Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS :
Introducere………………………………………………………………………...2
Concluzii generale……………………………………………………………….61
Bibliografie………………………………………………………………………62
Anexe……………………………………………………………………………..64
2
Introducere:
Actualitatea cercetării :
Scopul :
Obiectivele :
Eşantionul experimental : este format din elevii claselor a X-a şi a XII-a, în număr total
de 25 de persoane, din cadrul Liceului Teoretic “B.P. Hasdeu” din oraşul Orhei.
Metode utilizate :
Structura tezei:
a) Modelul freudian
În primele sale modelări ale psihicului uman, Freud (1856-1939) a definit structura
personalităţii în termeni de inconştient, preconştient şi conştient - modelul topografic. Mai
precis, el a încercat să schiţeze o imagine a psihicului prin prisma nivelelor de conştiinţă,
considerînd că viaţa psihică poate fi descrisă prin concepte ce reflectă gradul de conştientizare a
unui fenomen. Astfel, Freud a identificat trei nivele ale conştiinţei: conştient, preconştient şi
inconştient. Conştientul se relaţionează cu toate acele fenomene de care noi sîntem "conştienţi"
la un moment dat. Preconştientul decupează fenomenele care pot deveni conştiente dacă ne
focalizăm atenţia asupra lor. Inconştientul circumscrie fenomenele inaccesibile conştiinţei şi care
nici nu pot fi conştientizate decît în condiţii cu totul speciale.
atrage atenţia asupra faptului că cele trei componente nu trebuie judecate ca trei compartimente
separate în mintea noastră; ele se îmbină precum secţiunile unui telescop sau culorile unui pastel.
Spre sfîrşitul anilor 1920, Freud realizează o integrare a celor două modele (structural şi
topografic), conferind astfel mai multă coerenţă tezelor sale descriptiv-explicative privind
personalitatea [ 21 ].
b) Modele neofreudiene
Prima desprindere clară de teoria analitică a survenit în anii 1930, cînd Gordon Allport a
început să lucreze la ceea ce acum este cunoscută ca fiind "teoria trăsăturilor". Allport susţinea
că Freud a supraaccentuat importanţa proceselor inconştientului, în loc să se concentreze asupra
aspectelor vizibile ale personalităţii: "Dacă vrei să ştii ceva despre o persoană, de ce n-o întrebi
mai întîi ?"
Allport credea că trăsăturile sînt unităţile de bază ale personalităţii. Conform teoriei sale,
trăsăturile au existenţă reală şi chiar fundamentare neurobiologică. Ele reprezintă dispoziţii
generale ale persoanei care sunt responsabile de consistenţa comportamentelor sale în diferite
7
situaţii. Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăţi: frecvenţă, intensitate şi gama situaţiilor
în care se relevă.
Eysenck a pus un accent foarte mare pe claritatea conceptuală şi pe măsurare. Din acest
motiv, el este considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei psihanalitice. Eysenck a
atras atenţia asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor,
necesitatea unei teorii uşor testabile şi deschise la critici, precum şi asupra importanţei stabilirii
fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături. La baza preocupărilor sale privind măsurarea şi
elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o metodă statistică numitг analiza factorială. Aceasta
este o tehnică ce debutează prin aplicarea unui mare număr de probe unei populaţii largi de
indivizi, întrebarea care se ridică este "La care dintre itemii acestor probe toţi indivizii vor
răspunde similar? ".Conform teoriei trăsăturilor, există structuri naturale în personalitate, iar
analiza factorială ne permite să le detectăm. Dacă dimensiunile evaluate (variabile, răspunsuri la
test, produsele activităţii etc.) evoluează împreună, adică dacă apar şi dispar împreună, se poate
conchide că ele se fondează pe trăsături comune, adică aparţin aceleiaşi unităţi funcţionale a
personalităţii. Analiza factorială presupune că acele comportamente care evoluează împreună
sînt relaţionale şi au în spatele lor trăsături comune (Ryckman, 1997).
Procesul descris conduce la factori, în acest caz la trăsături. Ele sînt etichetate prin
termenii acelei caracteristici care este comună tuturor itemilor sau comportamentelor aflate în
relaţie unul cu celălalt. Prin intermediul unor proceduri statistice suplimentare, Eysenck
determină dimensiunile ce stau la baza acestor trăsături. Aceste dimensiuni sunt numite de către
Eysenck tipuri [ 4 ].
1
Gerald Mattheus, Ian J. Deary, Marhta C. Whiteman “Psihologia personalitatii. Trasaturi, cauze, consecinţe”
8
Chiar şi cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de acord că lista de
4000-5000 de trăsături a lui Allport este greu gestionabilă, iar uneori chiar inutilă. Pare mai
rezonabil să tragem concluzia că natura umană nu poate fi atît de diversă şi că trebuie să existe
un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalităţii. Cattell şi-a bazat vastele
cercetări asupra dimensiunilor personalităţii pe aceeaşi tehnică statistică pe care a folosit-o şi
Eysenck - analiza factorială.El s-a străduit ca, utilizînd analiza factorială, să conducă psihologia
spre propriul ei "sistem periodic" (Ryckman, 1997) [ 4 ].
