Clark, Bullmore şi Robbins,
2005; Greenberg et al., 2000).
Multe dintre studiile recente care au studiat bazele biologice ale
personalităţii au investigat rolul neurotransmiţătorilor în determina­
rea trăsăturilor de personalitate (Hennig, 2004; Hennig, 2004; Lesch
et ai, 2006; Ramanaiah, Rielage şi Cheng, 2002; Spoont, 1992; Wacker,
Chavanon şi Stemmler, 2006; White şi Depue, 1999). în sens general,
neurotransmiţătorii reprezintă substanţe biochimice ce sunt implica­
te în comunicarea dintre neuroni (Ashton, 2013). Neurotransmiţătorii
pot spori viteza comunicării informaţiilor dintre neuroni sau pot dimi­
nua comunicarea dintre aceştia, în funcţie de specificul şi natura
neurotransmiţătorilor. Având în vedere că modalitatea de comunicare

IIAI ANI 11 I • MIHAI I A CHRAIF • VI AD BURTÂVERDE • TEODOR MIHÂILÂ

,i Informaţiilor dintre neuroni reprezintă baza gândurilor, emoţiilor şi
i umporlamentelor umane, nivelul substanţelor care influenţează aceas­
ta comunicare poate fi foarte important în influenţarea personalităţii
umane. In.continuare va fi prezentat modul în care acţionează un
neiirolransmiţător. Să presupunem existenţa a doi neuroni, unul din-
lie ei transmiţând informaţii (mesaje) către celălalt. Aceste mesaje sunt
h.msmise sub formă de impulsuri electrice care traversează un segment
lung şi subţire numit axon al neuronului transmiţător (cel care trimite
minunăţia). Atunci când impulsul ajunge la capătul axonului, provoacă
eliberarea unor molecule ale neurotransmiţătorului în spaţiul dintre cei
. Im neuroni, denumit sinapsă. Aceste molecule ale neurotransmiţătorului
suni .ipoi absorbite de către neuronul receptor printr-un segment denumit
(Imdrilă. in funcţie de tipul neurotransmiţătorului implicat aceste mole-
. iile pot încuraja neuronul receptor să transmită un impus electric către
i i i maiorul neuron din lanţul respectiv sau pot împiedica neuronul recep-

....... . ,i transmite mai departe impulsul electric (Ashton, 2013).

I’enlru a putea studia relaţia dintre caracteristicile sistemului nervos
. nilr.il şi trăsăturile de personalitate, cercetătorii din domeniul psiholo­
giei personalităţii şi-au propus identificarea funcţiilor şi proceselor psihi-
i e i are se află în strânsă legătură cu trăsăturile de personalitate. întrucât
. . imosc multe informaţii despre modalităţile în care creierul activează
I'i. Mesolo psihice, crearea unei ipoteze despre procesele psihice care sunt
ir punsabilc cu anumite trăsături de personalitate a reprezentat un pas
i imţi.il m dezvoltarea unei teorii despre structurile cerebrale implicate
m 11 .i ..ilurile de personalitate (DeYoung, 2010). De asemenea, cercetătorii
şl in propus realizarea unui model ierarhic al trăsăturilor de personalita-
!r | u'i il ru .) facilita studiul bazelor biologice ale personalităţii, permiţând
isilei realizarea de inferenţe în ceea ce priveşte trăsăturile de personalita­
te determinate de structurile cerebrale, de la cel mai extins nivel al trăsă-
lm lini până la cel mai adânc şi detaliat nivel (de la metatrăsături până la
laţ. lele factorilor de personalitate). Acest model este prezentat în formă
gialit .1 in figura 1.
IvVteritor la rolul neurotransmiţătorilor implicaţi în determinarea tră-
aiui ilor de personalitate, de-a lungul timpului s-a dovedit că, dintre toţi
neiirnlransmiţătorii, cel mai important rol în acest sens îl au trei dintre
n i .ha ce se regăsesc la nivelul creierului şi al măduvei spinării (în sis-
I. mul nervos central). Aceştia sunt serotonina, dopamina şi norepinefri-
ii.i (Ashton, 2013). Cea mai mare contribuţie în realizarea teoriei privind
I m -e le biologice ale personalităţii o are Robert Cloninger (1 9 8 7 ), în multe
piilâu aţii ştiinţifice modelul ce explică variaţia personalităţii în funcţie
d. neiirol ransmiţători purtând adesea numele de modelul lui Cloninger.

Tratat de psihologia personalităţii «Teoria biologică a personalităţii

 Figura 1. Modelul metatrăsăturilor realizat de DeYoung (2010)

Robert Cloninger este medic psihiatru, psiholog şi genetician, pro­

fesor la Washington University. Principalele sale interese de cercetare
sunt în zona cauzelor fiziobiologice ale personalităţii, influenţa geneti­
cii asupra alcoolismului şi psihiatria. In continuare vor fi prezentaţi cei
trei neurotransmiţători enumeraţi anterior şi influenţa acestora asupra
variaţiei trăsăturilor de personalitate.
Primul neurotrasmiţător este dopamina. Principalul rol al acestui
neurotransmiţător este de a facilita transmiterea semnalelor cu privire
la recompensă. Astfel, dopamina ajută neuronii să transmită impulsuri
cu privire la existenţa unor lucruri ce sunt percepute şi resimţite ca fiind
plăcute şi dezirabile (Ashton, 2013; DeYoung, 2010). Plecând de la acest
aspect, Cloninger a presupus că dopamina determină nivelul unor tră­
sături de personalitate ce sunt caracterizate de comportamente specifice
căutării plăcerii şi recompensei (Ashton, 2013). Conform lui Cloninger,
persoanele caracterizate de o activitate intensă a dopaminei la nivelul
sistemului nervos central au ca dimensiune de personalitate dominan­
tă o trăsătură pe care autorul a denumit-o căutarea de noutate (noveity
seeking), înţelegând prin această trăsătură tendinţa persoanei de a căuta
plăcerea şi excitabilitatea. Această dimensiune de personalitate cuprinde
trăsături precum extravaganţă, impulsivitate, excitabilitate şi lipsa orga­
nizării. La polul opus, persoanele care sunt caracterizate de o activitate
lentă a dopaminei la nivelul sistemului nervos central sunt caracteriza­
te de niveluri scăzute în ceea ce priveşte dimensiunea de căutare a nou­
lui, fiind persoane care, în general, nu caută distracţia şi senzaţiile tari
(Ashton, 2013). Conform lui Ashton (2013) persoanele ce sunt caracteriza­
te de o activitate situată la extreme (fie prea intensă, fie prea scăzută) dau
dovadă de comportamente ce se află într-o relaţie puternică cu trăsăturile

MIMAI ANI|I I •MII IAI I AC MKAII •VIAD BURTAVERDE •TEODOR MINAI! A

■ ilr personalitate asociate dimensiunii de căutare .1 noutăţii. Spre exem
l'lu, persoane'k* ce suferă de boala l’arkinson sunt caracterizate de o acti
61

vitale limitată a dopaminei; astfel, aceste persoane sunt neinteresate de

lucruri noi şi distractive. De asemenea, persoanele dependente de cocaină,
substanţă care sporeşte activitatea dopaminei, se simt extrem de excita­
te, nivelul energetic al acestora fiind stimulat astfel încât se angajează în
numeroase activităţi pentru a-şi satisface nevoia de senzaţii tari (Ashton,
.MIM).
Al doilea neurotransmiţător ce are un rol semnificativ în determinarea
11 .e.ăl urilor de personalitate este serotonina (Cânii şi Lesch, 2007). Acest
neurotransmiţător inhibă transmiterea de semnale specifice pedepsei. Cu
iile cuvinte, serotonina are rolul de a stopa neuronii prin trimiterea de
impulsuri ca răspuns la prezenţa unor stimuli neplăcuţi, dezagreabili.
A-.1lei, conform lui Cloninger serotonina stă la baza trăsăturilor de per­
sonalitate ce se află într-o puternică legătură cu comportamente din spec­
ii 1 1 1anxietăţii, tensiunii şi suferinţei (durerii) (Ashton, 2013). In acest sens,
I«ei .nanele caracterizate de o activitate scăzută a serotoninei au o dimen-
lune de personalitate pe care Cloninger a denumit-o evitarea suferinţei
(lui 111 avoidance), referindu-se la tendinţa persoanei de a evita suferinţa
1 anxietatea. Acestei dimensiuni de personalitate îi sunt specifice trăsă-
lini cum ar fi îngrijorarea, pesimismul, timiditatea, frica de incertitudine,
... Infnbia (Ashton, 2013). In sens invers, persoanele ce sunt caracteriza-
l( de o activitate ridicată a serotoninei au un nivel foarte scăzut în ceea
1 e priveşte evitarea suferinţei (harm avoidance), astfel, aceste persoane
im vor căuta în mod special să se ferească de suferinţă, durere şi tensi­
uni (( anii şi Lesch, 2007). Conform lui Ashton (2013), legătura dintre
(iei i donină şi comportamentele specifice evitării lăcomiei este observabilă
pi in prisma antidepresivelor de ultimă generaţie, aşa cum este prozacul.
este medicamente au scopul de a menţine active moleculele specifi-
■1 ciuli minei, permiţând în acest mod inhibarea transmiterii semnalelor
In i ilu e pedepsei, prin urmare este redus nivelul afectelor negative pre-
...... anxietatea şi depresia.
Al treilea neurotransmiţător propus de către Cloninger este norepine-
h tun (White şi Depue, 1999). Acest neurotransmiţător mai este denumit şi
in a adrenalină şi are rolul de a inhiba transmiterea de impulsuri specifice
ui mu pensei condiţionate, adică acele impulsuri ca răspuns la stimuli ce
iu I n s 11 1au fost asociaţi cu recompensa (Ashton, 2013). După cum afirmă
1 liminger, norepinefrina se află într-o puternică relaţie cu caracteristicile
■li personalitate cărora le sunt specifice comportamentele ce sunt asoci­
aţi in general cu plăcerea sau cu lucruri ce provoacă plăcerea. Autorul
esle 1 le părere că persoanele ce sunt caracterizate de o activitate foarte

Tratat de psihologia personalităţii ■ Teoria biologică a personaliiă|ll

 scăzulă norepmeli inei dezvoltă o dimensiune de personalitate denii
mită dependenţa de recompensă (reward dependence) (Ashton, 2013;
White ţ>i Depue, 1999) ce se referă la tendinţa de a dezvolta sentimente
puternice de ataşament. Conform lui Ashton (2013), trăsăturile specifice
acestei dimensiuni de personalitate sunt sentimentalismul şi dependenţa.
Persoanele caracterizate de o activitate crescută a norepinefrinei nu dau
dovadă de comportamente specifice dependenţei de recompensă, prin
urmare acestea nu sunt predispuse la a dezvolta sentimente puternice de
ataşament (Ashton, 2013).
în ultimii ani, s-au realizat studii care şi-au propus testarea la nivel
empiric a teoriei lui Cloninger. Autorii au selectat persoane ce diferă foar­
te mult din punctul de vedere al acelor gene despre care se cunoaşte că
influenţează activitatea neurotransmiţătorilor (Ashton, 2013). Astfel, per­
soanele care au anumite structuri genetice au fost comparate cu persoane
cu structuri genetice diferite, urmărindu-se dacă cele două categorii de
persoane comparate diferă din punctul de vedere al trăsăturilor de per­
sonalitate ce sunt asociate cu cei trei neurotransmiţători (DeYoung, 2010).
în mare parte, aceste studii au confirmat teoria propusă de Cloninger, sin­
gura relaţie neconfirmată a fost cea dintre dopamină şi căutarea noutăţii
(novelty seeking).

Modelul structurilor cerebrale (Jeffrey Gray)

Pe lângă studiul neurotransmiţătorilor, o altă modalitate de a stu­

dia bazele biologice ale personalităţii este studierea structurilor cerebra
le (Asahi, Okamato, Akado, Yamawaki şi Yokota, 2004; Brown, Manuck,
Flory şi Hariri, 2006; Bunge şi Zelazo, 2006; Cânii, Sivers, Whitfield,
Gotlib şi Gabrieli, 2002; Cânii, Zhao, Desmond, Kang, Gross şi Gabrieli,
2001; Davidson, 2002; Deckersbach et al, 2006; Eisenberger, Lieberman
şi Satpute, 2005; Haas, Omura, Constable & Cânii, 2007; Baas, Alema şi
Kahn, 2004; Blair, 2001; Singer, 2006; Omura, Aron şi Cânii, 2005). Conform
lui Ashton (2013), se consideră că modalitatea în care creierul uman
îndeplineşte anumite funcţii ce implică interacţiunea dintre regiuni dife­
rite ale acestuia influenţează trăsăturile de personalitate. Cel mai impor­
tant autor care a adoptat această abordare este Jeffrey Gray (DeYoung
şi Gray, 2009; DeYoung, Hirsh, Shane, Papademetris, Rajeevan şi Gray,
2010). Conform lui Gray, Ia nivelul creierului uman, există diferite regiuni
care interacţionează între ele creând sisteme, acestea fiind responsabile cu
variaţia trăsăturilor de personalitate. Gray este de părere că intensitatea
activităţii acestor sisteme, existente la nivel cerebral, determină în mare

IIIAI AlSil III- MIMAI I A CIIRAII •VI AU HIJKI AVI RDI -II ODON MIMAU-A
măsură dimensiunile »!»• personalitate. Colo două sistem»' identificate »le 6)
».lin* ( iray sunt Sistemul Activator Comportamental şi Sistemul Inhibitor
t omporl.iment.il (Ashton, 2013). Conform lui Ashton (2013), din punct
de vedere conceptual, aceste sisteme corespund cu modelul propus de
t loninger (prezentat anterior).
Sistemul Activator Comportamental este compus din regiunile creie-
i ului ce sunt responsabile cu recepţia semnalelor de la partea sistemu­
lui nervos ce indică existenţa unei situaţii în care este experimentată
iei om pensa (Ashton, 2013; DeYoung şi Gray, 2009). Sistemul Activator
t omportamental are rol de activare a comportamentului întrucât stimu-
le.i/,i căutarea şi dobândirea de recompense prin transmiterea semna­
lelor nervoase la nivelul creierului, ce au rolul de a face cunoscut per­
ii.mei caracterul plăcut al senzaţiei de recompensă. Conform lui Gray,
'•l'ilcmul Activator Comportamental este diferit la fiecare persoană, aces-
l.i Imul mai mult sau mai puţin sensibil la stimulii ce transmit impul-
iin nervoase cu privire la existenţa recompensei. în cazurile în care
'■r.temui Activator Comportamental este sensibil la aceşti stimuli, per-
i'.iiu respectivă va căuta obţinerea de recompense, angajându-se în com-
l'i ii l.unente specifice impulsivităţii şi căutării de senzaţii tari (DeYoung
i t .i «iy, 2009). Ashton (2013) afirmă că trăsătura de impulsivitate spe-
i III» ă modelului lui Gray este similară trăsăturii de căutare a noutăţii '
(nnvolly seeking) din modelul lui Cloninger. Singura diferenţă impor-
i ml.i mire cele două modele este că Gray a explicat trăsăturile de perso-
ii.ilil.il»' din perspectiva structurilor cerebrale şi a funcţiilor acestora, în
llinp ce Cloninger a explicat trăsăturile şi dimensiunile de personalitate
l'iin prisma neurotransmiţătorilor.
Al doilea sistem identificat de Gray este Sistemul Inhibitor Compor-
lamcnlal, compus din regiunile creierului ce sunt responsabile cu
n i cpţi.i semnalelor de la partea sistemului nervos ce indică existenţa
unei situaţii în care este experimentată pedeapsa sau suferinţa (Ashton,
'ol l). Sistemul Inhibitor Comportamental are rol de stopare a compor-
l imenlului întrucât stimulează comportamentele de evitare a pedepsei
şl uilcrinţei prin transmiterea semnalelor nervoase la nivelul creierului
ic ,ui rolul de a face cunoscut persoanei caracterul negativ şi înspăimân-
lălm ,il pedepsei (DeYoung şi Gray, 2009). Conform lui Gray, Sistemul
Inlilbilor Comportamental este diferit la fiecare persoană, acesta fiind
iimi mult sau mai puţin sensibil la stimulii ce transmit impulsuri nervoa­
se i ii privire la existenţa pedepsei. Astfel, o persoană care este caracteri-
,ilă de un Sistem Inhibitor Comportamental activ, sensibil la stimuli, va
limlc „i evite situaţiile şi comportamentele ce pot determina suferinţă şi
pedeapsă. Ashton (2013) afirmă că trăsătura numită anxietate, specifică

Tratat de psihologia personalităţii ■ leoria biologică a personalităţii

modelului lui Cray, este similară trăsăturii de evitare a suferinţei (lumi
avoidance) din modelul lui Cloninger.
Pe lângă cele două sisteme prezentate anterior, Cray a propus şi un al
treilea sistem pe care l-a denumit luptă sau fugi (fight or flight respons),
considerând că acest sistem este responsabil cu determinarea unor di meu
siuni de personalitate (Ashton, 2013). Acest sistem este compus din rog iu
nile creierului ce sunt responsabile cu determinarea unor reacţii extreme,
ca răspuns la situaţiile ameninţătoare, aceste reacţii fiind fie de confrun
tare a situaţiei (fight), fie de evitare a acesteia (flight). Conform lui Gray,
Sistemul luptă sau fugi este diferit la fiecare persoană, acesta fiind mai
mult sau mai puţin sensibil la aceste situaţii ameninţătoare (DeYoung şi
Gray, 2009). în cazul în care acest sistem este foarte activ, atunci acea per
soană, când se confruntă cu situaţii ameninţătoare, va da dovadă de corn
portamente specifice confruntării sau evitării. Sunt autori care sugerează
că un nivel scăzut al activităţii acestui sistem se află în strânsă legătură
cu dimensiunea propusă de Cloninger, denumită dependenţa de recom
pensă, caracterizată de trăsături precum sentimentalismul şi dependenţa,

Modelul biologic al personalităţii din perspectiva

lui Hans Eysenck

Pe lângă Jeffrey Gray şi Robert Cloninger, un mare autor care a contri

buit la dezvoltarea abordării biologice a personalităţii este Hans Eysenck
(1967). Deşi Eysenck este cunoscut în primul rând pentru studiile sale
despre trăsăturile de personalitate şi dezvoltarea de instrumente psiho-
metrice de evaluare a personalităţii, acesta a fost interesat şi de factorii de
natură biologică ce contribuie la formarea personalităţii. De fapt, Eysenck
este primul cercetător care a studiat bazele biologice ale personalităţii
utilizând mijloace ştiinţifice. Mulţi autori sunt de părere că modelul lui
Gray (prezentat anterior) este doar o modificare a modelului propus de
către Eysenck. Acesta a identificat două mari dimensiuni de personalităţi1,
Extraversie şi Nevrotism, observând comportamentul pacienţilor pe care
îi trata în spital. Ulterior Eysenck a identificat şi dimensiunea Psihoticism.
Eysenck consideră că diferenţele de comportament dintre persoane se
datorează intensităţii cu care sunt stimulate simţurile (Ashton, 2013), cu
alte cuvinte gradului de excitabilitate a sistemului nervos central. Unii
oameni sunt foarte sensibili la stimuli, prin urmare persoanele respecţi
ve se simt neconfortabil atunci când trăiesc senzaţii puternice, preferând
un nivel scăzut de stimulare. Pe de altă parte, sunt oameni puţin sensi­
bili l.i stimulii din mediul înconjurător, iar un nivel scăzut de stimulare
este perceput neplăcut ţii urmăresc creşterea acestui nivel prin căuta- 65
km de senzaţii puternice. Dimensiunea de personalitate dependentă de
nivelul de stimulare a fost denumiă de Eysenck Extraversie — Introversie.
Persoanele caracterizate de un nivel ridicat al extraversiei caută situaţii
şl comportamente stimulante şi interactive, în timp ce persoanele carac­
terizate de un nivel scăzut al extraversiei (introverte) preferă să evite
situaţiile stimulante, stând departe de mediile tensionate, zgomotoase şi
aglomerate (Ashton, 2013).
I >upă Eysenck, variaţiile în ceea ce priveşte nivelul extraversiei unei
persoane sunt determinate de sistemul activator ascendent (Ashton, 2013).
Acest mecanism are un rol reglator în stimularea corticală, facilitând
ir< epţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de stimuli proveniţi din
mediul înconjurător. Astfel, în cazul în care o persoană prezintă la nive­
lul sistemului nervos central un sistem activator ascendent, cu o activi-
iile ce diminuează foarte mult stimularea, persoana respectivă resimte
această lipsă de stimulare, iar pentru a remedia acest inconvenient va
încerca să sporească nivelul stimulării prin angajarea în comportamente
specifice extraversiei. In sens contrar, o persoană ce prezintă la nivelul
sistemului nervos central un sistem activator ascendent cu o activitate ce
pui este nivelul stimulării nu resimte lipsa de stimulare, astfel încât nu
va dori să se angajaze în comportamente ce sporesc stimularea corticală,
|aderând calmul şi liniştea, aspecte definitorii pentru trăsătura introver­
s ie (Ashton, 2 0 1 3 ).
I Jefinitoriu pentru teoria lui Hans Eysenck despre personalitate este
i 11 >111 1ca acesta considera că diferenţele de comportament dintre persoa-
ne sunt determinate de puterea reacţiilor acestora faţă de stimulii stresori
si ameninţători (Ashton, 2 0 1 3 ). In urma cercetărilor sale, Eysenck a rea­

li, al că unele persoane sunt foarte sensibile la factorii stresori, ceea ce le

determină să experimenteze teamă, panică şi anxietate. Pe de altă parte,
alle |
hm soane nu sunt deloc sensibile la stres, astfel încât nu experimentea-
a sentimente de anxietate şi panică. Trăsătura ce explică această variaţie
de comportamente a fost numită de către autor Nevrotism — Stabilitate
I nml umiliri (Eysenck, 1 9 6 7 ). Persoanele caracterizate de un nivel înalt al
nevrotismului îşi fac adesea griji, au preponderent gânduri negative şi
I>e amiste şi se simt în general tensionate, în timp ce persoanele caracteri-
-iile de un nivel scăzut al nevrotismului experimentează în general emoţii
pozitive, sunt tensionate şi stresate rareori, fiind caracterizate de o stare
dr echilibru emoţional.
Eysenck era de părere că variaţiile în ceea ce priveşte nivelul de nevro-
llsm se datorează sistemului litnbic (Ashton, 2013; Eysenck, 1967). Printre
Imn ţnle sistemului limbicse află reglarea răspunsului la factorii stresori.
66 în cazul unei persoane .1 cărei capacitate a sistemului limbic este depăşită
de intensitatea factorilor stresuri, putem afirma că persoana respectivă va
fi caracterizată de un nivel înalt al trăsăturii de nevrotism. Contrar, atunci
când sistemul limbic al unei persoane reuşeşte să facă faţă cu brio fado
rilor stresori, persoana va fi caracterizată de un nivel ridicat de stabilitate
emoţională (Eysenck, 1967).
Pe lângă Extraversie şi Nevrotism, Eysenck a identificat o a treia dimen
siune de personalitate pe care a numit-o Psihoticism. Trăsăturile de por
sonalitate asociate acestei dimensiuni sunt agresivitatea, manipularea,
gândirea rigidă, comportamentul riscant, impulsivitatea şi iresponsabili
tatea (Ashton, 2013). Persoanele caracterizate de un nivel ridicat al acestei
dimensiuni de personalitate tind să comită numeroase infracţiuni şi ade
sea prezintă tulburări psihice, precum şi un grad ridicat al creativităţii. In
ceea ce priveşte bazele biologice ale psihoticismului, autorul era de părere
că un nivel ridicat al hormonului numit testosteron este responsabil pen
tru determinarea acestei dimensiuni de personalitate (Eysenck, 1967).
După cum se poate observa există o mare asemănare între modelul
personalităţii propus de către Jeffrey Gray şi cel propus de Hans Eysenck.
Astfel, Sistemul Activator Comportamental este foarte asemănător cu ceea
ce Eysenck înţelegea prin sistemul activator ascendent şi extraversie in
timp ce Sistemul Inhibitor Comportamental este similar cu sistemul limbic
şi nevrotismul propus de Eysenck (Ashton, 2013).
Testarea la nivel empiric a modelelor propuse de Eysenck şi Gray este
destul de dificilă, în primul rând din cauza dificultăţii de dezvoltare a
unor instrumente valide de evaluare psihofiziologică. Dificultăţile întâm
pinate de cercetătorii care încearcă să testeze cele două modele de perso
nalitate au fost sistematizate de către Gale în urma unei analize critice şi
metodologice a electroencefalografului. Aceste dificultăţi sunt (Matthews
şi Gilliland, 1999):

• dificultatea transpunerii elementelor teoretice de referinţă ale subslra

tului neurologic la nivelul instrumentelor de măsurare psihofiziologică
• multitudinea de variabile confundate care influenţează excitarea şi sli
mularea corticală în timpul experimentelor, precum şi funcţionarea
instrumentelor de măsurare psihofiziologică, astfel încât controlul
variabilelor în cadrul acestor tipuri de experimente este extrem de dil i
cil de realizat;
• validitatea unor răspunsuri psihofiziologice ale organismului este
ameninţată de reacţiile stereotipe;
• ceea ce se înţelege prin termenul de trăsături de personalitate şi sub
stratul neuroanatomic se schimbă de-a lungul timpului odată cu
 evoluţia ştiinţei şi tehnologiei, astfel încât unele constructe şi concep
te neclare devin destul de clare, dar cercetătorii nu reevaluează din
punct de vedere teoretic şi metodologic instrumentele de măsurare
psihofiziologică şi rezultatele studiilor lor au de suferit (Matthews şi
Gilliland, 1999).

Modelul alternativ cu 5 factori de personalitate

(Marvin Zuckerman)

Autorul care a studiat cel mai recent bazele biologice ale personalităţii
şi al cărui model s-a impus rapid în literatura de specialitate la nivel
internaţional este Marvin Zuckerman (2005). Acesta a apelat la anali-
n lactoriale cuprinzând un număr impresionant de scale şi dimensiuni
ale personalităţii existente în chestionarele de evaluare a personalităţii.
Rezultatele acestor analize au demonstrat existenţa a trei factori simi­
lari cu cei descoperiţi de către Eysenck, nevrotism, extraversie şi psiho-
licism. Ulterior scalele existente au fost grupate într-un model cu cinci
lai lori: Activitate, Sociabilitate, Impulsivitate-Căutarea de senzaţii tari,
Agresivitate şi Nevrotism-Anxietate (Zuckerman, 2005). Unii cercetători
nî fost de părere că factorii cuprinşi în acest model reprezintă combinaţii
mire factorii teoriei Big Five a personalităţii, deşi factorul Deschidere
•pro experienţă din modelul Big Five nu îşi are un analog în modelul lui
Zuckerman. Zuckerman consideră că fiecare factor de personalitate este
determinat de o combinaţie unică de interacţiuni între structuri cerebrale,
ueurotransmiţători şi hormoni, şi nu de un singur neurotransmiţător, hor­
mon sau structură cerebrală. Modelul de personalitate al lui Zuckerman
e .le cunoscut în literatura de specialitate şi în comunitatea ştiinţifică drept
.modelul alternativ cu cinci factori".

Influenţa hormonilor asupra comportamentului uman

Influenţa hormonilor asupra personalităţii a fost readusă în discuţie

m ultimii ani (Sher, 2004; Fieb, Rexhausen, Khal, Schweiger, Philipsen,
I lellhammer şi Bohus, 2004; O'Feary, Loney şi Eckel, 2007; Savic,
1 nezevic, Damjanovic, Spiric şi Matic, 2012). Hormonii reprezintă
substanţe chimice produse la nivelul glandelor endocrine şi care sunt
Iransportaţi apoi în diferite zone ale organismului, unde îndeplinesc vari­
ate roluri (Ashton, 2013). Unul dintre hormonii ce joacă un rol impor-
lanl m determinarea comportamentului uman este testosteronul, care este
s responsabil, în primul rând, de determinarea particularităţilor fizice ale
bărbaţilor. La vârsta pubertăţii nivelul de testosteron duce la apariţia
părului facial, la îngroşarea vocii etc. Nu doar bărbaţii, ci şi femeile au
testosteron, însă în cantiăţi mult mai mici, bărbaţii având de aproximativ
10 ori mai mult testosteron decât femeile. Unii cercetători şi-au pus între­
barea dacă variaţia nivelului testosteronului conduce la variaţii ale com­
portamentului la bărbaţi şi femei. Este important de ştiut că nivelul tes­
tosteronului nu se menţine constant indiferent de situaţie, acesta putând
varia în funcţie de evenimentele trăite. Astfel, atunci când o persoană se
angajează în activităţi ce presupun competitivitate, nivelul de testosteron
al acestei persoane tinde să crească. Alte studii au demonstrat că nivelul
de testosteron se află în strânsă legătură cu situaţiile ce presupun câştiguri
sau pierderi. S-a demonstrat că suporterii de fotbal prezintă niveluri de
testosteron semnificativ mai mari după ce echipa lor preferată câştigă şi
niveluri semnificativ mai mici după ce echipa preferată suferă o înfrânge­
re (Ashton, 2013). De asemenea, s-a demonstrat că nu doar nivelul actual
al testosteronului influenţează comportamentul oamenilor, ci şi nivelul
acestui hormon din perioada timpurie de viaţă şi copilărie. Sunt studii
privitoare la comportamentul unor copii de sex feminin care au prezen­
tat niveluri înalte de testosteron în perioada prenatală. S-a constatat că în
copilăria timpurie aceste fetiţe preferau jucăriile tipice băieţeilor.
Totuşi, cele prezentate anterior nu explică foarte mult influenţa tes­
tosteronului asupra comportamentului uman. Principala întrebare pe
care şi-au pus-o cercetătorii a fost dacă persoanele cu un nivel ridicat
al testosteronului sunt caracterizate de comportamente specifice, diferiţi'
faţă de persoanele cu niveluri mai scăzute ale acestui hormon. Principalul
autor care a studiat acest subiect a fost James Dabbs. în unul dintre stu­
diile sale autorul a investigat nivelul testosteronului a 240 de membri din
12 frăţii din cadrul a 12 facultăţi, evaluând, totodată, şi caracteristicile
celor 12 frăţii. Rezultatele studiului au demonstrat existenţa unor corelaţii
importante între nivelul de testosteron şi caracteristicile celor 12 facultăţi.
Facultăţile ai căror membri au fost caracterizaţi de niveluri ridicate de
testosteron au fost descrise ca fiind competitive, având un spirit rebel,
iar comunicarea în cadrul facultăţilor se realiza într-un mod asertiv. Pe
de altă parte, în cazul facultăţilor ai căror membri au fost caracterizaţi de
niveluri ridicate de testosteron au fost descrise ca respectând mult mai
mult normele sociale, studenţii lor prezentând rezultate academice mai
performante decât studenţii celorlalte facultăţi. De asemenea, studenţii
acestor facultăţi au dovedit un comportament prosocial mai dezvoltat
decât restul studenţilor (Ashton, 2013). într-un alt studiu, Dabbs a investi
gat nivelul de testosteron existent în saliva a peste 700 de deţinuţi, precum
 şi tipul de infracţiuni pe care aceştia le comiseseră. Rezultatele studiului
au arătat că deţinuţii care au prezentat un nivel ridicat al testosteronului
comiseseră infracţiuni cu tentă violentă şi sexuală, în timp ce deţinuţii
caracterizaţi de un nivel mai scăzut al testosteronului erau condamnaţi
pentru jafuri, furturi sau trafic de droguri (Ashton, 2013). Deşi studiile
lui Dabbs au fost realizate exclusiv pe participanţi de sex masculin, unii
.tutori consideră că relaţia dintre testosteron şi comportamentul uman
este aceeaşi şi în cazul persoanelor de sex feminin. Trebuie să spunem
că influenţa testosteronului asupra comportamentelor nu este una foarte
puternică. Spre exemplu, este cunoscut faptul că bărbaţii prezintă niveluri
mult mai ridicate în ceea ce priveşte dominanţa faţă de femei, totuşi, nu
poate afirma că această diferenţă este cauzată de nivelul testosteronu­
lui, întrucât asta ar însemna ca absolut toţi bărbaţii să fie mai dominanţi
decât toate femeile din moment ce, referitor la nivelul testosteronului, nu
există femeie care să prezinte un nivel mai ridicat al acestui hormon decât
un bărbat (Ashton, 2013). Acest aspect confirmă ipoteza conform căreia
nu se pot trage concluzii cu privire la variaţia trăsăturilor de personalitate
având în vedere un singur factor biologic precum un neurotransmiţător,
hormon sau sistem cerebral.
Ashton (2013) afirma că anumite tipuri de comportamente sunt deter­
minate de utilizarea steroizilor anabolizanţi, aşa cum este şi cazul tes­
tosteronului administrat de către anumite categorii de sportivi, precum
cui turiştii profesionişti, datorită efectelor sale de tipul creşterii forţei fizi-
co şi a masei musculare. Administrarea testosteronului sub formă sin­
tetică s-a dovedit a avea atât efecte fizice, cât şi psihice asupra celor în
cauză. Printre efectele fizice ale testosteronului enumerăm diminuarea în
dimensiune a testiculelor şi creşterea volumului clitorisului. Printre efec­
tele de natură psihologică ale administrării de testosteron se află tulbură­
rile stării dispoziţionale şi chiar apariţia stărilor bipolare de tip maniacal
şi depresiv.
Un alt hormon studiat de cercetători este cortizolul eliberat de cortexul
suprarenal şi localizat la nivelul glandelor suprarenale, deasupra rinichi­
lor. Eliberarea-acestui hormon este cauzată de existenţa unor factori de
încordare fizică sau psihică, asigurând pregătirea organismului pentru
acţiune prin creşterea tensiunii arteriale şi a nivelului de zahăr din sânge.
Unii cercetători au fost interesaţi să afle dacă acest hormon are un efect
semnificativ asupra trăsăturilor de personalitate şi au studiat influenţa
cortizolului asupra trăsăturilor specifice reactivităţii emoţionale. Loney et
ni (2006) citaţi în Ashton (2013) au examinat nivelul de cortizol la 100 de
adolescenţi. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri în funcţie de nivelul
reactivităţii emoţionale descrise de către părinţii acestora. S-a demonstrat

Tr.it.it <lr mlholould priAon.ihtflţll ■ Icmi.i biologii .1|)iv«in.illtfl|

 r,1 Idieţii i .i i . k Ici i / . iţi ilc u rc.u livit.ilc emoţional,i .i / i i I. i (cmolion.il
ntinibncss) .111 prezenl.il niveluri scăzute de cortizol, relaţia nefiind v.il.i-
bilă ţii în cazul fetelor. Aşadar, acest studiu demonstrează că persoanele
care prezintă niveluri scăzute de cortizol au un răspuns emoţional scăzut
în comparaţie cu persoanele care prezintă un nivel mai ridicat de cortizol.
Alt hormon despre care se consideră că joacă un rol important în deter­
minarea unor trăsături de personalitate este oxitocina (Ashton, 2013).
Acest hormon este produs de către hipotalamus şi este eliberat de glanda
hipofiză. în general, oxitocina este caracteristică persoanelor de sex femi­
nin. Niveluri foarte ridicate de oxitocină sunt eliberate de către organism
în timpul naşterii şi al alăptării (Ashton, 2013). S-a demonstrat că oxito­
cina se află în relaţie cu ataşamentul afectiv al persoanelor, nivelul de
oxitocină fiind implicat în reglarea legăturii dintre mamă şi copil. Efectul
oxitocinei asupra trăsăturilor de personalitate a fost studiat de către Zak,
Kurzban şi Matzner (2005) citaţi în Ashton (2013). Autorii au descoperit că
există o relaţie pozitivă între nivelul de oxitocină existent în organism şi
nivelul de încredere al celui evaluat. Persoanele cu un nivel înalt de oxi­
tocină sunt caracterizate de către ceilalţi ca fiind persoane de încredere,
pe care se pot baza.

REZUMAT

Filosofii greci erau de părere că tipurile temperamentale sunt efectul

unui exces al unui anumit fluid existent în corpul uman. Aceştia consi­
derau că excesul de sânge determină temperamentul de tip sangvinic,
excesul de bilă neagră temperamentul melancolic, cel de bilă galbenă tem­
peramentul coleric, iar excesul de flegmă pe cel de tip flegmatic ((Lutz,
2002; Kagan şi Snidman, 2004; Arikha; 2002; Strelau, 2002). Unul dintre
savanţii care au avut ca punct de plecare modelul celor trei umori este
Ivan Petrovici Pavlov (Ruch, 1992; Strelau, 1972; Strelau, 1997). Pavlov a
identificat trei proprietăţi principale ce determină structura sistemului
nervos central. Acestea sunt forţa, mobilitatea şi echilibrul. Cele patru
tipuri de temperament identificate de Pavlov sunt tipul slab, tipul puter-
nic-neechilibrat, tipul puternic-echilibrat-inert, tipul puternic-echili-
brat-mobil. Alt model ce a explicat personalitatea umană, plecând de la
mecanisme psihofiziologice şi de la constituţia fizică, a fost cel propus de
Ernst Kretschmer. Acesta a identificat trei tipuri principale: picnic-ciclo-
tim, astenic-schizotim, atletic-vâscos. Modelul propus de Kretschmer a
fost preluat şi dezvoltat de William Sheldon. Pentru a descrie tipurile
de constituţii fizice identificate de către Kretschmer, Sheldon a folosit

I ANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHĂILĂ

termenul cit* soiuntotipuri, folosind denumiri diferite pentru fiecare din 71

Ire cele trei tipuri. Tipul picnic a fost denumit endomorf, tipul astenic a
losl denumit ectomorf şi tipul atletic a fost denumit mezomorf. Odată
cu dezvoltarea tehnologiei şi a neuroştiinţelor, cercetătorii interesaţi
do studierea aspectelor biologice responsabile în determinarea anumi­
tor trăsături de personalitate s-au concentrat asupra studiului influenţei
nourotransmiţătorilor, a structurii cerebrale şi a hormonilor asupra trăsă-
lurilor de personalitate (Ashton, 2013).
Principalul autor care a studiat influenţa neurotransmiţătorilor asupra
comportamentului uman a fost Robert Cloninger (1987). Acesta consideră
că cel mai important rol în acest sens îl au dopamina, serotonina şi nore-
pinefrina. Conform lui Cloninger, persoanele caracterizate de o activitate
intensă a dopaminei la nivelul sistemului nervos central au ca dimensi­
une de personalitate dominantă o trăsătură pe care autorul a denumit-o
căutarea de noutate (novelty seeking), înţelegând prin această trăsătu­
ra tendinţa persoanei de a căuta plăcerea şi excitabilitatea. Conform lui
Cloninger serotonina stă la baza trăsăturilor de personalitate ce se află
in Ir-o puternică legătură cu comportamente din spectrul anxietăţii, ten­
siunii şi suferinţei (durerii) (Ashton, 2013). în acest sens, persoanele cu o
activitate scăzută a serotoninei sunt caracterizate de o dimensiune de per­
sonalitate pe care Cloninger a denumit-o evitarea suferinţei (harm avo-
idance), referindu-se la tendinţa persoanei de a evita suferinţa şi anxie­
tatea. După cum afirmă Cloninger, norepinefrina se află într-o puternică
relaţie cu caracteristicile de personalitate cărora le sunt specifice compor­
tamentele ce sunt asociate în general cu plăcerea sau cu lucruri ce pro­
voacă plăcerea.
Pe lângă studiul neurotransmiţătorilor, o altă modalitate de a stu­
dia bazele biologice ale personalităţii este studierea structurilor cerebra­
le (Asahi, Okamato, Akado, Yamawaki şi Yokota, 2004; Brown, Manuck,
Flory şi Hariri, 2006; Bunge şi Zelazo, 2006; Cânii, Sivers, Whitfield,
Gotlib şi Gabrieli, 2002; Cânii, Zhao, Desmond, Kang, Gross şi Gabrieli,
2001; Davidson, 2002; Deckersbach et ai, 2006; Eisenberger, Lieberman
şi Satpute, 2005; Haas, Omura, Constable & Cânii, 2007; Baas, Alema
şi Kahn, 2004; Blair, 2001; Singer, 2006; Omura, Aron şi Cânii, 2005).
Conform lui Grey, la nivelul creierului uman există diferite regiuni care
interacţionează între ele creând sisteme, acestea fiind responsabile cu
variaţia trăsăturilor de personalitate. Sistemul Activator Comportamental
este compus din regiunile creierului ce sunt responsabile cu recepţia sem­
nalelor de la partea sistemului nervos ce indică existenţa unei situaţii în
care este experimentată recompensa. Sistemul Activator Comportamental
are rol de activare a comportamentului întrucât stimulează căutarea şi

T rr tt.it d r p s i h o l o g i .i p e r s o n n l l t . l t l i ■ l» r.rl» * - —
dobândirea do recompense' prin transmiterea semnalelor nervoase la nive­
lul creierului ce au rolul de a face cunoscut persoanei caracterul plăcut al
senzaţiei de recompensă. Sistemul Inhibitor Comportamental este com­
pus din regiunile creierului ce sunt responsabile cu recepţia semnalelor
de la partea sistemului nervos ce indică existenţa unei situaţii în care este
experimentată pedeapsa sau suferinţa (Ashton, 2013). Sistemul Inhibitor
Comportamental are rol de stopare a comportamentului întrucât stimu­
lează comportamentele de evitare a pedepsei şi suferinţei prin transmite­
rea semnalelor nervoase la nivelul creierului ce au rolul de a face cunos­
cut persoanei caracterul negativ şi înspăimântător al pedepsei.
Pe lângă Jeffrey Grey şi Robert Cloninger, un mare savant care a contri­
buit la dezvoltarea abordării biologice a personalităţii este Hans Eysenck
(1967). Acesta a identificat două mari dimensiuni de personalitate denu­
mite Extraversie şi Nevrotism, observând comportamentul pacienţilor pe
care îi trata în spitalul în care a lucrat. Ulterior Eysenck a identificat şi
dimensiunea Psihoticism. Eysenck consideră că diferenţele de comporta­
ment dintre persoane se datorează intensităţii cu care simţurile persoa­
nelor sunt stimulate, cu alte cuvinte gradului de excitabilitate a sistemu­
lui nervos central. Autorul ce a studiat cel mai recent bazele biologice ale
personalităţii şi al cărui model s-a impus rapid în literatura de speciali­
tate la nivel internaţional este Marvin Zukerman (2005). In urma studi­
ilor sale, Zuckerman a identificat cinci factori de personalitate. Aceştia
sunt Activitate, Sociabilitate, Impulsivitate-Căutarea de senzaţii tari,
Agresivitate şi Nevrotism-Anxietate. O altă abordare în teoria biologică
a personalităţii vizează hormonii şi gradul în care aceştia se regăsesc la
nivelul organismului uman. Studiile au arătat că hormonii care au un rol
semnificativ în determinarea comportamentului uman sunt testosteronul,
cortizolul şi oxitocina.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt proprietăţile principale ale sistemului nervos central iden­

tificate de Pavlov?
2. Care sunt cele patru tipuri temperamentale descrise de Pavlov?
3. Care sunt tipurile somatice identificate de Kretschmer?
4. Care sunt somatotipurile identificate de către Sheldon?
5. Descrieţi influenţa dopaminei asupra trăsăturilor de personalitate.
6. Descrieţi influenţa serotoninei asupra trăsăturilor de personalitate.
7. Prezentaţi legătura dintre norepinefrină şi trăsăturile de personalitate.
H. Descrieţi relaţia dintre Sistemul Activator Comportamental şi perso­
nalitate.
9. Descrieţi relaţia dintre Sistemul Inhibitor Comportamental şi perso­
nalitate.
10. Ce dimensiune de personalitate este influenţată de către Sistemul
Activator Ascendent?
I I. Ce dimensiune de personalitate este influenţată de către Sistemul
limbic?
12. Prezentaţi pe scurt modelul alternativ al factorilor de personalitate
propus de Marvin Zuckerman.
13. Prezentaţi pe scurt relaţia dintre testosteron şi comportament.
14. Descrieţi influenţa cortizolului asupra comportamentului.
15. Cum influenţează oxitocina comportamentul?

Trnt.it dr psihologi.) personalităţii ■ leoti.i biologii ,'i ,i |>rrson.ilit.1|ll

CAPITOLUL 4

Teoria genetică şi envirom entală

a personalităţii

Hans Eysenck

Hans Eysenck s-a născut în Berlin, Germania, în anul 1916 şi a emigrai

în anul 1934 în Marea Britanie, odată cu preluarea puterii de către Adoll
Hitler. S-a născut într-o familie de artişti, mama sa era o vedetă a filmeloi
mute, iar tatăl său comediant. După divorţul părinţilor, Eysenck a locuiI
cu bunica sa, primind o puternică educaţie religioasă (Feist şi Feist, 200H;
Schultz şi Schultz, 2005). Din perspectiva lui Eysenck, mediul înconjurai oi
are un imens impact asupra personalităţii individului, iar predispoziţia
genetică a unui copil se va vedea în comportamentele ulterioare ale sale
ca adult (Feist şi Feist, 2008). Plecarea sa din Germania a fost facilitată de
faptul că, odată ce se înscrisese la Universitatea din Berlin, automat era
înrolat în poliţia secretă a naziştilor, ceea ce l-a determinat să renunţe şi să
se ducă să studieze la Fondra (Feist şi Feist, 2008). Odată ajuns în Marea
Britanie, a dorit să studieze fizica, dar profesorii i-au sugerat că nu are
fundamentul academic necesar şi l-au orientat spre o carieră în psihologie
(Schultz şi Schultz, 2005). Astfel, Flans Eysenck a devenit psiholog, având
o carieră plină de succes timp de 40 de ani în care a publicat peste 80 de
cărţi şi 1 000 de articole ştiinţifice. Farley (2000) citat în Schultz şi Schultz
(2005) afirmă faptul că este cel mai citat psiholog al tuturor timpurilor
(Schultz şi Schultz, 2005).
Eysenck a elaborat o serie de chestionare, precum Eysenck Personality
Inventory, Maudsley Medical Questionnaire şi Maudsley Personality
Inventory, şi a susţinut rolul moştenirii genetice în sfera personalităţii
(Schultz şi Schultz, 2005; Feist şi Feist, 2008). După al Doilea Război
Mondial, Eysenck a devenit directorul Departamentului de psihologie
din cadrul Spitalului Maudsley şi profesor la Universitatea din Fondra.
In 1949, a călătorit în Statele Unite ale Americii şi Canada cu dorinţa
de a promova psihologia clinică şi activitatea din Spitalul Maudsley. A
obţinut pentru un an de zile titlul de profesor invitat la l Jniversitatea din
Pennsylvania, dar mai mult a călătorit prin ţară, căutând implementarea 75
programelor clinice şi descoperind faptul că toate programele existente
la acea vreme erau inadecvate şi nefondate ştiinţific (Feist şi Feist, 2008).
în anul 1983, se retrage de la catedră şi din viaţa practică de la Spitalul
Maudsley şi Bethlehem Royal, devenind profesor emeritus al Universităţii
ilin Londra până în anul 1997, când a murit de cancer (Feist şi Feist, 2008).
Fysenck a afirmat frecvent că ţigările nu constituie un factor determinant
în apariţia cancerului, el fiind un fumător înrăit până în jurul vârstei de 50
de ani (Feist şi Feist, 2008). In ultimii ani de viaţă şi-a continuat cercetările
m zone variate ca inteligenţa (Eysenck, 1998, citat în Feist şi Feist, 2008),
intervenţii comportamentale în bolile de cancer (Grossarth-Maticek et. al,
2000) şi creativitate (Eysenck, 1993; 1995, citat în Feist şi Feist, 2008).

Teoria genetică şi enviromentală a personalităţii

( ienetica comportamentului este o ştiinţă interdisciplinară formată din

Iud iul originii genetice şi influenţei mediului asupra diferenţelor com­
portamentale. Este, de asemenea, unul dintre domeniile care avansea­
ză cel mai rapid în ziua de azi. Cercetările asupra familiilor, fraţilor şi
gemenilor au dovedit că personalitatea este influenţată genetic (Spinath
i |ohnson, 2011). Ca urmare a studierii geneticii, s-a produs o schimba-
ie de paradigmă în psihologie, biologie şi sociologie (Spinath şi Johnson,
201 I). Paradigma genetică a plecat de la Charles Darwin, acesta descri­
ind diferenţe individuale de comportament în cadrul unei specii (Darwin,
1859, citat în Spinath şi Johnson, 2011) şi a fost concretizată de Sir Francis
( uilton care a fost interesat de comportamentul uman, marcând pentru
pi ima dată conceptul de diferenţe individuale în psihologie (Spinath şi
lohnson, 2011).
I)omeniul de astăzi al geneticii cuprinde o plajă largă de cercetări, dar
genetica com por ta men ta lă s-a concentrat mai mult pe cercetarea gemeni-
!<Mmonozigoţi şi dizigoţi, dorind să descopere cauzele comportamentu­
lui şi genele care determină aceste comportamente (genetică moleculară)
(Spinath şi Johnson, 2011). Metodologia de studiu a fraţilor gemeni a fost
iniţiată de Francis Galton în 1876 (Spinath şi Johnson, 2011). Conceptul de
personalitate presupune faptul că nu toate persoanele sunt la fel, existând
o variaţie pentru întreaga populaţie, promovându-se ideea de diferenţe
mire indivizi. Unul dintre obiectivele cercetărilor este de a înţelege origi­
nea acestor variaţii de personalitate. Au fost sugerate ipoteze cu privire la
diferenţele care apar din cauze genetice, ale mediului sau ale experienţelor
unice traile do fiecare individ in parte (Rowe, 1989).
 Natura personalităţii este una dintre cele mai mari probleme ale psi
hologiei. De obicei, persoanele care nu sunt specialiste în zona cercetării
tind să îmbrăţişeze teoria genetică. Părinţii sunt cei care cred că anumite
comportamente sau aptitudini sunt transmise către copilul lor (referin
du-se la factorul genetic), neluând în considerare şi factorul numit mediu
(Burger, 2007). Funder (2013) punea problema faptului că unele persoane
au un nivel financiar ridicat deoarece se nasc în familii bogate sau eredi
tar se observă o longevitate ridicată. Funder (2013) prezenta cazul faini
Iiei Rockefeller, în care toţi descendenţii au avut o longevitate ridicată
reuşind să menţină imperiul creat de John D. Rockefeller (considerat de
mulţi unul dintre cei mai mari oameni de afaceri ai tuturor timpurilor).
Desigur, aceste asemănări între părinţi şi copii au ridicat un set de între
bări la nivelul studiului geneticii comportamentale, cercetătorii întrebau
du-se dacă există o relaţie între genetică şi personalitate (Funder, 2013).
Plomin, Chipuer şi Loehlin (1990, citaţi în Funder, 2013) definesc person.i
li ta tea din perspectiva geneticii şi afirmă că personalitatea este un ansam
blu de trăsături genetice. Un punct de pornire al studierii personalităţii
din perspectivă genetică este controversa ridicată de Jensen (1969) (cil.il
în Burger, 2007) în care acesta afirma că persoanele de culoare sunt mai
puţin inteligente decât persoanele caucaziene din cauza bagajului gene
tic. Exagerând un pic, Jensen afirma că, indiferent de nivelul de educaţie,
de pregătire, un copil de culoare va avea mai puţin succes decât unul alb
din cauza bagajului genetic (Burger, 2007). Această teorie a fost promo
vată şi de Herrstein şi Murray, care au susţinut că persoanele de culoare
au obţinut o medie mai mică a inteligenţei generale decât albii, iar ole
rirea de oportunităţi educaţionale pentru afro-americani este o pierdere
de timp (Burger, 2007). Regalado (2006, citat în Burger, 2007) a arătat că
acum 40 000 de ani s-au produs anumite schimbări genetice între cele
două rase, dar unele grupări rasiale au interpretat asta ca pe o diferenţă
la nivel de abilităţi cognitive pe plan genetic între albi şi negri. Psihologii
de la marile universităţi americane au răspuns prompt şi au susţinut fap
tul că nu există nicio dovadă empirică prin care să se dovedească acest
tip de diferenţe între rase (Flynn, 1987) şi (Flynn, 1999; Neisser et al., 1996;
Sternberg, Grigorenko şi Kidd, 2005, citaţi în Burger, 2007).
Când cercetătorii au început să studieze influenţa genelor asupra
mediului, primul pas a fost să se clarifice dacă personalităţile rudeloi
sunt relativ asemănătoare. Poate această similaritate este din cauze gene
tice sau are cauze care ţin de mediu. Poate aceste rude au personalităţi
asemănătoare datorită genelor sau a timpului petrecut împreună de a
lungul vieţii (Ashton, 2013). Psihologii care lucrează în domeniul geneii
i ii comportamentale se confruntă cu probleme cu care alţi psihologi care
••ludia/ă personalitatea din alte perspective nu se confruntă. Din motive
tehnologice şi de etică, psihologii nu pot manipula genele oamenilor şi
•tuni nevoiţi să se bazeze pe mijloace mai puţin directe. Ei trebuie să pro­
ducă şi să utilizeze proceduri experimentale inovatoare şi metode inte­
ligente de a urmări rădăcinile genetice ale adulţilor. Fiecare metodă are
beneficiile şi limitele ei, dar descoperirile de până acum arată că influenţa
genelor asupra personalităţii este importantă (Livesly, Jang, Jackson şi
Vornon, 1993; Livesley, Jang şi Vernon, 1998; Ashton, 2013). Una dintre
metode presupune controlul asupra variabilei mediu şi a inclus rudele
i are sunt legate biologic, dar care nu au trăit împreună şi rude care nu
unt legate biologic, dar locuiesc în aceeaşi casă (Ashton, 2013). Pentru a
observa influenţa mediului şi a genelor asupra personalităţii, cercetătorii
au reuşit să calculeze similarităţile rudelor pe o trăsătură anume. Pentru a
ilelermina acest lucru, le-au grupat în perechi care să genereze un anumit
iaport (de exemplu: fraţi), următoarea pereche fiind familia acestora, apoi,
i aportul să fie generat şi de către fraţi, dar şi de familia acestora. Cea mai
i omună metodă de măsurare a fost aplicarea chestionarelor de autoevalu­
are, cu condiţia ca toţi subiecţii implicaţi să le completeze independent şi
a nu comunice între ei despre completarea chestionarului (Ashton, 2013).

I reditatea

Ereditatea este o valoare statistică ce se referă la procentul de varianţă

mir un grup de persoane care poate fi contabilizat ca varianţă genetică
(Plomin, De Fries, McClearn şi Guffin, 2001, citaţi în Larsen şi Buss, 2008).
Ereditatea descrie gradul în care diferenţele genetice influenţează anumi-
le comportamente sau caracteristici fizice, cum ar fi înălţimea sau dorinţa
de a fi deschis spre lucruri noi (Larsen şi Buss, 2008). Ca definiţie oficială,
ereditatea este o proporţie de varianţă fenotipică asociată varianţei geno-
lipale (Larsen şi Buss, 2008). Varianţa fenotipică se referă la diferenţele
individuale observate, cum ar fi înălţimea, greutatea sau personalitatea.
Varianţa genotipaiă se referă la diferenţele individuale ca totalitate de
gene moştenite de o persoană (Larsen şi Buss, 2008).

Influenţa genelor există sau chiar contează?

In primul rând, conceptul de ereditate prezentat mai sus arată faptul

că genele chiar contează. De zeci de ani, psihologii din întreaga lume au
Misţinut faptul că personalitatea este influenţată puternic de mediu, adică
di* experienţe timpurii şi practici parentale. Când vorbim despre mediu,
nu ne referim la climă, faună sau floră, ci ne referim la părinţi, grupul de
prieteni, cartierul în care locuim, şcoala la care învăţăm sau locurile pe
care le frecventăm. (Funder, 2013).

Selecţia naturală
*

Din perspectiva lui Skinner (1974, 1987a, 1990a, citat în Feist şi Feist,
2008), personalitatea este un produs al istoriei evolutive. Ca indivizi,
ne comportăm şi reacţionăm în funcţie de compoziţia genetică şi de
moştenirea pe care am adunat-o de-a lungul evoluţiei. Ca specie, toate
comportamentele noastre ne ajută să supravieţuim mediului. Selecţia
naturală joacă un rol determinant privind personalitatea.
Comportamentul individual tinde să se consolideze şi să se transmi­
tă, deoarece ne ajută să ne adaptăm şi să supravieţuim. In mod similar,
aceste comportamente au ajutat specia să supravieţuiască şi să consolide­
ze acele comportamente care erau benefice, respingându-le pe cele care
erau disfuncţionale (Feist şi Feist, 2008).
Feist şi Feist (2008) exemplifică această selecţie naturală printr-un
exemplu foarte simplu. Selecţia naturală i-a favorizat pe acei indivizi care
aveau capacitatea de a se adapta la o lumină puternică şi la întuneric, ast­
fel crescând şansele de a supravieţui şi de a se reproduce.
Şi astăzi putem observa anumite reflexe adânc înrădăcinate în genele
noastre, cum ar fi reflexul de supt la copiii mici, reflexul pupilar sau alte
reflexe care ne ajută să supravieţuim pericolelor (Feist şi Feist, 2008).
Astăzi omul şi-a pierdut majoritatea reflexelor; deoarece societatea este
în continuă dezvoltare, omul nu mai trebuie să vâneze sau să alerge după
mâncare, acum hrana este din abundenţă şi obezitatea a devenit o proble­
mă majoră de sănătate. Supraalimentarea a afectat însăşi esenţa pe care
mâncarea o avea ca mijloc de supravieţuire (Feist şi Feist, 2008).

Examinarea similitudinilor dintre fraţii gemeni identici

O modalitate simplă de a estima similitudinea pe anumite trăsături

între rude este de a evalua personalitatea rudelor legate biologic care nu
trăiesc în aceeaşi casă. O modalitate mai complexă este studierea geme­
nilor despărţiţi la naştere şi adoptaţi de familii diferite. Dacă se găsesc
similarităţi între fraţii gemeni despărţiţi la naştere, aceste similarităţi au
doar cauză genetică, excluzând factorul de mediu (Ashton, 2011). Chiar
şi atunci când genele sunt identice între fraţi, s-a descoperit că există o 79

corelaţie maxim de .60 pe anumite trăsături de personalitate, această valoa­

re fiind găsită la fraţii gemeni identici (Ashton, 2013). Această corelaţie
reiese din faptul că gemenii monozigoţi (gemenii identici) au doar 50% din
genele care sunt unice în rândul oamenilor. Comportamentele gemenilor
monozigoţi sunt influenţate şi accentuate şi de către mediul în care trăiesc
(trăind în acelaşi mediu), dar şi de statutul socioeconomic al părinţilor
(Spinath şi Johnson, 2011).
Pentru a evalua influenţa mediului asupra comportamentului gemeni­
lor s-a propus următoarea formulă:

C2= rmz - h2

unde C2este influenţa mediului, rmz este corelaţia dintre fraţii monozigoţi şi
Ir este similitudinea datorată influenţelor genetice (Spinath şi Johnson, 2011).
Pentru a înţelege mai bine acest calcul, o altă metodă ar fi prin înlocui­
rea lui h2 cu 2(r -r. ), oferindu-se astfel un calcul diferit, dar cu acelaşi
rezultat (Spinath şi Johnson, 2011):

C2= 2r.dz - r mz

unde C2este influenţa mediului, rJz este corelaţia dintre fraţii dizigoţi, iar
i corelaţia dintre fraţii monozigoţi.
Cu alte cuvinte, Spinath şi Johnson (2011) arată faptul că influenţa
mediului pe o trăsătură anume este mai pregnantă la gemenii dizigoţi
decât la gemenii monozigoţi.
Pentru a înţelege mai bine influenţa genetică asupra gemenilor
monozigoţi, Plomin şi Spinath (2004, citaţi în Spinath şi Johnson, 2011)
.iu realizat un studiu pe 10 000 de gemeni monozigoţi şi dizigoţi în care a
fost testată inteligenţa generală (factorul g). Media corelaţiei dintre fraţii
monozigoţi este de .86 (corelaţia maximă = 1), iar media corelaţiei dintre
fraţii dizigoţi este 4e .60, ceea ce arată că influenţa genetică în cadrul geme­
ţi ilor dizigoţi este mult mai slabă decât în cazul gemenilor monozigoţi
(Spinath şi Johnson, 2011).

Tabelul 2. Graficul influenţei mediului şi a genelor asupra gemenilor monozigoţi şi dizigoţi

(adaptat după Burger, 2007).

Monozigoţi Dizigoţi
MEDIU Identic Identic
GENETIC Identic Diferit
 Ashton (2013) araţii faptul cit intre li.ifii dizigoţi s a identificat o
corelaţie de .20 pe o trăsătură, indicând o similaritate de comportamente,
comparativ cu oamenii care nu sunt rude. La gemenii monozigoţi, media
de similaritate a comportamentelor este de 50%. In majoritatea cercetărilor
realizate (Loehlin şi Nichols, 1976; Plomin, De Fries şi Loehlin, 1977;
Bouchard şi Loehlin, 2001; Bouchard, 2003) corelaţia dintre gemenii
monozigoţi este de .40 pe anumite trăsături.

Notă: G= influenţa genetică; M= influenţa mediului; DZ= Gemeni dizigoţi; MZ= gemeni monozigoţi.

Figura 2. Modelul metodologiei de studii privind influenţele genetice asupra personalităţii

(Chamorro-Premuzic, 2011)

în acest grafic se observă metodologia studiilor privind influenţele

genetice asupra personalităţii. Se observă faptul că, la studiile realizate
pe familii, părinţii au o influenţă genetică, dar şi enviromentală asupra
personalităţii copilului. Al doilea set de studii care s-a realizat pe fami­
lii în care erau părinţi adoptivi şi părinţi biologici se observă că părinţii
naturali au o influenţă genetică, iar cei adoptivi au o influenţă determinată
de mediu. Pentru studii realizate pe gemeni monozigoţi şi dizigoţi obser­
văm că părinţii biologici (indiferent de tipul de gemeni monozigoţi sau
dizigoţi) au o influenţă genetică şi de mediu (Chamorro-Premuzic, 2011).
Fără nicio îndoială, una dintre cele mai puternice metodologii de tes­
tare a influenţelor genetice asupra personalităţii este combinarea geme­
nilor monozigoţi care au trăit împreună şi a gemenilor care au trăit sepa­
rat încă de la naştere (Larsen şi Buss, 2008). Dacă în primul caz se va
observa atât influenţa genetică, precum şi cea de mediu, în cazul geme­
nilor care au trăit separaţi se va observa doar influenţa genelor asupra

IAI ANI | El • MIMAI I A CHRAIF • VI AD BURTAVERDE • TEODOR M IHĂll A

comportamentului lor, iar cercetările arată o corelaţie de .65 (Segal, 1999, HI
citat în Larsen şi Buss, 2008).

Rezultate privind genetica familiei

Studiile care au ca obiectiv genetica familiei şi gradul de similarita­

te a personalităţii au avantajul faptului că se ştie gradul de suprapune­
re genetic al rudelor. De obicei, părinţii nu sunt legaţi genetic între ei,
aceştia transmiţând câte 50% din genele lor copiilor. în mod similar, fraţii
împărtăşesc 50% din genele lor, bunicii şi nepoţii 25%, la fel ca unchii,
mătuşile şi nepoţii lor. Verii primari au în comun doar 12,5% din genele
lor (Larsen şi Buss, 2008).
In cazul în care o trăsătură de personalitate este puternic ereditară
într-o familie, membrii acelei familii ar trebui să dezvolte comportamen­
te similare, corelate foarte puternic. Dacă acea trăsătură nu este eredita­
ră, membrii familiei ar trebui să dezvolte comportamente diferite care ar
putea fi foarte puţin similare (Larsen şi Buss, 2008). Desigur trebuie să
luăm în considerare şi factorul mediu, deoarece este posibil ca anumi­
te comportamente ale membrilor familiei să se datoreze acestuia. Dacă
doi membri ai familiei ar dezvolta comportamente care ar putea fi ase­
mănătoare, acest lucru s-ar datora factorului enviromental şi mai puţin
factorului genetic (Larsen şi Buss, 2008; Rowe, 1989). De exemplu, dacă o
soră şi un frate au o anxietate ridicată, sunt timizi, aceste comportamente
pot fi similiare din cauza mediului în care trăiesc, nefiind nicio implicare
genetică (Larsen şi Buss, 2008). Există o serie de studii care arată faptul că
influenţa genetică a părinţilor asupra copiilor sau influenţa rudelor asu­
pra acestora este una reală şi nu a rămas la stadiul de ipoteză. Această
influenţă genetică este prezentă şi în cazul personalităţilor normale, dar
şi al tulburărilor de personalitate, până la schizofrenie (Hoffman, 1991;
McGuffin şi Thapar, 1992; Plomin, 1995).

Rezultate privind familiile adoptive

Studiile privind familiile adoptive au un rol crucial în cercetarea gene­

tică a personalităţii. în studiile realizate pe copii adoptaţi se poate observa
cel mai bine influenţa părinţilor şi a mediului asupra personalităţii copii­
lor, în condiţiile în care părinţii şi copiii nu au nicio legătură genetică. în
metodologia cercetării privind genetica personalităţii, familiile adoptive
sunt privite ca un grup de control în care nu există vreo influenţă genetică

T ra ta t H c n c lh n ln u l» n « rtn n a ll» M < — I tu » mi _ t .|y

asupra copiilor, această influenţă fiind doar enviromenlală (L.irsen şi
Buss, 2008; Rowe, 1989).
în studiile realizate pe gemeni cu părinţi naturali este foarte greu de
precizat faptul că o anumită trăsătură este de natură genetică sau envi-
romentală. Prin simplul fapt că gemenii trăiesc în aceeaşi casă cu părinţii
lor, ei copiază comportamente, le sunt întărite gânduri şi sentimente care
sunt exprimate. Putem observa în graficul de mai jos, în care sunt prezen­
tate modele de metodologii pentru cercetările personalităţii din perspec­
tivă genetică, faptul că cea mai amplă şi validă metodologie este aceea
în care sunt implicaţi gemenii care provin din familii adoptive (Larsen şi
Buss, 2008; Rowe, 1989).
Studiile de adopţie, desigur, au şi limite, cea mai importantă fiind
generalizarea rezultatelor la nivel naţional. Studiile de adopţie presupun
că acei copii sunt adoptaţi din centre de plasament (Larsen şi Buss, 2008).
Cuplurile care adoptă copii nu sunt diferite de cuplurile care deţin
copii pe cale naturală. De obicei cuplurile care adoptă sunt incapabile
medical de a avea copii pe cale naturală, din punct de vedere psihologic
neexistând diferenţe. Din fericire, ipoteza de reprezentativitate a rezulta­
telor poate fi testată aşa cum poate fi testată şi inteligenţa, personalitatea
şi alte concepte din psihologie (Larsen şi Buss, 2008).

Tabelul 3. Rezumatul metodologiilor privind studiul personalităţii din perspectivă genetică

(Larsen şi Buss, 2008)

Metodă Avantaje Limitări

Studii selective Deduce o ereditate selectivă şi încalcă etica deoarece se produc
de reproducere sigură. lucrări de reproducere a genelor.
Studierea Oferă estimări asupra eredităţii. Nu sunt medii egale de dezvoltare.
familiilor
Studierea Oferă estimări despre ambii Pot fi interpretări greşite şi con­
gemenilor fraţi atât asupra eredităţii, cât şi funzi! asupra influenţei genelor
influenţei mediului. sau a mediului asupra gemenilor.
Studierea Oferă informaţii valide despre Copiii adoptaţi nu sunt un lot
adopţiilor influenţele mediului asupra reprezentativ la nivel naţional;
personalităţii copilului. poate exista o problemă de
selecţie în studii.

O altă potenţială problemă în studiile privind copiii adoptaţi poate fi

plasamentul selectiv. în cazul în care copiii sunt adoptaţi de părinţi care
seamănă cu părinţii naturali ai copilului, corelaţiile dintre comportamen­
tele copilului şi ale părinţilor cresc semnificativ. Astfel, se produc rezul-
lale eronate ale influenţei mediului asupra copilului, mediul înconjurător
fiind asigurat de părintele adoptiv (Larsen şi Buss, 2008).
Influenţa mediului asupra dezvoltării copiilor

Influenţa mediului asupra personalităţii copiilor a fost îndelung dis­

cutată. Mediul poate conduce la dezvoltarea unor similarităţi în compor­
tamentul copiilor care trăiesc în aceeaşi casă. Dacă-i privim pe fraţii care
au trăit în acelaşi mediu, putem observa anumite caracteristici în funcţie
de veniturile, statutul social, pregătirea şcolară a părinţilor, dacă părinţii
au o influenţă religioasă sau nu asupra copiilor sau dacă părinţii sunt
persoane mai dure sau mai blânde (Ashton, 2013).
Ca o consecinţă a acestor influenţe, vom observa că fraţii au tendinţa
de a dezvolta similarităţi în cadrul unor trăsături de personalitate şi ne
putem aştepta ca aceştia să dezvolte aceleaşi similarităţi şi cu părinţii
lor. Putem spune că şi persoanele care nu sunt înrudite biologic pot să
prezinte anumite similarităţi privind personalitatea, deoarece au trăit în
acelaşi mediu (Ashton, 2013).
Aceste influenţe pe care părinţii şi rudele apropiate le împărtăşesc
pot fi numite influenţe familiale, deoarece fiecare familie în parte are un
caracter unic. Influenţa mediului poate fi văzută şi estimată prin compa­
rarea similarităţilor între gemenii identici (monozigoţi) şi gemenii care
nu sunt identici (dizigoţi) şi de asemenea prin studierea fraţilor care au
trăit în medii diferite sau aceleaşi medii (Ashton, 2013).
Un alt tip de influenţă asupra dezvoltării personalităţii copiilor îl oferă
grupul de prieteni care poate influenţa comportamentul acestora, chiar
dacă familia dezvoltă alte similarităţi privind personalitatea. Un exem­
plu elocvent sunt fraţii gemeni care pot avea prieteni diferiţi, iar gru­
pul de prieteni îl poate influenţa pe unul dintre fraţi să aibă caracteris­
tici diferite de personalitate faţă de celălalt sau doi fraţi gemeni pot fi
trataţi diferit de părinţi, iar dezvoltarea personalităţii lor poate fi diferită
(Ashton, 2013).
Pentru a putea estima corect acele influenţe ale mediului care nu deri­
vă neapărat din influenţa familiei, cercetătorii estimează influenţa gene­
tică a trăsăturii, influenţa comună a mediului (familia, rudele), iar ceea
ce a rămas este reprezentat de influenţele unice de mediu (Ashton, 2013).
De exemplu, dacă variaţia genetică pe o anumită trăsătură de persona­
litate este de 55%, iar influenţa comună a mediului este de 5%, atunci
influenţa unică a mediului este de 40%. Prin influenţă unică înţelegem
grupul de prieteni, şcoala, colegii de şcoală, frecventarea anumitor locuri
etc. (Ashton, 2013).
Influenţa mediului din partea familiei sau din partea grupului de pri­
eteni nu se exercită asupra întregii personalităţi a copilului. Putem obser­
va aceasta pe anumite trăsături de personalitate cum ar fi, de exemplu,
diferenţele dintre fraţii care au trăit în aceeaşi casă, dar au fost trataţi în
mod diferit de către părinţi, aceste diferenţe reflectându-se mai târziu în
modul lor de a se comporta. Pentru a controla cât mai multe variabile
confundate (vezi capitolul 2), cercetătorii îi pot evalua pe fraţii cari’ au
avut grupuri diferite de prieteni şi măsura în care grupul de prieteni a
influenţat personalitatea unuia dintre fraţi (Ashton, 2013).

ADN

ADN-ul este prescurtarea de la acid dezoxiribonucleic şi reprezin­

tă o formaţiune sau un lanţ de acizi numiţi nucleoide, care la rândul
lor sunt alcătuiţi din deoxiriboză, acid fosforic şi baze organice azotate
(Chamorro-Premuzic, 2011; Rickman, 2008).
Cea mai importantă caracteristică a ADN-ului este aceea că rămâne
neschimbat pe toată durata vieţii şi este transmis către generaţiile urmă­
toare în stare intactă. In unele cazuri mutaţiile genetice ar putea avea loc,
dar afectează numai pe parcursul a milioane de ani (Chamorro-Premu/ii,
2011) .
în timp ce comportamentul unui individ poate influenţa neuro-
transmiţătorii şi poate determina modificări fiziologice la nivelul creierii
lui, ADN-ul nu poate fi influenţat de comportamente. Acest fapt a făcut
ca ADN-ul să fie văzut ca un factor important în determinarea comporta­
mentului (Chamorro-Premuzic, 2011; Rickman, 2008).
ADN-ul a fost descoperit în anul 1953, iar în ziua de astăzi oamenii de
ştiinţă au reuşit să ofere o imagine amplă şi detaliată a ceea ce înseamnă
ADN-ul uman. Aceste descoperiri au avut loc în anul 2001, atunci când
oamenii de ştiinţă au arătat că sunt 3 miliarde de perechi în genomul
uman (Chamorro-Premuzic, 2011).
Genotipul este completarea genetică, codificată în ADN, acele moşteniri
individuale luate de la părinţi. Doar gemenii au genotipuri identice
(Chamorro-Premuzic, 2011).
Genomul este setul complet de informaţii genetice, inclusiv setul de
cromozomi şi gene pe care un individ le moşteneşte de la părinţii săi
(Chamorro-Premuzic, 2011).

