PSIHODIAGNOZA PERSONALITĂȚII – Suport de curs

Anul II, Semestrul 2, Specialitatea Psihologie

Conf.univ.dr. Ionel Mohîrță

Cuprins
Curs 1 - Aspecte generale privind testarea și psihodiagnosticul personalității; Introducere în
tematica disciplinei

Curs 2 - Aspecte generale privind construirea chestionarelor de personalitate

Curs 3 - Adaptarea și experimentarea (fidelitatea, validarea și etalonarea) chestionarelor de

personalitate

Curs 4 - Chestionarul de tendințe accentuate de personalitate PA – Schmiecheck

Curs 5 – Inventarul de personalitate Myers-Briggs (MBTI). Teoria lui C.G. Jung privind
tipologia de personalitate

Curs 6 - Chestionarele de personalitate Eysenck –E.P.I. și EPQ

Curs 7 - Teoria factorială a lui Cattel asupra personalității. Chestionarele multifazice de personalitate
Cattel – 16 PF, H.S.P.Q., Chestionar de anxietate

Curs 8 - Inventarul multifazic de personalitate Minnesota-MMPI

Curs 9 - Inventarul multifazic de personalitate California (CPI) – Teoria lui H.Gough privind
evaluarea personalității

Curs 10 - Chestionarele de personalitate de tip „BIG FIVE” – NEO PI-R

Curs 11 - Teste proiective de desen: Testul arborelui, Testul persoanei umane, Testul familiei

Curs 12 - Teste proiective ‚clasice’: Testele de apercepție tematică (T.A.T, C.A.T),Testul

petelor de cerneală (Rorschach), Testul pulsiunilor (Szondi)

Curs 13 - Bateria de examinare psihologică şi raportul psihologic

Curs 14 – Exemplu de Profil Big Five, Recapitulare

1
Curs 1 - Aspecte generale privind testarea și psihodiagnosticul personalității;
Introducere în tematica disciplinei

Personalitatea este definită ca o configurație unică, relativ stabilă de însușiri psihice care sunt
definitorii pentru o persoană și îi conferă individualitatea. Probele prin care se realizează
investigarea personalității sunt extrem de diverse – reflectând multitudinea de definiții și
caracteristici identificate de-a lungul timpului.

Concepte caracteristice

Psihodiagnoză = mai general, termenul este folosit pentru orice procedură de

evaluare psihologică sau de personalitate; în mod specific, termenul se referă la proceduri de
diagnosticare a anormalităților psihologice, a tulburărilor mentale etc.

Teorii ale personalității = în funcție de orientarea generală și modul în care caracterizează

termenul de personalitate, deosebim între: teorii tipologice și teorii privind trăsăturile. Teoriile
tipologice pun accent pe clasificarea indivizilor în funcție de tipuri (ex. Jung – introvert
vs.extravert). Teoriile privind trăsăturile operează pe presupunerea că personalitatea unui om
este un complex de trăsături sau moduri caracteristice de comportament, gândire, de a simți
sau reacționa. Teoriile recente utilizează analiza factorială pentru a izola dimensiunile
subiacente ale personalității. Abordările tipologice şi cele privind trăsăturile sunt
complementare.

Test de personalitate = orice instrument profesionist pentru evaluarea personalității. Se

disting în principal teste directe, care se adresează direct comportamentului observabil sau
care poate fi evaluat conştient, şi teste indirecte, sau proiective, care se adresează întregului
personalității şi aspectelor inconştiente.

Chestionar de personalitate = în sens larg, un set de întrebări-itemi care se referă la o temă

(aspect al personalității) sau un grup de aspecte învecinate acesteia; în sens specific, un
instrument de evaluare standardizat.

Trăsătură de personalitate = reprezintă o dispoziție sau caracteristică subiacentă care poate fi

folosită ca o explicație pentru regularitățile sau aspectele consistente ale comportamentului
acesteia; în sens mai larg, o descriere a modurilor de comportament, percepere, gândire
caracteristice pentru o persoană.

Factor = în general, orice aspect care are o influență cauzală asupra unui fenomen; în
statistică, un produs al analizei factoriale, numere într-o matrice factorială. Există o tendință
mai ales când tehnica analizei factoriale se aplică inventarelor de personalitate, să se identifice
factorii care apar cu trăsăturile. Factorul nu este o trăsătură; trăsătura este inferată pornind de
la factorul obținut.

Analiză factorială = metodă statistică ce încearcă să pună în evidență factorii comuni unui
ansamblu de variabile care au între ele anumite corelații.

Item =Temă, element constitutiv al unui test, chestionar etc. cu o notă specifică în cadrul unei
probleme, referindu-se la un fragment strict determinat și unic al acesteia.

2
 Analiză de item = analiza în detaliu a itemilor individuali ai unui test sau chestionar cu scopul
de a evalua fidelitatea şi validitatea fiecăruia; analizele se centrează pe conținutul itemilor şi
pe forma acestora. Se pot desfăşura cantitativ sau calitativ, stabilind cât contribuie efectiv
fiecare la fidelitatea generală şi validitatea testului; analiza calitativă se preocupă şi de aspecte
precum ambiguitatea, dificultatea etc.

Analizele moderne încearcă să reconsidere, într-o manieră sistematică nivele ale problematicii
chestionarelor în investigarea personalității, printre care: modul de construire a itemilor,
forma şi conținutul lor; tehnicilor statistice, prin care se detectează surse de distorsionare.
Limita principală a chestionarului de personalitate este intrinsecă demersului de cuantificare a
ceva ce în esență nu a putut fi cuantificat - psihismul viu. Dintre dificultățile clasice avute în
vedere sunt: „vizibilitatea” itemilor, gradul de schimbare vs. constanță a comportamentului
măsurat, specificitatea mare a răspunsurilor în sfera personalității, ceea ce duce la dificultăți
de grupare în categorii bine definite de trăsături sau structuri ale personalității. O altă
problemă majoră ține nu atât de construirea chestionarelor, cât de interpretarea datelor:
1. Interpretarea factuală - literală se apropie foarte mult de situația interviului sistematizat;
interpretarea psihologică - diagnostică - simptomatică este posibilă în urma experimentării şi
validării chestionarului, respectiv a stabilirii empirice a relației dintre răspunsurile la itemi şi
un criteriu specificat de validare.
2. Discuții privind ce anume interpretăm atunci când interpretăm răspunsul la itemi este
faptul că există o inerentă ambiguitate a răspunsurilor, ceea ce conduce spre posibilitatea unei
game relativ largi de interpretări pentru fiecare răspuns. Formularea mai specifică și mai clară
a itemilor, precum şi formularea unor seturi de răspunsuri specificate, pot conduce, pe de o
parte, la scăderea gamei de posibilități de interpretare de către subiect a conținutului, dar,
paradoxal conduc şi spre o „vizibilitate” prea mare, care face ca răspunsurile să poarte
amprenta prea putemică a efectului de fațadă și a stărilor emoționale pe care le trăieşte sau le-
a traversat de curând subiectul.

Chestionarele sunt instrumente principale în psihodiagnoza dimensiunilor și

structurilor personalității și pentru interpretarea profilului acesteia.

1.Aspecte generale privind măsurarea personalității: concepte cheie

Psihodiagnoza (evaluarea psihologică) a personalității, ca domeniu metodologic, include

3 categorii de instrumente (metode, probe de investigatie) de măsurare:

1. Instrumentele psihometrice (chestionare, inventare, teste de personalitate care

cuantifică rezultatele măsurării, având calități psihometrice superioare);

2. Testele proiective. Acestea constituie un domeniu distinct în evaluarea psihologică

și fac obiectul cursurilor 12 și 13;

3. Probele calitative (clinice), de tipul testelor situaționale sau utilizarea unor metode
și tehnici precum observația, anamneza (metoda biografică) sau interviul clinic (de angajare).
Aceste metode și tehnici nu cuantifică aspectele personalității și sunt abordate în contextul
altor discipline, cum ar fi metodologia cercetării, psihodiagnosticul clinic și chiar psihologia
organizațională.

1.1. Teorii ale personalității

1.2. Măsurare

3
1.3. Psihometrie
1.4. Norma – etalon
1.5. Calități psihometrice ale testelor
1.6. Tipuri de chestionare de personalitate (clasificare)
1.7. Domenii, scopuri și cerințe privind utilizarea testelor de personalitate
1.8. Responsabilități etice, profesionale și legale privind utilizarea testelor de personalitate
1.9. Modalități de concepere a personalității abordabile prin chestionare

1.1. Teorii ale personalității (la baza oricărui instrument de măsură a personalității se
află o teorie și un model privind structura acesteia);
Cel mai productiv model al personalității pentru fundamentarea instrumentelor de
psihodiagnoză este modelul clasic dispozițional (modelul trăsăturilor);
Scalele chestionarelor (inventarelor) de personalitate vizează trăsăturile,
dimensiunile, factorii, tipurile și constructele de personalitate.

1.2. Măsurare

Cel mai simplu, în domeniul personalității măsurare înseamnă a da o valoare

numerică unui aspect psihic.
Măsurarea se poate face pe mai multe tipuri de scală: nominală, ordinală, de
interval și de raport.
Cele patru scale de măsurare, în ordinea crescătoare a preciziei, sunt:

1. Scala nominală (categorială)

Este scala cu cel mai scăzut nivel al preciziei, utilizată pentru a atribui variantelor caracteristicii
măsurate „însușiri”, cu scopul de a stabili diferenţe calitative între observaţii.
Altfel spus, „numerele” atribuite pe această scală au rolul de a identifica, de a reprezenta diferitele clase
sau categorii, fără a impune o anumită relaţie de ordine între ele, fără ca aceste „numere” (însușiri) să aibă vreo
semnificaţie cantitativă.
Rolul scalei nominale: de a încadra unităţile statistice în grupe/clase/categorii diferite, după un anumit
criteriu, fără a indica dacă o categorie este mai bună sau mai puţin bună decât alta, dacă o categorie este mai
largă sau mai restrânsă decât alta.
Operaţii admise pe scala nominală: singurele relaţii matematice permise pe scala nominală sunt
echivalenţa și non-echivalenţa. Astfel, o unitate statistică poate avea caracteristica definitorie pentru o anumită
clasă (=) sau nu (≠). Putem spune, de exemplu, „masculin” (≠) „feminin”, dar nu și „masculin” > „feminin”.

Exemplu

Clasificarea persoanelor intervievate în cadrul unui studiu statistic, după statutul civil
(căsătorit/necăsătorit), după gen (masculin/feminin), după profesie (inginer/economist/arhitect/avocat etc.).
Exemplu

Pentru ușurarea procesului de prelucrare a datelor, aceste variante/categorii nominative se pot codifica
numeric, sub forma: (0 = masculin, 1 = feminin); (1 = inginer, 2 = economist, 3 = arhitect etc.). Aceste numere
nu sunt purtătoare ale vreunei informaţii cantitative, ci doar separă subiecţii în clase/categorii distincte din
punctul de vedere al statutului civil, al sexului, al profesiei etc. La fel cum numerele de pe tricourile unor jucători
de fotbal nu reflectă importanţa jucătorilor sau nivelul la care evoluează în timpul unui meci, ci în principal au
rolul de a identifica jucătorii. Cu aceste coduri numerice nu se pot determina medii sau alţi indicatori statistici,
nu se pot efectua comparaţii. Putem însă să determinăm frecvenţele de apariţie ale ficărei categorii (numărul de
unităţi care se încadrează în fiecare clasă/categorie).

2. Scala ordinală
Scala ordinală (categorială) oferă un plus de precizie în „măsurare”, faţă de scala nominală, deoarece ea
nu numai că împarte unităţile colectivităţii studiate în clase/grupe omogene diferite, din punct de vedere al unei

4
caracteristici, ci permite și stabilirea unei relaţii de ordine între aceste clase/grupe.
În acest caz, valorile numerice atribuite pe această scală pot avea niște numere de ordine (numite și
„ranguri”), între care se pot scrie relaţii în termenii unor „inegalităţi”: a<b sau a>b. Astfel, relaţiile de ordine
întâlnite între categoriile acestei scale pot fi: mai mare sau mai mic, mai rapid sau mai lent, mai mult sau mai
puţin inteligent, mai mult sau mai puţin important etc.
Exemplu

Popularitatea de care se bucură candidaţii la o funcţie politică (1 = deloc popular, 10 = foarte popular);
preferinţele consumatorilor faţă de o marcă de băuturi răcoritoare (1 = nu este deloc bună; 5 = foarte bună);
ordinea în care sosesc înotătorii dintr-o cursă acvatică (primul, al doilea, al treilea etc., fără a putea spune cu câte
minute și secunde a sosit primul înotător mai repede decât al doilea); calificativele obţinute de școlarii claselor I-
IV la o materie (insuficient, bine, foarte bine); autopercepţia unor persoane privind greutatea lor corporală (sub
greutatea normală, cu greutate normală, peste greutatea normală); salariul obţinut de angajaţii unei companii (sub
salariul mediu, egal cu salariul mediu, peste salariul mediu); temperatura înregistrată într-o staţiune montană în
10 zile din luna august (sub cea normală, normală, peste cea normală sau foarte scăzută, scăzută, normală,
ridicată, foarte ridicată).
Aceste expresii numerice sau nenumerice, ce constituie categoriile scalei conţin mai multă informaţie
cantitativă decât în cazul scalei nominale, dar mai puţină decât informaţia numerică inclusă în cazul scalelor
următoare. Scala ordinală indică poziţia unui element într-o serie ordonată, nu și magnitudinea sau mărimea
diferenţei existente între două poziţii ale scalei (această scală nu ne permite să afirmăm cu câte „unităţi de
măsură” diferă o categorie de categoria învecinată).

