Biata Mărioara

Posteminescianismul feminin e făcut aproape numai din suferinţă. Stilul

suferitor e general şi poetesele se exersează strict în durerea de părăsire. Toate
suferă peste poate, jelesc permanent de amor şi se hrănesc numai cu deziluzii (ce-i
drept, nu doar primele noastre poete suferă - deşi ele mai amarnic, fără anestezice la
retorism - ci şi ultimele; optzecistele au reciclat suferinţa în isterie iar după ele
urmează numai decepţii fruste, din care nici măcar dragostea cea mai concretă nu le
sloboade; dacă ar lua cineva poezia feminină română drept material de psihanaliză
naţională, bărbatul român ar reieşi ba insensibil şi cinic, deşi seducător, ba
decepţionant în potenţă şi fără gust de ritual). E o suferinţă obligatorie, desigur, ca
reţetă de artă, un melodramatism de modă, de comandă publică imediată la care se
răspunde prompt şi adecvat, cum zice Mircea Scarlat despre cel al Mariei Cunţan,
„ale cărei versuri sentimentale sînt o expresie a mentalităţii publicului căruia i se
adresa Sămănătorul”.1 Dar printre atîtea poetese necăjite din cauza exigenţelor
lacrimogene ale conceptului de artă, unele sînt chiar fiinţe nefericite. Cel puţin aşa
ne-o evocă Octavian C. Tăslăuanu pe Maria Cunţan, atunci cînd îşi propune să
vorbească despre „vestalele Luceafărului”: „o pasăre rănită, cu aripile frînte,
aruncată de vijelia vieţii într-o pădure pustie. O fiinţă a nimănui”2 pe care o
întîlneşte în parcul sibian „pe sub arini”. Aşa o evocă şi Iorga, în necrologul său din
Oameni cari au fost: ca pe ”un suflet blînd şi bun care n-a avut parte în viaţă de nici
un noroc”, ca pe o femeie abandonată de toţi şi care moare „de oftica bătrîneţelor
foarte înaintate”, încheind astfel ”un frumos talent poetic, minor, făcut tot din
sinceritate şi simplicitate”.3 Nu mai fericită i s-a părut istoricului nici înainte, pe
vremea cînd era mai entuziasmat de versurile ei în care se strînsese „o viaţă de
gînduri triste, de nădejde moartă, de lacrime care cad în tăcerea supunerii”. „O
viaţă foarte mică, preciza Iorga, dar în care se luptă un suflet puternic” 4 şi din ale
cărui corzi au ieşit cîteva „cînturi care pot sta printre cele dîntîi ale literaturii
noastre”.5 Fireşte, cînd Iorga zice „literaturii noastre” el se gîndeşte în primul rînd
la cea a Sămănătorului, singura sănătoasă în epocă. Pe vremea cînd a întîlnit-o
Tăslăuanu poeta era destul de tînără încă (deşi nu foarte), de unde se poate deduce
că nefericirea a însoţit-o, într-adevăr, cu mare fidelitate, nefiind doar temă de
bovarism literar.
Maria Cunţan se află şi ea pe o completare, din 1908, a “listei lui Maiorescu”,
o listă care se tot lărgeşte uşor, la fiecare reeditare a “Cercetării critice”.6 Lui E.
Lovinescu, poezia ei, strînsă în două tomuri de aproape 600 de pagini,7 i se pare însă
o simplă criză de juneţe blocată şi extinsă asupra întregii vieţi: “Că orice tinereţe
trece printr-o criză poetică e un fenomen comun, dar că această criză se poate
prelungi pînă la bătrîneţe şi prezenta sub forma a două masive volume e mai rar şi
aproape inexplicabil: atîta muncă se poate, aşadar, risipi în sforţări inutile din
îndemnul înşelător al glasului firii /…/ - glas căruia îi mai trebuia talent şi chiar
gramatică pentru a se realiza estetic”.8 Aşezată la locul ei, în capitolul
“Sămănătorismul, cimitir al poeziei române”, poezia Mariei Cunţan a primit însă,
mai înainte, încurajări prestigioase (deşi poate mai degrabă de suflet decît critice).