Controverse

Domeniul geneticii comportamentale a fost controversat încă de la

început, mai mult din cauza istoriei şi asocierii cu o serie de idei mai
puţin etice. Una dintre ideile care au zdruncinat lumea ştiinţei geneti­
ce, dar şi a societăţii moderne ar fi convingerea că omenirea ar putea
prospera şi ar putea fi îmbunătăţită prin reproducere selectivă. Această
idee .1 degenerat şi a condus la campanii împotriva imigranţilor din ţările
sărace şi la conservarea spermei celor care au câştigat premiul Nobel
(Funder, 2013).
Această teorie a selecţiei oamenilor s-a numit teoria eugenică, fiind
considerată de comunitatea ştiinţifică drept lipsită de etică. O a doua idee
csle donarea genetică a oamenilor, atât din punct de vedere fizic, dar
şi psihic. Ambele idei care stau la baza acestei teorii au fost promovate
de către Adolf Hitler, cu dezvoltarea unor scenarii îngrozitoare şi cu un
n vull.it dezastruos asupra societăţii moderne (Funder, 2013).
IVntru publicul larg şi adepţii teoriei conspiraţiei, aceste cercetări
genetice pot fi subiectul unor largi controverse, pornind de la faptul că
inteligenţa, sărăcia, criminalitatea, bolile mentale, obezitatea sunt fixate
m gene, iar experienţa socială şi mediul ar fi doar factori de circumstanţă
(I >.ii Nimrod şi Heine, 2011, citaţi în Funder, 2013).
( hiar dacă s-ar putea dona o persoană, prin interacţiunile sociale
unice pe care aceasta le are, personalitatea clonei s-ar modela într-un
mod unic, fiind diferită de persoana după care s-a realizat donarea
1 1undei', 2013). Cercetătorii care studiază genetica personalităţii nici nu
ne gândesc la astfel de teorii susţinând faptul că personalitatea este un
• micepl atât de complex, o interacţiune între genele individului şi mediu,
liu .it nici teoria eugenică şi nici donarea nu ar fi posibile (Funder, 2013).
( ontribuţia geneticii asupra personalităţii este de fapt o extindere a
an .clor de înţelegere a comportamentului uman, de unde putem obser-
\ a modul cum genele pot influenţa anumite comportamente ale indivi­
dului în interacţiunea sa cu mediul înconjurător (Funder, 2013).

I altoiul 4. Principalele informaţii despre ADN

Al in ul este prescurtarea de la acid Este format din adenină, guanină, citozină şi

ilr/oxlribonudeic timină.
I Ur un lung lanţ de acizi (nucleoide) Sunt cel puţin 3 miliarde de perechi de ADN în
genomul uman.

Air lorma unui helix dublu Nucleotidele sunt „paşii" pe scala helix a
genomului.

A foit descoperit în 1953 Genele sunt transformări ale ADN-ului în acid

ribonucleic (ARN) şi aminoacizi.

( udul genetic a fost descoperit in Din 2001, numărul estimativ al genelor este de
1966. 30 000.

Ira tiit d u n c llu ilm iia iiM u n u a lIlM tii ■ lu m tla a n u a l i i S o l u n ..lr » .tw « n ( j IS ^ “ - « - • ‘ •■ -I
Genetica moleculară

Biologia şi genetica moleculară din ultimul deceniu au reuşit să desco

pere tehnici care au făcut posibilă analizarea genomului uman în întregul
său şi care însă poate fi legat de stări de boală sau trăsături de personali
tate (Brocke şi Strobel, 2011, citaţi în Spinath şi Johnson, 2011). Oamenii
împart 50% din gene cu bacteriile şi aproximativ 98% cu cimpanzeii, fiind
rudele cele mai apropiate de om din întregul regn animal. In cadrul speri
ei noastre, oamenii împart 99,99% din materialul genetic, doar 0,1% fiind
rezervat diferenţelor individuale (Spinath şi Johnson, 2011).
Având în vedere mărimea genomului uman, diferenţele individuale
lasă loc la mai mult de 3 milioane de gene între oricare două persoane care
nu au legătură. Aceste diferenţe se numesc polimorfisme (atunci când suni
găsite în mai puţin din 1% din populaţie). Polimorfismele sunt secvenţe ale
ADN-ului care au loc în medie o dată la 300 sau 500 de perechi de geno
muri (Spinath şi Johnson, 2011).

Teoria trăsăturilor din perspectiva lui Eysenck

Teoria trăsăturilor este cea mai actuală şi mai studiată teorie, fiind de
asemenea o taxonomie acceptată larg în literatura de specialitate (Furham
şi Endler, 1982; Furham şi Bunyan, 1988; Furham şi Ones, Mount, Barrick şi
I lunter, 1994; Adler, 1996; Costa, 1996; Schneider, 1996; John şi Srivastav.i,
1999; Jackson, Furham, Forde şi Cotter, 2000; Visveswaran, Ones şi Hough,
2001; Rolland şi De Fruyt, 2003; Furham, 2005; Mount, Ilieş şi Johnson, 2006;
Connoly, Kavanagh şi Visveswaran, 2007; Swami, Chamorro-Premuzic,
Bridges şi Furham, 2009; Chamorro-Premuzic şi Furham, 2009; Scherer,
Baysinger, Zolynsky şi LeBreton, 2013; Reisz, Boudreaux şi Ozer, 2013), iar
cercetătorii din sfera genetică folosesc această teorie a personalităţii pentru
a confirma altă teorie, cea genetică şi enviromentală (Johnson şi Krueger,
2004; Vernon, Villani, Schermer şi Petrides, 2008).
Eysenck şi soţia sa Sybil au dezvoltat o mulţime de instrumente cu
scopul de a fi folosite în cercetare. Astfel, Eysenck şi Eysenck (1963, citaţi în
Schultz şi Schultz, 2004) au dezvoltat în 12 ani 20 de factori, dând naştere
la unul dintre cele mai mari chestionare de personalitate din literatura de
specialitate.
Eforturile depuse de aceştia au dat roade, descoperind astfel prin ana­
liza factorială exploratorie (vezi capitolul 2) doar trei factori de personali­
tăţi', numiţi de Eysenck „superfactori":
• E — extraversie versus introversie 87
• N — nevrotism versus stabilitate emoţională
• I’ — psihoticism versus controlul impulsului

Eysenck a remarcat faptul că dimensiunile de extraversie şi nevrotism

au fost recunoscute şi de către filosofii antici, fiind elemente de bază ale
personalităţii. De asemenea Eysenck a sugerat faptul că aceşti doi factori
se regăsesc în orice chestionar de personalitate dezvoltat în literatura de
specialitate (Eysenck, 1997, citat în Schultz şi Schultz, 2004).
Cercetările (Francis, Brown şi Philipchalk, 1992; Barrett, Petrides,
Eysenck şi Eysenck, 1998) au arătat faptul că trăsăturile descoperite de
Eysenck sunt stabile toată viaţa, dacă un copil este introvert, indiferent de
mediu sau de interacţiunile sociale, acesta va fi şi ca adult tot introvert.
Eysenck a efectuat cercetări şi în sfera inteligenţei şi a promovat ideea că
persoanele cu un IQ de 120 tind să aibă o personalitate mult mai comple­
ţ i decât persoanele cu un IQ de 80, iar inteligenţa este 80% moştenită şi
doar 20% este influenţată de mediu (Eysenck şi Eysenck, 1985, citaţi în
Schultz şi Schultz, 2004).

I xtraversia (Eysenck)

Din perspectiva lui Eysenck, extraverţii sunt orientaţi spre lumea

din exterior, preferă compania altor oameni, au tendinţa să fie sociabili,
impulsivi, aventuroşi, asertivi şi dominanţi. Persoanele cu un scor mare
l.i extraversie în cadrul Inventarului de Personalitate Eysenck tind să aibă
mai multe emoţii pozitive decât introverţii care prezintă caracteristicile
inverse ale extraverţilor (Eysenck, 1950).

Nevrotism (Eysenck)

Din perspectiva lui Eysenck, nevroticii tind să fie anxioşi, depresivi,

tensionaţi, iraţionali şi capricioşi. Persoanele nevrotice sunt predispu­
se în a avea o stimă de sine scăzută şi sentimente de vinovăţie, o mare
parte a nevrotismul fiind moştenit genetic şi foarte puţin datorându-se
mediului. Această condiţie îi solicită pe nevrotici să răspundă emoţional
iii multe situaţii în care alte persoane le consideră neimportante. Oamenii
sunt predispuşi genetic spre nevrotism sau spre stabilitate emoţională
(Eysenck, 1950).
3 Psihoticism (Eysenck)

Persoanele care au scor mare la factorul psihoticism sunt persoane

agresive, antisociale, îndoctrinate, lipsite de sentiment şi egocentrice. De
asemenea sunt persoane insensibile, crude, ostile şi nu răspund la nevoile
şi sentimentele celorlalţi. în general, aceste persoane tind să aibă proble­
me cu abuzurile de substanţe (droguri, alcool, ţigări etc.), iar paradoxal,
Eysenck a descoperit că aceste persoane au un nivel ridicat de creativita­
te. Persoanele un psihoticism înalt tind să aibă comportamente agresive şi
ostile, şantajează emoţional şi au comportamente delincvente, deşi acest
lucru este slab susţinut de dovezi empirice (Eysenck şi Gudjonsson, 1989,
citaţi în Schultz şi Schultz, 2004).

Descoperiri genetice

Pentru Eysenck, trăsăturile şi dimensiunile personalităţii au o puterni­

că latură ereditară, deşi dovezile care arată că există o componentă gene­
tică puternică nu se susţin decât pe trăsăturile extraversie şi nevrotism
şi mai puţin pe psihoticism. Eysenck afirmă că există şi influenţe externe
asupra personalităţii cum ar fi factorul social şi influenţa mediului, dar
acestea sunt limitate (Eysenck, 1990a, citat în Schultz şi Schultz, 2004).
Pentru a susţine empiric ceea ce promova, Eysenck a dezvoltat studii
în care implică gemeni şi fraţi pentru a putea dovedi influenţa eredităţii
asupra personalităţii. Studiile privind copiii adoptaţi arată că personalita­
tea acestora seamănă destul de mult cu cea a părinţilor biologici, Eysenck
promovând ideea că personalitatea se datorează mai mult moştenirii
genetice decât mediului în care trăim (Schultz şi Schultz, 2004).

Tabelul 5. Trăsăturile de personalitate din perspectiva lui Eysenck (Schultz şi Schultz, 2004).

Extraversie/ Introversie Nevrotism/Sta bi litate Psihoticism/ Controlul

emoţională impulsurilor
Sociabil Anxios Agresiv
Aventuros Depresiv Egocentric
Vioi Stimă de sine scăzută Rece
Dominant Sentiment de vinovăţie Impersonal
Asertiv Tensiune Impulsiv
Activ Ruşine Antisocial
Diferenţe interculturale H'J

Eysenck a studiat modelul său în diferite contexte culturale, dorind să

afle dacă trăsăturile de personalitate descrise de el se pot generaliza, iar
inventarul său de personalitate poate fi aplicat şi adaptat în orice cultură,
civilizaţie sau ţară. Eysenck a găsit o consistenţă foarte bună a celor trei
trăsături de personalitate în peste 35 de ţări cum ar fi: Statele Unite, China,
japonia, Anglia, Australia, Nigeria, Suedia etc (Bouchard, 1985; Eaves,
Eysenck, şi Martin, 1989; Floderus-Myrhed, Pedersen, şi Rasmuson, 1980;
Martin şi Jardine, 1986; Tellegen et al, 1988, citaţi în Schultz şi Schultz.,
2004), aceste studii confirmând faptul că trăsăturile de personalitate au o
puternică încărcătură ereditară.

Teoria trăsăturilor — BIG FIVE

Teoria trăsăturilor, după cum am spus şi mai sus, este cea mai actua­
la li'orie a personalităţii, folosindu-se de teoria factorială a personalităţii
din perspectiva lui Raymond Cattell, bazele acestei teorii fiind puse de
( .ordon Allport (John şi Srivastava, 1999). Desigur, munca lui Allport
(ll)27) a fost revizuită de mulţi psihologi până când teoria celor cinci mari
t.u'tori de personalitate a ajuns la forma din ziua de azi. Această teorie va
h prezentată pe larg în capitolul 10, teoria trăsăturilor fiind prezentată pe
scurt şi în acest capitol, deoarece are o strânsă legătură cu metodologia de
i crcetare a personalităţii din perspectivă genetică.
( osta şi McCrae (2003) au luat în considerare şi factorul ereditar, por-
Mitul de la o sprie de studii care arată că există o influenţă reală a factorului
eiedilar asupra trăsăturilor de personalitate din cadrul teoriei BIG FIVE.

I.i Ih-IuI 6. Teoria trăsăturilor din perspectiva lui Costa şi McCrae (Schultz şi Schultz, 2004)

Nevrotism Extraversie Deschidere spre Agreabilitate Conştiinciozitate

experienţă
îngrijorat Sociabil îndrăzneţ Bun la suflet Organizat
Nesigur Vorbăreţ Original De încredere Muncitor
Nervos Afectuos Creativ Orientat spre Atent
oameni
Impulsiv Distractiv Orientat spre nou Pozitiv Sigur
Adânc afectat Vioi Independent Plin de Serios
compasiune
 Costa şi McRae au susţinut studiile privind ereditatea personalităţii,
iar prin dezvoltarea NEO-PI-R, unul dintre cele mai mari instrumente de
măsurare a personalităţii din psihologia modernă, au reuşit să susţină
faptul că trăsăturile de personalitate sunt şi ele moştenite într-o proporţie
mai mică sau mai mare.
O serie de studii (Bouchard, 1999; Loehlin şi Nicholls, 1976; Plomin,
Chipeur şi Loehlin, 1990, citaţi în Livesley, Jang, şi Vernon, 2003) au
atras atenţia asupra a două trăsături de personalitate (Extraversie şi
Nevrotism), reieşind faptul că extraversia este moştenită în proporţie de
60%, iar nevrotismul este moştenit în proporţie de 50%.
Loehlin (1992, citat în Livesley, Jang şi Vernon, 2003) a descoperit că
fiecare trăsătură de personalitate dintre cei cinci factori este moştenită în
medie cu 40%: extraversie 53%, nevrotism 41%, agreabilitate 41%, şi 40%
pentru conştiinciozitate. Totalitatea trăsăturilor de personalitate este în
procent de 61% moştenită genetic (Livesley, Jang şi Vernon, 2003). Cu
toate că dovezile empirice arată că o parte din personalitate este ereditară,
s-a sugerat faptul că trăsăturile ar putea fi împărţite în trăsături care au
o componentă de mediu şi trăsături care au o parte ereditară importantă
(Livesley, Jang şi Vernon, 2003). Dacă mediul produce trăsături distinc­
te, rolul genetic al personalităţii ar fi unul limitat. Deşi nu sunt susţinuţi
de dovezi, Livesley, Jang şi Vernon (2003) afirmă faptul că susţin această
ipoteză deoarece la trăsătura de personalitate deschidere spre experienţă
nu s-a găsit nicio cauză ereditară.

REZUMAT

Genetica comportamentului este o ştiinţă interdisciplinară formată din

studiul originii genetice şi influenţei mediului asupra diferenţelor com­
portamentale. Este, de asemenea, unul dintre domeniile care avansează
cel mai rapid în ziua de azi, caracterizat de noi metodologii de testare,
continuând să progreseze. Cercetările asupra familiilor, fraţilor şi geme­
nilor au dovedit că personalitatea sau alte abilităţi sunt influenţate gene­
tic (Spinath şi Johnson, 2011). Ca urmare a progresului geneticii, s-a pro­
dus o schimbare de paradigmă în psihologie, biologie şi sociologie. In
ziua de azi, este general acceptat faptul că genetica are o influenţă asupra
personalităţii omului (Spinath şi Johnson, 2011). Domeniul de astăzi al
geneticii cuprinde o plajă largă de cercetări, dar genetica comportamen­
tală s-a concentrat mai mult pe gemenii monozigoţi şi dizigoţi, având
un succes real, dorind să descopere şi cauzele comportamentului gene­
tic şi genele care determină aceste comportamente (genetică moleculară)
(Spinath şi Johnson, 2011). Dezvoltarea metodei de studiu a fraţilor sau 91
.1 gemenilor aparţine lui Francis Galton (1876), dar acesta nu cunoştea
distincţia dintre gemenii monozigoţi şi dizigoţi (Spinath şi Johnson, 2011).
t onceptul de personalitate presupune că nu toate persoanele sunt la fel,
existând o variabilitate pentru întreaga populaţie, ceea ce implică faptul
ca nu toţi oamenii au o personalitate identifică. Unul dintre obiectivele
cercetătorilor din psihologie este de a înţelege originea acestor variaţii de
personalitate. S-au ridicat întrebări dacă aceste diferenţe apar din cauze
genetice, din cauza mediului sau a experienţelor unice trăite de fiecare
individ în parte (Rowe, 1989).
!•rodită tea se referă la procentul de variaţie într-un grup de persoane
i are poate fi contabilizat ca variaţie genetică (Plomin, De Fries, McClearn
şl ( i n I fin, 2 0 0 1 , citaţi în Larsen şi Buss, 2 0 0 8 ). Ereditatea descrie gradul în
i are diferenţele genetice influenţează anumite comportamente sau carac-
lei islii i fizice, cum ar fi înălţimea sau dorinţa de a fi deschis spre lucruri
noi (I ,arsen şi Buss, 2 0 0 8 ). Ereditatea este o proporţie de variaţie fenoti-
Iai a asociată variaţiei genotipice (Larsen şi Buss, 2 0 0 8 ). Varianţa fenoti-
p l i a se referă la diferenţele individuale observate, cum ar fi înălţimea,
j oi i lalea sau personalitatea. Varianţa genotipică se referă la diferenţele
Im11 vuiuale ca totalitate de gene moştenite de o persoană (Larsen şi Buss,
'III18), O modalitate simplă de a estima similitudinea anumitor trăsături
ml re rude este de a evalua personalitatea rudelor legate biologic care nu
11 âli".( m aceeaşi casă. O modalitate mai complexă este studierea geme-
mi"! despărţiţi la naştere şi adoptaţi de familii diferite. Dacă se găsesc
inul.ii il.iţi între fraţii gemeni despărţiţi la naştere, aceştia nu au putut
d e voii, i experienţe comune, iar similarităţile sunt doar din cauză biolo­
gi. ,i (Asliton, 2 0 1 3 ). Această corelaţie de .60 reiese din faptul că gemenii
......to/igoţi (gemenii identici) nu au decât 50% din genele care sunt unice
l i oameni Comportamentele gemenilor monozigoţi sunt influenţate şi
a.. enluale şi de mediul în care trăiesc (trăind în acelaşi mediu), dar şi de
'.laiului socioeconomic al părinţilor (Spinath şi Johnson, 2 0 1 1 ) . Ashton
(.MII I) arată că s-a găsit o corelaţie de .20 pe o trăsătură între fraţii nor­
mali, indicând o similaritate de comportamente faţă de oamenii care nu
miiiI rude.
I a gemenii monozigoţi media de similaritate a comportamentelor este
de 60%. In majoritatea cercetărilor realizate (Loehlin şi Nichols, 1976;
Plomin, De Fries şi Loehlin, 1977; Bouchard şi Loehlin, 2001; Bouchard,
.'(KM) corelaţia dintre gemenii monozigoţi este de .40 pe anumite trăsături.
M e d i u l are te n d in ţa d e a crea s im ila r it ă ţ i p r i v i n d c o m p o r t a m e n t e l e
i o p u lu i care trăiesc în aceeaşi casă. D a c ă ne u ităm la fraţii care au trăit în
......aşi casă, p u te m o bserva a n u m it e caracteristici in funcţie de veniturile
 părinţilor, statutul social .1 1părinţilor, nivelul academic, dacă părinţii au o
influenţă religioasă sau iu i asupra copiilor sau părinţii sunt persoane mai
dure sau mai blânde (Ashton, 2013). Un alt tip de influenţă care există este
grupul de prieteni care poate influenţa comportamentele unei persoane
şi o poate face diferită, chiar dacă familia are alte similarităţi privind per­
sonalitatea. Cercetările care studiază genetica familiei şi gradul de simila­
ritate al personalităţii prezintă avantajul că se cunoaşte gradul de supra­
punere genetic al rudelor. De obicei, părinţii nu sunt legaţi genetic între
ei, aceştia transmiţând câte 50% din genele lor copiilor. In mod similar,
fraţii împărtăşesc 50% din genele lor, bunicii şi nepoţii împart 25%, la fel
ca unchii, mătuşile şi nepoţii. Verii primari împărtăşesc doar 12,5% din
genele lor (Larsen şi Buss, 2008).
ADN-ul este prescurtarea de la acid dezoxiribonucleic şi reprezin­
tă o formaţiune sau un lanţ de acizi numiţi nucleoide, care la rândul
lor sunt alcătuiţi din deoxiriboză, acid fosforic şi baze organice azotate
(Chamorro-Premuzic, 2011; Rickman, 2008).
Cea mai importantă caracteristică a ADN-ului este că acesta rămâne
neschimbat pe toată durata vieţii şi este transmis către generaţiile urmă­
toare în stare intactă. In unele cazuri mutaţiile genetice ar putea avea loc,
dar afectează numai pe parcursul a milioane de ani (Chamorro-Premuzic,
2011).
Genotipul este completarea genetică, codificată în ADN, acele moşteniri
individuale luate de la părinţi. Doar gemenii au genotipuri identice
(Chamorro-Premuzic, 2011).
Genomul este setul complet de informaţii genetice, inclusiv setul de
cromozomi şi gene pe care un individ le moşteneşte de la părinţii săi
(Chamorro-Premuzic, 2011).
Domeniul geneticii comportamentale a fost controversat încă de la
început, mai mult din cauza istoriei şi asocierii cu o serie de idei mai puţin
etice. Una dintre ideile care au zdruncinat lumea ştiinţei genetice, dar şi a
societăţii moderne, ar fi convingerea că omenirea ar putea prospera şi ar
putea fi îmbunătăţită prin reproducere selectivă. Această idee a degenerat
şi a dus la campanii împotriva imigranţilor din ţările sărace şi la conserva­
rea spermei celor care au câştigat premiul Nobel (Funder, 2013).
Eysenck şi soţia sa Sybil au dezvoltat o serie de chestionare pentru
a putea fi folosite în cercetarea asupra personalităţii. Astfel, Eysenck şi
l ysenck (1963, citaţi în Schultz şi Schultz, 2004) au dezvoltat în 12 ani 20
de factori, dând naştere la unul dintre cele mai mari chestionare de per­
sonalitate din literatura de specialitate: E — extraversie versus introver-
sie; N — nevrotism versus stabilitate emoţională; P — psihoticism versus
controlul impulsului. Teoria trăsăturilor, după cum am spus şi mai sus,

ANlfEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTÂVERDE • TEODOR MIHÂHA

osii1cea mai actuală teorie a personalităţii, folosindu-se de teoria factorială
a personalităţii din perspectiva lui Raymond Cattell, bazele acestei teorii
fiind puse de Gordon Allport (John şi Srivastava, 1999). Loehlin (1992,
citat în I.ivesley, Jang şi Vernon, 2003) a descoperit că fiecare trăsătură de
personalitate dintre cele cinci este moştenită în medie cu 40%: extraversie
'>3%, nevrotism 41%, agreabilitate 41%, şi 40% pentru conştiinciozitate,
l oialitatea trăsăturilor de personalitate este în procent de 61% moştenită
genetic (Livesley, Jang şi Vernon, 2003). Cu toate că dovezile empirice
arată că o parte din personalitate este ereditară, s-a sugerat faptul că trăsă­
turile ar putea fi împărţite în trăsături temperamentale care au o compo­
nentă de mediu şi trăsături de caracter care au o parte ereditară importan­
ta, fiind moştenite de la rudele biologice (Livesley, Jang şi Vernon, 2003).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1 Ce este genetica comportamentului?

2 Care sunt principalele zone de cercetare a geneticii comportamentului?
t Ce metodologie au dezvoltat psihologii care activează în zona geneti­
cii comportamentului?
I C’e este ereditatea?
'> Ce rol are selecţia naturală în dezvoltarea umană?
t> La ce concluzii au ajuns cercetătorii privind similarităţile dintre
gemeni?
Care sunt metodele de calcul ale influenţelor genetice asupra perso­
nalităţii gemenilor?
H I,a ce concluzii au ajuns cercetătorii privind cercetările din sfera fami­
liei de origine?
'» Ce influenţă are familia adoptivă asupra dezvoltării personalităţii
copiilor?
10. Ce influenţă are mediul asupra dezvoltării personalităţii copiilor?
11. Ce este ADN-ul?
12. Care sunt controversele din zona geneticii comportamentului?
13. Care sunt factorii de personalitate din perspectiva lui Eysenck?
Detaliaţi.
14. Descrieţi trăsăturile de personalitate privind modelul BIG FIVE (Costa
'şi McCrae).
 CAPITOLUL 5

Teoria evoluţionistă a personalităţii

Plecând de la modul cum trăiau strămoşii noştri acum câteva milioa­

ne de ani, putem spune că viaţa omului s-a îmbunătăţit considerabil. De
la locuitul în peşteri, culesul de ramuri pentru foc şi vânatul animale­
lor, omul a ajuns la un nivel tehnologic avansat, peştera a fost înlocui­
tă cu ceea ce numim acum casă şi putem parcurge distanţe foarte mari
în câteva ore, iar hrana nu mai este cea mai mare problemă, găsindu-se
din belşug.
La mijlocul anilor 1990, după sute de ani în care ştiinţa a progresat,
dar nu a răspuns la întrebarea primordială cine sau ce a făcut omul, doar
o teorie a rămas viabilă, fiind cea mai apropiată de rigorile ştiinţifice,
aceasta fiind teoria evoluţionistă (Darwin, 1859, citat în Buss, 1997). Teoria
rămâne viabilă şi în ziua de astăzi, singurele teorii care mai sunt promo­
vate fiind teoria creaţionismului (toate formele de viaţă au fost create de
o fiinţă supremă) şi teoria semănării (toate formele de viaţă au origini
extraterestre, fiind plantate pe pământ) (Buss, 1997). Problemele cu cele
două teorii în care se susţine faptul că toate formele de viaţă de pe planetă
au fost create de o fiinţă supremă sau că toate formele de viaţă au origini
extraterestre, fiind plantate pe pământ, sunt de ordin major, neexistând
nicio dovadă empirică prin care să se susţină (Buss, 1997).
Teoria evoluţionistă poate fi redusă la patru aspecte general valabile:
1) indivizii diferă prin caracteristici variate; 2) aceste caracteristici variate
sunt transmisibile de la părinţi la copii, prin reproducere; 3) unele caracte­
ristici se regăsesc la toţi cei care reuşesc să supravieţuiască (se reproduc cu
succes); 4) după mai multe generaţii, aceste caracteristici vor deveni din
ce în ce mai răspândite în populaţia respectivă (Ashton, 2013). Datorită
ultimei caracteristici a teoriei evoluţioniste, vor putea rezulta diferenţe
individuale destul de mari între două populaţii care au fost separate o
perioadă mare (Ashton, 2013).
Un exemplu elocvent ar fi migrarea unei mase mari de persoane pe
un alt continent sau într-o altă arie geografică. Populaţia care a migrat,
în timp, va pierde rădăcinile populaţiei care a rămas în urmă, peste dece­
nii sau secole, acestea fiind aproape total diferite. După foarte multe

I A M I I CT . M I U A I I A r UDATE . \/l A n n i id i Xv/c d r \ l . r r n n n n u n j X ti X

generaţii, aceste două populaţii nu se vor mai putea încrucişa, chiar dacă
populaţia care a migrat se va întoarce la origini (Buss, 1997).
IVntru ca teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin să rămână o teorie
acceptată, trebuie ca toate formele de viaţă să se califice în cadrul teori-
i'i ea servind în mare parte ştiinţelor biologice (Alexander, 1979, citai în
Buss, 1997). Cu toate că detaliile teoriei sunt puternic dezbătute (selecţia
şi i onceptul de adaptare Ia mediu), principiile teoriei evoluţioniste sunt
acum la nivel de paradigmă şi de necontestat în cea mai mare măsu­
ţa (Buss, 1997). Plecând de la premisa evoluţionistă, în mod normal,
ilin punct de vedere psihologic, omul ar trebui să aibă anumite carac-
lei ist ici psihologice la nivel colectiv. Desigur, şi oamenii sunt parte din
lumea organică guvernată de anumite legi (după teoria lui Darwin, legile
c\ oluţioniste), ceea ce înseamnă că această evoluţie a lăsat urme şi din
puiu l de vedere psihologic (Buss, 1997).
I'urnind de la modul cum se produce selecţia naturală asupra omului
şi asupra caracteristicilor sale, vom pune accentul pe variaţia comporta­
mentelor dintre oameni (Ashton, 2013):

I / diferenţe individuale între persoane: există diferenţe individuale între

oameni, atât fizice, cât şi psihologice, variind astfel de la culoarea pie­
lii, ochilor, părului, grupa sangvină, iar din punct de vedere psiholo­
gic, comportamente ca timiditate, impulsivitate, agresivitate, sociabi­
litate etc. (Ashton, 2013).
' ( 'aracteristici moştenite: răspunsul la această caracteristică se regăseşte
ilelaliat în capitolul 4. Moştenirea trăsăturilor de personalitate explică
<>()%din totalitatea trăsăturilor (Ashton, 2013).
' < i iracteristici asociate cu o bună reproducere: problemele apar dacă
anumite caracteristici individuale pot fi asociate cu o mai bună
supravieţuire sau cu o rată mai ridicată a reproducerii (Ashton,
.’OI3). Oare un nivel crescut al adaptării individului din punctul
de vedere al personalităţii creşte capacitatea lui de supravieţuire?
Sunt şanse ca acest individ să aibă şi un succes mai ridicat privind
reproducerea? Desigur, răspunsul la această întrebare nu există din
punct de vedere ştiinţific, acestea fiind doar supoziţii la momentul
a c tu a l .
I Schimbarea de-a lungul generaţiilor a caracteristicilor definitorii: una din­
tre problemele ridicate la nivelul literaturii de specialitate este dacă
anumite caracteristici definitorii din cadrul unei populaţii se schimbă
odată cu evoluţia. Anumite populaţii care stau în medii total diferi­
te au şanse foarte mici ca unele caracteristici să semene, chiar dacă
acestea la un moment dat au locuit în acelaşi spaţiu (Ashton, 2013).
9& Selecţia naturală şi mecanismele psihologice

Selecţia naturală provine dintr-o lungă linie neîntreruptă în care

strămoşii noştri au realizat două lucruri: au supravieţuit şi s-au reprodus.
Dacă unul dintre strămoşii noştri nu s-ar fi reprodus, poate multe persoa­
ne pe care le cunoaştem nu ar fi existat. Până la urmă, un om care a reuşit
să trăiască şi să se reproducă este un individ care a reuşit să se adapteze
mediului şi a fost selectat de natură (Larsen şi Buss, 2008; Salthe, 1997).
în calitate de descendenţi ai strămoşilor noştri putem spune că generaţia
din ziua de astăzi este rezultatul mecanismelor de adaptare şi al selecţiei
naturale, deşi selecţia naturală s-a diminuat din cauza intervenţiei omului
asupra unor boli sau asupra mediului (Larsen şi Buss, 2008).
înainte de Charles Darwin, autorul teoriei evoluţioniste, se cunoştea că
există schimbări la nivelul structurii organice. Fosilele dinozaurilor găsite
la acel moment arătau faptul că existau anumite tendinţe spre micşorarea
oaselor, ceea ce înseamnă că aceştia se adaptau unui nou mediu (Larsen
şi Buss, 2008; Bannister, 2000).
Contribuţia lui Charles Darwin privind selecţia naturală a avut un
impact foarte mare în domeniul biologiei, unde a construit o nouă para­
digmă. Din perspectiva lui Darwin, adaptarea este elementul primordial
pentru supravieţuirea unei specii, iar schimbările au loc într-o perioadă
de timp, prin selecţie naturală (Larsen şi Buss, 2008). Darwin a observat
faptul că speciile păreau să producă mai mulţi urmaşi decât era nevoie şi a
motivat fenomenul prin faptul că, odată ce organismul care a supravieţuit
este bun, se produc şi mai multe reproduceri, ceea ce ar duce la mai mulţi
descendenţi (Larsen şi Buss, 2008).
Selecţia naturală presupune anumite schimbări graduale care se pro­
duc la nivelul unei specii, cu scopul ca rata de reproducere să crească,
genele cele mai puternice să se răspândească, înlocuind astfel variante­
le mai puţin reuşite (Larsen şi Buss, 2008). Charles Darwin, prin selecţia
naturală, se referea şi la o anumită selecţie de supravieţuire, acesta concen-
trându-se asupra anumitor evenimente care împiedică o bună desfăşurare
a organismului, numindu-le forţe ostile. Aceste forţe ostile la care Darwin
se referă sunt foametea, bolile, paraziţii, prădătorii, clima, mediul geogra­
fic etc. (Larsen şi Buss, 2008).
Dacă oamenii ar supravieţui mediului ostil şi s-ar regăsi în momente
în care le lipsesc alimente sau suferă de anumite boli, rata natalităţii ar
scădea semnificativ, iar riscul de dispariţie a omenirii ar fi o problemă
majoră (Larsen şi Buss, 2008). Dacă analizăm relaţia dintre clima planetei
şi consumul de alimente al anumitor popoare, observăm că în unele zone
u n d e există temperaturi scăzute consumul de grăsimi este mai ridicat,
iar cum privim spre ecuator, consumul de alimente bogate în fibre creşte.
Corelaţia dintre alimentaţie şi mediu este o consecinţă a adaptării omului
la mediul în care trăieşte, acest lucru observându-se şi la nivelul sistemu­
lui imunitar. Spre exemplu, atunci când oamenii călătoresc spre ţări în
care clima este total diferită, li se administrează o serie de vaccinuri pen­
tru a fi protejaţi de bolile din ţările în care călătoresc, deoarece sistemul
imunitar nu este pregătit pentru noul mediu.
Teoria evoluţionistă modernă susţine trei direcţii în care omul s-a dez­
voltat: supravieţuire, reproducere şi genetică (Buss, 1997).

Emoţii
/

Evoluţia nu şi-a pus amprenta doar asupra fizicului sau asupra modu­
lui nostru de a ne trăi viaţa. Sfera personalităţii, cea a emoţiilor şi a com­
portamentelor sociale sunt foarte importante în ziua de azi, iar din câte
am prezentat în capitolul 4, ştim că mai mult de 50% din personalitate
este explicată din prisma factorului genetic. Datorită evoluţiei şi instinc­
telor noastre de supravieţuire, multe emoţii sunt înnăscute şi ne ajută în
mod eficient să reacţionăm la pericolele care sunt în mediul înconjură­
tor (Cloninger, 2004). In ziua de azi emoţiile ne ajută să comunicăm cu
ceilalţi, să muncim şi să funcţionăm la un nivel optim pe toate planurile.
In ştiinţele comportamentale (Ekman şi Friesen, 2003) s-a demonstrat fap­
tul că există o serie de emoţii care sunt cunoscute la nivel global de orice
persoană din cadrul oricărei culturi, religii, naţionalităţi sau rasă. Intr-un
mod mai puţin ştiinţific putem spune că emoţiile ne dau de gol atunci
când dorim să ne mascăm anumite sentimente sau gânduri despre anumi­
te persoane, dacă un eveniment ni se pare neplăcut sau atunci când sun­
tem invitaţi la cină şi nu dorim să arătăm faptul că nu ne place mâncarea.
Emoţiile au fost identificate ca stereotipuri internaţionale şi ne putem
da seama atunci când cineva este supărat, dezgustat, furios, fericit, plic­
tisit, spunând popular faptul că „i se citeşte pe faţă supărarea" (Ekman
şi Friesen, 2003).

Altruism

Conceptul de „inclusiv fitness" se referă la abilitatea unui individ de

a transmite genele generaţiilor următoare, ţinând cont de genele comu­
ne moştenite (Caporeal, 2001; Dawkins, 1976; Kenrick, 2001; Trivers,
1971, citat în Cloninger, 2004). Comportamentul altruist este explicat de
Iruri.i evoluţionistă prin prisma .1 două principii: altruism tir tip kin şi
altruism reciproc. Altruismul de tip kin se referă la o selecţie şi o strate­
gie evoluţionistă prin care individul are o atitudine altruistă, suportivă
pentru rudele sale, chiar cu sacrificii mari (Cloninger, 2004). Altruismul
reciproc este altruismul social promovat de societatea actuală şi se refe­
ră la faptul că individul ajută alte persoane pe care nu le cunoaşte, nea-
vând nicio legătură de rudenie (Cloninger, 2004). Riscul pe care individul
şi-l asumă prin altruismul reciproc este o compensaţie adusă din partea
celorlalţi, crescându-i astfel probabilitatea de a supravieţui. Atunci când
există un altruism reciproc şansele de supravieţuire a indivizilor cresc
(Cloninger, 2004).
în continuare, în acest capitol se va trata teoria evoluţionistă a perso­
nalităţii din perspectiva trăsăturilor de personalitate, promovată de psi­
hologia modernă din perspectivă evoluţionistă şi a cercetărilor din gene­
tica personalităţii (Johnson şi Krueger, 2004; Vernon, Villani, Schermer şi
Petrides, 2008).

Onestitate

Acest factor face parte din teoria trăsăturilor promovată de Michael

Ashton şi Kibeon Lee (Hahn, Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001;
Ashton, Lee, Marcus şi De Vries, 2007; Szarota, Ashton şi Lee, 2007;
Ashton şi Lee, 2010a; Ashton şi Lee, 2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000;
Boies, Lee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001; Ashton şi Lee, 2005) incluzând
trăsături ca sinceritate, corectitudine, modestie şi lipsa lăcomiei. Un ele­
ment comun al acestor trăsături este tendinţa de a nu exploata sau de a
nu profita de ceilalţi (Ashton, 2013). O persoană care are un scor mare la
acest factor tinde să fie o persoană echitabilă, evită să mintă, nu încearcă
să păcălească alte persoane, fiind o persoană modestă care crede că nu
are dreptul să îi exploateze pe ceilalţi. Pentru trăsătura lăcomiei, persoa­
nele care au un scor mare tind să îi păcălească pe ceilalţi pentru a bene­
ficia de foloase materiale sau de altă natură, să fie tentaţi să obţină anu­
mite foloase prin consumarea resurselor celorlaţi (Ashton şi Lee, 2007;
Ashton, 2013).

Agrea bilitate

Trăsăturile care aparţin factorului agreabilitate sunt iertare, blândeţe,

flexibilitate şi răbdare. Un element comun al acestor trăsături este tendinţa

' I A M U M I I . VLADBURTAVI RDt • II ODOR MIHAILA

de cooperare cu alic persoane fără .) exploata bunăvoinţa oamenilor IJ,J
(Ashton, 2013; Hahn, Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Asliton,
I ce, Marcus şi De Vries, 2007; Szarota, Ashton şi Lee, 2007; Ashton şi Lee,
4010a; Ashton şi Lee, 2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee, Ashton,
I'tisi .il şi Nicol, 2001; Ashton şi Lee, 2005). O persoană care are scoruri
ridicate tinde să nu se răzbune pentru evenimente din trecut, chiar dacă
.o simte nedreptăţită nu ripostează dur, este o persoană flexibilă, coope­
rează, chiar dacă există un anumit grad de nedreptate, o persoană răbdă­
toare care tinde să nu devină furioasă când se simte exploatată (Ashton,
.101 1; Ashton şi Lee, 2007).

I rnoţionalitate

Trăsăturile care fac parte din factorul emoţionalitate sunt frica, anxi-
clalea, dependenţa şi sentimentalismul. Un element comun al acestui
Idelor este tendinţa de a simţi în permanenţă pericole în jur, o nelinişte
a leiţi vă relativ negativă care influenţează individul în viaţa de zi cu zi
(Ashton, 2013; Hahn, Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Ashton,
I ce, Marcus şi De Vries, 2007; Szarota, Ashton şi Lee, 2007; Ashton şi Lee,
2010a; Ashton şi Lee, 2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee, Ashton,
Tascâl şi Nicol, 2001; Ashton şi Lee, 2005). O persoană fricoasă tinde să
evite pericolele, o persoană anxioasă tinde să vadă potenţialele pericole în
i n ice eveniment din viaţa sa, o persoană dependentă caută sprijin şi ajutor
atunci când are nevoie, o persoană sentimentală are nevoie de empatie,
prieteni şi ataşament faţă de familie (Ashton, 2013). O persoană care are
'(((iruri mari la factorul afectivitate tinde să fie foarte precaută, va evita
I>ci idilele pentru cei din jurul său, dar nu va câştiga niciodată un premiu
Important. La polul opus, persoanele care au o emoţionalitate mică tind să
cypcrimenteze accidente serioase, le plac activităţile în care este implicată
.ulrcnalina şi potenţiale pericole (Ashton, 2013).
I )ncă privim toate cele trei trăsături de personalitate, putem obser-
v.i că scorurile mari înseamnă comportamente altruiste, neagresive, cu
li'iidinţa de a ajuta alte persoane. Aceste trei trăsături sunt trăsături ori­
cui. iIc spre social în care.persoanele cu scoruri mari au o orientare soci­
al.i ridicată. în teoria personalităţii din perspectivă evoluţionistă aceste
1*ururi la trăsăturile cu tendinţe sociale sunt echivalentul altruismului
in Iproc (Trivers, 1971, citat în Ashton, 2013), deoarece beneficiul unui
Individ provine din ajutorul acordat de alt individ. De asemenea, scoru-
1 1 Ic scăzute pe factorul agreabilitate conduc spre comportamente antiso-
i talc (Perugini, Gallucci, Presaghi şi Ercolani, 2003, citaţi în Ashton, 2013).

Tratat de psihologia personalităţii ■ leoria evoluţionistă a persori.ili!ă|ll

 Pentru factorul emoţionalitate, echivalentul privind teoria evoluţionistă
este altruismul kin, în care individul altruist tinde să ajute persoanele din
jurul său şi rudele care sunt legate genetic de el. Acesta dezvoltă compor­
tamente marcate de dorinţa de a ajuta şi îmbunătăţi raportul de reprodu­
cere al rudelor sale şi de a creşte şansele de supravieţuire (Ashton, 2013).
Cu alte cuvinte, persoanele care au scoruri mari la cei trei factori tind să
fie persoane care se orientează spre social, să ajute şi să fie altruiste, iar
persoanele cu scoruri mici tind să fie agresive, să afecteze alte persoane
evitând să le ajute, le plac activităţile riscante în care există pericole reale
de accident (Ashton, 2013).

Extraversie

Acest factor are ca trăsături predominante stimă de sine socială,

îndrăzneală socială, sociabilitate, vioiciune. Elementul comun al acestor
trăsături este tendinţa persoanelor de a se angaja în mod activ în eveni­
mente sociale. O persoană care are o stimă de sine socială tinde să creadă
că este o persoană populară, o persoană care posedă îndrăzneală socială,
tinde să îşi exprime în public părerile, doreşte să îi conducă pe ceilalţi,
este o persoană plină de viaţă, entuziastă şi fericită (Ashton, 2013; Hahn,
Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Ashton, Lee, Marcus şi De Vries,
2007; Szarota, Ashton şi Lee, 2007; Ashton şi Lee, 2010a; Ashton şi Lee,
2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001;
Ashton şi Lee, 2005). Această trăsătură de personalitate se regăseşte în
toate instrumentele care măsoară conceptul de personalitate, fiind pre­
zentă în mai toate teoriile personalităţii.
Un individ cu un nivel ridicat al extraversiei doreşte să câştige atenţia
celor din jur, ceea ce creează un avantaj în faţa altora, atrăgându-şi mulţi
aliaţi şi parteneri. în general, extraverţii, prin implicarea lor într-o mul­
titudine de evenimente sociale, consumă un volum ridicat de energie şi
pot deveni antipatici pentru unele persoane. (Ashton, 2013; Hahn, Ashton
şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Ashton, Lee, Marcus şi De Vries, 2007;
Szarota, Ashton şi Lee, 2007; Ashton şi Lee, 2010a; Ashton şi Lee, 2010b;
Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001; Ashton
şi Lee, 2005).

I ANI ft I • MIHAELA CHRAIF • VI AD BURîAVERDE • TEODOR MIHA h A

■
Conştiinciozitate 101

Trăsăturile care aparţin factorului conştiinciozitate sunt organizarea,

hărnicia, perfecţionismul şi prudenţa. Elementul comun pentru acest fac-
lor este legat de implicarea în sarcini şi ducerea acestora la bun sfârşit
(Ashton, 2013; Hahn, Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Ashton,
Lee, Marcus şi De Vries, 2007; Szarota, Ashton şi Lee, 2007; Ashton şi
I ,ee, 2010a; Ashton şi Lee, 2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee,
Ashton, Pascal şi Nicol, 2001; Ashton şi Lee, 2005). Caracterizează o per­
soană organizată, care tinde să îşi controleze şi aranjeze aşa cum doreşte
spaţiul de lucru, este o persoană harnică, munceşte mult pe o perioadă
lungă de timp, este o persoană perfecţionistă, tinde să fie foarte atentă
la detalii, este o persoană prudentă, nu îşi asumă niciodată riscurile şi
încearcă să găsească soluţia cea mai sigură (Ashton, 2013). O persoană
cu un nivel ridicat al conştiinciozităţii tinde să se implice în multe sar­
cini, le duce la bun sfârşit, îndeplinind fiecare obiectiv, ceea ce în mod
normal aduce şi beneficii financiare. De asemenea, o astfel de persoană
consumă o cantitate mare de energie, iar uneori recompensa nu este egală
cu efortul susţinut (Ashton 2013; Hahn, Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi
I,ee, 2001; Ashton, Lee, Marcus şi De Vries, 2007; Szarota, Ashton şi Lee,
2007; Ashton şi Lee, 2010a; Ashton şi Lee, 2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000;
Boies, Lee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001; Ashton şi Lee, 2005).

Deschidere spre experienţă

Trăsăturile care aparţin factorului deschidere spre experienţă sunt

creativitatea, curiozitatea, aprecierea estetică şi neconvenţionalismul. Un
element comun al acestor trăsături sunt eforturile în a genera idei creati­
ve, a aprecia arta, frumuseţea artistică, curiozitatea în a căuta şi înţelege
lucruri noi având o doză ridicată de originalitate (Ashton, 2013; Hahn,
Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Ashton, Lee, Marcus şi De Vries,
2007; Szarota, Ashton şi Lee, 2007; Ashton şi Lee, 2010a; Ashton şi Lee,
2010b; Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001;
Ashton şi Lee, 2005). O persoană cu un nivel ridicat al deschiderii spre
experienţă tinde să descopere lucruri noi, să inventeze lucruri care sunt
de folos societăţii. Un nivel ridicat al deschiderii spre experienţă creşte
implicarea şi consumul de energie pentru a genera idei noi. Mai mult
decât atât, aceste persoane tind să îşi asume riscuri pentru a face des­
coperiri revoluţionare având tendinţa de a fi extravaganţi şi de a criti­
ca persoanele care sunt convenţionale (Ashton, 2013; Hahn, Ashton şi
I.co, 1999; Ashton .şi Lee, 2001; Ashton, Lee, Marcus şi l)o Vrios, 2007;
Szarota, Ashton şi Leo, 2007; Ashton şi Lee, 2010a; Ashton şi Lee, 2010b;
Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies, Lee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001; Ashton
şi Lee, 2005).

Cele trei dimensiuni analizate (extraversia, conştiinciozitatea şi deschi­

derea spre experienţă) sunt dimensiuni care explică implicarea sau neim-
plicarea în activităţi. Astfel, scoruri ridicate la cei trei factori înseamnă
că acele persoane sunt implicate şi active în ceea ce fac, acestea având
efect asupra corpului şi creierului printr-un consum de energie ridicat
(Ashton, 2013).

Tabelul 7. Interpretarea teoretică a factorilor HEXACO de personalitate (Ashton, 2013)

Factori Interpretare Avantaje privind Dezavantaje privind

scorurile ridicate scorurile ridicate
Onestitate Altruism reciproc Cooperare (ajutor şi Pierderea potenţialelor
(corectitudine) nonagresivitate) câştiguri prin neex-
ploatarea celorlalţi
Agreabilitate Altruism reciproc Cooperare (ajutor şi Pierderi din cauză
(toleranţă) nonagresivitate) că eşti exploatat de
ceilalţi
Emoţionalitate Altruism kin Favorizarea rudelor Pierderea potenţialelor
câştiguri prin ajutarea
rudelor
Extraversie Implicarea în eveni­ Câştiguri sociale Energie şi timp: riscuri
mente sociale (prieteni, influenţă, din punct de vedere
aliaţi) social
Conştiinciozitate Angajamente privind Beneficii materiale Energie şi timp
sarcinile în muncă
Deschiderea spre Angajamente privind Beneficii sociale şi Energie şi timp
experienţă idei revoluţionare materiale

Importanţa diferenţelor individuale ale personalităţii

Psihologii care studiază personalitatea au fost preocupaţi de diferenţele

individuale, de ce există sau ce efecte au acestea asupra indivizilor.
Întrebările despre diferenţele individuale au venit odată cu dezvolta­
rea teoriilor ştiinţifice şi a instrumentelor de măsurare a personalităţii
(Guilford, 1934; Allport şi Vernon, 1930; Carrigan, 1960; Gough, 1956;
Gough, 1990; Cattell, 1956; Cattell, 1957; Cattell şi Coan, 1957; Saucier
si Goldberg, 1996; Hofstee, Kiers, De Raad, Goldberg, Ostendorf, 1997;
I l.ihn, Ashton şi Lee, 1999; Ashton şi Lee, 2001; Jackson, Levine şi Furham, iot
2003; Furham şi Crump, 2014). Diferenţele individuale sunt în strânsă
legătură cu componente naturale de selecţie, ca selecţia sexuală, selecţia
naturală, strategii de reproducere care sunt cruciale ca specia să evolueze.
Kenrick, Sandalla, Groth şi Trost (1990, citaţi în Buss, 1997) au demonstrat
Iaptul că trăsăturile de personalitate ca dominanţa, extraversia şi stabili-
lalea emoţională sunt strâns legate de selecţia sexuală, diferenţele indivi­
duale în general fiind strâns legate de evoluţia speciei umane.
Psihologii ar putea argumenta că trăsăturile enumerate mai sus sunt
importante deoarece acestea întăresc comportamente evolutive, care ajută
*a indivizii să colaboreze şi să evolueze (Ashton, Lee şi Son, 2000; Boies,
I ee, Ashton, Pascal şi Nicol, 2001; Ashton şi Lee, 2005; Ashton şi Lee,
2010a; McRae şi Costa, 2004; McRae şi Costa, 1983; Goldberg, 1990).

Anxietatea şi excluderea socială

leoria evoluţionistă a personalităţii susţine că anumite caracteristici

umane, cum ar fi anxietatea, au evoluat şi s-au dovedit a fi benefice pen­
ii u evoluţia speciei umane. Anxietatea este o senzaţie neplăcută, ceva ce
iii mod normal un individ ar prefera să evite (Burger, 2007). Anxietatea
s a dovedit a fi problematică, deoarece în anumite momente ne creează
probleme, nu putem să vorbim în public, avem anxietate de testare sau
n e simţim anxioşi atunci când avem un eveniment important (Bolger şi
I i kenrode, 1991; Davidson şi Davidson, 1997; Burger, 2007).
() problemă pe care psihologii au studiat-o în cadrul teoriei evolu­
ţioniste este anxietatea din cadrul excluderii sociale, aceasta fiind prin-
t ipnln cauză a declanşării anxietăţii. Atunci când un individ este exclus
dinii un grup, de-a lungul evoluţiei, îi este pusă în pericol supravieţuirea.
( )rice informaţie care ne sugerează faptul că am fi excluşi social ne creea-
.vi o stare de anxietate, fiindu-ne pusă în pericol activitatea socială pe o
perioadă (Burger, 2007).
I V asemenea, vorbitul în public şi frica de a vorbi creează un anumit
nivel de anxietate. Celui carre vorbeşte îi este teamă de modul cum va fi
evaluat de public, iar dacă evaluarea este negativă sunt şanse ca acesta să
lie exclus social. Această explicaţie a excluderii sociale este în concordanţă
cu teoria evoluţionistă a personalităţii. Oamenii primitivi trăiau în gru­
puri relativ mici, deoarece aveau mai multe şanse de a supravieţui şi de
,i se reproduce (Burger, 2007).
Ceea ce noi numim „natura umană" poate fi considerat un număr mare
de mecanisme psihologice care au permis oamenilor să supravieţuiască,
 iar dispariţia acestor mecanisme ar duce şi la dispariţia speciei umane
(Burger, 2007).

REZUMAT

Ideea teoriei evoluţioniste poate fi redusă la patru aspecte general valahi

le: 1) indivizii diferă prin caracteristici variate; 2) aceste caracteristici variate
sunt transmisibile de la părinţi la copii, prin reproducere; 3) unele caracte­
ristici se regăsesc la toţi cei care reuşesc să supravieţuiască (se reproduc cu
succes); 4) după mai multe generaţii, aceste caracteristici vor deveni din ce
în ce mai răspândite în populaţia respectivă (Ashton, 2013). Contribuţia lui
Charles Darwin privind selecţia naturală a avut un impact foarte mare în
domeniul biologiei unde a venit cu o nouă paradigmă. Adaptarea este un
mecanism esenţial pentru supravieţuirea unei specii, iar schimbările au loc
într-o perioadă de timp, ca proces de selecţie naturală (Larsen şi Buss, 2008).
Selecţia naturală descrie schimbările graduale care se produc la nivelul
unei specii cu scopul ca rata de reproducere să crească, genele cele mai
puternice să se răspândească, înlocuind astfel variantele mai puţin reuşite
(Larsen şi Buss, 2008).
In ziua de azi, este acceptat faptul că o serie de emoţii sunt împărtăşite
la nivel global de orice individ indiferent de cultură, mediu, spaţiu geogra­
fic, limbă sau culoare (Ekman şi Friesen, 2003).
Conceptul de „inclusiv fitness" se referă la abilitatea unui individ de
a trasmite genele generaţiilor următoare, ţinând cont de genele comune
moştenite (Caporeal, 2001; Dawkins, 1976; Kenrick, 2001; Trivers, 1971 citat
în Cloninger, 2004). Comportamentul altruist se împarte în două tipuri de
comportament: 1) altruism kin: atitudine altruistă faţă de rude; 2) altruism
reciproc: altruism faţă de societate, persoane care nu au legătură familială.
Onestitatea se referă la comportamente sincere, persoanele oneste nu
profită de ceilalţi, fiind echilibrate, nedorind să profite de nimeni (Ashton,
2013).
Agreabilitatea se referă la dorinţa de a ajuta oameni, de a fi altruist şi de
a dori binele celorlalţi. Persoanelor agreabile le pasă de cei din jurul lor şi,
chiar dacă simt că ceilalţi profită, nu se revoltă împotriva lor (Ashton, 2013).
Afectivitatea se referă la capacitatea individului de a fi stabil emoţional
sau instabil emoţional, de a vedea pericole la tot pasul, având o nelinişte
afectivă continuă (Ashton, 2013).
Doi factori au fost identificaţi ca fiind corespondenţi ai altruismu­
lui reciproc din perspectiva evoluţionistă, iar afectivitatea a fost pusă în
corespondenţă altruismului kin (Ashton, 2013).

IAI ANIJfEI •MIHAEl ACHRAIF •VLAD BURTÂVERDE •(FODOR MIHAilA

 Hxtraversia se referă la capacitatea individului de a se orienta spre soci­ 10'.
al, de a se implica des în evenimente sociale, consumând energie şi timp
in rezolvarea acestora (Ashton, 2013).
Conştiinciozitatea se referă la modul de implicare a individului
iii sarcini în general, persoanele conştiincioase fiind foarte implicate,

consumându-şi o mare parte din energie şi timp dorind să ducă la capăt

toate activităţile la care s-au angajat (Ashton, 2013).
I ieschiderea spre experienţă se referă la capacitatea individului de a
i rea idei revoluţionare, de a fi pasionat de artă şi cultură, fiind orientat
■.pre zona artistică (Ashton, 2013).
Anxietatea este o caracteristică specifică din cadrul evoluţiei, această
.‘dare fiind o alertă la pericolele din jurul nostru. Această stare este neplă­
cuta, dar necesară, o resimţim atunci când trebuie să ţinem un discurs
•.au avem un examen important. Anxietatea se declanşează din teama
interioară de a nu fi excluşi social, această excludere scăzând şansele de
1 1 1 >i.ivieţuire (Burger, 2007).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

I t are sunt cele patru principii ale teoriei evoluţioniste?

’ I)in perspectiva lui Ashton (2013) care sunt caracteristicile privind
variaţia comportamentelor?
I Care este contribuţia lui Charles Darwin privind selecţia naturală?
I Ce importanţă are selecţia naturală privind evoluţia umană?
'i Ce importanţă au mecanismele de adaptare în evoluţia speciei umane?
<> Ce rol au emoţiile în viaţa de zi cu zi a omului?
7. Care sunt caracteristicile altruismului din perspectivă evoluţionistă?
H Care sunt principalele caracteristici ale factorului onestitate?
0 Cum aţi descrie o persoană agreabilă?
10. Descrieţi caracteristicile emoţionalităţii şi cărui tip de altruism din
punct de vedere evoluţionist îi este atribuită.
1I. Care sunt principalele caracteristici ale extraversiei?
I2. IÎnscrieţi principalele caracteristici ale conştiinciozităţii şi avantajele şi
dezavantajele unei persoane conştiincioase.
I 1. Care sunt principalele componente ale deschiderii spre experienţă?
14. De ce sunt importante diferenţele individuale ale personalităţii din
perspectivă evoluţionistă?
15. Ce rol are anxietatea din perspectivă evoluţionistă?

Tr.it.it de psihologia personalităţii ■ leoii.i r*voluţloni,.I.T . 1 |>t‘ivon.illl8ţl|

CAPITOLUL 6

Teoria p sih odin am ică a personalităţii

Personalitatea umană în concepţia lui Sigmund Freud

Printre principalele curente care au explicat şi conceptualizat perso­

nalitatea umană a fost teoria psihanalitică (Connolly, 2003; Philips, 1993;
Mann, 2006; Sirkin şi Fleming, 1982; Nielsen, 2010; Edley, 2006; Joyce,
1995; Fonagy, 1998; Cooper, 1998). în ordine cronologică, primul care a
oferit o explicaţie pentru natura fiinţei umane a fost chiar părintele psih­
analizei, Sigmund Freud (1933/2010). Sigmund Freud s-a născut în 1865
în Moravia, astăzi parte a Cehiei. în anul 1860 s-a mutat în Viena împreu­
nă cu familia sa, acolo unde a trăit aproape tot restul vieţii sale. A urmat
Facultatea de medicină din cadrul Universităţii din Viena, începând
munca de laborator şi cercetare încă din primii ani. Chiar de la începutul
carierei, Freud a fost ghidat de motivaţia de a realiza o descoperire impor­
tantă în ştiinţă, însă în cadrul Universităţii din Viena, acest lucru nu s-a
întâmplat. Ulterior s-a transferat la Paris, unde obţinuse o bursă de cer­
cetare, permiţându-i astfel să lucreze împreună cu Jean-Martin Charcot
şi să observe munca acestuia despre hipnoză. în acea perioadă, Freud a
început să fie profund interesat de inconştientul uman, având ocazia să îl
studieze în şedinţele de lucru cu pacienţii săi. Astfel, în anul 1900 a publi­
cat lucrarea Interpretarea viselor, reprezentând prima lucrare ce i-a permis
pătrunderea pe scena ştiinţifică (Burger, 2007).
Ewen (2003) consideră că, pentru Freud, la baza comportamentelor
umane stau energia psihică şi instinctele. Un instinct devine activ atunci
când corpul uman este în căutarea unor anumite substanţe sau activităţi.
Cel mai simplu exemplu este nevoia de apă şi hrană. Atunci când un
instinct a fost activat, s-a creat o nevoie care produce o stare de tensiune şi
excitare ce este resimţită de către individ ca fiind deranjantă şi neplăcută,
exemple fiind starea de foame sau de sete. Pentru Freud, obiectivul com­
portamentelor umane este acela de a dobândi plăcerea, astfel încât activi­
tatea este realizată pentru a reduce starea de tensiune creată de apariţia
nevoii. Odată cu satisfacerea unei nevoi, dispare starea de tensiune şi se
restabileşte echilibrul, stare în care individul nu resimte nicio nevoie, fapt
ce conduce la apariţia stării do plăcere (Hrenner, 2008; Feshhach, l‘)H3).
I )o ,1 lungul timpului, Freud a conceptualizat în maniere diferite iustine
lele ^i pulsiunile umane, însă cea mai recunoscută conceptualizare este
cea in care pulsiunile sunt împărţite în pulsiuni sexuale şi pulsiuni agre­
sive. Aşa cum afirmă Ewen (2003), în teoria lui Freud, sexualitatea ocupă
un rol central, atribuindu-se o importanţă extrem de deosebită, chiar
neobişnuită, după cum consideră unii autori. Prin sexualitate şi instinct
sexual, Freud înţelege tot ceea ce înseamnă plăcere şi satisfacţie în viaţa
umană. Aşadar, acesta este de părere că nu doar organele sexuale sunt
responsabile cu obţinerea satisfacţiei sexuale, ci şi alte zone ale corpului
uman, întreaga activitate umană fiind ghidată de dorinţa de a obţine gra-
tificnrea sexuală. în lucrările sale, instinctul sexual a fost folosit sub denu­
mirea de Eros (Zamfirescu, 2012).
Ewen (2003) afirmă că unul dintre cele mai drastice elemente din teoria
Ireudiană este instinctul distructiv. Acesta se referă la dorinţa inconştientă
a omului de a se întoarce la starea de nefiinţă, astfel încât în general oame­
nii sunt caracterizaţi de instinctul de moarte. Totuşi, Freud nu a pus
accentul foarte mult pe studierea instinctelor destructive din cauza cri­
ticilor pe care această conceptualizare le-a primit din partea comunităţii
ştiinţifice. Mai târziu, Freud a revizuit teoria cu privire la instinctul de
moarte astfel încât a conceptualizat instinctele umane în două categorii:
■exuale şi agresive, explicând că aceste instincte sunt interconectate şi se
exprimă aproape în egală măsură în comportamentele umane.într-o acti
vitale de natură sexuală există inevitabil o parte agresivă, iar într-o acti
vitate de natură agresivă există şi o parte erotică (Zamfirescu, 2012). Din
această conceptualizare se observă credinţa că oamenii sunt prin natura
lor necivilizaţi şi lipsiţi de raţionalitate, iar cele două categorii de instinc­
te, instinctul sexual şi cel agresiv, includ chiar şi dorinţa de incest sau
dorinţa de a ucide. Având în vedere că în comunitatea în care un anu­
mit individ trăieşte astfel de comportamente extreme nu sunt tolerate
de societate, această situaţie conduce la apariţia unui conflict. Acest con­
flict apare atunci când unele pulsiuni şi instincte interne ale individului
nu pot fi satisfăcute din. cauza caracterului lor inacceptabil pentru soci
etate. într-o astfel de situaţie, persoana trebuie să poată dobândi capaci
tatea de a direcţiona- impulsul spre o activitate dezirabilă din punct de
vedere social, acest mecanism fiind numit sublimare (Ewen, 2003). O alta
caracteristică importantă în viziunea freudiană despre comportamentul
uman este determinismul psihic. Conform acestei teorii, nimic din ceea
ce se întâmplă în psihicul uman nu este întâmplător, totul având o cauză
inconştientă. Dacă la prima vedere, un lapsus, a uita îndeplinirea anu­
mitor sarcini pot părea întâmplătoare, din punct de vedere psihanalitic

Tratat de psihologia personalităţii ■ Teoria psihodinamică a person

108 există anumite am/,o care ou dus Io astfel de comportamente, doi subiec­
tul nu este conştient de natura lor datorită caracterul lor inconştient. De
altfel, în teoria psihanalitică despre personalitate se consideră că partea
cea mai mare din conţinuturile psihice şi din activitatea mentală sunt
inconştiente şi nu sunt accesibile şi percepute de către persoană. Structura
ce conţine totalul de informaţii ce nu pot fi conştientizate de individ a fost
denumită inconştient şi reprezintă conceptul central în teoria psihanalitică
a personalităţii (Ewen, 2003).

Structura personalităţii în viziunea psihanalitică

Iniţial, în teoria psihanalitică, s-a considerat că personalitatea umană

este compusă din trei componente: conştientul, preconştientul şi
inconştientul. Acest model al personalităţii a fost denumit modelul topo­
grafic. Din cauza dificultăţilor de a se susţine, cu date obţinute pe cale
empirică, din studiile de caz, această teorie a fost abandonată, impu-
nându-se o alta conform căreia personalitatea umană este compusă din
Se, Eu şi Supraeu (Muir, 1992; Emde, 1994; Beeber, 1999; Newirth, 2000;
Lyon-Ruth, 1998; Beach şi Power, 1996).
Se-ul include toate instinctele şi toate pulsiunile, este sursa energiei psi­
hice şi a libidoului. Se-ul este o componentă inconştientă a personalităţii,
considerat de mulţi autori (Avstreih, 1981; Klaif, 1985; Kelen, 1990; Geller,
2003; Conn, 1997; Ad Dab'Bagh, 2012; Zamfirescu, 2012) ca fiind partea
întunecată, sălbatică şi lipsită de organizare a personalităţii. Se-ul trans­
formă nevoile şi trebuinţele biologice în pulsiuni şi instincte psihice,
având ca obiectiv obţinerea plăcerii prin reducerea tensiunii create de
aceste pulsiuni (Ewen, 2003). De asemenea, este total ilogic, nu cunoaşte
principiile realităţii şi implicit nici principiile morale. Modul Se-ului de
a acţiona este prin producerea de imagini mentale cu ceea ce îşi doreşte
individul. Acest mod de acţionare a fost denumit de Freud proces pri­
mar de gândire. Se-ul este atemporal, nefiind influenţat de dezvoltarea şi
experienţa personală, astfel încât multe dintre instinctele şi pulsiunile din
copilărie rămân prezente şi se manifestă toată viaţa.
A doua dimensiune a personalităţii în teoria psihanalitică este Eul
(Avery şi Ryan, 1988; Tryon, 1986; Baumeister şi Vohs, 2007). Eul repre­
zintă dimensiunea conştientă şi raţională a personalităţii. După naştere,
în procesul de educare, fiinţa umană învaţă că nu se poate comporta
exact aşa cum doreşte, indiferent de circumstanţele realităţii. Astfel, copi-
ii înţeleg că nu pot mânca orice îşi doresc, indiferent de situaţie, luând
hrana altor persoane; învaţă că activitatea de excreţie trebuie amânată

Ml (Al ANI 11 I • M1HAELA CHRAIF • VLAD BURî AVERDE • TEODOR MIHAlLA

până ajung la toaletă şi că impulsurile agresive şi violente nu pot li lot
timpul manifestate în public. Copilul învaţă să se adapteze la mediul în
care trăieşte şi la cerinţele acestuia, dobândind astfel capacitatea de a per
cepe, de a recunoaşte, de a judeca şi de a memora. Aceste procese psi­
hice sunt denumite în teoria psihanalitică proces de gândire secundar.
Chiar dacă principalele sale caracteristici sunt logica şi raţiunea, Hui nu
are rolul de a se opune pulsiunilor create de către Sine. Scopul său este
de a satisface aceste nevoi în concordanţă cu cerinţele realităţii, asigurând
astfel adaptarea la mediu. Eul este singura componentă a personalităţii
t are intră în contact cu mediul înconjurător. Trebuie spus că dobândirea
plăcerii este şi scopul Eului, însă acesta realizează acest lucru după prin
i ipiul realităţii, amânând eliberarea tensiunii create de nevoia existentă
pană la găsirea momentului oportun. Eul este subordonat atât Se-ului, cât
şi cerinţelor realităţii, acest aspect fiind principalul factor care generează
anxietatea. Pentru a se proteja, Eul dispune de mecanisme de apărare care
il ajută pe individ să rămână la un nivel optim de funcţionare şi de adap
la re la mediu (Schultz şi Schultz, 2004).
A treia dimensiune a personalităţii este Supraeul. începând de la naşteri1
si in primii ani de viaţă, copiii nu pot distinge ceea ce este bine şi corect de
ceea ce este greşit. Această funcţie este îndeplinită de părinţi. De-a lungul
timpului, copilul începe să îşi însuşească standardele comunităţii în care
trăieşte, începe să se identifice cu părinţii şi implicit să internalizeze stan
dardele propuse de aceştia. Supraeul este acea instanţă psihică menită sa
dicteze şi care îl face pe om să perceapă ceea ce este greşit în raport cu
normele sociale şi ceea ce este adecvat. Supraeul este parţial conştient şi
parţial inconştient. La rândul său, Supraeul are două componente: prima
este conştiinţa, care are rol de a semnala şi pedepsi gândurile şi comporta
mentele greşite, iar cea de-a doua este Eul ideal, care are rolul de a recom­
pensa comportamentele corecte (Schultz şi Schultz, 2004).

Dinamica personalităţii în concepţia lui Sigmund Freud

Pe lângă elementele componente ce formează structura personalităţii,

I reud a oferit o explicaţie cu privire la modalitatea în care structura psi
hică a unei persoane determină comportamentul acesteia. Conform lui
I reud, scopul comportamentelor umane este acela de a obţine plăcerea şi
de a reduce tensiunea şi anxietatea (Undrill, 2001; Eidelberg, 1962; Feist şi
Feist, 2008). Acest scop provine din energia psihică şi fizică ce este gene
rată de către pulsiuni. în teoria psihanalitică, la baza comportamentelor
stau pulsiunile persoanei. Termenul de pulsiune se referă la un stimul

Tratat de psihologia personalităţii ■ leorla pslhodlnamlr .1 .i personalii

10 constant cu caracter motivaţional ce este specific psihicului uman. Iieud
afirmă că toate pulsiunile pot fi grupate în două mari categorii: pulsiunile
sexuale şi pulsiunile agresive. Energia specifică pulsiunilor sexuale este
numită libido. Acestea îşi au originea la nivelul Se-ului, însă sunt gesti­
onate şi controlate de către Eu. Orice pulsiune are următoarele caracte­
ristici: intensitate, sursă, scop şi obiect. Intensitatea pulsiunii se referă la
cantitatea de energie pe care forţa o exercită. Sursa se referă la regiunea
corporală ce se află într-o stare de tensiune. Scopul reprezintă diminua­
rea tensiunii existente la nivelul sursei. Obiectul se referă la persoana sau
lucrul prin intermediul căruia scopul pulsiunii este satisfăcut (Eidelberg,
1962; Feist şi Feist, 2008). In continuare va fi prezentat pe scurt modul în
care se manifestă atât pulsiunile sexuale, cât şi cele agresive.
Scopul pulsiunilor sexuale este obţinerea plăcerii. Este important de
ştiut că această stare de plăcere nu se referă doar la satisfacţia sexuală.
In teoria psihanalitică se consideră că la nivelul întregului corp uman
se regăseşte libidoul (energia sexuală). Pe lângă zona genitală, atât zona
orală, cât şi zona anală pot produce plăcere de tip sexual, astfel încât
Freud le-a numit zone erogene. în funcţie de persoană, scopul poate fi
atins într-o manieră pasivă sau activă sau poate fi inhibat pentru o anu­
mită perioadă. întrucât modalitatea de atingere a scopului poate varia,
iar plăcerea poate fi extinsă şi la nivelul altor zone ale corpului, pe lângă
zona genitală, Freud este de părere că unele tipuri de comportament, care
de fapt reprezintă comportament ghidat de către pulsiunile sexuale, sunt
aproape imposibil de recunoscut ca fiind comportamente de tip sexual.
Conform lui Freud, orice tip de plăcere este guvernată de pulsiunile sexu­
ale (Eidelberg, 1962; Feist şi Feist, 2008). Recunoaşterea comportamente­
lor drept comportamente ghidate de pulsiuni sexuale este dificilă şi din
cauza varietăţii pe care o pot lua obiectele pulsiunilor sexuale (mijlocul
prin care scopul pulsiunii este îndeplinit). Libidoul poate fi deplasat de la
un obiect către altul astfel încât o persoană sau un lucru, prin care scopul
a fost satisfăcut anterior, poate fi înlocuit cu alt obiect sau poate fi înlocuit
cu propria persoană. Un exemplu este acela când un copil a cărui perioa­
dă de alăptare a fost încheiată înlocuieşte sânul mamei (obiectul prin care
pulsiunea a fost satisfăcută anterior) cu degetul mare de la mână (Feist şi
Feist, 2008). Freud este de părere că există mai multe tipuri de pulsiuni
sexuale. Cele mai importante dintre acestea sunt narcisismul, dragostea,
sadismul şi masochismul, ultimele două incluzând aspecte şi caracteristici
specifice pulsiunilor agresive.
La vârsta copilăriei, persoana este orientată către sine, libidoul fiind
investii la nivelul propriului Eu. Această condiţie este denumită narci­
sism primar. Narcisismul primar este o condiţie caracteristică pentru toate
 persoanele şi nu trebuie confundată cu narcisismul patologic (tulbura­ 111

re de personalitate), fiind proprie copilăriei timpurii. Odată cu dezvol­

tarea Eului, copilul începe să nu mai fie atât de mult preocupat de sine,
centrându-şi atenţia asupra altor persoane. In aceasta perioadă se consi­
deră că libidoul narcisic este transformat în libido investit la nivelul obiec­
telor. La vârsta adolescenţei, persoana începe să fie din nou preocupată
de propria persoană, având loc o deplasare a libidoului la nivelul pro­
priei persoane. Această condiţie este numită narcisism secundar, nefiind
o condiţie universală de dezvoltare specifică fiecărei persoane, însă nu
reprezintă nici o condiţie de tip patologic (Otway şi Vignoles, 2006; Feist
şi Feist, 2008; Irwin, 1996; Kerig şi Stellwagen, 2010).
Al doilea tip de manifestare a pulsiunilor sexuale este dragostea.
Dragostea reprezintă investirea libidoului către o altă persoană. La vâr­
sta copilăriei, libidoul este investit către mamă, indiferent de sexul copi­
lului. Dragostea faţă de ceilalţi membri ai familiei, în concepţia lui Freud,
este reprimată, întrucât scopul său principal, acela de a reduce tensiunea
sexuală prin atingerea plăcerii, este reprimat. Scopul pulsiunilor sexuale
este, indiferent de context, obţinerea plăcerii sexuale, însă, în cazul acestui
tip de dragoste, scopul este reprimat, nu sunt manifestate sentimente de
tip erotic faţă de obiectul pulsiunii. în teoria psihanalitică, narcisismul şi
dragostea se află într-o relaţie puternică, narcisismul reprezintă dragos­
tea faţă de sine, iar dragostea cuprinde aspecte de tip narcisic, deoarece
persoana spre care este investit libidoul poate să reprezinte un model sau
un ideal pentru cel în cauză (Feist şi Feist, 2008).
Celelalte forme de manifestare a pulsiunilor sexuale sunt sadismul şi
masochismul (Maleson, 1984; Brenner, 1996; Ghent, 1990; Litchfield, 1981;
Levine, 2006). Sadismul se referă la dobândirea satisfacţiei sexuale prin
provocarea de suferinţă unei alte persoane. în literatura de specialita­
te comportamentul sexual de acest tip este considerat un comportament
patologic de tip pervers, încadrându-se în sfera parafiliilor. Totuşi, con­
form teoriei psihanalitice, atunci când există în cantităţi moderate, sadis­
mul nu reprezintă un comportament patologic, fiind specific într-o oare­
care măsură oricărei relaţii sexuale. Se consideră că acest comportament
devine patologic atunchcând scopul sexual nu mai reprezintă scopul cen­
tral, locul său fiind luat de scopul distructiv (Feist şi Feist, 2008).
Feist şi Feist (2008) afirmă că masochismul, la fel ca sadismul, într-o
. anumită măsură, este o nevoie comună, însă devine un comportament
pervers atunci când scopul sexual trece în plan secundar, scopul central
devenind cel distructiv. Masochismul se referă la obţinerea satisfacţiei
sexuale prin experimentarea durerii, suferinţei fizice sau psihice şi umili­
rii. Specific persoanelor masochiste este faptul că acestea nu au neapărat
n*' nevoie de aIte persoane pentru satisface scopul pulsiimli, pol s,i îşi
provoace chiar ele durere şi suferinţă, spre deosebire de persoanele sadi­
ce, care pentru îndeplinirea scopurilor pulsiunii trebuie să interacţioneze
cu alte persoane.
Cea de-a doua categorie de pulsiuni este reprezentată de pulsiunile
agresive. Această categorie de pulsiuni mai poartă numele şi de pulsi­
uni distructive. Scopul pulsiunilor agresive este de a redobândi starea
anorganică. Deoarece această stare anorganică este dobândită prin moar­
te, scopul acestor pulsiuni agresive este autodistrugerea. La fel ca în
cazul pulsiunilor sexuale, pulsiunile agresive se pot manifesta sub mai
multe forme. Printre cele mai importante se numără sarcasmul, tachina-
rea, bârfa, umorul sau satisfacţia provenintă din suferinţa altei persoane.
Freud este de părere că pulsiunile agresive sunt specifice fiecărei persoa­
ne şi explică manifestări extreme şi distructive, precum războaiele sau
genocidul. Pulsiunile agresive explică nevoia persoanelor de a dezvolta
modalităţi de apărare faţă de agresivitate. Spre exemplu, expresii precum
„iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" reprezintă o apărare inconştientă
faţă de dorinţa de a provoca rău celorlalţi. Acesta este un mecanism de
apărare ce poartă numele de formaţiune reacţională şi reprezintă repri­
marea sentimentelor cu caracter foarte ostil şi exprimarea lor sub formă
total opusă şi dezirabilă (Feist şi Feist, 2008). Atât pulsiunile agresive, cât
şi cele sexuale trebuie să se supună principiului realităţii, adică solicită­
rilor din partea societăţii. Atunci când între pulsiuni şi cerinţele existente
la nivelul realităţii nu există un echilibru, apare anxietatea.
Pe lângă pulsiunile sexuale şi agresive, Freud a acordat o importanţă
deosebită şi conceptului de anxietate şi a definit-o ca pe o stare afectivă
neplăcută însoţită de o senzaţie fizică ce avertizează persoana cu privire la
existenţa unui pericol iminent (Feist şi Feist, 2008). Dintre instanţele psi­
hice, doar Eul poate produce şi resimţi anxietatea, însă Se-ul şi Supraeul,
precum şi mediul înconjurător sunt implicate în câte unul dintre cele trei
tipuri de anxietate. Acestea sunt anxietatea nevrotică, morală şi realistă.
Dependenţa Eului faţă de Se duce la apariţia anxietăţii de tip nevrotic,
dependenţa Eului faţă de Supraeu duce la apariţia anxietăţii morale, în
li mp ce dependenţa Eului de mediul înconjurător duce la anxietatea de
tip realist (Feist şi Feist, 2008).
Anxietatea de tip nevrotic este definită ca teama de un pericol necu­
noscut. Sentimentul de teamă este resimţit la nivelul Eului, însă îşi are ori­
ginile în pulsiunile Se-ului. Persoanele pot resimţi acest tip de anxietate în
prezenţa unei autorităţi precum un profesor, un şef de la locul de muncă,
deoarece în timpul copilăriei s-au confruntat cu sentimente de tip distruc­
tiv îndreptate spre unul dintre părinţi, sentimente ce au fost acompaniate

U A N I ] I I • MIHAEI.A CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHA h A

de teama de pedeapsă, care s-a generalizat la nivelul inconştientului, II

luând forma anxietăţii de tip nevrotic (Feist şi Feist, 2008).