Exemplu

Nu putem afirma cu câte grade Celsius diferă temperatura „scăzută” de cea „normală”, sau cu câte
kilograme este mai grea o persoană din categoria „peste greutatea normală” decât una din categoria „cu greutatea
normală”.

3. Scala de interval
Un al treilea tip de scala este de interval. Acest tip de masuratoare permite comparatia dintre date. Diferența
dintre două rezultate 4 si 2 este egală cu diferența dintre 6 și 4. În cazul unui test de inteligență diferența între
100 IQ și 50 IQ este egală cu diferența dintre 100 IQ și 150 IQ. Deficiența majoră a acestei scale este că valorile
respective nu pot fi multiplicate sau divizate. Astfel noi nu putem concluziona că un subiect care a obținut 150IQ
este de 1,5 ori mai inteligent decât un altul care a obținut 100IQ și nici de 3 ori mai inteligent decât unul care a
obținut 50IQ.

4. Scala de raport (proporţională)

Un alt tip de măsuratori sunt scalele de raport. Acestea posedă toate calitățile unei scale de interval și are în plus
două noi. Permite multiplicarea sau divizarea datelor (2 kg sunt jumatate din 4kg și dublul unui kg). Acest tip de
măsurare indică de asemenea valoarea zero absolut, ce arată lipsa totală a cantității măsurate. Cele mai multe
caracteristici fizice (greutate; înalțime; timp de reacție; nivelul adrenalinei) pot fi măsurate astfel.
Caracteristici:
- se aplică variabilelor numerice, având cel mai înalt nivel de precizie;
- două valori, măsurate pe această scală se află, indiferent de unitatea de măsură folosită, în același
raport una faţă de alta;
- pe această scală sunt permise și operaţiile de multiplicare și de divizare;
- punctul de origine (zero) este unul fix, rigid, este zero absolut, matematic și reprezintă absenţa
caracteristicii;
- unitatea de măsură poate fi aleasă arbitrar.
Exemplu

- Dacă un agent economic are 20 de angajaţi și un altul are 10 angajaţi, putem afirma că primul are de 2
ori mai mulţi angajaţi decât cel de-al doilea, sau dacă o persoană cântărește 90 de kg. și o alta doar 30 de kg., se
poate spune că a doua persoană cântărește de 3 ori mai puţin decât prima persoană.
- Exemplu

5
- Deși pe scala de raport valoarea zero a unei variabile înseamnă „absenţă”, nu este necesar ca această
valoare să se fi înregistrat, în practică, la una din unităţile statistice. De exemplu, vârsta se măsoară cu scala de
raport, deși nu există nici o persoană care să aibă 0 ani (adică 0 ani, 0 luni, 0 zile etc.). Timpul după care
participanţii la un concurs de atletism parcurg distanţa de 400 m se măsoară pe scala de raport, deși nu există nici
o persoană care să străbată această distanţă în 0,00 minute.

Vezi- http://www.ase.ro/upcpr/profesori/1825/UI2-Notiuni%20introductive.pdf

5- Scala Likert
1. Ce este scala Likert? Scala Likert este o scală folosită în psihometrie pentru măsurători operate cu
ajutorul chestionarelor. Scala poartă numele inventatorului său, psihologul Rensis Likert.
Scala Likert este o scală ordinală adică este o scală nominală pe care s-a introdus o relaţie de ordine. La
fel ca şi în cazul scalei nominale nu există o ierarhie intrinsecă a valorilor măsurate dar ele au la bază o ordine
distinctă bazată pe o ierarhie extrinsecă. Cu alte cuvinte valorile măsurate sunt ordonabile pe baza unei relații de
ordine.
2. Cum se folosește? Se alcătuieşte un set de propoziţii (întrebări) care reprezintă afirmaţii cu caracter
favorabil sau nefavorabil la adresa stimulului care face obiectul investigaţiei; Se aplică chestionarul unei
populații stabilite conform scopului de măsurare. Atunci când sunt învitați să răspundă la un chestionar calibrat
ca instrument de măsură pe o scală Lickert subiecții trebuie să specifice nivelul de acord respectiv dezacord față
de afirmațiile din chestionar. Scala Likert este o scală cu cinci valori.
Formatul unei scale Likert cu cinci valori poate fi:
Exempul 1 Exempul 2 Exempul 3
Dezacord total Total ineficient Foarte nemulţumit
Dezacord Ineficient Destul de nemulţumit
Nici acord nici dezacord Destul de eficient Neutru
De acord Eficient Mulţumit
Cu totul de acord Foarte eficient Foarte mulţumit

Deși cel mai adesea este folosită scala cu 5 valori de răspuns mulți specialiști susțin că utilizarea a 7 sau
9 valori conduce la măsurători cu un grad de acuratețe mai ridicat. După ce se completează chestionarul fiecare
fiecare element (întrebare) se analizează separat. Observăm că deşi există o relaţie de ordine pe mulţimea
categoriilor nu există nici o indicaţie privitor la diferenţele reale între categorii. De aceea, atunci când se
utilizează scale ordinale de măsură, distanţele între categorii sunt presupuse egale iar operaţiile acceptate sunt
modul, gama, mediana şi procentul. Media nu are sens. Este de observat că scala Likert este o scală bipolară în
sensul că măsoară atitudinea sau aprecierea față de un subiect atât prin răspuns pozitiv cât și negativ. Deşi scalele
Likert sunt scale ordinale pure, unii cercetători le tratează ca scale interval acordând fiecărei categorii un
scor/notă. Scorul realizat de un subiect se calculează făcând suma algebrică a valorilor numerice care
caracterizează opinia sa referitoare la fiecare propoziţie componentă a chestionarului. Această deviere de la
măsurarea standard este făcută atunci când valorile asociate categoriilor sunt tratate ca măsuri ale atitudinii.
Folosirea unui sistem de notare permite calcularea de medii şi deviaţii standard pentru a putea face comparaţii pe
grupuri de subiecţi, e.g. nivelul de satisfacţie a fost de 3,5 la adulţi şi de 4,1 la copii.
3. La ce este utilă? Scala Likert este cea mai cunoscută scală ordinală și este utilizată în studiile de
atitudine. Este utilizată pe scară largă în studiile de cercetare și uneori este referită ca scală de rating deși nu
înseamnă același lucru. Caracteristica principală a unei scale ordinale este aceea că permite măsurararea gradului
de diferenţă dar nu diferenţa specifică dintre mărimile măsurate. Scala ordinală nu permite operaţii aritmetice
asupra categoriilor. Nu se va putea preciza niciodată care este mărimea diferenţei dintre două categorii deoarece
nu se va putea preciza niciodată care este diferenţa dintre „mulțumit” şi „foarte mulțumit” avută în vedere de
subiecţi. Este o scală des folosită în marketing sau cercetarea satisfacţiei şi atitudinii. În managementul calității
scala Likert este utilizată pentru măsurarea satisfacției clienților cu privire la servicii sau pordusele livrate de o
anumită firmă. Chestionarele de satisfacție se transmit clienților cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori
raporturile dintre furnizor și client o cer sau o permit. Măsurarea satisfacției clientului este una dintre cele mai
importante măsuri de control introduse de Sistemul de Management al Calității unei organizații. Măsurătorile
operate pe această scală pot suferi distorsiuni datorită reținerii manifestate de repondenți de a utiliza valorile
extreme sau dimpotrivă de a le folosi în mod exagerat în funcție de natura răspunsului pe care trebuie să-l dea.
Cu toate acestea scala Lickert râmâne cea mai utilizată scală de măsurare a atitudinii.

6
 De interes pentru psihodiagnoza de personalitate sunt măsurările pe scale de
interval și de raport, deși există excepții de la această regulă, în relație cu constructul
măsurat (chestionarele tipologice, care utilizează scala nominală de măsură, tip MBTI).

1.3. Psihometrie

Cel mai simplu, psihometrie înseamnă a aprecia anumite caracteristici ale unui
individ, având ca unitate de măsură media populației din care face parte și distribuția
valorilor-test.
Psihometria este ramura din psihologie care se ocupă cu acest tip de măsurare.
Stabilirea unității de măsură (norma-etalon) este munca pură de cercetare, în care
instrumentul este experimentat, urmărind a se stabili calitățile sale psihometrice și etalonat cu
ajutorul unui eșantion normativ.
Un test psihometric este așadar acela care realizează raportarea individului investigat
la un sistem normativ, respectiv scorurile de referință (etalonul) ale populației din care acesta
face parte.

1.4. Norma – etalon

Realizarea unui etalon presupune investigarea populației pentru care este construit
testul, bazată pe utilizarea unui eșantion reprezentativ. Scorurile obținute sunt procesate
statistic și structurate într-un sistem de norme – valori la care sunt raportate scorurile brute ale
subiecților examinați și prin intermediul cărora aceste scoruri brute capătă semnificație
psihologică.
Normele pentru diferite caracteristici investigate (trăsături) cu ajutorul testelor pot să
difere semnificativ de la o cultură la alta, motiv pentru care este obligatorie realizarea unor
studii de estimare a calităților psihometrice și de etalonare pentru orice test (chestionar de
personalitate) tradus dintr-o altă limbă.

1.5. Calități psihometrice ale testelor

Calitățile psihometrice sunt cele care definesc valoarea testelor ca instrumente de

măsură, respectiv capacitatea acestora de a surprinde în mod real, acurat și sistematic
realitatea psihologică pe care își propun s-o măsoare.
Principalele calități psihometrice ale testelor sunt validitatea – respectiv capacitatea
testului de a măsura ceea ce își propune să măsoare, fidelitatea – capacitatea testului de a
oferi măsuri consistente și stabile și discriminarea – capacitatea de a diferenția între indivizi
în raport cu constructele evaluate.
Calităţile metrologice ale testului sau „când este un test bun?” sunt identificate prin:
-fidelitate;
-consistenţa măsurării;
-validitate;
-alte date normative.

1.6. Tipuri de chestionare de personalitate (clasificare)

Clasificarea chestionarelor de personalitate

1. În funcție de aspectele din personalitate investigate:
- Chestionare de adaptare;
- Chestionare de interese;

7
 - Chestionare de atitudini.
2. În funcție de multitudinea dimensiunilor sau trăsăturilor și factorilor de personalitate
supuși evaluării:
- Chestionare unifazice (cu o singură dimensiune);
- Chestionare multifazice (inventare sau chestionare).
3. În funcție de normalitate/tulburare psihică:
- Chestionare clinice (MMPI) sau chestionare conținând și scale clinice (FPI);
- Chestionare pentru personalitate normală (CPI)
4. În funcție de laturile personalității vizate:
- Chestionare de temperament (STI);
- Chestionare caracterologice;
- Chestionare de aspirații.
5. În funcție de structura de personalitate vizată:
- Chestionare de factori, trăsături (16PF);
- Chestionare tipologice, de stil (MBTI);
6. În funcție de construcția opțiunilor de răspuns:
- Chestionare cu răspuns dihotomic (DA/NU; A/F);
- Chestionare cu răspuns scalat (scala Likert, ordinală)
7. În funcție de scala de măsură utilizată:
Chestionare psihometrice, cantitative;
Teste proiective
Probe calitative (clinice)
8. După criteriul vârstei: chestionare pentru adulți sau pentru adolescenți, rareori
pentru copii sub 10 ani.
9. După modalitatea de administrare, desprindem între chestionare cu administrare
exclusiv individuală și chestionare care pot fi administrate colectiv.
10. Chestionare pe computer și chestionare creion – hârtie.

1.7. Domenii, scopuri și cerințe privind utilizarea testelor de personalitate:

- Domeniul clinic
- Domeniul organizațional
- Domeniul educațional
- Domeniul judiciar
- Evaluarea corelativă a perechilor sau grupurilor de subiecți
- Cercetarea

1.8.- Responsabilități etice, profesionale și legale privind utilizarea testelor de

personalitate
1- Licențierea reglementează dreptul de proprietate intelectuală, obținerea licenței
garantează un nivel minim de pregătire și cunoștințe, necesare pentru utilizarea probei
respective
2 – Responsabilități etice
- Protecția subiectului
- Dreptul la informare al subiecților
- Relația cu terții.

1.9. Modalități de concepere a personalității abordabile prin chestionare

Chestionarul de personalitate-instrument cheie în psihodiagnoza personalității

8
-Chestionarul de personalitate a permis cel mai mult, dintre testele psihologice, ca psihologii
practicieni să participe direct, atât la activitatea de elaborare a instrumentelor de
psihodiagnoză, cât și la aplicarea acestora în proporție de masă în rândul populațiilor
profesionale;
- a legitimat și mai mult rolul acestora în interpretarea rezultatelor și a profilurilor de
personalitate în baza constructelor psihologice, formulate explicit;
-utilizarea acestui instrument de psihodiagnoză a condus la dezvoltarea rapidă a modelelor
privind structura și profilul personalității umane, dezvoltând pe această cale coordonatele
psihologiei experimentale a personalității.
Constructele și termenii utilizați de către psiholog în psihodiagnoza personalității cu
ajutorul chestionarelor sunt oarecum diferiți de cei folosiți în limbajul curent, adică tind să
aparțină numai jargonului profesional, datorită faptului că s-a aprofundat cunoașterea
științifică prin aplicarea unui astfel de instrument operativ de cercetare.
Aplicarea chestionarului în practica de evaluare psihologică a personalului, sub forma
sistemului creion-hârtie, sau, sub forma computerizată, tinde să înlocuiască evaluarea directă
a personalității și probele de tip situațional, și uneori, chiar, interviul de angajare efectuat de
nespecialiști.
Dacă în primele studii de validare, chestionarele de personalitate nu s-au bucurat de
coeficienți de corelație semnificativi (r. = 0,20) în raport cu unele criterii de performanță
profesională, în comparație cu testele de aptitudini, sunt în prezent numeroase studii care arată
indici de validitate crescuți (r. între 0,35 si 0,56) ale acestor instrumente de psihodiagnoză a
personalității, pentru funcțiile de conducere.
De aici încrederea psihologilor practicieni că inventarele de personalitate pot fi mult
mai utile pentru selecționarea personalului pentru activități profesionale complexe, solicitante,
decât sugerează cifrele medii pentru unele profesii mai puțin complexe.