Sextil Puşcariu îi admira „sentimentele /.../ atît de adevărate, intensive în iubire,
duioase în rezemnare, curajoase în jetfirea de sine, gingaşe şi-n acelaşi timp adînci”;
deşi vedea că poeta „nu e multilaterală”, agrea „tonul” „atît de sincer în cît ne
atinge întotdeauna”, îndeosebi prin faptul că „înaintea noastră apare femeia, care
nu doreşte a fi altceva de cît femeie”; în fine, printre influenţele lui Coşbuc,
Eminescu şi Goga – Sextil îi găsea, totuşi, “o notă originală”.9 Şi mai entuziast faţă
de această “elevă a lui Coşbuc” se arată Ilarie Chendi, în lectura căruia Maria
Cunţan are prioritatea absolută a “notei feminine” în poezia noastră: “în poeziile
Mariei Cunţan întîlnim întîiaşi dată nota feminină, cu sinceritatea sufletului
feciorelnic şi neprihănirea simţirilor, care ridică valoarea estetică a poeziei lirice
scrisă de femei”.10 Poeta (pe care şi Chendi o întîlneşte tot în parcul “pe sub arini” şi
al cărei “cenaclu” l-a frecventat), “atît de palidă, de puţină şi de slăbuţă /…/ încît ai
crede că e soră cu frunza de toamnă”,11 e adevărata vestală a altarului ridicat în
casa părintească în cinstea lui Coşbuc.12 Influenţa acestuia e pretutindeni, desigur –
“aceeaşi formă, aceeaşi manieră, aceleaşi genuri” – dar “fondul /…/ se deosebeşte
radical de acela al maestrului, căci e un suflet mai subiectiv şi mai pesimist”.13 Deşi
prinsă în mrejele lui Coşbuc, poeta “are o simţire proprie, o gîndire originală”, 14
care se văd cu deosebire în poezia de dragoste. O dragoste adolescentină, aflată abia
la primii fiori, dar care trăieşte deja drama “singurătăţii”. Iubirea Mariei Cunţan,
zice Chendi, “nu e patima clocotitoare, nici rafineria femeii moderne, nu e nici o
înşirare de vaiete dintr-o inimă înfrîntă, ci mai mult întîiul vis de noroc, întîiul dor
de iubire al copilei caste".15 (Asta, însă, puţină vreme, căci îndată poeziile vor trece
pe programul exclusiv de suferinţă). “Naive şi sincere, exprimînd teama de farmecul
necunoscut al iubirii”, poeziile Mariei Cunţan trag foloase din această sinceritate,
pentru că tocmai ea o ridică “deasupra producţiunilor celor mai mulţi lirici
tineri”.16 Cu deosebire e performantă Maria Cunţan în idile, iar cele scrise de ea
“pot sta alăturea de tot ce s-a creat mai de seamă în literatura noastră”, beneficiind
de “o limbă simplă şi o formă uşoară”.17 Toate aceste omagii şi admiraţii ale lui
Chendi se vor reduce la un simplu rînd în Istoria… lui Călinescu, de unde poezia
Mariei Cunţan rezultă “inactuală şi simplistă”. 18 Adevărul e că Maria Cunţan
stîrneşte entuziasm numai la ardeleni (cu excepţia lui Iorga, dacă se pune), ceea ce
poate fi semn de entuziasm de castă provincială solidară. Deja Ibrăileanu cam
ironiza spusele lui Chendi şi considera că „d-ra Maria Cunţan are un suflet simţitor,