Anxietatea de tip moral este rezultatul conflictului dintre Eu şi
Supraeu. La momentul formării Supraeului, între vârsta de 5 şi 6 ani,
copilul poate resimţi acest tip de anxietate ca o consecinţă a conflictului
dintre nevoile sale şi regulile impuse de către Supraeu. Un exemplu refe­
ritor la anxietatea morală: momentul când apar dorinţele cu caracter sexu­
al, însă persoana se teme să îndeplinească aceste dorinţe, deoarece consi­
deră că nu ar fi corect din punct de vedere moral (acţiunea Supraeului).
De asemenea, anxietatea de tip moral poate apărea de fiecare dată atunci
când persoana nu se comportă aşa cum consideră că este corect şi mora I
(Feist şi Feist, 2008).
Ultimul tip de anxietate este cea realistă, foarte asemănătoare senti­
mentului de teamă. Este sentimentul experimentat de către o persoană
care crede că este ameninţată de un potenţial pericol real. Anxietatea
de tip realist este experimentată atunci când persoana se confruntă cu
o situaţie cu care nu este familiară, aşa cum este o călătorie într-o ţară
străină sau un zbor cu avionul. Totuşi, acest tip de anxietate diferă de
teamă, deoarece, în cazul acesteia, există un pericol concret. Spre exem­
plu, atunci când ne aflăm la înălţime ne este teamă de altitudinea ridicată
sau când conducem autoturismul pe un carosabil îngheţat ne este teamă
de consecinţele condusului în aceste condiţii. în cazul anxietăţii realiste,
teama este generată de gândul la un posibil pericol, însă persoana nu se
confruntă cu acel pericol în momentul trăirii sentimentelor de anxietate.
Conform lui Freud, anxietatea are rol protector faţă de Eu, deoare­
ce semnalizează prezenţa unui pericol. Anxietatea are rol de autoregla­
re deoarece determină refularea, care la rândul ei reduce suferinţa cau­
zată de anxietate. în cazul în care Eul nu recurge la comportamente cu
caracter defensiv, anxietatea devine insuportabilă şi extrem de neplăcută.
Mecanismele de apărare au rolul de a proteja Eul împotriva pericolelor şi
anxietăţii (Feist şi Feist, 2008).

Mecanismele de apărare

în teoria psihanalitică se consideră că inconştientul este caracterizat în

cea mai mare parte de conţinut şi material psihologic. O mare parte din
acest conţinut este reprezentat de aspecte lipsite de raţiune şi care nu sunt
acceptate şi tolerate din punct de vedere social. în cadrul inconştientului
se regăsesc traume trăite în perioada copilăriei, gânduri şi pulsiuni agre­
sive şi sexuale, u n e l e dintre acestea având caracter incestuos. Principala
modalitate prin care Eul se apără de aceste conţinuturi ameninţătoare este
reprezentată de mecanismele de apărare ale Eului (Kaplan-Solms şi Solms,
2000; Moran, 1991; Sandler, Dreher şi Drews, 1991; Zamfirescu, 2012). în
continuare vor fi prezentate principalele mecanisme de apărare descrise
de către Freud.
Unul dintre cel mai des întâlnite mecanisme de apărare este refularea.
Psih analiştii consideră că refularea este cel mai important mecanism de
apărare prin care Eul încearcă să transfere conţinutul ameninţător de la
nivelul conştiinţei la nivelul inconştientului sau să menţină conţinutul
ameninţător aflat în inconştient cât mai departe de conştiinţă. Burger
(2007) oferă un exemplu de refulare în care un băieţel ce îşi surprinde
părinţii într-o scenă amoroasă, atunci când va fi întrebat despre asta, va
spune că nu a văzut nimic. Această negare nu reprezintă o minciună, ci
este mai degrabă încercarea copilului de a uita despre acest eveniment
neplăcut prin transferarea conţinuturilor aferente acestui eveniment de la
nivel conştient la nivel inconştient. Acest mecanism de apărare este speci­
fic oricărei persoane deoarece toţi oamenii se confruntă cu diferite tipuri
de conţinut la nivelul inconştientului despre care nu doresc să devină
conştienţi. Dacă, iniţial, refularea pare a fi un mecanism de apărare care
funcţionează eficient, trebuie spus că are aspectele sale negative. Atunci
când acest mecanism de apărare tranferă o cantitate ridicată de gânduri,
imagini şi sentimente de la nivel conştient la nivel inconştient, Eul este
foarte solicitat, astfel încât, în anumite situaţii, poate rămâne fără energia
necesară ce oferă stabilitate emoţională persoanei în cauză. Atunci când
Eul unei persoane nu are suficientă energie, de obicei acest lucru duce la
formarea unei personalităţi instabile şi dezechilibrate (Burger, 2007).
Un alt mecanism de apărare des întâlnit este reprimarea. Acest meca-
nim de apărare se referă la încercarea conştientă a persoanei de a înde­
părta gândurile negative, aducătoare de anxietate, prin simplul fapt de a
nu se gândi la ele, de a le evita pe cât posibil. Ryckman (2008) afirmă că
un exemplu de astfel de comportament este atunci când un elev care se
confruntă cu gânduri de natură erotică pentru unul dintre profesorii săi
încearcă, pe cât posibil, să nu se gândească la acest aspect, deoarece con­
sideră că este ceva intolerabil ce nu este în concordanţă cu ceea ce este
corect şi moral.
Alt mecanism de apărare intens analizat de către psihanalişti este
formaţiunea reacţională (Ryckman, 2008). Acest mecanism de apărare
acţionează prin transformarea unor conţinuturi ameninţătoare existente
la nivel inconştient în conţinuturi conştiente, însă acestea sunt exprimate
într-o formă total opusă faţă de forma lor iniţială. Comportamentele speci-
lice acestui mecanism de apărare pot fi identificate, deoarece se manifestă
obsesiv şi compulsiv având în vedere că persoana în cauză încearcă să îşi H'>
convingă propriul Eu că gândurile autentice cu care se confruntă sunt de
neacceptat. Cel mai utilizat exemplu de către psihanalişti este acela în care
o fetiţă care de fapt îşi urăşte şi invidiază mama manifestă comportamente
exagerate de dragoste faţă de aceasta pentru a se feri de anxietatea ce ar
putea fi provocată de acceptarea ideii că îşi urăşte mama, idee de netolerat
din punct de vedere moral în societate (Feist şi Feist, 2008); acest tip de dra­
goste manifestat de către fetiţă nu este o dragoste autentică. Alt exemplu
oferit frecvent pentru a înţelege acest mecanism de apărare este acela în
care o persoană ce se manifestă vehement contra pornografiei este de fapt
foarte atrasă de materialele pornografice, însă nu doreşte să se împace cu
acesţ gând, astfel încât se comportă total opus din dorinţa de a evita anxie­
tatea provocată de gândurile intolerabile (Ryckman, 2008).
Altă formă de mecanism de apărare este sublimarea. Spre deosebire
de refulare, care afectează negativ forţa Eului şi implicit capacitatea de
funcţionare a persoanei, reprimarea facilitează funcţionarea persoanei. Unii
psihanalişti consideră că sublimarea este singurul mecanism de apărare
care este în întregime adaptativ. Prin refulare, Eul permite manifestarea
impulsurilor de natură agresivă provenite din inconştient, într-o manieră
dezirabilă social. Spre exemplu, impulsurile agresive se manifestă atunci
când persoana joacă sporturi ce presupun comportamente agresive, aşa
cum sunt boxul sau hocheiul (Burger, 2007). Aşadar, refularea este un meca­
nism de apărare eficient şi productiv, deoarece permite Se-ului să exprime
agresivitatea ce îl caracterizează, iar Eul nu este nevoit să se confrunte cu
conţinuturile ameninţătoare cu scopul de a le stopa (Burger, 2007).
Un alt mecanism de apărare este deplasarea (displacement) (Ewen, 2003).
Ca şi în cazul sublimării, deplasarea are rolul de a direcţiona pulsiuni
ameninţătoare către obiecte şi modalităţi de exprimare ale acestora ce fac
posibilă manifestarea acestor pulsiuni. Totuşi, spre deosebire de sublima­
re, manifestarea acestor conţinuturi ameninţătoare nu aduce recompense
sociale, cu alte cuvinte, nu permite exprimarea acestor conţinuturi într-o
formă social dezirabilă (Burger, 2007). Un exemplu de comportament spe­
cific acestui mecanism de apărare este femeia care este abuzată de către
soţul său şi care acumulează o cantitate impresionantă de furie şi mânie.
Această furie nu poate fi exprimată către soţ, din cauza consecinţelor nega-
live. Totuşi, pentru a se putea elibera de tensiune, femeia îşi va vărsa furia
asupra copiilor sau asupra colegilor de la locul de muncă. Deşi un astfel
de comportament poate atrage la rândul său alte probleme, direcţionarea
furiei asupra unor persoane ce sunt considerate a fi mai puţin periculoa­
se menţine anumite gânduri şi sentimente, intolerabile pentru persoa­
nă, l.i nivelul inconştientului I reud este de părere că majoritatea fobiilor
U) reprezintă de lapl deplasări, adică teama faţă de o persoană s«iii faţă ilr un
obiect .1 fost deplasată asupra altei persoane sau altui obiect asupra cărora
persoana în cauză a putut să îşi manifeste teama (Burger, 20117).
Unul dintre cel mai des întâlnite mecanisme de apărare este negarea.
Atunci când o persoană recurge la negare, aceasta refuză să accepte anu­
mite aspecte evidente ale realităţii, refuză să accepte un anumit aspect al
realităţii ca fiind adevărat, în ciuda faptului că există numeroase dovezi
care să certifice existenţa acelui fapt (Ryckman, 2008). Spre exemplu, un
soţ a cărui soţie a decedat de curând poate să se comporte ca şi când aceas­
ta ar fi încă în viaţă, spunând tuturor că soţia sa se află în vizite la rude
sau este plecată. O astfel de persoană recurge la comportamente specifice
negării, deoarece recunoaşterea conştientă că soţia sa a murit este mai
dureroasă decât comportamentul specific negării. Din descrierea acestui
mecanism de apărare se observă că este unul dezadaptativ şi extrem, iar
utilizarea sa prelungită duce la îndepărtarea faţă de realitate, precum şi la
crearea multor dificultăţi de funcţionare optimă a persoanei (Burger, 2007).
Printre mecanismele de apărare se numără şi raţionalizarea, care presu­
pune justificarea unor comportamente neplăcute şi inacceptabile pentru
persoana în cauză, apelând la scuze şi argumente plauzibile, dar neadevă­
rate (Ryckman, 2008). Spre exemplu, un fotbalist care a fost pus pe lista de
transferuri din cauza slabei sale performanţe din ultimul sezon le spune
cunoscuţilor săi că doreşte să plece din echipă întrucât aceasta a obţinut
o poziţie foarte slabă în clasament. Un alt exemplu este acela în care un
elev care a obţinut o notă foarte mică la o lucrare scrisă, deoarece nu s-a
pregătit pentru evaluare justifică nota primită afirmând că profesorul nu a
fost obiectiv şi că întotdeauna este nemulţumit de prestaţia sa, indiferent
cât de mult s-ar pregăti.
Alt mecanism de apărare este intelectualizarea. Acest mecanism de apă­
rare permite unei persoane să se apere împotriva conţinuturilor psihice
provocatoare de suferinţă. Intelectualizarea presupune o disociere între
gândurile şi sentimentele unei persoane (Ryckman, 2008; Zamfirescu,
2009). O persoană care apelează la intelectualizare, înainte să permi­
tă pătrunderea conţinutului ameninţător în cadrul conştiinţei (Eului) va
îndepărta componenta afectivă din acel conţinut. Oamenii pot deveni
conştienţi cu privire la respectivele evenimente, fără a resimţi anxietate,
prin tratarea unor evenimente traumatice strict din punct de vedere inte­
lectual, fără a rezona afectiv cu acestea.
Altă formă a mecanismelor de apărare este proiecţia. Proiecţia se referă
la atribuirea unor impulsuri sau caracteristici inacceptabile ce sunt specifi­
ce persoanei în cauză, către o altă persoană. Un exemplu de astfel de com­
portament este atunci când un tânăr interpretează comportamentele unor

MIMAI ANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHAlLĂ

lentei m.li in vârstă faţă de el ca având lentă erotică. I ,a nivel conştient, II'
l.manii respectiv este de părere că a avea interacţiuni sexuale cu per
st tarte mai în vârstă este un lucru dezgustător, dar în inconştientul său
acesta este atras de persoanele mai în vârstă. In acest exemplu, tânărul se
păcăleşte pe sine, fiind de părere că este dezgustat de persoanele mai în
vârstă, însă, la nivel inconştient, este atras de către acestea (Feist şi Feist,
2008). De asemenea, un exemplu de proiecţie este acela în care o femeie
care se declară dezgustată de faptul că multe persoane din cartierul în
care locuieşte comit adulter se confruntă cu dorinţa de a-şi înşela soţul
(Murger, 2007). O formă extremă a proiecţiei este paranoia, care reprezintă
o formă patologică de delir de gelozie sau de persecuţie.
Mecanismul de apărare care este opus proiecţiei este introiecţia. în timp
ce proiecţia reprezintă transferul unui impuls propriu, perceput ca fiind
de neacceptat, către o altă persoană, introiecţia se referă la însuşirea şi
adoptarea unor aspecte pozitive şi calităţi ale altor persoane de către pro­
priul Eu (Feist şi Feist, 2008). Spre exemplu, un adolescent poate adopta
comportamentele, gesturile şi stilul de viaţă al unei celebrităţi. Făcând
asta, adolescentul se confruntă cu o stimă de sine bombastică, ţinând
departe sentimentele de inferioritate
Ultimul mecanism de apărare care va fi prezentat este fixaţia. Din
punct de vedere psihanalitic, personalitatea umană se dezvoltă înconti­
nuu, urmând anumite stadii de dezvoltare care vor fi prezentate în pagi­
nile care urmează. Totuşi, acest proces de dezvoltare nu este lipsit de
ameninţări, anxietate şi trăiri traumatice. Atunci când trecerea către sta­
diul următor de dezvoltare este percepută ca fiind una dureroasă şi impo­
sibil de suportat, Eul rămâne la stadiul actual de dezvoltare. Acest meca­
nism poartă numele de fixaţie (Feist şi Feist, 2008). Chiar dacă la prima
impresie termenul de fixaţie ne duce cu gândul la ceva de natură patolo­
gică, în psihanaliză se consideră că acest mecanism este universal, fiind
specific tuturor oamenilor. Aşadar, persoanele adulte ce resimt o plăcere
deosebită atunci când mănâncă, fumează sau vorbesc exagerat de mult
se consideră că se confruntă cu o fixaţie în stadiul oral de dezvoltare, iar
persoanele foarte organizate şi ordonate ce preferă să fie mereu înconju­
rate de curăţenie se confruntă cu o fixaţie în stadiul anal de dezvoltare.

Dezvoltarea personalităţii din perspectivă psihanalitică

* în teoria psihanalitică, personalitatea umană urmează cinci stadii de

dezvoltare (Lazare, Klerman şi Armor, 1966). Acestea sunt stadiul oral,
stadiul anal, stadiul falie, stadiul de latenţă şi stadiul genital.

Tratat de psihologia personalităţii ■ Teoria psihodinamică a personalităţii

 Primul stadiu de dezvoltare a personalităţii este sladiul oml (Paza re,
Klerman .şi Armor, 1966). In primul an şi jumătate de viaţă, zona res­
ponsabilă cu plăcerea şi cu satisfacerea pulsiunilor este zona orală (gură,
buze, limbă). în concepţia lui Freud, activitatea de supt la sân nu are doar
rol de hrănire, ci şi un rol erotic. Freud argumentează această viziune prin
faptul că, în general, copilul îşi doreşte să continue activitatea de supt şi
după ce nu mai are nevoie de hrană pe această cale, fiind de părere că
aceasta este dovada că activitatea de supt serveşte şi ca o modalitate de
satisfacere a pulsiunilor erotice. Freud este de părere că, în această peri­
oadă, se manifestă şi unele pulsiuni agresive, întrucât copilul, atunci când
are suficient de crescuţi dinţii, începe să muşte sânul mamei (Schultz şi
Schultz, 2004).
AI doilea stadiu de dezvoltare a personalităţii în teoria psihanalitică
este stadiul anal (Juni şi Lo Cascio, 1985; Lewis şi Maltby, 1992). în jurul
vârstei de un an şi jumătate, copilul începe să înveţe să îşi controleze acti­
vitatea de excreţie. Astfel, majoritatea energiei sexuale şi a libidoului este
deplasată din zona orală în zona anală, întrucât copilul începe să resimtă
plăcere din senzaţia oferită de activitatea de excreţie (Ewen, 2003). Tot în
această perioadă copilul începe să înţeleagă că deţine un oarecare control
asupra a ceea ce se întâmplă în mediul său înconjurător, prin deciziile
sale de a desfăşura activitatea de excreţie la toaletă sau nu. Astfel, prima
decizie, aceea de a merge la toaletă, este asociată cu conştiinciozitatea şi
disciplina copilului, în timp ce cea de-a doua este asociată cu lipsa de
supunere şi ascultare a cerinţelor celorlalţi.
Al treilea stadiu de dezvoltare este stadiul falie (Juni, Rahamin şi
Brannon, 2001; Rose şi Marion, 1975). între vârsta de doi şi trei ani copi­
lul începe să resimtă plăcere prin descoperirea organelor genitale. Tot în
această perioadă, copilul începe să îşi dorească să aibă o relaţie cu mama
sa, aşa cum are aceasta cu tatăl său. Astfel, copilul începe să nutrească
sentimente erotice faţă de mama sa şi, în acelaşi timp, este gelos pe tatăl
său, considerându-1 un adversar. Această situaţie este una dificilă pen­
tru copil, deoarece se confruntă cu aspecte de natură conflictuală. Totuşi,
copilul nutreşte sentimente de afecţiune şi faţă de tatăl său concomitent
cu sentimente de gelozie. Acest fenomen a fost denumit de către Freud
complexul Oedip (Ewen, 2003). Complexul Oedip conduce la conflicte
puternice, care apar în psihicul copilului. Acesta începe să creadă că gân­
durile şi sentimentele sale amoroase cu privire la mamă îl vor costa dra­
gostea şi protecţia pe care tatăl său i-o oferă (Ewen, 2003). Tot în acest
moment copilul descoperă diferenţa dintre sexe, trăgând concluzia că,
iniţial, şi fetiţele au avut un organ genital masculin, dar le-a fost îndepăr­
ta! în semn de pedeapsă şi, dacă va continua să aibă aceste sentimente,
v.i păţi şi el acelaşi lucru (Schultz şi Schultz, 2004). Această temere a fost II'»

denumită de Freud teama de castrare. Pentru a scăpa de teama de castra­

re, copilul începe să scape de pulsiunile caracteristice complexului Oedip,
identificându-se mai mult cu tatăl său, acum dorind să fie precum aces­
ta, mai mult decât să îl înlocuiască. Aşadar, identificarea cu părintele de
acelaşi sex îl ajută pe copil să poată depăşi complexul Oedip şi să se dez­
volte normal din punct de vedere psihosexual. La această vârstă, fetiţele
conştientizează diferenţa dintre sexe, ceea ce le face să se simtă inferioare
şi invidioase, întrucât nu posedă un organ genital precum al persoanelor
de sex masculin. Astfel, fetiţa, în această perioadă, îşi priveşte mama ca
pe un rival, având o dorinţă inconştientă de a compensa defectul său fizic
prin conceperea unui bebeluş împreună cu tatăl său.
Al patrulea stadiu de dezvoltare în teoria psihanalitică este stadiul de
latenţă. Conform teoriei psihanalitice, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani, cele
trei componente ale personalităţii sunt deja formate. Astfel, începând de
la această vârstă şi până la pubertate, pulsiunile sexuale scad în inten­
sitate şi devin neimportante pentru individ. In această perioadă pot să
apară primele contacte cu persoanele de sex opus, iar pulsiunile aferente
sexualităţii infantile din trecutul copilului sunt uitate. Conform unor cer­
cetători (Rose şi Marion, 1975), această perioadă nu ar trebui considerată
un stadiu propriu-zis de dezvoltare a personalităţii.
Ultimul stadiu de dezvoltare este stadiid genital (Green, 1995; Kernberg,
1968). Stadiul genital este practic destinaţia finală a procesului de dez­
voltare psihosexuală. Atunci când acest stadiu a fost atins se consideră
că individul a atins maturitatea psihosexuală. în acest stadiu, narcisismul
scade drastic, persoana nu mai este atât de mult centrată pe sine, fiind din
ce în ce mai interesată de ceilalţi oameni, energia psihică şi libidoul ajung
la nivelul în care persoana poate lega relaţii erotice de succes cu persoa­
nele de sex opus (Ewen, 2003).
Ceea ce este specific în evaluarea personalităţii din punct de vedere
psihanalitic este că aspectele ce se doresc a fi măsurate nu pot fi evaluate
cu ajutorul instrumentelor psihometrice de tip autoevaluare, întrucât aces­
te aspecte ce îi interesează pe psihanalişti se află în inconştientul persoanei
evaluate, iar persoana nu are acces la ele. Pentru a soluţiona această pro­
blemă, cercetătorii în psihanaliză au creat testele proiective. Conţinutul
acestor instrumente este format din imagini cu caracter ambiguu precum
petele de cerneală sau imagini neclare şi vagi. Datorită acestui caracter
ambiguu al conţinutului testelor, atunci când este întrebată ce observă în
imaginile respective, o persoană are posibilitatea să evoce conţinuturi exis­
tente la nivelul inconştientului, conţinuturi despre care psihanaliştii consi­
deră că reprezintă cheia de interpretare a simptomatologiei persoanei in
cauză. Această evocare a materialului inconştient este posibilă prin inter­
mediul proiecţiei, mecanism de apărare descris cu câteva pagini în urmă.
Printre cele mai importante teste de evaluare a personalităţii în psihanali­
ză sunt Testul arborelui, Testul Apercepţiei Tematice (TAT) şi Testul pete­
lor de cerneală Rorschach (Burger, 2007).

REZUMAT

Pentru Freud, la baza comportamentelor umane stau energia psihică

şi instinctele. Un instinct devine activ atunci când corpul uman este în
căutarea unor anumite substanţe sau activităţi. Cel mai simplu exemplu
este nevoia de apă şi hrană. Iniţial, în teoria psihanalitică s-a considerat
că personalitatea umană este compusă din trei componente: conştientul,
preconştientul şi inconştientul (Freud, 1933/2010). Acest model al
personalităţii a fost denumit modelul topografic. Din cauza dificultăţilor
de a susţine această conceptualizare cu date obţinute pe cale empirică din
studiile de caz, această teorie a fost abandonată, impunându-se o alta,
conform căreia personalitatea umană este compusă din Se, Eu şi Supraeu
(Muir, 1992; Emde, 1994; Beeber, 1999; Newirth, 2000; Lyon-Ruth, 1998;
Beach şi Power, 1996). Schultz şi Schultz (2004) afirmă că Se-ul este compo­
nenta personalităţii care include toate instinctele şi toate pulsiunile şi este
sursa energiei psihice şi a libidoului. Se-ul este o componentă inconştientă
a personalităţii, fiind conceptualizat de mulţi autori (Avstreih, 1981; Klaif,
1985; Kelen, 1990; Geller, 2003; Conn, 1997; Ad Dab'Bagh, 2012) ca fiind
partea întunecată, sălbatică şi lipsită de organizare a personalităţii. A doua
dimensiune a personalităţii în teoria psihanalitică este Eul (Avery şi Ryan,
1988; Tryon, 1986; Baumeister şi Vohs, 2007). Eul reprezintă dimensiunea
conştientă şi raţională a personalităţii. După naştere, în procesul de edu­
care, fiinţa umană învaţă că nu se poate comporta exact aşa cum doreşte,
indiferent de circumstanţele realităţii. A treia dimensiune a personalităţii
în perspectiva psihanalitică este Supraeul (Carveth, 2010). începând de la
naştere şi în primii ani de viaţă, copiii nu pot distinge ceea ce este bine
şi corect de ceea ce este greşit. Această funcţie este îndeplinită de părinţi
(Ewen, 2003). De-a lungul timpului, copilul începe să îşi însuşească stan­
dardele comunităţii în care trăieşte, începe să se identifice cu părinţii şi
implicit să internalizeze standardele comportamentale propuse de aceştia.
In acest fel se formează Supraeul.
IV lângă elementele componente ce formează structura personalităţii,
Freud a oferit o explicaţie cu privire la modalitatea în care structura
psihică a unei persoane determină comportamentul acesteia. In teoria
psihanalitică, la baza comportamentelor stau pulsiunile, stimuli constanţi
cu caracter motivaţional specifici psihicului uman. Freud afirmă că toate
pulsiunile pot fi grupate în două mari categorii: pulsiunile sexuale şi pul­
siunile agresive. Energia specifică pulsiunilor sexuale este numită libido.
Pulsiunile îşi au originea la nivelul Se-ului, însă sunt gestionate şi con­
trolate de către Eu. Cea de-a doua categorie de pulsiuni este reprezentată
de pulsiunile agresive. Această categorie de pulsiuni mai poartă numele
şi de pulsiuni distructive, întrucât se orientează spre revenirea la starea
anorganică. Deoarece starea anorganică este dobândită prin moarte, sco­
pul pulsiunilor agresive este autodistrugerea. Freud este de părere că pul­
siunile agresive sunt specifice fiecărei persoane şi explică comportamente
extreme şi distructive al persoanelor precum războaiele sau genocidul.
Pe lângă pulsiunile sexuale şi agresive, Freud a acordat o importanţă
deosebită şi conceptului de anxietate, definită ca o stare afectivă neplăcută
însoţită de o senzaţie fizică ce avertizează persoana cu privire la existenţa
unui pericol iminent. Dintre instanţele psihice, doar Eul poate produce şi
resimţi anxietatea, însă Se-ul şi Supraeul, precum şi mediul înconjurător
sunt implicate în cele trei tipuri de anxietate: nevrotică, morală şi realistă.
în teoria psihanalitică se consideră că inconştientul este caracterizat în
cea mai mare parte de conţinut psihologic. O mare parte din acest conţinut
este reprezentat de aspecte lipsite de raţiune şi care nu sunt acceptate şi
tolerate din punct de vedere social. în cadrul inconştientului se regăsesc
traume trăite în perioada copilăriei, gânduri şi pulsiuni agresive şi sexu­
ale, unele dintre acestea cu caracter incestuos. Principala modalitate prin
care Eul se apără de aceste conţinuturi ameninţătoare este reprezentată de
mecanismele de apărare ale Eului (Kaplan-Solms şi Solms, 2000; Moran,
1991; Sandler, Dreher şi Drews, 1991). Printre cele mai importante meca­
nisme de apărare se numără: refularea, reprimarea, proiecţia, intelectua­
li/area, raţionalizarea, formaţiunea reacţională şi introiecţia.
în teoria psihanalitică, personalitatea umană urmează cinci stadii de
dezvoltare (Lazare, Klermân şi Armor, 1966). Acestea sunt: stadiul oral,
stadiul anal, stadiul falie, stadiul de latenţă şi stadiul genital.
Primul stadiu de dezvoltare a personalităţii este stadiul oral (Lazare,
Klerman şi Armor, 1966). în primul an şi jumătate de viaţă, zona respon­
sabilă cu plăcerea şi cu satisfacerea pulsiunilor este zona orală (gură, buze,
limbă). Al doilea stadiu de dezvoltare a personalităţii în teoria psihana­
litică este stadiul anal (juni şi Lo Cascio, 1985; Lewis şi Maltby, 1992). în
jurul vârstei de un an şi jumătate copilul începe să înveţe să îşi controleze
activitatea de excreţie. Astfel, majoritatea energiei sexuale şi a libidou­
lui este deplasată din zona orală în zona anală, întrucât copilul începe
să resimtă plăcere din senzaţia oleiilă de activitatea de excreţie (Ewen,
12 2 2003). Al treilea stadiu de dezvoltare este stadiul falie (Juni, Kahamin şi
Brannon, 2001; Rose şi Marion, 1975). Intre vârsta de doi şi trei ani copilul
începe să resimtă plăcere prin descoperirea organelor genitale. Al patru­
lea stadiu de dezvoltare este stadiul de latenţă. Conform teoriei psihana­
litice, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani, cele trei componente ale personalităţii
sunt deja formate. Astfel, începând de la această vârstă până la pubertate,
pulsiunile sexuale scad în intensitate şi devin neimportante pentru indi­
vid. In această perioadă pot să apară primele contacte cu persoanele de
sex opus. Ultimul stadiu de dezvoltare este stadiul genital (Green, 1995;
Kernberg, 1968). Stadiul genital este practic destinaţia finală a procesului
de dezvoltare psihosexuală. Atunci când acest stadiu a fost atins se con­
sideră că individul a atins maturitatea psihosexuală.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este factorul determinant al comportamentului uman după Freud?

2. Care sunt componentele personalităţii specifice modelului topografic?
3. Descrieţi Se-ul din perspectiva psihanalitică.
4. Descrieţi Eul din perspectiva psihanalitică
5. Descrieţi Supraeul din perspectiva psihanalitică.
6. Care este scopul tuturor comportamentelor umane?
7. Caracterizaţi pe scurt pulsiunile sexuale.
8. Explicaţi conceptul de pulsiuni agresive.
9. I)escrieţi conceptul de anxietate din perspectiva psihanalitică.
II). Explicaţi termenul de mecanism de apărare şi prezentaţi pe scurt prin­
cipalele mecanisme de apărare ale Eului.
II Prezentaţi pe scurt stadiul oral de dezvoltare a personalităţii.
12. IÎnscrieţi stadiul anal de dezvoltare a personalităţii.
I Prezentaţi principalele caracteristici ale stadiului de latenţă din dez­
volt. irea personalităţii.
II I Înscrieţi stadiul genital de dezvoltare a personalităţii.
15. I’i in ce metodă se evaluează personalitatea din perspectiva psihanali-
lic.i şi care sunt principalele instrumente folosite?
 ( APITOLUL 7

Teoria um anistă a personalităţii

In paralel cu Freud, aproape în aceeaşi perioadă, mulţi cercetători

din psihologie nu au fost de acord cu viziunea acestuia despre natura şi
comportamentul omului (Daniels, 1982; Nicholson, 2007). Aceştia şi-au
argumentat poziţia prin faptul că fiinţa umană este ghidată şi de struc­
turi mult mai complexe decât instinctele şi pulsiunile de natură sexuală.
( ercetătorii care au îmbrăţişat această viziune au conturat teoria umanis­
tă a personalităţii.
Cel mai important şi recunoscut cercetător care a studiat personali­
tatea umană din perspectivă umanistă este Cari Rogers (Rogers, 1957;
l%3; 1974; 1995; Rogers şi Skinner, 1956; Wickman şi Campbell, 2003).
Rogers s-a născut pe 8 ianuare 1902 în Oak Park, Illinois, fiind al patru­
lea dintrei cei şase copii ai familiei. In primii ani de viaţă era mai ataşat
de mama sa, deoarece tatăl petrecea foarte mult timp departe de casă din
cauza serviciului. Părinţii săi erau oameni religioşi, transmiţându-i şi lui
aceleaşi valori despre viaţă. în copilărie, Rogers a fost foarte interesat de
scrierile religioase, studiind Biblia încă din primii ani de şcoală. Planul
.. i i i iniţial a fost acela de a deveni agricultor, astfel încât a urmat cursuri
le de agronomie din cadrul Universităţii din Winsconsin. încă din primul
an de studiu, Rogers şi-a pierdut interesul pentru agricultură, dedicân-
du-se religiei. în anul trei de facultate, acesta a petrecut o perioadă de
şase luni în China cu scopul de a lua parte la câteva conferinţe despre
religie. Perioada petrecută în China l-a marcat profund, făcându-1 să-şi
schimbe concepţia despre lume şi viaţă şi dobândind o viziune liberala
asupra vieţii. în ciuda acestei schimbări, nu a abandonat studiul religiei,
astfel încât în anul 1924 s-a înscris la Seminarul Teologic din New York
cu scopul de a deveni preot. în această perioadă, Rogers s-a convins că
nu este atras de doctrinele religioase părăsind seminarul în anul 1926
- pentru a se înscrie la Facultatea de Ştiinţele Educaţiei din cadrul Teachers
Col lege, pentru a studia psihologia clinică şi educaţională. A studiat şi
psihanaliza freudiană, însă nu a fost atras în mod deosebit de aceasta.
A obţinut titlul de doctor în anul 1931 din partea Colombia University.
A început să lucreze pentru Rochester Society în prevenirea abuzării şi
124 maltratării copiilor. A petrecut doisprezece ani la Rochester, în acest timp
punând bazele propriei şcoli de psihoterapie, psihoterapia centrată pe cli­
ent, publicând cartea Counseling and Psychoterapy în anul 1944.
Deşi la vremea sa principala orientare în psihologie era psihanaliza,
Rogers nu a fost de acord cu principiile acesteia şi mai ales cu partea prac­
tică, respectiv cu modalitatea de implicare a psihanalizei în psihopatolo­
gie. Rogers era de părere că psihoterapeutul psihanalist urmează etape
foarte stricte, ghidându-1 pe pacient spre direcţii prestabilite şi aşteptând
de la acesta anumite răspunsuri şi comportamente pentru a considera că
starea lui s-a ameliorat. In concepţia lui Rogers, persoana în cauză este
singura care trebuie să ştie cum trebuie să fie pentru a fi o persoană nor­
mală, sănătoasă şi împlinită.
Rolul central în teoria rogersiană despre personalitate îl ocupă concep­
tul de autoactualizare (Wickman şi Campbell, 2003). Prin autoactualiza-
re, Rogers înţelege tendinţa înnăscută a individului de a-şi dezvolta tot
ceea ce ţine de potenţialul constructiv şi sănătos al fiinţei umane (Ewen,
2003). Conform teoriei rogersiene, tendinţa de autoactualizare cuprin­
de atât comportamente determinate de intenţia de reducere a instinc­
telor (drive-reduction behaviors), cât şi comportamente determinate de
creşterea în intensitate a instinctelor, precum curiozitatea sau creativitatea,
în concepţia lui Rogers, toate persoanele au nevoie de valorizare, respect
şi afectivitate din partea celor care le sunt apropiaţi, respectiv au nevoie
de apreciere pozitivă. Nevoia de apreciere pozitivă din partea apropiaţilor
este o nevoie înnăscută care se manifestă pe durata întregii vieţi. O altă
nevoie definitorie pentru om este nevoia de autoapreciere pozitivă (Ewen,
2003). Astfel, conform lui Rogers, modul în care cei apropiaţi nouă ne per­
cep influenţează puternic propria percepţie despre noi înşine. Prin urma­
re, încercarea de a satisface nevoia de apreciere pozitivă reprezintă prin­
cipala barieră împotriva fenomenului de autoactualizare.

Structura personalităţiiîn teoria rogersiană

Conform teoriei rogersiene, procesul de autoactualizare nu are de-a

face cu trecutul şi copilăria persoanei. Rogers recunoaşte importanţa copi­
lăriei în formarea personalităţii adulte, însă nu este de acord cu afirmaţia
potrivit căreia comportamentele umane sunt determinate de aspecte ce
ţin de trecut. El este de părere că nevoile şi dorinţele prezente ale indivi­
dului nu îşi au originile în trecut, fiind singurele nevoi ce trebuie să fie
satisfăcute. Aceasta este abordarea organicistă, care ocupă rolul centr.il în
teoria lui Rogers (Ewen, 2003). în explicarea personalităţii umane, Rogers
 iu i a apelat la diferite constructe, bazându-se în exclusivitate pe aborda­
rea organicistă, fiind de părere că procesul de actualizare implică întregul
organism uman. în conformitate cu teoria umanistă a lui Rogers, persona­
litatea umană poate fi explicată cu ajutorul următoarelor concepte-cheie:
Experienţa. Rogers este de părere că fiecare individ se află în cen­
trul propriei existenţe şi experienţe interioare, experienţă ce nu poate fi
niciodată percepută şi înţeleasă perfect de nimeni altcineva (Schultz şi
Schultz, 2004). Experienţa reprezintă tot ceea ce este accesibil conştiinţei
unei persoane într-un anumit moment aşa cum sunt gândurile, emoţiile
sau percepţiile. Tot în spectrul experienţei se încadrează şi trebuinţele
şi nevoile personale. Totuşi, conform lui Rogers, doar o mică parte din
întreaga experienţă este percepută conştient, acesta fiind de părere că cea
mai mare parte a experienţei este compusă din stimuli şi elemente care
se află în afara câmpului conştient, acestea fiind foarte asemănătoare cu
percepţiile subliminale din teoria lui Jung (Ewen, 2003). Se poate observa
că Rogers atribuie o importanţă semnificativă vieţii psihice inconştiente,
considerând că experienţa este construită prin analize logice şi cauzale.
Rogers este de părere că modalitatea oamenilor de a interpreta realitatea
este mult mai importantă decât realitatea obiectivă în sine, oferind şi un
exemplu clarificator. Atunci când un copil mic este luat în braţe de un
adult cu o atitudine foarte caldă şi blândă, dar care este străin, copilul per­
cepe situaţia respectivă ca pe una ameninţătoare, în concluzie resimţind
teamă şi tensiune (Ewen, 2003). Astfel, modalitatea unică în care fiecare
persoană percepe realitatea este mai importantă în funcţionarea şi adap­
tarea la mediu a persoanei respective decât realitatea obiectivă în sine.
Alt termen-cheie în teoria rogersiană este procesul de evaluare organicisl
(Sheldon, Arndt şi Houser-Marko, 2003; Schultz şi Schultz, 2004). Oamenii
nu trebuie să înveţe şi să deprindă ceea ce reprezintă actualizare sau ceea
ce nu reprezintă actualizare, întrucât există o tendinţă înnăscută de a
evalua în mod^pozitiv tot ceea ce percepem ca fiind autoactualizator şi
de a evalua negativ tot oeea ce percepem ca fiind nonactualizator. Un
exemplu edificator oferit de Ewen (2003) descrie situaţia în care un copil
mic evaluează pozitiv hrana atunci când îi este foame, însă arată dez­
gust faţă de hrană (evaluare negativă) atunci când se instalează starea
de saţietate. Aşadar, oamenii percep tot ceea ce este bun pentru ei, tot
ivea ce le provoacă satisfacţie ca sursă de actualizare. Rogers consideră
' că aspectele inconştiente ale experienţei umane influenţează semnificativ
viaţa conştientă, activităţile, planurile şi deciziile oamenilor.
Conceptul de sine. Conform teoriei rogersiene a personalităţii, copilul
mic fiind ghidat de tendinţa de actualizare îşi măreşte câmpul experienţial
şi începe să se perceapă ca liind o entitate totalmente separată. Rogers a
identificat două dimensiuni ale sinelui: conceptul de sine şi şinele ideal. In
opinia sa, conceptul de sine este în întregime conştient şi reprezintă par­
tea cea mai de suprafaţă a personalităţii (Ewen, 2003; Schultz şi Schultz,
2004). Conceptul de sine include toate aspectele definitorii pentru o per­
soană, precum şi toate experienţele de care este conştientă. Conceptul de
sine, aşa cum este el considerat în teoria lui Rogers, este un concept deli­
mitat de şinele organic (Feist şi Feist, 2008). Spre exemplu, o parte fizică
a persoanei, aşa cum este zona abdominală, este parte a sinelui fizic, însă
nu şi a sinelui ca şi concept rogersian. Din moment ce zona respectivă
nu este percepută constant şi conştient de către persoană, nu reprezintă
0 componentă a sinelui fizic. Pentru a putea considera o parte a sinelui
organic ca fiind parte a conceptului de sine este nevoie ca acea parte, zona
abdominală spre exemplu, să fie caracterizată de durere şi disconfort pen­
tru ca atenţia persoanei să fie captată de acea zonă, astfel încât să devină
conştientă (Feist şi Feist, 2008). Aşadar, în viaţa de zi cu zi, oamenii pot
renega anumite aspecte ale vieţii lor, deoarece nu se află în concordanţă
cu şinele lor. Conform acestei teorii, unei persoane îi este foarte greu să îşi
schimbe comportamentul sau să înveţe lucruri noi odată ce şinele persoa­
nei s-a format. Experienţele şi conţinuturile care nu sunt în concordanţă
cu caracteristicile sinelui sunt respinse sau sunt percepute într-o formă
distorsionată (Feist şi Feist, 2008). Totuşi, definitivarea sinelui nu duce la
imposibilitatea schimbării unei persoane, ci, mai degrabă, face ca aceas­
tă schimbare să fie foarte dificilă. Schimbarea este posibilă numai într-un
context în care persoana este acceptată necondiţionat de ceilalţi, astfel
încât este posibilă reducerea anxietăţii şi a sentimentului de ameninţare.
Cel de-al doilea subsistem al sinelui este reprezentat de şinele ideal.
Şinele ideal este definit ca fiind modalitatea de a percepe şinele într-o
manieră idealistă, aşa cum doreşte persoana să fie. Şinele ideal este for­
mat din caracteristicile şi atributele pe care o persoană doreşte să le pose­
de. Existenţa unei diferenţe semnificative între conceptul de sine şi şine­
le ideal duce la apariţia incongruenţei şi, prin urmare, la formarea unei
personalităţi dezorganizate. In teoria rogersiană, persoanele considera­
te a fi sănătoase din punct de vedere psihologic şi dezvoltate armonios,
au cele două subsisteme ale sinelui aproape identice (Sheldon, Arndt şi
Houser-Marko, 2003).
Conştientizarea (awareness) este specifică conceptului de sine şi sine-
1n i ideal (Schofield şi Abbuhl, 1975). Fără existenţa conştientizării nu
am putea vorbi despre conceptul de sine şi nici despre şinele ideal. Prin
conştientizare, Rogers înţelege „reprezentarea simbolică a unei porţiuni
din experienţa noastră" (Rogers, 1959, p. 158, citat în Feist şi Feist, 2008).
In teoria sa, Rogers a identificat trei niveluri de conştientizare.. Primul
 ni voi este denumit ignorarea sau negarea. Unele experienţe şi evenimente I27
din viaţa noastră sunt percepute sub pragul conştiinţei, astfel încât sunt
ignorate sau negate, cu alte cuvinte, nu suntem conştienţi de existenţa
lor. Un exemplu de ignorare este atunci când mergem pe o stradă foarte
aglomerată, unde există numeroşi stimuli de tip vizual şi auditiv şi, deoa­
rece nu îi putem surprinde pe toţi, preferăm să îi ignorăm, continuân-
du-ne drumul (Feist şi Feist, 2008). Al doilea nivel este cel al experienţelor
corect percepute de către persoană. Acest tip de experienţe sunt accep­
tate de către persoană, fiind integrate cu uşurinţă la nivelul conceptului
de sine, deoarece reprezintă experienţe lipsite de ameninţare ce se află
în congruenţă cu conceptul de sine al persoanei. Spre exemplu, un pia­
nist care are o foarte mare încredere în abilităţile sale, atunci când este
complimentat de un prieten cu privire la felul în care cântă, va accepta
în mod deschis aceste laude, admiţând conţinutul acestei experienţe la
nivelul conceptului de sine. Al treilea nivel de conştientizare se referă la
experienţele care sunt percepute într-o formă distorsionată. Atunci când
experienţele pe care le trăim nu sunt congruente cu conceptul nostru de
sine, sunt distorsionate pentru a putea fi asimilate la nivelul sinelui. Spre
exemplu, dacă pianistul din exemplul de mai sus ar fi primit aceleaşi com­
plimente, în urma prestaţiei sale, de la un coleg de breaslă, şi nu de la un
prieten, este posibil să fi reacţionat total diferit. în această situaţie, nu ar
mai fi rezonat cu ceea ce afirmă interlocutorul său, punându-şi întrebări
de tipul „De ce doreşte să mă laude?" Experienţa trăită poate fi distorsi­
onată şi asimilată la nivelul sinelui astfel încât pianistul să afirme că este
o persoană care nu are încredere în colegi de breaslă ce afişează o poziţie
falsă cu scopul de a-1 păcăli, când, de fapt, intenţiile colegului său au fost
autentice (Feist şi Feist, 2008).
Un alt aspect important cu privire la conştientizare este negarea
experienţelor pozitive (Trope şi Pomerantz, 1988). Exemplul referitor la
pianist ne arată că nu doar experienţele negative sunt distorsionate sau
ignorate. Acelaşi lucru se întâţnplă şi în cazul multor experienţe pozitive.
Există persoane care au probleme în a accepta complimente autentice sau
feedback pozitiv, chiar şi atunci când merită. Spre exemplu, un elev care
este caracterizat de o incongruenţă între şinele ideal şi conceptul de sine,
atunci când va obţine o notă mare la o lucrare scrisă îi va fi imposibil să
se bucure de rezultatul obţinut, căutând argumente cum ar fi că materia
respectivă este cea mai uşoară din toată programa sau că restul colegilor
nu s-au pregătit pentru evaluare, când, în realitate, este în totalitate meri­
tul său, aceasta fiind o experienţă pozitivă negată. Oamenii tind să distor-
sioneze experienţele pozitive atunci când nu au încredere în cel cu care
interacţionează sau pentru că simt că nu le merită.
 Rogers afirmă că personalitatea umană se dezvoltă armonios alunei
când persoana este valorizată de cei apropiaţi. Un copil, la naştere, are
nevoie de ajutor din partea apropiaţilor pentru a putea creşte. Când copi­
lul primeşte acest ajutor, conform teoriei rogersiene, a fost apreciat pozitiv
(positive regard). Prin urmare, copilul dezvoltă o nevoie constantă de a fi
iubit, plăcut şi acceptat necondiţionat de către cei apropiaţi lui.
Rogers este de părere că procesul de formare a personalităţii nu este
încheiat în toate cazurile cu definitivarea personalităţii mature şi armoni­
oase, considerând că există oameni a căror personalitate nu se dezvoltă în
condiţii normale. Obstacolele în calea dezvoltării normale a personalităţii
sunt reprezentate de condiţionările valorizante (conditions of worth),
incongruenţa, defensiva şi dezorganizarea. In continuare, vor fi prezen­
tate pe scurt aceste caracteristici.
Condiţionările valorizante se referă situaţiile în care copilul nu se bucu­
ră de o apreciere pozitivă necondiţionată, fiind plăcut şi acceptat doar
dacă satisface aşteptările celor din jurul său. Aceste condiţionări devin
criteriul după care oamenii acceptă sau resping experienţele pe care le
trăiesc. Cu timpul, copilul integrează la nivelul sinelui atitudinile şi com­
portamentele de care ceilalţi dau dovadă în raport cu el, astfel încât va
evalua viitoarele experienţe în raport cu conţinuturile integrate la nivelul
sinelui (Feist şi Feist, 2008). în cazul în care copilul observă că este iubit
şi înţeles, indiferent de acţiunile sale, el va conştientiza că este acceptat
necondiţionat. în cazul în care observă că unele dintre comportamente­
le sale sunt acceptate în timp ce altele nu, atunci va conştientiza că este
acceptat condiţionat, astfel încât pe viitor va conştientiza şi asimila doar
acele experienţe ce sunt congruente cu acceptarea condiţionată. Astfel,
se va îndepărta de conceptul său real de sine, căutând să se angajeze în
experienţe şi comportamente ce satisfac principiul acceptării condiţionate
pentru a se simţi acceptat de cei apropiaţi. încă din copilăria timpurie
copilul este învăţat să îşi înfrâneze anumite instincte şi opinii şi să copi­
eze patternuri de comportament ale altor persoane care sunt considerate
a fi dezirabile. în teoria rogersiană, asimiliarea la nivelul sinelui a acestor
comportamente ale altora îl îndepărtează pe copil faţă de şinele său real,
creând dezechilibru şi incongruenţă.
Următorul obstacol ce stă în calea dezvoltării normale a personalităţii
esle incongruenţa. După Rogers, organismul şi şinele sunt două entităţi
diferite care pot să fie sau nu congruente una cu cealaltă. Actualizarea se
referă la tendinţa naturală a organismului de a se îndrepta spre împlini­
re', spre satisfacţie, în timp ce actualizarea de sine este tendinţa sinelui
de .) se îndrepta spre satisfacţie şi împlinire (Ewen, 2003). Aceste două
tendinţe sunt deseori în dezechilibru una faţă de cealaltă. Dezechilibrul

IAI ANI II I •MIIIAI I A( HRAII -VI Al) UlJRlAVI HDI •II ODOR MlllAll A
 iiparo atunci când persoana nu percepe experienţele do tip organicistic 129
c.i fiind acelaşi lucru cu experienţele legate de sine (Ewen, 2003). Această
incongruenţă dintre experienţele organiciste şi experienţele conceptu­
lui de sine reprezintă sursa tulburărilor psihice. Acceptarea condiţionată
experimentată de către persoană în timpul copilăriei poate conduce la
crearea unui sine fals ce este bazat pe experienţe distorsionate şi negate.
Şinele rezultat conţine percepţii distorsionate ce nu se află în concordanţă
cu experienţele organiciste. Această incongruenţă dintre sine şi organism
duce la apariţia unor comportamente dezorganizate (Feist şi Feist, 2008).
Rogers consideră că între nivelul incongruenţei şi cel al vulnerabilităţii
este o relaţie direct proporţională. Persoanele sunt vulnerabile atunci când
iui sunt conştiente de existenţa acestei discrepanţe. Lipsa conştientizării

acestei incongruenţe îi face pe oameni să se comporte în maniere de

neînţeles nu doar pentru alţii, cât şi pentru ei înşişi.
I)acă vulnerabilitatea este creată de neconştientizarea incongruenţei
dini re experienţele de tip organicist şi cele specifice conceptului de
sine, atunci anxietatea apare în momentul când persoana este pe cale să
i onştientizeze această incongruenţă. Rogers afirmă că anxietatea apare
deoarece persoana îşi dă seama că ceva nu este în regulă cu propria per­
uană, iar experimentarea anxietăţii în acest context este un pas înainte în
dezvoltarea personală (Feist şi Feist, 2008).
In teoria rogersiană se consideră că, pentru a preveni dezechilibrul din-
I re experienţele organiciste şi şinele perceput, oamenii apelează la defen-
slvă. Defensiva se referă la încercarea sinelui de a se proteja împotriva
anxietăţii prin distorsionarea sau negarea experienţelor ce nu sunt con­
gruente cu conceptul de sine al persoanei. Principalele mijloace defensi­
ve sunt distorsiunea şi negarea. Atunci când se apelează la distorsiune
persoana percepe conştient experienţele ce nu sunt congruente cu con­
ceptul de sine, însă le percepe distorsionat, fără a le înţelege însemnăta-
lea reală, pentru a putea fi în congruenţă cu şinele. Cu alte cuvinte, per­
soana percepe experienţele aşa cum îşi doreşte, nu aşa cum sunt ele în
realitate. Atunci când se apelgază la negare, persoana nu percepe la nivel
conştient experienţele ce nu sunt în concordanţă cu şinele său. Rogers
afirmă că negarea apare mult mai rar ca modalitate de apărare, deoarece,
m iele mai multe cazuri, oamenii distorsionează experienţele ce nu sunt
i i i concordanţă cu şinele lor. In concluzie, atât distorsiunea, cât şi negarea

. i i i acelaşi scop, şi anume acela de a menţine congruenţa dintre percepţia

experienţelor organiciste şi conceptul de sine, protejând persoanele în faţa
anxietăţii şi tensiunii psihice (Ewen, 2003; Feist şi Feist, 2008).
Ultimul obstacol ce împiedică dezvoltarea personalităţii este dezor­
ganizarea (Ewen, 2003). Rogers este de părere că unele comportamente

I.
130 de tip defensiv nu îşi ating obiectivul şi nu funcţionează în toate i azu­
rile. Atunci când defensiva nu ajută la protejarea sinelui, pentru a se
apăra, persoana recurge la comportamente de tip dezorganizat (psiho-
tice). Comportamentele dezorganizate au acelaşi scop ca şi cele defen­
sive. Prin distorsionare şi negare, persoana nu conştientizează existenţa
unei diferenţe semnificative între experienţele organiciste şi conceptul de
sine. Cele două tipuri de comportamente defensive menţin o funcţionare
optimă a persoanei, aceasta având un comportament liniar şi organi­
zat. Atunci când diferenţa dintre experienţele organiciste şi conceptul
de sine devine foarte mare, apar comportamentele dezorganizate care
ajută la echilibrare prin manifestări defensive. Specific comportamente­
lor dezorganizate este faptul că acestea se manifestă fie în concordanţă cu
experienţele organiciste, fie în concordanţă cu conceptul de sine.
Un alt mare autor care a tratat personalitatea umană din punct de vede­
re umanist este Abraham Maslow (1961, 1964, 1967, 1970). Maslow s-a
născut în anul 1908 în New York, fiind cel mai mare dintre cei şapte copii
ai familiei. Având o relaţie tensionată cu părinţii săi, Maslow a fost obligat
de aceştia să urmeze cursurile Facultăţii de drept, însă a abandonat facul­
tatea, nefiind atras de acest domeniu. S-a transferat la Corneli University,
unde a studiat un curs de introducere în psihologie, dar a renunţat rapid
întrucât considera că informaţiile oferite de curs nu au legătură cu fiinţa
umană (Hoffman, 1988, p. 26, citat în Ryckman, 2008). Pasiunea pentru
psihologie a descoperit-o la Universitatea din Winsconsin unde a obţinut
titlul de doctor în anul 1934 şi a devenit asistentul marelui psiholog E.L.
Thorndike. Ca asistent al acestuia a studiat influenţa eredităţii şi a cul­
turii asupra comportamentului uman. însă Maslow nu era satisfăcut de
obiectivele acestor cercetări, deoarece considera că în determinarea com­
portamentului contribuie atât mediul, cât şi factorii genetici. Maslow i-a
împărtăşit părerea sa lui Thorndike şi, spre surprinderea sa, acesta i-a ofe­
rit posibilitatea de a pune bazele propriului program de cercetare. Acesta
a reprezentat punctul de plecare în teoria sa despre comportament şi per­
sonalitatea umană (Ryckman, 2008).
Lucrările lui Maslow au fost ghidate în întregime de viziunea uma­
nistă asupra personalităţii, pornind de la necesitatea de a demonstra că
viziunea pesimistă a lui Freud despre fiinţa umană este una greşită, iar
dorinţele, pulsiunile şi instinctele oamenilor sunt adaptative, sănătoase şi
pozitive, dar şi foarte fragile, uşor de influenţat şi de schimbat de factorii
de mediu (Ewen, 2003). Un punct de referinţă al teoriei sale este cel con­
form căruia trebuinţele şi motivaţiile umane formează o ierarhie (pirami­
da lui Maslow) în care trebuinţele superioare nu devin active şi nu sunt
percepute de către individ până în momentul în care trebuinţele inferioa­
re nu au fost satisfăcute (Schultz şi Shultz, 2004).
Punctul central al teoriei lui Maslow este reprezentat de conceptul de
actualizare de sine (self-actualization) (Daniels, 1982). In opinia sa, natu­
ra intrinsecă a fiecărei persoane este una pozitivă sau cel puţin neutră.
Iîeoarece natura intrinsecă a persoanelor este una pozitivă, este nevoie
ca aceasta să se dezvolte pentru ca oamenii să funcţioneze la capacitate
maximă. Maslow este de părere că dezvoltarea naturii pozitive a omului
este posibilă doar în cadrul unei societăţi ce îi oferă condiţiile necesare
pentru acest lucru şi care oferă o mare libertate omului, astfel încât acesta
să poată să îşi exprime, într-o manieră deschisă, dorinţele şi să ia propri­
ile decizii fără niciun fel de constrângere din partea societăţii (Ryckman,
2008). în cazul în care mediul înconjurător al persoanei este unul restric­
tiv, lăsând o libertate de exprimare şi manifestare foarte restrânsă, per­
sonalitatea se va dezvolta într-o manieră nevrotică. Deşi natura pozitivă
este vulnerabilă, Maslow consideră că aceasta se manifestă pe parcursul
întregii vieţi, principalul său scop fiind acela de a tinde spre actualizarea
de sine.

Dezvoltarea personalităţii în concepţia lui Abraham Maslow

Figura 3. Reprezentarea grafică a ierarhiei nevoilorîn concepţia lui Abraham Maslow

 Elementul central în opera lui Maslow îl reprezintă ierarhia trebuinţelor
(nevoilor) umane (Maslow, 1970; Erickson, 1973). In concepţia sa, oame­
nii sunt caracterizaţi de două mari categorii de nevoi ce sunt determi­
nate de structura lor internă. Acestea sunt nevoile bazale şi metanevoile
sau nevoile de dezvoltare. Nevoile bazale sunt organizate într-o formă
ierarhică şi sunt resimţite mai acut, iar satisfacerea lor este percepută ca
fiind una urgentă. Deşi nevoile bazale sunt organizate ierarhic, autorul
consideră că există cazuri în care această organizare nu este respectată,
argumentând că există persoane, precum cele creative, a căror principală
dorinţă este să creeze şi să dezvolte lucruri noi, fiind mai presus de orica­
re altă nevoie. în ceea ce priveşte metatrebuinţele, acestea nu sunt organi­
zate ierarhic. Pentru a merge spre actualizarea de sine, persoana trebuie,
în primul rând, să îşi satisfacă trebuinţele bazale, apoi să pornească spre
îndeplinirea metatrebuinţelor (Ryckman, 2008).
Conceptul de ierarhie a nevoilor sugerează că, în primul rând, trebuie
să fie satisfăcute nevoile bazale pentru ca nevoile celelalte să capete carac­
ter motivator. Spre exemplu, o persoană ce îşi doreşte, care este motiva­
tă de stimă şi respect sau actualizare de sine înseamnă că are satisfăcute
nevoile fiziologice şi de siguranţă. Maslow a identificat următoarele tipuri
de nevoi: fiziologice, siguranţă, dragoste, stimă sau respect şi actualizare
de sine (Feist şi Feist, 2008; Erickson, 1973).
Cele mai bazale nevoi sunt cele fiziologice. Exemple de astfel de nevoi
sunt foamea, setea, nevoia de oxigen, nevoia de odihnă etc. Această cate­
gorie de nevoi ocupă ponderea cea mai mare dintre toate categoriile de
trebuinţe. Persoanele care resimt nevoia de mâncare îşi doresc în primul
rând să mănânce pentru a-şi satisface această nevoie, nefiind interesate de
a-şi face prieteni sau de a primi respect din partea altora. Până în momen­
tul în care nevoia este satisfăcută, oamenii nu sunt interesaţi de alte aspec­
te ale vieţii, principala lor motivaţie fiind aceea de a obţine hrana necesară
pentru satisfacerea nevoii de mâncare (Burger, 2007; Ryckman, 2008; Feist
şi Feist, 2008). Feist şi Feist (2008) afirmă că în societăţile dezvoltate satis­
facerea acestei nevoi nu reprezintă o problemă. în majoritatea cazurilor,
oamenii au suficientă hrană, iar atunci când afirmă că le este foame, de
obicei se referă la preferinţe şi gusturi, nu la nevoia obiectivă de a mânca.
Astfel, conform lui Maslow, o persoană a cărei nevoie de hrană nu este
satisfăcută nu va fi interesată de particularităţile hranei precum gustul,
textura sau mirosul, important fiind ca hrana să fie comestibilă. Atunci
când oamenii se confruntă cu nevoi fiziologice nesatisfăcute, obiectivul
principal al existenţei lor este de a-şi satisface acele nevoi. Sunt studii
care au demonstrat că oamenii sunt capabili de aproape orice pentru a
obţine hrană (Mickelsen şi Taylor, 1950, citaţi în Feist şi Feist, 2008). Feist
şi Feist (2008) afirmă că nevoile fiziologice se deosebesc de celelalte tipuri 133

de nevoi prin două aspecte. In primul rând, nevoile fiziologice sunt sin­
gurele nevoi care pot fi satisfăcute complet sau chiar suprasatisfăcute.
Un exemplu de nevoie satisfăcută este atunci când o persoană mănân­
că extrem de mult la o masă, încât ideea de mâncare poate să îi producă
senzaţia de greaţă. In aceste cazuri, după ce nevoia a atins pragul optim
de satisfacere, hrana (apa etc.) îşi pierde caracterul motivaţional. în al doi­
lea rând, a doua caracteristică distinctă a nevoilor fiziologice o reprezin-
lă caracterul recurent, cu alte cuvinte, satisfacerea acestor nevoi nu este
permanentă, după o perioadă nevoia reapare, astfel încât trebuie din nou
satisfăcută (Maslow, 1970; Feist şi Feist, 2008).
A doua categorie de nevoi este cea a nevoilor de securitate. în momen­
tul în care individul şi-a satisfăcut nevoile fiziologice, devine motivat
de satisfacerea nevoii de siguranţă. Această nevoie presupune securita­
tea fizică, stabilitate şi dependenţă afectivă, protecţie şi securitate în faţa
unor ameninţări precum terorismul, războiul, boala, haosul sau dezastre­
le naturale (Maslow, 1970). Spre deosebire de nevoile fiziologice, nevoile
de securitate nu pot fi suprasatisfăcute. O persoană nu poate fi niciodată
protejată complet împotriva dezastrelor naturale spre exemplu. Pe timp
de pace, în general, oamenii îşi satisfac cu uşurinţă nevoia de siguranţă,
astfel încât această nevoie nu este percepută ca o nevoie acută de majo­
ritatea oamenilor. După Maslow, copiii sunt în general mai motivaţi de
satisfacerea nevoii de siguranţă, deoarece, în acea perioadă a vieţii, ei per­
cep drept pericole întunericul, străinii sau pedeapsa părinţilor. De aseme­
nea, unii adulţi sunt mai motivaţi de satisfacerea acestei nevoi, deoarece
st> confruntă cu unele temeri iraţionale, existente încă din perioada copi­
lăriei. Această categorie de oamenii investeşte mult mai multă energie
pentru satisfacerea acestei nevoi, iar atunci când nu reuşeşte apare starea
de anxietate de bază (Maslow, 1970).
Următoarea categorie de nevoi este cea a nevoii de relaţionare. Aşadar,
după ce individul'şi-a satisfăcut nevoile fiziologice şi nevoile de siguranţă,
devine motivat de nevoia de dragoste şi iubire. în acest punct, indivi­
dul este interesat în a-şi face prieteni şi în a fi inclus în diferite grupuri
sociale. Această categorie de nevoi cuprinde şi nevoia de iubire erotică
şi de a oferi şi primi dragoste şi iubire (Maslow, 1970). Conform teoriei
lui Maslow, această categorie de nevoi se manifestă diferit, existând mai
mj.ilte categorii de persoane în funcţie de tipul de satisfacere a acestei
nevoi. O primă categorie este aceea formată din persoane care au avut
această nevoie satisfăcută încă din copilărie, astfel încât nu suferă atunci
când sunt respinse de anumite persoane. Aceste persoane sunt conştiente
câ sunt acceptate şi iubite de persoanele care sunt importante pentru ele,
astfel încât, atunci când o persoană le respinge din punct de vedere afec­
tiv, nu percep acest lucru ca pe o traumă. A doua categorie de persoane
este formată din acele persoane care nu au trăit niciodată sentimentul de
iubire şi, la rândul lor, sunt incapabile de a oferi dragoste şi iubire altor
persoane. A treia categorie este formată din acele persoane care au pri­
mit, în timpul copilăriei, dragoste şi iubire în cantităţi foarte reduse. La
vârsta adultă aceste persoane sunt motivate să obţină pe cât posibil dra­
gostea şi iubirea altora. Această categorie de persoane resimte din plin
nevoia de dragoste şi iubire, în comparaţie cu celelalte categorii (Feist şi
Feist, 2008).
Copiii au nevoie de iubire şi dragoste pentru a se dezvolta normal din
punct de vedere psihologic, manifestând această nevoie în mod direct
faţă de adulţi. Nevoia de iubire este în egală măsură caracteristică şi per­
soanelor adulte, însă acestea nu o manifestă în mod direct faţă de ceilalţi.
Unii adulţi manifestă cinism, independenţă sau autosuficienţă, însă, de
fapt, se confruntă cu o nevoie nesatisfăcută de iubire. Alţii îşi manifestă
această nevoie în mod direct, încercând pe cât posibil să se facă iubiţi de
ceilalţi. De cele mai multe ori, această metodă de satisfacere a nevoii de
iubire este sortită eşecului, întrucât ceilalţi se simt agasaţi de insistenţele
lor (Feist şi Feist, 2008).
Al patrulea nivel este cel al nevoii de stimă şi respect (Schultz şi
Schultz, 2004). După satisfacerea nevoii de iubire, un individ poate fi
motivat de nevoia de stimă. Această nevoie cuprinde aspecte precum
încrederea în sine, stima de sine şi conştientizarea individului că este
apreciat şi respectat de ceilalţi. In ceea ce priveşte această categorie de
nevoi, Maslow a identificat două dimensiuni ale sale: reputaţia şi stima
de sine. Reputaţia se referă la percepţia celorlalţi despre individ ca fiind
o persoană valoroasă, competentă şi prestigioasă. Stima de sine se referă
la percepţia individului despre sine însuşi ca fiind o persoană valoroasă
şi demnă de respect (Rosengerg, 1995).
Ultimul nivel al nevoilor din ierarhia lui Maslow este cel al nevoilor
de autoactualizare (Daniels, 1982). In momentul în care îşi satisfac nevo­
ile de stimă şi respect, oamenii sunt motivaţi de nevoia de autoactualiza­
re. Atunci când o categorie de nevoi din cadrul ierarhiei este satisfăcută,
oamenii sunt motivaţi de satisfacerea următorului nivel de nevoi. Acest
lucru este valabil cu excepţia nevoii de autoactualizare. După satisfacerea
nevoii de stimă şi respect, oamenii nu sunt neapărat motivaţi de satisface­
rea nevoii de autoactualizare. Prin autoactualizare Maslow înţelege împli­
nirea personală, atingerea potenţialului maxim al persoanei. O persoană
care a atins nivelul autoactualizării este motivată de satisfacerea unor
nevoi pe care alţii nici nu le conştientizează, actualizarea reprezentând,
i'u alte cuvinte, a deveni om pe deplin. Pentru a explica de ce unii oameni 135
sunt motivaţi de atingerea acestui nivel, iar alţii nu, Maslow a introdus
conceptul de valori ale autoactualizării (B-values). Printre aceste valori se
numără adevărul, frumuseţea, justiţia, umorul, simplitatea. Oamenii ce
consideră astfel de valori ca fiind importante vor merge către autoactuali-
zare, în timp ce persoanele ce nu pun preţ pe aceste valori nu vor fi inte­
resate de autoactualizare (Feist şi Feist, 2008).
Pe lângă nevoile specifice modelului ierarhic, Maslow a mai identi-
licat ulterior trei tipuri de nevoi: nevoile estetice, cognitive şi nevrotice.
S.itisfacerea nevoilor estetice şi cognitive menţin starea de sănătate psi­
hică, în timp ce nesatisfacerea lor conduce la tulburări psihice. Nevoile
nevrotice sunt specifice psihopatologiei, indiferent dacă sunt satisfăcute
sau nu.
Nevoile estetice nu sunt experimentate de către toţi oamenii, nea vând
un caracter universal. Totuşi, Maslow afirmă că în fiecare societate şi cul-
tură există oameni motivaţi de satisfacerea acestor tipuri de nevoi, argu­
mentând că acest lucru este vizibil prin creaţiile artistice. In oricare parte
,1 lumii există oameni ce simt nevoia să creeze artă şi, în acelaşi timp,
există oameni ce doresc să intre în contact cu aceste creaţii. De asemenea,
prin natură lor, oamenii caută să trăiască în medii armonioase, organizate,
satisfăcându-şi astfel nevoile estetice.
Nevoile cognitive includ dorinţa oamenilor de a rezolva probleme, de
a explora şi învăţa lucruri noi şi de a înţelege diferite fenomene. Conform
teoriei lui Maslow, atunci când nevoile cognitive nu sunt satisfăcute, este
imposibil ca nevoile ierarhice să fie satisfăcute. Spre exemplu, pentru a-şi
putea satisface nevoile fiziologice, o persoană trebuie mai întâi să ştie cum
să îşi prepare şi să îşi conserve hrana sau pentru a-şi satisface nevoia de
siguranţă trebuie să ştie cum să se adăpostească etc. (Feist şi Feist, 2008).
Satisfacerea nevoilor ierarhice, estetice şi cognitive asigură starea opti­
mă de sănătate pşihologică. Spre deosebire de acestea, nevoile nevroti­
ce au un caracter negativ, conducând la blocarea dezvoltării umane şi la
patologie. Existenţa nevoilor nevrotice împiedică persoana să ţintească
spre autoactualizare. După Maslow, nevoile nevrotice au un caracter reac-
liv, cu rolul de a compensa nevoile de bază din ierarhia nevoilor care au
rămas nesatisfăcute. Astfel, o persoană care nu şi-a satisfăcut nevoia de
siguranţă va fi motivată de dorinţa de a deţine foarte mulţi bani şi foarte
multe'bunuri. Indiferent dacă această nevoie de tip nevrotic este sau nu
satisfăcută,.conduce la un stil de viaţă patologic. De asemenea, o persoa­
na nevrotică poate să lege o relaţie afectivă cu cineva, însă acea relaţie nu
satisface în adevăratul sens al cuvântului nevoia de iubire, deoarece poate
sa fie o relaţie patologică ce nu este bazată pe iubire (Feist şi Feist, 2008).
«> REZUMAT

Cel mai important şi recunoscut cercetător care a studiat personalitatea

umană din perspectivă umanistă este Cari Rogers (Wickman şi Campbell,
2003). Rolul central în teoria rogersiană despre personalitate îl ocupă con­
ceptul de autoactualizare (Wickman şi Campbell, 2003). Prin autoactuali-
zare, Rogers înţelege tendinţa înnăscută a individului de a-şi dezvolta tot
ceea ce ţine de potenţialul constructiv şi sănătos al fiinţei umane (Ewen,
2003). Conform teoriei rogersiene, tendinţa de autoactualizare cuprin­
de atât comportamente determinate de intenţia de reducere a instinc­
telor (drive-reduction behaviors), cât şi comportamente determinate de
creşterea în intensitate a instinctelor precum curiozitatea sau creativitatea.
In concepţia lui Rogers, toate persoanele au nevoie de valorificare, res­
pect şi afectivitate din partea oamenilor care le sunt apropiaţi. Conform
teoriei rogersiene, procesul de autoactualizare nu are de-a face cu trecutul
şi copilăria persoanei. Rogers recunoaşte importanţa copilăriei în forma­
rea personalităţii adulte, însă nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia
comportamentele umane sunt determinate de aspecte care ţin de trecut.
Rogers este de părere că fiecare individ se află în centrul propriei
existenţe şi experienţe interioare, experienţă ce nu poate fi niciodată per­
cepută şi înţeleasă perfect de nimeni altcineva (Schultz şi Schultz, 2004).
Experienţa reprezintă tot ceea ce este accesibil conştiinţei unei persoane
într-un anumit moment, aşa cum sunt gândurile, emoţiile sau percepţiile.
Tot în spectrul experienţei se încadrează şi trebuinţele şi nevoile persona­
le. Alt termen-cheie în teoria rogersiană este procesul de evaluare organicist
(Schultz şi Schultz, 2004). Acest termen se referă la faptul că oamenii nu
trebuie să înveţe şi să deprindă ceea ce reprezintă actualizare sau ce nu
reprezintă actualizare. Plecând de la aspectele inconştiente ale experienţei,
există o tendinţă înnăscută de a evalua în mod pozitiv tot ceea ce perce­
pem ca fiind autoactualizator şi de a evalua negativ ceea ce percepem a fi
nonactualizator. Acest proces este denumit în teoria rogersiană procesul
de evaluare organicist (Schultz şi Schultz, 2004).
Conform teoriei rogersiene a personalităţii, copilul mic, fiind ghidat
de tendinţa de actualizare, îşi măreşte câmpul experienţial şi începe să se
perceapă ca fiind o entitate totalmente separată. Rogers a identificat două
dimensiuni ale sinelui: conceptul de sine şi şinele ideal. în opinia sa, con­
ceptul de sine este în întregime conştient şi reprezintă partea cea mai de
suprafaţă a personalităţii (Ewen, 2003; Schultz şi Schultz, 2004). Conceptul
de sine include toate aspectele definitorii pentru o persoană, precum şi
toate experienţele sale de care este conştientă. Cel de-al doilea subsistem
al sinelui este reprezentat de şinele ideal. Şinele ideal este definit ca fiind

^11(Al ANI 11 I • MIMAI IA (UIMII • VLAD BURTAVERDI • TFODOR MIHAh A

modalitatea unei persoane de a percepe şinele într-o manieră idealistă, aşa nv
cum doreşte să fie. Şinele ideal este format din caracteristicile şi atributele
pe care o persoană doreşte să le posede. Existenţa unei diferenţe semnifi-
calive între conceptul de sine şi şinele ideal duce la apariţia incongruenţei,
prin urmare la formarea unei personalităţi dezorganizate. Specific con-
ceptului de sine şi sinelui ideal este conştientizarea (awareness). In teoria
rogersiană, fără existenţa conştientizării, nu am putea vorbi despre con-
i cptul de sine şi şinele ideal. Prin conştientizare, Rogers înţelege „repre­
zentarea simbolică a unei porţiuni din experienţa noastră" (Rogers, 1959,
p 158, citat în Feist şi Feist, 2008). în teoria sa, Rogers a identificat trei
niveluri de conştientizare. Primul nivel este denumit ignorarea sau nega­
rea, Al doilea nivel este cel al experienţelor corect percepute de către per­
soană. Al treilea nivel de conştientizare se referă la experienţele care sunt
percepute într-o formă distorsionată. Rogers este de părere că procesul de
lormare a personalităţii nu este încheiat în toate cazurile cu definitivarea
personalităţii mature şi armonioase, considerând că există oameni a căror
personalitate nu se dezvoltă în condiţii normale. Conform teoriei rogersi-
eno, obstacolele în dezvoltarea normală a personalităţii sunt reprezentate
de condiţionările valorizante (conditions of worth), incongruenţa, defen­
siva şi dezorganizarea.
Condiţionările valorizante se referă la cazul în care copilul nu se bucură
de o valorizare pozitivă necondiţionată, fiind plăcut şi acceptat doar dacă
satisface aşteptările celor din jurul său. în acest fel condiţionarea devine
criteriul după care oamenii acceptă sau resping experienţele pe care le tră­
iesc. Următorul obstacol ce stă în calea dezvoltării normale a personalităţii
este incongruenţa. Conform lui Rogers, organismul şi şinele sunt două
entităţi diferite care pot să fie sau pot să nu fie congruente una cu cea­
laltă. Dezechilibrul apare atunci când persoana nu percepe experienţele
de tip organicistic ca fiind acelaşi lucru cu experienţele legate de sine.
I Kvechilibrul apare atunci când persoana nu conştientizează experienţele
de tip organicistic,-deoarece par a fi diferite şi în neconcordanţă cu con­
ceptul de sine (Ewen, 2003). Incongruenţa dintre experienţa organicistă
şi experienţa conceptului de sine reprezintă sursa tulburărilor psihice, şi
pentru a preveni dezechilibrul oamenii apelează la defensivă. Defensiva
se referă la încercarea sinelui de a se proteja împotriva anxietăţii prin
distorsionarea sau negarea experienţelor ce nu sunt congruente cu con­
ceptul de sine al persoanei. Ultimul obstacol ce împiedică dezvoltarea
personalităţii este dezorganizarea. Rogers este de părere că unele compor­
tamente de tip defensiv nu îşi ating obiectivul şi nu funcţionează în toate
cazurile. Atunci când defensiva nu ajută la protejarea sinelui, persoana
recurge la comportamente de tip dezorganizat (psihotice).