Avantaje si dezavantaje ale chestionarelor de personalitate

O problemă care diminuează capacitatea de predicție a chestionarelor de personalitate
este faptul că, unele dintre acestea sunt elaborate de psihiatrii și psihologii clinicieni și
vizează, în special, diagnosticul personalității la populația spitalizată (cu tulburări psihice și
psihosomatice).
Validitatea chestionarelor de personalitate cu multe scale clinice (MMPI) pentru
scopuri de selecție profesională este mai redusă, iar răspunsurile dezirabile sunt mai evidente.
Cercetările de psihologie aplicată din ultimele decenii au făcut să apară și să fie
validate inventare de personalitate care descriu dimensiuni psihice ale personaliății normale
cu importanță deosebită în grupurile profesionale (evidențiindu-se aici așa-zisul sindrom de
AS- Asperger)
O altă problemă a inventarelor (chestionarelor) de personalitate ca metodă cheie în
cadrul orientării metodologice a contructelor psihologice în evaluarea personalului, o
reprezintă timpul de testare necesar pentru a obține punctaje edificatoare pe fiecare scală a
profilului de personalitate (uneori și peste 6 ore);
La timpul de aplicare trebuie inclus și timpul de prelucrare și interpretare a rezultatelor
care presupune o buna pregătire a psihologului pentru a putea interpreta orice profil;
Computerizarea unui număr cât mai mare de operații de la aplicare și până la
interpretarea rezultatelor, soluționează mult din problemele psihodiagnozei și predicției
reușitei profesionale cu ajutorul inventarelor de personalitate (aici este posibilă apariția și
dezvoltarea elementelor sistemului expert).
Tendințe în dezvoltarea chestionarelor de personalitate
Restrângerea numărului de factori de personalitate la un numar concentrat, universal,
operativ (v. EPQ, NEO PI-R de tip BIG FIVE).

9
 Inventarele cu peste 400 itemi tind să acopere majoritatea constructelor psihice ale
personalității și să înlocuiască toate probele de personalitate ale unei baterii de selecție.
Accentuarea computerizării, atât a aplicării chestionarului de personalitate, cât și a
interpretării rezultatelor incluzând elemente ale sistemului expert.
Dezvoltarea gradului de validitate a chestionarelor de personalitate concomitent cu
dezvoltarea tehnicilor de evaluare standardizată a criteriilor de performanță profesională și în
carieră.

Curs 2 - Aspecte generale privind construirea chestionarelor de personalitate

În cadrul cerințelor și etapelor generale în construirea unui chestionar de evaluare a

personalității există două probleme esențiale cu care se confruntă orice psiholog.
Definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată; construirea unui set de
itemi prin care subiectul este „întrebat” în legătură cu acele comportamente care sunt
relevante pentru trăsătura respectivă, sau în legătură cu situațiile relevante pentru acea
trăsătură. Răspunsurile subiectului la acești itemi vor servi ca indicatori ai constructului. Vom
încerca să prezentăm în continuare câteva dintre problemele legate de construirea și
experimentarea acestui set coerent de itemi, care reprezintă chestionarul de personalitate.
Un prim tip de cerințe în etapa de construire și experimentare privește alegerea
tipului de probă sau chestionar. Ce probă alegem depinde de definirea scopului testării (ce
testăm) definirea domeniului de aplicare (de ce testăm: consiliere vocațională, expertiza
clinică, expertiza judiciară, psihoterapie, selecție profesională sau reorientare profesională
etc.). Acest gen de probleme apare în măsura în care testarea trebuie să răspundă desigur unor
probleme specifice care apar uneori într-un context specific ce trebuie și el definit, iar, pe de
altă parte, psihologul pornește de la bun început avertizat în legătură cu tipul de expectanțe ale
subiectului (motivații, stări afective, atitudini, prejudecăți și ideosincrazii) care pot dîstorsiona
comunicarea prin chestionar.
Alegerea probelor înseamnă în același timp un număr de cerințe care țin intrinsec de
construirea chestionarului: adecvarea conținutului itemilor, numărul de itemi, omogenitatea /
neomogenitatea acestora. Aceste cerințe vor influența calitățile psihometrice ale itemilor și ale
chestionarului.
O a doua etapă, ulterîoarâ constituirii unui prim eșantion de itemi,- privește aplicarea
experimentală a acestora. Inițial, aplicarea se poate realiza pe un minim de 20 de subiecți
(Meili, 1 964 - (59), pentru a răspunde unor întrebări ce se referă la factori care pot influența
aleatoriu rezultatele, diminuând fidelitatea.
Dintre sursele de eroare posibile ce pot fi avute în vedere și corectate în această etapă
menționăm standardizarea corectă a instructajului și a condițiilor specifice de răspuns, dacă
este cazul standardizarea tipului de răspuns, formularea unor itemi/scale de „validare” a
chestionarului în raport de atitudinea subiectului, supra/subestimarea unor simptome/situații,
atitudini de fațadă, gradul de dezirabilitate la diferite genuri de subiecți, construirea unor
exemple introductive.
A doua etapă a experimentării priveste l. latura preliminară pentru eliminarea itemilor
care nu sunt omogeni, nu sunt semnificativi, care dublează un anumit aspect investigat etc. Se
realizează în genere pe un număr de subiecți care să permită clarificarea următoarelor aspecte:
1 .nivelul de dificultate al itemilor; 2. repartiția corectă a răspunsurilor în funcție de diferite
posibilități (precizarea grilei); 3.capacitatea de discriminare.
Aceste aspecte conduc la repartiția echilibrată a itemilor în chestionar, coborârea
nivelului de dificultate al limbajului la nivelul categoriei de persoane pentru care este
construit chestionarul, eliminarea acelor itemi care nu contribuie/sunt irelevanți la
posibilitatea de a dihotomiza subiecții în funcție de variabila testată. Această ultimă calitate,

10
capacitatea de discriminare, este considerată, alături de omogenitate, ca inseparabilă de
semnificația psihologică a testului, respectiv de validitatea sa (Meili,l 964 - (60). Aceste
cerințe implică ca, pe de o parte grupul de subiecți să fie reprezentativ pentru dimensiunea
avută în vedere (criteriu exterior), pe de alta, ca sarcina/conținutul itemilor să se refere Ia
variabila avută în vedere. Această capacitate de diferențiere se determină statistic fie prin
metoda corelației cu un criteriu exterior, fie comparând corelațiile fiecărui item cu rezultatul
global al scalei/chestionarului experimentat. Scopul acestei etape este de a elimina acei itemi
care sunt neadecvați și a ordona în funcție de gradul de dificultate (dacă este cazul), de tipul
de grilă folosit (de exemplu, nu se vor pune itemii într-o succesiune prelungită de reacții
relevante prin același fel de răspuns - numai DA, numai NU).
De asemenea vor fi eliminați și itemii reprezentativi pentru trăsătura, dar care, datorită
unor motive precum dezirabilitatea, primesc același tip de răspuns de la marea majoritate a
subiecților (de exemplu, itemi de felul „este important să existe o lege morală care să-mi
guverneze comportamentul”).
A treia etapă are ca scop standardizarea interpretării prin etalonarea chestionarului. O
primă cerință este constituirea conform etapelor anterioare a chestionarului în forma lui
definitivă. O a doua este de a construi un eșantion / lot de subiecți cât mai diversificat în
funcție de criteriile specifice categoriei de persoane testate cu acest instrument. Pe acești
subiecți vom aplica: consemnele definitive, exemplele care ajuta Ia familiarizarea subiectului
cu tipul de probleme, experimentarea limitei de timp avută în vedere (dacă este cazul acestui
din urmă aspect, se va cere subiecților să încercuiască numărul itemului la care răspund, apoi,
din minut în minut, același lucru până când ultimul subiect termină de răspuns).
Etapa a treia privește de asemenea calitatea testului de măsură standardizată. Dar
cercetări privind diferitele fațete ale validității instrumentului vor continua, în măsura în care
ne interesează și consecințele deciziilor, generalizarea testului pe alte populații/alte culturi și
societăți, felul cum testul prezent corelează cu alte modalități de măsură, trăsătura avută în
vedere și specificitatea instrumentului, determinarea unor fațete specifice trăsăturii prin
încercarea de a găsi subfactori care contribuie la variația comportamentului în cadrul aceleiași
trăsături, validitatea deciziilor în diferite contexte aplicative etc.
În mod fundamental, în funcție de construire și selectare a itemilor, metodele generale
de construire a unui chestionar sunt trei:
1 . Metoda intuitivă sau abordarea rațională
Abordarea ratională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului
care decide ce itemi trebuie incluși, și ce conținuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura
într-un comportament, decizie care antrenează în special experiența sa de viață, cunoașterea
psihologiei umane în general și a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-țintă, în
special.
2. Metoda empirică sau metoda criteriului extern
La nivelul acestei metode selecția itemilor este ghidată doar de relația empiric
determinată între itemul testului și o măsură-criteriu specifică.
3. Metoda factorială sau metoda criteriului intern
Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe tehnici statistice
care permit ca, odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de
variația semnificativă a comportamentului, să construim și o scală pentru a defini psihologic
și a evalua respectivul factor.

Curs 3 - Adaptarea și experimentarea (fidelitatea, validarea și etalonarea)

chestionarelor de personalitate

11
 Un test psihologic este o procedură sistematică de obținere a probelor de
comportament, relevate pentru funcționalitatea cognitivă sau afectivă, precum și pentru
evaluarea și notarea acelor probe în conformitate cu standardele.
Testul psihologic este o metodă sistematică de evaluare a unui eșantion de
comportament a uneia sau mai multor persoane. Prin aplicarea de teste psihologice se obține
într-un timp relativ scurt informații destul de precise, cuantificabile și obiective despre
caracteristicile psihologice ale subiectului, evidențiindu-se diferențele dintre indivizi. Pe baza
rezultatelor obținute se poate formula un prognostic asupra evoluției ulterioare.

Fidelitatea testului psihologic

Fidelitatea reprezintă calitatea statistică ce face ca subiecţii să obţină rezultate relativ

constante la testări succesive făcute cu aceeaşi probă psihodiagnostică. Fidelitatea testului
indică până la urmă dacă rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt într-adevăr caracteristice
persoanelor respective sau sunt efectul unor factori externi sau chiar accidentali.
Fidelitatea testului se calculează în funcţie de:
1. Stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute la acelaşi test de către aceleaşi persoane.
Se aplică proba de mai multe ori aceloraşi subiecţi la un anumit interval de timp şi se
calculează corelaţiile dintre seriile de rezultate obţinute. Cu cât ele sunt mai mari fidelitatea
testului este mai ridicată.
Limitele procedeului rezidă în faptul că o identitate absolută a rezultatelor nu se poate
atinge, dată fiind variabilitatea comportamentală a indivizilor şi intervenţia unor factori
secundari de tipul: gradul motivaţiei, oboseala, condiţii de mediu perturbante, etc.
Valoarea acestui procedeu numit examinare/reexaminare sau testare/retestare depinde
de lungimea intervalului de timp dintre evaluări:
· interval prea scurt – atunci este posibil ca subiecţii să-şi amintească unele dintre
răspunsurile date anterior, fie ele corecte sau greşite, ceea ce face ca cele 2 testări
să nu fie total independente şi ca urmare să se obţină o fidelitate înaltă doar aparentă şi
eronată.
· interval prea lung – existând riscul să se obţină rezultate mult diferite determinate
însă nu de lipsa de fidelitate a testului ci de faptul că trăsătura respectivă s-a modificat în mod
real. (Ex.: vezi cazul testelor de inteligenţă aplicate copiilor la care se constată modificări
majore în dezvoltarea reală din 6 în 6 luni).
· intervalul rezonabil când perioada dintre aplicarea testelor este de 2-4 săptămâni.
2. Stabilirea rezultatelor aceloraşi persoane testate cu 2 forme echivalente (2 variante)
ale aceluiaşi test.
Construirea de teste paralele are o mare importanţă teoretică şi practică, deoarece
frecvent apare necesitatea examinării aceloraşi persoane în scopuri diagnostice sau în scopul
stabilirii efectului produs asupra lor de anumiţi factori externi: educativi, medicali, de stress.
Testele paralele trebuie să conţină un număr egal de itemi care să abordeze aceleaşi
funcţii, să aibă acelaşi grad de dificultate.
Condiţiile şi timpul necesar executării trebuie să fie similare.
Limitele acestor metode constau în:
· dificultatea de a construi forme paralele deplin echivalente, chiar probele cu acelaşi
principiu de construire (dimensiuni, scale denumite la fel) nu sunt identice.
· la a 2-a examinare (cu forma a 2-a) intervine exercițiul realizat la prima examinare,
lucru valabil mai ales în cazul testelor de inteligenţă.
3. Stabilirea rezultatelor atunci când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi cu acelaşi test de
către examinatori diferiţi.