aş putea zice prea simţitor. Şi fiindcă are un suflet prea simţitor, poeziile sale sînt un
cîntec interminabil al durerii.”19 Al durerii toarse una-ntruna şi apăsînd tare pe
accelaraţia retorică, astfel încît „e atît de îndurerată această poetă, încît nu vede, nu
aşteaptă, nu doreşte decît moartea. S-ar părea că idealul său e moartea.”20 Deşi
tristeţea pustieşte poemele, G. Ibrăileanu îi retrage nota de pesimism („d-ra Maria
Cunţan nu este pesimistă”)21, întrucît nu-şi ridică suferinţa la viziune – nu
generalizează, zice Ibrăileanu -, ci o ţine în limite strict personale (biografice). Peste
toate, e vorba doar de „declararea durerii, şi nu /de/ întruparea ei în imagini”22, căci
poetei îi lipseşte orice forţă plastică. Sînt aproape ultimele vorbe bune spuse despre
poezia Mariei Cunţan, care va trece, pe neobservate, în uitare. Tot o ardeleancă
(Livia Grămadă) e cea care îi va concede „o graţie vetustă”, deşi poeziile sînt „facile,
fără profunzimi” (cu toate că „de o delicată feminitate”). 23 Pînă şi exegeţii ideologiei
sămănătoriste şi ai fenomenului sămănătorist, cînd dau – altminteri, inevitabil –
peste ea se arată sătui şi o expediază la grămada „dezrădăcinaţilor” (ceea ce Maria
Cunţan era, desigur, ba chiar în sens destul de absolut, întrucît nu-şi găsea locul în
această lume, fiind peste tot „între străini” neprimitori). Nu-i de mirare că Z. Ornea
o notează destul de agasat ca pe „omniprezenta Maria Cunţan” care „şi-a adus şi ea
obolul (şi încă în proporţii respectabile) la impunerea acestui sentiment de disperată
înfrîngere a dezrădăcinatului”.24 Şi-a adus, săraca, pentru că întocmai aşa se simţea.
Mai generos – în descrierea poeziei - e Victor Durnea, în Dicţionarul general ..., unde
remarcă, pe urmele observaţiilor de dinainte, că „intensitatea sentimentelor atinge
cîteodată un grad extrem, iar sinceritatea e vecină pe alocuri cu impudoarea, într-
un vers care, tot mai scuturat de podoabe, devine melopee”. 25 Şi cine ştie dacă se va
mai îndura cineva de sărmana Maria Cunţan, nevinovată victimă a vieţii, dar şi a
iluziei de artă.
Cert e că Maria Cunţan, harnică şi cu spor la versuri, nu mai e o poetă
mono-sentimentală şi cu atît mai puţin una mono-tematică. Ea scrie, vorba lui
Const. Ciopraga, „despre orice: natură, călătorii şi, neistovită de ani, /.../ erotică”.26
(vorba de la urmă e adevărată, dar necavalerească, dacă ţinem seamă de nefericirile
bietei femei). În bună sămănătoristă şi ţinînd aproape de instrucţiunile lui Coşbuc,
ea redactează – uneori prin simplu decalc – alte “balade şi idile” şi mai cu seamă
alte “fire de tort”. Inima ei a rămas la ţară, iar satul îi domină preocupările lirice,
fie prin evocări, fie prin lirica înstrăinării. După evanghelia sămănătoristă, satul e
exaltat pentru puritatea moravurilor şi obiceiurilor, pentru curăţia vieţii sufleteşti.