Tr.il.it de psihologia personalităţii ■ Teoria umanistă a porsori.tllt.lţII

 Un alt mare autor care a tratat personalitatea umana din punct de
vedere umanist, conceptualizându-o relativ diferit faţă de Cari Rogers,
este Abraham Maslow. Elementrul central în opera lui Maslow îl repre­
zintă ierarhia trebuinţelor (nevoilor) umane (Maslow, 1970). în concepţia
sa, oamenii sunt caracterizaţi de două mari categorii de nevoi ce sunt
determinate de structura lor internă. Acestea sunt nevoile bazale şi meta-
nevoile sau nevoile de dezvoltare. Nevoile bazale sunt organizate într-o
formă ierarhică şi sunt resimţite mai acut, iar satisfacerea lor este perce­
pută ca fiind una urgentă. In ceea ce priveşte metatrebuinţele, acestea nu
sunt organizate ierarhic. Pentru a merge spre actualizarea de sine, per­
soana trebuie, în primul rând, să îşi satisfacă trebuinţele bazale, apoi să
pornească spre îndeplinirea metatrebuinţelor (Ryckman, 2008). Maslow
a identificat următoarele tipuri de nevoi: fiziologice, siguranţă, dragoste,
stimă sau respect şi actualizare de sine (Feist şi Feist, 2008).
Cele mai de bazale nevoi sunt cele fiziologice. Exemple de astfel de
nevoi sunt foamea, setea, nevoia de oxigen, nevoia de odihnă etc. Această
categorie de nevoi ocupă ponderea cea mai ridicată dintre toate categorii­
le. A doua categorie de nevoi, conform lui Maslow, este cea a nevoilor de
siguranţă. In momentul în care individul şi-a satisfăcut nevoile fiziologice,
devine motivat de satisfacerea nevoii de siguranţă. Această nevoie presu­
pune securitatea fizică, stabilitate şi dependenţă afectivă, protecţie şi secu­
ritate în faţa unor ameninţări precum terorismul, războiul, boala, haosul
sau dezastrele naturale (Maslow, 1970). Următoarea categorie de nevoi
este cea de relaţionare. Aşadar, după ce individul şi-a satisfăcut nevoile
fiziologice şi nevoile de siguranţă, devine motivat de nevoia de dragoste
şi iubire. Acum individul este interesat în a-şi face prieteni şi în a fi inclus
în diferite grupuri sociale. Această categorie de nevoi cuprinde şi nevoia
de iubire erotică şi de a oferi şi de a primi dragoste şi iubire. Al patrulea
nivel de nevoi este cel al nevoii de stimă şi respect (Schultz şi Schultz,
2004). După satisfacerea nevoii de iubire, un individ poate fi motivat de
nevoia de stimă. Această nevoie cuprinde aspecte precum încrederea în
sine, stima de sine şi conştientizarea individului că este apreciat şi res­
pectat de ceilalţi. Ultimul nivel este cel al nevoilor de autoactualizare. în
momentul în care îşi satisfac nevoile de stimă şi respect, unii oameni sunt
motivaţi de nevoia de autoactualizare. Atunci când o categorie de nevoi
din cadrul ierarhiei este satisfăcută, oamenii sunt motivaţi de satisfacerea
următorului nivel de nevoi. Acest lucru este valabil cu excepţia nevoii
de autoactualizare. Astfel, după satisfacerea nevoii de stimă şi respect,
oamenii nu sunt neapărat motivaţi de satisfacerea nevoii de autoactuali-
zare. Prin autoactualizare, Maslow înţelege împlinirea personală a unui
individ, atingerea potenţialului său maxim.
 I'o lângă nevoile specifice modelului ierarhic, Maslow a mai identificai
ulterior trei tipuri de nevoi. Acestea sunt nevoile estetice, nevoile cogni­
tive şi nevoile nevrotice. Nevoile estetice nu sunt experimentate de către
toţi oamenii, neavând un caracter universal. Maslow afirmă că în fiecare
'.ncielate şi cultură există oameni care sunt motivaţi de satisfacerea aces­
tor tipuri de nevoi, argumentând că acest lucru este vizibil prin creaţiile
artistice. Nevoile cognitive includ dorinţa oamenilor de a rezolva proble­
me, de a explora şi învăţa lucruri noi şi de a înţelege diferite fenomene.
Nevoile nevrotice au un caracter negativ, conducând la oprirea dezvoltă-
ni umane şi la patologie. Existenţa nevoilor nevrotice împiedică persoana
a meargă spre autoactualizare. Nevoile nevrotice au un caracter reactiv,
av.ind rolul de a compensa nevoile de bază care au rămas nesatisfăcute.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

I I’rezentaţi pe scurt conceptul de autoactualizare din teoria rogersiană.

t V reprezintă experienţa în teoria rogersiană? Prezentaţi pe scurt prin­
cipalele caracteristici ale experienţei,
i I Vscrieţi procesul de evaluare organicist.
I Caracterizaţi conceptul de sine din teoria rogersiană.
1) I)escrieţi pe scurt şinele ideal.
(» I)efiniţi conceptul de conştientizare.
7 Caracterizaţi cele trei niveluri ale conştientizării.
H I)escrieţi procesul de negare a experienţelor pozitive.
•> Ce reprezintă condiţionările valorizante? Daţi câteva exemple de. ast­
fel de condiţionări.
10. I,a ce se referă incongruenţa?
I I Prezentaţi pe scurt defensiva, aşa cum este descrisă de către Rogers.
ID escrieţi pe scurt termenul de dezorganizare.
I Prezentaţi pe scurt nevoile fiziologice.
I I. Caracterizaţi pe scurt nevoile de siguranţă.
IV Descrieţi nevoia de relaţionare.
I(). Caracterizaţi nevoia de stimă şi respect
17. Caracterizaţi nevoia de autoactualizare.
IH. I)escrieţi nevoile estetice, cognitive şi nevrotice.

rr.it.it d r Dsiholoui.i ncrson.illtAtil ■ Irorl.t um.mr.t.'i ,i ............. Iil.ili

CAPITOLUL 8

Teoria com portam entală a personalităţii

Burhus Frederich Skinner

Burhus Frederich Skinner s-a născut pe 20 martie 1904, în orăşelul

Susquehanna din Pennsylvania. Numele de Burhus a fost dat de către
părinţi după numele de fată al mamei sale. Tatăl lui Skinner, un avo­
cat din micul orăşel, i-a crescut foarte bine pe Frederich şi Ebbe, frate­
le mai mic al lui Skinner. Fratele lui Skinner a murit subit, probabil din
cauza unei hemoragii cerebrale, atunci când Frederich era în primul an
de facultate (Cloninger, 2004).
Skinner recunoaşte că a trăit într-un mediu creativ în care s-a bucurat
de o casă cu o curte frumoasă, construind numeroase jucării ca balan­
soare, scutere etc. în anul 1926, a fost admis la Colegiul Hamilton, având
un eşec în a scrie cărţi. După acest eşec, Skinner s-a gândit să studieze
comportamentul animal şi uman, fiind student în cadrul Facultăţii de
psihologie de la Harvard, urmând un program riguros (Ewen, 2003). La
Harvard, Skinner a cunoscut un mediu care promova atmosfera intelec­
tuală, stimulantă şi provocatoare. Aproape doi ani de zile, Skinner a citit
cărţi doar despre fiziologie şi psihologie, mentorii săi fiind istoricul E.G.
Boring, psihologul clinician Henry Murray şi W.J. Croazier (Ryckman,
2008). Se trezea în fiecare zi la 6 dimineaţa pentru a studia, mergea la
cursuri, studiind până la ora 21:00, neavând timp de ieşiri cu prietenii
sau alte activităţi (Ewen, 2003). Skinner a devenit interesat de studiile
lui Pavlov şi Watson, susţinând în acest sens lucrarea de doctorat în anul
1931. între anii 1936 şi 1948 a fost profesor la Universitatea din Minnesota
şi Universitatea din Indiana, apoi întreaga sa carieră a predat la Harvard
(Ewen, 2003).
Ultima apariţie publică a lui Skinner a fost pe 10 august 1990, atunci
când a ţinut un discurs la ceremonia de deschidere a convenţiei anuale a
Asociaţiei Americane de Psihologie (APA) primind şi un premiu pentru
întreaga carieră şi contribuţiile ştiinţifice pe care le-a adus domeniului. La
8 zile de la această decernare, Skinner a murit din cauza unei complicaţii
cauzate de leucemie (Ewen, 2003).
 l inul dintre mentorii săi a fost Watson, care considera că psihologia Ml
ii trebui să se ocupe de studierea ştiinţifică a comportamentului obser­

vabil. Skinner a susţinut această paradigmă, dar considera că psiholo­

gii trebuie să măsoare şi trăirile interne, şi evenimentele din viaţă, atât
i al este posibil, nu doar comportamentul observat (Ryckman, 2008).
Ilehaviorismul se bazează pe o regulă foarte simplă — „Ştim ceea ce
\ edem şi vedem tot ceea ce trebuie să ştim", iar behavioriştii sunt de păre­
te ea toate cunoştinţele pe care le dobândim vin prin observare directă.
Introspecţionismul şi psihanaliza sunt considerate nefondate şi invalide,
deoarece nu se pot verifica (Funder, 2013). Ideea de a teoretiza ceva ce
1111 se poate vedea, abstract, şi de a nu trata ştiinţific nu este acceptată de
hehaviorişti, iar singura modalitate de a cunoaşte pe cineva este aceea de
.i i observa comportamentul (Funder, 2013).

I mpirism

Cunoaşterea pe baza experienţei se numeşte empirism. Experienţa

iui este ceva separat de realitate, ci este produsul direct al realităţii,
t onţinuturile minţii noastre sunt create de conţinutul mediului în care
trăim şi modul cum acesta relaţionează cu noi, ceea ce simţim şi auzim.
111 acest fel realitatea determină personalitatea, psihicul nostru, iar într-un
linal şi comportamentul (Funder, 2013). Raţionalismul susţine exact opu-
ul empirismului, considerând că structura minţii determină experienţele
din viaţa noastră (Funder, 2013). Concluzia logică a empirismului este
celebra „tabula rasa", la naştere mintea copilului nu conţine nimic, dar,
aşa cum susţinea John Locke, este gata pentru a asimila experienţe.
Watson a susţinut ideea lui John Locke, afirmând că omul, confruntân-
du-se cu realitatea, începe să acumuleze experienţe şi îşi construieşte pro­
priul set de caracteristici, un mod unic de a reacţiona, care, de fapt, este
personalitatea lui (Funder, 2013).

Asociaţionismul

Asociaţionismul afirmă că orice lucru sau idee este asociată alteia,

devenind o legătură, dacă acestea sunt experimentate timp îndelungat.
I)e multe ori aceste idei sunt de fapt cauză-efect. Aceste legături-fulger
care se întâmplă în mintea umană sunt de natură psihologică: râsul este
asociat cu starea de fericire sau un anumit zâmbet determină un sărut
(Funder, 2013). Alte asociaţii de comportamente sau idei sunt arbitrare
142 s.m artificiale (experimentul lui l’avlov). In fiecare ilinliv aceste cazuri,
gândul este cel care determină reacţia persoanei, implici! comportamen­
tul (Funder, 2013).

Hedonismul si utilitarismul
i

Asociaţionismul şi empirismul constituie nucleul abordării behavioris-

te a personalităţii, ca rezultat al experienţei formate din asociaţii rezultate
din idei simple. Un al treilea concept filosofic este hedonismul, considerat
partea lipsă a personalităţii, şi anume motivaţia. Hedonismul oferă răs­
punsul la întrebarea de ce oamenii nu fac nimic sau fac de toate (Funder,
2013). In teoria behavioristă hedonismul susţine că oamenii învaţă pentru
a căuta plăcerea şi a evita durerea. Aceste motivaţii fundamentale expli­
că de ce recompensele şi pedepsele au anumite efecte asupra comporta­
mentelor (Funder, 2013). Perspectiva hedonistă susţine principiile morale
şi etice: indiferent ce anume produce plăcere este bun pe termen lung,
iar ceea ce produce neplăcere este rău (Funder, 2013). Desigur, această
afirmaţie filosofică nu este în totalitate susţinută, deoarece plăcerea pen­
tru fiecare om este ceva subiectiv. Dacă o persoană găseşte plăcere în a
face rău cuiva, a fura sau a crea pagube societăţii, asta nu înseamnă că
acea persoană nu trebuie să suporte consecinţele acţiunilor sale doar prin
prisma faptului că ceea ce face îi creează plăcere.
Minciuna, înşelăciunea, acţiunile ilegale, tot ceea ce poate fi judecat
imoral din punctul de vedere al atingerii unui obiectiv se numeşte prag­
matism. Din punct de vedere filosofic, această viziune se numeşte utili­
tarism şi se referă la o societate ideală în care toţi oamenii sunt fericiţi
(Funder, 2013).
Aceste viziuni teoretico-filosofice nu pot fi aplicate în societatea actu­
ală decât adaptate la cerinţele societăţii, deoarece fiecare viziune luată
în parte vorbeşte despre fericirea omului, despre un scop, fericirea mea
poate încălca fericirea altuia sau, mai rău, drepturile fundamentale ale
omului. Desigur, dacă avem o viziune utilitaristă am putea spune că nu
există nicio problemă, dacă eu prin acţiunile mele aş încălca legea sau
drepturile cuiva, dar trebuie să ne gândim şi să privim din perspectiva
celui căruia îi sunt încălcate aceste drepturi.

HAI ANIŢEI •MIHAELA CHRAIF •VLAD BURTĂVERDE •TEODOR MIHAh A

Behaviorismul ştiinţific Ml

Skinner nu şi-a propus şi nu a dorit să demonstreze originea compor­

tamentelor care stau la baza personalităţii, dar nu a renunţat să creadă că
personalitatea poate fi abordată într-un cadru ştiinţific. Ideea că un com­
portament este obligatoriu învăţat din mediu a fost cumva lăsată deo­
parte, autorul încercând o abordare ştiinţifică a personalităţii (Cloninger,
.'004; Ryckman, 2008). Skinner nu a prezentat teoria personalităţii din
perspectiva clasică, el dorind mai mult să arate că personalitatea se poate
măsura ştiinţific (Cloninger, 2004; Ryckman, 2008). Abordarea aleasă a
losl să controleze şi să prezică vizibil comportamentele, iar aceste com­
portamente să fie observate de către observatori specializaţi în măsurarea
şi evaluarea lor (Cloninger, 2004). Skinner susţinea că este ilogic să spui
ca trăsăturile de personalitate (extraversie, agreabilitate etc.), trăirile şi
sentimentele interne ale individului (anxietate, dorinţă de autoactualiza-
re) sunt cauze ale comportamentului, deoarece aceste trăiri interne impli­
că un anumit raţionament circular (eroare logică). Skinner argumenta că
mutarea explicării comportamentelor din surse interne (trăsături) în surse
externe (stimuli) este un pas înainte făcut de ştiinţă. Comportamentele pot
ti manipulate de cercetător, iar ceea ce urmează poate fi prezis cu acurateţe
(( loninger, 2004). Behaviorismul impus de Skinner constituie cea mai
externalizată perspectivă asupra comportamentului dintre toate abordă­
rile behavioriste. Behaviorismul radical, din perspectiva lui Skinner, s-a
dezvoltat ca teorie aparte tratând distinct teoriile învăţării care includ o
.erie de componente interne şi variabile cognitive (Cloninger, 2004). Mulţi
behaviorişti moderni refuză să creadă faptul că există variabile interne
ea re determină comportamentul şi afirmă că aceste componente interne
împiedică o bună observare a comportamentelor şi o dezvoltare psiholo­
gica a teoriilor (Kimble, 1994, citat în Cloninger, 2004).
O analiză a comportamentului din perspectivă behavioristă ne obligă
sa ţinem seama de-acele evenimente din mediu, din trecut şi din prezent
care conduc la producerea unuhanumit comportament. Aceste informaţii
împreună cu bagajul genetic ne ajută să prezicem un comportament cu
destulă acurateţe. Evenimentele interioare, împreună cu experienţa, baga­
jul genetic şi relaţiile cu mediul prezic comportamentul. Deşi Skinner
recunoaşte că există anumite componente interne, în analiza lui este foar­
te puţin interesat de acestea (Cloninger, 2004; Ryckman, 2008).
Pe lângă dificultatea de a măsura personalitatea, omul de ştiinţă ştie
că nu poate manipula componentele fiziologice ale individului; astfel se
observă cu greu efectul acestora asupra comportamentului. Skinner cre­
dea că adevăratele progrese majore vor avea loc atunci când psihologii se
144 vor concentra pe modul în care variabilele mediului îşi comportamentul
se află într-o relaţie de cauzalitate, fiind necesară o analiză funcţională de
comportament (Cloninger, 2004; Ryckman, 2008).

Condiţionarea clasică
/

Condiţionarea clasică începe cu o asociere destul de simplă existentă

între stimul şi răspuns. De exemplu, atunci când unele persoane văd un
şarpe, tresar sau ţipă sau când văd sânge, leşină, când vorbesc în public,
sunt anxioase etc. Aceste comportamente conţin o relaţie stimul-răspuns
(S-R), deşi există şanse ca aceste răspunsuri să nu fie pe deplin conştiente
(Burger, 2007). Aceste condiţionări pot fi simple reflexe ale oamenilor dez­
voltate de-a lungul vieţii, pot să fie o serie de reflexe din cadrul speciei
sau comportamente complexe care pot sta la baza fobiilor şi anxietăţii
puternice (Feist şi Feist, 2008).
Pentru demonstrarea ştiinţifică a condiţionării, savantul rus Ivan
Petrovici Pavlov a folosit asocierea stimul-reacţie în hrănirea câinelui.
Studiind sistemul digestiv al câinilor, Pavlov a observat faptul că, atunci
când le este foame şi li se arătă mâncare, salivează. Acest comporta­
ment a fost numit condiţionare clasică, fiind un răspuns necondiţionat.
Experimentul lui Pavlov consta în condiţionarea câinelui atunci când ali­
mentul îi era administrat. Astfel, ori de câte ori îl hrănea, Pavlov suna din-
tr-un clopoţel. După mai multe prezentări ale clopoţelului, Pavlov suna
din clopoţel fără a mai hrăni câinele, observând că acesta saliva doar la
auzirea sunetului. Această salivaţie a devenit un răspuns condiţionat aso­
ciat cu un anumit stimul (Burger, 2007).
Desigur acest experiment al lui Pavlov este cunoscut în întreaga litera­
tură de specialitate. Un alt exemplu de condiţionare clasică este experi­
mentul lui John Watson şi Rosalie Rayner în anul 1920, implicând un copil
pe nume Albert. Albert avea 9 luni şi era un copil normal, sănătos, la
această vârstă neavând nicio teamă de cobai, şerpi, iepuri sau alte anima­
le. Experimentatorii i-au prezentat un cobai alb, copilul a început să îl
atingă şi să se joace cu el, iar atunci unul din experimentatori a lovit cu
un băţ o bară din spatele copilului (Feist şi Feist, 2008). Băiatul a arătat
semne de frică, dar nu a plâns. Apoi el a atins din nou cobaiul, iar expe­
rimentatorul a lovit din nou bara, iar copilul a început să arate semne de
teamă. O săptămână mai târziu, Watson şi Rayner au repetat procedura
de mai multe ori şi i-au prezentat cobaiul fără ca experimentatorul să aibă
vreo intervenţie. Când a văzut cobaiul, lui Albert a început să îi fie frică
şi s-a îndepărtat de el. Pentru a testa ipoteza, experimentatorii l-au expus
pe Albert la alţi stimuli, neavând nicio frică. Atunci când i se arăta coba- 14S
Iul, Albert manifesta semne de frică intensă (Feist şi Feist, 2008).
( ontinuând experimentul, lui Albert i s-au prezentat un iepure, un câine,
u haină de blană, un pachet de lână şi o bucată de lemn. Singurul stimul
la care băiatul nu a răspuns cu frică a fost bucata de lemn, în rest, la toţi
ceilalţi stimuli, a arătat reacţii de teamă. Apoi Watson a prezentat o mască
t le Moş Crăciun cu barba albă, iar copilul a început din nou să arate reacţii
ile frică. Experimentul nu a fost finalizat, deoarece mama lui Albert a
dorit ca experimentul să se oprească. Watson şi Rayner au concluzionat
laptul că, atunci când condiţionezi un copil la un anumit stimul, în acest
caz la un cobai alb, acesta va răspunde la o serie de stimuli asociaţi cu
cobaiul alb, ca animale (se instalează teama de animale) sau obiecte albe
şi/sau păroase (lână, barbă etc.).

Figura 4. Modelul stimulilor după Burger (2007)

Cheia acestui experiment clasic a fost asocierea unui stimul condiţionat

(cobaiul alb) 'cu un stimul necondiţionat (teama de sunet puternic), iar
asocierea dintre aceşti doi stifhuli a condus la obţinerea unui răspuns
necondiţionat (frica de animale) (Feist şi Feist, 2008). Cu toate acestea,
cercetătorii au găsit şi limite privind condiţionarea clasică. Pentru ca o
asociaţie (stimul-răspuns) să persiste, indiferent că este condiţionat sau
necondiţionat, stimulul trebuie să fie asociat ocazional sau să fie refă­
cută legătura. Pavlov a observat că prezentarea repetată a stimulu­
lui condiţionat conduce la scăderea reflexului necondiţionat. Rescorla
(1088), citat în Burger (2007), a arătat faptul că două evenimente legate
condiţionat nu produc întotdeauna aceleaşi asocieri. Anumiţi stimuli sunt
uşor asodabili, dar ar putea li imposibil de creat o relaţie care determină
M f» ,ice 1 ,1 .ş i r ă s p u n s d i ’ fiecare d a tă (s tim u l reacţie) (K e ncn iîa, I ‘>HH, citat in
liu rge r, 2007).

Comportamentul operant

Comportamentul operant depinde de timpul de expunere şi numă­

rul de repetări, fiind legat direct de un stimul fizic, fiecare răspuns fiind
dezvoltat de un anumit stimul. Pentru Skinner, comportamentul de răs­
puns este mai puţin important decât cel operant. Ca oameni, suntem
condiţionaţi să răspundem la o mulţime de stimuli din jurul nostru, com­
portamentele fiind diferite pentru aceiaşi stimuli, daţi în aceeaşi situaţie.
Comportamentul uman este spontan şi nu putem prezice cu exactitate
modul cum va reacţiona un individ
de fiecare dată la un eveniment sau la
un stimul, acest comportament fiind
produs mai mult de individ decât
condiţionat de un stimul (Schultz şi
Schultz, 2004; Funder, 2013). Natura şi
frecvenţa comportamentului operant
vor fi stabilite şi modificate de modul
cum a întărit individul acel comporta­
ment. Comportamentul de răspuns nu
are niciun efect asupra mediului, iar
în experimentul lui Pavlov, salivarea
era răspunsul câinelui la un stimul,
dar nu a făcut nimic pentru a schim­
ba stimulul sau produsul alimentar,
în contrast, comportamentul operant
operează asupra mediului şi se schim­
bă (Schultz şi Schultz, 2004).

Figura 5. Cutia lui Skinner (Ferster şi Skinner, 1971,

pp. 14, 24, citat în Ewen, 2003)

Modelarea

în cele mai multe cazuri de condiţionare operantă, comportamentul

care este dorit a fi ca un răspuns la stimul este mult prea complex pentru
a fi emis de individ fără ca modelarea din partea mediului să intervină.

IIAI ANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTÂVERDE • TEODOR MIHĂILĂ

 Modelarea este o procedură în care experimentatorul face aproximări
brute asupra dezvoltării comportamentului, după care se produc aproxi­
mau mai fine, iarîntr-un final, comportamentul modelat dorit. Prin acest
Iuoces se consolidează aproximări succesive în care experimentatorul sau
mediul poate modela treptat un set complex de comportamente finale
(Skinner, 1953, citat în Feist şi Feist, 2008).
In condiţionarea operantă există trei condiţii prezente: a) antecedentul;
!>) comportamentul; c) consecinţa. Antecedentul (a) se referă la mediu, sau
mediul în care are loc comportamentul, comportamentul (b) este activita-
le.i m sine desfăşurată de individ, iar consecinţa (c) este ceea ce primeşte
m urma comportamentului (Feist şi Feist, 2008). în cazul în care com-
portamentul a fost unul discret, modelarea acestuia nu poate avea loc,
deoarece organismul va fi blocat spre a emite comportamentul anteri­
ul I )eoarece comportamentul este un continuum, acesta deviază într-o
măsură mai mică sau mai mare faţă de răspunsul întărit anterior, iar
guşi rea unui optim valoric pentru întărirea acestuia este vitală (Skinner,
11,1vi, citat în Feist şi Feist, 2008). Comportamentul operant are întotdeau­
na loc în mediu, iar mediul înconjurător are un rol selectiv în formarea
a menţinerea comportamentului. Fiecare dintre noi are o istorie pro-
pt ie a comportamentelor şi a reacţiilor în mediul în care se află. Skinner
susţinea că discriminarea operantă nu este o abilitate pe care o avem, ci
mai degrabă o consecinţă a istoriei comportamentelor întărite (Feist şi
I «ist, 2008).
Un răspuns la un mediu similar ca acela care ne este familiar se
numeşte stimul general. Un exemplu de stimul ar fi cumpărarea unui
bilei la concert în care grupul cu care mergem este nou, iar formaţia nu
ii cunoaştem, dar ni se spune că este asemănătoare cu ceea ce ne place.
I >m punct de vedere tehnic, oamenii nu generalizează situaţii, ci răspund
nil i un mod, deoarece situaţia în care se află este similară cu o altă situaţie
întâlnită (concertul formaţiei preferate), cele două situaţii având multe
puncte comune. Skinner (1953), citat în Feist şi Feist (2008), susţinea:
onsolidarea unui'răspuns creşte probabilitatea tuturor răspunsurilor
i ,ne conţin aceleaşi elemente (p. 94)".

întărirea comportamentului

Skinner (1987a), citat în Feist şi Feist (2008), susţinea că întărirea com-

porlamentului are două efecte asupra individului: 1) întăreşte comporta­
mentul; 2) recompensează persoana. întărirea şi recompensa, prin urma­
re, sunt sinonime, dar nu orice comportament întărit este plăcut sau plin

li.il.il tir psihologia pcrson.ilit.1tii ■ Teoriacomnnrtim»m!ilM.

do satisfacţie pentru individ. Oamenii pot consolida o sene de comporta­
mente plictisitoare, dar de care au nevoie la locul de muncă sau în viaţa
de zi cu zi, existând recompense şi pentru acestea, însă individul nefiind
mulţumit de ele (Feist şi Feist, 2008; Ryckman, 2008).
Orice comportament care creşte probabilitatea de supravieţuire a spe­
ciei va fi consolidat. Alimentaţia, reproducerea şi părinţii sunt necesari
supravieţuirii şi orice comportament care duce la acestea este întărit.
Rănirea, boala şi clima extremă sunt în detrimentul supravieţuirii, ceea
ce duce la comportamente întărite de evitare sau de reducere a lor, prin
urmare această întărire se numeşte întărire negativă, iar prima, întărire
pozitivă (Feist şi Feist, 2008; Ryckman, 2008).
întărirea pozitivă reprezintă orice stimul care creşte şansele individu­
lui să supravieţuiască, astfel crescând şi şansele ca acel comportament
să fie întărit (Skinner, 1953, citat în Feist şi Feist, 2008). Hrană, reprodu­
cere, bani, statut social, confort fizic sau orice comportament care aduce
recompense pozitive vor fi întărite, iar frecvenţa condiţionării unui com­
portament creşte prin prisma recompensei (Feist şi Feist, 2008; Ryckman,
2008). Skinner a fost capabil să instruiască animale care dezvoltau com­
portamente destul de complexe, dar la oameni, acesta susţine că întări­
rea comportamentului are şanse mari să se producă întâmplător şi, prin
urmare, are şanse să fie şi ineficientă (Feist şi Feist, 2008).
întărirea negativă este îndepărtarea de stimulii care fac rău individului
şi, de asemenea, se întăresc comportamente care sunt menite să evite
aceşti stimuli. Reducerea sau evitarea zgomotelor, a foamei sau a bolilor
se vor consolida negativ, deoarece comportamentul folosit în diminuarea
sau evitarea acestora a fost unul benefic (Skinner, 1953, citat în Feist şi
Feist, 2008). întărirea comportamentelor negative este diferită de cele
pozitive, deoarece presupune eliminarea unor stimuli aversivi. în teoria
behavioristă, anxietatea este văzută ca un stimul aversiv, iar eliminarea
sa presupune o lungă întărire a comportamentelor. Aceste comportamen­
te ar presupune reprimarea amintirilor neplăcute, fumat, consum de alco­
ol, precum şi o multitudine de comportamente dezvoltate în mod
intenţionat sau nu, dar care reduc neplăcerile create de anxietate (Feist şi
Feist, 2008; Schultz şi Schultz, 2004).

Figura 6. Formula lui Rotter pentru predicţia comportamentului (după Burger, 2007)

ANIJt i • MIHAELACHRAIF • VIAD BURTAVFRnE • TEODOR MIMAI! A

Pedeapsa I4‘)

Principiul pedepsei se referă la scăderea frecvenţei unui răspuns în

momentul în care este urmat de consecinţe negative. Evenimentele aver-
••ive sau pedepsele pot fi aplicate la un anumit comportament pentru a
■ti adea frecvenţa de apariţie a acestuia. Pedeapsa pentru un stimul nega­
tiv se numeşte pedeapsă pozitivă (Ryckman, 2008).
Pedepsele primare sunt acele pedepse care vin din stimuli negativi,
Imul necondiţionate. Acest tip de pedepse sunt mai mult răniri ale per-
•<ninei sau punerea în pericol a vieţii prin dezvoltarea unor anumite com-
Immtumente. Pedeapsa secundară este condiţionată şi are proprietatea de
.1 apărea odată cu stimulii primari sau stimulii condiţionaţi. Un exemplu
de pedeapsă secundară ar fi: sarcasm, agresivitate, critici, ridiculizări etc.
(Ryckman, 2008).
I’edeapsa este o consecinţă negativă care urmează unui act cu scopul
de a opri apariţia unui comportament dezvoltat. De obicei, în viaţa de zi
i u zi pedeapsa vine de la părinţi, şefi şi profesori. Acest lucru se poate
întâmpla, deoarece în toate cele trei situaţii individul îndeplineşte acelaşi
rol: a) începerea unor comportamente; b) menţinerea unor comportamen­
te; c) prevenirea unor comportamente.

Tabelul 8. Procedurile condiţiei operante (adaptat după Burger, 2007)

Procedură Scop Aplicare

întărire pozitivă Creşterea frecvenţei comporta­ Recompensă pentru comporta­
mentului ment
întărire negativă Creşterea frecvenţei comporta-, Scoaterea stimulilor negativi ce
mentului determină comportamentul
Stingere Scăderea frecvenţei comporta­ Nu se recompensează comporta­
mentului mentul
Pedeapsă Scăderea frecvenţei comporta­ Se caută un stimul negativ sau se
mentului elimină stimulul pozitiv

Pedeapsa are o serie de componente comune cu întărirea comporta­

mentului. La fel cum există două tipuri de întărire a comportamentului
la fel există şi două tipuri de pedepse. Primul tip este adăugarea unui
stimul negativ pentru scăderea întăririi comportamentului, iar al doi­
lea este eliminarea completă a stimulului (Feist şi Feist, 2008). Ambele
pedepse pot crea consecinţe asupra individului, accentuând controlul
comportamentului uman. Skinner (1948) în cartea sa (Walden Two) a pre­
zentat mai multe idei privind controlul comportamentului uman (Feist
şi Feist, 2008).
50 Teoria behavioristă a personalităţii din perspectiva
lui Arthur Staats

Arthur Staats (1986; 1993; 1996), citat în Cloninger (2004), a dezvol­

tat teoria behavioristă numind-o paradigma behavioristă care a stat la
baza perspectivelor teoretice ale personalităţii. Staats a criticat behavi-
orismul radical a lui Skinner pentru că a neglijat teme majore din zona
personalităţii, cum ar fi diferenţele individuale şi aptitudinile (Cloninger,
2004). Faţă de Skinner, Staats ţine cont şi de influenţa biologică asupra
personalităţii. Staats nu a dezvoltat teoria behavioristă doar în zona
personalităţii, ci şi în alte arii ca psihologia socială, psihologia dezvoltării
şi abordarea biologică. Din perspectiva lui, teoria behavioristă este încă la
stadiul de schemă de idei, iar anumite elemente trebuie clarificate. Pentru
personalitate, Staats a folosit o abordare fundamentată de biologie, teorii­
le învăţării, interacţiunii sociale şi psihologia dezvoltării copiilor.
Staats susţine faptul că zona personalităţii este de fapt un mare amal­
gam de teorii, de opinii diferite, metode de evaluare diferite şi nicio
definiţie nu este unanim acceptată de întreaga literatură de specialitate.
Există o multitudine de teste, de metode de evaluare care nu au legătu­
ră între ele, unele în contradicţie, niciunul neacceptând, de fapt, opinia
celuilalt (Staats, 1996). Din perspectiva lui Staats, concepţia personalităţii
behavioriste pleacă de la faptul că un copil îşi începe viaţa fără reperto­
rii comportamentale. De aici vine şi explicaţia faptului că un copil nu are
un comportament organizat. Copilul are mecanisme senzoriale, de auz,
văz, sensibilitate tactilă şi mecanisme de răspuns. Răspunsurile copilului
nu au nicio organizare cu privire la stimulii pe care îi întâlneşte, ştiind
astfel că învăţarea este un sistem foarte complex (Staats, 1996). Copilul
învaţă mişcări senzorio-motorii complexe, limbaj cognitiv, comportamen­
te emoţionale şi motivaţionale. In timp ce copilul creşte, devine capabil să
răspundă eficient la diferiţi stimuli în diferite situaţii. Mai mult de atât, cu
cât copilul învaţă şi sunt puse la punct principiile condiţionării operante,
cu atât ceea ce el învaţă este asimilat mai uşor şi mai rapid pentru că este
ajutat de ceea ce el a învăţat până la momentul respectiv (Staats, 1996).
Copilul trăieşte într-un mediu plin de stimuli, contând foarte mult
bagajul pe care l-a adunat până la întâlnirea stimulilor, de aici plecând şi
modul de a se comporta şi învăţa, dându-i caracteristici definitorii de bază
(Staats, 1996). Psihologia tradiţionalistă insistă pe faptul că există anumite
caracteristici personale, procese şi structuri biologice care determină com­
portamentele unui individ. Behaviorismul nu are un punct de vedere
comun cu privire la aceste teorii. Concepţia teoriei behavioriste a
personalităţii este că acele caracteristici individuale sunt furnizate de

IAl ANII | II •MIMAI I ACHRAIf •VI AD BURI AVI RDF •TEODOR MIHAh A
 individului, astfel bagajul comportamental reprezintă
b a g a j u l de* b a z ă a l 151
personalitatea. Asta înseamnă că personalitatea constă în limbaj cognitiv,
emojional-motivaţional şi bagaj senzorio-motor. Deşi bagajul de bază a l
Individului are puncte comune cu persoane din mediul său, acest bagaj nu
e s l e identic cu al altor persoane, deoarece experienţa umană este atât de
complexă încât fiecare om dezvoltă o personalitate unică (Staats, 1996).

Figura 7. Concepţia personalităţii din perspectivă behavioristă (Staats, 1996)

S, reprezintă mediul individului ce duce în procesul de învăţare la baga-

|i 1 1de bază al individului (BBR). Comportamentul individului (B) este în
luncţie de situaţia de viaţă (S,) şi de bagajul de bază al individului (BBR).
bagajul de bază al individului (BBR) este o variabilă dependentă, deoare­
ce provine în urma învăţării. De asemenea, acest bagaj de bază (BBR) este
o variabilă independentă pentru că acţionează asupra comportamentului
individului, constituindu-Se astfel întreaga personalitate (Staats, 1996).
Perspectiva behavioristă a personalităţii este prezentată în figura de mai
sus, unde se poate observa modul cum mediul individului influenţează
bagajul acestuia până în acel moment în care a asimilat anumite compor­
tamente. După cum este indicat, bagajul individului este văzut ca perso­
nalitate a acestuia (Staats, 1996).

Repere biografice Arthur W. Staats

Arthur W. Staats s-a născut în New York 1924, fiind mezinul familiei
şi având încă trei fraţi mai mari. Mama sa era evreică din Rusia, tatăl
152 un ateu convins cu concepţii radicale, iar bunicul silii a Io n ! p ro fe so r la
o şcoală talmudică evreiască, dedicându-şi toată viaţa studiului. Atunci
când a împlinit 3 luni, tatăl lui Arthur a murit subit la câteva zile după ce
se mutaseră în Los Angeles (Cloninger, 2004). Şcoala primară şi generală
le-a absolvit cu brio, având scoruri foarte mari la toate testele, fiind deza­
măgit total de pregătirea profesorilor pe care îi întâlnea. în general a avut
o copilărie fericită, dedicându-şi timp cititului şi atletismului. Cu o familie
destul de tradiţionalistă şi cu concepţii radicale, ateistă, vegetariană, sora
şi unchiul său l-au convins progresiv să lase literatura şi să se apuce de
tânăr de ceea ce înseamnă viaţă economică, politică şi socială (Cloninger,
2004). Staats gândea diferit de ceilalţi, punea la îndoială ceea ce toţi cre­
deau şi progresiv a dezvoltat o gândire radicală şi idei originale în multe
dintre aspectele vieţii sale (Cloninger, 2004).
După ce a participat în al Doilea Război Mondial, Staats şi-a luat în
serios viaţa de student. A absolvit UCLA (University of California at Los
Angeles), iar interesele sale multiple l-au determinat să combine o serie
de principii din mai multe arii ale psihologiei. Pentru a definitiva studi­
ile şi-a susţinut disertaţia în psihologie experimentală şi a absolvit şi un
doctorat în psihologie clinică. După ce a studiat comportamentul uman, a
observat anumite elemente din conceptele behaviorismului ştiinţific şi ale
principiilor condiţionării (Cloninger, 2004). încă de pe băncile facultăţii, a
început să cerceteze şi să pună bazele teoriei behavioriste, dar nu din per­
spectiva lui Skinner. El a îmbinat conceptele behavioriste cu elemente din
psihologia tradiţionalistă. în 1955, devine asistent la Universitatea de stat
din Arizona, iar cinci ani mai târziu, profesor universitar. Dezvoltând pro­
priul program de cercetare în cadrul universităţii împreună cu alţi profe­
sori, Staats a reuşit să dezvolte teoria behavioristă a personalităţii. A întâl­
nit-o pe viitoarea soţie în cadrul UCLA, iar atunci când aceasta a dorit să
vină la Universitatea din Arizona, soţia a devenit asistenta lui, ajutându-1
în cadrul programului de cercetare (Cloninger, 2004). După naşterea fiicei
lor în anul 1960, Staats a dezvoltat proceduri de limbaj cognitiv şi dezvol­
tare senzorio-motorie folosind principiile behavioriste. împreună cu fiica
lui şi cu un copil al unui psihiatru din cadrul Universităţii Johns Hopkins,
a dezvoltat un studiu longitudinal în care a descoperit aşa-numita pro­
cedură „time-out" în care copilul este izolat de mediul în care acesta a
dezvoltat comportamente negative cu intenţia de a scădea frecvenţa şi a
întări comportamentul (Cloninger, 2004). O altă procedură dezvoltată de
Staats este „token reinforcement", folosită în cadrul tratamentelor disle-
xice sau ale copiilor delincvenţi, şi constă în recompensarea comporta­
mentelor bune cu jetoane (token) în care erau incluse anumite privilegii,
iar în cazul comportamentelor violente, li se retrăgeau acele jetoane. în

11Al ANI [T I • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHAh A

l'i'JH, Asociaţia Americană de Psihologie îi conferă premiul „Lectore for
I Inllying l’sychology" (Cloninger, 2004).

REZUMAT

I mpirismul, din perspectivă behavioristă, reprezintă cunoştinţele care

vin pe- baza experienţei. Raţionalismul susţine faptul că structura minţii
noastre determină experienţele din viaţa noastră şi realitate (Funder,
201.1). Ca o concluzie logică adusă de specialiştii din domeniu, din per-
Iu'ctivă empiristă, la naştere, mintea noastră este un gol. Asociaţionismul
alirmă faptul că oricare lucru sau orice idee este asociată alteia, devenind
i >legătură dacă acestea sunt experimentate timp îndelungat. Hedonismul
este considerat partea lipsă a personalităţii, piesa rămasă din personalita­
te şi anume motivaţia. Hedonismul oferă un răspuns la întrebarea de ce
iMinunii nu fac nimic sau fac de toate (Funder, 2013). în teoria behavioris-
la, hedonismul susţine că oamenii învaţă din două motive: pentru a căuta
plăcerea şi pentru a evita durerea. Aceste motivaţii fundamentale expli-
■a di* ce recompensele şi pedepsele au anumite efecte asupra comporta­
mentelor (Funder, 2013). Minciuna, înşelăciunea, actele ilegale, tot ceea
ce pi >ate fi judecat imoral din punctul de vedere al atingerii unui obiectiv
s e n i i meşte pragmatism. Din punct de vedere filosofic, această viziune se
numeşte utilitarism şi se referă la societatea ideală ca la una care aduce
lei ici re tuturor oamenilor (Funder, 2013).
Skinner nu şi-a propus şi nu a dorit să arate originea comportamen­
telor care stau la baza personalitatăţii. El nu a renunţat să creadă că per­
sonalitatea poate fi abordată ştiinţific, dar era influenţat de paradigmele
lilosofice existente la acea vreme. Ideea că un comportament este obli­
gatoriu învăţat din mediu a fost cumva lăsată deoparte, Skinner încer­
când o abordare mai ştiinţifică a personalităţii (Cloninger, 2004; Ryckman,
2008). Skinner nu a prezentat teoria personalităţii din perspectiva clasică,
el dorind mai mult o provocare în care să arate că personalitatea se poate
măsura ştiinţific (Cloninger, 2004; Ryckman, 2008). Abordarea aleasă a
tos! să controleze şi să prezică vizibil comportamentele, iar aceste com­
portamente să fie observate de către observatori specializaţi în măsura­
rea şi contabilizarea acestor comportamente (Cloninger, 2004). O analiză
a comportamentelor din perspectivă behavioristă ne-ar obliga să ţinem
•■cuină de acele evenimente din mediu — trecut şi prezent — care ajută
la producerea unui anumit comportament. Aceste informaţii împreună
cu bagajul genetic ne ajută să prezicem cu destulă acurateţe un compor­
tament. Aceste evenimente interioare, laolaltă cu experienţa şi bagajul
 genetic privind relaţiile cu mediul, ţoale acestea împreuna prezic compor­
ta montul. Deşi Skinner recunoaşte că există anumite componente interne,
în analiza lui este mai puţin interesat de acestea prin anali/.n experimen­
tală (Cloninger, 2004; Ryckman, 2008). Condiţionarea clasică începe cu
o asociere destul de simplă existentă între stimul şi răspuns. De exem­
plu, atunci când unele persoane văd un şarpe, tresar sau ţipă sau când
văd sânge, leşină, când vorbesc în public, sunt anxioase etc. Aceste com­
portamente conţin o relaţie de stimul-răspuns (S-R), deşi există şanse ca
aceste răspunsuri să nu fie pe deplin conştiente (Burger, 2007). Aceste
condiţionări pot fi simple reflexe ale oamenilor dezvoltate de-a lungul
vieţii, pot să fie o serie de reflexe din cadrul speciei sau comportamen­
te complexe care pot sta la baza fobiilor şi anxietăţii puternice (Feist şi
Feist, 2008).
Comportamentul operant depinde de timpul de expunere şi numă­
rul de repetări, fiind legat direct de un stimul fizic, fiecare răspuns fiind
dezvoltat de un anumit stimul. Comportamentul uman este spontan şi
nu putem prezice cu exactitate modul cum un individ va reacţiona de
fiecare dată la un eveniment sau stimul, acest comportament fiind mai
mult emis de individ decât condiţionat de un stimul (Schultz şi Schultz,
2004; Funder, 2013). Modelarea este o procedură în care experimentatorul
face aproximări brute asupra dezvoltării comportamentului, după care
se produc aproximări mai fine, iar într-un final comportamentul mode­
lat dorit. Prin acest proces se consolidează aproximări succesive în care
experimentatorul poate modela treptat un set complex de comportamen­
te finale (Skinner, 1953, citat în Feist şi Feist, 2008). Skinner (1987a), citat
în Feist şi Feist (2008), susţinea că întărirea comportamentului are două
efecte asupra individului: 1) întăreşte comportamentul; 2) recompensea­
ză persoana. întărirea şi recompensa, prin urmare, sunt sinonime, dar
nu orice comportament întărit este plăcut sau plin de satisfacţie pentru
individ. întărirea pozitivă — orice stimul care creşte individului şansele de
supravieţuire creşte şi şansele ca acel comportament să fie întărit (Skinner,
1953, citat în Feist şi Feist, 2008). întărirea negativă este îndepărtarea de sti-
mulii care fac rău individului şi, de asemenea, se întăresc comportamente
care sunt menite să evite aceşti stimuli.
Principiul pedepsei se referă la scăderea frecvenţei unui răspuns în
momentul în care este urmat de consecinţe “negative. Evenimente aversi-
ve sau pedepse pot fi aplicate la un anumit comportament pentru a scă­
dea frecvenţa de apariţie a acestuia. Pedeapsa pentru un stimul negativ
si1numeşte pedeapsă pozitivă (Ryckman, 2008). Pedepsele primare sunt
acele pedepse care vin din stimuli negativi, iar pedepsele secundare sunt
condiţionate şi au proprietatea de a apărea odată cu stimulii primari sau

MANtŢEI •MIHAELA CHRAIF •VLAD BURTÂVERDE •TEODOR MIHÂILÂ

slimulii condiţionaţi. Curentul behaviorist a avut ca obiectiv aplicarea i v .

principiilor învăţării şi studierea comportamentului uman, fiind puse în

practică cel mai mult în analiza de limbaj (Staats, 1996). Din perspectiva
lui Staats, concepţia asupra personalităţii porneşte de la ideea că un copil
işi începe viaţa fără repertorii comportamentale.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce mare psiholog este promotorul teoriei behavioriste?

2. Ce este empirismul din perspectivă comportamentală?
3. Ce este asociaţionismul din perspectivă comportamentală?
I. Ce este hedonismul din perspectivă comportamentală?
5. Ce este utilitarismul din perspectivă comportamentală?
(>. Explicaţi viziunea behaviorismului ştiinţific din perspectiva lui
Skinner.
7. Ce relaţie stă la baza condiţionării clasice?
8. Ce psiholog rus a demonstrat ştiinţific condiţionarea clasică? Detaliaţi.
9. Detaliaţi experimentul realizat de către John Watson şi Rosalie Rayner.
10. Detaliaţi comportamentul operant.
I I. Ce este modelarea?
12. în condiţionarea operantă câte condiţii sunt prezente?
13. Ce efecte are întărirea comportamentului asupra persoanei?
14. De câte feluri este întărirea comportamentului?
15. Care este principiul pedepsei?
16. Descrieţi procedura condiţionării operante.
17. Descrieţi personalitatea din perspectiva behavioristă lui Arthur Staats.
 CAPTTOUO

Teoria cognitivă a personalităţii

George A. Kelly

George A. Kelly s-a născut la 28 aprilie 1905, la o mică fermă din

Kansas. încă de mic, Kelly a dus o viaţă foarte religioasă din cauza
părinţilor, mama având unele probleme psihice, iar tatăl fiind preot pres-
biterian (sectă protestantă engleză / scoţiană în care este recunoscută doar
puterea preoţilor, nu şi a episcopilor) (Ewen, 2003; Schultz şi Schultz,
2005). în 1928 Kelly se mută în Sheldon, Iowa, unde a predă la un colegiu
lecţii de teatru. S-a însurat cu Gladys Thompson, o profesoară de limbă
engleză, iar cei doi au avut un băiat şi o fată. După un an şi jumătate, s-a
mutat în Minnesota unde a predat în sesiunea de vară (Ewen, 2003). După
ce şi-a luat diploma de licenţă în fizică şi matematică, a încercat diver­
se locuri de muncă, precum inginer aeronautic şi profesor; a câştigat un
schimb de experienţe la Universitatea Edinburgh din Scoţia, iar lucrul
acesta l-a determinat să se orienteze spre psihologie. în 1931 a susţinut
doctoratul la Universitatea din Iowa, iar disertaţia lui a avut ca subiect
problemele de vorbire şi citire. în următorii ani, Kelly a schimbat mai
multe locuri de muncă şi o varietate de funcţii (Feist şi Feist, 2008). Printre
primele locuri de muncă a fost în Minneapolis, unde a predat oratorie
la un colegiu special, apoi a efectuat cursuri de dicţie pentru Asociaţia
Bancherilor Americani, dar şi ca profesor pentru emigranţii care doreau
cetăţenie americană (Ewen, 2003). Ca profesor era detestat de unii dintre
elevii săi din cauza comportamentului destul de ostil, dar plăcut şi apre­
ciat de foarte mulţi datorită geniului său, având o imagine de profesor
excepţional.
Kelly promova ideea că şi teoriile oamenilor de ştiinţă trebuie să fie
privite cu scepticism, deoarece fiecare observaţie ştiinţifică poate fi inter­
pretată din perspective diferite. Fiecare teorie poate fi văzută din unghiuri
diferite. Kelly (1969b), citat în Feist şi Feist (2008), a prezentat teoria sa ca
pe un set de jumătăţi de adevăr şi a recunoscut, de asemenea, că ceea ce
promovează el, constructele lui, poate fi inexat. Ca şi Cari Rogers, Kelly
a sperat că teoria sa va fi infirmată şi înlocuită cu altceva mai bun. Mai

MII IAIANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHĂILĂ

 mult, ca orice .ill psiholog specializai în personalitate, Kelly dorea ca leo
ria sa fie infirmată. Teoreticienii personalităţii pot folosi ingeniozitatea
lor de a interpreta teoriile în moduri diferite (Feist şi Feist, 2008). Kelly
a plecat de la presupunerea că universul există, iar funcţiile sale şi toate
componentele interacţionează cu precizie. Mai mult decât atât, univer­
sul este în continuă schimbare, iar la această ipoteză a adăugat faptul că
oamenii depun eforturi pentru a da un sens lumii lor aflate în continuă
schimbare. Oamenii interpretează diferit realitatea, iar o persoană este
t apabilă să schimbe viziunea altei persoane despre mediul înconjurător
(Feist şi Feist, 2008). Cu alte cuvinte, oamenii au modalităţi alternative de
.1 privi lucrurile. Kelly (1963), citat în Feist şi Feist (2008), a presupus că
toate interpretările noastre actuale despre lume sunt supuse revizuirii
sau înlocuirii". Kelly a fost de acord cu Alfred Adler, atunci când afirma
i a intepretarea evenimentelor de viaţă este mai importantă decât eveni­
mentul în sine (Feist şi Feist, 2008).
In al Doilea Război Mondial Kelly a lucrat ca psiholog în aviaţie, iar
după aceea ca profesor asociat la Universitatea din Maryland. A plecat în
1946 la Universitatea din Ohio pentru a deveni profesor de psihologie şi
director al Departamentului de psihologie clinică. în următoarele două
decenii a continuat să efectueze cercetări şi să-şi formuleze propria teo­
rie. A promovat şi ţinut o serie de cursuri de psihologie clinică în cadrul
universităţii (Ryckman, 2008).
Mutarea sa la Universitatea din Ohio a produs descoperiri majore pen-
tru domeniul psihologiei, dovedite prin Psihologia constructelor persona­
le. Kelly a călătorit în toată lumea şi a ţinut prelegeri la o mulţime de
universităţi din diverse ţări. în 1965 a fost desemnat preşedintele Depar­
tamentului Riklis de ştiinţe comportamentale din cadrul Universităţii
Mrandeis. A murit în 1967, nereuşind să realizeze o perspectivă globală
asupra teoriei sale despre personalitate (Ryckman, 2008).

Teoria constructelor personale

Kelly sugera faptul că oamenii percep şi organizează mediul înconju­

rător la fel cum fac oamenii de ştiinţă în cercetare, prin formularea unor
ipoteze privind mediul înconjurător şi testarea lor în viaţa de zi cu zi. Cu
alte cuvinte, oamenii observă şi interpretează evenimentele în felul lor,
iar această interpretare este unică din perspectiva persoanei (Schultz şi
Schultz, 2005). Kelly a comparat viziunea oamenilor cu cea a ochelarilor
de soare cu lentile diferite. Cu o pereche putem vedea verzui, cu altă pere­
che, albastru etc. Mai multe persoane care privesc la o scenă percep diferit

Tratat de psihologia personalităţii ■ lenri.i <noniHuM * tu

158 ceea ce văd pe acea scenă, în funcţie de percepţia lor, aşadar, în ipotezele
sau modelele noastre vom construi şi vom da sens mediului înconjurător.
Acest punct de vedere unic al individului a fost numit de Kelly propriul
sistem de constructe (Schultz şi Schultz, 2005).
Un construct este modul unic al persoanei de a privi viaţa, o ipoteză
intelectuală concepută pentru a explica şi/sau interpreta evenimente, iar
noi, ca persoane, ne comportăm în conformitate cu aşteptările sau con-
structele pe care le creăm şi explicăm, prezicând realitatea prin prisma lor.
Ne bazăm pe aceste constructe şi evaluăm efectele pe care le au asupra
noastră (Schultz şi Schultz, 2005). De-a lungul vieţii noastre vom dezvolta
multe constructe, aproape câte unul pentru fiecare persoană şi situaţie cu
care ne întâlnim. Ne extindem repertoriul de constructe atunci când ne
întâlnim cu situaţii noi sau evenimente noi, iar în timp aceste constructe
despre anumite persoane sau evenimente se schimbă. Revizuirea con-
structelor noastre este o etapă necesară şi un proces continuu, deoarece
întotdeauna trebuie să avem un construct alternativ pentru o situaţie.
Kelly a numit această adaptare la situaţii noi adaptabilitatea constructului
alternativ (Schultz şi Schultz, 2005).

Figura 8. Constructul personal în practica clinică (adaptat: Neimeyer, 1985, citat în

Cloninger, 2004)

MIIIAI ANI 11 I •MII IAI I A CHRAIf •VIAD BURTAVERDE •TEODOR MIHĂII.A

Modul de a anticipa evenimentele de viaţă IVJ

li'oii.i constructului personal a lui Kelly este prezentată şi structurată

i i i 11 corolare. Fundamentul care stă la baza acestei teorii este faptul că
pioi'esele psihice sunt dirijate de modul cum putem anticipa evenimen­
tele Kelly a crezut că personalitatea este un proces în mişcare. Procesele
Ii’iihii v sunt conduse de constructele noastre, de modul cum fiecare inter-
pieleu/ă lumea din jur (Schultz şi Schultz, 2004). Un alt cuvânt-cheie în
teoria lui Kelly este anticiparea. Kelly afirma că noi folosim constructe
p e n i i u a prezice viitorul astfel încât să avem idee despre consecinţele
ai {lunilor noastre, de ceea ce ar fi normal să apară în urma unui compor­
ta meni al individului (Schultz şi Schultz, 2004).

IiiliHul 9. Corolare ale teoriei constructului personal (Schultz şi Schultz, 2004)

( (instrucţie 'Deoarece anumite evenimente se repetă sau sunt similare, putem

prezice cum vom reacţiona la un astfel de eveniment în viitor.
Individualitate Oamenii percep evenimentele în mod diferit.
i iig.inizare Aranjăm constructele în patternuri şi acordăm o viziune proprie
evenimentelor, similarităţi lor şi diferenţelor.
Olhotom Constructele sunt bipolare; un exemplu bun este conceptul de
onestitate, dar ştim mult mai bine să definim persoane care nu
sunt oneste.
Alegere Alegem alternative pentru constructele noastre şi modul cum
facem ca aceste constructe să fie cea mai bună alegere, să prezicem
şi să anticipăm evenimentele.
Aria variaţiei Constructele noastre se pot aplica în multe situaţii sau la persoane
ori se pot limita la o singură situaţie sau persoană.
1 xperienţă Testăm permanent constructele noastre în viaţa de zi cu zi şi facem
ca aceste constructe să aibă utilitate.
Modulaţie Modificăm constructele în funcţie de noile experienţe pe care le
avem.
1 nigmentare S-ar putea ca aceste constructe să fieîn contradicţie sau inconsec­
vente cu viaţa de zi cu zi.
Comun Deşi constructele noastre sunt unice, oamenii din grupurile noastre
sau cultura din care facem parte pot deţine constructe asemănă­
toare.
Sociabilitate încercăm să înţelegem cum alţi oameni prezic propriile situaţii, iar
în funcţie de asta ne schimbăm propriile constructe.

Tratat dp psihologia personalităţii ■ leoria cognitivii i personalltA|ll

>60 Construcţia corolară

Kelly a considerat că niciun eveniment de viaţă nu este identic cu altul

şi nu poate fi reprodus exact precum cel de dinainte. Chiar dacă un eve­
niment se repetă (dacă te uiţi la un film o dată, iar peste ceva timp te uiţi
din nou la acelaşi film, experienţa trăită este diferită), cel care va experi­
menta acel eveniment îl va privi în alt mod (Schultz şi Schultz, 2005). Deşi
evenimentele care se repetă nu sunt experienţe identice, anumite caracte­
ristici vor reapărea. Pe baza acestor similitudini putem stabili modul de
predicţie a evenimentului şi ne pregătim să reacţionăm într-un anumit fel,
pe baza a ceea ce cunoaştem (Schultz şi Schultz, 2005).

Corolarea individuală

Cu acest tip de corolare, Kelly a introdus conceptul de diferenţă indivi­

duală. A subliniat faptul că oamenii diferă şi percep diferit evenimentele
de viaţă. Din cauza interpretărilor diferite, oamenii au constructe dife­
rite. Nu întotdeauna constructele noastre reflectă realitatea obiectivă a
unui eveniment, acestea fiind unice şi în funcţie de persoană (Schultz şi
Schultz, 2005).

Corolarea organizatorică

Vom organiza constructele noastre în funcţie de patternuri şi de viziu­

nea noastră de interdependenţă, similarităţi şi diferenţe între constructe.
Deşi oamenii deţin constructe similare, pot fi diferite, organizându-se în
moduri unice de modele (Schultz şi Schultz, 2004). De obicei, vom organi­
za constructele noastre într-o ierarhie, unele constructe sunt subordonate
altora, iar un construct poate deţine mai multe constructe (constructul de
bine poate include mai multe constructe ca: moralitate, etică etc.) (Feist
şi Feist, 2008).

Corolarea dihotomică

Toate constructele sunt bipolare sau dihotomice. Acest lucru este nece­
sar pentru a putea prezice corect consecinţele comportamentelor noastre
şi rezultatele evenimentelor (Schultz şi Schultz, 2005). De exemplu, nu
este suficient să avem un singur construct (pozitiv sau negativ) despre o

MIMAI ANI [El • MIHAELACHRAIF • VLAD BURTAVERDE • TEODOR MIHÂ1LÂ

anumită persoană. Un exemplu bun ar fi onestitatea, odată cu onestita- u»l
lea avem ţii constructul despre lipsa de onestitate pentru a explica şi dacă
acea persoană nu este cinstită sau onestă. Un construct are întotdeauna şi
opusul pentru a explica şi tipul de comportament contradictoriu pe care o
persoană ar putea să îl prezinte (Feist şi Feist, 2008). Dacă noi nu am avea
constructe în contradictoriu, am crede că toţi oamenii sunt oneşti, nepu-
land să anticipăm persoane care ar putea fi lipsite de onestitate în viitor,
i onstructul personal, în acest exemplu, ne face să avem două viziuni total
opuse, dar să putem face diferenţa dintre comportamentele negative şi
i cli' pozitive atât în prezent, cât şi în viitor (Schultz şi Schultz, 2004).

( orolarea alegerii

Kelly a promovat ideea că oamenii au libertatea de a alege. Conform

■orolării dihotomice există bipolarităţi ale constructului, iar persoana
poale să aleagă o variantă dintre cele două pentru a prezice rezultatele
\ nloare. Kelly a sugerat faptul că avem libertatea de a decide între cele
două alternative şi a descris-o ca pe o alegere între siguranţă şi aventură.
Kelly dă un exemplu foarte bun, cum ar fi alegerea între două cursuri.
I*i i mul curs este asemănător cu ceea ce aţi făcut în facultate şi este predat
•Ic un profesor pe care îl cunoaşteţi că este permisiv în cadrul evaluării
liniile, iar despre al doilea curs nu aveţi nicio idee, profesorul fiind total
necunoscut (Feist şi Feist, 2008). Prima alegere este o alegere de siguranţă,
i ii a doua este alegerea aventurii, a necunoscutului. Al doilea curs este

ii provocare. Nu ştiţi nimic despre celălalt profesor sau aveţi informaţii

vagi. Acest lucru v-ar putea expune unor situaţii dificile, fiind o alegere
mult mai riscantă decât prima, dar de multe ori implică şi satisfacţii mai
mari. Deşi prima alegere este o alegere sigură, aceasta aduce mult mai
puţine satisfacţii decât a doua alegere. Prima alegere are o eficienţă şi
" predicţie mai ridicate, iar a doua alegere, normal, are o predicţie mai
labă. Cu toate acestea puteţi anticipa rezultatele alegerii voastre şi puteţi
li ce consecinţe va avea această alegere (Feist şi Feist, 2008).
Kelly afirma că ne confruntăm cu astfel de alegeri de-a lungul vieţii.
Alegerea sigură este similară cu alegerile pe care le-am luat în trecut,
ilelineşte în continuare sau extinde constructul nostru personal. Alegerea
aventuroasă tinde să extindă constructul nostru şi cuprinde evenimente
,i experienţe noi. Cea mai cunoscută şi mai frecventă tendinţă este aceea
de alegere sigură, iar astfel se poate explica de ce unii oameni aleg să se
comporte într-un mod care nu le aduce beneficii (Schultz şi Schultz, 2005).
Alegerile noastre sunt realizate în funcţie de cât de bine ne permitem să
16; anticipam sau să prezicem anumite evenimente, iar comportamentul nos­
tru este ca al unui om de ştiinţă care încearcă să prezică viitorul cât mai
bine (Schultz şi Schultz, 2005; Ryckman, 2008).

Variaţia corolară

Acest termen (gama de comoditate) semnifică un spectru de evenimen­

te pentru care putem aplica un construct. Unele constructe sunt relevante
pentru anumite situaţii sau persoane limitate, alte constructe pot fi mai
ample (Schultz şi Schultz, 2005; Cloninger, 2004). Câteva constructe per­
sonale sunt adecvate sau relevante pentru un număr limitat de situaţii
sau persoane (exemplu: constructul de înalt este pentru un număr limitat
de persoane sau obiecte). Această gamă de comoditate poate fi utilă în
ceea ce priveşte clădirile, oamenii, copacii, dar în situaţii în care evaluăm
vremea sau concepte abstracte nu este de folos. Unele constructe sunt
limitate şi sunt aplicabile doar unor situaţii, persoane, pe când altele au
un spectru mult mai mare de folosire (Schultz şi Schultz, 2005). Gama de
comoditate pentru un anumit construct ţine mai mult de alegerea perso­
nală, iar Kelly afirmă că, dacă dorim să înţelegem pe deplin personalita­
tea, trebuie să ştim ceea ce este inclus şi exclus în constructele personale
(Feist şi Feist, 2008).

Experienţa corolară

Fiecare construct este o ipoteză generată de experienţele anterioare

de a prezice sau anticipa evenimente viitoare. Fiecare construct este tes­
tat, apoi, în conformitate cu realitatea, determină cât de bine am prezis
un anumit eveniment. Cele mai multe evenimente noi sunt situaţii din
viaţa de zi cu zi, astfel încât procesul de testare a potrivirii unui con­
struct cu situaţia dată este în continuă desfăşurare. Dacă un construct nu
este un bun predictor pentru situaţia dată, trebuie reformulat sau înlocuit
(Schultz şi Schultz, 2005). Experienţa ne ajută să reevaluăm constructele şi
să ne revizuim propriul sistem de constructe. Constructele pe care le folo­
sim la vârsta de 18 ani ar putea să ne fie dăunătoare sau inutile la 30, iar
în acest moment trebuie revizuite o serie de constructe care nu mai pot fi
folosite (Feist şi Feist, 2008).

MIHAIANIŢEI •MIHAELA CHRA1F •VLAD BURTĂVERDE •TEODOR MIHĂILÂ

Modulaţia corolară 161

l onstructele diferă în permeabilitate (ideea că un construct poate fi

levi/uit sau extins în lumina unei noi experienţe). Un construct permeabil
file acela care permite pătrunderea elementelor noi în gama sa de con-
lorl. Astfel, un construct deschis spre experienţe şi evenimente noi este
• apabil să fie revizuit, adaptat şi extins (Feist şi Feist, 2008; Cloninger,
.'004). Sistemul nostru personal poate fi ajustat şi extins doar în cazul în
rare constructele sunt permeabile şi ne permit să introducem elemen-
le noi. Un construct rigid nu este capabil să se schimbe, indiferent de
e \ | hm ienţele pe care le trăim, iar uneori constructul nostru poate fi o bari-
r ia spre a învăţa noi lucruri (Schultz şi Schultz, 2004).

I lagmentarea corolară

Kelly susţine faptul că în sistemul nostru personal de constructe există

şi anumite constructe individuale care sunt incompatibile, chiar dacă exis-
14 in sistemul nostru personal global. Aceste constructe incompatibile le
IaiIcm ajusta şi adapta pentru ca ele să nu intre în conflict. Cu toate aces­
t e, i, constructele noi sau adaptările nu trebuie să aibă la bază constructele

vei Iii (Schultz şi Schultz, 2004). Un nou construct poate fi compatibil cu

i el vechi într-o anumită situaţie, dar dacă situaţia se schimbă, atunci aces-
le.i ,ii putea deveni inconsistente (Feist şi Feist, 2008).

( mnunalitatea corolară

I >»-oarece oamenii diferă în interpretarea evenimentelor, fiecare persoa­

na, în mod normal, are constructe unice. Totuşi, oamenii prezintă simi­
litudini în interpretarea evenimentelor. Kelly sugera faptul că, dacă mai
multe persoane au o interpretare similară a evenimentelor trăite, putem
i om luziona că procesele lor cognitive sunt asemănătoare datorită ide­
alurilor şi a culturii în care trăiesc (Feist şi Feist, 2008). Anticipările şi
aşteptările din cadrul unui eveniment sunt similare, iar aceştia vor inter­
preta multe dintre experienţele lor în acelaşi mod. Oamenii care fac parte
din aceeaşi cultură pot prezenta asemănări comportamentale şi de con-
’ilmvte, chiar dacă sunt expuneri diferite la evenimente de viaţă (Schultz
şi Schultz, 2004).

I>.al.it (Ic |>\lli<>l(>ui.i pcr.mi.ilit.'Hii ■ Ic n i u i m inlHu.l .1 n »r* m m lli»tll

164 Sociabilitatea corolară

Oamenii din aceeaşi cultură au tendinţa de a interpreta similar eveni­

mentele de viaţă. Deşi acest lucru ar putea însemna relaţii pozitive soci­
ale, similarităţile de interpretare nu vin întotdeauna la pachet cu relaţiile
pozitive. Ca să se dezvolte relaţii pozitive, nu este de ajuns ca interpretă­
rile să fie similare, ci una dintre persoane să înţeleagă constructele celei­
lalte, să înţeleagă modul cum cealaltă persoană anticipează sau prezice un
eveniment şi rezultatele acestuia (Schultz şi Schultz, 2004). Fiecare persoa­
nă are mai multe roluri sociale în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi. La servi­
ciu este angajat, manager, şef; acasă eşte soţ/soţie, copil, unchi, bunic, iar
comportamentul trebuie să fie adaptat fiecărei situaţii. Kelly susţine, prin
aceasta, că fiecare persoană trebuie să joace de fiecare dată un rol diferit.
Fiecare rol reprezintă o serie de comportamente şi modele care ne conduc
la înţelegere cu cealaltă persoană în interpretarea evenimentelor. Intr-un
cuvânt, relaţiile interpersonale pozitive se dezvoltă când ne potrivim şi
înţelegem constructele celorlalte persoane (Schultz şi Schultz, 2004; Feist
şi Feist, 2008).