12
 Subiecţii supuşi examinării sunt evaluaţi de mai mute ori cu testul respectiv de către
psihologi diferiţi, iar în măsura în care rezultatele la teste corelează între ele, proba este fidelă.
Limitele acestui procedeu sunt legate de efectele pe care le pot avea particularităţile
psihice diferite ale examinatorilor asupra rezultatelor obţinute de subiecţi. Distorsiuni în
modul de răspuns al subiecţilor generate de personalitatea diferită a psihologilor se
înregistrează la testele de personalitate şi la testele de inteligenţă, dacă subiecţii sunt copii
(cărora le trebuie stimulată motivaţia şi învinsă teama de însăşi activitatea de testare).
Atitudinea diferită a examinatorului în timpul aplicării unui test ţine de structura de
personalitate, starea psihică şi fizică de moment, experienţa sa în lucrul cu proba.

Validitatea tesului psihologic

Validitatea unui test se referă la măsura în care testul măsoară ceea ce își propune să
măsoare și cât de bine realizează acest lucru (Anastasi, 1976) sau la „măsura în care testul își
îndeplinește funcția” (Lindeman, 1978). Când se contruiește un test, trăsătura psihică
luată în considerație pentru a fi măsurată, trebuie, în prealabil, să fie definită
pentru a putea fi operaționalizată în indicatorii măsurabili î n mod obiectiv.
Definiţia iniţială a validităţii unui test arată că aceasta se referă la ceea ce se
consideră că măsoară efectiv testul. Este greu de garantat însă că produsul final
(ceea ce rezultă din operaţionalizarea definiţiei caracteristicii de măsurat – de
exemplu, itemii) se referă într-adevăr numai la fenomenul respectiv (trăsătura,
însuşirea), nu şi la altceva.
Validitatea testului psihologic este un concept mai puţin bine definit decât fidelitatea.
Definiţia clasică (validitatea = calitatea testului psihologic de a măsura în realitate şi cu
precizie ceea ce şi-a propus să măsoare) este prea restrictivă. Există situaţii când
nu avem decât o vagă idee despre ceea ce măsoară în realitate un test, dar totuşi îl utilizăm de
exemplu, în practica selecției, pur și simplu pentru că s-a demonstrat existența unei legături
constante între scorurile la test şi criteriul reuşitei profesionale într-un anumit domeniu. În
acest caz, se poate susține că sunt respectate exigențele definiției validității, și anume: testul
măsoară- indirect- reușita profesională într-un anumit domeniu.
Un test este pe deplin valid atunci când scorurile obținute de un subiect permit o
concluzie nemijlocită și fără echivoc în legătură cu gradul de reliefare a caracteristicii psihice
a subiectului care este cercetat. Validitatea unui test permite psihologului să-și justifice
afirmațiile pe care le face pornind de la scorurile testului.
Întrucât testele sunt construite fie pentru măsurare fie pentru predicție, estimarea
validității se face determinând:
- dacă testul măsoară ceea ce se dorește să se măsoare (în cazul testelor de cunoștinte
de exemplu, dacă măsoară cunoștințele elevului, gradul său de înțelegere, capacitatea de a
aplica principii care au fost predate într-o anumită secvență instrucțională)
- dacă testul poate fi utilizat pentru a lua decizii ori a face prognoze asupra persoanelor
examinate (de exemplu, în cazul testelor de cunoștinte aplicate la un examen de admitere,
dacă persoanele declarate reușite vor obține rezultate bune în timpul sau după încheierea
perioadei de instruire).
Deși formal, decizia (prin care se înțelege o actiune particulară) diferă de predicție
(prin care se estimează valoarea unei anumite variabile pe baza valorii cunoscute a unei alte
variabile), existența unor similarități conceptuale strânse între acestea face ca validitatea
pentru decizii să fie tratată drept sinonimă cu validitatea pentru predicție. Ambele se exprimă
prin valoarea coeficientului de corelație liniară între scorurile la test și măsurile succesului sau
măsurile rezultatelor deciziilor. Aceste măsuri fiind denumite criterii, validitatea calculată

13
astfel se numește validitate relativă la criteriu. Pentru un anumit test, alegerea criteriului se
face în funcție de scopul urmărit de către cel ce ia deciziile pe baza rezultatelor testului.
Standardele recunosc patru tipuri diferite de validitate:
- validitatea de conținut;
- validitatea de construct;
- validitatea de criteriu;
Validitatea de conținut se folosește pentru a urmări ce calități psihice sau cunoștințe
măsoara testul, corespondența dintre conținutul său ca eșantion de comportament, pe de o
parte, și comportamentul măsurat, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, ea verifică dacă testul este
un reprezentativ al comportamentului vizat. Validitatea de conținut este deseori apreciată pe
baza evaluării făcute de experți. Principala dificultate în verificarea acestui tip de validitate
pentru un test este legată de descrierea amănunțită a domeniului de conținut. Este greu să se
furnizeze descrieri detaliate pentru domenii cum sunt „Concepte matematice”, care includ o
mulțime largă de comportamente ale căror limite nu pot fi ușor separate. În asemenea cazuri
este foarte dificil de verificat dacă itemii unui test sunt cuprinși între limitele domeniului.
Analiza validității de conținut a unui test trebuie să surprindă următoarele aspecte:
- definirea și descrierea domeniului de conținut a testului (trebuie să fie foarte
clară și să includă toate fațetele domeniului care se dorește să fie evaluat)
- analiza itemilor care sunt incluși în test
- compararea structurii testului cu domeniul de conținut.
Validarea referitoare la conținut se impune a fi calculate în următoarele situații;
-în cazul testelor de cunoștințe, atunci când nu există un criteriu extern adecvat pentru
analiza validității de criteriu;
-în cazul testelor utilizate la măsurarea unui atribut ce nu poate fi exprimat printr-un
construct;
-în cazul testelor care evaluează performanța în muncă, în scopuri de selecție și
clasificare a angajaților.
Validitatea de construct se referă la măsura în care se poate susține că testul măsoară o
variabilă sau o trăsătură specifică. În termeni generali „constructul” este sinonim cu noțiunea
de concept, fiind utilizat pentru a desemna o serie de fenomene într-un cadru științific. Pentru
a putea fi utilizat și evaluat, un concept trebuie să fie corect și precis operaționalizat, adică
descrierea constructului trebuie să fie realizată în termeni comportamentali concreți.
În operaționalizarea unui construct trebuie să urmărim următoarele etape:
-identificarea comportamentelor care au legătură cu constructul;
-identificarea altor constructe, pentru fiecare decizându-se dacă au sau nu legătură cu
constructul măsurat de test;
-alcătuirea, pentru fiecare construct, a unei liste de comportamente, prin care acestea
se exprimă. Pentru fiecare comportament, pe baza relațiilor dintre constructe, se decide dacă
are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. În consecință, spunem despre un test că are
validitate convergentă dacă evaluează aceleași constructe ca și alte teste, adică dacă între
scorurile sale și scorurile altor teste există o relație funcțională. Pe de altă parte, un test are
validitate de discriminare dacă evaluează altceva decât alte teste despre care se știe că se
referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Acest lucru înseamnă că
între scorurile la test și scorurile la alte teste sau variabile nu există o relație funcțională.
Validitatea de criteriu se referă la măsura în care testul este bun predictor pentru un
eșantion de comportamente viitoare. În acest caz, performanța la un test trebuie raportată la o
altă performanță pe care o numim criteriu. Criteriul este o măsură directă și independentă a
ceea ce testul dorește să prezică.
Criteriul trebuie să îndeplinească următoarele condiții;

14
 -să fie relevant pentru activitatea sau caracteristica la care se referă, adică ordinea
subiecților la test să coincidă cu ordinea performanței la criteriu;
-să fie fidel, adică să fie congruent cu evaluări diferite ale performanțelor la care se
referă;
-să fie practic, adică să nu coste mult;
-să fie exprimat în aceleași unități pentru toate persoanele.
Tipuri de validitate de criteriu
Asociația Psihologilor Americani a identificat încă din 1974 existența a 2 tipuri de
validitate de criteriu, și anume:
• validitate predictivă
• validitate concurentă
Validitate predictivă. Termenul de predictiv poate fi utilizat fie în sens larg- când
se referă la predicția unui test pentru orice situație, fie în sens restrâns - când se referă la
predicția într-un interval de timp. Validitatea predictivă vizează cel de-al doilea sens și
presupune existența unui interval de timp între test și verificarea criteriului. Validitatea
predictivă arată gradul de eficiență al unui test în prognoza comportamentului unei persoane
într-o situație dată. Pentru estimarea validității predictive se calculează coeficientul de
corelație liniară între scorurile la un test administrat unor indivizi, de pildă cu ocazia
finalizării unui curs de pregătire profesională, și măsurile performanțelor obținute de aceleași
persoane după un timp, când li s-a dat posibilitatea aplicării cunoștintelor respective.
Validitatea concurentă presupune obținerea scorurilor la criteriu aproximativ în
același timp cu scorurile la test. Distincția logică între validitatea predictivă și cea concurentă
nu se bazează pe relația temporală dintre test și criteriu, ci pe obiectivele testării:
-validitatea concurentă are ca scop rezolvarea unei probleme privind starea actuală a
subiectului;
-validitatea predictivă vizează evoluția sa în viitor.
Pentru a exemplifica diferența dintre cele două tipuri de validitate utilizăm întrebări de
tipul:
“Este X furios?” (validitate concurentă)
“Este posibil ca X să devină furios?” (validitate predictivă)

CREAREA ETALOANELOR PENTRU PROBELE PSIHOLOGICE

Mulţi psihologi consideră că realizarea unui etalon înseamnă, de fapt, adaptarea unei probe
psihologice la specificul unei populaţii. Nimic mai fals. Etalonarea reprezintă ultima etapă în
procesul de adaptare a unui instrument sau de construcţie a unei probe noi şi nu are nicio
legătură cu celelalte calităţi psihometrice ale unui test. Un etalon reprezintă un sistem de
norme prin care putem compara rezultatele unui subiect (caz individual) cu rezultatele
obţinute de către un grup reprezentativ de subiecţi. Un etalon este, aşadar, o unitate de
măsură, care se foloseşte în acelaşi mod în care utilizăm orice aparat de măsurare. Atunci
când măsurăm greutatea unei persoane, avem valoarea acestei variabile, obţinută prin
folosirea unui cântar. Însă semnificaţia acestei valori depinde de sistemul de referinţă la care
ne raportăm. Dacă o persoană are 100 de kilograme şi se raportează la obezi, cu o greutate
peste 120 de kilograme, atunci acea persoană va fi una slabă. Dacă, însă, pe acelaşi individ îl
comparăm cu persoane de 70-80 de kilograme, îl putem considera o persoană „grea”.
Mai delicate sunt însă lucrurile în ştiinţele socio-umane. Dacă atunci când ne referim la
greutate avem totuşi un zero absolut, iar un kilogram înseamnă un kilogram, indiferent despre
ce am vorbi, în ştiinţele sociale lucrurile nu stau chiar aşa. În acest domeniu măsurarea
înseamnă, de fapt, ierarhizare. Concret, comparăm performanţa unui subiect cu performanţa