Această armonie – familială, dar şi mai largă, comunală – se simte chiar şi în cea
mai cruntă sărăcie: “Pe vatră ard cărbunii. În cuib e cald. Pe cer/ Străluce tot ce-i
astru, şi scapără de ger./ Ferestrele-s lipite, tavanu-i gol şi scund,/ Prin unghiuri
copilaşii se joacă şi s-ascund./ De grindă-atîrnă-un leagăn şi-n el un prunc bălan/ Al
mamei cel mai tînăr ce n-are nici un an./ Ea lîngă leagăn toarce, cu ochii-n ochii
lui…/ Prin tindă-şi plimbă cloşca cei doisprezece pui./ Ceaonul clocoteşte, bunica-i
lîngă foc,/ Viţelul doarme-alături pe-un petec de cojoc./ Un ceas încă şi vine şi el cel
aşteptat/ O! n-ar putea cuprinde nici cel mai larg palat/ Iubire, mulţumire, cît
cuibul fericit,/ Cînd ard cărbunii-n vatră şi dragul a sosit” (Idilă, II). Compasiunea
pentru săraci, compătimirea cu bătuţii de soartă provoacă temele religioase, iar
Maria Cunţan e printre primele poete “creştine” (poate chiar prima), redactînd
mici imnuri pascale sau de Crăciun. Compătimirea aceasta socială se uneşte cu cea
naţională, Maria Cunţan cîntînd şi ea, de astă dată după Goga, suferinţa neamului
oprimat, deznădejdea şi nădejdile lui. Ea încurajează casa domnitoare (pe Carol I,
pe Carmen Sylva, pe principele Carol II) spre eliberarea “fraţilor” şi cîntă chiar şi
de război, fie pentru a deplînge vieţile jertfite, fie pentru a exalta şansa eliberării.
Din acelaşi cod eroic răsar cîteva evocări de figuri istorice, întărind şi ele linia
naţională a poeziei. Poezia nu e, aşadar, doar o spovedanie, ci şi o incitare; nu e doar
personală, ci şi comunitară.
De altminteri, vocaţia poetică e văzută sacrificial, ca o religie cruntă, care
stigmatizează întreg destinul şi pretinde numai jertfe, fiind o înstrăinare fatală:
“Ştiţi voi că lira-i cruce?/ Fugiţi de ea femei…/ Căci unde vă va duce/ Cu chinurile
ei?// Departe-ntr-o pustie/ Cu cerul făr’o stea,/ În veşnică robie/ Legată eşti de ea…//
Tu nu mai eşti în lume/ N-ai prieteni, n-ai părinţi…/ Iubitul tău e-o umbră,/ Pe care-
aproape-o simţi…” (Ştiţi voi că lira-i cruce?, II). “Cîntarea lirei” e, de fapt, o
predestinare, o menire transcendentă, un destin prescris: “Am fost jurată de
părinţi/ Să n-am pe lume nici un bine/ Şi să-mi înec crîşnind în dinţi/ Văpaia care-o
port’n mine.// Am fost jurată ca să bat/ În toacă noaptea sus pe stîncă/ Iar eu din
inim’am cîntat/ Ce nime n’a mai cîntat încă” (Cîntarea lirei, II). Chemare
irezistibilă, care bate toate opreliştile, poezia “geme” în sufletul poetei, aşteptînd să
izbucnească. Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestei furii a vocaţiei: “Lăsaţi-
mă să plec acum/ Cîntarea mea – mă chiamă/ De-atîta vreme sunt pe drum/ Şi lupt
cu-n dor de mamă.// În sufletul meu sbuciumat/ Gem freamătele lirei/ Căci glasul
care m’a chemat/ E însuşi glasul firei” (Pornire, I). La asemenea fatalitate e, fireşte,
de cuviinţă să nu se răspundă printr-o liră a inimei, ci printr-o liră care să cînte
durerile celor mulţi. Şi, într-adevăr, deşi predomină, suferinţa de inimă nu e grija
absolută a Mariei Cunţan. Suferinţa de neam îi face eminentă concurenţă: “Cetesc
răsfoind într-o carte/ Cu gîndul o clipă pribeag/ Acolo – departe – departe/ La
neamul din care mă trag.// La ţara pe unde se poartă/ Românul cu capul plecat,/ La
casa cu florile-n poartă/ La crucea din vale de sat” (Cetesc răsfoind într-o carte, I).
Dar mai ales îi face concurenţă vocaţia, care devoră toată rezerva de viaţă
personală, asemeni unui blestem care s-a prins: “Eu n-am avut parte în lume de
bine/ Şi nu mi-a zîmbit/ Nici una din razele vieţii senine/ Oricît am iubit./ Mă
chiamă lumina, mă chiamă avîntul/ Au farmec în glas,/ Îmi tremură-n suflet dorinţa
şi cîntul/ Nu pot să le las” (Despărţirea, I). Maria Cunţan s-ar fi vrut, într-adevăr, cu
multă patimă, poet.