Aplicarea teoriei cognitive a lui Kelly

Ca majoritatea psihologilor care au studiat personalitatea, formulările

teoriei sale rezultă din experienţa de peste 20 de ani în psihoterapie, după
ce în 1955 a publicat cartea Psihologia constructelor personale (Feist şi Feist,
2008).
In opinia lui Kelly, persoanele bolnave au constructe vechi şi continuă
să utilizeze acele constructe care sunt invalide. Obiectivul de bază al teori­
ei cognitive este ajutorarea pacienţilor în a-şi forma noi constructe sau de
a le reevalua şi extinde pe cele vechi în aşa fel încât să poată face faţă mai
eficient în mediul lor (Ryckman, 2008). Rolul terapiei, în primul rând, este
deschiderea posibilităţilor de schimbare continuă a constructelor pacien­
tului. „Obiectivul terapeutului este de a identifica boala şi a găsi soluţia
împreună cu pacientul spre rezolvarea acesteia" (Kelly, 1955, voi. 2, p. 582,
citat în Ryckman, 2008).
Procesul terapeutic începe prin definirea rolurilor de către pacient şi
terapeut. Clinicienii şi în special Kelly au crezut că rolul lor trebuie să fie
unul foarte bine definit şi înţeles de către pacient. In cazul în care paci­
entul crede că terapia nu îi aduce mari beneficii, terapeutul trebuie să
lucreze prima dată la modul de percepţie a pacientului asupra terapiei
i i i '.ine. I )upă această etapă terapeutul ascultă cu atenţie ceea ce pacientul 16‘>
are de spus şi utilizează o serie de tehnici pentru a permite schimbarea
(Kyekman, 2008). Kelly a menţionat două abordări generale de evaluare a
i Munţilor. Prima se referă la experienţele acestora, se concentrează pe tre-
i ut, iar a doua abordare se concentrează doar pe prezent şi viitor. Kelly
susţinea că terapeuţii nu trebuie să se concentreze pe trecut la fel ca medi-
i ii atunci când definesc un diagnostic, ci să-l ajute pe pacient să treacă
peste obstacolele viitoare (Ryckman, 2008). După opinia lui Kelly, cultura
<1111 care facem parte ne ajută să putem defini ce e fals şi ce este adevărat
in vi.iţa de zi cu zi. Pentru a vedea influenţa culturii asupra personalităţii
I e l l y a dezvoltat propriul test de personalitate care ajută la diagnosticarea
pacienţilor şi evaluarea eficacităţii terapiei, iar din perspectiva lui afirma
* i Ies tarea personalităţii nu ar trebui să interfereze cu procesul terapeutic
(Kyekman, 2008; Feist şi Feist, 2008). Testarea personalităţii ar trebui să se
realizeze înainte ca procesul terapeutic să înceapă, nu aşa cum credeau unii
Iciapeuţi că testarea se face după câteva luni de terapie. Această testare,
înainte de a începe tratamentul, este benefică, deoarece pacienţii ar putea
i iede că terapeutul nu este sigur cu privire la progresul lor, iar clienţii să
lic siguri că nu există răspunsuri greşite sau corecte în completarea testu­
lui Iestarea trebuie să fie văzută ca un mod de colectare de informaţii utile
i are-l vor ghida pe terapeut spre un rezultat mai bun (Ryckman, 2008).

Iestarea grilei repertoriului de constructe

0 altă procedură utilizată de Kelly este REP test (testul Repertoriului

i Ic constructe de rol). Scopul testului este de a descoperi modul cum inter­
pretează oamenii comportamentul persoanelor importante din viaţa lor.
I‘rin acest test i se dă persoanei o listă cu mai mulţi indivizi care au un rol
important în viaţa ei şi i se cere să descrie pe o foaie acele persoane. De
exemplu, persoana este pusă să numească profesorul preferat, apoi este
rugată să numească încă două persoane importante din viaţa sa şi apoi să
Iacă o paralelă (asemănări şi deosebiri) între cele trei persoane date (Feist
şi Feist, 2008).
1 )upă ce testul este completat, terapeutul transferă informaţia spre un
şablon de interpretare prin care specialistul interpretează şi observă lacune
.a’u interpretări greşite ale constructelor individului. Există mai multe vari­
ante ale acestui test; validitatea şi fidelitatea testului nu sunt foarte mari, se
extrag mai mult informaţii calitative şi necesită o experienţă şi o pricepere
loarte ridicate a evaluatorului (l ei,sl şi feist, 2008).
Tabelul 10. Exemple de itemi din testul grilei repertoriului de constructe (adaptat după
Kelly, 1955, pp. 221-222, citat în Feist şi Feist, 2008).

1. îţi place un profesor (sau profesorul de la o materie anume).

2. Nu îţi place un profesor (sau profesorul de la o materie anume)
3.a Soţia sau prietena din prezent.
3.b. (pentru femei) Soţul sau prietenul din prezent.
4. Angajator, supraveghetor sau ofiţer pentru care ai lucrat şi ai obţinut foarte greu ce
ai vrut (cineva pentru care ai lucrat şi nu îţi plăcea).
5. Angajator, supraveghetor sau ofiţer pentru care ai lucrat şi ai obţinut foarte uşor ce
ai dorit (cineva pentru care ai lucrat şi îţi plăcea).
6. Mama ta (sau persoana care a avut rolul de mamă).
7. Tatăl tău (sau persoana care a avut rolul de tată).
8. Fratele tău cel mai apropiat de vârsta ta.
9. Sora ta cea mai apropiată de vârsta ta.
10 . Un coleg de serviciu cu care te-ai înţeles bine.

11. Un coleg de serviciu cu care nu te-ai înţeles bine.

12. Un vecin cu care te înţelegi bine.
13. Un vecin cu care nu te înţelegi bine.
14. Un băiat cu care te-ai înţeles bine în liceu.
15. 0 fată cu care te-ai înţeles bine în liceu.
16. Un băiat cu care nu te-ai înţeles bineîn liceu.
17. 0 fată cu care nu te-ai înţeles bineîn liceu.
18. 0 persoană de acelaşi gen a cărei companieîţi place.
19. 0 persoană de acelaşi gen a cărei companie nu îţi place.
20. 0 persoană cu care ai fost asociat şi nu ţi-a plăcut.
21. 0 persoană pe care ai vrea să o ajuţi mai mult.
22. Persoana cea mai inteligentă pe care o cunosc personal.
23. Persoana cea mai de succes pe care o cunosc personal.
24. Persoana cea mai inteligentă pe care o cunosc personal.

Complexitatea cognitivă

Un rezultat al teoriei lui Kelly privind constructele personale se referă

la stilurile cognitive, care ne fac să privim şi să interpretăm diferit per­
soane, obiecte şi situaţii din jurul nostru. Cercetările reali/a te pe stilurile
11 igi 11 11 ve cu ajutorul testul REP se concentrează pe conceptul de comple- 167

••1 1ii11 cognitivă (Cloninger, 2004). Complexitatea cognitivă se referă la un

util i ogniliv sau un mod de a interpreta mediul şi persoanele caracterizat
piln i upncitatea de a percepe diferenţele dintre oameni şi de a-i obser-
i ,i m multe feluri (Schultz şi Schultz, 2005). Pe de altă parte, simplitatea
i iigitlllvă este un stil cognitiv sau un mod de a interpreta lucrurile carac-
li i i . 1 1 pi intr-un model rudimentar care nu are capacitatea de a observa
tlllcicnţelc dintre oameni. Complexitatea cognitivă aduce cu sine şi un
ni vel i nlieat al flexibilităţii cognitive, această flexibilitate fiind de ajutor în
Mlliiaţn noi. Complexitatea cognitivă este dezirabilă, dar nu este un criteriu
obligatoriu în aprecierea corectitudinii unui construct (Cloninger, 2004).
In piu ., o dezvoltare pozitivă învaţă persoanele să integreze o varietate
fiiişi do constructe. Complexitatea cognitivă fără integrare este o dezvol-
lin nesănătoasă, iar integrarea complexităţii poate fi dezvoltată de per­
tumi ie care gândesc despre provocările şi evenimentele negative din viaţa
Im explorând noi moduri de a rezolva contradicţiile dintre constructele
pe i are le au (Cloninger, 2004).

i onstructul personal şi teoria Big Five

< ercetătorii au încercat să lege teoria constructului personal a lui

I' e lly de teoria Big Five (vezi capitolul 10). Trăsăturile de personali-
i.ile (nevrotism, extraversie, agreabilitate, deschidere spre experienţă,
i mişliinciozitate) au primit o mare atenţie din partea tuturor cercetători-
l<ii care studiază personalitatea. Constructul personal a lui Kelly a primit o
a Ion ţie sporită, dar nu aşa de mare ca teoria Big Five. Aceste două abordări
ale personalităţii sunt destul de diferite, iar teoria celor cinci mari factori
e'.le bazată pe lexic şi pe descrierea oamenilor cu ajutorul adjectivelor şi
substantivelor (Feist şi Feist, 2008).
( aice (2004) şi McDaniel şi Grice (2005) au arătat că teoria celor cinci
mari factori nu explică decât 50% din constructul personal. Teoria celor
i mei mari factori măsoară personalitatea la nivel global, iar grila realiza­
ta de Kelly evaluează individul din punctul de vedere al unicităţii. Unele
demente unice care au fost înregistrate de către această grilă au fost etnia,
statutul socioeconomic, statutul de fumător sau nefumător, apartenenţa
IHvlilică. Aceste aspecte sunt foarte importante, deoarece pot afecta relaţiile
inlerpersonale între oameni, dar ele nu sunt surprinse de teoria Big Five,
această teorie nu prezice starea generală de bine (well-being) (Grice, 2004;
McDaniel şi Grice, 2005). Desigur, teoria Big Five rămâne unul dintre cele
mai studiate modele din psihologie, iar acest lucru nu îi scade valoarea.
168 In ştiinţa este necesar ca majoritatea cercetătorilor să folosească aceleaşi
instrumente de măsurare pentru a putea compara descoperirile. Dacă teo­
ria celor cinci mari factori explică personalitatea la nivel global indiferent
de cultură, constructul personal al lui Kelly subliniază unicitatea indi
vizilor şi modul cum aceştia se definesc pe ei înşişi (Feist şi Feist, 2008).
Cercetările au demonstrat diferenţele de personalitate din punct de
vedere cognitiv. Oamenii care au o complexitate cognitivă mai ridica­
tă fac mai uşor predicţii despre comportamentul altor oameni. Ei recu­
nosc mai uşor diferenţele, sunt mai empatici, interpretează mai bine
informaţiile cognitive faţă de persoanele care au simplitate cognitivă.
Studiile din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie au constatat că
persoanele cu orientare conservatoare prezintă o simplitate cognitivă
mai ridicată decât cei liberali sau imparţiali (Tetlock, 1983, 1984, citat în
Schultz şi Schultz, 2005).
Complexitatea cognitivă depinde foarte mult de experienţele din copi­
lărie. Adulţii care au complexitate cognitivă au avut o diversitate ridica­
tă de experienţe în copilărie. Părinţii care au fost mai puţin autoritari şi
acordă mai multă autonomie au o complexitate cognitivă mai ridicată.
Studiile arată faptul că această complexitate cognitivă creşte odată cu
anii, iar adulţii în general au o complexitate cognitivă mai ridicată decât
copiii. Desigur, vârsta nu explică în întregime complexitatea cognitivă, o
persoană de 50 de ani nu are o complexitate cognitivă mai ridicată decât
o persoană de 30 de ani, iar mulţi adulţi au simplitate cognitivă (Sechrest
şi Jackson, 1961, citaţi în Schultz şi Schultz, 2005).

Psihopatologia

Din perspectiva lui Kelly, oamenii sănătoşi psihic au proiecţii adecva­

te şi îşi pot evalua cu o anumită acurateţe comportamentul şi construc-
tele personale şi, la nevoie, îşi pot revizui constructele. în constrast cu
sănătatea psihică, individul patologic seamănă foarte mult cu un om de
ştiinţă incompetent care se agaţă de ipoteze ce sunt neconfirmate (Ewen,
2003). Bolnavul se aşteaptă să se bucure de prieteni, de viaţă, să găsească
partenera ideală, dar aceste predicţii sunt total incorecte. „Din punctul
de vedere al constructului psihologic personal putem spune că este tul­
burare orice construct personal folosit în mod repetat, deşi este invalid"
(Kelly, 1955, citat în Ewen, 2003).
Din moment ce există o revizuire a constructelor personale, se pot
folosi ajustări pentru a interpreta evenimentele şi nimeni nu trebuie să

IAI A N I I I I • M I M A U A / U O A ll . k« a r »•> — « . --------------- —

 ir o victimă a trecutului. Kelly se concentrează mai mult pe constructe 1 6 ‘>

iln ,it pe copilărie şi afirmă că psihopatologia este un sistem care este

prezent şi defect într-un oarecare mod. Indiferent de forma sa, psiho­
patologia este cauzată de constructe personale defecte, care sunt prea
defecte pentru a-şi realiza obiectivul şi a prezice un eveniment viitor
(l' vven, 2003).

I v.iluarea şi tratamentul schizofreniei

() mare parte dintre cercetările care au utilizat teoria lui Kelly şi au

folosit diferite variante ale testului său au avut ca obiectiv studierea
pacienţilor diagnosticaţi cu schizofrenie. Kelly (1955), citat în Ryckman
(21)08), a afirmat că indivizii diagnosticaţi cu schizofrenie au anumite
i onstructe personale vagi, idei şi reţete slabe de gânduri care duc la
predicţii. Pentru a testa această afirmaţie, Bannister şi Fransella (1966),
i IIaţi în Ryckman (2008), au măsurat modul de gândire al schizofreni­
ile şi l-au comparat cu modul de gândire al depresivilor, nevroticilor şi
persoanelor cu forme uşoare de leziuni ale creierului, precum şi al per­
şi Milelor normale psihic. Toţi participanţii la studiu au fost testaţi indivi­
dual. Fiecare participant a studiat opt fotografii cu persoane necunoscu­
te şi a notat pe o scală de la 1 (cel mai mult) la 8 (cel mai puţin) măsura
in care îi consideră pe cei evaluaţi ca fiind „proşti". Aceeaşi etapă a fost
lepetată după o scurtă perioadă (Ryckman, 2008). Rezultatele au ară-
lal faptul că există corelaţii semnificative între prima aplicare şi a doua
aplicare pe toate grupurile. Pentru grupul de oameni normali corelaţia a
Iost de r = .80, pentru grupul de depresivi r = .75, pentru grupul cu lezi­
uni cerebrale r = .73, iar pentru schizofreni r = .18. Aceste rezultate arată
Iaptul că schizofrenii au probleme de organizare şi consistenţă în gân-
1 11 re; conţinutul acesteia este cel puţin bizar, o mare parte fiind caracte-
i i/ntă de iluzii paranoice şi conexiuni ilogice între constructe (Bannister,
I ransella şi Agnew,-1971, citaţi în Ryckman, 2008).
în comparaţie cu persoane normale, schizofrenii tind să aibă percepţii
loarte slabe şi simplitate cognitivă, iar descrierile altor persoane sunt
destul de vagi, având mai mult opinii de tipul stereotipurilor (Gara,
Kosenberg şi Mueller, 1989, citaţi în Ryckman, 2008). Schizofrenii au
probleme, de asemenea, şi în clasificarea oamenilor din punctul de
vedere al calităţilor personale (abilităţi, motive, trăsături), manifestând
inconsistenţă în această privinţă (McPherson, Armstrong, & Heather,
1978; McPherson, Buckley & Drnffan, 1971, citaţi în Ryckman, 2008).
 REZUMAT

Un construct este un mod unic de a privi viaţa, o ipoteză intelectuală

concepută pentru a explica şi/sau interpreta evenimente. Noi, ca persoa­
ne, ne comportăm în conformitate cu aşteptările sau constructele pe care
ni le-am creat şi explicăm / prezicem realitatea prin prisma lor. Ne bazăm
pe aceste constructe şi evaluăm efectele pe care le au acestea asupra noas­
tră (Schultz şi Schultz, 2005). Revizuirea constructelor este o etapă nece­
sară şi un proces continuu, deoarece mereu trebuie să avem un construct
alternativ la o situaţie.
Teoria constructelor personale este structurată în 11 corolare:

1. construcţie — un eveniment de viaţă nu este identic cu altul şi nu

poate fi reprodus exact precum cel de dinainte;
2. individualitate — percepţia diferită a evenimentelor;
3. organizare — organizarea constructelor noastre în funcţie de patter-
nuri şi de viziunea noastră;
4. dihotomizare — constructele sunt bipolare reprezentând poli diferiţi;
5. alegere — oamenii au libertatea de alegere;
6. variaţie — unele constructe sunt relevante doar pentru anumite
situaţii sau persoane, alte constructe pot fi mai ample;
7. experienţă — ipoteză generată de experienţele anterioare de a prezice
sau anticipa evenimente viitoare;
8. modulaţie — permeabilitatea constructelor;
9. fragmentare — incompatibilitatea dintre constructe;
10. comunalitate — similitudini în interpretarea evenimentelor;
I I. sociabilitate — interpretarea similară prin relaţionare interpersonală
a evenimentelor de viaţă.

în opinia lui Kelly, persoanele bolnave au constructe vechi şi continuă

să le utilizeze, deşi sunt invalide. Obiectivul de bază al teoriei cognitive
este de a-i ajuta pe pacienţi să-şi formeze noi constructe sau de a le ree­
valua şi extinde pe cele vechi în aşa fel încât să poată face faţă mai efici­
ent în mediul lor (Ryckman, 2008). Rolul terapiei este, în primul rând, să
deschidă posibilităţile de schimbare continuă a constructelor pacientului.
„Obiectivul terapeutului este de a identifica boala şi a găsi soluţia împre­
ună cu pacientul spre rezolvarea acesteia" (Kelly, 1955, voi. 2, p. 582, citat
in Ryckman, 2008).
Complexitatea cognitivă se referă la un stil cognitiv sau un mod de a
interpreta mediul şi persoanele caracterizat prin capacitatea de a perce­
pi' diferenţele dintre oameni şi de a-i observa în multe feluri (Schultz şi

ANIfEl • MIMAELACHRA1F • VLAD BURTÂVERDE • TEODOR MIHA h A

■

Schultz, 2005). Pe de altă parte, simplitatea cognitivă este un stil cognitiv 171
s.m un mod de a interpreta lucrurile caracterizat printr-un model rudi­
mentar care nu are capacitatea de a observa diferenţele dintre oameni.
Cirice (2004) şi McDaniel şi Grice (2005) au arătat că teoria celor cinci mari
factori nu explică decât 50% din constructul personal, teoria celor cinci
mari factori măsurând personalitatea la nivel global, iar prin grila reali­
zată de Kelly individul este evaluat din punctul de vedere al unicităţii.
Unele elemente unice care au fost evaluate prin această grilă au fost etnia,
statutul socioeconomic, statutul de fumător sau nefumător, apartenenţa
pol itică. Complexitatea cognitivă depinde foarte mult de experienţele din
copilărie. Adulţii care manifestă complexitate cognitivă au avut o diversi­
tate ridicată de experienţe în copilărie. Părinţii care sunt mai puţin auto­
ritari şi acordă mai multă autonomie au o complexitate cognitivă mai
ridicată. Oamenii sănătoşi psihic au proiecţii adecvate şi îşi pot evalua
cu o anumită acurateţe comportamentele şi constructele personale şi, la
nevoie, îşi pot revizui constructele.
Indiferent de forma sa, psihopatologia este cauzată de constructe per­
sonale defectuoase, care nu-şi realizează obiectivul de a prezice un eve­
niment viitor (Ewen, 2003). In comparaţie cu persoanele normale, schi­
zofrenii tind să aibă percepţii foarte slabe şi simplitate cognitivă, iar
descrierile altor persoane sunt destul de slabe, având mai mult opinii de
lipul stereotipurilor (Gara, Rosenberg şi Mueller, 1989, citaţi în Ryckman,
2008). Schizofrenii au probleme, de asemenea, în clasificarea oameni­
lor din punctul de vedere al calităţilor personale (abilităţi, motive, tră­
sături), manifestând inconsistenţă în acest tip de evaluări (McPherson,
Armstrong & Heather, 1978; McPherson, Buckley & Draffan, 1971, citaţi
în Ryckman, 2008).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este viziunea lui Kelly despre constructul personal?

2. Enumeraţi corolarele constructului personal.
3. Ce reprezintă construcţia corolară?
4. Ce reprezintă corolarea individuală?
5. Ce reprezintă corolarea organizatorică?
6. Ce reprezintă corolarea dihotomică?
, 7. Ce reprezintă corolarea alegerii?
8. Ce reprezintă variaţia corolară?
9. Ce reprezintă experienţa corolară?
10. Ce reprezintă modulaţia corolară?
11. CV reprezintă fragmentarea corol ard?
12. Ce reprezintă comunalitatea corolară?
13. Ce reprezintă sociabilitatea corolară?
14. Care este aplicabilitatea teoriei cognitive?
15. Ce se înţelege prin complexitate şi simplitate cognitivă?
16. Care este relaţia dintre constructul personal (teoria cognitivă) şi teoria
celor cinci mari factori de personalitate?
17. Cum defineşte şi caracterizează Kelly psihopatologia?
18. Ce corelaţii s-au găsit în evaluarea şi tratamentul schizofreniei din
perspectiva teoriei cognitiviste?

4111 I • MIHAELA CHRAIF • VIAD BURTÂVERDE • TEODOR MIHAlL A

( AI'irOLULIO

Teoria trăsăturilor de personalitate

Bazele teoriei trăsăturilor au fost puse de către Gordon Allport (Allport,

I‘>27; Rosenzweig şi Fisher, 1997). Allport a avut o viziune total diferită
l.iţ.i de marii cercetători care studiau personalitatea umană la acea vreme,
i oncepţia lui despre personalitatea umană a fost puternic influenţată de
0 întâlnire pe care Allport a avut-o cu Sigmund Freud. Acesta a fost mar-
1.il puternic negativ de viziunea pesimistă a lui Freud despre persoana
umană. Pentru Allport, personalitatea este ceva ce există şi izvorăşte din
interiorul individului (Schultz şi Schultz, 2004), el minimizând importanţa
acordată interacţionării cu ceilalţi în formarea personalităţii. în perioada
când Allport a început să pună bazele teoriei sale, majoritatea cercetă to­
ii lor acordau o importanţă deosebită pulsiunilor şi instinctelor primare
i i i determinarea comportamentului. Allport a respins această abordare,

considerând că oamenii sunt ghidaţi de instincte şi pulsiuni primare doar

m copilăria timpurie întrucât atunci copilul este iraţional, caută exclusiv
plăcerea, este nerăbdător şi are o atitudine distructivă, fiind caracterizat
m primul rând de egocentrism şi narcisism. Odată cu înaintarea în vâr-
■l.i, copilul depăşeşte această orientare narcisică şi, având în vedere că
n 11 se mai consideră centrul tuturor lucrurilor, nu îşi mai ghidează com­
portamentul în funcţie de instinctele primare (Ewen, 2003). Allport este
de părere că instinctele primare se manifestă într-o oarecare măsură şi în
viaţa adultă, creând nevoile de foame, sete, odihnă, însă acestea sunt res-
I>onsabile pentru explicarea unei părţi foarte restrânse a comportamentu­
lui uman. în opinia sa, persoana adultă este ghidată de anumite motivaţii
care, din contră, acţionează după principiul creşterii tensiunii psihice cu
scopul de a atinge obiectivele propuse, şi nu după principiul reducerii
tensiunii psihice pentru atingerea obiectivelor, aşa cum erau de părere
majoritatea cercetătorilor de la acea vreme (Schultz şi Schultz, 2004). în
concepţia lui Allport, motivele care determină comportamentele la vârsta
adultă sunt extrem de variate şi diversificate, fiind diferite de la o persoa­
na la alta. Aşadar, Allport este cel care introduce studiul personalităţii din
perspectivă idiografică. El a argumentat că este imposibil să se conceptua-
lizeze personalitatea umană prin prisma câtorva motive şi comportamente
universal valabile pentru toate persoanele (nomolelicâ), considerând că
este necesar ca studiul personalităţii să fie ghidat după o abordare indi­
vidualistă (idiografică), pentru a surprinde diferenţele individuale din­
tre persoane cu privire la aspectele personalităţii (Ewen, 2003). Ca şi alţi
cercetători ai acelor vremuri, Allport era de părere că fiecare persoană
are nevoie de o filosofie unificatoare care oferă însemnătate şi sens vieţii.
Astfel, el a conceptualizat şase mari categorii de valori care oferă sens
vieţii. Acestea sunt valori teoretice, economice, estetice, sociale, politice
şi religioase.

Structura personalităţii în teoria lui Gordon Allport

Allport descrie personalitatea umană cu ajutorul termenului de trăsă­

turi, acesta reprezentând termenul central în teoria sa. Printre cele mai
generale trăsături de personalitate, Allport aminteşte punctualitatea, timi­
ditatea, dominanţa, supunerea şi generozitatea. Acesta a estimat că exis­
tă aproximativ 5 000 de trăsături de personalitate. Pentru a nu lăsa loc
ambiguităţilor, el a explicat semnificaţia termenului de trăsătură, chiar
dacă la prima impresie, chiar din numele acestora, se înţelege la ce se
referă fiecare trăsătură (Schultz şi Schultz, 2004; John şi Srivastrava, 1999;
McCrae şi Costa, 2003). Acesta explică faptul că o persoană caracteriza­
tă de trăsătura timiditate nu se va comporta timid indiferent de situaţie,
întrucât comportamentul poate fi influenţat de schimbările de mediu, de
presiunea altor persoane sau de anumite conflicte interne (Ewen, 2004).
Pentru Allport, o trăsătură de personalitate „reprezintă o structură neuro-
psihică ce are potenţialul de a percepe o varietate de stimuli şi de a iniţia
şi direcţiona diferite tipuri de comportament" (Allport, 1961, pp. 333, 347,
citat în Ewen, 2003). Conform lui Ewen (2003), o persoană care este carac­
terizată de timiditate în cele mai multe cazuri preferă să fie singură, nu
interacţionează foarte mult cu alţii şi nu se uită în ochii unei persoane
când vorbeşte cu aceasta. Desigur, persoana respectivă poate fi mai puţin
timidă într-o situaţie care favorizează acest lucru, de exemplu când este
în compania unui bun prieten.
Allport a împărţit trăsăturile în trăsături generale (comune) şi dispoziţii
(trăsături) personale. Trăsăturile generale de personalitate sunt acele
caracteristici ale personalităţii cu ajutorul cărora majoritatea oamenilor
pot fi comparaţi şi asemănaţi, fiind cele mai importante atunci când per­
sonalitatea este măsurată cu ajutorul testelor standardizate. Astfel, trăsă­
turile generale au un caracter nomotetic, întrucât personalitatea oameni-
Or este evaluată şi comparată în funcţie de un număr limitat, prestabilit

Jl 11 I •MIHAELA CHRAIF •VLAD BURTAVERDE •TEODOR MIHÂILÂ

 de trăsături (Bem, 1983; I’aunonen şi Jackson, 1986; Dollinger, 1992). 175

i onlorm lui Allport, personalitatea umană este reflectată în mare parte

de trăsăturile personale (dispoziţiile generale), deoarece sunt responsa­
bile pentru determinarea modului unic de comportament al fiecărei per­
oane (Ewen, 2003). Astfel, trăsăturile personale au principalul scop de a
puica distinge comportamentul unei persoane faţă de al altora, reflectând
i arai teristicile sale unice şi individuale de personalitate, trăsăturile perso­
nale neputând fi descrise printr-un singur cuvânt ca în cazul trăsăturilor
((imune. Allport afirmă că există cazuri în care personalitatea unui indi­
vid este compusă dintr-o singură trăsătură personală denumită trăsătură
(.mlinală, majoritatea comportamentului acelei persoane fiind explicat de
.i( ea trăsătură. Totuşi, aceste cazuri sunt rare, majoritatea oamenilor fiind
i a racterizaţi de 5-10 trăsături personale cărora li se subordonează nume-
11 i.ise trăsături personale secundare (Schultz şi Schultz, 2004). Allport este
de părere că, din moment ce trăsăturile personale sunt variabile neob-
.(•rvabile şi lipsite de caracter concret, ele trebuie deduse din comporta­
mentul persoanelor prin analiza comportamentală, acesta fiind un proces
loarte dificil ce necesită o atenţie sporită.
I’roprium-ul. Conform lui Allport, trăsăturile generale, trăsăturile per­
ena le, instinctele şi pulsiunile individului adult sunt organizate într-o
lormă unitară care formează personalitatea. Dimensiunea centrală a
personalităţii care uneşte elementele enumerate anterior a fost denumită
de Allport proprium. Acesta este echivalentul eului sau sinelui din alte
teorii ale personalităţii. Proprium-ul conţine 8 caracteristici care se dez­
voltă cronologic în diferite stadii ale existenţei persoanei. Acestea sunt
( I) sensul pentru şinele fizic, ce reprezintă momentul în care copilul mic
începe să se perceapă ca fiind o entitate delimitată faţă de restul mediului
înconjurător, (2) sensul pentru continuarea identităţii de sine, ce reprezin­
tă capacitatea persoanei de a fi ancorată în timp şi spaţiu şi de a relaţiona
trecutul, prezentul şi viitorul, (3) sensul stimei de sine, ce reprezintă nevo­
iei copilului de a-şi exprima autonomia, astfel încât succesele şi eşecurile
sale îi influenţează stima de sine, (4) extinderea sinelui începe în jurul
vârstei de 4-5 ani şi reprezintă capacitatea copilului de a se percepe pe
sine în raport şi de componente ale mediului în care trăieşte, aşa cum
sunt părinţii, fraţii, jucăriile etc., (5) imaginea de sine, ce reprezintă capa­
citatea copilului (4-5 ani) de a se autoevalua şi de a se raporta la propria
persoană, (6) şinele raţional reprezintă capacitatea copilului (după 6 ani)
■de a se adapta la mediu prin temperarea pulsiunilor interioare cu ajuto­
rul raţiunii cu scopul de a satisface exigenţele mediului, (7) sensul vieţii,
ce reprezintă momentul formării primelor scopuri şi obiective ce oferă
sens vieţii individului şi (8) şinele ca mecanism reglator, ce reprezintă
176 dimensiunea care are rolul de a veghea şi investiga activitatea celorlalte
7 caracteristici (Rickman, 2008; Ewen, 2003). In teoria lui Allport, dez­
voltarea personalităţii ocupă un loc nesemnificativ, deoarece motivele şi
determinanţii comportamentului la vârsta adultă sunt diferiţi şi necorelaţi
cu cele din copilărie (Schultz şi Schultz, 2004).
Teoria trăsăturilor, propusă pentru prima dată de Gordon Allport, a
fost continuată de Raymond Cattell (1952,1953,1956). Acesta a împărtăşit
viziunea lui Allport despre personalitate, considerând trăsătura princi­
palul termen prin care poate fi explicat comportamentul uman. Cattell a
considerat că numărul de peste 4 000 de trăsături identificate de Allport
este foarte mare, iar o teorie care propune o astfel de varietate a trăsă­
turilor nu este una potrivită pentru a explica personalitatea, deoarece,
în realitate, oamenii nu pot fi chiar atât de diferiţi, astfel încât trebuie să
existe un număr relativ redus de patternuri comportamentale care să fie
explicate de un număr mult mai redus de trăsături. Astfel, Cattell a apelat
la tehnica statistică numită analiză factorială pentru a grupa numeroasele
trăsături propuse de Allport în factori latenţi, care să poată explica perso­
nalitatea tuturor indivizilor. Rezultatele analizei factoriale au determinat
16 factori de personalitate universal valabili pe care i-a introdus în inven­
tarul de evaluare a personalităţii denumit 16-PF. Cei 16 factori de per­
sonalitate sunt (1) Afectivitate — Rezervare (Extraversie — Introversie),
(2) Inteligenţă, (3) Forţa eului, (4) Dominanţă — Submisivitate,
(5) Vioiciune — Lentoare, (6) Forţa supraeului, (7) îndrăzneală —
Timiditate, (8) Afectivitate — Raţionalitate, (9) încrezător — Suspiciune,
(10) Pragmatism — Lipsă de pragmatism, (11) Subtilitate — Naivitate,
(12) Vinovăţie — Lipsă de vinovăţie (13) Radicalism — Conservatorism,
(14) Independenţa faţă de grup — Căutarea socialului, (15) Autocontrol
şi (16) Tensiunea energică (Ewen, 2003).
Teoria trăsăturilor a fost continuată de Hans Eysenck care, tot prin ana­
liza factorială a răspunsurilor la testele de personalitate a mii de persoane
evaluate, a identificat trei mari dimensiuni ale personalităţii. Acestea sunt
extraversie-introversie, neuroticism şi psihoticism (Eysenck, 1981).

Modelul lexical al personalităţii

în prezent, cel mai utilizat şi mai studiat model al personalităţii este

modelul Big Five sau modelul celor cinci factori (Church, Katigbak şi
Reyes, 1998; Angleitner, Ostendorf şi John, 1990; Saucier şi Goldberg,
2001; Ashton şi Lee, 2005; Ashton, Lee, Marcus şi De Vries, 2007; John,
Angleitner şi Ostendorf, 1988; Borkenau, Paelecke şi Yu, 2010; Zhou,

IAI ANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHAll A

Saucier, Cao şi Liu, 2009; Saucier, 2008; Saucier, Bel-Bahar şi Fernandez, 17’
2007; Saucier şi Simonds, 2006; Saucier, Georgiades, Tsaousis şi Goldberg,
2005; Saucier, Ostendorf şi Peabody, 2001; Saucier, 2000; Saucier, 1992;
Saucier, 1994; Goldberg şi Saucier, 1995; Saucier şi Goldberg, 1996;
Saucier, 1997). Acest model a fost construit, în timp, după metoda lexi­
cului. Mai mulţi cercetători care au studiat personalitatea au considerat
i .1 cel mai valid model al personalităţii poate fi obţinut cu ajutorul lexi­
cului, considerând că patternurile comportamentale ale oamenilor exis­
ta în lexicul fiecărei limbi, fiind reprezentate de acele cuvinte care au
scopul de a descrie şi eticheta persoanele. Exemple de astfel de cuvinte
sunt: sociabil, îndrăzneţ, amabil, prietenos, ordonat etc. Printre motive­
le pentru care modelul lexical al personalităţii s-a impus la nivel mon­
dial şi a fost primit cu feedback pozitiv din partea celor mai importanţi
cercetători este consistenţa în timp şi indiferent de situaţie. Acest lucru
înseamnă că, atunci când o persoană este catalogată ca fiind sociabi­
la, acest atribut o caracterizează în general, despre persoana respectivă
liind cunoscut faptul că se comportă sociabil în majoritatea timpului şi
m aproape toate situaţiile în care se află, această trăsătură definind-o
ca personalitate şi mod de comportament. Astfel, descrierile lingvistice
ale persoanelor fac referire directă la personalitatea acestora, semnalând
comportamente stabile în timp. Astfel, McCrae şi Costa (2003) afirmă că
o persoană care astăzi se comportă în mod anxios şi ostil, însă mâine se
comportă calm şi jovial are un comportament determinat de o situaţie
de mediu, acea persoană neputând fi descrisă ca o persoană anxioasă,
dar nici ca o persoană vioaie. Pentru a putea fi descrisă drept o persoană
jovială aceasta trebuie să dea dovadă de comportamente joviale în gene­
ral, aceste comportamente reprezentând patternuri stabile, care definesc
modul de a fi şi de a se comporta al acelei persoane. Trăsăturile de per­
sonalitate derivate din lexicul unei limbi sunt mai mult decât stări de
dispoziţie sau comportamente de context situaţional. Desigur, o persoa­
nă descrisă ca fiind sociabilă nu se va comporta exclusiv în mod sociabil
indiferent de ceea ce se întâmplă. Există situaţii de mediu în care contex­
tul este atât de puternic încât trăsătura nu se mai manifestă, iar compor­
tamentul nu mai este determinat de trăsătura respectivă. Spre exemplu,
atunci când o persoană sociabilă, extravertită şi jovială pierde pe cineva
apropiat, din cauza contextului, nu se va comporta jovial şi vesel, în acele
momente dând dovadă de comportamente care sunt mai degrabă spe­
cifice persoanelor ostile şi introvertite. Totuşi, acea persoană nu poate fi
descrisă ca o persoană introvertită pentru că, în momentul descris ante­
rior, comportamentul este determinat de situaţia atipică de mediu. Din
cele explicate anterior se înţelege că trăsătura este o structură internă
178 percepută ca o predispoziţie pentru anumite tipuri de comportamente,
astfel încât persoana caracterizată de o anumită trăsătură se va comporta
în aproape toate situaţiile în care se află conform comportamentelor ce
definesc trăsătura respectivă. Cu alte cuvinte, este vorba despre tendinţa
naturală a unei persoane de a se comporta într-un anumit mod, şi nu în
altul. McCrae şi Costa (2003) afirmă că prin lexic se poate surprinde cel
mai bine termenul de diferenţe individuale de comportament. Astfel, în
fiecare limbă se găsesc cuvinte care au scopul de a deosebi comporta­
mentul unei persoane faţă de cel al alteia, cum ar fi onest şi viclean sau
naiv şi atent.
în continuare, vor fi prezentate pe scurt etapele pe care le-a parcu rs
modelul lexical al personalităţii până la concretizarea modelului Big
Five al personalităţii. Modelul lexical al personalităţii a fost propus de
către Allport şi Odbert (1936), citaţi în McCrae şi Costa (2003), care au
extras din dicţionarul limbii engleze aproximativ 4 000 de cuvinte pe care
le-au numit trăsături de personalitate. Următoarea etapă a fost realiza­
tă de Cattell care a grupat cele 4 000 de trăsături identificate de Allport
şi Odbert în sinonime, obţinând 35 de clustere. Aceste clustere au fost
utilizate într-un studiu de evaluare a personalităţii în care numeroase
persoane au fost evaluate după aceste 35 de clustere. Cele 35 de scale au
fost supuse analizei factoriale şi s-au obţinut 12 factori de personalitate.
Cattell a mai adăugat 4 factori pe care i-a obţinut în diferite studii des­
pre personalitate, formând astfel unul dintre cele mai cunoscute instru­
mente de evaluare a personalităţii, 16-PF (McCrae şi Costa, 2003). Costa
şi McCrae au început studiul teoriei lexicului prin analiza celor 16 fac­
tori identificaţi de Cattell. Datele obţinute în urma aplicării chestionarului
16-PF pe mai mulţi participanţi voluntari la un studiu longitudinal (Costa
şi McCrae, 1976, citaţi în McCrae şi Costa, 2003) au fost analizate, cei doi
autori obţinând o soluţie finală cu 3 factori. Primele două dimensiuni au
fost asemănătoare cu Neuroticismul şi Extraversia din teoria lui Eysenck,
a treia fiind denumită de autori Deschidere spre experienţă (McCrae şi
Costa, 2003). în continuare, Costa şi McCrae au dezvoltat instrumente de
evaluare a acestor trei factori, care au fost primite cu entuziasm de către
comunitatea ştiinţifică. Totuşi, cei doi autori, analizând rezultatele mai
multor studii, au ajuns la concluzia că acest model cu trei factori de per­
sonalitate nu este unul comprehensiv (McCrae şi Costa, 2003).
Aceeaşi părere cu privire )a lipsa caracterului global în privinţa
personalităţii au avut-o şi alţi cercetători care au început să desfăşoare
studii pentru a răspunde la această problemă. Tupes şi Christal (1961)
au supus analizei factoriale cele 35 de scale ale lui Cattell şi au obţinut
un model al personalităţii în cinci factori, însă factorii au fost găsiţi pe

MIMAI ANIM I •MIMAI IA CMKAII •VI AO RURTĂVI IVni . n nnnu miwAii A

 i'V'tiilioiino diferite (citat în McCrae şi Costa, 2003). Norman (l%3) a lost 179

r
alias de rezultatele descoperite de Tupes şi Christal şi a efectuat stu­
dii replicative, obţinând acelaşi model al personalităţii. Norman a fost
de părere că modelul obţinut este un model comprehensiv şi adecvat
al trăsăturilor de personalitate (citat în McCrae şi Costa, 2003). McCrae
şl ( osia (2003) afirmă că, la vremea respectivă, rezultatele obţinute de
Norman nu au fost considerate importante, astfel încât interesul pentru
modelul respectiv a scăzut drastic. Modelul celor cinci factori a fost rea­
dus m atenţia comunităţii ştiinţifice în momentul în care Lewis Goldberg
a extras din dicţionar propriul set de sinonime, replicând iarăşi modelul
i Hor cinci factori (McCrae şi Costa, 2003).
Modelul celor cinci factori identificat de Warren Norman a fost
I lom pus din factorii Extraversie sau Afect Pozitiv, Agreabilitate,
l nnştiinciozitate, Stabilitate Emoţională şi Cultură (McCrae şi Costa,
,'003). La finalul anilor 1980, Costa şi McCrae au analizat modelul des-
i nperit de Norman şi au observat că factorul Afect Pozitiv este iden-
lii cu factorul Extraversie din modelul lor, la fel întâmplându-se şi cu
laclorul Nevrotism care a fost identic cu Stabilitatea Emoţională, iar
I >eschiderea spre experienţă fiind identic cu factorul Cultură identifi-
i ,0 de Norman (McCrae şi Costa, 2003). Cei doi autori, sesizând că exis­
ei o asemănare foarte puternică între cei trei factori identificaţi de ei şi
I dintre cei 5 identificaţi de Norman, au considerat necesar să supu­
nă din nou modelul lor analizei pentru a putea fi completat cu factorii
Agreabilitate şi Conştiinciozitate. In final, Costa şi McCrae au obţinut un
model final cu cinci factori al personalităţii pentru care a fost construit
NEC) — Personality Inventory ce măsoară următorii factori: Nevrotism,
I xlraversie, Deschidere, Agreabilitate şi Conştiinciozitate, fiecare factor
având 6 scale de măsurare.
Persoanele caracterizate de nevrotism sunt persoane vulnerabile,
îngrijorate, autocompătimitoare, au schimbări nejustificate de dispoziţie
(|ohn şi Srivastrava, 1999). Persoanele caracterizate de extraversie sunt
persoane optimiste, sociabile, îndrăzneţe şi active (McCrae şi Costa,
2003). Cei caracterizaţi de deschidere spre experienţă sunt curioşi, crea­
tivi, au o imaginaţie bogată, caută să experimenteze activităţi noi, sunt
deschişi spre cultură şi cunoaştere (John şi Srivastrava, 1999). Persoanele
caracterizate de agreabilitate sunt atente la sentimentele şi emoţiile
celorlalţi, sunt empatice, altruiste, iertătoare şi au de obicei încredere
- m oameni (McCrae şi Costa, 2003). Cei caracterizaţi de conştiinciozitate
sunt persoane organizate care pun preţ pe detalii, pe norme şi reguli,
muncesc de obicei destul de mult, respectă termenele-limită şi sunt de
obicei persoane perseverente (Met inc şi |ohn, 1990).

.n — «t.
w Structura modelului Big Five al personalităţii (Costa şi McCrae)

în dezvoltarea modelului Big Five al personalităţii, Costa şi McCrae nu

s-au oprit doar la studiul trăsăturilor şi factorilor de personalitate plecând
de la lexic. Pentru cei doi autori, personalitatea reprezintă mai mult decât
un cumul de factori şi trăsături de personalitate, chiar dacă marea parte
a muncii lor s-a concentrat în zona studiului trăsăturilor. Pentru Costa şi
McCrae comportamentul este prezis de trei componente centrale şi trei
componente periferice. Cele trei componente centrale sunt: tendinţele de
bază, adaptările caracteristice şi conceptul de sine (McCrae şi Costa, 2003;
Feist şi Feist, 2008). în figura 9, componentele centrale sunt reprezenta­
te sub formă de dreptunghi, iar componentele periferice sub formă de
oval. Săgeţile reprezintă procesele dinamice şi indică direcţia influenţei
cauzale. Aşadar, biografia obiectivă este rezultatul adaptărilor caracteris­
tice şi al influenţelor externe. Bazele biologice sunt cauza tendinţelor de
bază (trăsăturile de personalitate). Este esenţial de reţinut faptul că oricare
influenţă din acest model are caracter dinamic, ceea ce înseamnă că perso­
nalitatea poate fi supusă schimbărilor de-a lungul timpului.
Tendinţele de bază reprezintă unele dintre componentele centrale ale
personalităţii. Costa şi McCrae au definit tendinţele de bază (factorii de
personalitate) ca fiind materia primă a personalităţii, ce este internă şi
neobservabilă. Tendinţele de bază pot fi moştenite genetic, influenţate
de experienţe timpurii de viaţă şi de afecţiuni psihologice, precum şi
de intervenţii psihologice (McCrae şi Costa, 1996, citat în Feist şi Feist,
2008). în primele versiuni ale teoriei elaborate de Costa şi McCrae, aceştia
considerau că în categoria tendinţelor de bază, pe lângă cei cinci factori
de personalitate mai intră şi abilităţile cognitive, abilităţile artistice, ori­
entarea sexuală şi mecanismele cognitive ce determină achiziţia limba­
jului. în ultimele variante ale teoriei lor, McCrae şi Costa considerau că
tendinţele de bază sunt reprezehtate aproape în mod exclusiv de cei cinci
factori de personalitate (nevrotism, extraversie, deschidere, agreabilitate şi
conştiinciozitate). Feist şi Feist (2008) afirmă că principalele caracteristici
ale tendinţelor de bază sunt: influenţa bazelor biologice şi stabilitatea în
timp a acestora indiferent de situaţie.
A doua componentă centrală a personalităţii este reprezentată de
adaptările caracteristice. Adaptările caracteristice reprezintă structuri ale
personalităţii ce se formează ca urmare a adaptării la mediu a persoanei
(Feist şi Feist, 2008). Principala diferenţă dintre adaptările caracteristice şi
tendinţele de bază este flexibilitatea. în timp ce tendinţele de bază sunt
stabile de-a lungul timpului, adaptările caracteristice sunt influenţate de
tacturi precum deprinderile dobândite, atitudini, obiceiuri şi de relaţiile
 ce rezultă din interacţiunea dintre persoană şi mediu (Feist şi Feist, 2008). 181

I In aspect central al teoriei Big Five este interacţiunea dintre tendinţele

de bază şi adaptările caracteristice. Deprinderile unei persoane, precum
învăţarea unei limbi sau a operaţiilor aritmetice, reprezintă adaptări carac­
teristice. Modalitatea de formare a deprinderilor (şi a tuturor adaptărilor
caracteristice), lentă sau rapidă (aptitudini, talente, trăsături de personali­
tate) reprezintă tendinţe de bază. Astfel, tendinţele de bază influenţează în
mod direct adaptările caracteristice. Termenul de caracteristic se referă la
unicitatea şi varietatea acestora. Termenul de adaptare se referă la faptul
că reprezintă un răspuns de adaptare la mediul înconjurător (Feist şi Feist,
2008). Tendinţele de bază sunt stabile în timp şi au caracter universal, în
timp ce adaptările caracteristice fluctuează şi sunt diferite în funcţie de cul­
tură şi societate. Conform lui Costa şi McCrae, explicarea diferenţei dintre
adaptările caracteristice şi tendinţele de bază clarifică într-o mare măsură
incertitudinea cu privire la stabilitatea personalităţii. Astfel, cei doi autori
sunt de părere că trăsăturile de personalitate (tendinţele de bază) sunt sta­
bile, în timp ce adaptările caracteristice sunt fluctuante (Feist şi Feist, 2008).
Ultima componentă centrală a personalităţii este conceptul de sine.
Costa şi McCrae afirmă că, de fapt, conceptul de sine este o adaptare carac­
teristică, însă este reprezentat separat în modelul personalităţii, deoarece
este cea mai importantă adaptare caracteristică. In general, conceptul de
sine se referă la convingerile, atitudinile, sentimentele şi imaginea cuiva
cu privire la propria persoană. Aceste convingeri determină modul în care
persoana se comportă. Spre exemplu, o persoană care are o părere nega­
tivă despre sine va evita situaţiile provocatoare şi competitive, deoarece
consideră că nu poate avea rezultate pozitive.
Pe lângă componentele centrale, modelul personalităţii propus de
McCrae şi Costa este format şi din componente periferice. Acestea sunt:
bazele biologice, biografia obiectivă şi influenţele externe (McCrae şi Costa,
2003). Prima componentă periferică este reprezentată de bazele biologice.
După cum se poate observa în figura 9, singura influenţă asupra tendinţelor
de bază este cea a bazelor biologice. Cei doi autori sunt de părere că facto­
rii de personalitate sunt determinaţi de aspecte biologice. McCrae şi Costa
nu au insistat în detaliu asupra bazelor biologice, însă, după cum a fost
prezentat în capitolul 3, există numeroşi cercetători care şi-au dedicat
întreaga carieră studiului bazelor biologice ale personalităţii. Astfel, s-a
•demonstrat că factorii de personalitate sunt determinaţi în mare măsură
de aspecte genetice, neurotransmiţători, structuri cerebrale şi hormoni. A
doua componentă periferică este biografia obiectivă. Aceasta este definită
ca fiind tot ceea ce o persoană face, gândeşte şi simte de-a lungul întregii
vieţi (McCrae şi Costa, 2003, citaţi în Feist şi Feist, 2008). Biografia
182

Figura 9. Structura modelului Big Five al personalităţii (McCrae şi Costa, 2003)

obiectivă pune accentul pe ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în viaţa per­

soanei (caracter obiectiv), şi nu pe percepţia persoanei asupra experienţelor
de viaţă (caracter subiectiv). Aşadar, oricare experienţă a persoanei
dintr-un anumit moment devine parte componentă a biografiei obiective.
Ultima componentă periferică este reprezentată de influenţele externe.
Situaţiile sociale în care se află oamenii influenţează într-o oarecare
măsură sistemul personalităţii. Influenţele externe se referă la modul în
care o persoană răspunde la solicitările unui anumit context. McCrae şi
Costa consideră că aceste răspunsuri sunt realizate în funcţie de două
lucruri: adaptările caracteristice şi interacţiunea dintre acestea şi influenţele
externe (Feist şi Feist, 2008). In concluzie, pentru Costa şi McCrae compor­
tamentul este rezultatul dintre adaptările caracteristice şi influen­
ţele externe. \

Modelul cu şase factori ai personalităţii (HEXACO)

Acest model a fost introdus în cercetarea personalităţii de Lee şi Ashton

(2004) care, analizând mai multe studii de validare a modelului cu cinci
factori ai personalităţii (Big Five) in mai multe limbi şi culturi, au observat
că rezultatele analizelor factoriale realizate în acele studii propuneau m 1111
numeroase cazuri modele cu 6 factori ai personalităţii. Astfel, Ashton şi
1,ee au ajuns la concluzia că modelul Big Five deja consacrat nu este atât
ele comprehensiv pe cât s-a crezut iniţial, iar atunci când modelul este
validat în diferite culturi, se obţin rezultate care propun structuri facto­
riale diferite. Astfel, Lee şi Ashton (2004) au considerat că este necesară
o reorganizare a modelului Big Five, plecând de la rezultatele obţinute
în anumite culturi. Cei doi autori au comparat mai multe structuri facto­
riale cu 6 factori obţinute în numeroase ţări (Franţa, Germania, Coreea,
Polonia, Ungaria) observând că toate propuneau aceeaşi structură fac-
torială. Autorii au realizat numeroase studii pentru a investiga această
structură cu 6 factori, ajungând la un model final compus din următorii
factori: Onestitate-Modestie, Emoţionalitate, Extraversie, Deschidere spre
experienţă, Agreabilitate şi Conştiinciozitate. Pe baza acestui model a fost
construit Inventarul de evaluare a personalităţii HEXACO.
Primul factor, Onestitate, reprezintă principala descoperire faţă de
modelul Big Five tradiţional. Persoanele cu scoruri ridicate la factorul
onestitate nu îi manipulează pe ceilalţi pentru a-şi atinge scopurile, nu
sunt tentate să încalce legile şi regulile, nu sunt interesate de bogăţiile
materiale şi de lux şi nu sunt interesate de dobândirea unui statut social
înalt. La polul opus, persoanele cu scoruri scăzute la acest factor îi mani­
pulează pe ceilalţi pentru a obţine ce doresc, sunt dispuse să încalce legile
şi regulile în scop personal şi pun mare preţ pe lucrurile materiale (Lee şi
Ashton, 2004). Acest factor conţine dimensiunile Sinceritate, Corectitudine,
Evitarea Lăcomiei şi Modestie.
Al doilea factor este denumit Emoţionalitate (Afectivitate). Lee şi
Ashton (2004) afirmă că, deşi mulţi autori au descris acest factor ca
fiind analogul factorului Nevrotism din teoria Big Five, acest factor
diferă substanţial de factorul nevrotism. Autorii susţin că dimensiunea
Emoţionalitate nu măsoară iritabilitatea crescută şi aspectele temperamen­
tale şi de furie ce sunt incluse în factorul nevrotism. Acest factor măsoară
în primul rând sensibilitatea, dependenţa, teama, observându-se că diferă
semnificativ de nevrotism. Faţetele acestui factor sunt teamă, anxietate,
dependenţă şi sentimentalism. Persoanele cu scoruri ridicate la factorul
emotivitate resimt teamă pentru pericole fizice, experimentează anxietate
ca răspuns la solicitările vieţii de zi cu zi, simt nevoia de sprijin emoţional
din partea celorlalţi şi se simt ataşate emoţional faţă de ceilalţi. In schimb,
persoanele cu scoruri foarte mici la această scală nu sunt descurajate de
perspectiva pericolului fizic, nu sunt îngrijorate nici în situaţiile stresante,
nu simt nevoia de a împărtăşi preocupările lor cu alţii şi se simt detaşate
emoţional de al(u (I ee şi Ashton, 2004).
 Al treilea factor este Extraversia. Acest factor nu se deosebeşte
substanţial de factorul extraversie din teoria clasică Big Five. Faţetele aces­
tui factor sunt stima de sine socială, îndrăzneala socială, sociabilitate şi
vioiciune. Persoanele cu scoruri mari la factorul extraversiune au încre­
dere în forţele proprii, sunt stăpâne pe ele atunci când lucrează cu un
grup sau când se adresează unui număr mare de persoane, îşi doresc cât
mai multe interacţiuni sociale şi sunt caracterizate de sentimente pozitive,
entuziasm şi energie. Persoanele cu scoruri mici la acest factor se consi­
deră nepopulare, se simt incomod atunci când se află în centrul atenţiei,
evită activităţile sociale şi se simt mai puţin pline de viaţă şi mai puţin
optimiste decât ceilalţi (Lee şi Ashton, 2004).
Al patrulea factor este factorul Agreabilitate, care este asemănător cu
factorul Agreabilitate din teoria Big Five. Dimensiunile acestui factor sunt
iertare, blândeţe, flexibilitate şi răbdare. Persoanele cu scoruri foarte mari
la factorul agreabilitate iartă cu uşurinţă greşelile altora, sunt indulgen­
te în judecarea altora, sunt dispuse la compromisuri şi să coopereze cu
ceilalţi şi îşi controlează cu uşurinţă temperamentul. Persoanele cu scoruri
foarte scăzute ţin ranchiună împotriva celor care le-au făcut rău şi sunt
încăpăţânate în apărarea punctului lor de vedere (Lee şi Ashton, 2004).
Al cincilea factor este factorul Conştiinciozitate care este similar celui
din teoria Big Five. Dimensiunile acestuia sunt: organizare, hărnicie,
perfecţionism, prudenţă. Persoanele cu scoruri foarte mari la factorul
conştiinciozitate îşi organizează timpul şi mediul înconjurător, lucrează
într-un mod foarte disciplinat şi organizat pentru a-şi atinge obiective­
le, depun eforturi pentru a atinge perfecţiunea în activităţile lor şi sunt
mereu atente atunci când iau decizii. Persoanele cu scoruri scăzute nu
sunt organizate şi evită de cele mai multe ori sarcinile dificile sau provo­
catoare, sunt mulţumite şi de o muncă ce conţine greşeli sau erori şi iau
decizii impulsive (Lee şi Ashton, 2004).
Al şaselea factor este factorul Deschidere, similar celui din teoria
Big Five. Faţetele acestui factor sunt aprecierea esteticului, curiozita­
te, creativitate şi nonconformism. Persoanele cu scoruri foarte ridica­
te la factorul deschidere spre experienţă sunt cuprinse şi absorbite de
frumuseţea artei şi a naturii, sunt curioase cu privire la anumite domenii
ale cunoaşterii, au o imagjnaţie bogată şi sunt interesate de ideile şi per­
soanele neconvenţionale. Persoanele cu scoruri scăzute la acest factor nu
sunt impresionate de lucrările de artă, nu au niciun fel de curiozitate inte­
lectuală, evită activităţile creative şi sunt caracterizate de un grad ridicat
de convenţionalitate (Lee şi Ashton, 2004).
In analiza factorială a mai multor răspunsuri la unele dintre forme­
le testului IIFXACO, autorii au descoperit o faţetă care s a remarcat în
 mai multe studii, dar care nu a putut fi subordonată niciunuia dintre coi u»'
şase factori din cauza corelaţiilor scăzute cu aceştia, autorii considerând
că o soluţie ar putea fi existenţa unui alt factor în lexicul limbii engleze
care încă nu a fost conceptualizat. Această scală este denumită altruism.
Scala interstiţială Altruism măsoară tendinţa unei persoane de a fi aten­
tă şi interesată în a-i ajuta pe ceilalţi. Persoanele cu scoruri ridicate sunt
foarte generoase faţă de cei care au nevoie de ajutor, în timp ce persoa­
nele cu scoruri scăzute nu sunt deranjate de perspectiva de a-i răni pe
ceilalţi şi sunt, de obicei, neinteresate de problemele şi nevoile altora (Lee
şi Ashton, 2004).
In ultimii 10 ani, cercetătorii interesaţi de modelul lexical al
personalităţii au dorit să examineze pe cât posibil validitatea şi utilita­
tea inventarului pentru evaluarea personaltăţii HEXACO, realizându-se
numeroase studii cu scopul de a demonstra validitatea predictivă şi inter-
culturală a acestui test (Gaughan, Miller şi Lynam, 2012; Bresin şi Gordon,
2011; Ogunfowora, Bourdage şi Nguyen, 2013; Marcus, Ashton şi Lee,
2013; O'Neill, Lewis şi Carswell, 2011; Leone, Desimoni şi Chirumbolo,
2012; Ashton, Lee, Visser şi Pozzebon, 2008; Lee şi Ashton, 2005; Szarota,
Ashton şi Lee, 2007; Boies, Yoo, Ebacher, Lee şi Ashton, 2004; De Vries,
I,ee şi Ashton, 2008; Hopwood şi Donnellan, 2010; Tybur şi de Vries, 2013;
I .oehlin, 2012).

Modelul cu şapte factori ai personalităţii (Big Seven)

In dezvoltarea modelului Big Five, Costa şi McCrae au fost criticaţi că

nu au inclus în studiile lor toate acele adjective ce servesc ca descriptori
.ii personalităţii. Pentru a definitiva modelul Big Five şi pentru ca acesta
.a facă referire exclusiv la trăsături de personalitate, cei doi autori au eli­
minat din studiile lor acele cuvinte ce nu făceau referire la trăsături sta­
bile de personalitate, aşa cum sunt cuvintele ce descriu stări tranzitorii
..ni emoţii şi nu patternuri stabile de comportament. Astfel, există autori
(Lee şi Ashton, 2004) care consideră că modelul Big Five obţinut de Costa
şi McCrae nu este pe atât de holistic pe cât s-a crezut iniţial, afirmând că
acesta nu reflectă personalitatea umană într-o manieră globală. O peri­
oadă destul de mare s-a crezut că aceste critici vor rămâne la stadiul de
, presupuneri, însă, odată cu apariţia modelului F1EXACO al personalităţii,
aceste critici au fost confirmate parţial. Aşadar, s-a revenit la studierea
ipotezei conform căreia trăsăturile de personalitate pot fi cel mai bine
identificate cu ajutorul lexicului unei limbi, modelul ideal al personalităţii
liind încă neidentificat. Studiile efectuate de Lee şi Ashton (2004) în
86 dezvolţi)rea şi validarea modelului IIEXACO al personalităţii au demon­
strat că, în anumite culturi, în urma analizei adjectivelor identificate la
nivelul lexicului se obţin structuri diferite de personalitate faţă de mode­
lul Big Five.
O astfel de abordare ce a dorit să afle dacă modelul Big Five este apli­
cabil indiferent de cultură este cea realizată de Tellegen şi Waller (1987),
citaţi în Benet şi Waller (1995). Cei doi autori au realizat prima analiză a
lexicului limbii engleze în vederea identificării descriptorilor de perso­
nalitate, ce a avut caracter nonrestrictiv şi în cadrul căreia nu s-au impus
criterii de excludere a descriptorilor de personalitate. Cu alte cuvinte,
Tellegen şi Waller nu au urmat aceiaşi paşi precum Costa şi McCrae,
recurgând la un demers în care nu s-au exclus anumiţi descriptori, deoa­
rece nu întruneau anumite criterii. Autorii au identificat 400 de descriptori
în dicţionarul limbii engleze ce au fost administraţi unui lot semnificativ
de subiecţi. în urma analizei factoriale s-au identificat şapte factori de
personalitate. Cei doi autori au denumit acest model Big Seven, deoare­
ce cinci dintre cei şapte factori sunt foarte asemănători cu cei cinci factori
existenţi în modelul Big Five. Cei doi factori identificaţi reprezintă autoe­
valuări pozitive şi negative ale persoanei, fiind denumiţi Valenţă pozitivă
şi Valenţă negativă. Principalele caracteristici de personalitate incluse în
factorul Valenţă pozitivă sunt: excelent, deosebit, impresionant, perfor­
mant, unic. Principalele caracteristici pentru factorul Valenţă Negativă
sunt: rău, diabolic, îngrozitor, imoral, dezgustător (Benet şi Waller, 1995).
Cei doi autori nu au considerat că aceste două dimensiuni reprezintă
diferenţe individuale de comportament, ci mai degrabă autoevaluări ale
sinelui, imaginea de sine a persoanei. Benet şi Waller (1995) afirmă că
aceeaşi concepţie cu privire la faptul că autoevaluările personale repre­
zintă de fapt imaginea de sine a persoanei este regăsită şi în DSM-IV în
criteriile de diagnostic al unor tulburări de personalitate. Astfel, unul din­
tre criteriile de diagnostic al tulburării de personalitate borderline este
concepţia persoanei despre sine ca fiind un om rău, lipsit de valoare. De
asemenea, un criteriu de diagnostic pentru tulburarea de personalitate
narcisică este concepţia persoanei despre sine ca fiind superioară, unică
şi valoroasă. Chiar dacă aceste exemple fac referire la cazuri de psihopa­
tologie, Benet şi Waller (1995) au demonstrat, în urma analizei factoriale a
descriptorilor de personalitate că autoevaluările pozitive şi negative apar
şi pe loturi nonclinice de participanţi.
Celelalte cinci dimensiuni de personalitate identificate de Tellegen şi
Waller nu au fost numite la fel ca factorii din modelul Big Five, deoa­
rece, în opinia celor doi autori, dimensiunile identificate de ei diferă în
ceea ce priveşte anumite aspecte de factorii modelului Big Five. Astfel,

IAI ANIJfcl •MIHAtl A CHRAIF •VLAD BURTĂVERDE •TEODOR MIHĂILÂ

în modelul Big Seven, extraversia şi nevrotismul specifice modelului liig ihv
live se numesc Afectivitate pozitivă şi Afectivitate negativă. Factorul des­
chidere spre experienţă este denumit Conformism, datorită numărului
foarte mare de descriptori existenţi la nivelul limbii engleze ce fac refe­
rire la comportamente de tip convenţional (Benet şi Waller, 1995). Benet
şi Waller (1995) sunt de părere că, deşi modelul Big Five a fost validat în
multe culturi, modelul obţinut de Tellegen şi Waller, intitulat Big Seven,
reprezintă un model mai complex care măsoară mai precis personalita-
lea umană datorită abordării nonrestrictive după care a fost construit,
l otuşi, dacă modelul Big Five al personalităţii a fost validat în mai multe
culturi, observându-se că cel puţin patru dintre cei cinci factori de per­
sonalitate (nevrotism, extraversie, agreabilitate şi conştiinciozitate) sunt
identificabili intercultural, referitor la modelul Big Seven, există puţine
cercetări care să studieze validitatea interculturală a acestuia. Astfel, pen-
Iru a se stabili cât de valid este modelul cu şapte factori de personalitate
este nevoie de numeroase cercetări empirice care să studieze acest model.

Stabilitatea trăsăturilor de personalitate

Ashton (2013) afirmă că trăsăturile de personalitate se referă la modul

specific al unei persoane de a se comporta, ce o defineşte faţă de alte
persoane. Definitoriu pentru trăsăturile de personalitate este că aceste
diferenţe între persoane sunt stabile de-a lungul timpului, cu alte cuvinte
reprezintă patternuri comportamentale ce nu variază de la o perioadă la
alta, trăsăturile de personalitate fiind tendinţe de bază de durată, nu stări
comportamentale temporare. Spre exemplu, dacă afirmăm despre o per­
soană că este mai sociabilă decât majoritatea, ne referim la faptul că de-a
lungul timpului acea persoană are tendinţa de a se comporta sociabil.
Aşadar, atunci când spunem despre o persoană că este sociabilă, dorim să
scoatem în evidenţă faptul că sociabilitatea este o caracteristică definitorie
pentru persoana în cauză şi că, de-a lungul timpului, aceasta se comportă
sociabil, nu doar în anumite perioade.
Totuşi, deşi una dintre principalele caracteristici ale trăsăturilor de
personalitate este stabilitatea de-a lungul timpului, mulţi cercetători s-au
întrebat dacă trăsăturile rămân aproximativ la acelaşi nivel sau pot fi
supuse modificării în urma unor anumite influenţe externe precum eve­
nimentele de viaţă (Ashton, 2013). Simţul comun şi observaţiile comporta­
mentale nonştiinţifice din viaţa de zi cu zi ne pot face să credem că o per­
soană care la vârsta de 18-20 de ani era caracterizată de un nivel ridicat
de introversie poate scăpa de inhibiţii la vârsta matură, iar, prin urmare,
ihh persoana sil se comporte mai puţin introvert decât o lucea in adolescenţă.
Pentru a testa aceste presupuneri au existat numeroşi cercetători care au
testat variaţia şi stabilitatea trăsăturilor de personalitate.
In studiul stabilităţii trăsăturilor de personalitate s-au utilizat aproape
în mod exclusiv designuri de cercetare longitudinale. Designurile lon­
gitudinale în studiul personalităţii presupun evaluarea trăsăturilor de
personalitate a unui grup de persoane în mai multe ocazii în perioade
diferite, de obicei la mai mulţi ani distanţă. Rezultatele celor două sau
mai multe evaluări sunt apoi comparate pentru a se stabili dacă exis­
tă diferenţe semnificative între acestea. în continuare vor fi prezentate
rezultatele celor mai importante studii din zona stabilităţii trăsăturilor
de personalitate.
Roberts, Valton şi Viechtbauer (2006) citaţi în Ashton (2013) au rea­
lizat o analiză a 90 de studii longitudinale ce au cercetat stabilitatea
personalităţii. Autorii au combinat rezultatele acestor studii astfel încât
a fost posibilă analiza evoluţiei trăsăturilor de personalitate de-a lun­
gul întregii vieţi. Rezultatele studiului au arătat că anumite trăsături de
personalitate se schimbă pe parcursul vieţii. Nivelurile conştiinciozităţii,
stabilităţii emoţionale şi ale asertivităţii au crescut substanţial pe perioa­
da adolescenţei, a tinereţii timpurii şi a vârstei de mijloc. Deschiderea şi
Agreabilitatea au crescut doar pe perioada adolescenţei şi tinereţii tim­
purii. Diferenţele obţinute au fost puternice, astfel încât persoanele cu
vârsta de 60 de ani prezentau scoruri mai mari cu aproape o abatere stan­
dard decât persoanele de 15 ani. Sociabilitatea şi vioiciunea (dimensiuni
ale extraversiei) au scăzut în timpul tinereţii timpurii şi în timpul vârstei
de 60 de ani. Deschiderea spre experienţă a crescut în timpul adolescen­
tei şi a tinereţii timpurii, a rămas stabilă la vârsta maturităţii, scăzând în
apropierea vârstei de 60 de ani.
Rezultatele acestor studii scot în evidenţă faptul că trăsăturile de per­
sonalitate variază de-a lungul timpului, astfel încât majoritatea oamenilor
se maturizează de-a lungul timpului, fiind caracterizaţi de niveluri mai
ridicate ale stabilităţii emoţionale şi conştiinciozităţii. Astfel, persoane­
le devin mai mature şi mai disciplinate la vârsta adultă, însă, pe de altă
parte, dezvoltarea personală pare a avea de suferit la vârsta adultă, întru­
cât deschiderea spre experinţă s-a dovedit a scădea la finalul maturităţii
(Ashton, 2013).
Totuşi, dacă trăsăturile de personalitate par să varieze de-a lungul
diferitelor vârste, acest lucru nu înseamnă că trăsăturile de personalita­
te nu reprezintă dispoziţii stabile în timp. Costa şi McCrae (1988) citaţi
în Ashton (2013) au studiat stabilitatea trăsăturilor de personalitate pe
un lot de 1 000 de persoane cu vârste cuprinse între 25 şi 84 de ani la

M ANIfEI •MIHAELA CHRAIF •VLAD BURTĂVERDE •TEODOR MIHAh A

începutul cercetării. Trăsăturile de personalitate ale participanţilor la cer­
cetare au fost măsurate de două ori, la o distanţă de şase ani. Rezultatele
studiului au demonstrat că trăsăturile de personalitate sunt stabile în
timp, astfel încât au existat corelaţii de .70 între prima şi a doua evaluare.
Ashton (2013) consideră că această valoare a coeficientului de corelaţie
este una impresionantă, demonstrând o foarte mare stabilitate în timp
.1 trăsăturilor, întrucât, în studiile de validare a testelor de personalitate,
ineficientul de corelaţie specific fidelităţii test-retest este de aproximativ
HO, puţin mai mare decât cel obţinut de Costa şi McCrae (.70) la şase ani
distanţă între evaluări.

tabelul 11. Corelaţiile dintre scale din inventarul NEO-PI-R şi HEXACO-PI (Ashton, 2013)

Scale NEO-PI-R Scale HEXACO PI Valoare corelaţie

Ordine Organizare .71

Ostilitate furioasă Răbdare -.64

Anxietate Anxietate .63

Asertivitate îndrăzneală socială .69

Deschidere către estetic Aprecierea esteticului .71

Modestie Modestie .55

REZUMAT

Bazele teoriei trăsăturilor au fost puse de către Gordon Allport (Allport,

1927; Rosenzweig şi Fisher, 1997). Allport a avut o viziune total diferită
faţă de marii cercetători care studiau personalitatea umană la acea vreme.
Concepţia lui despre personalitatea umană a fost puternic influenţată de
o întâlnire pe care Allport a avut-o cu Sigmund Freud. Acesta a fost mar­
cat puternic negativ de viziunea pesimistă a lui Freud despre persoana
u mană. Pentru Allport, personalitatea este ceva ce există şi izvorăşte din
interiorul individului (Schultz şi Schultz, 2004), el minimizând importanţa
acordată interacţionării cu ceilalţi în formarea personalităţii. Allport
descrie personalitatea umană cu ajutorul termenului de trăsături, acesta
reprezentând termenul central în teoria sa. Allport a împărţit trăsăturile în
trăsături generale (comune) şi dispoziţii (trăsături) personale. Trăsăturile
generale de personalitate sunt acele caracteristici ale personalităţii cu aju­
torul cărora majoritatea oamenilor pot fi comparaţi şi asemănaţi, fiind
cele mai importante atunci când personalitatea este măsurată cu ajutorul
Iestelor standardizate. Conform lui Allport, personalitatea umană este
reflectată în mare parte de trăsăturile personale (dispoziţiile generale),
deoarece sunt responsabile pentru determinarea modului unic de com­
portament al fiecărei persoane (Ewen, 2003). Conform lui Allport, trăsă­
turile generale, trăsăturile personale, instinctele şi pulsiunile individului
adult sunt organizate într-o formă unitară care formează personalitatea.
Dimensiunea centrală a personalităţii care uneşte elementele enumerate
anterior a fost denumită de Allport proprium.
Teoria trăsăturilor propusă pentru prima dată de Gordon Allport a
fost continuată de Raymond Cattell (1952, 1953, 1956). Cattell a apelat la
tehnica statistică numită analiză factorială pentru a grupa numeroasele
trăsături propuse de Allport în factori latenţi care să poată explica perso­
nalitatea tuturor indivizilor. Astfel, rezultatele analizelor sale factoriale
au determinat 16 factori de personalitate universal valabili, pe care i-a
introdus în inventarul de evaluare a personalităţii denumit 16-PF. Teoria
trăsăturilor a fost continuată de Hans Eysenck care, tot prin analiza fac­
torială a răspunsurilor la testele de personalitate a mii de persoane eva­
luate, a identificat trei mari dimensiuni ale personalităţii. Acestea sunt
extraversie-introversie, neuroticism şi psihoticism (Eysenck, 1981).
în prezent, cel mai utilizat şi mai studiat model al personalităţii este
modelul Big Five sau modelul celor cinci factori. Acest model a fost con­
struit, în timp, după metoda lexicului. Mai mulţi cercetători care au stu­
diat personalitatea au considerat că cel mai valid model al personalităţii
poate fi obţinut cu ajutorul lexicului, considerând că patternurile com­
portamentale ale oamenilor există în lexicul fiecărei limbi, fiind reprezen­
tate de acele cuvinte care au scopul de a descrie şi eticheta persoanele.
Exemple de astfel de cuvinte sunt: sociabil, îndrăzneţ, amabil, priete­
nos, ordonat etc. Modelul lexical al personalităţii a fost propus de către
Allport şi Odbert (1936) citaţi în McCrae şi Costa (2003) care au extras
din dicţionarul limbii engleze aproximativ 4 000 de cuvinte pe care le-au
numit trăsături de personalitate. Următoarea etapă a fost realizată de
Cattell, care a grupat cele 4 000 de trăsături identificate de Allport şi
Odbert în sinonime, obţinând 35 de clustere. Costa şi McCrae au înce­
put studiul teoriei lexicului prin analiza celor 16 factori identificaţi de
Cattell. Datele obţinute în urma aplicării chestionarului 16-PF pe mai
mulţi participanţi voluntari la un studiu longitudinal (Costa şi McCrae,
1976, citaţi în McCrae şi Costa, 2003) au fost analizate, cei doi autori
obţinând o soluţie finală cu 3 factori. Primele două dimensiuni au fost
asemănătoare cu Neuroticismul şi Extraversia din teoria lui Eysenck, a
treia fiind denumită de autori Deschidere spre experienţă (McCrae şi
Costa, 2003). Tupes şi Christal (1961) au supus analizei factoriale cele 35
do scale ale lui Cattell şi au obţinut un model al personalităţii în cinci fac­
tori, însă factorii au fost găsiţi pe eşantioane diferite (citat în McCrae şi
Costa, 2003). Norman a fost de părere că modelul obţinut este un model
comprehensiv şi adecvat al trăsăturilor de personalitate (citat în McCrae
şi Costa, 2003). Modelul celor cinci factori identificat de Warren Norman
.1 fost compus din factorii Extraversie sau Afect Pozitiv, Agreabili ta te,
Conştiinciozitate, Stabilitate Emoţională şi Cultură (McCrae şi Costa,
2003). La finalul anilor 1980, Costa şi McCrae au analizat modelul desco­
perit de Norman şi au observat că factorul Afect Pozitiv este identic cu
factorul Extraversie din modelul lor, la fel întâmplându-se şi cu factorul
Nevrotism care a fost identic cu Stabilitatea Emoţională, iar Deschiderea
spre experienţă fiind identică cu factorul Cultură identificat de Norman
(McCrae şi Costa, 2003). Cei doi autori, sesizând că există o asemăna­
re foarte puternică între cei trei factori identificaţi de ei şi 3 dintre cei 5
identificaţi de Norman, au considerat necesar să supună din nou mode­
lul lor analizei, pentru a putea fi completat cu factorii Agreabilitate şi
Conştiinciozitate.
în dezvoltarea modelului Big Five al personalităţii, Costa şi McCrae
nu s-au oprit doar la studiul trăsăturilor şi factorilor de personalitate
plecând de la lexic. Pentru Costa şi McCrae comportamentul este pre­
zis de trei componente centrale şi trei componente periferice. Cele trei
componente centrale sunt: tendinţele de bază, adaptările caracteristice şi
conceptul de sine (McCrae şi Costa, 2003; Feist şi Feist, 2008). Pe lângă
componentele centrale, modelul personalităţii propus de McCrae şi Costa
este format şi din componente periferice. Acestea sunt: bazele biologice,
biografia obiectivă şi influenţele externe (McCrae şi Costa, 2003).
Modelul cu şase factori de personalitate a fost introdus în cercetarea
personalităţii de Lee şi Ashton (2004) care, analizând mai multe studii
de validare a modelului cu cinci factori ai personalităţii (Big Five) în mai
multe limbi şi culturi, au observat că rezultatele analizelor factoriale rea­
lizate în acele studii propuneau în numeroase cazuri modele cu 6 factori
ai personalităţii. Cei doi autori au identificat următorii factori de perso­
nalitate: onestitate, afectivitate, extraversie, agreabilitate, conştiinciozitate
şi deschidere. Pe lângă modelul HEXACO cu şase factori, în literatura de
specialitate s-a impus şi modelul Big Seven creat de Tellegen şi Waller.
Acest model a fost construit tot după metoda lexicului, însă autorii au
adoptat o manieră fără restricţii în identificarea descriptorilor pentru per­
sonalitate, identificând pe lângă cei cinci factori deja consacraţi alţi doi
factori pe care i-au denumii Valenţă pozitivă şi Valenţă negativă.
Deşi una dintre principalele caracteristici ale trăsăturilor de personali­
tate este stabilitatea, de a lungul timpului mulţi cercetători s-au întrebat
 dacă trăsăturile rămân aproximativ Li acelaşi nivel s,m trăsăturile pot li
supuse modificării în urma unor anumite influenţe externe precum eve­
nimentele de viaţă (Ashton, 2013). în studiul stabilităţii trăsăturilor de
personalitate s-au utilizat aproape în mod exclusiv designuri de cercetare
longitudinale. Roberts, Valton şi Viechtbauer (2006) citaţi în Ashton (2013)
au realizat o analiză a 90 de studii longitudinale ce au analizat stabilitatea
personalităţii. Autorii au combinat rezultatele acestor studii, astfel încât
a fost posibilă analiza evoluţiei trăsăturilor de personalitate de-a lungul
întregii vieţi. Rezultatele studiului au arătat că anumite trăsături de per­
sonalitate se schimbă pe parcursul vieţii. Nivelurile conştiinciozităţii,
stabilităţii emoţionale şi al asertivităţii au crescut substanţial pe perioa­
da adolescenţei, a tinereţii timpurii şi a vârstei de mijloc. Deschiderea şi
Agreabilitatea au crescut doar pe perioada adolescenţei şi tinereţii timpu­
rii. Diferenţele obţinute au fost puternice, astfel încât persoanele cu vârsta
de 60 de ani prezentau scoruri mai mari cu aproape o abatere standard
decât persoanele de 15 ani. Sociabilitatea şi vioiciunea (dimensiuni ale
extraversiei) au scăzut în timpul tinereţii timpurii şi în timpul vârstei de
60 de ani. Deschiderea spre experienţă a crescut în timpul adolescenţei şi
a tinereţii timpurii, a rămas stabilă la vârsta maturităţii, scăzând în apro­
pierea vârstei de 60 de ani.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Prezentaţi conceptul de trăsătură de personalitate în concepţia lui

Gordon Allport.
2. Descrieţi trăsăturile generale (comune) de personalitate.
3. Care este specificul trăsăturilor (dispoziţiilor) personale?
4. Prezentaţi, pe scurt, proprium-ul.
5. Care sunt principalele dimensiuni ale proprium-ului?
6. La ce se referă metoda lexicului în studiul personalităţii?
7. Prezentaţi, pe scurt, contribuţia lui Allport la dezvoltarea modelului
lexical al personalităţii.
6. Prezentaţi contribuţia lui Cattell la dezvoltarea modelului lexical al
personalităţii.
9. Descrieţi contribuţia lui Warren Norman la dezvoltarea modelului
lexical al personalităţii.
10. Prezentaţi contribuţia lui Paul Costa şi Robert McCrae la dezvoltarea
modelului lexical al personalităţii.
I 1. Descrieţi, pe scurt, componentele centrale ale modelului Big Five pro­
pus de Costa şi McCrae.

IANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHÂILĂ

12. Descrieţi, pe scurt, componentele periferice ale modelului Big Pive 19)

propus de Costa şi McCrae.

13. Prezentaţi, pe scurt modelul cu şase factori de personalitate dezvoltat
de Lee şi Ashton.
14. Prezentaţi modelul cu şapte factori (Big Seven) dezvoltat de Tellegen
şi Waller.
15. Caracterizaţi cei cinci factori de personalitate din perspectiva stabi­
lităţii în timp a fiecăruia.

T ratat do D Slholoiria n rrc n n a litiU U - I « « - 1 - I.K ,

 Partea a treia

Personalitate şi profesie
( A l’l 101 UI 11

Personalitatea şi performanţa în muncă

I )e-a lungul timpului, psihologii au încercat să înţeleagă mecanismele

iIc funcţionare ale comportamentului organizaţional şi care sunt facto-
tii care determină variaţiile de comportament la locul de muncă. Printre
aspectele cele mai studiate atunci când este vorba despre comportamen-
tiiI organizaţional, se află conceptul de performanţă în muncă (Rodwell,
Kienzle şi Shadur, 1998; Randall, Cropanzano, Bormann şi Birjulin, 1999;
Somers şi Birnbaum, 1998; Yoo şi Muchinsky, 1998; Wright şi Bonett,
1997; Aniţei, Chraif şi Stoica, 2013). Performanţa a primit atât de multă
alenţie din partea cercetătorilor interesaţi de mediul organizaţional dato-
i iIA efectelor sale directe asupra eficienţei organizaţiei, fiind conside­
rată indicatorul cel mai important de bună funcţionare şi prosperitate.
Astfel, psihologii au efectuat studii prin care au investigat legătura din-
liv diferite aspecte psihologice şi performanţa la locul de muncă. Deşi
unele studii au obţinut rezultate interesante, acestea au fost atacate şi
mii rmate, din cauza metodologiei de cercetare folosite, argumentându-se
c,i metodele de a evalua diferitele caracteristici psihologice şi diferitele
li puri de performanţă nu sunt valide. Primele studii riguroase, care au
dovedit utilitatea caracteristicilor psihologice în predicţia performanţei
la locul de muncă, au fost cele realizate de Schmidt (1980, 1998). Studiile
realizate au determinat un optimism semnificativ în domeniul psiho­
logiei organizaţionale, astfel încât numărul cercetărilor care au studi­
ai relaţia dintre caracteristicile psihologice şi performanţa în muncă au
crescut semnificativ.
Caracteristicile psihologice studiate cel mai intens în relaţie cu
performanţa în muncă sunt abilitatea mentală generală (inteligenţa) şi
personalitatea. în cercetarea organizaţională, precum şi în practica psi­
hologiei organizaţionale, în ultimele decenii, personalitatea a ocupat o
poziţie centrală. în mediul organizaţional personalitatea este evaluată atât
înainte de angajare (pre-hire), cât şi după angajare (post-hire). Astfel, eva­
luarea personalităţii şi-a dovedit utilitatea în procesul de selecţie a perso­
nalului, în schimbarea şi dezvoltarea organizaţională, precum şi în instru­
irea personalului. înainte de a prezenta rolul pe care personalitatea îl are

l i . i t . i t Hi» u m I i o Io im . i n r r ' . o n . i l i t A t ii ■ i V i ' . n n . i li l. i h M \i nnrfnrm.intn iii m iiiiii ,'i

1 9 8 asupra performanţei în muncă, va fi prezentat conceptul de performanţă
şi principalele tipuri de performanţă în muncă ce sunt studiate în cerce­
tarea organizaţională.

Performanta la locul de muncă

/

In ceea ce priveşte relaţia dintre personalitate şi performanţa în muncă,

pentru a facilita cercetarea acesteia, autorii au organizat factorii de perso­
nalitate astfel încât au obţinut diferite taxonomii care au permis dezvolta­
rea unor metodologii de cercetare complexe şi valide. Acest lucru nu este
valabil şi în cazul variabilei criteriu din această relaţie — performanţa
în muncă (Johnson, 2003). S-a ajuns la această situaţie nu din lipsa inte­
resului cercetătorilor de a studia conceptul de performanţă în muncă, ci
datorită diversităţii locurilor de muncă şi a contextelor organizaţionale.
Chiar dacă organizaţiile acceptă participarea în proiecte de cercetare sau
proiectul de cercetare este derulat de psihologul organizaţional din cadrul
companiei ce participă la cercetare, performanţa rămâne un indicator nu
foarte accesibil, astfel încât nu poate suferi foarte multe transformări
metodologice. Referitor la personalitate, s-au putut realiza taxonomii ale
acesteia deoarece este un construct format din caracteristici psihologice
ce se află mult mai la îndemâna psihologului.
Multe dintre metaanalizele consacrate ce au studiat relaţia dintre per­
sonalitate şi performanţa în muncă au luat în considerare un mixaj de
tipuri de criterii de performanţă ce au putut fi accesibile cercetării, astfel
încât aceste criterii nu acoperă pe deplin întreaga variaţie a performanţei
la locul de muncă (Johnson, 2003). In ultimele două decenii s-a încercat
conceptualizarea unor noi modele de performanţă profesională cu scopul
de a se crea o taxonomie complexă şi validă a performanţei, care să fie
folosită în cercetarea organizaţională (Johnson, 2003). In continuare vor fi
prezentate aceste modele de performanţă profesională.
Unul dintre modelele cele mai utilizate ale performanţei profesionale
este cel propus de Campbell. Acesta a definit performanţa ca fiind com­
portamentul ce este relevant pentru obiectivele organizaţiei şi poate fi
măsurat ca nivel de contribuţie individuală a angajatului la atingerea
acelor obiective (Campbell, 1990, citat în Johnson, 2003). în înţelegerea
conceptului de performanţă în muncă este necesară diferenţierea dintre
performanţă şi eficienţă. Autorul afirmă că eficienţa unei organizaţii este
formată din rezultatele create de performanţa în muncă, precum şi din alţi
factori ce nu reprezintă performanţa angajaţilor (Johnson, 2003). Aşadar,
-«•111n i r . i m l ne r e f e r im l.i performanta profesională, avem in vederi*
r exclusiv comportamente ale angajaţilor, neluând în considerare aspecte
specifice eficienţei organizaţionale. De asemenea, performanţa în muncă
trebuie tratată separat de alte comportamente şi atitudini organizaţionale'
i'1'

care, la prima impresie, ne duc cu gândul la performanţa profesională,

[ dar care nu reprezintă dimensiuni ale performanţei, aşa cum sunt com­
portamentele contraproductive, intenţia de a părăsi organizaţia, satisfacţia
la locul de muncă etc. (Johnson, 2003). Campbell, McCloy, Oppler şi Sager
(1993) citaţi în Johnson (2003) au elaborat un model al performanţei pro­
fesionale compus din opt dimensiuni ce sunt considerate a fi relevante
pentru aproape toate categoriile profesionale. Aceste dimensiuni sunt:

• Calitatea sarcinilor specifice postului;

• Calitatea sarcinilor nonspecifice postului;
• Calitatea comunicării orale şi în scris;
• Demonstrarea de efort şi implicare în muncă;
• Menţinerea disciplinei şi organizării personale;
• Facilitarea performanţei individuale şi de echipă;
• Supervizarea/leadershipul;
• Managementul şi administrarea.

Johnson (2003) consideră că acest model reprezintă punctul de plecare

în dezvoltarea unei taxonomii a performanţei profesionale în care pot fi
adăugate rezultatele cercetărilor din ultimii ani cu privire la performanţa
contextuală, performanţa adaptativă şi performanţa managerială.
Un alt tip de performanţă la locul de muncă ce s-a bucurat de o popu­
laritate foarte ridicată în ultimele două decenii este performanţa contex­
tuală (Motowildo, Borman şi Schmitt, 1997). Termenul de performanţă
contextuală a fost introdus în literatura de specialitate de către Borman
şi Motowildo (1993) citaţi în Johnson (2003). Cei doi autori au propus un
model al performanţei compus din două dimensiuni: performanţa în sar­
cină (task performance) şi performanţa contextuală. Performanţa în sar­
cină are două caracteristici principale: (1) constă în activităţi care trans­
formă „materia primă" în produsele şi serviciile oferite de organizaţie şi
(2) menţinerea funcţionării organizaţiei din punct de vedere tehnic prin
asigurarea şi completarea consumabilelor, distribuirea produselor şi rea­
lizarea coordonării şi supervizării personalului (Motowildo, Borman şi
Schmitt, 1997; Johnson, 2003). Performanţa contextuală constă în activităţi
care au rolul de a oferi suport în cadrul mediului de lucru în care au
loc procesele tehnice. Performanţa contextuală este compusă din impli
ca rea în comportamente precum cele care iu i sunt specifice fişei postului,
aşa cum sunt susţinerea şi ajutorul oierii colegilor de muncă, respectarea
200 regulilor şi normelor organizaţionale şi susţinerea obiectivelor organizaţiei
(Johnson, 2003).
Johnson (2003) afirmă că performanţa contextuală este asemănătoa­
re conceptului de comportament civic organizaţional (Organ, 1988; 1990;
Organ şi Konovsky, 1989; Organ şi Lingi, 1995), precum şi comportamen­
tului prosocial organizaţional, spontaneităţii organizaţionale şi comporta­
mentelor extrarol. Ultimele cercetări în domeniul comportamentului civic
organizaţional au avut scopul de a stabili dacă performanţa contextuală,
aşa cum a fost definită de Borman şi Motowildo, reprezintă un concept
diferit faţă de comportamentul civic organizaţional. Rezultatele acestor
cercetări au demonstrat că, în mare parte, cele două concepte sunt simila­
re, astfel încât, pentru a reflecta cele două concepte într-un singur concept,
s-a utilizat termenul de performanţă civică (citizenship performance).
Atunci când discutăm despre ceea ce înseamnă performanţă civică,
lucrurile sunt confuze din cauza diferitelor conceptualizări oferite de
numeroşi autori. Pentru a soluţiona această problemă, Coleman şi Borman
(2000) citaţi în Johnson (2003) au identificat douăzeci şi şapte de tipuri de
comportamente ce erau considerate ca fiind specifice performanţei civice
în literatura de specialitate. Modelul identificat de aceştia a fost revizuit
de către Borman et al. (2001) obţinându-se un model final cu următoarele
dimensiuni:

• Suportul personal: se referă la susţinerea, motivarea şi cooperarea cu

ceilalţi colegi de la locul de muncă pentru a le facilita activitatea de la
locul de muncă.
• Suportul organizaţional: angajaţii reprezintă în mod favorabil compa­
nia, dau dovadă de loialitate faţă de aceasta şi respectă de bunăvoie
normele şi regulile organizaţionale.
• Iniţiativa: se referă la efortul depus de angajaţi şi la iniţiativa acesto­
ra de a efectua sarcinile de la locul de muncă la un standard foarte
ridicat.

Un alt tip de performanţă la locul de muncă este performanţa adaptati-

vă. Datorită restructurărilor mediilor de lucru şi a apariţiei de medii pro­
fesionale din ce în ce mai variate, în ultimii ani cercetătorii au acordat o
importanţă semnificativă performanţei adaptative. Performanţa adaptati-
vă se referă la capacitatea individului de a-şi modifica şi adapta comporta­
mentul la cerinţele mediului de lucru sau ale unei noi situaţii profesionale
(Pulakos et al., 2000, citaţi în Johnson, 2003). în ceea ce priveşte conţinutul
performanţei adaptative, Pulakos et al. (2000) citaţi în Johnson (2003) au
realizat o taxonomie a performanţei adaptative în care aceasta era formată
(lin opt dimensiuni, afirmând că performanţa adaptativă este un concept 201

dllerit faţă de performanţa în sarcină şi performanţa civică. Totuşi, au

rosl.it autori care au supus analizei factoriale modelul propus de Pulakos
c/ ni., demonstrând că şase dimensiuni sunt comune performanţei în sarci­
na sau performanţei civice şi doar două dintre cele opt dimensiuni repre­
zintă dimensiuni specifice exclusiv performanţei adaptative:

• I)obândirea de noi cunoştinţe şi deprinderi în anticiparea schimbării

din mediul organizaţional;
• f lexibilitatea în ceea ce priveşte schimbarea.

Recent au fost efectuate studii în care s-au investigat în detaliu cele

două dimensiuni ale performanţei adaptative, demonstrându-se că prima
dimensiune influenţează foarte mult performanţa în sarcină şi poate fi
considerată o dimensiune comună a acesteia. Astfel, singura dimensiune
i are este diferită conceptual de celelalte tipuri de performanţă în muncă
i",le flexibilitatea în ceea ce priveşte schimbarea. In acest punct, apare din
nou o problemă conceptuală ce face referire la conţinutul performanţei
adaptative. Se poate observa că descrierea dimensiunii flexibilitate cu
privire la schimbare este foarte asemănătoare cu dimensiunea flexibili­
tate (resilience) din modelul Comportamentului organizaţional pozitiv
(I nthans, Youssef şi Avolio, 2007). Această asemănare reprezintă doar o
presupunere ce nu a fost încă testată la nivel empiric, însă considerăm că
este necesară realizarea unor studii pentru a clarifica acest aspect.
Un alt tip de performanţă la locul de muncă este performanţa mana­
gerială. Există mai multe taxonomii ale performanţei manageriale, însă
majoritatea au ca punct de plecare dimensiunile Supervizarea/leaders-
hipul şi Managementul şi administrarea din modelul performanţei în
muncă propus de Campbell. Există numeroase studii ce au testat structura
lactorială a taxonomiilor cu privire la performanţa managerială, rezultate­
le acestor studii demonstrând că toate aceste modele pot fi explicate prin
prisma performanţei în sarcină şi a performanţei civice, măsurând aproa­
pe acelaşi construct (Johnson, 2003). Cel mai important studiu ce a inves-
ligat performanţa academică este cel realizat de Tett, Guterman, Bleier şi
Murphy (2000) citaţi în Johnson (2003). Aceştia au realizat un model al
performanţei manageriale compus din cincizeci şi trei de competenţe. In
studiul lor, autorii au realizat comparaţii între modelul lor şi restul mode­
lelor de performanţă managerială pentru a demonstra caracterul inovator
al noului model.
Pentru a facilita studiul relaţiei dintre personalitate şi performanţa
in muncă, Johnson (2003) a realizat un model integrativ al performanţei
compus din toate modelele performanţei în m u n c ă prezentate anterior.
Modelul este alcătuit din trei niveluri ierarhice ce au rolul de a subordo­
na comportamentele în cadrul dimensiunilor şi dimensiunile în cadrul
conceptului (concept>dimensiune>comportament). Autorul afirmă că,
deşi acest model integrat al performanţei este organizat într-o manieră
ierarhică, acesta nu reprezintă un model clasic în care conceptele aferen­
te nivelului 1 (performanţa în sarcină, performanţa civică, performanţa
adaptativă) sunt variabile latente ce pot fi studiate prin intermediul ana­
lizei factoriale. Modelul a fost structurat în această manieră pentru ca
performanţa la locul de muncă să fie înţeleasă cât mai corect în scopul
cercetării organizaţionale.

Tabelul 12. Modelul integrativ al performanţei la locul de muncă (Johnson, 2003)

Nivelul 1 Nivelul 2 Nivelul 3
Performanţa în sarcină
Competenţe specifice sarcinii de serviciu
Gestionarea urgenţelor şi situaţiilor de criză
Adaptabilitate fizică (a se vedea, de asemenea, competenţa
nonspecifică sarcinii de serviciu)
Competenţa tehnică
Alte exemple de activităţi specifice jobului
Competenţe nonspecifice sarcinii de serviciu
Adaptabilitate fizică (a se vedea, de asemenea, competenţa
specifică sarcinii de serviciu)
Rezolvarea problemelorîn mod creativ
Procesul decizional / rezolvarea de probleme
Alte exemple de activităţi nonspecifice locurilor de muncă
Competenţe de comunicare scrisă şi orală
Competenţe privind comunicarea în scris
Competenţe privind comunicarea orală
Management / administrare
Planificare şi organizare
Administrare
Coordonarea resurselor
Personal
Monitorizarea şi controlul resurselor
Supravegherea (a se vedea, de asemenea, sprijinul personal)
Ghidarea, direcţionarea, motivarea subordonaţilor şi furniza-
rea de feedback
 203
Nivelul 1 Nivelul 2 Nivelul 3
Formarea, instruirea şi dezvoltarea subordonaţilor
Delegarea
Iniţiative conştiente (a se vedea, de asemenea, performanţa civică)
învăţarea sarcinilor de lucru, tehnologiilor şi procedurilor
Depunerea de efort (similar cu persistenţa în a atinge obiec­
tive)
Performanţa cetăţenească
Iniţiative conştiente (a se vedea, de asemenea, performanţa în sarcină)
Depunerea de efort (similar cu persistenţa în a atinge obiec­
tive)
Gestionarea stresului la locul de muncă (a se vedea, de ase­
menea, sprijinul personal şi suportul organizaţional)
Afişarea iniţiativei
Implicarea în autodezvoltare
Suport organizaţional
Menţinerea disciplinei personale
Gestionarea stresului la locul de muncă (a se vedea, de ase­
menea, sprijinul personal şi iniţiativa)
Reprezentarea organizaţiei în faţa clienţilor şi a publicului
Angajamentul organizaţional
Propunerea deîmbunătăţiri
Sprijin personal (similar pentru facilitarea reciprocă şi performanţa echipei)
Supervizarea (a se vedea, de asemenea, performanţa în sar­
cină)
Demonstrarea capacităţii de adaptare interpersonală
Demonstrarea capacităţii de adaptare culturală
Gestionarea stresului la locul de muncă (a se vedea, de ase­
menea, sprijinul organizatoric şi iniţiativa)
Menţinerea unor relaţii de muncă bune
Ajutorul acordat altora
Coopera rea
Acordarea de atenţie/consideraţie
Performanţa de adaptare
Confruntarea cu situaţii de muncă nesigure şi imprevizibile
Demonstrarea de flexibilitate în a face faţă schimbărilor
Luarea de măsuri în condiţii de incertitudine
Impunerea structurii pentru a oferi focalizareîn situaţii dina-
mice
204 Relaţia dintre personalitate şi performanţa în muncă

în ultimii douăzeci de ani, personalitatea a fost intens studiată în

mediul organizaţional, demonstrându-se că este un predictor important
al performanţei în muncă. în cercetarea organizaţională s-a utilizat aproa­
pe exclusiv modelul Big Five al personalităţii sau modele foarte asemă­
nătoare cu acesta, compuse din trăsături de personalitate. Pentru o bună
înţelegere a relaţiei dintre personalitate şi performanţă, vor fi prezentate
rezultatele celor mai importante studii privind personalitatea în context
organizaţional.
Legătura dintre personalitate şi performanţa profesională a fost con­
testată de-a lungul timpului de mai mulţi autori. Totuşi, în ultimii 30
de ani, datorită unor metodologii de cercetare foarte riguroase şi dato­
rită tehnicii metaanalizei s-au obţinut rezultate valide şi incontestabile
cu privire la această relaţie. Majoritatea celor care au tratat relaţia dintre
personalitate şi performanţa în muncă au utilizat în studiile lor modelul
lexical Big Five al personalităţii (Costa, 1996; Schneider, 1996; Wallace
şi Chen, 2006; Schmidt, Schaffer şi Oh, 2008; Salgado, 2003; Moscoso şi
Salgado, 2004; Salgado şi Rumbo, 2007; Hogan, Hogan şi Murtha, 1992;
Tett, Jackson şi Rothstein, 1991; Barrick şi Mount, 1991; Bowling şi Burns,
2010; Penney, David şi Witt, 2011; Barrick şi Mount, 1993; Motowildo,
Brownlee şi Schmit, 2008; Salgado, Moscoso şi Lado, 2003; Tabak, Nguyen,
Basuray şi Darrow, 2009; Schneider, 2007; Ones, Viswesvaran şi Schmidt,
1993; Marcus, Goffin, Johnson şi Rothstein, 2007; Tănase, Manea, Chraif şi
Aniţei, 2012; Chraif şi Aniţei, 2011; Chraif, Ţiţirigă şi Aniţei, 2013; Chraif
şi Aniţei, 2013; Aniţei, Burtăverde, Mihăilă, Chraif şi Dăsculţu, 2014;
Aniţei, Birău, Chraif, Burtăverde şi Mihăilă, 2014). Chamorro-Premuzic
si Furnham (2005) afirmă că, deşi multe studii au descoperit o relaţie sem­
nificativă între diferite trăsături de personalitate şi performanţa în muncă,
puterea acestei relaţii este destul de slabă (r = .21), astfel încât efectul
personalităţii asupra performanţei în muncă trebuie încă studiat pentru
a se ajunge la concluzii acceptate de întreaga comunitate ştiinţifică. în
continuare vor fi prezentate cele mai importante informaţii cu privire la
această relaţie.

Conştiinciozitatea şi performanţa în muncă

Dintre cei cinci factori de personalitate ai modelului Big Five,

conştiinciozitatea s-a dovedit a li factorul care prezice performanţa indi- I
torent de tipul de activitate desfăşurată (Barrick şi Mount, 1991). între
 i (mştiinciozitate şi performanţă există o relaţie pozitivă, astfel încât persoa­ 2 0 '>
nele organizate, care tind să respecte regulile, să respecte termenele-limită
şi să ofere o atenţie sporită detaliilor, sunt de obicei persoane care lucrea­
ză la un nivel ridicat, având rezultate pozitive la locurile lor de muncă
(barrick şi Mount, 1991). Totuşi, unele studii au demonstrat că unele din­
tre dimensiunile conştiinciozităţii, aşa cum ar fi lupta pentru realizare şi
dependenţa, corelează negativ cu performanţa în anumite profesii, cum
,u ii cele din sistemul medical (Hough, 1992, citat în Chamorro-Premuzic
şi Furnham, 2005). Wallace şi Chen (2006) au demonstrat că promovările
la locul de muncă sunt prezise pozitiv de conştiinciozitate.
Ileoarece toate metaanalizele ce au testat relaţia dintre factorii de per­
sonalitate şi performanţa în muncă au fost realizate având ca participanţi
angajaţi din Statele Unite ale Americii, Salgado (1997) şi-a pus proble-
iii ,i dacă rezultatele identificate de aceste metaanalize sunt valabile şi

I pentru angajaţii din Europa. Rezultatele studiului realizat de Salgado

(2003) au demonstrat că există o relaţie pozitivă între conştiinciozitate şi
performanţa în muncă şi atunci când relaţia este testată pe o populaţie
din Europa.
De asemenea, Borman et al. (2001) au identificat o relaţie pozitivă
intre conştiinciozitate şi performanţă. Spre deosebire de alte studii, auto-
m au utilizat performanţa civică drept criteriu în relaţia dintre persona­
litate şi performanţă. Borman et al. (2001) au descoperit existenţa unei
relaţii pozitive şi între dimensiunea dependenţă a conştiinciozităţii şi
performanţa civică. Intr-un studiu realizat de Costa (1996), acesta afirmă
că printre dimensiunile performanţei prezise cu ajutorul conştiinciozităţii
se află volumul de muncă şi calitatea muncii. Salgado şi Rumbo (1994) au
demonstrat că performanţa managerilor din domeniul financiar este pre­
zisă de nivelul conştiinciozităţii. Astfel, conştiinciozitatea este factorul de
personalitate cu cea mai mare putere de predicţiei a performanţei la locul
de muncă. Conştiinciozitatea prezice performanţa indiferent de natura
muncii şi tipul postului de muncă, demonstrându-se de asemenea că este
un predictor atât pentru performanţa în sarcină (task performance), cât şi
pentru performanţa civică (citizenship performance).

Nevrotismul şi performanţa în muncă

Cu privire la relaţia dintre nevrotism şi performanţă, aceasta este

una negativă, astfel încât persoanele care sunt caracterizate de stări de
dispoziţie alternante, care se enervează şi se supără foarte uşor şi care îşi
controlează cu greu trăirile afective au de obicei rezultate slabe la locurile
06 lor do mimai (Barrick şi Mount, 1991). C’.i şl in ai/ul conştiinciozităţii,
nevrotismul s-a dovedit a fi un predictor general pentru performanţa în
muncă, indiferent de natura muncii şi tipul postului. O relaţie negati­
vă între nevrotism şi performanţa în muncă a fost obţinută şi de către
Saldago (1997) pe un lot de participanţi din cadrul Uniunii Europene.
Bilgic şi Sumer (2009) au testat utilitatea factorilor de personalitate în
predicţia performanţei cadrelor militare. Rezultatele studiului au demon­
strat că stabilitatea emoţională prezice pozitiv performanţa cadrelor mili­
tare. O relaţie negativă între nevrotism şi performanţa cadrelor militare a
fost demonstrată şi de către Ployhart, Lim şi Chan (2001).

Extraversia, deschiderea, agreabilitatea şi performanţa în muncă

Ceilalţi trei factori de personalitate — extraversia, deschiderea şi agrea­

bilitatea — s-au dovedit a fi predictori doar pentru anumite categorii
profesionale sau pentru diferite activităţi relaţionate cu performanţa în
muncă, însă nu sunt predictori ai performanţei generale, indiferent de
domeniul de activitate. Chamorro-Premuzic şi Furnham (2005) afirmă că
extraversia este un predictor pozitiv al nivelului salarial şi al potenţialului
managerial. De asemenea, aceiaşi autori afirmă că dimensiuni ale extra-
versiei precum dominanţa şi sociabilitatea sunt predictori semnificativi ai
nivelului salarial, iar dimensiunea prietenie este un predictor semnificativ
pentru performanţa generală. Barrick şi Mount (1991) au demonstrat că
extraversia prezice pozitiv performanţa la locurile de muncă ce presupun
relaţionare interpersonală, în special în vânzări şi în funcţiile de conduce­
re. Costa (2006) a identificat existenţa unei relaţii pozitive între extraversie
şi exprimarea orală, precum şi între extraversie şi flexibilitate drept criterii
de performanţă la locul de muncă. Ployhart, Lim şi Chan (2001) au iden­
tificat că extraversia este un predictor al performanţei militare.
Deschiderea spre experienţă s-a dovedit a fi un predictor pozitiv pen­
tru cei care lucrează în instruirea de personal (Barrick şi Mount, 1991).
I ot cu privire la deschiderea spre experienţă, Costa (2006) afirmă că există
0 relaţie pozitivă între deschidere şi criteriile de performanţă exprimare
orală şi scrisă şi o relaţie negativă între deschidere şi respectarea regu­
lilor de servicu. Astfel, persoanele curioase, imaginative şi creative pot
fi performante la locuri de muncă ce implică exprimare orală şi în scris,
însă pot fi subperformante la locurile de muncă ce presupun rutină şi
existenţa unor proceduri de lucru foarte stricte. De asemenea, Ployhart,
1.im şi Chan (2001) au demonstrat că deschiderea spre experienţă este un
predictor pozitiv pentru performanţa cadrelor militare.

HAI ANIJI I • MIHAEI A CHRAIF • VIAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHAlLA

 In final, agreabilitatea s-a dovedit că nu corelează nici pozitiv, nici 207
negativ cu performanţa în muncă. Totuşi, Judge et al. (1999) au sugerat
că persoanele cu un nivel ridicat la factorul agreabilitate vor avea suc­
ces în munca de echipă şi în activităţile ce solicită colaborare (citaţi în
Chamorro-Premuzic şi Furnham, 2005), însă aceasta este doar o ipoteză
.) autorilor, relaţia nefiind dovedită în studiul realizat de aceştia. Ca şi în
cazul extraversiei, Barrick şi Mount (1991) au presupus că agreabilitatea
prezice performanţa în posturile ce presupun relaţionare interpersonală
întrucât ambele trăsături sunt trăsături ce vizează comportamentul social,
însă în cazul agreabilităţii s-a dovedit că aceasta prezice performanţa doar
în cazul funcţiilor de conducere, nu şi în posturile ce implică activităţi
specifice vânzărilor.
în ultimul deceniu au apărut studii în care s-a dezbătut problema pute­
rii de predicţie a factorilor de personalitate asupra performanţei în muncă.
Intr-o mare parte dintre aceste cercetări se afirmă că puterea de predicţie
a factorilor de personalitate din modelul Big Five nu este suficientă pen-
Iru a lua decizii de personal pe baza rezultatelor la testele de personali­
tate, deşi există numeroase cercetări şi metaanalize ce au dovedit că exis­
tă relaţii semnificative între factori şi criteriile de performanţă. Aşadar,
unii autori sunt de părere că, deşi între conştiinciozitate şi performanţa
la locul de muncă există o relaţie de aproximativ .20, aceasta nu este sufi­
cient de puternică pentru a se afirma că factorii de personalitate, luaţi în
considerare separat, influenţează performanţa angajaţilor. S-a sugerat că,
pentru a creşte calitatea deciziilor de personal prin prisma utilizării tes­
telor de personalitate, trebuie să se realizeze taxonomii ale factorilor de
personalitate în care să se includă doar trăsături de personalitate ce sunt
relevante în context organizaţional. în acest sens, s-a propus să se reali­
zeze trăsături globale, compuse din mai mulţi factori şi trăsături de per­
sonalitate, cu scopul de a spori puterea de predicţie asupra performanţei
în muncă. Johnson (2003) afirmă că cele mai cunoscute trăsături globale
(compuse) despre care s-a demonstrat empiric că prezic performanţa la
locul de muncă sunt:

• Integritatea;
• Orientarea către client;
• Fidelitatea (loialitatea) la locul de muncă;
• Potenţialul managerial.

Deşi mulţi autori au considerat că noua perspectivă a trăsăturilor

compuse reprezintă o evoluţie în psihologia organizaţională, rezultatele
studiilor aducând informaţii valoroase ce permit creşterea capacităţii de

Iraiat ilp |i«llinlii)|lit |ipi\oM«lltAţll ■ l’monalltiiitM >1 performanţa In munr a

'OK predici ie .1 performanţei hi locul tic muncă, . i i i i-.l.il .miori a* au demon
slr.it că, de fapt, aceste trăsături compuse nu sunt mai utile decât trăsă­
turile din modelul Big Pive. Un studiu de referinţă în acest sens este cel
realizat de Ashton (1998), în care autorul afirmă că nu este de acord cu
viziunea lui Ones şi Viswesvaran (1996) cu privire la utilitatea crescută
pe care trăsăturile compuse o au faţă de trăsăturile simple (narrow traits)
din modelul Big Five. Rezultatele studiului realizat de Ashton (1998)
au demonstrat că dimensiuni simple (narrow) de personalitate, precum
responsabilitatea şi asumarea riscului, din cadrul Jackson Personality
Inventory, au o putere de predicţie mai mare decât factorii globali din
modelul Big Five, contrazicând astfel ideea conform căreia trăsăturile
compuse, precum integritatea, potenţialul managerial sunt mai utile în
predicţia performanţei decât trăsăturile simple.
In concluzie, performanţa la locul de muncă poate fi prezisă cu aju­
torul factorilor de personalitate. In ceea ce priveşte modelul Big Five,
Conştiinciozitatea este singurul predictor general al performanţei, pre­
zicând pozitiv performanţa indiferent de tipul postului. Nevrotismul
(stabilitatea emoţională) este singurul predictor general al performanţei,
prezicând negativ performanţa indiferent de tipul postului. Extraversia,
deschiderea şi agreabilitatea sunt predictori valizi ai performanţei
doar în anumite contexte profesionale. Rolul personalităţii în context
organizaţional este un subiect de cercetare încă de actualitate, realizân-
du-se numeroase studii ce au scopul de a oferi specialiştilor din dome­
niul resurselor umane şi psihologilor din organizaţii informaţii cu ajuto­
rul cărora să se sporească nivelul calităţii deciziilor de personal.

REZUMAT

Caracteristicile psihologice studiate cel mai intens în relaţie cu

performanţa în muncă sunt abilitatea mentală generală (inteligenţa) şi
personalitatea. In cercetarea organizaţională, precum şi în practica psi­
hologiei organizaţionale, în ultimele decenii, personalitatea a ocupat o
poziţie centrală. In mediul organizaţional personalitatea este evaluată atât
înainte de angajare (pre-hire), cât şi după angajare (post-hire). Astfel, eva­
luarea personalităţii şi-a dovedit utilitatea în procesul de selecţie a perso­
nalului, în schimbarea şi dezvoltarea organizaţională, precum şi în instru­
irea personalului. Unul dintre modelele cele mai utilizate ale performanţei
profesionale este cel propus de Campbell. Acesta a definit performanţa ca
fiind comportamentul ce este relevant pentru obiectivele organizaţiei şi

IAI ANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHA h A

 poale li măsurat ca nivel de contribuţie individuală a angajatului la atin­ 209

gerea acelor obiective (Campbell, 1990, citat în Johnson, 2003). Un alt tip
de performanţă la locul de muncă, ce s-a bucurat de o popularitate foarte
i idicată în ultimele două decenii, este performanţa contextuală. Termenul
de performanţă contextuală a fost introdus în literatura de specialitate de
către Borman şi Motowildo (1993) citat în Johnson (2003). Performanţa
contextuală constă în activităţi care au rolul de a oferi suport în cadrul
mediului de lucru în care au loc procesele tehnice. Performanţa contex­
tuală este compusă din implicarea în comportamente precum cele care
nu sunt specifice fişei postului, aşa cum sunt susţinerea şi ajutorul ofe­
rii colegilor de muncă, respectarea regulilor şi normelor organizaţionale
şi susţinerea obiectivelor organizaţiei (Johnson, 2003). Un alt tip de
performanţă la locul de muncă este performanţa adaptativă. Performanţa
udaptativă se referă la capacitatea individului de a-şi modifica şi adapta
comportamentul la cerinţele mediului de lucru sau ale unei noi situaţii
profesionale (Pulakos et al, 2000, citaţi în Johnson, 2003).
In ultimii douăzeci de ani, personalitatea a fost intens studiată în
mediul organizaţional, demonstrându-se că este un predictor important
al performanţei în muncă. In cercetarea organizaţională s-a utilizat aproa­
pe exclusiv modelul Big Five al personalităţii sau modele foarte asemă­
nătoare cu acesta, compuse din trăsături de personalitate. Dintre cei cinci
factori de personalitate ai modelului Big Five, conştiinciozitatea s-a dove­
dit a fi factorul care prezice performanţa indiferent de tipul de activitate
desfăşurat (Barrick şi Mount, 1991). între conştiinciozitate şi performanţă
există o relaţie pozitivă, astfel încât persoanele organizate, care tind să
respecte regulile, să respecte termenele-limită şi să ofere o atenţie sporită
detaliilor sunt de obicei persoane care lucrează la un nivel ridicat, având
rezultate pozitive la locurile lor de muncă (Barrick şi Mount, 1991). Cu
privire la relaţia dintre nevrotism şi performanţă, aceasta este una nega­
tivă, astfel încât persoanele care sunt caracterizate de stări de dispoziţie
alternante, care se enervează şi se supără foarte uşor şi care îşi contro­
lează cu greu trăirile afective au de obicei rezultate slabe la locurile lor
de muncă (Barrick şi Mount, 1991). Ceilalţi trei factori de personalita­
te — extraversia, deschiderea şi agreabilitatea — s-au dovedit a fi pre-
dictori doar pentru anumite categorii profesionale sau pentru diferite
activităţi reiaţionate cu performanţa în muncă, însă nu sunt predictori
ai performanţei generale indiferent de domeniul de activitate. Barrick şi
Mount (1991) au demonstrat că extraversia prezice pozitiv performanţa
la locurile de muncă ce presupun relaţionare interpersonală, în special în
vânzări şi în funcţiile de conducere.

Tratat de psihologia personalităţii ■ Personalitatea sl .......

10 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiţi pe scurt conceptul de performanţă la locul de muncă după

modelul lui Campbell.
2. Enumeraţi cele 8 dimensiuni ale performanţei la locul de muncă
cuprinse în modelul lui Campbell.
3. Descrieţi conceptul de performanţă civică.
4. Prezentaţi conceptul de performanţă adaptativă.
5. Descrieţi modelul integrativ al performanţei la locul de muncă propus
de Johnson.
6. Prezentaţi relaţia dintre conştiinciozitate şi performanţa la locul de
muncă.
7. Prezentaţi relaţia dintre nevrotism şi performanţa în muncă.
8. Descrieţi relaţia dintre extraversie, deschidere, agreablitate şi perfor­
manţă.
9. Care sunt principalele trăsături globale (compuse) propuse pentru
predicţia performanţei la locul de muncă?
CAPITOLUL 12

Personalitate si atitudini,
com portam ente organizaţionale

Factorii de personalitate s-au dovedit a fi predictori semnificativi

nu doar pentru performanţa profesională, ci şi pentru comportamen­
te organizaţionale şi atitudini care sunt foarte importante în mediul
organizaţional şi se află în strânsă legătură cu performanţa în muncă
(Dragoni, Oh, Vankatwyk şi Tesluk, 2011; Judge şi Ilies, 2002; Liao, Yang,
Wang, Drown şi Shi, 2013; Spector şi Zhou, 2013). Pentru o cunoaştere
cât mai bună a cauzelor comportamentelor organizaţionale este necesară
studierea relaţiei dintre factorii de personalitate şi diferitele comporta­
mente şi atitudini organizaţionale ce s-au dovedit a fi importante în buna
funcţionare a organizaţiilor. De-a lungul timpului s-a studiat relaţia din­
tre personalitatea angajaţilor şi diferite tipuri de comportamente şi atitu­
dini organizaţionale dintre care cele mai importante sunt: comportamen­
tele contraproductive la locul de muncă, satisfacţia la locul de muncă,
intenţia de a părăsi organizaţia şi comportamentul civic organizaţional.

Relaţia dintre personalitate şi comportamentele contraproductive

la locul de muncă

înainte de a prezenta rolul pe care personalitatea îl are asupra com­

portamentelor contraproductive la locul de muncă, va fi definit şi expli­
cat conceptul de comportament contraproductiv, pentru o mai bună
înţelegere a relaţiei dintre acesta şi personalitate. în sens general, com­
portamentul contraproductiv reprezintă orice tip de comportament efec­
tuat în mod intenţionat de către un membru al organizaţiei şi care este
considerat de către organizaţie ca afectând buna funcţionare şi atinge­
rea obiectivelor acesteia (Marcus, Wagner, Poole, Powel şi Carswell, 2009;
Spector şi Fox, 2010; Cullon şi Sm kell, 2003; Milos, Borman, Spector şi Fox,
2002; Penney şi Spector, 2002; Buyram, ( iiirsnkal şi Bilgel, 2009; Penney şi
Spector, 2005). Majoritatea au Inului lai distincţia dintre comportamentul
 contra productiv şi contraproductivitate. Conlr.ipmductivitatea reprezintă
rezultatele comportamentelor contraproductive.
Cullen şi Sackett (2003) consideră comportamentul contraproductiv
ca fiind o dimensiune a performanţei la locul de muncă, afirmând că
performanţa la locul de muncă reprezintă comportamente ale angajaţilor,
şi nu rezultate ale diferitelor comportamente (distincţia dintre performanţă
şi eficienţa organizaţiei). Pentru a înţelege diferenţa dintre comportamen­
tul contraproductiv şi contraproductivitate, Cullen şi Sackett (2003) oferă
următorul exemplu: pe o perioadă de timp încălcarea regulilor specifice
protecţiei muncii (comportament contraproductiv) poate să nu conducă la
niciun accident de muncă (rezultatul comportamentului contraproductiv).
Este important de ştiut că un comportament este contraproductiv dacă
este considerat de către organizaţie ca împiedicând atingerea obiectivelor
acesteia. Prin urmare, nu orice tip de comportament care este considerat
deviant de majoritatea populaţiei este şi comportament contraproductiv
la locul de muncă. Cullen şi Sackett (2003) oferă următorul exemplu: un
comportament care este efectuat de o mare parte dintre angajaţii unei
companii, cum ar fi absenţa de la locul de muncă sub pretextul îmbolnă­
virii, atunci când angajaţii nu sunt de fapt bolnavi, nu este un comporta­
ment deviant din punctul de vedere al încălcării normelor nescrise dintre
angajaţi, deoarece a lipsi fără motiv de la locul de muncă nu reprezintă
o excepţie pentru aceştia. Totuşi, acest comportament este un comporta­
ment contraproductiv, în ciuda faptului că este văzut ca un comporta­
ment normal printre angajaţi, deoarece împiedică atingerea obiectivelor
organizaţiei şi buna funcţionare a acesteia.
Comportamentele contraproductive cuprind mai multe categorii de
comportamente existente la locul de muncă. Gruys (2000) citat în Cullen
şi Sackett (2003), în urma trecerii în revistă a literaturii de specialitate a
clasificat comportamentele contraproductive în 11 categorii:

• Furturi;
• Distrugerea de bunuri ce aparţin organizaţiei;
• Abuz de informaţii (divulgarea unor informaţii confidenţiale; prezen­
tarea unor informaţii false);
• Abuz de resurse şi timp (irosirea timpului, efectuarea unor activităţi
cu caracter personal în timpul programului de lucru);
• Comportamente riscante (nesigure) la locul de muncă;
• Absenteism;
• Prestarea de muncă de proastă calitate (în mod intenţionat);
• Consumul de alcool;
• Consumul de droguri şi substanţe interzise;

IAIANI1I I -MIMAI IACHRA1I ■VLAD BURTĂVFRm . i mnnR m i h A ii A

• Stil de comunicare inadecvat (cearta cu clienţi, hărţuirea verbală a 213
colegilor);
• Acţiuni de natură fizică inadecvate (altercaţii fizice între colegi,
hărţuire sexuală).

Cullen şi Sackett (2003) afirmă că pentru o mai bună înţelegere a eon­

ii netului de comportament contraproductiv trebuie studiată structura

Comportamente
contraproductive
iniţiate

( igura 10. Modelul integrativ <0 comportamentului contraproductiv (Cullen şi Sackett, 2003)
214 acestuia. Autorii au ajuns la concluzia că în majoritatea cercetărilor cu
privire la comportamentele contraproductive sunt utilizate diferite cate­
gorii de comportamente precum furturile, comportamentele riscante sau
consumul de alcool, acestea fiind tratate drept categorii separate de com­
portamente contraproductive, ajungându-se la concluzia că un angajat,
care spre exemplu recurge la comportamente riscante la locul de muncă,
este caracterizat doar de această categorie de comportamente, astfel încât
se pot pierde din vedere informaţii valoroase, deoarece acelaşi angajat ce
se angajează în comportamente riscante poate să consume şi alcool sau
substanţe interzise la locul de muncă sau poate să lipsească nemotivat.
Astfel de concluzii pot împiedica dezvoltarea validităţii de construct a
comportamentelor contraproductive la locul de muncă. Pentru a reme­
dia această problemă, Sackett şi DeVore (2001) citaţi în Cullen şi Sackett
(2003) au testat structura internă a comportamentelor contraproductive,
verificând relaţiile dintre categoriile de comportamente contraproductive.
Autorii au ajuns la concluzia că majoritatea tipurilor de comportamente
contraproductive sunt corelate între ele, identificând corelaţii între .30 şi
.50. Acest lucru reflectă faptul că sunt şanse destul de mari ca un angajat,
despre care se ştie că manifestă un anumit tip de comportamente contra­
productive la locul de muncă, cum ar fi consumul de alcool, să manifeste
şi alte comportamente contraproductive, precum absenteismul sau comu­
nicarea agresivă cu ceilalţi colegi.
Tot Sackett şi DeVore au propus dezvoltarea unui construct general
al comportamentelor contraproductive, propunând un model ierarhic.
Modelul acestora este compus din (1) comportamentul contraproductiv
general, existent pe primul nivel ierarhic al modelului (nivelul 1) urmat de
factorii: (2) comportamente deviante organizaţionale şi (3) comportamen­
te' deviante individuale, pe următorul nivel ierarhic şi de dimensiuni pre­
cum furt, absenteism, consumul de alcool şi substanţe interzise şi compor­
tamente riscante, pe ultimul model ierarhic. Autorii susţin că, în funcţie
de scopul studierii comportamentului contraproductiv, atât practicienii,
cât şi cercetătorii îşi pot centra atenţia asupra unuia dintre aceste niveluri
ierarhice. Spre exemplu, în multe dintre procesele de selecţie a personalu­
lui, specialiştii sunt interesaţi de identificarea acelor angajaţi ce nu se vor
angaja în comportamente contraproductive. Astfel, specialiştii vor studia
constructul general de comportament contraproductiv (nivel 1). Pe de altă
parte, în urma unui proces de diagnoză organizaţională, specialiştii se pot
focusa doar asupra acelor comportamente contraproductive specifice care
s-au dovedit a fi prezente în compania lor (furturi, injurii verbale, absen­
teism etc.), cu scopul dezvoltării unor intervenţii organizaţionale pentru
a reduce aceste comportamente.
 Un alt aspect ce necesită a fi clarificat este relaţia dintre comporta­ 215
mentul contraproductiv la locul de muncă şi comportamentul civic
organizaţional. Unii autori (Bennet şi Stamper, 2001, citaţi în Cullen şi
Sackett, 2003) consideră că, de fapt, comportamentul civic organizaţional
şi comportamentul contraproductiv reprezintă extremele aceluiaşi con-
struct. Studiile realizate cu scopul de a testa această ipoteză au scos în
evidenţă rezultate destul de diferite. Sackett şi DeVore (2001) citaţi în
t ullen şi Sackett (2003) au obţinut o corelaţie de -.60 între comportamen­
tul contraproductiv şi comportamentul civic organizaţional, într-un stu­
diu în care chestionarele au fost completate de către manageri şi supervi-
zori. Atunci când datele au fost culese cu ajutorul chestionarelor de tipul
autoevaluare, relaţia s-a dovedit a fi mai puţin puternică. Spre exemplu,
Spector şi Foxt (2002) citaţi în Cullen şi Sackett (2003) au identificat o
corelaţie de -.11 între cele două concepte. în concluzie, se poate afirmă
că, deşi cele două constructe împart varianţă comună, fiind intercorela-
le, măsoară totuşi lucruri diferite, astfel încât pot fi tratate ca două con­
cepte diferite.
Din cauza impactului negativ pe care comportamentele contrapro­
ductive la locul de muncă îl au asupra organizaţiei, cercetătorii din zona
comportamentului organizaţional şi psihologiei organizaţionale au rea­
lizat numeroase studii cu scopul de a vedea care sunt factorii ce deter­
mină aceste comportamente. Aşadar, unul dintre principalii factorii care
prezic comportamentele contraproductive este personalitatea. Cullen şi
Sackett (2003) au realizat un review al literaturii de specialitate, analizând
rezultatele studiilor care au investigat relaţia dintre trăsăturile de perso­
nalitate şi comportamentele contraproductive. în literatura de speciali­
tate există trei mari categorii de studii care au investigat această relaţie:
( 1) metaanalizele destinate studiului validităţii constructului integritate,
(2) studii care au testat relaţia dintre modelul Big Five al personalităţii
şi diferite comportamente organizaţionale şi (3) studii al căror obiectiv a
fost predicţia performanţei în domeniul militar. Rezultatele acestor trei
categorii de studii au demonstrat că trăsăturile de personalitate prezic
comportamentul contraproductiv. Cercetările ce au investigat conceptul
de integritate au scos în evidenţă faptul că există o relaţie negativă între
integritate, ca dimensiune compusă a personalităţii (broad dimension)
(I lough, 1992, citat în Cullen şi Sackett, 2003), şi comportamentul contra-
* productiv. Dintre dimensiunile integrităţii, conştiinciozitatea s-a dovedit a
li în relaţie negativă cu comportamentele contraproductive. Flough (1992)
citat în Cullen şi Sackett (2003) a identificat o relaţie negativă între faţetele
dependenţă şi realizare ale lădoi ului conştiinciozitate şi comportamente­
le contraproductive. I)e asemenea, studii ce au avut ca obiectiv predicţia
-Mf) performantei in domeniul militar .ui demonstrat că există o relaţie nega­
tivă între dependentă, realizare .şi comportamentele contraproductive
(McHenry ct al., 1990, citat în Cullen şi Sackett, 2003). Aşadar, persoanele
organizate, care respectă regulile şi termenele-limită, nu recurg la compot
tamente contraproductive la locul de muncă. Pe de altă parte, persoanele
dezordonate, ce nu pun accentul pe reguli şi care nu sunt punctuale, tind
să manifeste comportamente contraproductive la locul de muncă.
Pe lângă conştiinciozitate, atât stabilitatea emoţională, cât şi agreabi
litatea reprezintă predictori pentru anumite categorii de comportamen
te contraproductive. Studiile realizate în acest sens au scos în evidenţă
faptul că, dintre categoriile de comportamente contraproductive, cele
prezise de aceste dimensiuni ale personalităţii sunt absenteismul, com­
portamentul violent la locul de muncă, consumul de alcool şi substanţe
interzise şi distrugerea de bunuri şi resurse ale organizaţiei. Astfel, sta­
bilitatea emoţională se află în relaţie negativă cu acest tip de comporta­
mente. Persoanele caracterizate de echilibru emoţional, care nu prezintă
schimbări intempestive de dispoziţie şi care nu se enervează uşor, nu se
angajează în comportamente contraproductive la locul de muncă. De ase­
menea, există o relaţie negativă şi între agreabilitate şi comportamentele
contraproductive la locul de muncă. Astfel, persoanele interesate de sen­
timentele celorlaţi şi care sunt orientate către ceilalţi nu tind să distrugă
bunurile organizaţiei, să consume alcool sau alte substanţe interzise în
timpul programului de lucru sau să se comporte violent faţă de colegii lor.
Factorii de personalitate s-au dovedit a fi predictori şi în ceea ce priveş­
te alte categorii de comportamente contraproductive, cum ar fi intenţia de
a părăsi organizaţia (turnover) (David şi Holladay, 2013; Liao, Chuang
şi Joshi, 2008; Jenkins, 1993; Drew, Carless şi Thompson, 2008; Mowday,
Stone şi Porter, 1979; Zimmerman, 2008; Timmerman, 2006). în acest
sens, David şi Holladay (2013) au demonstrat că intenţia de a părăsi
organizaţia se află în relaţie pozitivă cu nevrotismul şi în relaţie negativă
cu conştiinciozitatea. Astfel, persoanele care sunt caracterizate de emoţii
negative, schimbări bruşte de dispoziţie şi care sunt în general tensiona­
te şi stresate intenţionează mai frecvent să părăsească locul de muncă, în
timp ce persoanele organizate, care acordă o atenţie importantă detalii­
lor şi care respectă termenele-limită, tind să nu îşi dorească să părăsească
locul de muncă.
Cullen şi Sackett (2003) au fost printre primii autori care s-au întrebat de
ce prezic trăsăturile de personalitate comportamentele contraproductive şi
care este modul de funcţionare al acestei relaţii. Cei doi autori afirmă că,
pentru a înţelege modul în care personalitatea influenţează comportamen­
tele contraproductive, trebuie să se facă distincţia dintre comportamentele

HAI ANIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURî AVERDE • TEODOR MIHAlLÂ

i onlrnproductive iniţiate şi cele reactive. Comportamentele contrnproduc- ni
11vt* iniţiate sunt acelea care sunt începute, iniţiate de către individ, cu
•tropul de a satisface o nevoie internă, o motivaţie sau o predispoziţie.
Spre exemplu, un angajat care fură de la locul de muncă poate face asta
pentru a-şi satisface nevoia de senzaţii tari sau de a fi în centrul atenţiei
(( ullen şi Sackett, 2003). Comportamentele contraproductive reactive sunt
manifestate de către individ ca urmare a unui eveniment organizaţional.
In cazul acesta, comportamentul este realizat cu scopul de revanşă sau de
a evita o anumită situaţie (Cullen şi Sacket, 2003). Cei doi autori afirmă
• a distincţia dintre cele două tipuri de comportamente contraproductive
r realizează în funcţie de context, un comportament poate fi iniţiat într-o
anumită situaţie şi reactiv în alta. Astfel, autorii oferă următorul exemplu:
un angajat poate fura de la locul de muncă pentru a-şi satisface nevoia
de asumare a riscului şi de adrenalină, în timp ce altul fură deoarece se
imte nedreptăţit de comportamentul supervizorului său faţă de el, fur­
tul reprezentând o modalitate de a pedepsi organizaţia pentru comporta­
mentul neadecvat pe care simte că îl primeşte din partea acesteia (Cullen
si Sackett, 2003).
în Figura 10 este prezentată atât diferenţa dintre comportamente­
le iniţiate şi cele reactive, cât şi modul în care trăsăturile de personali­
tate influenţează comportamentele contraproductive. Cullen şi Sackett
(2003) au identificat două principale modalităţi prin care personalitatea
influenţează comportamentele contraproductive.
Prima modalitate prin care trăsăturile de personalitate pot influenţa
comportamentele contraproductive este prin a le iniţia. în acest sens,
Cullen şi Sackett (2003) sunt de părere că trăsăturile de personalitate au
o influenţă cauzală directă asupra comportamentelor contraproducti­
ve, dar şi o influenţă indirectă, contribuind la formarea atitudinilor ce
determină comportamentele contraproductive, precum şi la modul în
care sunt percepute stresul, insatisfacţia şi injustiţia de la locul de muncă.
Reprezentarea grafică a acestei relaţii se observă în figura 10. A doua
modalitate prin care trăsăturile de personalitate duc la apariţia compor­
tamentelor contraproductive este prin a modera relaţiile dintre evenimen­
tele organizaţionale şi comportamentele contraproductive (figura 10).

Relaţia dintre personalitate şi satisfacţia la locul de muncă

în afară de comportamentul contraproductiv la locul de muncă, trăsă­

turile de personalitate joacă un rol important şi în explicarea altor atitu­
dini şi comportamente organizaţionale ce sunt importante pentru buna

Tr.it.it de nsiholofi.i Derson.-ilit.Mii ■ Personalitate sl .ititurlirii. <omnorl.imenle oruanl/,itlon.ilr

218 funcţionare .1 organizaţiei. U11.1 dintre cele mai cunoscute relaţii în psiho
logia personalităţii este cea dintre factorii de personalitate ţii satisfacţii!
la locul de muncă (Tokar şi Subich, 1997; Furnham, Petrides, Jackson
şi Cotter, 2002; Heller, Ferris, Brown, şi Watson, 2009; Fieller, Judge şi
Watson, 2002; Miller, Mire şi Kim, 2009; Judge, Heller şi Mount, 2002;
Mount, Ilies şi Johnson, 2006; Ilies şi Judge, 2002; Templer, 2012). înainte
de a prezenta influenţa trăsăturilor de personalitate asupra satisfacţiei l.i
locul de muncă, pentru a înţelege această relaţie, va fi prezentat pe scurt
conceptul de satisfacţie la locul de muncă.
Cea mai cunoscută definiţie a satisfacţiei la locul de muncă a fost ole
rită de Locke (1976): „satisfacţia la locul de muncă este o stare emoţională
pozitivă, resimţită în urma evaluării subiective a propriului loc de muncă"
(p. 1304, citat în Judge şi Klinger, 2009). O altă definiţie cunoscută este cea
a lui Spector (1997). Acesta defineşte satisfacţia la locul de muncă drept
gradul în care unei persoane îi place locul său de muncă (Spector, 1997).
Dacă în literatura de specialitate satisfacţia la locul de muncă şi-a câştigat
un loc important, la nivel practic lucrurile nu stau deloc în acest fel.
Un studiu realizat de Judge şi Church (2000) citaţi în Judge şi Klinger
(2009) a investigat importanţa acordată în organizaţii acestui concept. Iată
câteva dintre declaraţiile unor manageri generali de la diferite companii:

• „Practic, niciodată nu discutăm despre satisfacţia muncii în şedinţele

de personal";
• „Satisfacţia la locul de muncă nu este niciodată măsurată, aici este
Wall Street, banii vorbesc, dacă oamenii nu sunt mulţumiţi, pot să
plece în altă parte";
• „Nu luăm niciodată în considerare satisfacţia muncii în procesul de
diagnoză organizaţională";
• „Nu sunt sigur dacă în acest moment este de dorit ca angajaţii să aibă
un nivel ridicat al satisfacţiei muncii".

Se observă astfel că, deşi există o literatură bogată în ceea ce priveşte

conceptul de satisfacţie la locul de muncă, în practică acest concept nu
se bucură de o atenţie prea mare. Acest lucru se întâmplă în primul
rând, deoarece, în majoritatea cazurilor, managerii nu acordă importanţă
informaţiilor ştiinţifice despre comportamentele organizaţionale, prin
urmare aceştia nu cunosc care sunt efectele pe care satisfacţia la locul de
muncă le are asupra funcţionării organizaţiei. In acest punct, mulţi autori
consideră că este util să se evidenţieze efectele pe care satisfacţia la locul
de muncă le are asupra organizaţiei, deoarece este posibil ca prin această
modalitate managerii şi specialiştii din zona practică să devină conştienţi

IIIAI AN IŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTĂVERDE • TEODOR MINAI! A

iIr importanţa acestui concept. In continuare vor ti prezentate relaţiile
illnlre satisfacţia la locul de muncă şi câteva dintre cele mai relevante
i omportamente şi rezultate la nivel organizaţional (work outcomes).
Studiile realizate în ultimul deceniu au demonstrat că există o relaţie
semnificativă între satisfacţia la locul de muncă şi performanţa la locul
de muncă, deşi, până în urmă cu puţin timp, studiile ce investigaseră
ai castă relaţie scoseseră în evidenţă faptul că nu există o relaţie între cele
ilouâ concepte. în urmă cu câţiva ani, o metaanaliză care a verificat 300
de studii pe această temă a demonstrat că există o corelaţie semnificativă
mire performanţă şi satisfacţie (r = .30) (Judge, Thoresen, Bono şi Patten,
.'001, citaţi în Judge şi Klinger, 2009). Pe lângă performanţă, satisfacţia
la locul de muncă se află într-o relaţie negativă şi cu abandonul locu­
im do muncă. Fisher & Locke (2002) citaţi în Judge şi Klinger (2009) au
ar.ilat că există o corelaţie negativă între satisfacţia la locul de muncă şi
abandonarea locului de muncă. Astfel, cunoscând nivelul de satisfacţie
al unui angajat, se pot face inferenţe cu privire la dorinţa acestuia de
a părăsi organizaţia, acest lucru putând fi prevenit cunoscând cauzele
satisfacţiei scăzute şi prin implementarea de programe de instruire adec­
vate. Studiile au demonstrat că există o relaţie pozitivă între satisfacţia la
locul de muncă şi satisfacţia în viaţa. întrucât munca ocupă un rol impor
lanţ în viaţa oricărei persoane, este normal să existe o relaţie puterni
ca intre satisfacţia la locul de muncă şi nivelul de mulţumire cu propria
viaţă. Aşadar, persoanele care sunt satisfăcute la locul lor de muncă sunt
şi fericite în general, iar un nivel crescut al calităţii vieţii oferă o mai bună
capacitate de muncă şi, implicit, performanţe mai ridicate (Tait, Padgett
şi Baldwin, 1989, citaţi în Judge şi Klinger, 2009).
în ceea ce priveşte relaţia dintre personalitate şi satisfacţia la locul de
muncă, există studii care au demonstrat că diferite trăsături de perso­
nalitate se află într-o strânsă legătură cu satisfacţia la locul de muncă.
Astfel, cunoscând modul general de comportament al unei persoa­
ne, putem afla, într-o oarecare măsură, dacă va fi un angajat satisfăcut
sau mai puţin satisfăcut. Acest aspect este util în programele de selecţie
profesională, scorurile de la un test de evaluare a personalităţii oferind
informaţii importante atât cu privire la viitoarea performanţă a persoa­
nei respective, cât şi cu privire la tendinţa sa de a fi un angajat satisfăcut
la locul de muncă. în continuare, vor fi prezentate cele mai importante
informaţii existente în literatura de specialitate despre relaţia dintre tră­
săturile de personalitate şi satisfacţia la locul de muncă. Mai multe stu
dii au demonstrat că există o relaţie semnificativ negativă între nevro-
tism şi satisfacţia la locul de muncă (Furnham şi Zacherl, 1986, citaţi în
Chamorro-Premuzic şi Furnham, 2005), persoanele care sunt caracterizate
di* un nivel crescut al nevrotismului fiind adesea nesatisfăcute de locul lor
de muncă. De asemenea, există o relaţie pozitivă între conştiinciozitate şi
satisfacţia la locul de muncă (Judge, Higgins, Thorensen şi Barrick, 1999,
citaţi în Chamorro-Premuzic şi Furnham, 2005), astfel încât persoanele
conştiincioase sunt în general satisfăcute de munca lor. O metaanaliză rea­
lizată de Judge, Heller şi Mount (2002), care a investigat relaţia factorilor
Big Five de personalitate asupra satisfacţiei la locul de muncă, a demon­
strat că există o relaţie pozitivă între extraversie şi satisfacţia la locul de
muncă şi între conştiinciozitate şi satisfacţia la locul de muncă, precum
şi o relaţie negativă între nevrotism şi satisfacţia la locul de muncă. Nu a
existat o relaţie semnificativă între agreabilitate, deschidere şi satisfacţia
la locul de muncă.

Relaţia dintre stabilitatea emoţională, conştiinciozitate si alte

/ / » i i

comportamente organizaţionale

In afară de relaţiile prezentate anterior, trăsăturile de personalitate

s-au dovedit a fi predictori şi ai altor comportamente organizaţionale.
Rezultatele cercetărilor au arătat că, dintre factorii de personalitate, sta­
bilitatea emoţională şi conştiinciozitatea prezic cea mai mare varietate de
comportamente şi atitudini organizaţionale. în continuare vor fi prezen­
tate relaţiile dintre aceşti doi factori de personalitate şi comportamentele
organizaţionale cu care s-au dovedit a fi relaţionate.
Borman et al. (2001) citaţi în Barrick şi Mount (2009) au arătat că exis­
tă o relaţie pozitivă între conştiinciozitate, în special între dimensiunea
dependenţă şi comportamentul civic organizaţional. Astfel, persoane­
le caracterizate de un nivel ridicat al organizării şi respectării norme­
lor şi regulilor se angajează în comportamente de suport şi susţinere a
celorlalţi colegi în perioade aglomerate şi dificile la locul de muncă. Tot
aceiaşi autori au demonstrat că există o relaţie pozitivă şi între stabilita­
tea emoţională şi comportamentul civic organizaţional. Fiurtz şi Donovan
(2000) citaţi în Barrick şi Mount (2009) au identificat o relaţie pozitivă
între stabilitate emoţională, conştiinciozitate şi comportamentul civic
organizaţional, relaţia fiind mediată de dedicarea la locul de muncă şi
susţinerea interpersonală. Aşadar, relaţia dintre cei doi factori de persona­
litate şi comportamentul civic organizaţional există prin dedicarea la locul
de muncă şi susţinerea interpersonală. Barrick şi Mount (2009) afirmă că
există o relaţie pozitivă între stabilitatea emoţională, conştiinciozitate şi o
varietate largă de comportamente ce implică oferirea de suport şi ajutor,
aşa cum sunt munca în echipă şi lucrul cu clienţii.
 Mol, Orn, Willemsen şi Van der Moler (2005) citaţi în Barrick şi m
Mount (2009) au demonstrat că există o relaţie pozitivă între stabilitatea
emoţională, conştiinciozitate şi disponibilitatea de a fi trimis de compa­
nii' în altă ţară. Autorii afirmă că marile organizaţii investesc sume foar-
le mari de bani cu scopul de a-i transfera pe angajaţi în alte ţări, însă
mulţi dintre cei relocaţi în altă ţară nu au o bună performanţă la noul loc
de muncă. Astfel, persoanele caracterizate de niveluri ridicate în ceea ce
priveşte conştiinciozitatea şi stabilitatea emoţională se adaptează cu suc­
ces la un loc de muncă în altă societate.
De asemenea, persoanele caracterizate de niveluri ridicate ale
stabilităţii emoţionale şi conştiinciozităţii au venituri substanţial mai ridi­
cate decât ceilalţi angajaţi. Acest lucru înseamnă că cele două trăsături
de personalitate sunt dezirabile şi deja recunoscute pe piaţa muncii, ast­
fel încât angajatorii îi consideră performanţi pe cei conştiincioşi şi stabili
emoţional, plătindu-i mai bine decât pe restul (Barrick şi Mount, 2009).
I’e lângă acestea, Clarke şi Robertson (2005) citaţi în Barrick şi Mount
(2009) au identificat existenţa unei relaţii negative între conştiinciozitate,
agreabilitate şi implicarea în accidente profesionale. Aşadar, persoanele
caracterizate de niveluri scăzute ale conştiinciozităţii şi agreabilităţii sunt
frecvent implicate în accidente profesionale. Barrick şi Mount (2009) afir­
mă că importanţa acestor rezultate este foarte mare, întrucât accidentele
profesionale reprezintă unul dintre aspectele negative dintr-o organizaţie,
producând atât pierderi materiale, cât şi umane. Cei doi autori sunt de
părere că numărul accidentelor profesionale ar putea scădea dacă în pro­
cesele de selecţie s-ar ţine cont de nivelul conştiinciozităţii şi agreabilităţii,
nu doar în ceea ce priveşte locurile de muncă din organizaţii în care se
lucrează preponderent la birou, ci şi în ceea ce priveşte locurile de muncă
ce implică muncă fizică sau de teren.