Rogers a evidenţiat importanţa interacţiunilor părinte - copil, în mod special acele tipuri
de interacţiuni care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al personalităţii care a pus
accent pe noţiunea de sine, care s-a dovedit ulterior a fi un concept foarte important şi intens
studiat. Ca şi Kelly, Rogers a atras atenţia asupra faptului că, în lumina noilor descoperiri, orice
teorie este limitată şi, ca atare, trebuie uneori să fie ignorată [ 4 ].
D. Alternativa behavioristă
demonstrînd că o fobie (frica iraţională faţă de un obiect sau de o situaţie, care nu este
periculoasă în mod obiectiv) poate fi indusă doar prin forţe externe. Watson a fost favorabil
impresionat de munca lui Pavlov.În acord cu procedura lui Pavlov, Watson a făcut experimente
cu un copil de 11 luni (Albert), care se temea doar de zgomote puternice. Watson i-a arătat lui
Albert un şobolan alb inofensiv, pe care Albert 1-a acceptat rapid şi cu care a început să se joace.
Ulterior, ori de cîte ori Albert vroia să se joace cu şobolanul, Watson, plasat în spatele copilului,
lovea puternic cu ciocanul o bară de oţel. După doar 7 reiterări ale acestei experienţe traumatice,
Albert a fost condiţionat: el arăta acum o teamă puternică faţă de şobolan, care nu numai că a
durat mult timp, dar s-a extins şi faţă de alte animale cu blană, ca de exemplu iepuri. De aici,
Watson a ajuns la concluzia că este greşit să relaţionezi psihopatologia cu cauze interioare,
precum conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego [ 4 ].
E. Teoriile cognitive
Fiecare dintre noi îşi creează propriile concepte, "predicţii" şi "ipoteze experimentale",
pentru a înţelege şi a se descurca în lumea în care trăieşte. Aceste concepte necunoscute, pe care
Kelly le-a numit constructe personale, sînt cele pe care psihologii trebuie să le înţeleagă, mai
degrabă decît să încerce să-şi impună propriile seturi conceptuale asupra întregii umanităţi.
Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezintă cheia înţelegerii teoriilor
personalităţii. Constructele nu sunt nici mai mult nici mai puţin decît conceptele personale ale
creatorilor lor, care se întîmplă să fie mai sistematice şi mai explicite decît ale majorităţii
oamenilor [ 4 ].
10
Rezumat
Nu există pînă acum nici o definiţie universal acceptată a personalităţii. Intr-o accepţiune
mai larg utilizată, personalitatea se referă la caracteristicile cele mai importante, relativ stabile în
timp, ale individului şi care justifică consecvenţa comportamentului său. Aspectele personalităţii
pot fi observabile sau neobservabile şi, respectiv, conştiente sau inconştiente.
11
Conceptul de trăsătură
Studierea prin metode ştiinţifice a trăsăturilor exploatează două aspecte ale cercetării
personalităţii:
Vom evidenţia trei aspecte mai importante ale istoriei trăsăturilor: influenţa gîndirii
clasice, primele lucrări ştiinţifice despre trăsături şi apariţia modelelor actuale ale personalităţii.
Printre primii creatori ai teoriilor actuale despre trăsături se numără Hipocrate (c. 460-377
î.Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Hr.) (Stelmack şi Stalikas, 1991).Concepţia hipocratică
despre etiologia stărilor de boală se baza pe teoria tumorilor sau a fluidelor corporale, şi anume
sînge, flegmă, bilă neagră şi bilă galbenă.În lucrările lui Galen umorile au devenit bazele
temperamentului. Termenii folosiţi de galen pentru temperamente, şi anume melancolic (cu
tendinţă spre depresie), coleric (cu tendinţă spre furie), flegmatic (cu tendinţă spre calm şi apatie)
şi sangvinic (cu tendinţă spre optimism şi încredere) s-au păstrat şi în limba engleză
actuală.atunci cînd umorile erau amestecate în mod echilibrat, rezulta un temperament
optim.Dezechilibrul ducea la boală fizică, dar şi tulburări mentale.
Webb (1915) a folosit în evaluarea capacităţilor mentale cinci factori: intelect, emoţii,
sociabilitate, activitate şi calităţi personale, consideraţi foarte asemănători cu dimensiunile
moderne ale personalităţii (Deary, 1996).
Conform teoriei personalităţii elaborate de Eysenck (1967, 1997), există trei factori ampli
ai personalităţii, şi anume nevrozismul (anxios, deprimat, sentimente de vinovăţie, tensionat,
iraţional, timid etc.), extraversiunea-introversiunea şi psihozismul (agresiv, rece, egocentric,
impulsiv, antisocial, dur, creativ etc.).
13
Modelul de cinci dimensiuni al lui Costa şi McCrae a obţinut recent un consens destul de
larg.Cele cinci dimensiuni sînt numite: “nevrozism”, “extraversiune”, “deschidere”,
“agreabilitate” şi “conştiinciozitate” (N,E,O,A şi C).
Tabela 1
Sintetizînd cele spuse mai sus putem afirma că o trăsătură psihică este o însuşire sau
particularitate relativ stabilă a unei persoane sau a unui proces psihic. Pe plan comportamental, o
trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli [ 4 ].