15
unui grup. Practic, nu avem cum să facem, în permanenţă, acest lucru. Dacă lucrăm într-o
întreprindere şi trebuie să evaluăm un strungar nou angajat, atunci, pentru evaluarea acestuia,
nu va trebui să reexaminăm toţi strungarii din întreprindere, pentru ca să comparăm
performanţa acestuia cu performanţa grupului din care face parte. Ar fi absurd. Vom
considera că performanţa grupului rămâne stabilă un anumit interval de timp. În aceste
condiţii, examinând la un moment dat grupul de referinţă, putem reţine concluziile desprinse
şi apoi putem compara orice nou individ cu aceste concluzii. Ne referim acum tocmai la
conceptul de etalon. Etaloanele se construiesc în funcţie de aspectul distribuţiei datelor
eșantionului pe care s-a făcut studiul. Pentru distribuţii care se abat de la normalitate,
singura metodă de realizare a unui etalon este cuantilarea, utilizându-se valorile
percentile. Deoarece se bazează pe poziţia valorilor în şirul ordonat de date, similar medianei
şi cuartilelor, asemenea etaloane sunt considerate ca fiind etaloane „slabe” şi au o serie de
limitări. O distribuţie normală, în care media este un indicator bun al tendinţei centrale,
permite construcţia unor etaloane normalizate, în unităţi sigma sau folosindu-se notele „z”,
mult mai precise şi mai utile în comparaţie cu etaloanele bazate pe percentile. Înainte de a
intra în detalii tehnice referitoare la construcţia unui etalon, să menţionăm câteva criterii care
indică un etalon bun, precum şi aspectele pe care le urmărim atunci când într-o probă
psihologică ni se oferă un asemenea sistem de norme.
• Un etalon bun este un etalon construit pe un număr suficient de mare de persoane. Deoarece
scopul unui etalon este acela de a compara un caz individual cu un eșantion de referinţă, acest
eșantion trebuie să includă un număr suficient de mare de subiecţi, astfel încât să fie
reprezentativ pentru o populație. Cunoaştem deja problemele pe care le poate pune un
eşantion redus ca dimensiuni. Din nefericire, acestea nu sunt singurele. Există şi alte aspecte
pe care le vom discuta. Un număr mic de persoane selectate în eşantionul pe baza căruia se
construieşte etalonul – numit şi eşantion normativ – duce la o reprezentativitate scăzută a
acestuia. Comparând apoi un subiect cu acest eşantion avem toate şansele să ajungem la
concluzii complet eronate. Un eşantion prea mare creşte considerabil costul etalonării, făcând
cercetarea extrem de scumpă. Trebuie, astfel, găsit un optim între numărul subiecţilor incluşi
în eşantionul normativ şi reprezentativitatea acestuia. Un etalon bun este un etalon construit
pe un număr de 250-300 de subiecţi. Se acceptă, în anumite situaţii, şi etaloane construite pe
mai puţini subiecţi, dacă acestea sunt specifice unui anumit grup (de vârstă, profesional, clinic
etc.). Etaloanele testelor profesionale se construiesc pe mii de subiecţi. De exemplu,
eşantionul normativ pe care a fost etalonat chestionarul 16PF de către Pitariu şi Iliescu a
cuprins cca. 3000 de subiecţi de pe întreg teritoriul României.
• Un etalon bun este un etalon adaptat specificului probei psihologice şi condiţiilor de
evaluare. Un etalon pe populaţie generală are o valoare limitată într-un scop specific, spre
exemplu într-o uzină. De aceea, se recomandă efectuarea de etaloane specifice atunci când
situaţia o impune.
• Un etalon bun are un număr suficient de mare de clase care să poată diferenţia subiecţii. Un
etalon cu două clase nu ne este prea util. O împărţire a subiecţilor în „buni” şi „slabi” este
rigidă şi fără o mare valoare informativă. Ceva mai bine ar sta lucrurile, dacă am avea trei
clase: „buni”, „medii” şi „slabi”, doar că, şi în acest caz, vom avea o încadrare oarecum
forţată a subiecţilor în cele trei clase. Putem discuta de un etalon cu o capacitate acceptabilă
de a diferenţia subiecţii de la cinci clase în sus. La cinci clase vom avea următoarele niveluri:
„foarte slab”, „slab”, „mediu”, „bun”, „foarte bun”, niveluri care permit ordonarea mai fină a
subiecţilor. Un număr prea mare de clase, însă, poate crea confuzii, iar o asemenea precizie
devine, din nou, exagerată. În psihologie se utilizează, în general, etaloanele în cinci clase, în
şapte clase, în nouă clase sau în unsprezece clase. De multe ori, atunci când un psiholog
primeşte şi utilizează o probă psihologică, el nu îşi pune probleme asupra etalonului furnizat
şi îl acceptă ca atare. Mai mult, unele etaloane sunt pur şi simplu scrise de mână pe o bucată

16
de hârtie, circulă între psihologi, iar aceştia le acceptă necondiţionat. Nimic mai eronat. Nu
uitaţi că etalonul este „unitatea noastră de măsură”. Avem obligaţia să obţinem informaţii
legate de construcţia etaloanelor, cine şi cum le-a făcut, deoarece numai în acest fel vom putea
avea încredere în instrument şi vom trage concluzii diagnostice pertinente. De fiecare dată
când primiţi un etalon, acesta trebuie să conţină, în mod obligatoriu, următoarele informaţii:
• Structura eşantionului pe care s-a realizat etalonul, sub aspectul variabilelor de eşantionare.
Etalonul este realizat pe populaţie generală sau pe subiecţi care fac parte dintr-o anumită
categorie? Un etalon realizat pe studenţi sau pe elevi de liceu va avea o valoare mai mult
decât discutabilă într-o uzină chimică. Care este vârsta şi genul biologic al subiecţilor? Care
este distribuţia acestor variabile în structura eşantionului? Dacă avem un etalon realizat pe
copii între 10 şi 14 ani, cum oare îl vom putea folosi în studiile asupra bătrânilor? Nu există o
regulă asupra variabilelor de eşantionare utilizate la construcţia unui etalon. În general, se
foloseşte vârsta, sexul, nivelul de şcolarizare. Indiferent de variabilele folosite de către
realizatorul etalonului, acesta trebuie să le prezinte. Nu ne putem mulţumi doar cu sintagma
„etalonul a fost realizat pe populaţie generală”. Trebuie precizată şi structura acestei populaţii.
Numărul subiecţilor din eşantion va trebui, de asemenea, bine precizat. Un etalon realizat pe
100 de subiecţi înseamnă cu totul altceva în comparaţie cu un etalon realizat pe 1000 de
subiecţi.
• Distribuţia răspunsurilor subiecţilor la funcţia investigată are o deosebită importanţă. Ne
interesează să ştim dacă distribuţia a fost normală sau dacă s-au aplicat metode de normalizare
a distribuţiei, caz în care trebuie prezentate ambele distribuţii. Suntem interesaţi să aflăm
dacă, de exemplu, în eşantion majoritatea persoanelor au rezolvat corect 18 sarcini din 20 sau,
din contra, au realizat corect 6 sarcini din 20. Acest lucru ne informează asupra nivelului
populaţiei cu care vom compara rezultatele cazurilor individuale.
• Metoda de etalonare folosită se stabileşte în funcţie de distribuţia rezultatelor. La o
distribuţie normală, vor fi folosite, în general, unităţile sigma sau clasele normalizate. În cazul
unei distribuţii care se abate de la normalitate, se utilizează sistemul de etaloane bazat pe
valorile percentile.
• Data la care a fost realizat etalonul ne furnizează informaţii despre momentul în care a fost
construit. Datorită dinamicii sociale şi noilor achiziţii tehnologice, atitudinile, normele sociale
se modifică rapid, astfel încât un etalon devine depăşit într-un timp destul de scurt. Un
adolescent de astăzi, examinat, de exemplu, cu Inventarul Multifazic de Personalitate
Minnesota, ar intra cu uşurinţă în normele patologice din anii ‘50. Un etalon, în general, se
reactualizează după 5-6 ani.

1. Etaloane în cuantile

Au la bază valorile percentile şi se stabilesc într-un mod similar calculului medianei sau al
cuartilelor. Bazându-se pe poziţia valorilor în cadrul unui şir ordonat de date, aceste etaloane
nu au precizia celor în clase normalizate, însă au avantajul că pot fi construite foarte uşor şi pe
distribuţii care se abat de la distribuţia normală.
Construcţia unor asemenea etaloane se realizează după următorul algoritm:
• Se stabileşte minimum şi maximum dintr-o distribuţie;
• Se înscriu toate valorile situate între minimum şi maximum;
• Se stabilesc frecvenţele absolute şi cumulate;
• Se alege numărul de clase al etalonului;
• Se calculează scorul corespunzător procentului pentru fiecare limită de clasă. Să luăm, spre
exemplu, următorul şir de date, care reprezintă înălţimea unor subiecţi exprimată în
centimetri: 182, 175, 174, 189, 177, 177, 180, 173, 188, 171, 184, 192, 180, 172, 177, 193,
184, 192, 172, 177, 174, 171, 172, 179, 185, 179, 173, 172, 179, 188. În acest exemplu,

17
minimul este 171, iar maximul este 193. Acum, vom ordona crescător toate valorile situate
între minim şi maxim şi vom stabili frecvenţele absolute şi cumulate. Ne propunem să
construim un etalon în cinci clase (cvintile). Ştim că un asemenea etalon împarte lotul de
subiecţi în procente de câte 20%. În prima clasă, se vor afla 20% dintre subiecţi, cei cu
înălţimea cea mai mică, urmaţi fiind de alţi 20% dintre subiecţi, cu înălţime mai mare şi aşa
mai departe. În ultima clasă, se vor afla 20% dintre subiecţi, cu înălţimea cea mai mare.
Pentru prima clasă, vom aplica regula de trei simplă, astfel: Dacă 30 înseamnă 100% Atunci x
înseamnă 20%. Din câte ştim, îl putem afla pe x înmulţind 30 cu 20 şi împărţind la 100. Deci
x=(30×20)/100=6. Căutăm acum în tabel, în coloana frecvenţelor cumulate, valoarea cea mai
apropiată de 6, valoare corespunzătoare primilor 20% dintre subiecţi, cu înălţimea cea mai
mică. Observăm că valoarea 6 corespunde chiar cotei 172. În prima clasă vom include
subiecţii cu înălţimea cuprinsă între minim şi 172. În general, acest lucru se scrie şi astfel <
173. Acest lucru înseamnă că, în prima clasă, vom include toţi subiecţii cu o înălţime mai
mică sau egală cu 172. În eşantionul normativ, am avut minimul egal cu 171, aceasta fiind cea
mai mică înălţime din eşantion. În practică, putem oricând găsi un subiect cu o înălţime de
169. Prin urmare, prima clasă nu o vom scrie, în etalon, de forma 171 – 172, ci < 173, pentru
a asigura un loc în clasificare subiecţilor
Tabelul 1. Realizarea unui etalon în cuantile cu valori ale caracteristicii mai mici decât
minimul distribuţiei eşantionului normativ.

Această regulă este valabilă şi pentru ultima clasă. Pentru a doua clasă, aplicăm aceeaşi regulă
de trei simplă, de data aceasta pentru un procent de 40% din eşantion: Dacă 30 înseamnă
100% Atunci x înseamnă 40% Noua valoare devine 12. În tabelul frecvenţelor cumulate, cel
mai apropiat scor cu frecvenţa cumulată 12 este 175. Clasa a doua va avea, ca intervale de
clasă, 173 – 175. În mod similar procedăm şi pentru calcularea celorlalte repere şi obţinem
valorile 18 pentru clasa a treia, corespunzătoare scorului 179, şi 24 pentru clasa a patra,
corespunzătoare scorului 186. Având reperele claselor, putem acum scrie etalonul sub forma
unui tabel ca cel de mai jos.
Tabelul 2. Etalon în 5 clase, în cvintile

18
La distribuirea acestui etalon, nu vom uita să includem structura eşantionului normativ,
distribuţia scorurilor la variabila „înălţime” cu precizarea mediei, a medianei, a modului şi a
abaterii standard, precum şi informaţii despre sistemul de etalonare folosit, în cazul nostru în
cvintile. Aţi observat deja o serie de limitări ale acestui etalon. În primul rând, intervalele
inegale. Dacă, teoretic, înălţimea minimă a unui om poate fi , să spunem, 150 de centimetri,
iar înălţimea maximă 220 de centimetri, atunci remarcăm numărul diferit de valori din fiecare
clasă. În prima clasă, putem include subiecţii de la 150 de centimetri până la 173 de
centimetri, deci 23 de valori diferite. În a doua clasă, includem subiecţii cu înălţimea cuprinsă
între 173 şi 175, deci doar 3 valori. În clasa a treia, găsim 5 valori posibile, în clasa a patra, 7
valori, iar în ultima clasă, 33 de valori. Iată că un asemenea etalon diferenţiază inegal
subiecţii, aceasta fiind şi principala sa limită. În al doilea rând, dacă avem o distribuţie foarte
omogenă, nu mai putem diferenţia aproape deloc utilizând un asemenea etalon, deoarece
intervalele de clasă vor avea valori apropiate. Iată doar două motive pentru care preferăm
utilizarea claselor normalizate, deoarece, la nivelul acestora, intervalele sunt aparent egale.

2. Etaloane normalizate

Această metodă de realizare a etaloanelor se bazează pe distribuţia normală şi presupune,

evident, respectarea criteriului normalităţii. Dacă vom încerca să realizăm un asemenea etalon
utilizând o distribuţie care nu este normală, vom avea surpriza să constatăm că anumite
intervale depăşesc chiar şi amplitudinea teoretică de distribuţie a variabilei noastre. De
exemplu, în cazul înălţimii subiecţilor, s-ar putea să întâlnim, în prima clasă, subiecţi cu
înălţimea cuprinsă între – 30 şi – 5 centimetri, ceea ce reprezintă o aberaţie. Dacă distribuţia
scorurilor la variabila studiată este o distribuţie gaussiană (normală), atunci putem folosi un
etalon în clase normalizate, datorită avantajelor nete pe care le prezintă un asemenea sistem de
etalonare. Cel mai simplu etalon în clase normalizate este reprezentat de unităţile sigma, în
care folosim doar media şi abaterea standard. Cu ajutorul acestor indicatori, putem construi un
etalon în 3, 5 şi 7 clase normalizate, luând în calcul 1, 2 sau 3 abateri standard (vezi figura de
pe pagina următoare). Să considerăm, de exemplu, următoarele date, reprezentând vârsta unor
subiecţi exprimată în ani: 35, 20, 21, 24, 29, 28, 29, 29, 24, 31, 26, 20, 38, 37, 38, 29, 24, 26,
29, 26, 24, 37, 30, 35, 24, 32, 31, 34, 39, 31. Amplitudinea de variaţie a acestui set de date
este situată între un minimum de 20 şi un maximum de 39 de ani, media este de 29,33 ani, iar
abaterea standard este de 5,52 ani. Aceste scoruri se distribuie normal şi putem construi un
etalon în clase normalizate. Pentru a construi un etalon în cinci clase normalizate folosind
unităţile sigma, va trebui să luăm intervalele formate de una şi două abateri standard în jurul
mediei. Prima clasă va începe de la minim şi se va finaliza la două abateri standard în stânga
mediei. Două abateri standard înseamnă 2 x 5,52 = 11,04. Dacă scădem din medie valoarea
11,04, obţinem reperul pentru limita primei clase. Deci, 29,33 – 11,04 = 18,29 ani, rotunjit 18
ani. Prima clasă, care cuprinde 2,14% din populaţie, este situată între 0 ani şi 18 ani şi
reprezintă subiecţii cu vârstă foarte mică. A doua clasă se situează între 2 abateri standard şi 1
abatere standard în stânga mediei şi cuprinde 13,59% din populaţie. Dacă scădem din medie o
abatere standard, obţinem limita superioară a celei de-a doua clase. Prin urmare, 29,33 – 5,52
= 23,81 ani, rotunjit 24 de ani. A doua clasă va include subiecţii cu vârsta cuprinsă între 19 şi

19
24 de ani, subiecţii tineri. Clasa a treia, clasa medie, cuprinde 2x34,13% din populaţie, adică
68,26% din populaţie şi are ca limite o abatere standard în stânga mediei şi o abatere standard
în dreapta mediei. Prin urmare, a treia clasă va avea ca limite de interval 25 de ani şi 29,33 +
5,52 = 34,85, rotunjit 35 de ani.
Clasa a patra, care cuprinde 13,59% din populaţie, are ca limită inferioară 36 de ani şi ca
limită superioară două abateri standard în dreapta mediei, 29,33 + 11,04, adică 40,37, rotunjit
40 de ani. Constatăm că deja am ieşit din amplitudinea distribuţiei noastre, ceea ce ne face să
suspectăm o uşoară asimetrie. În realitate, numărul redus de subiecţi a determinat această
situaţie. În sfârşit, clasa a cincia cuprinde subiecţii peste 40 de ani şi conţine 2,14% din
populaţie. Etalonul poate fi scris în acelaşi mod ca şi etalonul în cvintile şi are aceeaşi
semnificaţie.