REZUMAT

De-a lungul timpului s-a studiat relaţia dintre personalitatea angajaţilor

şi diferite tipuri de comportamente şi atitudini organizaţionale dintre care
cele mai importante sunt: comportamentele contraproductive la locul de
muncă, satisfacţia la locul de muncă, intenţia de a părăsi organizaţia şi
comportamentul civic organizaţional.
în sens general, comportamentul contraproductiv reprezintă orice tip
de comportament efectuat în mod intenţionat de către un membru al
organizaţiei şi care este considerat de către organizaţie ca afectând buna
funcţionare şi atingerea obiectivelor acesteia (Marcus, Wagner, l’oole,
 Powol .şi Carswell, 2009; Spector şi l ux, 2010; Cullen şi Sackett, 2003;
Milos, Borman, Spector şi Fox, 2002; Penney şi Spoi tor, 2002; Bayram,
Gursakal şi Bilgel, 2009; Penney şi Spector, 2005). Comportamentele con-
traproductive cuprind mai multe categorii de comportamente existente
la locul de muncă. Gruys (2000) citat în Cullen şi Sackett (2003), în urma
unei treceri în revistă a literaturii de specialitate a clasificat comporta­
mentele contraproductive în 11 categorii: furturi, distrugerea de bunuri
ce aparţin organizaţiei, abuz de informaţii, abuz de resurse şi timp, com­
portamente riscante, absenteism, prestarea de muncă de proastă calitate,
consumul de alcool, consumul de droguri şi substanţe interzise, stil de
comunicare neadecvat, acţiuni de natură fizică neadecvate. In literatu­
ra de specialitate există trei mari categorii de studii care au investigat
această relaţie: (1) metaanalizele, destinate să studieze validitatea con-
structului integritate, (2) studii care au testat relaţia dintre modelul Big
Five al personalităţii şi diferite comportamente organizaţionale şi (3) stu­
dii al căror obiectiv a fost predicţia performanţei în domeniul militar.
Rezultatele acestor trei categorii de studii au demonstrat că trăsăturile
de personalitate prezic comportamentul contraproductiv. Cercetările ce
au investigat conceptul de integritate au scos în evidenţă faptul că exis­
tă o relaţie negativă între integritate ca dimensiune compusă de perso­
nalitate (broad dimension) şi comportamentul contraproductiv. De ase­
menea, studii ce au avut ca obiectiv predicţia performanţei în domeniul
militar au demonstrat că există o relaţie negativă între dependenţă, rea­
lizare şi comportamentele contraproductive (McHenry et ai, 1990, citaţi
în Cullen şi Sackett, 2003). Pe lângă conştiinciozitate, atât stabilitatea
emoţională, cât şi agreabilitatea reprezintă predictori pentru anumite
categorii de comportamente contraproductive. Studiile realizate în acest
sens au scos în evidenţă faptul că dintre categoriile de comportamen­
te contraproductive, cele prezise de aceste dimensiuni ale personalităţii
sunt absenteismul, comportamentul violent la locul de muncă, consu­
mul de alcool şi substanţe interzise şi distrugerea de bunuri şi resurse
ale organizaţiei. David şi Holladay (2013) au demonstrat că intenţia de
a părăsi organizaţia se află în relaţie pozitivă cu nevrotismul şi în relaţie
negativă cu conştiinciozitatea.
Una dintre cele mai cunoscute relaţii în literatura de specialitate este
cea dintre factorii de personalitate şi satisfacţia la locul de muncă (Tokar
şi Subich, 1997; Furnham, Petrides, Jackson şi Cotter, 2002; Heller, Ferris,
Brown şi Watson, 2009; Heller, Judge şi Watson, 2002; Miller, Mire şi Kim,
2009; Judge, Heller şi Mount, 2002; Mount, Ilies şi Johnson, 2006; llies şi
Judge, 2002; Templer, 2012). Cea mai cunoscută definiţie a satisfacţiei
l.i locul de muncă a fost oferită de Locke (1976): „satisfacţia la locul de

ANI11 I ■ MIMAI I A ( HRAII • VLAD HUKlAVtRDI • I I O D O R M lllA li A

r
muncii este o stare emoţională pozitivă resimţită în urma evaluării subiec- 22 J
live a propriului loc de muncă" (p. 1304, citat în Judge şi Klinger, 2009).
Mai multe studii au demonstrat că există o relaţie semnificativ negati­
vă între nevrotism şi satisfacţia la locul de muncă (Furnham şi Zacherl,
1986, citaţi în Chamorro-Premuzic şi Furnham, 2005). De asemenea, exis­
tă o relaţie pozitivă între conştiinciozitate şi satisfacţia la locul de muncă
(judge, Higgins, Thorensen şi Barrick, 1999, citaţi în Chamorro-Premuzic
şi Furnham, 2005). O metaanaliză realizată de Judge, Heller şi Mount
(2002), care a investigat relaţia factorilor Big Five de personalitate asupra
satisfacţiei la locul de muncă, a demonstrat că există o relaţie pozitivă
intre extraversie şi satisfacţia la locul de muncă şi între conştiinciozitate şi
satisfacţia la locul de muncă, precum şi o relaţie negativă între nevrotism
şi satisfacţia la locul de muncă.
Borman et al. (2001) citaţi în Barrick şi Mount (2009) au arătat că exis­
tă o relaţie pozitivă între conştiinciozitate, în special între dimensiunea
dependenţă şi comportamentul civic organizaţional. Hurtz şi Donovan
(2000) citaţi în Barrick şi Mount (2009) au identificat o relaţie pozitivă
între stabilitate emoţională, conştiinciozitate şi comportamentul civic
organizaţional, relaţia fiind mediată de dedicarea la locul de muncă şi
susţinerea interpersonală. Mol, Orn, Willemsen şi Van der Moler (2005)
citaţi în Barrick şi Mount (2009) au demonstrat că există o relaţie pozitivă
intre stabilitatea emoţională, conştiinciozitate şi disponibilitatea de a fi
trimis de companie în altă ţară. De asemenea, persoanele caracterizate de
niveluri ridicate al stabilităţii emoţionale şi conştiinciozităţii au venituri
substanţial mai ridicate decât ceilalţi angajaţi. Pe lângă acestea, Clarke şi
Robertson (2005) citaţi în Barrick şi Mount (2009) au identificat existenţa
unei relaţii negative între conştiinciozitate, agreabilitate şi implicarea în
accidente profesionale.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiţi conceptul de comportament contraproductiv la locul de

muncă.
2. Explicaţi diferenţa dintre comportament contraproductiv şi contrapro-
ductivitate.
3. Care sunt cele 11 categorii de comportamente contraproductive?
* 4. Prezentaţi pe scurt modelul ierarhic al comportamentelor contrapro­
ductive realizat de Sackett şi DeVore.
5. Descrieţi relaţia dintre integritate şi comportamentele contraproduc­
tive.
224 6. Descrieţi relaţia dintre dependenţă .şi co m p o rtam e n te le contraproduc-
tive.
7. Descrieţi relaţia dintre stabilitatea emoţională, agreabilitate şi compor­
tamentele contraproductive.
8. Explicaţi diferenţa dintre comportamentele contraproductive iniţiate
şi cele reactive.
9. Definiţi satisfacţia la locul de muncă.
10. Prezentaţi relaţia dintre satisfacţia la locul de muncă şi nevrotism.
11. Prezentaţi relaţia dintre satisfacţia la locul de muncă şi conştiinciozitate.
12. Prezentaţi relaţia dintre satisfacţia la locul de muncă şi extraversie.
13. Descrieţi relaţia dintre dependenţă şi comportamentul civic organi-
zaţional.
14. Prezentaţi relaţia dintre stabilitatea emoţională, conştiinciozitate şi
disponibilitatea de a fi trimis în altă ţară.
15. Descrieţi relaţia dintre stabilitatea emoţională, conştiinciozitate şi
venit.

MIMAI ANIJEI •MIHAELA CHRAIF •VLAD BURTAVERDE •TEODOR MIHAh A

CAPITOLUL 13

Personalitate şi leadership

Leadershipul este un concept studiat în zona psihologiei organiza-

ţionale de zeci de ani, având un impact major în cadrul organizaţiilor
(Timmermans, van der Haiden şi Born, 2014; Boyatzis, Good şi Massa,
2012; Wu, Hu şi Jiang, 2012; Derue et al., 2011; Yukl şi Mahsud, 2010;
/hang şi Arvey, 2009; Ng, Ang şi Chan, 2008; Hale şi Fields, 2007; Zaccaro,
2007; Walumbwa, Lawler şi Avolio, 2007; Shao şi Webber, 2006; Mehra,
Smith, Dixon şi Robertson, 2006; Kandalla şi Krishnan, 2004; Hetland şi
Sandal, 2003; Bartone, Snook şi Tremble, 2002; Silverthone, 2001; Fields şi
Herold, 1997; Bass şi Avolio, 1996; Howell şi Avolio, 1993; Holmes, Sholley
şi Walker, 1980; Yukl şi Kanuk, 1979), deoarece o mare parte din conceptul
de leadership se referă la obţinerea unor lucruri de la alte persoane, iar
puterea şi influenţa stau la baza acestui concept. De fapt cele două (pute­
rea şi influenţa) sunt vitale pentru lideri, iar unii autori cred că sunt cele
mai importante caracteristici (Yukl, 1998, citat în Jex, 2002).
în acest capitol, vom pune accentul pe relaţia dintre personalitate şi lea­
dership care este considerată de cercetătorii din psihologia organizaţională
o relaţie foarte importantă pentru organizaţie (Colbert, Barrick şi Bradley,
2014; Bono, Hooper şi Yoon, 2012; Benoliel şi Somech, 2012; Colbert el
ai, 2012; Felfe şi Schyns, 2010; Walumbwa şi Schaubroeck, 2009; Hetland,
Sandal şi Johnsen, 2008; Schyns şi Sanders, 2007; Felfe şi Schyns, 2006;
Judge şi Bono, 2004; Bono şi Judge, 2004; Cable şi Judge, 2003; Harland,
2003; Judge et al, 2002; Ehrhart şi Klein, 2001; Nicholson, 1998; Stricker şi
Rock, 1998; Williams, 1997).
Nu putem admite faptul că aceste calităţi de conducere sunt influenţate
foarte mult de personalitate, în funcţie de trăsăturile de personalitate con
turându-se profiluri diferite de lideri. Ca să putem parcurge acest capitol
trebuie să ştim ce înseamnă cele două concepte menţionate. Dacă perso­
nalitatea este definită în capitolele trecute (vezi capitolul 2) din mai mulle
perspective, termenul de leadership poate fi unul înşelător, chiar dacă la
prima vedere toată lumea ştie despre ce este vorba.
Din perspectiva lui Hogan şi Ahmad (2011) definirea leadershipului
trebuie privită din două perspective. Leadershipul este un subiect care a
226 fost foarte larg dezbătut atât în zona afacerilor, cât şi în zona psihologi­
ei, existând desigur două tipuri de literaturi. Primul tip de literatură este
cel de bestseller, în care se scot cărţi foarte populare şi articole pentru a
justifica anumite comportamente ale unor şefi, practici sau modul cum
aceştia au făcut sau nu bani. Desigur, acest tip de literatură este foarte
interesantă, dar sunt cărţi în care adevărul nu prea este prezent, fiind mai
mult o literatură beletristică. Al doilea tip de literatură este unul mult mai
restrâns, numit literatura ştiinţifică. Volumul cărţilor şi articolelor faţă de
literatura nonştiinţifică este mult mai mic şi poate mai puţin distractiv de
citit. Acest tip de literatură arată adevărul pur ştiinţific, rezultate obţinute
în urma unor metodologii stricte, conţinând adevărul empiric, dar care,
din păcate, nu oferă o imagine cuprinzătoare a leadershipului (Hogan şi
Ahmad, 2011).
Hogan şi Ahmad (2011) cred (susţinuţi de studii) în două puncte de
vedere şi argumente care fac ca leadershipul să fie studiat în continuare:
1) personalitatea prezice leadershipul (ceea ce eşti determină modul de a
conduce alţi oameni); 2) leadershipul prezice performanţa în toate medi­
ile de afaceri (modul cum conduce afectează randamentul organizaţiei).
Unul dintre factorii determinanţi pentru ca un manager să fie eficient
este capacitatea acestuia de a influenţa alţi oameni. Managerii care sunt
eficienţi îi influenţează pe subordonaţi să lucreze într-un mod eficient,
îşi influenţează subordonaţii să se ajute între ei, să colaboreze şi tot ei îşi
influenţează superiorii să le ofere resursele necesare pentru a-şi desfăşura
munca (Yukl, 2009).
Conceptul de putere a fost util pentru a înţelege modul cum oame­
nii sunt capabili să se influenţeze reciproc într-o organizaţie, iar puterea
este definită ca o capacitate de a influenţa oameni şi evenimente (Yukl,
2009). Acest concept este un concept flexibil care poate fi utilizat în dife­
rite moduri (Yukl, 2009). Cercetările arată că puterea este legată strâns de
eficienţa liderului. Liderii eficienţi dezvoltă o poziţie de putere pentru a
influenţa oamenii, pentru a îndeplini obiectivul, fără autoritate, modificări
şi pedepse aspre (Yukl, 2006, citat în Yukl, 2009). Un lider care are foarte
multe cunoştinţe în domeniu şi, de asemenea, şi putere poate fi tentat să
acţioneze într-un mod care duce la eşec (McClelland, 1975; Zaleznik, 1970,
citat în Yukl, 2009). înconjurat de o persoană care aprobă orice, un lider
începe să creadă că el mereu are dreptate şi înţelepciune, iar experienţa
sa îi dă acest drept. Deşi angajaţii doresc un lider, atunci când vine vorba
despre decizii-cheie, angajaţii doresc să îşi aducă aportul la această deci­
zie. Liderii eficienţi pot crea relaţii cu subordonaţii care sunt receptivi şi
influenţaţi. Liderii eficienţi se consultă cu subordonaţii şi îi încurajează să
participe la luarea deciziilor importante (Yukl, 2009).
 Jex (2002) afirmă că, dacă ar fi să luăm 10 oameni la întâmplare de pe >)
stradă şi să le cerem să definească leadershipul, există şanse foarte bune
s.i găsim 10 definiţii. Conform Yukl şi van Fleet (1992), citaţi în Jex (2002),
leadershipul este foarte greu de definit din cauza complexităţii conceptu­
lui şi a procesului de conducere. Deoarece conducerea este o interacţiune
intre manageri şi subordonaţi, leadershipul poate fi văzut din mai multe
perspective. Liderul organizează munca, oferă resurse, motivează grupul
şi măsoară rezultatele acestuia (Jex, 2002). In ciuda interesului ridicat de
a cerceta relaţia dintre personalitate şi leadership, scepticismul asupra
acestei relaţii era destul de ridicat, deoarece unii cercetători au desfiinţat
faptul că anumite caracteristici de personalitate explică comportamentul
unui lider. După Mischel (1973), citat în Spangler, House şi Palrecha
(2004), pe baza teoriei învăţării sociale evenimentele pot să explice com­
portamentul individual. Diferenţele comportamentelor se datorează de
fapt diferenţelor de învăţare care pot fi modificate, oprite şi caracteristicile
situaţionale schimbate (Spangler, House şi Palrecha, 2004).
Desigur, Sigmund Freud şi-a expus punctul de vedere asupra leader­
shipului din perspectivă psihanalitică. Ceea ce Freud voia să arate sunt
factorii determinanţi ai leadershipului, pe când teoriile moderne se bazea­
ză mai mult pe caracteristicile liderului, nu pe cele ale grupului pe care îl
conduce. Din perspectiva lui Freud, dorinţa de a fi conduşi este în natura
umană, grupul are o „foame" de a fi condus, iar liderul este o imagine
de tip masculin şi este temut şi iubit de către supuşi. Liderul trebuie să

Figura 11. Autoritatea Internalizată din perspn tiva Iul Darwln şi Freud (adaptare
C.hnmorro Premuzlc, /'OII)
'’H lit' puternic, să aibă calităţi şi să fie etalonul grupului pe cari* il conduce
(Chamorro-Premuzic, 2011).

Tabelul 13. Elemente morale ale liderului tranzacţional şi transformaţional (Bass şi

Steidlmeyer, 1999, citaţi în Bass şi Riggio, 2006)

Dinamismul liderului Liderul tranzacţional

Sarcina
Sistem de recompense
Intenţii
încredere
Consecinţe
Proces echitabil
Idealizarea influenţei
Motivaţia inspiraţională
Stimulare intelectuală
Consideraţie individuală
Să fie dusă la bun sfârşit, iar ceea ce se face să fie moral.
Sancţiuni şi stimulente care nu afectează eficienţa sau liber­
tatea angajatului.
Mărturisirea adevărului.
îşi menţine promisiunile.
Egoism vs altruism — dacă se respectă moralitatea, iar inte­
resele tuturor sunt realizate.
Imparţial privind conflictele şi certurile.
Liderul transformaţional.
Laudă exagerată şi egoism din partea liderului, dacă liderul
este manipulativ sau nu.
Promovarea adevărului şi autoactualizării subordonaţilor.
Stimularea intelectuală este dinamică, iar propaganda nu
este promovată.
Fiecare subordonat este tratat individual în funcţie de
nevoile, aptitudinile şi competenţele acestuia.

Leadershipul transformaţional

Leadershipul transformaţional are multe în comun cu liderul cha-

rismatic, dar charisma este doar o parte a liderului transformaţional. O
îngrijorare pentru această teorie a liderului transformaţional este ceea ce
mulţi specialişti numesc partea întunecată a liderului cu charismă care
îşi foloseşte abilităţile de persuasiune să inspire şi să îndrepte lumea spre
scopuri distructive, egoiste. Desigur când vorbim de partea întunecată a
liderului transformaţional, ne gândim la liderii mondiali ca Adolf Hitler,
Pol Pot, Iosif Stalin sau Osama bin Laden. Bass şi Riggio (2006) îi numesc
pe aceştia pseudolideri transformaţionali, deoarece au multe elemente ale
liderului transformaţional, dar folosesc această charismă în scopuri pro­
prii sau pentru a exploata şi distruge oameni (Bass şi Riggio 2006).
Liderii transformaţionali sunt acei lideri care par a fi colegii tăi
de muncă. Aceşti lideri se folosesc de anumite componente din sfera
transformaţională pentru ca subordonaţii lor să dea o performanţă

U ANIţEI • M1HAELACHRAIF • VI Al) lUJRlAVI RDE • TEODOR M lllA ll A

 superioară. Conceptul de transformaţional înseamnă un lider charis- 229

matic pe care adepţii acestuia doresc să îl urmeze şi se identifică cu el

(Bass şi Riggio, 2006). Conducătorul îi inspiră pe cei ce îl urmează prin
tehnici de provocare şi persuasiune, oferind înţelegere şi compasiune.
Acest tip de conducere promovează stimularea intelectuală, dezvolta­
rea subordonaţilor pentru ca aceştia să dea o performanţă cât mai bună.
I îderul transformaţional oferă sprijin, este grijuliu cu angajaţii săi, oferind
suport şi mentorat (Bass şi Riggio, 2006; Judge et al., 2008).
Influenţa de idolatrizare. Liderii transformaţionali se comportă într-un
mod în care îi provoacă pe ceilalţi să îi ia drept modele de urmat. Liderii
sunt admiraţi, respectaţi şi insuflă încredere. Cei care îi urmează se iden­
tifică cu ei, doresc să îi imite, iar subordonaţii îi văd ca persoane foarte
dotate, având capacităţi extraordinare, persistenţă şi determinare (Bass şi
Riggio, 2006). Liderii transformaţionali sunt dispuşi să îşi asume riscuri,
având un nivel ridicat al moralităţii şi eticii (Bass şi Riggio, 2006; Judge
et ai, 2008).
Motivaţia. Liderii transformaţionali ştiu să se comporte în aşa mod încât
îi motivează pe cei din jurul lor, îi inspiră şi furnizează sentimente de
implicare şi semnificaţie asupra muncii pe care atât ei, cât şi subordonaţii
o realizează. în acest mod, este promovat spiritul de echipă, iar entuzias­
mul şi optimismul sunt la cote înalte. Liderii transformaţionali au viziu­
ne asupra viitorului, creează o serie de aşteptări pe care subordonaţii le
doresc, demonstrând angajament şi ataşament faţă de munca pe care o
prestează (Bass şi Riggio, 2006; Judge et al., 2008).
Stimularea intelectuală. Liderii transformaţionali stimulează intelectul
subordonaţilor lor şi face eforturi ca aceştia să fie inovativi, creativi, să
reîncadreze probleme nerezolvate, în acest caz creativitatea fiind încura­
jată. Nu există critici în faţa colegilor, iar problemele se discută în privat.
Persoanele sunt încurajate să aibă o atitudine creativă, să genereze soluţii
şi să le prezinte liderului, chiar dacă nu sunt cele mai bune. Persoanele
care au idei noi nu sunt criticate, ci chiar încurajate să continue (Bass şi
Riggio, 2006; Judge et al., 2008).
Consideraţie individuală. Liderii transformaţionali acordă o atenţie deo­
sebită nevoilor fiecărui angajat pentru ca acesta să crească şi să se dez­
volte, acţionând ca mentori. Colegii şi subordonaţii sunt interesaţi să se
dezvolte la niveluri cât mai ridicate pentru ca performanţa lor să crească,
iar liderul oferă un climat benefic pentru ca aceste lucruri să se întâmple.
‘ Liderul acceptă că fiecare angajat este diferit, fiind practicat un manage­
ment individual. Liderul îşi aduce aminte de discuţii anterioare, este gri­
juliu şi ascultă cu atenţie nevoile angajatului. Liderul deleagă sarcini ca
un mijloc de dezvoltare pentru subordonaţi, iar la nevoie intervine pentru
a da direcţii suplimentare ca aceştia să îşi ducă sarcina la bun sfârşit (Bass
şi Riggio, 2006; Judge et al., 2008).

Leadershipul tranzacţional

în literatura de specialitate, liderul tranzacţional este opus liderului

transformaţional. Liderul tranzacţional doreşte ca angajatul să îşi atin­
gă obiectivele şi să respecte regulile organizaţiei. Cu toate acestea, lide­
rii tranzacţionali nu îşi inspiră propriii angajaţi şi nu produc schim­
bări la nivelul organizaţiei (Jex, 2002; Bass, 1999). Liderii tranzacţionali
sunt interesaţi de dezvoltarea abilităţilor angajaţilor, fiind concentraţi
pe cantitatea muncii prestate, nu neapărat pe calitate, aşa cum liderul
transformaţional pune preţ (Bass şi Riggio, 2006; Bass, 1999; Judge et al.,
2008). Acest tip de lider pune accentul pe gestionarea resurselor, anga­
jatul este recompensat doar pentru munca prestată, fiind un tip de lider
care pune pe primul loc respectarea regulilor şi îndeplinirea obiectivelor
(Kakabadse şi Kakabadse, 2005). Comportamentele liderului tranzacţional
sunt mai mult pasive decât active. Liderul tranzacţional se bazează pe un
proces social simplu în care subordonaţii îşi finalizează cu succes sarcina
pentru a primi o recompensă sau a evita o pedeapsă, fiind condiţionaţi şi
de satisfacerea nevoii liderului. în cazul în care managementul liderului
tranzacţional este activ acesta caută încontinuu greşeli, nereguli, excepţii,
abateri de la standarde, plângeri, infracţiuni, pentru a folosi acţiuni coerci­
tive asupra subordonaţilor sau acţiuni de corecţie înainte sau în timpul în
care neregulile apar. De obicei, liderul tranzacţional nu este un lider activ
şi aşteaptă să fie informat cu privire la erorile şi neregulile apărute pentru
a lua măsuri (Eeden, Cilliers şi van Deventer, 2008). Comportamentul lide­
rului tranzacţional este o relaţie între lider şi discipol, iar comportamen­
tele discipolului trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce liderul doreşte:
acţiunile care nu sunt acceptate sunt pedepsite; managementul pasiv şi
managementul activ sunt comportamente tranzacţionale de corecţie care
includ feedback critic şi negativ. Feedbackul negativ este folosit ca un
instrument corectiv asupra performanţei angajatului, iar managementul
activ şi pasiv este folosit atunci când apar probleme ce trebuie corectate
(Alimo-Metcalfe, 2013).
Tipul de conducere laissez-faire face parte din tipul de conducere
tranzacţional şi este caracterizat prin evitarea conducerii sau lipsa condu­
cerii, fiind tipul cel mai inactiv de lider, dar şi cel mai ineficient din punc­
tul de vedere al managementului. Spre deosebire de liderul tranzacţional,
liderul laissez-faire nu prezintă niciun fel de tranzacţie, deciziile necesare
nu sunt luate, întârzie întotdeauna, nu îşi asumă responsabilităţile, nea
vând niciun fel de autoritate în faţa angajaţilor. Elementul central al aces­
tui tip de lider este evitarea în implicarea deciziilor importante. Tipul de
conducere laissez-faire trebuie să fie tratat separat faţă de tipul de con­
ducere tranzacţional sau transformaţional (Judge şi Piccolo, 2004; Bass,
1099; Judge et al., 2008).

Tabelul 14. Trăsăturile cele mai eficiente ale liderilor de-a lungul timpului (Judge, Bono et
al., 2002 citat în Chamorro-Premuzic, 2011)

Autori Trăsături
Stogdill (1948) Fiabilitate, sociabilitate, iniţiativă, perseverenţă, încredere în
sine, vigilenţă, cooperare, adaptabilitate
Mann (1959) Ajustare, extraversie, dominare, masculinitate, conservatorism
Bass (1990) Ajustare, adaptabilitate, agresivitate, vigilenţă, ascensiune,
dominanţă, stabilitate emoţională, control, independenţă, non-
conformism, originalitate, creativitate, integritate, încredere în
sine
Kirkpatrick şi Locke Conducere (realizare, ambiţie, energie, tenacitate, iniţiativă),
(1991) onestitate/integritate, încredere în sine (stabilitate emoţională)
Yukl şi Van Fleet (1992) Emoţionalitate matură, integritate, stimă de sine, energie ridi­
cată, toleranţă la stres
Hogan e t a l. (1994) Nevrotism, extraversie, agreabilitate, deschidere spre
experienţă, conştiinciozitate.
House şi Aditya (1997) Motivaţie de realizare, motivaţia influenţată social, ajustare,
încredereîn sine
Northouse (1997) încredere în sine, determinare, integritate, sociabilitate
Yukl (1998) Nivel ridicat de energie şi toleranţă la stres, încredereîn sine,
locul controlului intern, maturitate emoţională, integritate per
sonală, motivaţie socială, orientare de realizare, nevoie scăzută
de afiliere
Daft (1999) Vigilenţă, originalitate, creativitate, integritate personală, încre
dereaîn sine

Pseudoliderii

După ce am prezentat cele două mari tipologii de lideri, ne orientăm

spre pseudolideri, care sunt descrişi ca persoane foarte periculoase pen­
tru organizaţia în care lucrează. Dacă liderul transformaţional social este
bazat pe o egalitate între persoane, altruism, serveşte interesele angajaţilor
şi îi dezvoltă pe ceilalţi, liderul transformaţional personalizat este liderul
care se foloseşte de partea socială pentru a stabili autoritatea. Acest lip

I> > |.| ,I m n U h n ln iria n a r i o n a l M t l l a IVfiOMrtlItat# vl Ir.iilrr.l

 iu1 pseudolider se bazează pe dominaţie, .uitorit.itc, comportamente de
automărire, ii exploatează pe ceilalţi, îi manipulează .şi ameninţă, arătând
dispreţ faţă de legi şi reguli. Asemenea lideri au fost Adolf I litler şi Iosil
Stalin (Avolio şi Bass, 2002). Liderii pseudotransformaţionali sunt orientaţi
spre sine, exploatează persoanele din jurul lor şi au o tendinţă spre nard
sism. Sunt orientaţi spre putere, conving publicul cu adevărate discursuri
motivatoare, iar principiile morale şi legea sunt înţelese greşit. După cum
ştim, cei doi lideri prezentaţi mai sus au fost unii dintre cei mai mari lideri
totalitari din istoria omenirii, sacrificând milioane de vieţi doar din ideea
că oamenii merită exploataţi sau nu sunt o rasă pură (Avolio şi Bass, 2002).
Liderul pseudotranzacţional poate fi foarte uşor observat. Desigur, cred
că toţi ne-am întâlnit cu astfel de lideri. Şefi care promit recompense şi
nu le mai onorează, îi monitorizează pe subordonaţi, dar nu iau măsuri,
dacă nu sunt probleme le creează sau le inventează doar pentru a-i mustra
pe subordonaţi şi doresc să atragă atenţia prin comportamente agresive
(Avolio şi Bass, 2002).

Alte tipologii de lideri

Desigur, în literatura de specialitate nu există doar liderii tranzacţionali

şi liderii transformaţionali, aceasta fiind teoria promovată de Avolio şi
Bass (2002) şi Bass şi Riggio (2006). Numeroase teorii au descris mai multe
tipuri de lideri, fiecare dintre aceste teorii având aplicabilitate şi găsin-
du-se un corespondent la nivel managerial, deoarece liderii şi conceptul
de leadership este atât de complex, încât niciun lider nu se aseamănă cu
altul, fiecare având particularităţi diferite (Yukl, 1999). Liderii autocratici
versus participativi este o altă clasificare a liderilor, iar un număr ridicat
de studii a dorit să observe dacă liderii participativi sunt mai buni decât
cei autocratici sau invers. Desigur, nu putem spune cu adevărat care lider
este mai bun, deoarece complexitatea conceptului nu oferă cu acurateţe
rezultate valide. Sunt foarte multe variabile care nu sunt luate în consi­
derare atunci când vorbim despre capacitatea de decizie a liderului, încât
nu putem spune cu exactitate care tip de lider este mai bun. Fiecare lider
ia decizii în funcţie de factorul situaţional, subordonaţi, şefii acestuia şi
multe alte aspecte.
Leadershipul participativ trebuie să fie combinat cu alte tipuri de lideri
şi alte comportamente (coaching, team-building, întâlniri cu conducerea
şi cu subalternii, inspiraţie, capacitate de a rezolva probleme, autoefica-
citate etc.) (Yukl, 1999). Leadershipul etic este o altă tipologie.de lider,
fiind liderul care este corect, nu discriminează rasial în funcţie de gen

1 ANIJEI • MIHAELACHRAIF • VIAD BURTĂVERDE • TEODOR MIHA h A

 , iii alte clemente, acest gen de lider fiind întâlnit în majoritatea ţărilor
de/vollate, o mare parte dintre cercetări fiind realizate în Statele Unite
>ile Americii, Canada şi Europa de Vest, unde diversitatea culturală este
iin,i ridicată (Yukl, 2001). O altă perspectivă a leadershipului este aceea
,i liderilor versus managerilor, teoreticienii timpurilor afirmând faptul că
,i li lider şi manager sunt lucruri distincte. Conducerea şi managementul
-uni văzute ca două procese distincte necesitând aptitudini şi trăsături
diferite. Conform acestor teoreticieni, liderii sunt orientaţi spre schimba-
ic şi eficienţă pe timp îndelungat, pe când managerii sunt orientaţi spre
schimbare, dar eficienţă pe timp scurt. Persoanele care sunt manageri sunt
catalogate ca persoane incapabile de a-i inspira pe subalterni, de a fi idoli
a pot crea schimbări majore în cadrul organizaţiei, pe când liderii nu
doresc să accepte procese sau strategii existente, ci vor să implementeze
alte strategii sau în cel mai rău caz să aducă ceva în plus strategiilor exis­
tente (Yukl, 1999). Liderul autentic este o altă perspectivă a leadershipului
şi a apărut ca un răspuns al cererii pentru o mai mare atenţie a nevoii de
Iransparenţă, corectitudine atât la locul de muncă, dar şi în viaţa socială,
precum şi un mod de a-i responsabiliza pe lideri pentru comportamente­
le lor. Această perspectivă a fost dezvoltată de Avolio et al. (2007) citaţi în
Alimo-Metcalfe (2013), fiind la intersecţia leadershipului etic şi a compor­
tamentului organizaţional pozitiv. Acest tip de lider este etic şi altruist,
are o perspectivă morală puternic înrădăcinată, este un model de com­
portamente şi calităţi pozitive, promovând un climat sănătos, o stabilitate
emoţională ridicată, transparenţă în deciziile luate şi o conştiinţă de sine
sănătoasă şi pozitivă (Alimo-Metcalfe, 2013).

Personalitate şi leadership (trăsături observabile)

Personalitatea şi leadershipul sunt unele dintre cele mai importante

concepte în psihologia modernă, ceea ce face ca acestea două să fie înde­
lung studiate. Aşa cum am spus şi mai sus, liderul conduce în funcţie
de ceea ce este el (personalitatea), şi caracteristicile liderului influenţează
performanţa organizaţiei (Hogan şi Ahmad, 2011). Această relaţie de
influenţă asupra personalităţii şi leadershipului este studiată în psiholo­
gia muncii şi organizaţională. Majoritatea studiilor care aveau ca obiectiv
relaţia dintre personalitate şi leadership s-au realizat prin teoria trăsătu­
rilor de personalitate (Big Five).
După câte ştim din capitolul 10, unde teoria trăsăturilor de persona­
litate este prezentată în detaliu, persoanele care obţin scoruri ridicate la
factorul nevrotism tind să fie cu o încredere de sine şi o stimă de sine
 scăzute, furioase, agresive, anxioase şi ostile (Costa şi McKae, 2003). De
asemenea, Avolio şi Bass (2002) şi Bass şi Riggio (2006) afirmă că lide­
rul transformaţional este plin de încredere, ceea ce ne arată faptul că,
prin analiză logică, nevrotismul are o relaţie negativă cu tipul de lider
transformaţional. Din punct de vedere teoretic, liderul transformaţional
este o persoană care are nevoie de încredere în sine ridicată, deoarece are
standarde înalte, iar pe lângă asta trebuie să inspire şi celorlalţi aceste
standarde. Acest tip de lider trebuie să câştige încrederea subordonaţilor
săi, deoarece comportamentele şi deciziile lor sunt unele neconvenţionale,
având nevoie de susţinere pentru viitor. Aceştia trebuie să-i convingă
pe cei ce îi conduc să aibă încredere în viziunea lor, care este idealistă
şi încrezătoare (Judge şi Bono, 2000; studii). Studiile despre relaţia din­
tre nevrotism şi diferite tipuri de lideri arată faptul că există o relaţie
negativă între nevrotism şi liderul transformaţional de r = -.18 (Hetland,
Sandal şi Johnsen, 2008), r = -.15 (Judge şi Bono, 2004), r = -.24 (Colbert
et al, 2012), r = -.06 (Felfe şi Schyns, 2010), r = -.24 (Judge, Bono et al,
2002, citaţi în Colbert et al, 2012), r = -.24 (Judge et al, 2002). Desigur sta­
bilitatea emoţională (nevrotism) este în relaţie cu tacticile de influenţare
a subordonaţilor, încredere în sine, încredere în abilităţile proprii şi o
mai bună interacţiune şi negociere cu ceilalţi (Cable şi Judge, 2003).
Persoanele are au un nivel ridicat al nevrotismului au şanse să fie lideri
mai puţin eficienţi din cauză că această trăsătură este una negativă, fiind
conturată de agresivitate, ostilitate, furie şi reacţii negative faţă de ceilalţi.
Exprimarea furiei şi ostilităţii faţă de alte persoane poate duce la relaţii
negative, iar comportamentele lor contradictorii şi reacţiile emoţionale
sunt din cauza nesiguranţei şi tendinţei depresive (Judge, Bono et al,
2002, citaţi în Colbert et al, 2012). Stabilitatea emoţională nu corelează
semnificativ statistic cu stilul de conducere laissez-faire (Judge şi Bono,
2000; Cable şi Judge, 2003), nici cu stilul de conducere etic (Walumbwa
şi Schaubroeck, 2009), dar din punctul de vedere al eficienţei stilului de
conducere, stabilitatea emoţională corelează r = -.18 (Judge şi Bono, 2000).
Liderii cu stabilitate emoţională ridicată au o dorinţă de a conduce, o
viziune pozitivă şi moralitate. Unul dintre dezavantajele liderilor cu sta­
bilitate emoţională este lipsa de detectare a riscurilor, nu se îngrijorează
în privinţa pericolului şi doresc să rişte ca să-şi dovedească aptitudini­
le de lider (Judge şi Long, 2012). Liderii care sunt stabili emoţional sunt
calmi, relaxaţi, au o continuitate în exprimarea emoţiilor şi foarte rar au
experienţe privind emoţiile negative ca stres, anxietate sau gelozie (Judge
şi LePine, 2007, citaţi în Judge şi Long, 2012). Aceşti lideri rămân calmi
chiar şi în situaţii de criză, sunt răbdători cu angajaţii şi reuşesc să revi­
goreze echipa după un eşec (Judge şi Long, 2012).
 Extraversia este trăsătura în care indivizii cu scoruri mari la acest factor
sunt orientaţi spre ceilalţi, vorbăreţi, dornici de aventură, pasionali, dis­
tractivi şi afectivi (Costa şi McRae, 2003). Liderii care au un nivel al extra-
versiei ridicat tind să fie lideri charismatici şi inspiraţionali, cu ambiţii şi
spotaneitate ridicată. Deoarece extraverţii sunt persoane vorbăreţe, ener­
getice şi entuziaste, liderii care deţin aceste calităţi sunt lideri charisma-
lici (Judge şi Long, 2012). Bono şi Judge (2004) afirmă că extraversia este
factorul cu relaţia cea mai puternică privind liderul transformaţional, iar
extraverţii sunt tot timpul în căutarea schimbării, ceea ce duce la o stimu­
lare intelectuală intensă. Din perspectiva lui Bass (1990), citat în Judge et
al, (2002), rezultatele dintre extraversie şi leadership sunt încă neconclu­
dente. în studiile realizate între anii 1904 şi 1947, extraversia nu corela cu
niciun stil de leadership cunoscut până la acea vreme (Judge et al, 2002).
Din perspectiva lui Costa şi McRae (1988) citat în Judge et al, (2002) şi
Hogan et al. (1994) citat în Judge et al, (2002), liderii care au un nivel al
extraversiei ridicat trebuie să fie liderii unor grupuri, şi nu al unor angajaţi
care sunt doar persoane unice. Rezultatele cercetărilor arată că extraver­
sia are o relaţie pozitivă cu eficacitatea liderului (r = .19, Bono şi Judge,
2000) (r = .31, Judge et al, 2002) (r = .22, Bono şi Judge, 2004) şi o relaţie
pozitivă cu liderul charismatic (r = .20, Felfe şi Schyns, 2006). Desigur,
ca fiecare trăsătură de personalitate, un nivel ridicat al extraversiei are
şi anumite dezavantaje. Liderii extraverţi tind să fie mai impulsivi, să ia
decizii riscante, nu prea îşi ascultă subordonaţii, neavând o persistenţă şi
un ataşament faţă de viziunile viitoare (Judge şi Long, 2012).
Agreabilitatea este definită ca o dispoziţie comportamentală care are o
orientare socială, spre oameni, această trăsătură având caracteristici care
se referă la o dispoziţie emoţională pozitivă faţă de alte persoane (vezi
capitolul 10) (John şi Srivastava, 1999; Reinsenzein şi Weber, 2009). Liderii
cu un nivel ridicat al agreabilităţii au o consideraţie mai mare faţă de
angajaţii lor, interacţionează pozitiv cu aceştia, având un nivel scăzut al
conflictelor şi al dorinţei de a pleca din organizaţie (Judge şi Long, 2012).
Agreabilitatea se manifestă prin modestie şi comportamente altruiste
(Reinsenzein şi Weber, 2009; John şi Srivastava, 1999). Liderii cu agreabi-
litate mare promovează comportamente de ajutorare a celorlalţi şi a mem­
brilor echipei pe care o conduc, liderul agreabil este empatic, prietenos
şi promovează un climat corect de muncă (Judge şi Long, 2012). Desigur
liderii agreabili pot avea o ambiţie scăzută de a conduce sau a excela, nu
doresc să-i influenţeze semnificativ pe angajaţi, neavând o structură stric­
tă (Judge şi Long, 2012). Relaţia dintre agreabilitate şi leadership este o
relaţie ridaţiv slabă, găsindu-se corelaţii de r = .08 (Judge et al, 2002), dar
alte studii arată că relaţia dintre agreabilitate şi leadership depinde foarte
236 mult de tipul de lider, liderul etic şi agreabilitate r .29 (Walumbwa şi
Schaubroeck, 2009), agreabilitate şi liderul transformaţional r = .32 (b o n o
şi Judge, 2000), r = .14 (Bono şi Judge, 2004).
Liderii care sunt deschişi spre noi experienţe tind să fie inovativi, vi/,io
nari şi mai adaptativi. Cei care sunt deschişi spre experienţe noi sunt mai
imaginativi, creativi, fiind lideri vizionari care sunt deschişi spre indivizi.
Bono şi Judge (2004) au găsit faptul că aceia care sunt deschişi spre noi
experienţe au un nivel al stimulării intelectuale şi motivaţiei inspiraţionale
ridicat, fiind plini de imaginaţie, cu un simţ fin al criticii, având o imagi­
ne completă asupra organizaţiei (Judge şi Long, 2012). Judge et ai, (2002)
arată că există o relaţie de r = .16, între agreabilitate şi leadership, Bono
şi Judge (2004) au găsit o relaţie de r = .14 între agreabilitate şi liderul
transformaţional, tot Bono şi Judge (2004) au găsit şi o relaţie de r = .21
între agreabilitate şi liderul charismatic. Liderii care sunt deschişi spre
experienţe noi sunt nonconformişti şi sunt greu acceptaţi de către subal­
terni (Judge şi Long, 2012).
Liderii conştiincioşi au o dorinţă mare de a conduce, sunt foarte
eficienţi şi îşi îndeplinesc obiectivele cu succes, fiind lideri etici. Indivizii
conştiincioşi tind să fie muncitori, serioşi, nu întârzie niciodată şi sunt
orientaţi mereu spre detaliu (Costa şi McRae, 2003). Liderii conştiincioşi
tind să fie disciplinaţi pentru a atinge obiectivele impuse, foarte clare cu
comportamente consistente, fiind corecţi şi etici. Aceştia promovează un
climat sănătos bazat pe meritocraţie, fiind văzuţi de subalterni ca nişte
persoane corecte (Judge şi Long, 2012). Desigur, studiile arată relaţii sem­
nificative statistic între conştiinciozitate şi leadership: r = .39 (Walumbwa
şi Schaubroeck, 2009), r = .28 (Judge, et al., 2002), r = .14 (Bono şi Judge,
2004), r = -.07 (Schyns şi Sanders, 2007); conştiinciozitate şi liderul lai-
ssez-faire r = -.18 (Judge şi Bono, 2000), conştiinciozitate şi stimulare
intelectuală r = .03 şi conştiinciozitate şi consideraţia individuală r = .14
(Judge şi Bono, 2004).

Personalitate şi leadership (trăsăturile „dark side")

Din perspectiva lui Hogan şi Judge (2013), trăsăturile de personalitate

au două faţete. Prima faţetă este cea pe care o vedem — trăsăturile nor­
male de personalitate, teoria celor cinci mari factori —, iar a doua faţetă
este compusă din trăsăturile întunecate. Partea întunecată se referă la acea
parte a personalităţii în care persoanele sunt cu ele însele (Hogan şi Judge,
2013). Cele mai întâlnite trăsături întunecate de personalitate sunt narci­
sicul, histrionicul, dominatorul şi machiavelicul. Liderul narcisic doreşte

MIMAI ANITII • MIHAIIAOIHAII . VI A n m înrAi/eonc - ........................... .. '

*1,1 in* lider, îşi apără teritorul împotriva ameninţărilor şi este charismatic
(Itidge şi Long, 2012). Narcisismul este acea trăsătură de personalitate
i ,h,h terizată prin aroganţă, credinţa că tot ce are i se cuvine, mecanis­
me defensive ale eului, ostilitate, grandiozitate, superficialitate, narcisicii
\ a/andu-i pe ceilalţi inferiori lor (Judge şi Long, 2012; Burch şi Anderson
'000). Liderii narcisici iau decizii şi ţin cont de imaginea lor, iar aceste
decizii reflectă reputaţia. Liderul narcisic îi motivează pe subalterni doar
IM-nlru câştigul propriu, foloseşte resursele organizaţiei în scopuri proprii,
,u eşti lideri fiind atractivi şi influenţi, dar au în general o viziune negativă
laţă de ceilalţi (Judge şi Long, 2012).
I iderii histrionici tind să fie dramatici, coloraţi, seducători, manipu­
latori, exhibiţionişti, cu emoţii foarte puternice. Aceste trăsături, atunci
i and sunt evaluate, au tendinţa de a se duce spre liderul charismatic sau
liderul transformaţional, liderul histrionic angajându-se în ceea ce face,
liind un tip spectaculos. Managerii inovativi tind să aibă trăsături his­
trionice, fiind persoane manipulative, dramatice şi excentrice (Judge şi
I ong, 2012). Liderii dominatori sunt caracterizaţi de un nivel scăzut al
extraversiei, dorind să aibă control direct asupra celorlalţi. Liderul domi­
nant tinde să fie brutal şi să fie văzut ca un lider nepriceput şi impulsiv.
I Jna dintre trăsăturile dominante ale liderului dominator este foamea de
putere şi manipularea (Judge şi Long, 2012). Liderul machiavelic poate fi
considerat liderul politic, acest tip de lider fiind manipulativ, persuasiv
pentru a-şi îndeplini obiectivele. Acest tip de lider se bazează pe ideea că
scopul scuză mijloacele. Acest tip de lider are o tendinţă de a semăna cu
un politician, promovează valorile sociale, are puterea de a-i influenţa pe
ceilalţi şi promite binele tuturor, dar totul este îndreptat spre sine (Judge
si Long, 2012; Hogan şi Judge, 2013).
Din perspectiva lui Judge şi Long (2012) există şi anumite părţi întu­
necate ale celor cinci mari factori de personalitate. Persoanele foarte
conştiincioase tind să fie precaute şi foarte analitice, pe când cele care
nu sunt conştiincioase tind să fie inovative, asumându-şi riscuri. Această
precauţie a persoanelor conştiincioase are ca efect evitarea inovaţiei şi
cântărirea prea mare a deciziilor luate. Liderii foarte conştiincioşi tind să
Iie riguroşi, să aibă proceduri stricte, iar schimbările organizaţionale sunt
un impediment real, având o flexibilitate mică şi o rezistenţă la schimba­
re. Liderii foarte extraverţi tind să fie agresivi şi tupeişti, fiind persoane
relativ conflictuale în relaţiile cu ceilalţi (Judge şi Long, 2012). Aceştia
doresc senzaţii tari, iau decizii riscante, ducând orice proiect sau situaţie
la o limită a riscului. Liderii agreabili au tendinţa de a lua deciziile care
provoacă cele mai puţine conflicte, sunt gentili şi cooperanţi. Acest tip de
lider este sensibil la criticile altora, iar autoritatea nu este prezentă, ceea
238 ce în anumite situaţii l-ar putea costa postul. Liderii stabili emoţional folo­
sesc informaţii raţionale, sunt foarte siguri pe ei şi sunt surse de inspiraţie,
subalternii dezvoltând un ataşament faţă de aceştia (Judge şi Long, 2012).
O parte întunecată a acestui lider stabil emoţional este că nu poate vedea
ameninţările din mediul înconjurător, chiar dacă acestea sunt eminente şi
catrastrofale, el punând totul într-o lumină pozitivă. Liderii deschişi spre
noi experienţe tind să fie nonconformişti şi să fie împotriva autorităţii. O
parte întunecată a acestui lider este politica sa nonconformistă care poate
duce la eşec, dar şi lipsa de ataşament şi continuitate faţă de activităţile
pe care le întreprinde, este sceptic faţă de alte păreri contrare lui şi nu este*
focusat pe obiectivele trasate de organizaţie (Judge şi Long, 2012).

REZUMAT

Din perspectiva lui Hogan şi Ahmad (2011) definirea leadershipu-

lui trebuie realizată privind din două perspective. Leadershipul este un
subiect care a fost foarte larg dezbătut atât în zona afacerilor, cât şi în
zona psihologiei, existând două tipuri de literatură. Primul tip de literatu­
ră este cel de bestseller, în care apar cărţi foarte populare şi articole pentru
a justifica anumite comportamente ale unor şefi, practici sau modul cum
aceştia au făcut sau nu bani. Desigur, acest tip de literatură este foarte
interesant, dar sunt cărţi în care adevărul nu prea este prezent, fiind mai
mult o literatură beletristică pentru a face bani. Al doilea tip de literatu­
ră este una mult mai restrânsă, categoria ştiinţifică. Volumul cărţilor şi
articolelor faţă de literatura nonştiinţifică este mult mai mic şi poate mai
puţin distractiv de citit. Acest tip de literatură arată adevărul pur ştiinţific,
rezultatele obţinute în urma unor metodologii stricte, conţinând adevărul
empiric, dar care, din păcate, nu oferă o imagine cuprinzătoare a leader-
shipului (Hogan şi Ahmad, 2011).
Conceptul de putere a fost util pentru a înţelege modul cum oame­
nii sunt capabili să se influnţeze reciproc într-o organizaţie, iar puterea
este definită ca o capacitate de a influenţa oameni şi evenimente (Yukl,
2009). Liderii transformaţionali sunt acei lideri care par a fi colegii tăi
de muncă. Aceşti lideri se folosesc de anumite componente din sfera
transformaţională pentru ca subordonaţii lor să dea o performanţă supe­
rioară. Conceptul de transformaţional înseamnă un lider charismatic pe
care adepţii acestuia doresc să îl urmeze şi se identifică cu el (Bass şi
Riggio, 2006). Caracteristicile principale ale liderilor transformaţionali:
influenţii de idolatrizare, motivaţia, stimularea intelectuală, consideraţia indivi­
duala. In literatura de specialitate, liderul tranzacţional este opus liderului
transformaţional. Liderul tranzacţional doreşte ca angajatul să îşi facă 239
Ireaba bine şi să respecte regulile organizaţiei. Cu toate acestea, liderii
tranzacţionali nu îşi inspiră propriii angajaţi şi nu fac schimbări la nivelul
organizaţiei (Jex, 2002; Bass, 1999). Liderul tranzacţional se bazează pe un
proces social simplu în care subordonaţii îşi finalizează cu succes sarcina
pentru a primi o recompensă sau a evita o pedeapsă, fiind condiţionat şi
de satisfacerea nevoii liderului. Tipul de conducere laissez-faire face parte
din tipul de conducere tranzacţional şi este caracterizat prin evitarea con­
ducerii sau lipsa conducerii, fiind tipul cel mai inactiv de lider, dar şi cel
mai ineficient din punctul de vedere al managementului.
Dacă liderul transformaţional social este bazat pe o egalitate între per­
soane, altruism, serveşte interesele angajaţilor şi îi dezvoltă pe ceilalţi, lide­
rul transformaţional personalizat este liderul care se foloseşte de partea
socială pentru a-şi stabili autoritatea. Acest tip de pseudolider se bazează
pe dominaţie, autoritate, comportamente de automărire, îi exploatează
pe ceilalţi, îi manipulează şi-i ameninţă pe ceilalţi aratând dispreţ faţă
de legi şi reguli. Liderii pseudotransformaţionali sunt orientaţi spre sine,
exploatare şi narcisism. Liderii pseudotranzacţionali sunt şefi care pro­
mit recompense şi nu le mai dau, îşi monitorizează subordonaţii, dar nu
iau măsuri, dacă nu sunt probleme, acesta le creează sau inventează doar
pentru a-şi certa subordonaţii.
Leadershipul participativ trebuie să fie combinat cu alte tipuri de lideri
şi alte comportamente (coaching, team-building, întâlniri cu conducerea şi
cu subalternii, inspiraţie, capacitatea de a rezolva probleme, autoeficacita-
te etc.) (Yukl, 1999). Leadershipul etic este o altă tipologie de lider, fiind
liderul care este corect, nu discriminează rasial, în funcţie de gen sau alte
clemente. Acest gen de lider este întâlnit în majoritatea ţărilor dezvoltate,
o mare parte dintre cercetări fiind realizate în Statele Unite ale Americii,
Canada şi Europa de Vest, unde diversitatea culturală este una mare
(Yukl, 2001). O altă perspectivă a leadershipului este aceea a liderilor ver-
sus managerilor, teoreticienii timpurilor afirmând faptul că a fi lider şi
manager sunt lucruri distincte. Conducerea şi managementul sunt văzute
ca două procese distincte, necesitând aptitudini şi trăsături diferite.
Stabilitatea emoţională (nevrotism) este în relaţie semnificativă cu
tacticile de influenţare a subordonaţilor, încrederea în sine, încredere în
abilităţile proprii şi o mai bună interacţiune şi negociere cu ceilalţi (Cable
şi Judge, 2003). Persoanele care au un nivel ridicat al nevrotismului au
şanse să fie lideri mai puţin eficienţi din cauză că această trăsătură este
negativă, fiind conturată de agresivitate, ostilitate, furie şi reacţii negati­
ve faţă de ceilalţi. Liderii cari1au un nivel al extraversiei ridicat tind să
lie lideri charismatici şi inspiraţionali, cu ambiţii şi spontani. Deoarece
extraverţii sunt persoane vorbăreţe, energice şi entuziaste, liderii care
deţin aceste calităţi sunt lideri charismatici (Judge şi Long, 2012). Bono şi
Judge (2004) spun faptul că extraversia este conceptul cu relaţia cea mai
puternică privind liderul transformaţional, iar extraverţii sunt tot timpul
în căutarea schimbării ceea ce duce la o stimulare intelectuală intensă.
Liderii cu un nivel ridicat al agreabilităţii au o consideraţie mai mare
faţă de angajaţii lor, interacţiuni pozitive cu subordonaţii, nivel scăzut al
conflictelor şi al dorinţei de a pleca din organizaţie (Judge şi Long, 2012).
Liderii cu agreabilitate mare promovează comportamente de ajutorare
a celorlalţi şi a membrilor echipei pe care o conduc, liderul agreabil este
empatic, prietenos şi promovează un climat corect de muncă (Judge şi
Long, 2012). Liderii care sunt deschişi spre noi experienţe tind să fie ino-
vativi, vizionari şi mai adaptativi. Cei care sunt deschişi spre experienţe
noi sunt mai imaginativi, creativi, fiind lideri vizionari care sunt deschişi
spre indivizi. Liderii conştiincioşi au o dorinţă mare de a conduce, sunt
foarte eficienţi şi îşi îndeplinesc obiectivele cu succes, fiind lideri foarte
etici. Indivizii conştiincioşi tind să fie muncitori, serioşi, nu întârzie nici­
odată, fiind orientaţi mereu spre detaliu (Costa şi McRae, 2003).
Liderul narcisic doreşte să fie lider, îşi apără teritorul împotriva
ameninţărilor şi este charismatic (Judge şi Long, 2012). Liderii histrio­
nici tind să fie dramatici, coloraţi seducători, manipulatori, exhibiţionişti,
cu emoţii foarte puternice. Liderii dominatori sunt caracterizaţi de un
nivel scăzut al extraversiei dorind să aibă control direct asupra celorlalţi.
Liderul dominant tinde să fie brutal şi să fie văzut ca un lider nepriceput
şi impulsiv. Liderul machiavelic poate fi considerat liderul politic, acest
tip de lider fiind manipulativ, persuasiv pentru a-şi îndeplini obiectivele.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este viziunea lui Hogan şi Ahmad (2011) despre leadership?

2. Cum este definită puterea?
3. Care sunt elementele morale ale liderului transformaţional şi tran­
zacţional?
4. Care sunt principalele caracteristici ale liderului transformaţional?
5. Detaliaţi fiecare caracteristică a liderului transformaţional.
6. Care sunt principalele caracteristici ale liderului tranzacţional?
7. Detaliaţi fiecare caracteristică a liderului tranzacţional.
S. Cum este definit tipul de lider laissez-faire?
9. Care sunt tipurile de pseudolideri? Detaliaţi.
10. Knumeraţi celelalte tipuri de lideri prezentaţi.
11. Care este relaţia dintre nevrotism şi leadership? ;4i
12. Care este relaţia dintre extraversie şi leadership?
13. Care este relaţia dintre deschidere spre experienţă şi leadership?
14. Care este relaţia dintre agreabilitate şi leadership?
15. Care este relaţia dintre conştiinciozitate şi leadership?
16. Ce puteţi spune despre comportamentele întunecate ale celor cinci
mari factori de personalitate?
17. Detaliaţi liderii cu trăsături întunecate.
CAPITOLUL 14

Personalitatea şi stresul ocupaţiona

Unul dintre cele mai studiate concepte este stresul ocupaţional care
are o influenţă puternică asupra individului, dar şi asupra organizaţii'!
în care lucrează. Această influenţă a stresului nu este una pozitivă,
efectele acestuia fiind pe termen lung şi uneori irecuperabile (boli de
inimă, tensiune cardiovasculară, atacuri de panică, burnout). Stresul
ocupaţional produce, în fiecare an, pierderi de sute de milioane de euro.
Ceea ce afectează organizaţia şi profitul acesteia nu este starea indivi­
dului, ci efectele pe care stresul ocupaţional le are, ceea ce starea indi­
vidului influenţează la nivelul organizaţiei (performanţa individului,
performanţa altora, climatul organizaţional etc.) care duce la pierderi
enorme în fiecare an.
O statistică realizată în anul 2009 de către Institutul Sănătăţii
Economiei, o organizaţie nonprofit, arată că în Canada, în anul 1998,
organizaţiile au pierdut 14,4 miliarde de dolari, iar în 2003 o statistică
realizată de către acelaşi institut pentru întreaga economie a Canadei
arată faptul că, din cauza problemelor generate de stres, organizaţiile
pierd 51 de miliarde de dolari. Desigur, în această statistică intră toate
cheltuielile, pierderile pe care o organizaţie le suportă pentru un anga­
jat care s-a îmbolnăvit din cauza stresului (cheltuieli cu asigurări medi­
cale, absenteism, contraproductivitate, performanţă scăzută etc.). în
Statele Unite ale Americii din cauza depresiei care a fost cauzată de
stres, organizaţiile au pierdut 44 de miliarde de dolari pe an (IHE,
2009). O statistică realizată în 2002 şi 2004 arată că în Canada 38,8%
dintre angajaţi cu vârsta între 15 şi 75 de ani sunt stresaţi la locul de
muncă, 25% sunt relativ stresaţi, iar 5,4% sunt extrem de stresaţi (Brun
şi Lamarche, 2006). Un studiu realizat în zona Quebec din Canada între
anii 1987 şi 1998 arată că absenteismul care are drept cauză probleme de
sănătate a crescut de la 7,4 la 24,6 zile pe an (Brun şi Lamarche, 2006). în
2006, compania de asigurări din Canada Sun Life a precizat că doar 17%
dintre cazurile de îmbolnăvire în urma stresului ocupaţional sunt de
m iu la durată, iar 33% sunt de lungă durată, ceea ce arată că organizaţiile
,111 cheltuieli enorme din cauza stresului ocupaţional (IHE, 2009).
I,a nivel naţional, psihologii şi specialiştii nu au reuşit să dezvolte un
liiiliu care să arate la nivelul României implicaţiile şi costurile stresului
ocupaţional asupra angajaţilor şi angajatorilor.
In 2014, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a realizat o statistică
cu privire la sănătatea angajaţilor din Republica Moldova care lucrează
iii România. Astfel, se observă că 21,5% din forţa de muncă a Republicii
Moldova migrează către alte state, în special în România, aceste statistici
liind oficiale. Neoficial, OMS specifică faptul că acest număr este unul
mult mai mare, iar jumătate din acest număr îşi găsesc un loc de muncă
m România (OMS, 2014). Astfel, persoanele din Republica Moldova
doresc să migreze în România deoarece nu au loc discriminări, societa­
tea îi consideră români, 82% dintre aceştia cred că aici pot avea o cari­
eră de success, 78% doresc să trăiască în România, 75% cred că situaţia
lor financiară s-a îmbunătăţit, iar 74% cred că sistemul românesc este
mai bine dotat tehnologic decât cel moldovenesc, 60% dintre aceştia nu
doresc să se mai întoarcă în ţara lor (OMS, 2014).
Desigur, conceptul de stres este foarte vechi, chiar dacă oamenii nu
l-au definit. Stresul era prezent încă de când omul era doar un vânător,
deşi în acea perioadă nu exista o conştientizare a somatizării stresului
(Selye, 1976). După Cox (1993), definirea stresului nu este un joc seman­
ticei este un aspect foarte important pentru cercetători, deoarece stresul
interpretat greşit poate deruta cercetătorul, măsurând altceva. Astfel, o
lipsă de înţelegere din partea cercetătorilor poate dezvolta programe de
intervenţie la nivel de management total greşite. După Leka, Griffiths şi
Cox (2003), stresul ocupaţional este rezultatul nepotrivirii dintre indi­
vid, cunoştinţele şi abilităţile acestuia şi cerinţele şi presiunile locului
de muncă. Această definiţie nu înglobează doar cerinţele locului de
muncă, cerinţe care de multe ori pot fi imposibil de realizat, dar şi nive­
lul competenţelor, cunoştinţelor şi abilităţilor angajatului care nu pot fi
suficiente pentru postul pe care îl ocupă.
Ogden (2007) afirmă că stresul poate însemna pentru fiecare persoa­
nă ceva diferit. Pentru cineva care nu este specialist în studierea stresu­
lui, acesta poate fi un răspuns emoţional negativ la factorii din mediul
înconjurător pe care individul nu îi poate controla. Lewin (1951) citat în
Mark şi Smith (2008) defineşte stresul ca un set de caracteristici individu­
ale care interacţionează cu cerinţele mediului înconjurător, determinând
tensiuni şi consecinţe asupra corpului şi sănătăţii fizice şi psihice.
244 Teoria tranzacţională
/

Teoria tranzacţională a lui Lazarus şi Folkman (1984) este cea mai utili­
zată teorie la nivel de cercetare şi practică în ziua de azi. Lazarus, în anul
1966, a sugerat că stresul este prezent şi la locul de muncă şi poate fi tratat
din prisma viziunii organizaţionale. Stresul nu este un concept limitat, ci
poate integra o largă paletă de stimuli, fiind influenţat şi influenţând la
rândul lui o serie de concepte (Lazarus şi Folkman, 1984).
Lazarus şi Folkman (1984) s-au gândit la faptul că şi în viaţa de zi cu zi,
nu doar la locul de muncă, pot apărea situaţii stresante. Evenimente con­
siderate cataclismice afectează un număr de persoane, dar care au legătu­
ră între ele (rude, prieteni), fiind evenimente care nu pot fi controlate de
individ. Un exemplu elocvent, considerat cataclismic, ar fi decesul unei
persoane apropiate sau al unei rude, ameninţarea vieţii prin incapacitatea
de a se trata pentru boală (cancer), un eveniment cataclismic reprezentân-
du-1 şi divorţul sau un examen important în viaţa individului (Lazarus
şi Folkman, 1984). Evenimente din viaţa de zi cu zi pot fi considerate ca
factori stresori, indiferent de capacitatea de adaptare şi natura pozitivă
sau negativă a evenimentului (Holmes şi Machida, 1974, citaţi în Lazarus
şi Folkman, 1984).
Viaţa noastră de zi cu zi este presărată cu mult mai puţine experienţe
stresante dramatice, care decurg din rolurile noastre. Lazarus şi Folkman
(2004) au pus accentul mai mult pe probleme de zi cu zi mărunte care ne
afectează. Oamenii se confruntă în fiecare zi cu probleme la tot pasul, cum
ar fi câinele vecinului, probleme cu casa, cu soţul/soţia, accidente minore,
fumatul sau alte mici incidente. Deşi sunt mici inadvertenţe, complicaţiile
sunt mult mai puţin dramatice decât schimbările majore în viaţă, cum ar
fi divorţul sau decesul, acestea pot fi mult mai dăunătoare asupra stării
de sănătate (Lazarus şi Folkman, 1984).
Există o veche tradiţie fenomenologică în psihologie în care evenimen­
tul pentru o persoană înseamnă stimul şi reacţie. Conceptul de evaluare
cognitivă se referă la evaluarea proceselor cognitive care intervin între
stimul şi reacţie (Lazarus şi Folkman, 1984).
Teoria cognitivă a stresului este o teorie fenomenologică. Fenomeno­
logia are două conotaţii negative, dintre care prima se referă la veridicita­
te şi la capacitatea individului de a aprecia anumite evenimente. Plecând
de la premisa că factorii care influenţează stresul sunt personalitatea,
nevoile, angajamentele, capacitatea de atenţie şi percepţie, evaluările sunt
în concordanţă cu realitatea. O a doua problemă a abordării fenomenolo­
gice este că acestea sunt în mod inerent circulare; o evaluare a ameninţării
este dedusă din ceea ce o persoană spune. Putem ieşi din circularitate în
măsura în care ne-am putea identifica antecedentele şi consecinţele eva
luării (Lazarus şi Folkman, 1984).
S-au identificat trei tipuri de evaluare cognitivă: primară, secunda
ră şi reevaluarea. Evaluarea primară stabileşte, de exemplu, că o întâl­
nire este irelevantă, benignă-pozitiv, sau stresantă. Aprecierile privind
stresul pot lua trei forme: rău/pierdere, de ameninţare şi provocare1.
Ameninţător/pierdere se referă la deteriorarea persoanei care a suferit
deja, ameninţarea se referă la efectele sau pierderile anticipate, iar provo­
carea se referă la evenimente care oferă posibilitatea de a genera un câştig.
Ameninţarea şi provocarea nu sunt evenimente singulare; ele pot avea loc
simultan şi trebuie să fie considerate ca fiind separate, deşi adesea sunt
legate cu alte constructe (Lazarus şi Folkman, 1984).
Reevaluarea se referă la capacitatea individului de a culege informaţii
noi de la mediu şi/sau de la persoană, astfel ca evaluarea să se poată
schimba. O reevaluare diferă de la o evaluare la alta, doar în contextul
in care a mai fost realizată o evaluare. Uneori, reestimarea este rezultatul
eforturilor cognitive de coping; acestea sunt numite reestimări defensive
şi sunt adesea dificil de distins (Lazarus şi Folkman, 1984).
Conceptul de vulnerabilitate este strâns legat de evaluarea cognitivă.
Vulnerabilitatea este adesea conceptualizată în termeni de resurse de
adaptare; o persoană vulnerabilă este una ale cărei resurse de adaptare
nu sunt suficiente. Vulnerabilitatea psihologică este determinată, de ase­
menea, de importanţa angajamentelor în care se implică individul şi capa­
citatea şi resursele de adaptare (Lazarus şi Folkman, 1984).

Figura 12. Modelul procesului de stres şi coping (Reuter şi Schwarzer, 2009)

Teoria potrivirii persoană-mediu

O altă teorie cunoscută a stresului este teoria potrivirii dintre persoană

şi mediu. Această teorie si1ba/ra/u pe reacţia individului la mediu şi pe
4 6 capacitatea lui de a se adapta la cerinţele mediului, în acest ca/ pcrsona
litatea jucând un rol determinant.
Lewin (1935), citat în Dewe, O'Driscoll şi Cooper (2010), a dorit să
conceptualizeze această teorie, susţinând faptul că stresul survine din
cauza incapacităţii individului de a crea o potrivire cu mediul şi constă
în înţelegerea reacţiilor cognitive, afective şi de comportament. De aseme­
nea, această abordare a lui Lewin a stat la baza teoriei moderne a potrivi­
rii persoanei cu mediul. Lewin (1935), citat în Dewe, O'Driscoll şi Cooper,
(2010) a sugerat faptul că individul trebuie să realizeze un prag optim de
potrivire între mediu şi el, ceea ce nu este foarte uşor. Modelul oferit de
Edwards (1998) citat în Dewe, O'Driscoll şi Cooper (2012) este unul din­
tre cele mai bune modele în care se discută potrivirea dintre individ şi
mediu. Edwards nu a încercat să reabiliteze această teorie, dar a adus în
discuţie limitele şi beneficiile acesteia (Dewe, O' Driscoll şi Cooper, 2010).
Unul dintre avantajele acestei teorii este conceptualizarea mai multor
teorii într-una singură şi se bazează pe faptul că angajatul trebuie să se
adapteze pentru a ajunge la o performanţă bună la locul de muncă, iar
starea de bine generală, stresul şi satisfacţia în muncă joacă un rol esenţial
(Dewe, O'Driscoll şi Cooper, 2010).

Tabelul 15. Modele de conceptualizare a stresului (adaptat după Lyon, 2012)

Viziunea Conceptualizarea Conceptualizarea de Rezultatele asupra

ştiinţifică stresului coping sănătăţii
Teoria lui Selye Stresul este un răs­ Nu există nicio meto­ La bază stă presu­
(1956) puns nespecific la dă de adaptare. Selye punerea că fiecare
orice stimul nociv. foloseşte conceptul de persoană se naşte cu
Răspunsul fiziolo­ etapă de rezistenţă, cantităţi de energie
gic este întotdeauna al cărei scop este de a diferite, iar fiecare
acelaşi, indiferent de rezista în faţa stresori- întâlnire cu factorii
stimul — Sindromul lor. Acest concept face stresori epuizează sto­
general de adaptare parte din GAS. cul de resurse şi de
(GAS). energie care nu poate
fi reîntinerit, ceea ce
duce la uzura corpu­
lui şi la diverse boli, în
funcţie de persoană.
Stimulii stre- Termenul de stres Adaptarea nu este Acumularea factorilor
sori (Holmes şi este sinonim cu eve­ definită. stresori, iar eforturile
Rahe, 1967 citaţi nimentele de viaţă. de adaptare depăşesc
în Lyon, 2012) Evenimentele de viaţă un prag, acest nivel
sunt stresori deoarece poate solicita persoa­
solicită o adaptare. na încât poate dezvol­
ta boli fi2ice şi men­
tale.
Viziunea Conceptualizarea Conceptualizarea de Rezultatele asupra
ştiinţifică stresului coping sănătăţii
Modelul Termenul de stres este Adaptarea se bazea­ Adaptarea are reper­
tun/acţlonal un set de fenomene ză pe managementul cusiuni asupra
(1 .i/.irus şi subiective incluzând factorilor stresori şi al sănătăţii pe termen
1olkrnan, 1984) evaluări cognitive, emoţiilor. lung şi pe termen
emoţii negative. scurt.

Stranks (2005) a catalogat o serie de strategii de adaptare personale,

i ele mai importante fiind:

• Metode de relaxare: se pune accent pe tehnicile de respiraţie profundă,

cum ar fi yoga sau alte metode cunoscute. Astfel de tehnici includ un
control muscular, în care muşchii se relaxează. Este de recomandat ca
aceste tehnici să aibă loc în spaţii liniştite.
• Exerciţii fizice: acestea se referă la practicarea sporturilor, cum ar fi
înot, atletism, fotbal, tenis sau orice activitate fizică ce solicită corpul
la mişcări intense.
• Medicamente: această strategie de adaptare este cel mai puţin folo­
sită şi nerecomandată, pentru că adaptarea la stres se face pe baza
efectelor medicamentaţiei, nu pe adaptarea cognitivă şi fiziologică a
persoanei.