14
Concepţia că purtarea oamenilor depinde în mare măsură de una sau mai multe situaţii
respective este o concepţie alternativă, care a fost inspirată de teoria învăţării (Dollard şi Miller,
1950).Controversa „persoană-situaţie” derivă din existenţa a două alternative opuse, şi anume
comportamentul oamenilor este rezultatul dispoziţiilor durabile sau e rezultatul situaţiilor
respective (Carson, 1989).Studiul ambelor influenţe – rolul pe care îl joacă în comportament
persoana şi situaţia – este numit interacţionism, metodă la care subscriu cei mai mulţi dintre cei
ce se ocupă de cercetarea personalităţii.
Prin urmare, pentru a testa veridicitatea trăsăturilor, cercetătorul trebuie să testeze modul
în care oamenii acţionează într-o serie de situaţii relevante.De exemplu, pentru a demonstra că la
persoanele cu niveluri N mai înalte apare o anxietate mai evidentă înainte de un eveniment
stresant, cercetătorul trebuie să examineze anxietatea înainte de un examen important, şi nu
înainte de a merge la cinematograf – în afară de cazul în care se doreşte o situaţie de control.
Tabela 2
Temperamentul Componenta
Emotivitate
-Teamă Activarea simpaticului
Neîncredere, îngrijorare
Expresie temătoare
Evadare, evitare
-Furie Activarea simpaticului
Ostilitate trecătoare
Expresie furioasă, bosumflare
Agresare cu furie
-Suferinţă
Activitate Ritm
Vigoare
Rezistenţă
Sociabilitate Tendinţă de afiliere
Receptivitate cînd e cu ceilalţi
1) Puternic, dezechilibrat.
2) Puternic, echilibrat, mobil.
3) Puternic, echilibrat, inert.
4) Tipul slab.
18
S-a constatat că tipul general al SNC stă la baza celor 4 tipuri de temperament: coleric,
sangvinic, flegmatic, melancolic.Tipurile de temperament deţin anumite caracteristici, datorită
cărora se şi diferenţiază:
În dependenţă de faptul cum are loc interacţiunea trăsăturilor de caracter între ele, de tipul
de trăsături care predomină în activitatea omului diferenţiem grupele de tăsături: intelectuale,
emoţionale, volitive [ 24 ].
Stanley Hall a fost acela care a privit adolescenţa ca un fenomen psihologic de criză.Criza
personalităţii a fost considerată mult timp drept principala trăsătură a acestei perioade de
vârstă,fapt care a determinat pe unii autori să descrie în acest cadru o serie de "aspecte
specifice",determinate de tulburările adaptării adolescentului la mediu.
desvoltarea mai lentă a unor caractere sexuale secundare) pot duce la tulburarea echilibrului
personalităţii, o mare importanţă având "normalitatea"sexuală (mărimea sânilor, a penisului
etc).Aceste fenomene sunt necesare identificării sexuale a individului, depinde acceptarea rolului
de bărbat sau de femeie.Schonfield (1971) vede în aceste tulburări cauza creării unor conflicte
între generaţii [ 21 ].
strategia imaginii de sine a lui. Rousselet(1969) denumeşte această stare "criza morală" a
adolescetului şi ea ar fi prezentă la 2/3 din indivizi, caracterizându-se prin deviaţii afective şi
caracteriale.Cronologic criza ar debuta la 12-14 ani la fete şi la 14-16 ani la băieţi,dar ar putea
apare atât mai precoce cât şi mai târziu (16-18 ani) [ 13 ].
2. Problema identităţii propriu zise apare în faţa conflictelor interne care pot
determina o stare de izolare externă şi senzaţia de vacuum interior.Insuficienţa clarificării
propriilor valori îl fac pe adolescent inabil în a repudia sau a accepta anumite categorii de
24
5. Stabilirea unei identităţi negative apare atunci când evoluţia identificării a fost
nefavorabilă.In acest caz avem de-a face cu un tânăr revoltat, ostil care respinge în bloc
valorile contemporane, a oricărui rol social, chiar a originii sale etnice, a clasei sociale din
care face parte, a naţionalităţii, a rolului sexual, până la negarea identităţii şi chiar
schimbarea numelui.Identificarea negativă se poate exprima şi prin acceptarea perversă a
modelelor prezentate de către părinţi ca negative sau periculoase (viaţa de bandă, drogurile,
homosexualitatea, filozofii diferite sau periculoase etc) [ 21 ].
Selye introduce conceptul de stres propriu-zis în anii ’50, concept ce ocupă un loc
important mai întîi în medicină, apoi în psihiatrie. În concepţia lui Selye, stresul 2 nu este decât o
reacţie biologică şi generală, adică “o stare care se traduce printr-un sindrom specific,
corespunzător tuturor modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic” [ 14 ].
stresul, în sensul său activ, este o forţă care produce o tensiune: este vorba
de un stimul extern, fie fizic (zgomot, căldură, frig), fie psihologic (necaz, tristeţe);
stresul este înţeles ca rezultatul acţiunii exercitate de un stresor, agent fizic
şi/sau psihologic şi/sau social, asupra sănătăţii unei persoane (consecinţele biologice,
mentale şi psihice ale acţiunii acestui agent asupra sănătăţii persoanei);
stresul este concomitent agentul stresor şi rezultatul acestei acţiuni, în
diversele sale dimensiuni particulare; această semnificaţie este reţinută în numeroase
lucrări apărute după Hans Selye;
stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecinţele
somatice, ci ca apărare a funcţionării psihicului faţă de stimulările senzoriale şi motrice
[16].