Figura 1. Valori reprezentative ale distribuției normale

Evident că la distribuţia acestui etalon va trebui să furnizăm date legate de structura

eşantionului normativ, distribuţia variabilei şi sistemul de etalonare folosit, în cazul nostru în
cinci clase în unităţi sigma.
Tabelul 3. Etalon în 5 clase, în unități sigma

Etaloanele în clase normalizate nu sunt altceva decât derivaţii ale etaloanelor în unităţi sigma
şi se bazează pe transformarea notelor z în alte categorii de note. Algoritmul de calcul este
oarecum similar celui utilizat în realizarea etaloanelor în unităţi sigma şi se bazează pe
fracţiuni de unităţi sigma. Astfel, un etalon în cinci clase normalizate are ca fracţiuni ale lui z
valoarea z/2 ,iar clasele devin:
I Min … -3z/2 6,7% din populaţie
II -3z/2 … -z/2 24,2% din populaţie

20
 III -z/2 … z/2 38,2% din populaţie
IV z/2 … 3z/2 24,2% din populaţie
V 3z/2 … Max. 6,7% din populaţie

Un etalon în şapte clase normalizate are ca fracţiuni ale lui z valoarea z/3, iar clasele devin:

I Min … -5z/3 4,8% din populaţie

II -5z/3 … -3z/3 11,1% din populaţie
III -3z/3 … -z/3 21,2% din populaţie
IV -z/3 … z/3 25,8% din populaţie
V z/3 … 3z/3 21,2% din populaţie
VI 3z/3 … 5z/3 11,1% din populaţie
VII 5z/4 … Max. 4,8% din populaţie

Un etalon în nouă clase normalizate (stanine) are ca fracţiuni ale lui z valoarea z/4 iar clasele
devin:
I Min … -7z/4 4,0% din populaţie
II -7z/4 … -5z/4 6,6% din populaţie
III -5z/4 … -3z/4 12,1% din populaţie
IV -3z/4 … -z/4 17,5% din populaţie
V -z/4 … z/4 19,6% din populaţie
VI z/4 … 3z/4 17,5% din populaţie
VII 3z/4 … 5z/4 12,1% din populaţie
VIII 5z/4 … 7z/4 6,6% din populaţie
IX 7z/4 … Max. 4,0% din populaţie

În mod similar, putem construi etaloane şi în alte clase normalizate, luând ca referinţă notele
z. Astfel, printre cele mai uzitate sisteme de clase normalizate putem menţiona:
• Sten (standard ten), distribuţie cu media 2 şi abaterea standard 5,5 rezultând clase de la 1 la
10;
• Stanford-Binet, distribuţie cu media 100 şi abaterea standard 16;
• Notele T, distribuţie cu media 10 şi abaterea standard 50 rezultând clase de la 1 la 100;
• Wechsler (abateri IQ), distribuţie cu media 100 şi abaterea standard 15;
• Army General Clasification, distribuţie cu media 100 şi abaterea standard 50;
• Scala de aptitudini generale pentru colegiu, distribuţie cu media 500 şi abaterea standard
100. Vom urmări acum construirea unui etalon în cinci clase normalizate, folosind datele
corespunzătoare înălţimii subiecţilor 182, 175, 174, 189, 177, 177, 180, 173, 188, 171, 184,
192, 180, 172, 177, 193, 184, 192, 172, 177, 174, 171, 172, 179, 185, 179, 173, 172, 179, 188.

21
Această distribuţie are media 179,9 centimetri cu o abatere standard de 6,69 centimetri, fiind
considerată o distribuţie normală. Există mai multe metode de construire a unui asemenea
etalon. Cea mai simplă metodă constă în utilizarea valorilor procentuale corespunzătoare
fiecărei clase, într-un mod identic cu cel descris la construirea etaloanelor în cuantile. Vom
relua tabelul distribuţiei înălţimii celor 30 de subiecţi cu precizarea frecvenţelor absolute şi
cumulate. Prima clasă, cea cu scorurile cele mai mici, conţine primii 6,7% din eşantion. Prin
regula de trei simplă, dacă 30 de subiecţi înseamnă întregul eşantion, câţi subiecţi înseamnă
6,7%. Vom avea astfel (6,7×30)/100=210/100=2,1. La fel cum am procedat şi la etalonul în
cvintile, căutăm în tabelul frecvenţelor cumulate valoarea cea mai apropiată de 2,1. Această
valoare este chiar prima valoare, înălţimea de 171 de centimetri. Prima clasă va cuprinde,
aşadar, subiecţii cu o înălţime mai mică sau egală cu 171 centimetri.
Tabelul 4. Realizarea unui etalon în clase normalizate

Următoarea clasă conţine încă 24,2% din populaţie. Reperul de clasă va fi situat, aşadar, la
6,7+24,2=30,9%. În continuare, aplicăm din nou regula de trei simplă. Dacă 30 de persoane
înseamnă 100%, câte persoane înseamnă 30,9%. Vom avea (30,9×30)/100=9,27. Valoarea cea
mai apropiată de frecvenţa cumulată 9,27 este 174 de centimetri. Cea de-a doua clasă va
cuprinde subiecţii cu înălţimea cuprinsă între 172 şi 174 de centimetri. Reperul pentru a treia
clasă va fi situat la 30,9+38,2=69,1. Analog, avem (69,1×30)/100=20,73, iar reperul de clasă
va fi 183 de centimetri. A treia clasă cuprinde subiecţii cu înălţimea între 175 şi 183 de
centimetri. Pentru a patra clasă vom avea 69,1+24,2=93,3, iar reperul de clasă va fi valoarea
situată în dreptul frecvenţei cumulate de (93,3×30)/100=27,99. Această valoare este 191 de
centimetri. Clasa a patra va cuprinde subiecţii cu înălţimea între 184 şi 191 de centimetri.
Evident, pentru ultima clasă nu e nevoie să mai calculăm nimic. Această clasă va conţine
subiecţi cu înălţimea mai mare de 191 de centimetri. Etalonul se scrie la fel ca un etalon în
cuantile şi are aceeaşi semnificaţie. Nu uitaţi să ţineţi cont de regulile elaborării unui etalon, în
momentul în care intenţionaţi să-l folosiţi sau să-l distribuiţi.
22
Curs 4 - Chestionarul de tendințe accentuate de personalitate PA – Schmiecheck

Teoria lui K. Leonhard privind normalitatea şi condiția de anormalitate:

Autorul german aduce în diagnoza personalității o teorie fondată pe practica sa psihiatrică ca
medic. În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate – având în vedere aspectele
de structură, funcționare şi adaptare – din perspectiva psihologică a personalității mature vs.
imature diferențiem: (1) personalități accentuate, (2) personalități destructurate, (3)
personalități patologice. Categoria personalităților accentuate prezintă o serie de caracteristici
care ies din comun, din „media” de manifestare în cadrul populației generale, care manifestă
tendința de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis tulburări de personalitate.
Accentuarea, în sens pozitiv sau negativ, presupune o manifestare ieşită din comun în mod
constant, indiferent de situație. Karl Leonard (1968) descrie aceste tipuri din datele empirice
clinice şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. Clasificarea sa
cuprinde ca trăsături accentuate ale firii:
-Tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiția)
-Tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate)
-Tipul demonstrativ (teatral, se autolaudă şi autocompătimeşte)
-Tipul nestăpânit (irascibil, indispoziție cronică, devieri în direcția alcoolismului sau sexuale)
Combinații ale trăsăturilor de caracter accentuate ce conduc spre:
-Tipul hipertimic (cu o constantă bună dispoziție)
-Tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată)
-Tipul labil (oscilații între veselie şi tăcere, hiper şi distimie)
-Tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate atât de evenimente triste, cât şi fericite)
-Tipul exaltat (excesivă oscilație a afectelor între euforie şi depresie)
-Tipul anxios
Combinații ale trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate:
-Tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginației)
-Tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepției)
-Tipul introvertit – hipertimic
Chestionarul elaborat de Smiescheck conține 88 de itemi repartizați în 10 clase care
corespund la 10 tipuri de trăsături accentuate ale personalității. Chestionarul se completează
fără limită de timp.

Scalele chestionarului
Scala I Demonstrativitate: firea demonstrativă atunci când atinge grade mai înalte devine
fire isterică; rezidă în capacitatea anormală de refulare.
Scala II Hiperexactitate: firea hiperexactă este contrariul firii demonstrative şi se distinge
prin lipsa capacității de refulare.
Scala III Hiperperseverentă: substratul firii hiperperseverente, respectiv al celei paranoide,
este perseverență anormală a afectului.
Scala IV Lipsa de stăpânire, control: fire incapabilă să se stăpânească, prezintă o lipsă a
controlului comportamentului emoțional ca o caracteristică definitorie.
Scala V Hipertimie: temperamentul hipertimic, a cărui accentuare este denumită
hipomaniacal prezintă o combinație a veseliei cu dorința de acțiune şi cu nevoia de a vorbi,
precum şi cu o înclinație spre divagări.

23
Scala VI Distimie: temperamentul distimic devine, la un grad mai ridicat, temperament
subdepresiv.
Scala VII Ciclotimie: personalități labile afectiv; la care predomină exclusiv oscilațiile
provocate de o cauză lăuntrică, caz în care este vorba de ciclotimie în sensul unei psihopatii.
Scala VIII Exaltare: persoane vesele, cu o impresionantă dorință de a trăi, de a „gusta viața
din plin”, pot manifesta o exaltare neobişnuită.
Scala IX Anxietate: Acest tip de persoane sunt tot timpul anxioși, stânjeniți în context social,
se tem de critică sau dezaprobare.
Scala X Emotivitate: emotivii sunt impresionați doar de trăirile înseşi, în timp ce dispoziția
generală a labililor se schimbă în funcție de evenimentele exterioare. Calcularea notelor se
face printr-o corecție, înmulțindu-se cota brută cu un coeficient specific fiecărei scale, în
funcție de numărul itemilor. Valorile au următoarea interpretare:
-Cifra maximă 24 puncte = procent simptomatic de 100%;
-Valoarea 13 puncte = procent simptomatic de 75%;
-Valoarea 11 puncte = procent simptomatic de 50%;
-Valoarea 6 puncte = procent simptomatic de 25%. Caracteristica de „accentuare” apare
atunci când la una sau mai multe scale procentul depășește 50%.

Curs 5 – Inventarul de personalitate Myers-Briggs. Teoria lui C.G. Jung privind tipologia
de personalitate

Complementar abordării personalității prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază,

există modelul tipologic al personalității. Există numeroase tipologii, fiecare cu un sistem de
categorizare pornind de la presupunerea că există modele coerente de comportament,
respectiv stiluri de acțiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a
persoanelor de-a lungul acestor tipuri. C.G.Jung descrie o tipologie bazată pe o viziune
structurală asupra psihicului. Jung este întemeietor al psihologiei analitice şi al modelului de
analiză de profunzime şi psihoterapie. Tipologia jungiană descrie reacții şi preferințe curente,
aspecte forțe şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcție de orientarea şi funcția
dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial, extravert senzorial, introvert intuitiv,
extravert intuitiv, introvert logic, extravert logic, introvert afectiv, extravert afectiv.