Din perspectiva lui Reuter şi Schwarzer (2009), strategiile de coping

Irebuie dezvoltate într-o serie de categorii cu o largă perspectivă, deoa­
rece strategiile de adaptare specifice limitează persoana în a alege com­
portamentele sale specifice de adaptare.
După Reuter şi Schwarzer (2009), strategiile de adaptare se împart în
următoarele categorii:

I. Adaptarea reactivă poate fi definită ca un efort de a face faţă atunci

când întâlnim un stimul stresor care este în curs de desfăşurare sau
care s-a întâmplat deja, cu scopul de a compensa sau a accepta pre­
judiciile sau pierderile produse. Pierderi sau prejudicii pot fi pierde­
rea locului de muncă — în lipsa unui interviu de angajare —, acci­
dente la locul de muncă, critici din partea şefului sau retrogradarea
din funcţie. Toate aceste evenimente au avut loc în trecut, cu cer­
titudine absolută, astfel, persoana care are nevoie să facă faţă tre­
buie să atenueze această pierdere. O altă opţiune este de a reajusta
obiectivele sau de a căuta un sens în viaţă (Locke, 2002, 2005, citat în
Reuter şi Schwarzer, 200‘t). Adaptarea reactivă poate fi o problemă de

, i . n k i h i i l i i u U iii i . i i i i. iIiir > tii ■ l ’p r . o i M l I t . i t r . i ',1 ■ . l i i " .i i l 0(

 concentrare, emoţie sau relaţii sociale. Pentru a face faţă pierderilor,
persoanele trebuie să fie rezistente (Reuter şi Schwarzer, 2009)
2. Adaptarea anticipativă poate fi definită ca un efort de a face faţă la o
ameninţare iminentă. în adaptarea anticipativă, persoanele se con­
fruntă cu un eveniment critic, fiind sigure că acest eveniment se va
întâmpla. Exemplele ca vorbitul în public, o confruntare la o întâlnire
de afaceri, un interviu de angajare, adaptarea la un nou loc de muncă,
volumul ridicat de muncă, promovare, pensionare. Există riscul ca
evenimentele viitoare să poată cauza prejudicii sau pierderi mai târ­
ziu, iar persoana trebuie să gestioneze acest risc perceput. Situaţia este
apreciată ca o ameninţare iminentă. Funcţia de adaptare poate consta
în acţiuni pregătitoare, de exemplu, exersarea vorbirii în faţa unui
public sau rezolvarea problemei reale, prin luarea de măsuri, cum ar
fi creşterea efortului depus, obţinerea de ajutor sau investirea în alte
resurse (Reuter şi Schwarzer, 2009).
3. Adaptarea preventivă poate fi definită ca un efort de a construi o
rezistenţă generală a resurselor pentru anticiparea unor tensiuni în
viitorul apropiat, cu consecinţe mai puţin grave asupra individului. în
copingul preventiv, persoanele se confruntă cu riscul unui eveniment
critic care poate sau nu avea loc în viitorul îndepărtat sau apropiat.
Exemple sunt pierderea locului de muncă, pensionarea forţată, han­
dicap fizic, un caz de dezastru sau sărăcie. Planurile individuale ar
putea fi în pericol prin apariţia unor astfel de nonevenimente de viaţă
normative. Din nou, adaptarea se face pentru a putea gestiona riscuri­
le. Perspectivele creează anxietate suficientă pentru a stimula o gamă
largă de comportamente de adaptare (Reuter şi Schwarzer, 2009).
4. Adaptarea proactivă poate fi definită ca un efort de a construi resur­
se generale care să faciliteze promovarea unor obiective provoca­
toare şi dezvoltarea personală (Locke, 2002, 2005, citat în Reuter şi
Schwarzer, 2009). în adaptarea proactivă, oamenii au o viziune. Ei
văd riscuri, cereri şi oportunităţi în viitorul îndepărtat, dar ei nu le
apreciază ca ameninţări, ceva rău sau pierderi. Mai degrabă, ei per­
cep situaţiile dificile ca provocări. Persoanele sunt proactive în sen­
sul că iniţiază o cale constructivă de acţiune, creează oportunităţi de
creştere. Individul proactiv se străduieşte pentru îmbunătăţirea vieţii
sau a locului de muncă şi acumulează resurse care asigură progresul
şi calitatea de funcţionare (Reuter şi Schwarzer, 2009).
Factori stresori 249

Unul dintre cei mai comuni factori stresori sunt stresorii de tip rol.
Un rol este un set de comportamente care se aşteaptă de la un individ.
Fiecare persoană are mai multe roluri (angajat, mamă, copil, student
etc.), iar cei din jurul ei au anumite expectanţe de la această persoană.
I ..i nivelul organizaţiei, rolul este foarte important, deoarece are o anu­
mită predictibilitate în ceea ce individul va face în acea organizaţie (Jex,
2002). Rolul este conturat şi de sursele formale şi informale din cadrul
organizaţiei. Cea mai întâlnită sursă în organizaţii este cea formală, care
se găseşte şi în descrierea locului de muncă în cadrul fişei de post (Jex,
2002). Sursele informale în definirea rolului constau în comportamente­
le sociale aşteptate de către colegi şi superiori, care nu sunt contabilizate
drept comportamente oficiale, dar au un impact major asupra evaluării
performanţei contextuale. Unul dintre factorii stresori cunoscuţi privind
stresorii de tip rol este ambiguitatea rolului, iar în sens general înseamnă
ca angajatul este nesigur de rolul pe care el îl are în acea organizaţie, iar
efectele se văd asupra performanţei sale, manifestându-se o plajă largă
de comportamente. Cea mai comună ambiguitate de rol este relaţia din­
tre studenţi şi profesorul care nu se face pe deplin înţeles (Jex, 2002).
Conflictul de rol este un alt factor stresor, fiind rezultatul unor informaţii
lipsă sau prea puţine şi cereri contradictorii ale altor membrii sau angajaţi
din cadrul organizaţiilor (Jex, 2002). Un alt factor stresor este supraîn­
cărcarea în rol şi se întâmplă atunci când angajatorul cere prea mult de
la angajat, iar acesta percepe volumul şi cererea de muncă ca fiind peste
ceea ce poate el să realizeze (Jex, 2002). Pe lângă stresorii de tip rol, există
şi alte tipuri de stresori ca volumul prea mare de muncă, constrângerile
organizaţionale la locul de muncă, autonomia la locul de muncă, contro­
lul locului de muncă, siguranţa locului de muncă, conflictele interperso-
nale, remuneraţia, neparticiparea angajatului la decizii importante din
cadrul organizaţiei, conflictul muncă-familie, fuziunea organizaţiei sau
cedarea acesteia, volumul emoţional al muncii (Jex, 2002).
Relaţia dintre personalitate şi stres a început să fie studiată, deoare­
ce psihologii au observat că anumite comportamente determină stresul.
Comportamentele sunt determinate în mare măsură de personalitatea
individului, ceea ce înseamnă că există anumite relaţii între trăsături­
le de personalitate şi stres. Majoritatea studiilor care au avut ca obiec­
tiv relaţia dintre personalitate şi stres/stresul ocupaţional s-au orientat
spre instrumentele care au la ba/ă teoria trăsăturilor (big Five), această
teorie fiind una dintre cele mai studiate din psihologia modernă. După
rum ştim din capitolele anterioare, m special capitolul 10, unde teoria
 lrilN.1turilor esle prezentată in dotaliu, psihologii .ui determinat t.1 pt 1 1 1 că
oxistă relaţii puternice între cele cinci trăsături de personalitate şi stres.
Deşi există mai multe modele ale trăsăturilor de personalitate (McCrae şi
Costa, 2003; Saucier şi Goldberg, 2003; Ashton, 2013), toate modelele .111
o relaţie semnificativă statistic cu stresul. Desigur, există o serie de desco­
periri care arată că trăsăturile de personalitate influenţează foarte multe
tipuri de comportamente. Smith (2009) arată faptul că cei care folosesc
des guma de mestecat sunt nevrotici şi extraverţi. Aceste componente
ale personalităţii, printre care şi nevrotismul, influenţează sănătatea fizi­
că şi psihică şi comportamentele de tip riscant, crescând astfel numărul
accidentelor (Hagger, 2009; Mroczek şi Almeida, 2004; Bruck şi Allen,
2003; Newbury-Birch şi Kamali, 2001; Schoeneman et al, 1983; Johnson
et al, 2005; Kokkinos, 2007; DeLongis şi Holtzman, 2005; Garossa et al.,
2008; Day et al, 2005). Denolet (2000) citat în Hagger (2009), arată că tipul
D de personalitate este caracterizat de emoţii negative, inhibiţie socială,
ceea ce duce la un nivel al stresului mai ridicat şi la un risc mai mare al
sindromului posttraumatic. Acest tip de personalitate, interacţionând cu
factori sociali, poate da naştere la comportamente agresive şi la probleme
de sănătate fizică şi psihică. Este evident faptul că evenimentele stresan-
te sau factorii stresori influenţează diferit indivizii, acest lucru sugerând
clar că oamenii au resurse diferite de a se proteja de stres şi de efectele
acestuia (Iwata et al, 1992). Tipul A de personalitate este un model de
comportament de risc pentru bolile de inimă şi este considerat tipul de
personalitate cel mai expus la factorii stresori (Iwata, et al, 1992).
Cercetătorii din psihologia organizaţională au sugerat că persona­
litatea influenţează interacţiunea la locul de muncă şi starea bună a
angajaţilor, acest lucru incluzând sănătatea fizică şi psihică. Tipul A de
personalitate a devenit comun în societăţile moderne, occidentale, unde
accentul este pus pe industrializare, încurajându-se competitivitatea şi
comportamentul agresiv. Acest tip de personalitate se întâlneşte mai mult
în Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală şi mai rar în Asia
(Iwata et al, 1992).
Iwata et al (1992), într-un studiu realizat pe un grup de 256 de angajaţi
de cetăţenie japoneză, a obţinut faptul că personalitatea de tip A este
corelată semnificativ negativ cu satisfacţia la locul de muncă (r = -.29) şi
depresie (r = -.24), pentru angajaţii care au muncă de execuţie, iar pentru
angajaţii care au funcţii de conducere cea mai mare corelaţie este între
personalitatea de tip A şi anxietate şi insomnie (r = .42). Privind streso-
rii de tip rol, angajaţii de gen masculin cu funcţie de execuţie care au
personalitate de tip A corelează puternic cu conflictul de rol, d.ar şi cu
supraevaluarea rolului pe care îl au. Aceste rezultate arată faptul că există

ftNIŢEI • MIHAELA CHRAIF • VLAD BURTAVERDE • TEODOR MIHA h A

diferenţe între bărbaţi şi femei privind factorii stresori, chiar dacă la bază 251
.111 acelaşi tip de personalitate (Iwata et al., 1992).
Persoanele care au caracteristici de personalitate de tip A sunt persoa­
ne ambiţioase, competitive, nerăbdătoare, agresive şi ostile. Persoanele
i are au caracteristici total inversate deţin personalitatea de tip B (Thomas,
0)86). Indivizii care au personalitate de tip A sunt mereu în alertă, se
angajează în conflicte interpersonale, au sarcini supraîncărcate la locul de
muncă şi au un ataşament faţă de munca lor mult mai ridicat decât perso­
nalitate de tip B (Bruck şi Allen, 2003; Rayburn şi Rayburn, 1996; Heilbrun
i l al., 1989; Baron, 1989; Watson et al, 2006;). Bruck (1988) citat în Bruck şi
Allen (2003) într-un studiu realizat pe un grup de poliţişti a observat fap-
In I că persoanele care posedă caracteristicile personalităţii de tip A au mai
multe şanse să aibă conflicte cu familia din cauza locului de muncă, dar
şi conflicte cu colegii de la locul de muncă. Tipul D de personalitate este
caracterizat printr-un nivel al stresului ridicat din care rezultă o sănătate
precară, reflectă o stare psihologică stabilă, prezenţa emoţiilor negative,
dar şi neexprimarea emoţiilor. Tot acest tip de personalitate este caracte­
rizat printr-o energie ridicată. Fiind persoane active, iau în serios munca
lor, dar sunt persoane iritabile, cu excese de furie şi foarte competitive
(Bruck şi Allen, 2003). Tipul D de personalitate simultan experimentează
emoţii negative, dar are tendinţa de a le inhiba, nefiind o persoană socia­
lă (Watson şi Clark, 1984, citaţi în Fruyt şi Denollet, 2002). Afectivitatea
negativă prezentă în acest tip de personalitate duce la un nivel ridicat al
stresului şi la emoţii şi gânduri negative (Fruyt şi Denollet, 2002).
Eysenck împreună cu mai mulţi cercetători au studiat relaţia dintre
tipurile de personalitate şi stres, găsind faptul că tipul A de personali­
tate are un risc spre a dezvolta boli de inimă, dar doar două trăsături
(agresivitatea şi furia) corelează puternic cu bolile de inimă (Friedman şi
Booth-Kewley, 1987, citaţi în Eysenck, 1991; Rosenman şi Chesney, 1980,
citaţi în Eysenck, 1991; Eysenck, 1991). Desigur studii privind tipurile de
personalitate şi stresul/stresul ocupaţional sunt multe şi foarte diverse în
literatura de specialitate, majoritatea având aceleaşi rezultate pe care le-am
specificat şi mai sus (DeLongis şi Holtzman, 2005; Fogarty, 1999; Eriksen et
al, 1952; Lazarus et al, 1957; Cooper şi Payne, 1991; Marras, 2000).
Privind factorii de personalitate Big Five, s-au găsit multe dovezi ale
faptului că stresul este cel mai strâns relaţionat cu factorul nevrotism, dar
şi cu emoţiile negative. în concluzie persoanele care au un nivel al nevro-
Tismului ridicat tind să fie persoane stresate, acordă importanţă eveni­
mentelor din viaţa lor şi tind să experimenteze emoţii şi gânduri negati­
ve, acest proces numindu-se hiperactivitate, având o plajă largă de emoţii
negative ca răspuns la factorii stresori (Lucas şi Diener, 2003; Lazarus et
 252 al., 1957). Studiile arată că persoanele cu un nivel ridicat al nevrotismu-
lui raportează un număr mare de evenimente stresante în viaţa lor, pe
unele chiar ei le creează, iar şansele de a evalua factorii din jur ca fiind
stresanţi sunt foarte mari, crescând posibilitatea ca metoda de coping să
fie una deficitară (Lazarus şi Folkman, 1984). Nu în ultimul rând, persoa­
nele nevrotice tind să îşi amintească mai repede evenimentele stresante
sau negative din viaţa lor decât cele pozitive, iar strategiile de coping de
multe ori sunt deficitare (Fogarty, 1999; Eriksen et al, 1952; Lazarus et al,
1957). Nevroticii nu se confruntă doar cu un nivel ridicat al stresului, dar
au şi un risc crescut de boli psihice, dificultăţi în a lega relaţii cu ceilalţi
şi un nivel ridicat al anxietăţii. Emoţiile negative au şi rolul de a detecta
ameninţările care se află în mediul înconjurător, dar anumite evenimente
pot fi interpretate de nevrotici ca fiind ameninţătoare, chiar dacă acestea
nu sunt (Nettle, 2010). Oishi, Diener şi Lucas (2007), citaţi în Nettle (2010),
au afirmat că un nivel ridicat al nevrotismul nu are numai consecinţe
negative, arătând faptul că persoanele de succes în mediu de afaceri sau
politic sunt persoane cu un nivel slab al stării de bine subiective, aceas­
tă starea bună subiectivă fiind în strânsă relaţie cu nevrotismul. Acest
lucru arată faptul că nevrotismul tinde să crească performanţele acade­
mice, probabil prin efectul pe care emoţiile negative le au, elevul interpre­
tând o notă mică drept un eşec notabil. Costa şi McCrae (2003) relatează
faptul că nevrotismul este asociat cu tulburările afective, acest lucru fiind
prezent mai mult la persoanele de gen feminin decât la persoanele de
gen masculin. Scorurile ridicate la factorul nevrotism sunt în relaţie şi cu
bolile fizice, o percepţie ridicată privind vulnerabilitatea la boli, dar şi o
reacţie puternică la evenimente din viaţa lor (Nettle, 2010).
Privind relaţia dintre trăsăturile de personalitate şi stres, nu s-au găsit
rezultate concludente decât pentru factorul nevrotism, pentru ceilalţi
factori de personalitate nefiind rezultate sau studii care au demonstrat
influenţa acestora asupra stresului.

Tabelul 16. Beneficii şi dezavantaje ale trăsăturilor de personalitate (BIG FIVE)

(Nettle, 2010)

Dimesiuni Avantaje Dezavantaje

Nevrotism Vigilenţă ridicată asupra Boli din cauza nivelului ridicat de stres, cu
ameninţărilor şi pericolului. consecinţe privind relaţiile interpersonale.
Extraversie Creşterea statutului, nivel Risc de accident, boli, conflicte sociale.
ridicat al relaţiilor interper-
sonale.
Agrea bilitate Cooperare şi armonie în Victime ale şarlatanilor,-imposibilitatea
alianţe. de a maximiza avantajele personale.

M IM A I A N I II I - M I I I A I I A f IIR A II • V I A I I R I I R T Ă V I R f l P . 11 n u n i i m in A ii- A
Dlmesiuni Avantaje Dezavantaje
Deschidere spre Creativitate Dezorganizare şi gândire psihotlcă.
experienţă.
Conştiinciozitate Planificare şi predicţie a Rigiditate, dificultate în adaptarea la
obiectivelor şi evenimen­ circumstanţe care necesită schimbări.
telor.

Newbury-Birch şi Kamali (2001) au arătat faptul că există o relaţie sem­

nificativă statistic între nevrotism şi stresul ocupaţional (r = .47), anxie­
tate (r = .41), depresie (r = .47) şi satisfacţia la locul de muncă (r = -.22).
I)esigur, în acest caz Newbury-Birch şi Kamali (2001) au găsit relaţii sem­
nificative doar la factorul nevrotism, ceilalţi factori de personalitate nea-
vând corelaţii semnificative statistic cu anxietatea, stresul ocupaţional,
depresie şi satisfacţia la locul de muncă. Lucas şi Diener (2003) arată ca
persoanele fericite au o performanţă mai bună, iar starea generală de bine
•iduce beneficii pentru productivitate şi eficienţă în cadrul muncii, iar per­
soanele fericite au o sănătate fizică şi psihică mai bună.

REZUMAT

O statistică realizată în anul 2009 de către Institutul Sănătăţii Economiei,

o organizaţie nonprofit, arată că în Canada, în anul 1998, organizaţiile au
pierdut 14,4 miliarde de dolari, iar în 2003 o statistică realizată de către
acelaşi institut pentru întreaga economie a Canadei a arătat faptul că din
cauza problemelor generate de stres organizaţiile pierd 51 de miliarde
de dolari. Această teorie tranzacţională a lui Lazarus şi Folkman (1984)
este cea mai folosită la nivel de cercetare, dar şi de practică în ziua de
azi. Evenimente considerate cataclismice afectează un număr de persoa­
ne care au legătură între ele (rude, prieteni), fiind evenimente care nu pol
fi controlate de individ. Un exemplu elocvent considerat cataclismic ar fi
decesul unei persoane apropiate sau al unei rude, ameninţarea vieţii prin
incapacitatea de a se trata pentru boală (cancer), un eveniment cataclismic
reprezentându-1 şi divorţul sau un examen important în viaţa individu­
lui (Lazarus şi Folkman, 1984). Teoria cognitivă a stresului este o teorie
fenomenologică. Fenomenologia are două conotaţii negative, dintre care
prima se referă la veridicitate şi capacitatea individului de a aprecia anu­
mite evenimente. O altă teorie cunoscută a stresului care a fost susţinută şi
care a existat pentru multă vreme este teoria potrivirii dintre persoană şi
mediu. Această teorie se bazează pe reacţia individului la mediu şi capa­
citatea lui de a se adapta la cerinţele mediului, în acest caz personalitatea
 jucând un rol determinant. Stranks (2005) a catalogat o serie de straie
gii de adaptare personale, cele mai importante fiind: metode de relaxa­
re, exerciţii fizice, medicamente. Alte strategii de adaptare cunoscute în
literatura de specialitate sunt: adaptarea reactivă, adaptarea anticipaţi
vă, adaptarea preventivă, adaptarea proactivă. Stresorii de tip rol suni
ambiguitatea rolului, conflictul de rol, supraîncărcarea în rol, iar alţi stro
sori în afară de aceştia sunt volumul prea mare de muncă, constrângeri le
organizaţionale la locul de muncă, autonomia la locul de muncă, contro­
lul locului de muncă, siguranţa locului de muncă, conflicte interpersonale,
remuneraţia, neparticiparea angajatului la decizii importante din cadrul
organizaţiei, conflictul muncă-familie, fuziunea organizaţiei sau vinderea
acesteia, volumul emoţional al muncii. Tipul D de personalitate este carac­
terizat de emoţii negative, inhibiţie socială, ceea ce duce la un nivel al stre­
sului mai ridicat şi la un risc mai mare a sindromului posttraumatic. Acest
tip de personalitate, interacţionând cu factori sociali, poate da naştere la
comportamente agresive şi la probleme de sănătate fizică şi psihică. Este
evident faptul că evenimentele stresante sau factorii stresori influenţează
diferit indivizii, acest lucru sugerând clar că oamenii au resurse diferite
pentru a se proteja de stres şi de efectele acestuia. Tipul A de personali­
tate a devenit comun în societăţile moderne, occidentale, unde accentul
este pus pe industrializare, încurajându-se competitivitatea şi comporta­
mentul agresiv. Nevroticii nu se confruntă doar cu un nivel ridicat al stre­
sului, dar au şi un risc crescut de boli psihice, dificultăţi în a lega relaţii
cu ceilalţi şi un nivel ridicat al anxietăţii. Emoţiile negative au şi rolul de
a detecta ameninţările care se află în mediul înconjurător, dar anumite
evenimente pot fi interpretate de nevrotici ca fiind ameninţătoare, chiar
dacă acestea nu sunt. Privind relaţia dintre trăsăturile de personalitate şi
stres, nu s-au găsit rezultate concludente decât pentru factorul nevrotism,
pentru ceilalţi factori de personalitate nefiind rezultate sau studii care să
demonstreze influenţa acestora asupra stresului.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt efectele financiare ale stresului ocupaţional?

2. Definiţi stresul din perspectiva lui Cox (1993).
3. Definiţi stresul ocupaţional din perspectiva lui Leka, Griffiths şi Cox
(2003).
4. Care sunt caracteristicile principale ale teoriei tranzacţionale?
5. Care sunt caracteristicile principale ale teoriei potrivirii-persoa-
nă-mediu?

I ANI JEI •MIHAELA CHRAII •VLAD BURI AVI MI)l • II ODOR MIHAHA
<>. Care sunt principalele strategii de adaptare privind stresul ocupa- 255
ţional?
7. Care sunt principalele strategii de adaptare personale privind stresul
ocupaţional?
8. I)escrieţi principalii factori stresori.
9. Care este relaţia dintre factorii de personalitate şi stresul ocupaţional?
10. Care factor de personalitate influenţează cel mai mult stresul ocupa­
ţional?
I I. Prin ce se caracterizează tipul A de personalitate?
12. Care sunt principalele caracteristici ale persoanelor nevrotice?
 CAPITOUl 15

Personalitatea modală

Termenul de personalitate modală a fost introdus în vocabularul antro­

pologiei de către Cora Du Bois în 1944, odată cu publicarea cărţii sale
Poporul din Alor. Reprezentantă de seamă a curentului Cultură şi perso­
nalitate, dezvoltat în antropologia americană începând cu anii 1930, Cora
Du Bois a întreprins un studiu psihologic asupra populaţiei băştinaşe din
insula Alor din arhipelagul Indiilor Olandeze (Indonezia). A utilizat drept
instrument testul Rorschach tocmai pentru a evita influenţele culturale.
Pe lângă testul Rorschach a înregistrat un număr de opt autobiografii
şi a colecţionat desenele copiilor. Aceste materiale au fost supuse anali­
zei „oarbe", înregistrările testului Rorschach fiind analizate de către Emil
Oberholzer, desenele fiind interpretate de către Trude Schmidt, iar isto­
riile vieţii personale de către A. Kardiner. Autoarea a putut consemna un
consens între interpretările şi generalizările făcute în legătură cu persona­
litatea insularilor Alor prin aceste analize separate (Du Bois, 1994).
Conceptul de personalitate modală îşi are originea în cel de persona­
litate bazală sau de bază. In anii 1930 a apărut, în cadrul antropologiei
americane, o ramură cunoscută sub numele de „Cultură şi personalita­
te". Obiectivul acestei şcoli era să explice similitudinile interculturale şi
diferenţele individuale din structura şi manifestarea personalităţii. Ruth
Benedict (1935), sub influenţa curentului gestaltist, descriu culturile drept
configuraţii coerente, strâns legate între ele. Sub influenţa lui Nietzsche,
R. Benedict desprinde două tipuri polare, „apolinicul" şi „dionisiacul",
pe care le aplică atât culturilor, cât şi personalităţilor. Această opoziţie
exagera de fapt omogenitatea internă a culturilor (după G. Jahoda, 1989).
Cea mai veche identificare a profilului unui post de muncă este per­
sonalitatea aviatorului. Desigur această identificare a particularităţilor
aviatorului este prezentată în cadrul teoriilor existente la acea vreme.
Personalitatea aviatorului a fost cercetată mai mult din punctul de vedere
al psihanalizei. Galle-Tessonneau şi Hadni (1984), pornind de la abordări­
le psihanalitice şi psihopatologice, îşi pun întrebarea dacă, în baza caracte­
risticilor afective profunde, a rădăcinilor infantile şi inconştiente, se poate
descrie un profil de personalitate profesională aeronautică. Autorul riscă

U I U A I &MITCI . M1 UA CI A r w O A T I . \/l A n HI IUI A\/l UI II . T E O D O R MlllAll A •

şi întrebarea dacă nu cumva nu este în motivaţia aeronautică o dimenşi- av
tine patologică, dacă este „normal" sau „patologic" să fii pilot. Pe linia
psihanalitică s-au identificat două tendinţe:

• Tendinţe antifobice ce constau în localizarea angoasei pe un obiect sau

o situaţie precisă care simbolizează dorinţele interzise.
• Lupta contra ideii de moarte exprimă tendinţa inconştientă a pilotului
de a se opune angoasei morţii prin sentimentul de invulnerabilitate pe
care îl dezvoltă pilotajul.

Personalitatea modală a aviatorului

Milgram (1991) afirma faptul că există puţine studii privind personali­

tatea militarilor şi a piloţilor, iar predicţia personalităţii în cadrul piloţilor
este una îndoielnică. în acelaşi timp, specialiştii militari au pus tot mai
mult accentul pe personalitatea piloţilor, atât în partea de selecţie a lor, de
promovare, cât şi în evaluarea performanţei. Hilton şi Dolgin (1991) consi­
derau că slaba predicţie a personalităţii are drept cauză orientarea testării
către evaluarea personalităţii psihopatologice, şi nu a personalităţii nor­
male, tot Hilton şi Dolgin (1991) afirmând că în cazul piloţilor de aviaţie
există mai multe patternuri de personalitate (piloţi de vânătoare, piloţi de
bombardament, piloţi de aviaţie tactică).
Beth Azar (1995), abordând date preliminare ale unui program vast de
cercetare a factorilor de personalitate comandat de NASA şi Departamentul
Energiei Forţelor Aeriene Americane, ne oferă o variantă mai optimis­
tă. Mulţi dintre psihologii din domeniul industrial-organizaţional au
ajuns la concluzia că impactul factorilor de personalitate în predicţia
performanţelor profesionale trebuie să fie considerat cel puţin egal cu cel
dat de factorii de inteligenţă, dacă nu şi mai mare. Se vorbeşte astfel, tot
mai mult, în ultimul timp, despre un aşa-numit factor G al personalităţii,
prin analogie cu factorul G al inteligenţei. Dintre cei 5 factori majori din
modelul Big Five cercetările întreprinse ajung la concluzia că factorul
conştiinciozitate are o largă sferă de predicţie pentru multe profesii, în spe­
cial profesiile realist-pragmatice şi cu un nivel ridicat de solicitare (inclu­
siv cele din mediul aeronautic). Lucrul de altfel demonstrat de către Siem
şi Murray (1994) care, cercetând relaţia dintre personalitate şi succesul în
acţiunile de luptă prin utilizarea modelului Big Five pe un eşantion de
100de piloţi au evaluat importanţa a 60 de trăsături pentru performanţa
profesională. Rezultatele indică acelaşi factor al conştiinciozităţii ca fiind
trăsătura cea mai importantă în predicţia performanţelor piloţilor.

Ii.it.it d r psihologi.) personalităţii ■ Personalltliltsi modalii

 Existenţa personalităţii profesionale sau, în alţi termeni, .1 personalităţii
modale a aviatorului trebuie să fie marcată, în primul rând, prin rapor­
tarea la populaţia generală. Chaytor (1985) a administrat chestiona­
rul E.P.P.S. (Scala Edwards de Preferinţe Personale) la două loturi de
piloţi (militari şi civili) şi la un lot de bărbaţi aleşi din populaţia gene­
rală. Rezultatele au arătat că piloţii diferă puţin între ei, dar că există
diferenţe marcante între piloţi şi nonpiloţi sub aspectul caracteristicilor
personalităţii. Astfel, ambele grupe de piloţi obţin scoruri înalte la facto­
rii realizare (aducerea la bun sfârşit a sarcinilor), exhibare (plăcerea de a
vorbi despre propriile aventuri şi întâmplări), spirit dominator, orienta­
re spre schimbare şi heterosexualitate. Scoruri relativ scăzute se obţin la
deferenţă (respectul pentru norme), organizare, afiliere, nevoia de sprijin,
acceptarea blamării, grija, asistarea altora şi anduranţă (a munci din greu
pentru o sarcină). în ciuda faptului că cele două grupuri de piloţi dove­
desc foarte multe similarităţi în ceea ce priveşte profilul de personalita­
te, numai în jur de 6% dintre piloţii de aviaţie aveau experienţă de zbor
în armată.

Tabelul 17. Trăsături adaptative la aviatori (după Fine şi Hartman, 1985, citaţi în Aniţei,
2000 )

Condiţii pentru eşec sau Adaptare tipică. Condiţiile pentru succes şi

adaptare dificilă Personalitatea modală a 0 adaptare superioară ca
aviatorului militar astronauţi
Insuccesîn atingerea sco­ Timp scurt pentru atingerea Mai ambiţios şi cu succes
pului scopului
Restricţie la zbor, retragere Realizare, noutate, respon­ Ocazia pentru un stil de
sabilitate viaţă care sintetizează aces­
te nevoi
Situaţii ambigue (mai ales Concis, direct, nonintelec- Compatibilitate deplină a
sociale): nepotrivire între tual, evită emoţiile pregătirii cu sarcina
nivelul de pregătire şi sarci­
nile curente
Slab înzestrat intelectual Inteligenţă normală, percep­ înzestrat remarcabil, condiţii
sau fizic tiv, deprinderi motorii, curaj sociale şi economice mai
şi energie bune în timpul evoluţiei
Bolnav fizic, instabilitate a Sănătate fizică excelentă, Absenţa conflictelor nevro­
pregătirii, predispoziţii ner­ lipsa simptomelor nevrotice tice
voase
Conflicte nerezolvabile la Relaţii paşnice cu colegii Munca în echipe de oameni
locul de muncă cu afinităţi similare
Prea emotiv, eşec în viaţa Anxietate în apropierea Căsătorii echilibrate
familială femeilor

1 A M I I I I . nan 1A l 1 a / U D A li _ V/1 A l \ Dl IIJ t Av/1 u n t . I I nnnD KA TU X TI A '

 Condiţii pentru eşec sau
adaptare dificilă
Confruntări inevitabile în
sfera stărilor emoţionale
proprii
Iresponsabilitate sau lipsa
sancţiunilor sociale pentru
ostilitate
în mod frecvent puternic
limitat
Confruntări inevitabile cu
limitele proprii
Adaptare tipică.
Personalitatea modală a
aviatorului militar
Relativă inflexibilitate
Ostilitate inconştientă bine
controlată; tendinţa de a o
exterioriza
0 bună imagine de sine,
creativ, unele limitări inte­
lectuale
Toleranţă scăzută pentru
imperfecţiuni personale
Condiţiile pentru succes şi
o adaptare superioară ca
astronauţi
0 capacitate mai bună de
introspecţie emoţională
0 manieră nonostilă, dar
agresivă
Educaţie avansată, o mai
largă sferă de interese
Orientat spre recunoaştere
şi aprobare pentru succes de
durată

Urmând o direcţie apropiată, Moore, Berg şi Valbracht (1996) au utili-

/.it testul NEO-PI-R (un test obiectiv de personalitate bazat pe teoria Big
1ive). Profilul NEO-PI-R a fost obţinut pe baza a 150 de rapoarte psihi­
atrice. S-a comparat profilul subiecţilor cu adaptabilitate aeronautică cu
profilul subiecţilor prezentând o slabă adaptabilitate personală. Trăsături
precum anxietatea, impulsivitatea, autopedepsirea şi modestia au servit
cel mai bine diferenţierii celor două grupuri.
In studiul personalităţii aviatorilor, Chestionarul 16-PF a dobândit o
largă utilitate. Astfel, încă din 1970, Cattell şi Tatsouka, prezentând cer­
cetările lor legate de construcţia şi validitatea chestionarului, descriu 125
de profiluri profesionale (pentru profesiile de vânzător, pilot, mecanic,
profesor etc.) şi medicale (profiluri pentru persoane cu tulburări de com­
portament, nevrotici, drogaţi, delincvenţi). Profilul pilotului profesionist
ilin aviaţia civilă americană cuprindea astfel de trăsături: rezervat, stabil
emoţional, serios, conştiincios, aventurier, calculat, direct, deschis, practic,
viclean, sigur pe sine, independent, relaxat.
Utilizând acelaşi chestionar, Perţea şi Popa (1979), la Institutul de
aviaţie, pe elevi piloţi, găsesc asemănări de profil cum ar fi: pragma­
tism, realism, naturaleţe, spontaneitate, calm, siguranţă de sine, auto­
control emoţional şi comportamental, relaxare, satisfacţie. Se observă
că doar factorul rezervat-expansiv diferă şi este normal să fie aşa, date
liind diferenţele de vârstă şi de responsabilitate ale celor două categorii
de piloţi.
Eurnham (1992) a aplicat Chestionarul 16-PF la 136 de piloţi de linie
m Anglia la începutul unui ciclu dc antrenament profesional, urmărind
n.i stabilească dacă 16-PF poate li un hun prcdictoral performanţei. După
i 6 luni de antrenament a evaluat performanţele, a clasificat subiecţii dupif
nivelul de performanţă atins în grupe distincte calitativ şi a aplicat coefi­
cientul de corelaţie. Rezultatele obţinute au fost semnificative, validând
valoarea predictivă a acestui chestionar.
Un alt factor de personalitate cu puternice implicaţii în succesul pro­
fesional al piloţilor este descris de către Wood (1995). Autorul, colonel
în rezervă al USAF, a petrecut 26 de ani în aviaţia militară şi a acumulat
6000 de ore de zbor. El ne vorbeşte despre „Big M" (de la maturitate) can­
ea racterizează pilotul cu experienţă, capabil să reziste, să nu reacţioneze
instinctiv la situaţiile de presiune, tensiune extremă.
Şi dacă am amintit de maturitate, experienţă, să consemnăm stu­
diul întreprins de Pamela Della Rocco (1995) care a investigat piloţi
din aviaţia de transport care au depăşit vârsta de 60 de ani. Cercetarea
a demonstrat că involuţia capacităţilor cognitive şi abilităţilor senzo-
rio-motorii este compensată, într-o bună măsură, de factorul experienţă
de zbor şi, mai ales, de factorii de personalitate: echilibru emoţional,
maturitate, conştiinciozitate, puternic simţ al responsabilităţii, prudenţă,
calm, răbdare.

Personalitatea femeii pilot

Trăsăturile de personalitate ale femeii pilot constituie obiectul unei

preocupări la fel de insistente, în ultimul timp, datorită prezenţei din ce
în ce mai semnificative a femeilor în aviaţie. Crance şi Bauman (1994)
au efectuat o anchetă în rândul instructorilor de zbor din aviaţia spor­
tivă franceză urmărind răspunsul la întrebarea dacă instructorii per­
cep o diferenţă între elevii piloţi de sex masculin şi feminin în modul
de judecată şi comportamentul în zbor. Dintre cei 316 instructori care
au răspuns, 175 (55,4%) au găsit că sunt diferenţe şi au fost solicitaţi să
descrie „punctele forte" şi cele „slabe" ale femeilor în raport cu bărbaţii.
Punctele „forte" sunt următoarele: femeile sunt mai disciplinate, serioa­
se, conştiincioase, scrupuloase, sunt mai receptive, sârguincioase, atente,
cooperante, perfecţioniste, sunt mai prudente, au instinct de conservare
mai puternic, îşi asumă mai puţin riscuri, sunt mai puţin temerare, pre­
zintă o motivaţie mai intensă, perseverenţă, maturitate, sunt înclinate spre
analiză minuţioasă, reflexie, logică, dar au şi intuiţie; sunt mai riguroa­
se, mai realiste în evaluarea propriilor limite. Punctele „slabe": sunt mai
emotive, sensibile la stres, mai puţin stăpâne pe sine; sunt mai timide în
comenzi, temătoare, timorate, ezitante; sunt inconstante în performanţă
in timp, cu iregularităţi cic lici»; le lipseşte „simţul tehnic"; slabă încredere

A N III I •M IIIA I I A f u im ii . vi A n biibt Av/i a n i . n

m sine şi siguranţă; sunt mai sensibile la factorii externi, au o capacitate HA

de adaptare mai slabă, mai lentă.

Aniţei (2000) a realizat cea mai amplă cercetare asupra personalităţii
modale a aviatorului. Cercetarea arată faptul că există anumite caracteris­
tici individuale ale piloţilor, iar în cadrul acestei ocupaţii există mai multe
profiluri de personalitate în funcţie de specializarea acestora. Astfel, pen-
tru analiza lotului de aviaţie s-au selectat persoane care sunt piloţi şi fac
parte din lotul AVIAŢIE, dar acest domeniu nu înseamnă doar piloţi, ci şi
controlori de trafic aerian, mecanici naviganţi, navigator de bord, precum
şi o categorie specială numită paraşutişti. Deşi piloţii sunt lotul cel mai
vast şi există o anumită „cultură profesională" a acestora, toţi cei implicaţi
în acest domeniu au un sentiment aparte de apartenenţă la domeniul
aeronautic. Rezultatele arată că cei din lotul AVIAŢIE au anumite carac­
teristici de personalitate aparte, iar concret putem spune că:

• 45,9% dintre aceştia sunt rezervaţi, detaşaţi, critici şi distanţi;

• 45,5% prezintă un eu puternic, stabilitate emoţională, calmitate şi
maturitate;
• 45,9% supraeu puternic, conştiincioşi, persistenţi, aşezaţi;
• 38,6% prezintă duritate, încredere în sine, realism;
• 38,8% tendinţe de culpabilizare, placiditate, îndrăzneală;
• 47,6% sunt relaxaţi, liniştiţi, calmi, fără frustrări (corespund cu facto­
rul Q4 din 16PF); ’
• 44% sunt anxioşi;
• 47,9% prezintă dinamism accentuat.

Există o singură trăsătură care nu întruneşte procentul de 37% impus

de Wallace, iar această trăsătură este introversie-extraversie, pentru acest
factor frecvenţa fiind de 35,6%, totuşi cei din acest lot având o tendinţă
spre extraversie. Aşadar, putem spune că oamenii din aviaţie sunt persoa­
ne sociabile, care caută emoţii puternice, îşi asumă riscuri, le plac glumele
colorate, cu replici frivole, le place schimbarea; nu îşi fac multe griji, sunt
persoane optimiste, le plac distracţiile, preferă să fie persoane active, să
achiziţioneze, având o tendinţă spre agresivitate.
Conturând un profil modal al bărbaţilor care lucrează în dome­
niul aviaţiei, putem spune că aceştia sunt extraverţi, stabili emoţional,
rezervaţi, maturi, calmi, conştiincioşi, realişti, îndrăzneţi, anxioşi, dina­
mici, fără manifestări dezadaptive puternice.
Din lotul AVIAŢIE se desprind mai multe categorii profesionale majore
ilin domeniul aviaţiei: controlori de trafic, navigatori dirijare şi paraşutişti
(militari şi civili). Grupul de ZBURĂ TORI îi cuprinde pe aviatori (piloţi
militari şi civili, mecanicii de bord, navigatorii de bord, radiolelegrafiştii
de bord). Analizând grupul de ZBURĂTORI din punctul de vedere al
chestionarului 16-PF s-au obţinut următoarele rezultate:

• 50,3% sunt rezervaţi, detaşaţi, critici, distanţi;

• 42,7% sunt stabili emoţional, maturi, fac faţă realităţii, calmi;
• 49,1% prezintă supraeu puternic, conştiincioşi, persistenţi şi aşezaţi;
• 40,9% sunt duri şi realişti;
• 48,3% sunt imaginativi, boemi, visători;
• 38,6% prezintă tendinţe de culpabilizare, îndrăzneală;
• 46,4% sunt relaxaţi, liniştiţi, fără frustrări şi calmi;
• 49,5% sunt caracterizaţi printr-un puternic dinamism.

O analiză particulară a fost concepută pentru piloţii militari pe elicop­

tere, astfel demonstrându-se faptul că aceştia sunt:

• 45,1% instabili emoţional, hipersensibilitate, eu slab;

• 48,6% conştiincioşi, serioşi, stăruitori, simţul datoriei;
• 45,1% duri, realişti, contând pe ei înşişi;
• 47,9% neîncrezători, îndărătnici, perseverenţi;
• 50,7% încordaţi, sentiment de frustrare;
• 40,1% anxioşi;
• 55,6% dinamism.

Astfel, profesia de aviator prezintă o structură modală bine deli­

mitată, ceea ce-i individualizează pe aviatori atât în raport cu persoa­
nele din alte domenii, cât şi faţă de celelalte categorii profesionale din
aviaţie care au legătură directă cu activitatea de zbor (mecanici, naviga­
tori, radiotelegrafişti de bord, controlori de trafic aerian, navigator dirija­
re radar, paraşutişti). S-au identificat puncte comune între trăsăturile de
personalitate specifice diverselor categorii de piloţi. Personalitatea femeii
pilot este una specifică, diferenţiindu-se semnificativ în raport cu femeile
care nu lucrează în domeniul aviaţiei. Personalitatea femeii pilot prezin­
tă puncte comune cu personalitatea piloţilor bărbaţi, dar are şi anumite
particularităţi feminine care au fost descrise mai sus, diferenţiindu-le de
colegii bărbaţi. Relevant este faptul că nu există diferenţe între bărbaţi
şi femei privind evaluarea performanţelor profesionale şi a inserţiei în
grupul profesional.
Johnson şi Hogan (1981) susţin faptul că interesul vocaţional al indivi­
dului nu prezice performanţa în muncă sau prezice rareori, performanţa
individului fiind legată mult de personalitatea, temperamentul şi stilul
 interpersonal. Luând scalele din instrumentul vocaţional al lui I lolland
ţii corelându-le cu criteriile de performanţă privind persoanele angajate în
poliţie, Johnson şi Hogan (1981) arată faptul că doar scala artistică core­
lează negativ (r = -.29) şi scala de convenţional pozitiv (r = .21) cu gradul
academic, aceleaşi scale corelând şi cu notele date de supervizorii lor.
Hogan (1971) a cercetat personalitatea cadrelor poliţieneşti, evaluându-i
pe poliţiştii care erau consideraţi performanţi în domeniu. Astfel, Hogan
(1971) a arătat că un an de experienţă în domeniul poliţiei corelează pozi­
tiv cu starea generală de bine, responsabilitatea, controlul de sine, o bună
impresie, îndeplinirea obiectivelor prin conformitate, îndeplinirea obiec­
tivelor prin independenţă, eficacitate intelectuală.
Harrison et al. (1955) au analizat personalitatea a 100 de ingineri
mecanici prin tehnici proiective, interviu, instrumente de personalita­
te şi interviu clinic. Astfel, au dovedit că inginerii mecanici au anumite
particularităţi faţă de persoanele care lucrează în alte domenii. Majoritatea
au căsnicii stabile, menţin relaţiile personale la un nivel confortabil şi sunt
stabili emoţional. Relaţiile interpersonale sunt armonioase, dar ocazio­
nale, iar interesul analitic este foarte rar, aceştia evitând introspecţia şi
autoexaminarea. Această lipsă a introspecţiei îi face să fie mai reci din
punct de vedere social şi relativ insensibili la nevoile celorlalţi. Inginerii
sunt persoane simple, directe şi implinite (Harrison et al, 1955). Ei sunt
înclinaţi spre domeniul lor, se concentrează pe lucruri concrete, iar în
afara domeniului sunt foarte puţin creativi. Atitudinea lor este una rea­
listă, găsesc rezolvare în problemele lor şi văd deseori ceea ce este la
suprafaţă, necercetând în adâncime. Inginerii sunt persoane energice,
iar atunci când se confruntă cu probleme, abordează o tactică de acţiune
imediată. Sunt persoane diplomate, iar trăsăturile care predomină sunt
conştiinciozitatea, seriozitatea şi orientarea spre îndeplinirea obiectivelor
(Harrison et al, 1955).
Un alt domeniu analizat de specialişti în care personalitatea are un
mare impact este zona de vânzări. Turnbull (1976) a analizat personalita­
tea indivizilor care lucrează în vânzări. Studiul a fost realizat pe 201 per­
soane, studenţi şi persoane cu experienţă care lucrează în acest domeniu.
Deşi caracteristicile principale ale vânzătorilor (extraversie, machiavelism
şi stimă de sine) nu erau predictori ai performanţei în vânzări, Turnbull
(1976) a văzut o creştere la nivelul extraversiei şi a stimei de sine după ce
perioada de vânzări a fost încheiată. Turnbull (1976) arată că vânzătorii de
succes care au vândut şi în etapa următoare au avut o creştere considera­
bilă a extraversiei, a stimei de sine şi a machiavelismului, faţă de vânzăto­
rii care nu au avut success, diferenţa in medie dintre aceste două grupuri
fiind de 2 ()()() de dolari. Inir un .111 studiu realizat privind personalitatea
vânzătorilor ii reieşit faptul că vânzătorii de success suni persoane stabile
emoţional, extraverte şi implicate, participând cu interes în procesul de
vânzare (Howells, 1968). O altă zonă de studiu al diferenţelor de persona­
litate între domenii a fost realizată de către Dykeman şi Dykeman (1996)
pe un lot de recrutori seniori. Aceştia au observat faptul că recrutorii care
aveau cea mai bună performanţă erau stabili emoţional, cu o extraversie
ridicată, un nivel ridicat al deschiderii spre experienţă, o agreabilitate şi
o conştiinciozitate medie (Dykeman şi Dykeman, 1996). Un studiu reali­
zat în 2006, de către Wilcoxson şi Chatham pe un grup de manageri IT, a
arătat faptul că managerii IT sunt persoane care se simt confortabil atunci
când sunt singuri sau când fac parte dintr-un grup mare, sunt îngrijoraţi
privind acceptarea sau respingerea celorlalţi, au o nevoie puternică de a
deţine controlul, nu sunt independenţi, au dubii asupra competenţelor
lor şi preferă să împartă responsabilitatea şi altora. Managerul IT este
precaut în relaţiile cu ceilalţi, defensiv, necăutând afecţiune din par­
tea celorlalţi, fiind focusat pe obiective, pe respectarea termenelor-limi-
tă, dezvoltă obiective provocatoare pentru angajaţii săi, câştigă respect
din partea celorlalţi prin profesionalism şi competenţă (Wilcoxson şi
Chatham, 2006).
In ultimii ani s-a observat faptul că personalitatea angajaţilor din spi­
tale influenţează calitatea actului medical. Zhang et al. (2013) au realizat
un studiu în care au avut ca obiectiv observarea trăsăturilor de persona­
litate care prezic performanţa asistentelor medicale. Aceştia au dovedit
că o performanţă ridicată o au asistentele medicale care au o îndrăzneală
socială ridicată, o deschidere spre schimbare ridicată, încredere în sine,
perfecţionism, un nivel mic al dominanţei, vigilenţă şi subtilitate.

REZUMAT

Termenul de personalitate modală a fost introdus în vocabularul

antropologiei de către Cora Du Bois în 1944, odată cu publicarea cărţii
sale Poporul din Alor. Cea mai veche identificare a profilului unui post
de muncă este personalitatea aviatorului. Desigur această identificare a
particularităţilor aviatorului este prezentată în cadrul teoriilor existente
la acea vreme. Personalitatea aviatorului a fost cercetată mai mult din
punctul de vedere a psihanalizei. Galle-Tessonneau şi Hadni (1984), por­
nind de la abordările psihanalitice şi psihopatologice, îşi pun întrebarea
dacă, în baza caracteristicilor afective profunde, a rădăcinilor infantile şi
inconştiente, se poate descrie un profil de personalitate profesională aero­
nautică. Trăsăturile de personalitate ale femeii pilot constituie obiectul
unei preocupări la fel de insistente, în ultimul timp, datorită prezenţei din h>
'
ce în ce mai semnificative a femeilor în aviaţie. Punctele „forte" sunt urmă-
toarele: femeile sunt mai disciplinate, serioase, conştiincioase, scrupuloa­
se, sunt mai receptive, sârguincioase, atente, cooperante, perfecţioniste,
sunt mai prudente, au instinct de conservare mai puternic, îşi asumă mai
puţin riscuri, sunt mai puţin temerare, prezintă o motivaţie mai intensă,
perseverenţă, maturitate, sunt înclinate spre analiză minuţioasă, reflexie,
logică, dar au şi intuiţie; sunt mai riguroase, mai realiste în evaluarea pro­
priilor limite. Punctele „slabe": sunt mai emotive, sensibile la stres, mai
puţin stăpâne pe sine; sunt mai timide în comenzi, temătoare, timorate,
ezitante; sunt inconstante în performanţă în timp, cu iregularităţi cicli­
ce; le lipseşte „simţul tehnic"; slabă încredere în sine şi siguranţă; sunt
mai sensibile la factorii externi, au o capacitate de adaptare mai slabă,
mai lentă.
Realizarea unui studiu pe piloţi arată faptul că există anumite carac­
teristici individuale ale piloţilor, iar în cadrul acestei ocupaţii există mai
multe profiluri de personalitate în funcţie de specializarea acestora.
Rezultatele arată că cei din lotul AVIAŢIEI au anumite caracteristici de
personalitate aparte, iar concret putem spune că aceştia sunt rezervaţi,
detaşaţi, critici şi distanţi, prezintă un eu puternic, stabilitate emoţională,
calmitate şi maturitate, supraeu puternic, sunt conştiincioşi, persistenţi,
aşezaţi, prezintă duritate, încredere în sine, realism, tendinţe de culpabi-
lizare, placiditate, îndrăzneală, sunt relaxaţi, liniştiţi, calmi, fără frustrări,
sunt anxioşi şi prezintă dinamism accentuat.
Analizând grupul de ZBURĂTORI din punctul de vedere al chestiona­
rului 16-PF s-au obţinut următoarele rezultate: sunt rezervaţi, detaşaţi, cri­
tici, distanţi, stabili emoţional, maturi, fac faţă realităţii, calmi, cu supraeu
puternic, conştiincioşi, persistenţi şi aşezaţi, duri şi realişti, imaginativi,
boemi, visători, au tendinţe de culpabilizare, îndrăzneală, sunt relaxaţi,
liniştiţi, fără frustrări şi calmi, au un puternic dinamism. Pentru piloţii
militari, s-au obţinut următoarele particularităţi: instabili emoţional,
hipersensibilitate, eu slab, conştiincioşi, serioşi, stăruitori, simţul datoriei,
duri, realişti, contând pe ei înşişi, neîncrezători, îndărătnici, perseverenţi,
încordaţi, sentiment de frustrare, anxioşi, dinamism.
Inginerii mecanici au anumite particularităţi faţă de persoanele care
lucrează în alte domenii. Majoritatea au căsnicii stabile, menţin relaţiile
personale la un nivel confortabil şi sunt stabili emoţional. Relaţiile inter-
personale sunt armonioase, dar ocazionale, iar interesul analitic este
foarte rar, aceştia evitând introspecţia şi autoexaminarea. Această lipsă
a introspecţiei îi face să fie mai reci din punct de vedere social şi relativ
insensibili la nevoile celorlalţi. Inginerii sunt persoane simple, directe şi
implini te. Vânzătorii de succes sunt persoane stabile emoţional, extraverle
.şi implicate, participând cu interes în procesul de vânzare.
Recrutorii care aveau cea mai bună performanţă erau stabili emoţional,
cu o extraversie ridicată, un nivel ridicat al deschiderii spre experienţă,
agreabilitate şi conştiinciozitate medie.
Managerii IT sunt persoane care se simt confortabil atunci când sunt
singuri sau fac parte dintr-un grup mare, sunt îngrijoraţi privind accepta­
rea sau respingerea celorlalţi, au o nevoie puternică de a deţine controlul,
nu sunt independenţi, au dubii asupra competenţelor proprii şi preferă să
împartă responsabilitatea şi altora. Managerul IT este precaut în relaţiile
cu ceilalţi, defensiv necăutând afecţiune din partea celorlalţi, fiind focusal
pe obiective, pe respectarea termenelor-limită, dezvoltă obiective provo­
catoare pentru angajaţii săi, câştigă respect din partea celorlalţi prin pro­
fesionalism şi competenţă.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este personalitatea modală?

2. Care erau problemele privind predicţia personalităţii piloţilor?
3. Care sunt trăsăturile adaptative la piloţi?
4. Ce descoperiri au găsit cercetătorii privind personalitatea piloţilor?
5. Care sunt caracteristicile personalităţii femeii pilot?
6. Care sunt particularităţile de personalitate ale lotului AVIAŢIE din
cadrul studiului prezentat?
7. Care sunt particularităţile de personalitate ale lotului ZBURĂTORI
din cadrul studiului prezentat?
8. Ce caracteristici de personalitate deţin persoanele care lucrează în
poliţie?
9. Ce caracteristici de personalitate deţin inginerii?
10. Ce caracteristici de personalitate deţin managerii IT?
11. Ce caracteristici de personalitate deţin vânzătorii?
12. Ce caracteristici de personalitate deţin asistentele medicale?
 Partea a patra

Personalitate şi com po rtam ent

CAPITOLUL 16

Personalitate si diferente interculturale

t /

Validitatea interculturală a modelului Big Five al personalităţii

în ultimele două decenii, cercetătorii interesaţi de psihologia

personalităţii şi în special de diferenţele individuale în ceea ce priveşte
personalitatea s-au concentrat asupra unei noi abordări în studiul
personalităţii: cercetarea interacţiunii dintre personalitate şi cultură (Allik
şi McCrae, 2004; Barrett şi Eysenck, 1984; Benet-Martinez şi John, 1998;
Caprara, Barbaranelli, Bermudez, Maslach şi Ruch, 2000; Cheung et al.,
2001; Church, 2001; Church şi Lonner, 1998; Grimm şi Church, 1999;
Johnson, Kulesa şi Cho, 2005; McCrae, 2000; McCrae, 2001; Peabody şi
De Raad, 2002). Această abordare are scopul de a stabili dacă trăsături­
le de personalitate şi mecanismele specifice personalităţii sunt universa­
le sau o parte dintre acestea variază în funcţie de cultură şi societate. O
parte dintre cercetători este de părere că personalitatea umană este atât
de complexă, încât nu poate fi explicată prin prisma lexicului şi culturii,
în timp ce altă parte consideră că diferenţele individuale cu privire la
trăsăturile de personalitate pot fi surprinse şi explicate doar cu ajutorul
lexicului şi culturii.
în primul rând, trebuie spus că, atunci când s-au studiat diferenţele
individuale de personalitate între diferite culturi şi societăţi, s-a utilizat
modelul trăsăturilor de personalitate, în special modelul Big Five, folo­
si ndu-se chestionarul NEO-PI-R. încă de la apariţia chestionarului, cer­
cetătorii interesaţi de psihologia personalităţii au realizat studii de adap­
tare şi validare a acestuia în numeroase culturi şi societăţi. Cu privire
la chestionarele de evaluare a personalităţii, pe lângă diferitele tipuri de
validităţi ce trebuie asigurate pentru ca testul să poată fi folosit cu suc­
ces în noul context, trebuie asigurată şi validitatea interculturală. Acest
lip de validitate se referă la replicabilitatea modelului de personalitate în
diferite societăţi, fără ca factorul cultural să aibă vreo influenţă. Având în
vedere faptul că modelul Big Five a fost format având la bază vocabularul
anglo-american, apare întrebarea dacă nu cumva modelul Big Five reflectă
doar diferenţele individuale în ceea ce priveşte personalitatea indivizilor
 din cadrul culturii anglo-americane. In acest sens, Juni afirma că, „din
moment ce modelul Big Five al personalităţii a fost derivat din limbajul
vorbit în societate, acest model este legat într-o mare măsură de limba şi
cultura din care a fost derivat. Aşadar, diferite culturi şi limbi ar trebui
să dea naştere unor modele ce probabil nu ar avea 5 factori sau, dacă s-ar
întâmpla să fie aşa, cei cinci factori ar fi probabil puternic diferiţi faţă de
cei derivaţi din cultura americană" (Juni, 1996, p. 864, citat în Rolland,
2002). Rolland (2002) este de părere că astfel de critici îşi au originea în
psihologia interculturală conform căreia aspectele culturale joacă un rol
important în crearea diferenţelor individuale în ceea ce priveşte carac­
teristicile psihologice ale persoanelor. Church şi Lonner (1998) citaţi în
Rolland (2002) consideră că psihologia culturală şi constructivismul soci­
al văd personalitatea ca fiind inseparabilă de contextul cultural. în acest
sens, este important de cunoscut dacă trăsăturile de personalitate sunt
determinate în funcţie de factori culturali precum sistemul educaţional,
religia şi valorile morale, deoarece, în această situaţie, structura trăsături­
lor de personalitate ar trebui să varieze în funcţie de contextul cultural. Pe
de altă parte, dacă trăsăturile de personalitate sunt văzute a fi universale,
nefiind influenţate de cultură, atunci structura trăsăturilor ar trebui să fie
stabilă interculturală (McCrae, 2000; Rolland, 2002).
Atunci când s-a investigat stabilitatea interculturală a trăsăturilor
de personalitate, s-a avut de obicei în vedere modelul Big Five, datori­
tă notorietăţii acestuia. Cercetările care au studiat acest aspect se împart
în două mari categorii: (1) perspectiva emică şi (2) perspectiva etică.
Perspectiva emică are ca obiectiv identificarea unor constructe specifice
unei anumite culturi făcând apel la lexicul fiecărei culturi. Perspectiva
etică are obiectivul de a verifica dacă acele constructe identificate într-o
anumită cultură se pot găsi şi în alt context cultural, testând astfel carac­
terul universal al acestor constructe (Berry, 1969, citat în Rolland, 2002).
Aşadar, referitor la cercetarea din domeniul psihologiei personalităţii, stu­
diile ce sunt realizate plecând de la lexicul unei limbi cu scopul de a iden­
tifica descriptorii de personalitate se încadrează în perspectiva emică, în
timp ce studiile ce doresc adaptarea culturală şi validarea unor chestio­
nare de evaluare a personalităţii într-o altă cultură se încadrează în per­
spectiva etică (Rolland, 2002; Allik şi McCrae, 2004).
Cu privire la perspectiva emică, există numeroase studii care au iden­
tificat cu succes modelul Big Five la nivelul lexicului diferitelor culturi,
l otuşi, există şi numeroase cercetări ce nu au reuşit să facă acest lucru,
întâmpinând câteva obstacole. Printre principalele probleme întâlnite
identificăm:
• In multe dintre aceste studii, factorul Deschidere spre experienţă nu ?7i
poate fi identificat, deoarece s-a dovedit a varia foarte mult în funcţie
de contextul cultural. De aceea, unii autori au sugerat eliminarea aces­
tui factor din studiile bazate pe ipoteza lexicală.
• Atunci când sunt incluşi în taxonomie termeni cu caracter evaluativ
(termeni care, de obicei, erau excluşi din taxonomiile clasice care au
dus la formarea modelului Big Five), de obicei sunt identificaţi 7 fac­
tori de personalitate.
• Cercetările care au combinat perspectiva emică cu perspectiva etică
nu obţin aceeaşi structură a personalităţii ca atunci când sunt utilizate
cele două abordări separat.
• în anumite cazuri, atunci când sunt utilizate ambele abordări, este
imposibil să se identifice dimensiuni esenţiale ale personalităţii, pre­
cum nevrotismul. De asemenea, în contextele culturale în care nu a
fost posibilă identificarea factorilor Deschidere spre experienţă sau
Nevrotism, plecând de la lexicul limbii, identificarea acestora nu a
fost posibilă nici utilizând exclusiv metoda etică, bazată pe adapta­
rea unor chestionare deja existente şi validate în alte culturi. In acest
sens, Rolland (2002) afirmă că în contextul italian, deşi modelul Big
Five a fost identificat prin metoda etică (adaptarea de chestionare),
atunci când s-a încercat identificarea modelului Big Five plecând de
la lexicul limbii, nu a fost posibilă identificarea factorului Nevrotism.
Aceste rezultate dau credit, într-o mare măsură, unor cercetători,
precum Robert McCrae, care sunt de părere că stabilirea structurii
personalităţii exclusiv având la bază metoda lexicală nu este posibilă
deoarece abordarea lexicală nu permite o taxonomie comprehensivă
a personalităţii (Rolland, 2002).

Din perspectiva etică, validitatea modelului Big Five în alte contexte

culturale în afară de cel american poate fi testată utilizând chestionare de
evaluare a personalităţii deja validate în alte culturi. In majoritatea cazu­
rilor, cercetătorii care au urmat această abordare au reuşit să identifice
cu succes cei cinci factori de personalitate ai modelului Big Five. Acest
lucru s-a întâmplat în societăţi precum Australia, Germania, Franţa, Italia,
Japonia, Taiwan, Hong Kong (Rolland, 2002). Totuşi, există şi societăţi în
care nu a fost posibilă validarea modelului Big Five al personalităţii, cel
mai cunoscut dintre cazuri fiind cel din Filipine. In prezent există nume­
roase chestionare de evaluare a personalităţii construite după modelul
Big Five. Dintre toate acestea, NEO Personality Inventory este chestio­
narul care a fost validat cel mai frecvent în alte culturi. Validarea sa în
numeroase culturi şi societăţi a lacul posibilă examinarea aplicabilităţii
) universali* a modelului Big live. Analiza factorială a celor 30 de subscale
ale testului, adaptate în societăţi cât mai diferite din punct de vedere cui
tural, a demonstrat că modelul prezintă o aplicabilitate universală foar
te bună. Totuşi, atunci când s-a încercat verificarea structurii factoriale .1
chestionarului, folosind rotirea Varimax a factorilor, extragerea factorilor
Extraversie şi Agreabilitate a fost una dificilă, deoarece anumite faţete au
încărcat alt factor, şi nu factorul iniţial pe care îl reprezenta (extraversie
sau agreabilitate). Rolland (2002) consideră că acest lucru se întâmplă în
cele mai multe cazuri din mai multe motive: (1) datorită tipului de rotaţie
a factorilor folosiţi în analiza factorială, (2) datorită relaţiei existente între
agreabilitate şi extraversie şi (3) deoarece există diferenţe interculturnle
reale cu privire la cei doi factori. După numeroase cercetări care au inves­
tigat validitatea interculturală a chestionarului de evaluare a personalităţii
NEO-PI-R, Robert McCrae a ajuns la concluzia că personalitatea, aşa cum
este conceptualizată de către modelul Big Five în cadrul NEO-PI-R, este
compusă din factorii Nevrotism, Deschidere, Conştiinciozitate şi structura
interpersonală ce este reprezentată de factorii Extraversie şi Agreabilitate
Datorită diversităţii de instrumente existente, ce măsoară personalit.i
tea conform modelului Big Five este posibilă testarea validităţii intercul
turale a acestui model utilizând diferite abordări şi instrumente. Rolland
(2002) afirmă că, pentru a stabili gradul de generalizare a modelului Big
Five în mai multe culturi, este necesară analiza asemănărilor şi deosebi
rilor dintre dimensiunile extrase. Autorul afirmă că o astfel de analiză nu
trebuie să se bazeze pe o examinare vizuală a rezultatelor analizelor facto
riale, ci este nevoie de o comparaţie a rezultatelor obţinute din cadrul mai
multor culturi şi cuantificarea acestor rezultate cu ajutorul coeficientului
de congruenţă propus de McCrae, Zonderman, Costa, Bond şi Paunonen
(1996) citaţi în Rolland (2002).
Studiile realizate având la bază perspectiva emică, ce au ca obiecliv
abordarea psiholingivistică şi care îşi propun identificarea unor dimen­
siuni de personalitate specifice unei anumite culturi şi societăţi, datori
tă naturii şi obiectivelor lor, nu sunt potrivite pentru compararea inter­
culturală a rezultatelor cu ajutorul unor indicatori cantitativi. Având în
vedere că variabilele ce constituite trăsăturile de personalitate pot fi foar­
te diferite de la o societate la alta, nu se poate presupune că factorii de
personalitate sunt alcătuiţi din aceleaşi variabile în societăţile în care sunt
realizate studiile, astfel încât o comparaţie între rezultatele obţinute nu
este posibilă, deoarece materialul ce ar trebui să fie supus comparării nu
este acelaşi (Rolland, 2002; Church, 2001; Church şi Lonner, 1998). Totuşi,
există studii ce au verificat structura personalităţii cu ajutorul abordă­
rii psiholingvistice, ale căror rezultate pot fi comparate cu rezultatele

HAI A N I ftl • MIHAELACHRAIF • VLAD BURTĂVEROf • TEODOR MlllAll A

 ailor studii pentru a testa validitatea interculturală a modelului Big l ive. //»
I Hili/ând metodologii de cercetare avansate, aceste studii au demon­
ii. il validitatea interculturală a trei factori: Extraversie, Agreabilitate
•il t onştiinciozitate. Validitatea interculturală a factorilor Nevrotism şi
I >eschidere spre experienţă nu a putut fi stabilită cu ajutorul abordării
psiholingvistice.
Studiile realizate având la bază abordarea psiholingvistică se confruntă
i ii probleme referitoare la comparabilitatea rezultatelor ce nu se întâlnesc
in studiile realizate având la bază perspectiva etică, ce folosesc instrumen-
le create într-o anumită cultură care apoi sunt adaptate şi validate într-o
•11.1 societate şi cultură (Rolland, 2002). Atunci când se apelează la adap-
i.u •m unui chestionar deja validat într-o altă cultură, variabilele studiate,
•c reprezintă trăsăturile de personalitate, sunt aceleaşi şi în cazul studii-
Ini de validare conduse pentru a valida chestionarul intercultural, astfel
inc.it este posibilă compararea cantitativă a rezultatelor mai multor studii.
IsVleritor la chestionarul de evaluare a personalităţii NEO-PI-R, acesta a
Insl folosit pentru a compara structura factorială a modelului Big Five
m diferite contexte culturale. în toate studiile realizate, replicabilitatea
modelului a fost obţinută fără a întâmpina probleme.
Anterior, au fost prezentate diferenţele culturale în ceea ce priveşte
Ii ndura factorială a personalităţii. în concluzie, structura Big Five a
personalităţii poate fi regăsită cu succes intercultural atunci când sunt
adaptate chestionare de evaluare a personalităţii într-o nouă cultură (cel
mai bun exemplu este cel al NEO-PI-R). Totuşi, atunci când se testează
lepetabilitatea structurii personalităţii, având la bază o abordare psihole-
sleală, apelând la analiza factorială pentru analiza descriptorilor de per-
t«nulitate extraşi din lexicul unei societăţi, apar unele probleme: (1) fac­
il mi I deschidere spre experienţă nu este identificat şi (2) în unele cazuri
mi poate fi identificat nici factorul Nevrotism.

Diferenţe interculturale cu privire la trăsăturile de personalitate

In continuare, vor fi prezentate diferenţele individuale în ceea ce

pi iveşte trăsăturile de personalitate în funcţie de cultură, aşa cum au fost
ii lentificate în studiile de specialitate de-a lungul timpului. McCrae (2002)
a realizat un studiu în care a publicat şi comparat structura factorială, sco-
, i ii i ile T şi abaterile standard pentru cei cinci mari factori de personalitate
in 36 de contexte culturale.
McCrae (2002) afirmă că alte studii care au avut ca obiectiv identifi-
i .nea diferenţelor de personalitate interculturale au realizat acest lucru

I r - » - » J ------- » L - I ----- «
274 Tabelul 18. Scorurile T şi abaterile standard pentru 36 de contexte culturale în ceea ce
priveşte trăsăturile de personalitate (McCrae, 2002)

Factor
Grup N E 0 A C SD
Indonezieni 48,6 43,3 49,9 51,9 50,3 8,1
Indieni Telugu 52,3 43,5 44,0 55,9 54,0 8,1
Sud-africani de culoare 49,1 41,4 47,7 50,4 47,9 8,6
Zimbabweni 50,9 42,3 47,0 51,0 51,8 8,8
Malaysieni 54,2 42,5 46,6 58,5 54,2 8,9
Taiwanezi 51,5 42,0 50,2 54,5 48,1 9,2
Sud-coreeni 53,3 40,0 51,4 52,3 48,8 9,2
Danezi 46,5 52,8 46,5 52,0 47,5 9,3
Filipinezi 50,8 43,8 51,8 52,9 51,5 9,5
Portughezi 55,5 46,3 49,2 51,2 50,3 9,6
Chinezi din H.K. 53,3 37,6 49,2 54,6 49,2 9,7
japonezi 55,3 41,7 51,7 47,7 42,6 9,7
Indieni Marathi 49,1 40,7 51,4 56,7 55,7 9,8
Peruvieni 50,8 45,5 50,0 48,6 49,0 9,8
Ruşi 53,6 45,2 49,1 46,7 46,5 9,9
Americani 50,0 50,0 50,0 50,0 50,0 10,0
Olandezi 48,6 43,9 55,7 54,6 48,6- 10,2
Sud-africani 51,9 47,2 54,4 52,2 47,9 10,2
Norvegieni 47,4 53,6 51,5 49,9 45,7 10,2
Belgieni 53,0 47,7 51,8 50,0 46,6 10,3
Americani latini 49,5 47,5 51,2 47,1 51,6 10,3
Elveţieni germanici 53,2 48,5 58,9 47,0 49,6 10,4
Chinezi 53,1 44,5 48,3 47,8 50,3 10,5
Germani 52,8 47,3 56,7 49,1 46,7 10,6
Sârbi 51,1 47,6 56,0 48,4 51,7 10,7
Croaţi 52,8 45,1 49,0 47,5 53,2 10,8
Suedezi 46,3 50,6 46,0 56,5 45,7 10,8
Francezi 55,4 47,3 54,1 52,1 47,4 10,9
Austrieci 52,9 48,4 59,1 48,2 46,7 11,0
Canadieni 50,5 51,7 51,6 51,9 49,2 11,0
Tu rci 50,9 50,3 50,8 48,5 50,4 11,1
Spanioli 57,1 48,3 48,0 49,1 48,3 11,2
Italieni 55,6 46,6 52,6 48,9 50,4 11,6
Cehi 54,2 47,4 52,3 50,7 47,5 11,8
Unguri 53,7 47,1 53,7 47,9 50',0 12,3
Estonieni 49,7 49,9 52,6 50,8 49,6 12,8

i rr\ r\ n n
M I M A I A N I I I I • M I M A I I A O I R A l l - . \/l A n m i D i A w i u n r
ai ajutorul mediei pe fiecare factor de personalitate, însă acest lucru este A
posibil şi cu ajutorul varianţei şi abaterii standard. Pentru a surprinde
diferenţele interculturale autorul a calculat scorurile T şi abaterile stan­
dard pentru fiecare context cultural, având drept criteriu de referinţă
populaţia din Statele Unite ale Americii (M = 50, AS = 10). în Tabelul 18
se observă scorurile T şi abaterile standard pentru cele 36 de contexte
culturale ordonate în ordine crescătoare, în funcţie de abaterea standard.
Trebuie spus că valoarea abaterii standard din ultima coloană a tabe­
lului reprezintă media abaterii standard pentru toate cele 30 de faţete
ale NEO-PI-R. Pentru o uşoară înţelegere a diferenţelor interculturale,
McCrae (2002) a situat contextul cultural al Statelor Unite (populaţia de
referinţă) la jumătatea distribuţiei. Se observă, aşadar, că în prima jumă­
tate a distribuţiei s-au situat societăţile asiatice şi africane, în timp ce v a l­
abilitatea cea mai ridicată s-a obţinut pentru societăţile europene, acestea
situându-se în a doua jumătate a distribuţiei.
Rezultatele demonstrează că răspunsurile de tip autoevaluare la ches-
lionarul de evaluare a personalităţii NEO-PI-R sunt caracterizate de o
variabilitate mai ridicată în cadrul aceleiaşi culturi (intracultural) pentru
societăţile europene faţă de cele asiatice, unde variabilitatea răspunsuri­
lor este una scăzută. McCrae (2002) consideră că o posibilă explicaţie a
acestui aspect este că în societăţile colectiviste (aşa cum sunt multe dintre
cele asiatice sau aşa cum au fost până în urmă cu puţin timp patternurile
comportamentale fiind încă neschimbate, este descurajată existenţa unor
diferenţe individuale. Astfel, fie respondenţii evită să facă diferenţele
individuale cunoscute, acordând răspunsuri neutre, fie aceştia nu pun
accentul pe diferenţele individuale deoarece acestea nu sunt importan-
le intr-un context social de tip colectivist. McCrae (2002) afirmă că este
posibil ca, atunci când viaţa socială este guvernată de unele convenţii
sociale impuse de către societate, aşa cum se întâmplă în societăţile colec-
liviste, şi nu de preferinţele personale ale fiecărui individ, cetăţenii să nu
fie conştienţi de diferenţa existentă între introverţi şi extraverţi, deoa­
rece comportamentele specifice unor astfel de trăsături nu sunt expri­
mate liber în societate. De asemenea, autorul este de părere că aceste
diferenţe, în ceea ce priveşte variabilitatea trăsăturilor de personalitate
in cadrul aceleiaşi culturi, se pot datora pur şi simplu faptului că perso­
nalitatea celor din ţările asiatice este diferită faţă de personalitatea euro­
penilor. Astfel, este posibil ca asiaticii să fie caracterizaţi de profiluri de
personalitate asemănătoare, în timp ce, în cazul europenilor, diferenţele
individuale sunt mai accentuate1. Aşadar, autorul consideră că aceşti'
diferenţe se pot datora unor faeton genetici sau de mediu ce influenţează
formarea personalităţii.
/'/(> Un «iii studiu care a investigat diferenţele individuale cu privire la
trăsăturile de personalitate în cadrul mai multor culturi a fost realizat de
Schmitt, Allik, McCrae şi Benet-Martinez (2007). In cadrul cercetării, pe
lângă noile perspective metodologice ce facilitează compararea intercul
turală a datelor referitoare la trăsăturile de personalitate, autorii prezin­
tă şi date despre trăsăturile de personalitate colectate din 56 de societăţi,
în continuare, vor fi prezentate rezultatele obţinute de Schmitt, Allik,
McCrae şi Benet-Martinez (2007). Rezultatele acestui studiu au scos în
evidenţă faptul că există unele tipare semnificative în ceea ce priveşti'
cîiferenţele individuale referitoare la personalitate.
Astfel, autorii au identificat persoanele din Serbia şi Croaţia ca fiind
persoanele cu cel mai ridicat nivel al extraversiei. La polul opus, cele
mai introvertite persoane s-au dovedit a fi cele din Franţa şi Bangladesh.
Persoanele cu cel mai ridicat nivel al agreabilităţii sunt cele din Iordania şi
Republica Democrată Congo, iar cele mai puţin agreabile persoanele din
Japonia şi Lituania. Referitor la factorul conştiinciozitate, cele mai ridica­
te niveluri au fost înregistrate pentru populaţia din Republica Democrată
Congo şi Etiopia, iar cele mai scăzute în Japonia şi Coreea de Sud. In ceea
ce priveşte factorul nevrotism, cele mai ridicate niveluri au fost înregis­
trate în Japonia şi Argentina, în timp ce valorile cele mai scăzute au fost
obţinute în Republica Democrată Congo şi Slovenia. Cele mai crescute
niveluri pentru deschiderea spre experienţă au fost identificate Jn Chile şi
în Belgia, iar cele mai scăzute în Japonia şi Hong Kong. Pentru a observa
în detaliu şi alte diferenţe şi similitudini cu privire la factorii de persona­
litate, se poate consulta tabelul 19.

REZUMAT

Cu privire la chestionarele de evaluare a personalităţii, pe lângă dife­

ritele tipuri de validităţi ce trebuie asigurate pentru ca testul să poată
fi folosit cu succes în noul context trebuie asigurată şi validitatea inter-
culturală. Acest tip de validitate se referă la repetabilitatea modelului
de personalitate în diferite societăţi fără ca factorul cultural să aibă vreo
influenţă. Atunci când s-a investigat stabilitatea interculturală a trăsături­
lor de personalitate s-a avut, de obicei, în vedere modelul Big Five, dato­
rită notorietăţii acestuia. Cercetările care au studiat acest aspect se împart
în două mari categorii: (1) perspectiva emică şi (2) perspectiva etică.
Perspectiva emică are ca obiectiv identificarea unor constructe specifice
unei anumite culturi, făcând apel la lexicul fiecărei culturi..Perspectiva
etică are obiectivul de a verifica dacă acele constructe identificate într-o

VUMAI ANIŢEI • MIHAEI A CHRA1F •VI AD BURTÂVERDE •TEODOR MIHAILA ,

 O N N ON ON IN 00 fN 00 LO ON o LO fN

8 ,4 6
0

8 ,9 0

9 ,3 0
1 /1 3 LO s st LO R St (NJ LO R R nO ro LO R fN '• 1 ro
ON O n" CT O0 O n" oo" oo"
5 1—1 ON' ON 00" ON IN" 00 00 1 on" 00" on" In " ON 00 ON 00 ON
Tabelul 19. Diferenţe individuale cu privire la factorii de personalitate în 56 de societăţi (Schmitt, Ai <, McCrae şi Benet-Marr 'ez, 2007,
D e s c h id e re

ON st IN LO ON m N-
LT1 O 00 m ro S t IN NO O st fN
NO O
O IN 00 fN fN 1 1 ON
IN ON LO st 00 ro ON fN IN IN O vD NO ro NO £ LO ro ON ■ ' N
2 o" o" In '
oC 00 ' O n' 00" O n" IN" on" O n" O n" oo" oo" O o ' O n" oo" In " O n" 00" on" O n" 00" O n" st

m IN ON LO ON on no LO ON o ro O nO ON IN LO (NJ ro N- On ro oo
00 En O
O o (NI ro LO IN nO ro fN m io (NI r o ro O oo LO s St
2 v° -
o" O n" o ' ON" m" s t" o" OO O n" oo" s t " nO" oo" on" o" m" N" (NJ~ IN~ o " O n" oo" IN" oo"
111 st LO St LO LO LO st st st LO 5 N" N" LO IO N- LO N - LO N" LO si
N"

ON st oo St (NI IN nO 00 fN fN ON ON O (NI ON LO (N N- O LO O
L/l (N nO s t ON LO 00 tN ro O nO s t nO ro_ IN ON o ro IN ro '] 00 nO oO
< on~ oo" o o" on"
o o ' oo" O n" IN" O n" O n" O n" oo" no" oo ' in " i—i oo" nO" on" In " O n" oo' O n" 00 on" oo" O
N e v ro tis m

lo (N ON O O ON st OO On ON OO nO nT (NION (NJ (NJ ro N~ On ON On O

o_ O oo vO_ (N NO_ (NI nO LO ro LO nT ON IN O OO fN fN st O
2 O n" oo" ro " o " no" no"
lo " o ' O n' ro " o ' ro " Np r—H no" oo" 00" IN* (N cT m (N o"
LO st LO st LO LO LO st LO IO LO LO N" nT LO LO Nf- N- NT LO LO LO IO IO
N- LO

OJ VO N ON O NO (NJ oo ON LO oo oo ON NO nO ro NO OO In
OO O (NI nO LO NO O ro 0 0 nO
l/l n NO fN fN IN (NI IN m m LO ro_ nO_ N fN o 00
st O O nO
< O o o O
on" on" O n" O n" on" O n" oo" O n' O n" 00" on" O n" O n" oo" IN" O o o ' OO" O
O
u
c

t LO IN nn ro 00 IN oo LO fN O (NI ON IN N- no ro O nO (N LO
c vO oo_ N (NJ O ro NO
IN ro _ CD IN NO N O OO oo rn CD O n0_ (N LO N" LO ro
o 2 O0" cjn~ l o " no" NO" r o " io " LO [N
o io " o " on" O n" o " no" oo" fN lo" -sp lo " no" ro " O n" no" In "
st st st st st st St LO st st st LO N- ' nT Ni" LO LO Nf N- st N- St
st N