2
După H. Selye, stresul este o caracteristică a materiei vii, lipsa totală a stresului fiind echivalentă cu moartea. Selye a introdus distincţia între
stres şi distres (termen din engleza medievală care semnifică necaz, dificultate, situaţie neplăcută) şi a identificat trei stadii în dinamica stresului.
3
J.B. Stora, Le stress, colecţia “Que sais-je?”, nr.2575, Paris, PUF, a 3-a ediţie, 1997.
27
Bazându-se pe diverse lucrări, Jonas şi Crocq propun următoarea definiţie: “Stresul este o
reacţie fiziologică şi psihologică de alarmă, de mobilizare şi de apărare a organismului (sau,
mai bine, a individului, a persoanei) faţă de o agresiune, o ameninţare sau chiar – s-ar putea
spune – faţă de o situaţie trăită neobişnuită4” [ 5 ].
O altă definiţie a stresului este cea propusă de Ph.Jeammet şi colaboratorii săi: “Noţiunea
de stres, în accepţia ei cea mai largă, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine
externă sau internă, care întrerupe echilibrul homeostatic. Această acţiune poate fi fizică, sub
forma stimulilor nociceptivi (temperatură, zgomot) sau a agenţilor traumatizanţi, infecţioşi sau
toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrării senzoriale şi cognitive, perturbarea
atingând în acest caz sistemul de relaţie al subiectului cu mediul său5.” [ 15 ].
Potrivit definiţiei din manualele de psihologie, stresul este „reacţia adversă pe care
indivizii o au în faţa tensiunii excesive sau a altor tipuri de solicitări la care sunt supuşi”. Cel
mai adesea, stresul este raportat la munca depusă.
Conform concepţiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viaţa cotidiană. Stresul
caracterizează o reacţie psihologică complexă extrem de intensă şi relativ durabilă a individului
confruntat cu noi şi dificile situaţii existenţiale [ 26 ]
Stresul reprezintă un aspect normal şi necesar al vieţii, aspect de care omul nu poate
scăpa. Stresul poate genera un disconfort temporar şi de asemenea poate induce consecinţe pe
termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi
bunăstarea acestuia, totuşi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravieţuire. Stresul se
poate concretiza în diminuarea normalităţii funcţiilor sau chiar în apariţia bolilor, dar poate ajuta
persoana aflată într-o stare de pericol şi contribuie în accentuarea achiziţiilor [ 28 ].
4
C. Jonas, L. Crocq, Les conséquences cliniques du traumatisme psychique, Nervure, vol.9, nr.6, 1996, p.23–28.
5
Ph. Jeammet, M. Reynaud, S. Consoli, Psychologie médicale, Paris, Ed.Masson, 1989, p.183–185
28
În faza de început a cercetărilor sale, H.Selye a fost tentat să definească stresul ca fiind
gradul de uzură şi suferinţă a organismului provocat de modul de funcţionare sau de leziuni.
Preluând ideile lui Hipocrate care considera că boala nu este numai suferinţă, ci şi uzură,
vătămare, efortul pentru a reveni la starea normală, Selye descoperă mecanismele de adaptare a
organismului la acţiunea agenţilor stresori identificând astfel reacţiile de apărare ale
organismului, şi anume sindromul general de adaptare [ 6 ].
6
P.P. Neveanu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.Albatros, 1978.
7
R. Floru, Stresul psihic, Bucureşti, Ed.Enciclopedică, 1974, p.24.
29
Contraşoc
Nivel normal
Şoc
de rezistenţă
Prin urmare stresul reprezintă starea de conjuncţie rezultată din acţiunea agentului stresor
şi capacitatea de adaptare a organismului. Cu cât o persoană se află mai frecvent în starea de
alarmă sau de rezistenţă, cu atât este mai mare riscul instalării epuizării cu toate consecinţele sale
negative.
Dacă accentul este pus pe situaţie, pe factorii generatori ai stresului, de această dată se are
în vedere caracterul lor neobişnuit, neaşteptat, chiar agresiv care ameninţă starea normală a
organismului [ 9 ].
Datele din literatura de specialitate subliniază coexistenţa mai multor modele ale
stresului psihic (teoria evenimentelor stresante de viaţă, teoria cognitivă a stresului (modelul
interacţionist), teoria vulnerabilităţii individuale (tip A, grad de nevrotism), modelul ecologic,
modelul cultural etc. Ne vom opri asupra primelor două teorii, considerate a fi mai importante în
explicarea stresului.
1. Teoria evenimentelor de viaţă. Suportul social
Începutul cercetărilor evenimentelor de viaţă se leagă de publicarea în 1967 a metodelor
de cuantificare a acţiunii acestor evenimente prin scalele de evenimente de viaţă ale lui Holmes
şi Rahe, care afirmă că cele mai diverse schimbări de viaţă (respectiv moartea partenerului,
mutarea, schimbarea locului de muncă, divorţul etc.) atrag după sine importante reacţii de
adaptare ale individului. Dacă acestea nu se declanşează, deoarece cerinţele depăşesc resursele
obiective şi/sau subiective ale individului, pot apărea ca urmare decompensări psihice şi/sau
fizice.