Inventarul tipologie Myers-Briggs (forma G )

Myers-Briggs Type Indicator (Indicatorul tipologie Myers-Briggs, MBTI) este un chestionar
de evaluare a personalității, care se fundamentează pe teoria jungiană a tipurilor psihologice.
Chestionarul se adresează personalității normale şi nu este conceput ca un test clinic. S-au
construit şi publicat cinci variante: forma F (166 de itemi), forma G (126itemi), o formă
abreviată de auto-evaluare, forma AV (50 itemi), forma MMTIC (Murphy-Mesgeier Type
Indicator Children – 70 itemi), şi, cea mai recentă, forma M(93 de itemi) publicată în 1998.
Indicatorul de tipuri Myers-Briggs vizează tipologia de personalitate construită de-a lungul
dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă, dintre eul conştient şi conținuturile
inconştiente, şi a celor patru tipuri de funcții de cunoaştere: două raționale – funcția logică,
gândirea și funcția afectivă - și două iraționale,„perceptive” – funcția senzorială, legată de
informațiile de tip perceptiv și funcția intuitivă, legată de cuprinderea unei situații ca întreg.
Din experiență rezultă că este imposibil ca toate funcțiile să se dezvolte în mod egal; funcția
care în procesul de diferențiere rămâne cel mai în urmă este numită de Jung „funcție
inferioară”. Cel mai adesea ne identificăm mai mult sau mai puțin complet cu funcția cea mai
privilegiată şi de aceea cea mai dezvoltată. Aici îşi au originea tipurile psihologice. Teoria

24
tipurilor pleacă de la ideea că oamenii sunt născuți cu o predispoziție pentru preferarea unei
anumite funcții în fața celorlalte. Folosirea optimă a celor patru funcții nu trebuie şi nu se
poate obține prin egalizare, ci prin dezvoltarea selectivă a fiecăreia în parte.

Descrierea scalelor MBTI

1.Scala EI: Extravertire – Introvertire - preferința pentru focalizarea atenției; descrie modul
cum este orientată energia la dispoziția eului.
2.Scala SN: Senzoria1itatea – Intuiția - preferința pentru adunarea informației din mediu;
descrie modul cum este percepută informația.
3.Scala TF: Gândirea logică – Afectivitatea- indică felul în care se iau deciziile.
4. Scala JP: Judecata – Percepția - preferința pentru orientarea față de lumea exterioară;
implică răspunsul la problema modului cum abordezi rațional sau irațional datele de
informație asupra realității interioare sau exterioare.

Funcția dominantă
Dintre cele patru funcții (senzorială – intuitivă; logică – afectivă) două sunt preferate deoarece
sunt mai dezvoltate, iar una din ele este funcția numărul unu – cea care răspunde prima când
subiectul se află în fața unei informații noi. Funcția dominantă este cea mai familiară
subiectului. Funcția dominantă se manifestă diferit la extravertiți şi la introvertiți: la
extravertiți se manifestă înspre afară, spre realitatea din jur, aici și acum; la introvertiți funcția
preferențială este menită construirii realității interioare.
Tipuri de temperamente
1. SJ (senzorial şi rațional) – generează un dezvoltat simț al datoriei; persoane aşezate,
ascultătoare şi în primul rând persoanele cu aceste litere sunt aşezate, ascultătoare si doresc să
fie de folos grupurilor sociale cărora le aparțin; se simt cel mai bine când au obligații; vor să
fie cei care poartă de grijă întregii lumi; se simt mai bine atunci când dau decât atunci când
primesc.
2. SP (senzorial şi perceptiv) – interes pentru bucuriile vieții şi distracție; persoane care vor
să fie implicate, să facă ceva, sunt frecvent plictisite de un status quo, adesea sunt spontane,
impulsive; preferă să lucreze mai ales cu situații de criză, pe care le conduc bine în practică,
pe căi bine stabilite.
3. NT (intuitiv şi logic) - interes pentru putere și intelect; dorința de putere, nu neapărat
putere asupra oamenilor, ci putere asupra mediului înconjurător; își doresc să fie capabili să
înțeleagă, să controleze, să prezică şi să explice realitatea. Doresc să fie cunoscuți pentru
competența lor.
4. NF (intuitiv şi afectiv) – se află în căutarea autenticității şi auto-actualizării; căutători
naturali, în căutarea Sinelui, doresc să devină aşa cum sunt în realitate; sunt cei mai idealiști și
romantici; au mare capacitate de ascultare empatică. MBTI este utilizat preponderent în
consiliere vocațională, selecția profesională și cercetare.

Curs 6 - Chestionarele de personalitate Eysenck – EPI și E.P.Q

Eysenck, Hans Jurgen (n. 1916) – psiholog englez, născut la Berlin a fost profesor de
psihologie la Universitatea din Londra (1955 – 1983). Mare parte din munca sa, s-a desfăşurat
în domeniul cercetării psihometrice a personalității și inteligenței umane. Adept al
empirismului a intreprins numeroase studii experimentale şi de laborator; În viziunea lui a te
baza doar pe chestionare, evaluări sau autoevaluări ale comportamentului înseamnă să depinzi
de date „subiective”; sunt necesare informatii factuale, obiective dintr-o varietate de surse:

25
date anamnestice, biografice, determinari fizice, măsurători fiziologice, autoevaluări, evaluări
ale comportamentelor făcute de alții (Eysenck, 1953) – abordarea „personalității întregi”.
Preocuparile principale merg spre o fundamentare biologică a comportamentului; adept al
teoriilor genetice care accentuează rolul înnăscutului în determinarea diferențelor psihologice
dintre oameni; Eysenck a dezvoltat un model factorial ortogonal tridimensional al
personalității; cei 3 factori sunt concepuți ca un continuum de-a lungul căruia se
poziționează persoanele, la una din cele două extreme sau în puncte intermediare;
1.Extraversia (extraversie – introversie)
2. Nevrozismul (stabilitate – instabilitate emoțională)
3. Psihoticismul (adaptabilitate – psihotism)
Analiza celor trei factori /dimensiuni de personalitate relevă „tipul de personalitate”
– cel mai înalt ca grad de generalitate – definit ca și „constelații observabile sau sindroame de
trăsături”. Prin combinarea factorilor extraversie și nevrotism Eysenck regăseşte şi dă o nouă
întemeiere tipologiei hipocratice a temperamentelor: coleric, sangvinic, flegmatic și
melancolic
Cei 3 factori tipologici au o importantă contribuție ereditară în gradientul de normalitate –
anormalitate.
1. Extraversia – introversia, unul dintre conceptele de bază ale teoriei sale a fost teoretizat și
impus încă de la începutul sec.XX de către C.G. Jung; Eysenck explică acest construct prin
teoria nivelului înnăscut al excitării nervoase, controlat de sistemul reticulat activator
ascendent (SRAA):
a) introvertiții se nasc cu un nivel ridicat al excitației (de aceea evită excitația);
b) extraverții au nevoie de schimbări mai intense pentru a se declanşa trezirea bioelectrică a
creierului (de aceea caută excitația).
2. Nevrotismul (instabilitatea emoțională) – este legat de sistemul limbic și activarea emoțiilor
la nivelul sistemului nervos automat (ariile hipocampice şi amigdaliene ca sediu al emoțiilor);
ideea și-a găsit numeroase confirmări ulterioare.
3. Psihoticismul – este pus în legătură cu sistemul hormonal androgin, cu glandele ce dezvoltă
și mențin caracteristicile masculine (activismul şi agresivitatea); ideea şi-a găsit mai puține
confirmări ulterioare. Cauzalitatea genetică apare ca „predispozantă”, definește tendințele
naturale de a reacționa (aspectele genotipice); se măsoară prin tehnici experimentale, de
laborator; Comportamentul observabil este rezultatul interacțiunii cu mediul
(aspectele fenotipice) – se măsoară prin chestionare.

CHESTIONARELE EYSENCK
Ca bază empirică, studiile sale au început în 1940, investigațiile originale identificând doi
factori: extraversia (E) și nevrozismul (N);
- Primul chestionar, Maudsley Medical Questionnaire (MMQ – 1952) cuprindea doar o scală
de nevrozism alcătuită din 40 de itemi;
- Maudsley Personality Inventory (MPI – 1959) conținea scala pentru nevrozism şi
extraversie;
- Eysenck Personality lnventory (EPI – 1964) adăuga: o scală L (Lie), pentru a detecta
minciuna, disimularea, se dezvolta și o formă paralelă, limbajul este mai accesibil nivelurilor
mai puțin educate;
- Eysenck Personality Questionnaire (EPQ - 1979) introduce variabila psihoticismului;

INVENTARUL DE PERSONALITATE EYSENCK – E.P.I.

EPI măsoară personalitatea prin 2 dimensiuni independente una de alta:
Extraversia și nevrozismul, incluzând și o scală de minciună (L – lie).

26
 Scala extraversie – introversie (E): Notele mari sunt caracteristice extraversiunii, notele mici
introversiunii.
- Extravertul – este sociabil, îi plac activitățile distractive, are mulți prieteni, simte nevoia de
a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur; îşi asumă uşor riscul, îi place
aventura şi se expune pericolelor; tinde spre emoții puternice, doreşte agitația şi este în
general impulsiv; îi place să facă glume, este oscilant, optimist, are tendința de a fi agresiv şi
îşi pierde cu uşurință stăpânirea de sine; artistic, înclinat spre exterior; în creația estetică,
produce un desen împrăştiat, adesea cu subiect abstract; tip alert, cu inițiativă şi
bun organizator; tinde să se supraaprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere
- Introvertul – este liniştit, retras, introspectiv, are o viață interioară bogată; este tipul
gânditor, indicat pentru cercetare, posedă gândire abstractă, dar un spirit de observație mai
puțin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior; uşor tensionat, căci
îi lipseşte uşurința exteriorizării bogatelor trăiri interioare; în relațiile sociale este rezervat şi
distant, neîncrezător şi planificat (non-impulsiv); înclinat spre un mod de viață ordonat, nu
agreează agitația, îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul; tinde să se
subaprecieze.

Scala instabilitate emoțională (nevrotism) – stabilitate (N)- Nevrotismul este caracteristic

notelor ridicate; este definit de interrelația dintre trăsăturile de anxietate, depresie,
autoapreciere scăzută, timiditate, toate datorate lipsei de control emoțional; reacțiile
emoționale puternice ale instabilului interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viată
şi îl conduc spre reacții emoționale iraționale, adesea rigide.

- Stabilitatea emoțională – caracteristică notelor scăzute, respectiv lipsei emoționalității,

apatiei; avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoțional, reacțiile
emoționale sunt slabe ca intensitate, lente, intră greu în atmosfera emoțională şi au tendința de
a reveni la starea de apatie, calm „plat” foarte repede după activarea emoțională.

- Scala de minciună (L) - afirmă comportamente sociale dezirabile, dar pe care marea
majoritate a populației le încalcă în comportamentul informal; notele mici indică sinceritatea
răspunsurilor, în timp ce notele mari sunt măsuri ale răspunsurilor dezirabile, conformiste sau
disimulative. Scala L este orientativă în interpretarea rezultatelor chestionarului.

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE EYSENCK – E.P.Q.

Include față de EPI și o a patra scala „psihotism”.
Psihotismul - este definit de interrelațiile dintre trăsăturile de agresivitate, egocentrism,
comportament antisocial şi lipsa de empatie;
- Cotele ridicate specifice psihotismului indică tendința de a produce tulburări, a fi solitar, a
arăta cruzime, ostilitate față de ceilalți, preferință pentru lucruri ciudate şi neobişnuite;
- Cotele scăzute, specifice adaptabilității indică persoane socializate, cu tendința de a acorda
un mare respect regulii sociale, convențiilor, drepturilor celorlalți; au nivele de aspirație
adaptate la realitate. Deși sunt utilizați termeni psihiatrici, semnificația lor nu este în acest caz
propriu-zis clinică, întrucât se adresează persoanelor normale; din această perspectivă, doar la
o mică proporție de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se
dezvolte o condiție psihotică propriu-zisă. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii
psihotism; include de asemenea nivele înalte de criminalitate, psihopatie, tulburări de tip
maniaco-depresiv.