Dar focul de amor nu e mai mic decît cel de creaţie (două blesteme, de fapt),
aşa încît poeta e silită să-l alimenteze în permanenţă. Ea va scrie cu deosebire pe
amintirea iubirii, pe epilogul trist al acesteia, acoperindu-l de nostalgie şi
valorificîndu-l prin evocări de scene apuse: “Acum cînd mi-e iubirea-n agonie/
Înduioşate visele-o petrec” (Amintire, I). Cînd vine, iubirea e un fel de ameţeală
care te scoate din sine: “Aşa te schimbă-n toate/ De nu mai eşti a a ta,/ Şi nime nu te
poate/ Desmetici din ea” (Poveşti în prag, I). Ea nu e însă ceva senzual, carnal, ci
mult mai aproape de spiritual, de supra-uman, fiind o operaţie de salvare a
sufletului. Dragostea ţine de religia sufletului, iar sentimentul însuşi e o “biserică”:
“Iubirea noastră, pe pămînt/ O nu, nu vreau să se coboare/ Copila veşnicului soare/
Cu ne-nţelesul ei avînt./ Mi-e sufletul preot, iubite,/ Şi tu ne eşti mîntuitor,/ Am dat
credinţă gînd şi dor/ Bisericii nemărginite” (Cîntece, I) (Precum se vede, dă tot, dar
nu şi trup; imperiul iubirii e strict necorporal, din exces de pudoare, desigur).
Iubitul Mariei Cunţan e, de fapt, unul fără trup sau o himeră cristificată, iar iubirea
nu e decît o împărtăşire de suferinţă: “Te-am văzut în vis aseară/ Între plopii
argintii,/ palid ca un Christ de ceară,/ Numai ochii’ţi erau vii./ Ochii tăi isvoare line,/
Al meu suflet le e vad,/ Unde, făr’să ştii de mine,/ Toate lacrămile-ţi cad” (Te-am
văzut în vis, II). Pe de altă parte, ea e o suavă agresiune, un asediu dat din toate
părţile şi în toate locurile. Poeta e un fel de prizonieră fericită, o ostatică adulată, iar
sentimentul capătă turnură panteistă: “Ori unde plec îţi văd iubirea ta,/ Îmi bate-n
geam cînd soarele răsare;/ Stă la altar de nu mă pot ruga/ Şi-mi iese-n drum pe
orişice cărare,/ Îţi simt iubirea ta ori unde-oi fi/ Prielnică, curată, nevăzută/ În nopţi
de chin cînd nu pot adormi/ Ea se apleacă lin de mă sărută” (Mărturisire…, I). Cînd
vine însă prilejul unei teme naţionale, micile “zbuciumări”, oricît de plăcute, sînt
lăsate deoparte, căci datoria lirei primează: “Am văzut în vis o punte/ Semn al
vremii ca să plec;/ Sbuciumărilor mărunte/ Vă sugrum şi vă înec.// Aud cîntec în
dumbravă/ Rugăciunea de război/ Urlă tunurile-n slavă/ Fie Dumnezeu cu noi” (La
o poartă de cetate, II). De altminteri, mai ales atingerea corporală e cu primejdie,
fiind posibil să afecteze chiar şi vocaţia irepresibilă a poeziei: “Să nu cobori iubite,/
În trista mea chilie,/ Căci m-ar ucide focul/ Întîiului sărut.//…// S-ar stinge şi
cîntarea,/ ce-o cînt aşa-n neştire,/ Căci aş muri ucisă/ De-ntîiul tău sărut” (Să nu
cobori, II). Apropierea, din primejdioasă, devine criminală, iar iubirea actualizată
se încarcă de vină: “Şi mă căiesc, cum m-am căit odată,/ Atuncea cînd alăturea ne-
am stat./ Că ochii mei spre tine-am ridicat/ Îmi pare iarăşi crimă neiertată”
(Scrisoare). Atîta spaimă de iubire face ca nostalgia întîlnirii să devină una strict
sufletească – şi cît mai departe de lume: “Unde brazii împletesc/ Coperiş din cetini,/
Aş dori să te-ntîlnesc/ Să ne prindem prietini./ Tu să nu mă mai cunoşti/ Dar nici eu
pe tine,/ Numai sufletele-n noi/ să se simtă bine” (Aş dori să te-ntîlnesc). Angoasa de
îmbrăţişare face ca şi atunci cînd aceasta se produce să fie deviată spre o
îmbrăţişare fraternă (de fapt, e o procesare cam incestuoasă): “În delir îmbrăţişaţi/
Făr’ să ne dăm seamă/ Să jurăm a ne fi fraţi/ De aceeaş mamă…”. (S-ar fi putut,
desigur, psihanaliza asemenea scăpări).