Rezultatele unor cercetări, precum cele ale lui Olinger, Kuiper & Shaw (1987), Kuiper şi
Olinger (1986) ş.a. studii, evidenţiază că resursele şi competenţele individuale (comportamentul
de coping) decid asupra faptului dacă o interacţiune între organism şi agenţii stresori duc la
consecinţe patologice.
Într-o serie de lucrări (Brown & Harris, 1978; Brown & Prudo, 1981; Costello, 1982;
Roy, 1978; Solomon & Bromet, 1982 etc.) se poate evidenţia o schimbare de accent care se
îndepărtează de la orientarea asupra acţiunilor negative ale evenimentelor de viaţă spre
focalizarea asupra relaţiei dintre suportul social deficitar şi sănătate, (Fiedler, 1991). Au fost
formulate două ipoteze:
Dar, după cum afirmă Schwartzer & Leppin (1989) în urma unei meta-analize a 70 de
studii empirice, interdependenţele susţinute între valorile unor tulburări apreciate ca consecinţe
ale stresului psihic şi variabilele suportului social pot fi numai parţial întrevăzute deoarece ele
apar ca inconsistente.
2. Teoria cognitivă
Conform fondatorilor acestei teorii (Lazarus, McGrath, Sells, Kasl, French, Cobb,
Caplan, ) stresul psihic apare ca un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre solicitările
impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns.
Pentru a descrie stresul psihic, Lazarus introduce următoarele concepte: ameninţarea
(treath), evaluarea (appraisal) şi ajustarea (coping).
Se arată că stresul psihic se produce atunci când se anticipează ameninţări, reale sau
imaginate, asupra: integrităţii fizice; a stării psihice pozitive şi a relaţiilor interpersonale şi
sociale . De asemeni, se face distincţia dintre anticiparea ameninţării, ce are un caracter
subiectiv, şi confruntare, ca fenomen obiectiv. Studiile realizate conchid că anticiparea este mai
intensă în reacţii psihofiziologice decât confruntarea . Acolo unde nu există momentul
anticipativ, reacţiile psihofiziologice pot să apară după confruntare.
Stimulii rezultaţi din anticiparea ameninţării sunt apreciaţi de individ ca nocivi, neutri sau
benefici prin procese cognitive de evaluare, înţeleasă ca activitate mentală ce implică judecăţi,
raţionamente, deducţii, discriminări, opţiuni prin care datele sunt asimilate într-un anumit cadru
cognitiv. Lazarus distinge trei momente ale evaluării:
32
1) Evaluarea primară - prin care situaţia este definită ca dăunătoare sau nu,
finalizîndu-se printr-un sentiment de încredere în forţele proprii sau, dimpotrivă, de
neputinţă. Exista trei tipuri de evaluare primara: irelevantă, benignă-pozitivă si stresantă:
a) Atunci cînd un eveniment nu are nici o importanţă pentru starea de
sănătate a persoanei, poate fi considerat irelevant, deoarece nimic nu se pierde
sau se caştiga în acea tranzacţie.
b) Dacă rezultatul evenimentului este interpretat ca fiind pozitiv,
atunci au loc evaluări benign-pozitive. Aceste evaluări sunt însoţite de emoţii
plăcute precum bucuria, dragostea, fericirea, starea de calm, pace etc.
c) Evaluările stresante se refera la un rău, o pierdere, ameninţare
şi/sau competiţie. Amenintarea cuprinde potenţialul către rau sau pierdere,
competiţia înseamnă un potenţial pentru dezvoltare personală, simţul puterii sau
cîştig, iar răul-pierdere presupune un prejudiciu care a avut loc deja, ca de
exemplu un prejudiciu intr-o relaţie de prietenie sau la adresa stimei de sine.
Clasificarea stresului
Stresul este o stare a organismului care rezultă din interacţiunea, confruntarea unică sau
repetată a individului cu situaţia8. O situaţie poate fi stresantă pentru majoritatea oamenilor, dar
ea poate să nu fie evaluată şi trăită în acelaşi mod de o persoană sau alta9.
Unii indivizi sunt capabili să se adapteze mai eficient. Un stresor îi capacitează pe unii să
achiziţioneze mai mult şi le poate structura viaţa într-un mod foarte interesant. De exemplu,
mulţi indivizi învaţă şi studiază mai bine în condiţii de stres ale unui examen viitor. Înfăptuirea
căsătoriei sau pierderea locului de muncă, deşi destul de stresante, pot conduce la
reîmprospătarea relaţiilor şi la o mai mare emulaţie.
Alte persoane nu se adaptează tot atât de bine şi acest fapt are ca rezultat nu numai o
slabă performanţă şi o productivitate scăzută, ci şi îmbolnăvirea, dereglarea homeostaziei.
Angajaţii care au foarte mult de lucru sau multe responsabilităţi, nu numai că-şi realizează
sarcinile într-un mod inadecvat, dar se pot chiar îmbolnăvi. Sau, o persoană incapabilă să suporte
decesul soţului, poate cădea în depresie, îşi va neglija munca şi va face lucruri ce îi pot periclita
sănătatea, poate chiar viaţa.
Aşadar, stresul poate avea efecte atât pozitive, cât şi negative. Stresul pozitiv (eustres)
este cel care acţionează ca factor energizant, ajutând persoana să abordeze situaţiile ca pe nişte
provocări, într-un mod mult mai eficient. În cazul stresului negativ (distres) organismul
supramobilizat refuză să revină la starea normală, individul fiind nervos, gata de reacţie, are
tensiunea arterială crescută şi musculatura încordată. Cu alte cuvinte această formă de stres se
dovedeşte a fi o greutate asupra mentalului şi a organismului [ 6 ].
Cu toate acestea, din cercetările efectuate până în prezent s-a constatat faptul că ambele
forme de stres pot fi dăunătoare dacă sunt menţinute timp îndelungat.
8
. R. Floru, Stresul psihic, Bucureşti, Ed.Enciclopedică, 1974.
9
R. Floru, op.cit., p.22.
35
Tipul de stres prelungit indus de către stresorii cronici se dovedeşte a fi nociv într-un
mod special. Adesea, stresul cronic erodează capacitatea persoanei de a se adapta şi poate
conduce la probleme serioase de sănătate. Chiar dacă stresul cronic se dovedeşte a fi greu de
controlat, totuşi efectele sale pot fi diminuate într-o oarecare măsură dacă persoana agresată
primeşte un puternic suport social provenit din partea grupului ce îl înconjoară. Studiile indică
faptul că, aceste grupuri pot îmbunătăţi statusul mental dezechilibrat, de genul depresiei şi
stărilor asociate unui risc accentuat de îmbolnăvire, cum ar fi: presiunea sanguină ridicată şi un
nivel de colesterol accentuat [ 6 ].
Sursele de stres
La toate acestea se pot adăuga şi situaţiile caracterizate prin acţiuni cronice ale agenţilor
fizici (temperaturi extreme, umiditate, zgomot) sau alte împrejurări care slăbesc rezistenţa
organismului (boală, lipsă de somn).
Agenţii stresori sunt factori nocivi sau stimuli psihici cu semnificaţie afectivă puternică.
Multitudinea acestor factori provocatori de stres a impus clasificarea lor în funcţie de anumite
criterii, astfel11:
10
J. Weitz, Psychological research needs on the problems of human stress, în J. McGrath, Social and psychological factorus in stress, New
York, Holt, Rinehart and Winston, 1970.
11
T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, Managementul organizaţiei, Bucureşti, Ed.Holding Reporter, 1995, p134.
38
Cercetările desfăşurate de-a lungul vremii au evidenţiat existenţa unei lungi liste a
cauzelor generatoare de stres, care grupate după natura lor, apar sub forma conflictelor ce pot
fi12:
a) conflicte familiale:
12
T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, op.cit., p.137.
40
La copii şi adulţii tineri cu vîrsta între 6 şi 18 ani chiar şi un singur episod de stres
important poate cauza daune pe termen lung ale funcţiilor cognitive [ 10 ].
Stresul care determină reacţiile psihice se poate manifesta sub una din următoarele
forme:
-stres moderat care determină reacţii cu durată de câteva ore sau zile şi unde de
asemenea nu este nevoie de intervenţia medicului;
-stres sever, care determină reacţii intense şi de durată şi în care se impune o asistenţă
psihologică sau medicală;
După cum se poate observa majoritatea reacţiilor psihice la situaţiile stresante nu pot fi
considerate patologice, din contra ele pot contribui la "oţelirea" caracterului.În funcţie de
contextul în care sunt trăite situaţiile, putem asista fie la o sensibilizare, cu apariţia unor reacţii
exagerate, patologice, fie la fenomenul de obişnuinţă, care duce la creştera puterii mecanismelor
psihologice adaptative [ 29 ].
reacţiile pun în mişcare tendinţe mai mult sau mai puţin inconştiente, terenul hiperreactiv
ducând la o reactivitate psihică mai importantă [ 14 ].
Numeroase crize ale vieţii (pierderi, divorţ, perturbări ale vieţii profesionale etc.) sunt
adesea rezolvate de către persoana însăşi, sau cu ajutorul altora (mai grave sunt tentativele de
sinucidere).Adeseori se preferă un diagnostic simptomatic care să acompanieze diagnosticul
situaţiei disturbatoare (depresia de doliu,de exemplu).
3.În această fază sunt mobilizate toate resursele interne şi externe.Mediul exterior este
explorat şi apare procesul de reconstrucţie a unei lumi noi, a unor noi relaţii.
Coleman şi Broen (1972) descriu şi ei tot în acest cadru 4 faze ale reacţiei acute:
Reacţiile depresive prezentau tabloul clinic al unor depresii de diferite intensităţi. Fondul
depresiv se exprima adesea prin : inactivitate, oboseală, emotivitate ,scăderea apetitului, pierderi
în greutate.Depresiile apăreau imediat după un eşec, când persoanele deveneau inactivi, emotivi,
anorexici.Dacă starea se prelungea depresia era mai evidentă, subiecţii se închideau în sine, erau
irascibili şi suspicioşi.