Fireşte că atîtea ezitări pun dragostea ca frustrare, ca absenţă, şi atunci
poezia nu poate decît să toarcă elegiac. Suferinţa e atît de mare că lacrimile devin
rîuri, exces notat deja de Ibrăileanu (dar cîntat de popor ca romanţă): “Pe sub
fereastră-mi curge-un rîu:/ Tot lacrimi de-ale mele./ Copilele, cu flori la brîu,/ Îşi
spală faţa-n ele” (Pe sub fereastră; II). Paradisul Mariei Cunţan, cu toată erotica
spornică, e însă tot căsuţa de la ţară, stilizată sămănătorist, ca o icoană de sărăcie şi
puritate: “Căsuţa mea cu zidurile-albastre,/ Cu grădinuţă-n curte la fereşti,/ Din
pragul tău ascult doinele noastre/ Urzite din străbunele poveşti.// Din liniştea
pridvorului tău, luna,/ Luceafărul şi soarele-s mai vii - /În jurul tău îşi împletesc
cununa/ Colnice, văi, prăpăstii şi cîmpii” (Căsuţa mea). O căsuţă, precum se vede,
pusă în centrul lumii şi pe care lumea însăşi o omagiază. O căsuţă de compensaţie,
fireşte. Nu pe degeaba şi-a făcut Maria Cunţan faima de „cea mai duioasă
cîntăreaţă a plaiurilor ardelene”27, căci duioşia ei e stare interminabilă.
1
Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 203.
2
Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, Ediţie îngrijită de Gelu Voican, Prefaţă de Vasile Netea, Note de Vasile Netea şi Gelu
Voican, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 159
3
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman, Bucureşti, Editura pentru literatură,
1967, II, p. 290
4
N. Iorga, O luptă literară, II, Ediţie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, studiu introductiv, note şi comentarii de
Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 173.
5
Idem, p. 174
6
Titu Maiorescu, Opere, I, Ediţie, note, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Studiu
introductiv de Eugen Todoran, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 8
7
Maria Cunţan, Din caerul vremii, I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1916; e ediţia din care vom cita.
8
E. Lovinescu, Scrieri, IV. Istoria literaturii române contemporane, Ediţie de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Minerva,
1973, p. 392
9
Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, Editura Minerva, 1909. pp. 65-66. De acest citat se
foloseşte şi Lovinescu.
10
Ilarie Chendi, Scrieri, II, Ediţie, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 63
11
Idem, p. 62
12
Ibidem, p. 63
13
Ibid, p. 65
14
Ibid., p. 66
15
Ibid., p. 64
16
Ibid., p. 65
17
Ibid.
18
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în present, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de
Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 638
19
G. Ibrăileanu, Opere, IV, Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva,
1977, p. 25
20
Idem, ibidem
21
Ibidem, p. 26
22
Ibid., p. 27
23
Dicţionarul Scriitorilor Români, A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 744
24
Z. Ornea, Sămănătorismul, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. 266.
25
Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 523
26
Const. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1970, p. 216
27
Marg. Miller Veghy şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, Editura Bucovina, 1935,
p. 258.