Stările de afect patologic s-au manifestat imediat după psihotraumă, sub forma unor
stări de agitaţie şi nelinişte psihomotorie, a impulsivităţii, tendinţelor de autodistrugere (până la
automutilare), reacţii vazomotorii, plâns, ţipete etc.Agitaţia marcată şi reacţiile vegetative erau
intense.Adeseori subiecţii prezentau o stare de obnubilare, uneori cu stare de amnezie asupra
episodului.
Reacţiilele isterice s-au prezentat sub forma unei game polimorfe de tulburări
psihice, inclusiv de disociere a conştiinţei, agitaţie, desorientare, stări de panică anxioasă, diferite
forme de conversiune.
Reacţii agresive şi antisociale apar la unii adolescenţi care după stres devin cruzi,
agresivi, autoritari, dar fără a resimţi sentimentul de vinovăţie.
45
Reacţii psihogene psihotice apar mai ales sub forma unor stări confuzionale cu
anxietate şi depresie.
Reacţii psihogene la suferinţa fizică pot apare în situaţii când pacienţii trec prin
situaţii somatice dificile (de exemplu crize astmatice).Reacţiile se caracterizează prin
anxietate,panică,având uneori caracter acut.
Investigaţii în domeniul stresului au fost realizate de mai mulţi autori, printre care se
numără şi Cornel Havârneanu13, utilizînd efectul Stroop pentru construcţia variantei
computerizate a testului de reactivitate în situaţii de stres.Aceasta consta într-o probă, la care
subiecţii dădeau reacţii motrice pentru nume de culori, culori şi în situaţia de interferenţă nume-
culoare.Culorile folosite au fost reduse la trei (faţă de varianta originală ce conţine cinci culori)
şi s-a cerut subiecţilor să reacţioneze cît mai rapid posibil printr-o apăsare a unei taste cu mîna
dreaptă pentru verde, cu mîna stingă pentru roşu şi cu ambele mîini pentru culoarea albastră.
S-a constata că subiecţii afectaţi de situaţiile stresante manifestă, fie tendinţa de a mări
timpul de reacţie, fie tendinţa de a produce mai multe erori, fie ambele tendinţe.Prin îmbinarea
acestor două modalităţi de reacţionare au rezultat patru cazuri posibile:
13
Lector, Catedra de Psihologie, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi
47
Un alt studiu, realizat de Silvia Malic, prezintă o încercare de analiză a relaţiei dintre
stresul psihic şi patologia cardiovasculară în contextul rolului factorilor biologici şi psihosociali
în geneza afecţiunilor coronariene.Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 60 de subiecţi-pacienţi
internaţi în Centrul Republican de Cardiologie.
Scopul principal al cercetării a fost orientat spre evaluarea diferitor caracteristici ale
personalităţii bolnavului cardiovascular, a implicării lui în stres şi a modului de menajare a
stresului de către această categorie de bolnavi.
1) În stare de boală oamenii recurg mai fregvent la mecanisme de coping mai simple,
tinzînd mai mult spre evitarea situaţiei, decît spre confruntarea şi rezolvarea ei în mod
constructiv.Mecanismele cognitive de coping14 pot fi plasate în locuri diferite pe axa:
Evitare
Confruntare
14
S. Malic. Rolul factorilor de personalitate, a stresului psihic şi mecanismelor de coping la stres în etiologia şi patogeneza afecţiunilor
coronariene / Silvia Malic // Revista de psihologie, V 2003, N.3-4, p.177-189
48
represie.Deasemenea s-a constatat că femeile vor trăi mult mai intens în plan emoţional
fenomenele legate atît de sănătatea proprie, cît şi de relţiile interpersonale, ceea ce duce
la activarea exagerată a mecanismelor biohumorale şi, ca rezultat, la apariţia bolilor
cardiovasculare.
3) Pacienţii cu un nivel de instruie mai înalt (studii superioare şi medii de specialitate) obţin
scoruri mai înalte la intelectualizare şi raţionalizare, iar cei cu nivel mai scăzut de
dezvoltare intelectuală (şcoală medie) vor apela la celelalte mecanisme de coping:
represie, proiecţie şi negare.
Cercetarea întreprinsă a scos în evidenţă diferenţe semnificative între diferite variabile
aşa cum sînt: sexul, vîrsta, nivelul de instruire, diagnoza, nivelul stresului, neurotismul,
extra/introversiunea şi mecanismele de coping cognitiv. Evaluarea acestor variabile permit
posibilitatea de predictibilitate, de exemplu: femeia-coronariană de o anumită vîrstă va fi
nevrozată, va adera mai frecvent la un anumit mecanism de coping şi va apărea cu o anumită
diagnoză cardiovasculară, fapt ce oferă posibilitate de a recomanda anumite măsuri de profilaxie,
consiliere, psihoterapie, ca în rezultat să se evite boala cardiovasculară prin învăţarea unui nou
model comportamental [ 8 ].
a. Una în care boala este declanşată aparent exclusiv de factorul psihogen.Este cazul
hipertensiunii arteriale care apare brusc după un stres major (divorţ, conflicte
profesionale etc.);
b. Boala este declanşată de un complex de factori etiologici, care acţionează sumativ cu
stresul psihic.Se apreciază, de asemenea, că stresul psihic poate influenţa ritmul
proceselor evolutive ale unor boli interne deja constituite.Este cazul puseelor de ulcer
gastric, stări alergice.Nu este exclusă nici situaţia în care stresul psihic participă ca factor
declanşator direct al decesului.
49
Capitolul III
Investigaţia dată prezintă o încercare de analiză a relaţiei dintre stresul psihic şi trăsăturile
de personalitate în contextul rolului factorilor psihosociali în declanşarea stresului.Accentul este
pus asupra reacţiilor psihice la situaţii de stres privite ca fiind tipice oamenilor ce deţin anumite
trăsături de personalitate.
bacalaureat, cea din urmă reprezentînd scopul primordial al absolvenţilor liceului.În acest fel
subiecţilor li s-au creat condiţii de stres psihic ce impun intensificarea emoţiilor şi trăirilor
psihice şi adoptarea unui model de comportament ce ar face faţă situaţiei.
Pentru clasa a X-a a fost folosită aceeaşi metodică cu diferenţa privind scopul evaluării.
Subiecţilor li s-a spus că începînd cu acest an (2009) clasele a X-a vor fi supuse unor testări,
rezultatele cărora vor fi baza în luarea deciziei de către Ministerul Învăţămîntului privitor la
admiterea la examenele care vor avea loc în septembrie 2009, examene care vor fi decisive
pentru inaugurarea în clasa a XII-a sau finisarea studiilor liceale cu clasa a XI-a şi obţinerea unui
document de finisare incompletă a studiilor liceale.Pentru clasa a X-a a fost indus un moment de
neclaritate reeşind din faptul că nu se presupune examinarea pe materie şcolară la finisarea
anului de studiu.Subiecţilor le-au fost administrate aceleaşi probe ca şi elevilor clasei a XII-a.
adaptează uşor la noile condiţii, activizîndu-şi capacităţile personale, dar îi este necesar
mai mult timp pentru a trece la activităţi.Subiecţii melancolici se deosebesc prin trăiri
emoţionale intense ce îngreunează concentrarea atenţiei şi activizarea resurselor
personale.Îi stresează tot ce e nou chiar dacă încă nu ştiu despre ce merge vorba.Este
pasiv în îndeplinirea însărcinărilor fiind convins din start că rezultatele vor fi rele şi poate
renunţa la ele dacă i se pare că a greşit undeva.În timpul cît este judecat îşi păstrează cu
greu cumpătul, se intimidează şi se închide în sine.Cu apariţia situaţiilor stresante pierde
orice pornire de a face faţă situaţiei, devine pasiv, indispus, deprimat.Are nevoie de mai
mult timp şi susţinerea persoanelor apropiate pentru a se adapta la situaţie.
6. S-a observat că persoanele de sex masculin se manifestă ca fiind mai
calmi în situaţie de stres, mai activi şi mai energici decît persoanele de sex feminin.Sînt
gata să opună rezistenţă factorilor stresori avînd încredere în forţele şi aptitudinile proprii,
să-şi activizeze resursele întru înfruntarea situaţiilor stresante.Se presupune că acest fapt
se datorează stereotipului conform căruia bărbaţii trebuie să fie puternici, să opună
rezistenţă şi să apere sexul slab sau măcar să pară a fi aşa în prezenţa reprezentanţilor
sexului frumos.
Aceste afirmaţii au fost posibile în urma analizei rezultatelor testării care sînt prezentate
mai jos:
Este necesar de precizat faptul că termenii de mai sus se analizează nu din perspectiva
rezultatului benefic asupra personalităţii, ci mai degrabă din posibilitatea personalităţii de a face
faţă condiţiilor stresogene ce nu pot fi modificate brusc.
Concluzii generale :
În încheiere putem afirma că ipoteza iniţială a cercetării date despre prezenţa anumitor
relaţii dintre trăsăturile de personalitate şi reacţiile la stres, în general, sa adeverit.Însă, luînd în
consideraţie complexitatea şi ambiguitatea relaţiilor ce există între psihicul omului şi reacţiile
sale somatice, pentru precizarea şi concretizarea lor sînt necesare cercetări ulterioare.
Bibliografie :
25. www.medgate.ru
26. www.medlinks.ru
27. www.mosmediclinic.ru
28. www.psychiatry.ru
29. www.psychiatry.ua
64
Anexe:
Anexa 1
P
E
ANXIETATEA CA STARE
R
-Senzaţii subiective de F
Agenţii de stres nelinişte Activităţi de O
externi procesare M
-Excitaţia sistemului nervos A
autonom N
Ţ
Ă
Anxietatea ca
trăsătură
-Diferenţe individuale din
punct de vedere al
înclinaţiei către anxietate
65
Anexa 2
Evenimentul P
puncte
1. Decesul unuia dintre soţi 2
100
2. Divorţ 7
3
3. Separarea conjugală 6
5
4. Timp petrecut în închisoare 6
3
5. Moartea unei rude 6
apropiate 3
6. Îmbolnăviri sau accidente 5
3
7. Căsătorie 5
0
8. Concediere 4
7
9. Reluarea vieţii conjugale 4
5
10. Pensionarea 4
5
11. Schimbări în starea de 4
sănătate a familiei 4
12. Graviditatea 4
0
13. Probleme sexuale 3
9
14. Sosirea unui nou membru 3
în familie 9
66