Curs 7 – Teoria factorială a lui Cattel asupra personalității. Chestionarele multifazice de

personalitate Cattel – 16 PF, H.S.P.Q., Chestionar de anxietate

27
Raymond B. Cattell (1905-1998) profesor la universitatile din Massachusetts, apoi la Harvard,
Illinois, este unul din cei mai prolifici psihologi ai secolului trecut. Primul care a analizat
sistematic trăsăturile prin analiza factorială și a oferit o clasificare detaliată a acestora sub
forma factorilor de personalitate. Pentru Cattell personalitatea are un sens direct diagnostic şi
diferențial. Cercetările lui Cattell asupra personalității sunt nomotetice în măsura în care
analiza factorială include cercetarea unui mare număr de persoane şi nivelul de performanță la
diferite instrumente de cercetare. Rezultate în urma analizelor statistice, trăsăturile nu au o
existență ca atare în psihologia fiecărei persoane. Cattell le consideră constructe ipotetice sau
imaginare inferate din observarea obiectivă a comportamentului deschis. Există la Cattell
câteva modalități de taxonomizare a trăsăturilor.Trăsături comune şi trăsături unice, distincție
întâlnită și la Allport:
- trăsătura comună este cea pe care o are fiecare om într-un anume grad de dezvoltare (ex.
inteligență, extraversia), întrucât toți oamenii au în comun un anume fundal genetic;
- trăsăturile unice sunt cele care rar sunt împărtăşite de alții şi apar mal ales în sfera
intereselor şi atitudinilor;

Conform formei de manifestare trăsăturile sunt grupate în:

-capacități sau abilități care determină cât de eficientă este persoana în a acționa în vederea
unui anumit scop (ex. inteligența);
-trăsături temperamentale care definesc stilul sau tempoul de acțiune (ex. rapiditatea în
acțiune);
-trăsături dinamice, care sunt acele modalități sau forțe care activează şi conduc
comportamentele (ex. motivațiile).
Distincția între trăsături de suprafață şi trăsături sursă:
-Trăsăturile de suprafață sunt un set de caracteristici ale personalității care corelează între ele
fără a forma propriu-zis un factor, în măsura în care nu sunt determinate de o aceeaşi trăsătura
sursă; au o valoare în primul rând descriptivă, asemeni sindroamelor clinice (ex.
nevrotismului – diferite elemente de comportament, precum anxietatea, indecizia, temerile
iraționale formează un cluster de elemente alcătuind această trăsătura de suprafață).
Trăsăturile de suprafață apar mai puțin stabile şi au o natură mai puțin permanentă.
-Trăsăturile sursă sunt importante, stabile şi permanente pentru că sunt factori unitari, fiecare
dintre ele fiind sursa unui aspect al comportamentului. Factorii primari care derivă din analiza
factorială exprimă aceste trăsături sursă ca elemente de bază ale personalității. Trăsăturile
sursă se clasifică în două tipuri:
-trăsături constituționale,își au originea în condițiile interne ale organismului (nefiind în mod
necesar înnăscute) și depind de fiziologia organismului (ex. alcoolul duce la influențe
comportamentale ce se pot descrie ca lipsă de griji, limbuție etc.grupate de analiza factorială
ca trăsături sursă);
-trăsături care țin de mediu, derivă din influențele cadrului socio-fizic si grupează acele
caracteristici sau modalități de comportament învățate care formează un model impus de
mediu (ex. un cântăreț de jaz este diferit ca trăsături sursă formate de mediul său, de un ofițer
de carieră). Cattell mai ia în considerare pe lângă aceste trăsături și forțele dinamice sau
motivaționale și consideră că în psihicul uman există două tipuri de trăsături dinamice care se
manifestă la nivelul atitudinilor:
- ergi
– un erg este energia sursă pentru întreg comportamentul, unitatea de bază a motivației și este
direcționat spre scopuri precise (ex. curiozitatea, sexualitatea etc.);
- sentimente, format prin învățare, poate fi în timp supus procesului invers, de dezînvățare,
astfel că poate dispare, nemaiavând importanță viața persoanei; pentru fiecare persoană există
un model sau set de sentimente care va funcționa ca un sentiment – master, și anume

28
sentimentul de sine care este cel mai important şi, virtual, se reflectă în toate atitudinile
persoanei. Diferența dintre erg şi sentiment ține de durabilitatea diferită: ergul, fiind
constituțional, este o structură permanentă şi niciodată nu va dispărea total din psihicul
persoanei, putând varia doar ca intensitate. Cercetând longitudinal şi transversal
personalitatea, Cattell a evidențiat 6 stadii pe care aceasta le traversează:
(1)Mica copilărie, până la 6 ani, considerată o perioadă de formare majoră a personalității
(formarea deprinderilor bazale, structurarea atitudinilor sociale primare, stabilitatea și forța
eului și supraeului, sentimentul de securitate / insecuritate, atitudinea față de autoritate și
posibila tendință spre nevrotism);
(2) Copilăria, până la 14 ani, perioada de consolidare, începutul emancipării și independenței
față de părinți, tendința de a se identifica cu cei din jur;
(3) Adolescența, până la 23 de ani, cea mai plină de stres și probleme subiective cu
transformări ale trăsăturilor de personalitate – unele dispar, altele apar;
(4) Maturitatea, 23 – 50 ani, perioada productivă, personalitatea tinde să devină stabilizată;
(4) Maturitatea târzie– include schimbări și adaptări în personalitate ca răspuns la cele fizice,
sociale, psihologice;
(5) Bătrânețea, include problematica adaptării la o serie de pierderi, obișnuința cu
singuratatea și lipsa securității personale. În funcție de aceste stadii Cattell a construit mai
multe instrumente de măsură:16 PF destinat vârstelor adulte, HSPQ, pentru 12-18 ani, CPQ
pentru 8-12 ani şi ESPQ pentru vârste de la 6 – 8 ani; Chestionar de Analiză Clinică (CAQ),
chestionar de anxietate etc.

CHESTIONARUL 16 FACTORI PRIMARI (16PF)

Cattell construieşte şi publică în 1950 chestionarul 16 PF denumit„Chestionarul celor 16
factori ai personalității” care evaluează trăsăturile identificate de autor prin analiza factorială.
Chestionarul măsoară 16 factori: 12 trăsături sursă și 4 factori de ordinul al doilea, factori
secunzi. Există şi itemi verbali sau numerici destinați evaluării unui factor de abilitate
rezolutivă. Factorii evaluați prin analiză factorială sunt constructe bipolare care încearcă să
cuprindă mulțimea de manifestări comportamentale specifice dimensiunii în mod gradat, de la
unul dintre polii acesteia caracterizat printr-o maximă exprimare în comportament a unei
extreme a dimensiunii, spre celălalt, caracterizat printr-o maximă exprimare a opusului.
Cattell utilizează un sistem standard de 10 clase. Se consideră semnificative pentru
comportamentul real al unei persoane acele trăsături care au o poziție de la cota standard 7-10,
sau de la cota 0-3.
Descrierea factorilor primari
Factorul A – Schizotimie vs. ciclotimie: de la comportament caracterizat prin (cote scăzute)
schizotimie, orgoliu, spirit critic, opozanță, răceală şi indiferență, suspiciune, rigiditate, la
(cote ridicate) comportament caracterizat prin ciclotimie: individul este bun, amabil,
prietenos, serviabil, cu interes pentru ceilalți, blând, încrezător, adaptabil şi cald; nu rareori
aleg profesii care înseamnă contacte interumane şi o tendință spre a se conforma
conveniențelor sociale.
Factorul B – Abilitate rezolutivă generală: de la (cote scăzute) slabă abilitate mentală, lipsă
de interes pentru subiecte intelectuale, la (cote ridicate) inteligența vie, conştiinciozitate şi
perseverență în rezolvarea problemelor. Scala nu are corelații semnificative cu testele de
abilități mentale obişnuite care tipic sunt probe psihologice în timp limitat.
Factorul C – Instabilitate emoțională vs. stabilitate emoțională: forța eului este definită ca
şi grad de realizare a integrării dinamice şi a controlului emoțional
Factorul E – Supunere vs. dominanță: de la (cote scăzute) polul comportamentului supus,
blând, dependent, la (cote ridicate) un comportament agresiv, combativ, încăpățânat, sigur de
sine.

29
Factorul F – Expansivitate vs. nonexpansivitate: este un constituent important al
extraversiei-introversiei. Factor care suportă influența mediului de formare: cei expansivi au
avut în general un mediu mai facil, mai puțin sever, creator de optimism, dar şi cu aspirații
mai puțin exigente; nonexpansivii sunt, în general, crescuți după norme mai severe și tind spre
un plus de moderație.
Factorul G – Supraeu slab vs. forța supraeului: este legat, în principal, de energie şi
perseverență; conform denumirii, factorul corespunde supraeului psihanalitic prin accentul
pus pe considerația față de normele morale, tendința de a susține eul şi a frâna impulsurile
idului; se distinge de stabilitatea emoțională măsurată de factorul C prin faptul că rezultă
dintr-o integrare dinamică adecvată de-a lungul vieții.
Factorul H – Threctia vs. parmia: factor puternic dominat de ereditate, temperament
constituțional; Termenul de „threctia” vine de la „threat” – amenințare și indică o corelație
ridicată cu reactivitatea ridicată a sistemului nervos autonom față de amenințare;
timiditate şi sensibilitate la amenințare; opus, termenul „parmia” indică predominanță
parasimpatică; curaj şi lipsă de sensibilitate;
Factorul I - Harria vs. premsia: factor din categoria celor formați prin influența mediului și
a culturii.
Factorul L – Alexia vs. pretension: de la (cote scăzute) încredere, adaptabilitate, cooperare,
interes față de ceilalți, la (cote ridicate) care reprezintă tensiunea, un mod de a trăi
neîncrezător, suspicios şi timid.
Factorul M – Praxernia vs. autia: de la (cote scăzute) comportament practic şi conștiincios,
spirit logic, expresiv, deschis ca interese, dar cu o relativă lipsă de imaginație, la (cote
ridicate) „nonconvenționalul excentric”, imaginativ, boem, adesea original, care își urmează
calea proprie.
Factorul N – Naivitate vs. subtilitate: (cote scăzute) polul naivității, indică un
comportament direct, naiv, uneori stângaci şi neîndemânatic, la (cote ridicate) perspicacitate
şi luciditate în opinii, spirit analitic, alură intelectuală, o viziune nesentimentală asupra
lucrurilor şi vieții.
Factorul O - încredere vs. tendința spre culpabilitate: de la (cote scăzute) comportament
calm, cu încredere în sine, senin, eficient, la (cote ridicate) indică lipsa de securitate, un mod
anxios, depresiv, agitat de a se raporta la existență;
Factorii „Q”- sunt derivați din analiza factorială asupra celorlalți factori; sunt mai puțin
clarificați dar au o bună valoare prognostică atunci când sunt activi în comportament.
-Factorul Q 1 – Conservatorism vs. lipsă de respect pentru convenții
-Factorul Q 2 – Dependența de grup vs. independență personală: Factor care se manifestă
mai ales la nivelul atitudinilor interioare; contribuie la factorul secund introversie.
-Factorul Q 3 -Sentiment de sine slab vs. sentiment de sine puternic:
factorul depinde de mediu; prezintă o corelație substanțială cu integrarea pulsională care
vizează menținerea unei imagini adecvate de sine; contribuie la factorul secundar anxietate.
-Factorul Q4 -Tensiune ergică slabă vs.tensiune ergică ridicată: factor interpretat ca nivel
de excitație, tensiune, datorate pulsiunilor nedescărcate sau frustrației.
Factorii 16 PF secundari:
-Factorul I - Adaptare vs. anxietate:
-Factorul II- Intraversie vs. Extraversie

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE PENTRU ADOLESCENT ( H.S.P.Q.)

HSPQ – (Hight School Personality Questionnaire) conține factorii măsurați de16 PF cu

următoarele modificări: lipsesc L, M, N, Q1 și apar ca factori suplimentari D și J.

30
Tendințe în dezvoltarea personalității în adolescență (Sealy & Cattell):
-Factorul (A) Schizotimie / ciclotimie: de la 11 la 17 ani o creştere a sociabilității şi reducere
a însingurării; la băieții de peste 18 ani o creştere a obiectivității, scepticismului; la fete apare
un declin slab spre ciclotimie.
-Factorul(B) Inteligență: creştere stadială de la 11 la 15 ani.
-Factorul(C) Forta eului: creşterea nu este semnificativă pentru nici unul dintre sexe.
-Factorul (D) Flegmatic /excitabil: de la 11 la 17 ani, la ambele sexe se notează o creştere a
identității şi suficienței personale, și o scădere a excitabilității şi nesiguranței.
-Factorul (E) Sumisiv/ dominant: la ambele sexe de-a lungul timpului crește dominanța, dar
în mod diferit: la fete are loc mai întâi o creştere între 11-17ani; la băieți continuă creşterea
între 18-23 ani, în timp ce la fete se produce o stagnare, chiar o uşoară tendință
spre submisivitate; în general scorurile fetelor sunt mai scăzute.
-Factorul (F) Taciturn /expansiv: expansivitatea creşte între 11-17 ani, apoi apare o tendință
spre aplatizare între 17 – 19 ani, urmată de declin.
-Factorul (G) Forța supraeului: nu apare nici o tendință semnificativă;
-Factorul (H) Parmia /threctia: uşor declin al timidității de-a lungul vârstelor.
-Factorul (I) Premisa /harria: scorurile pentru băieți apar mult mai scăzute decât la fete; în
adolescența timpurie, băieții prezintă o creştere clară, devin mai realişti, cu încredere în sine,
mai hotărâți; creşterea la fete este mai semnificativă între 15-18 ani.
-Factorul (J) Coasthenia /zeppia: între 11-17 ani uşor declin în coasthenia pe masură ce
creşte participarea la grup; declinul la băieți apare mai mic.
-Factorul(L) Protension/ alexia: pentru fete apare un declin ordonat de-a lungul
adolescenței.
-Factorul (M) Autia/praxernia: tendință de creştere în perioada 11 – 17 ani, cu semnificația
de convenționalism, spirit practic, realism; la fete apare un declin semnificativ în perioada
următoare.
-Factorul (N) Naivitate /subtilitate: Tendință de creştere mai semnificativă între 15 - 23 ani.
-Factorul (O) Incredere / culpabilitate: tendință generală de descreştere; la fete tendința
spre culpabilizare înregistrează scoruri mai mari; băieții devin de-a lungul adolescenței mai
puțin neliniștiți.
-Factorul (Q1) Conservator/radical: fetele sunt mai conservatoare, fără a fi
radicale; băieții (la colegiu) prezintă o tendință spre creşterea radicalismului;
-Factorul (Q2) Dependență/independență: pentru fete, un declin semnificativ de la 11-16
ani; după 11 ani apare la ambele sexe o creştere semnificativă.
- Factorul (Q3) Controlat/necontrolat: creştere semnificativă doar la băieți în prima parte a
adolescenței.
- Factorul (Q4) Relaxare/tensiune: creştere la ambele sexe în adolescența timpurie; scădere
semnificativă a tensiunii ergice între 18-23 ani pentru (tinerii de la colegiu).

CHESTIONARUL CATTELL PRIVIND NIVELUL ANXIETĂȚII

Măsoară nivelul de anxietate generală al persoanei și face distincția între anxietatea
manifestă, simptomatică şi anxietatea mascată, desfaşurată în mod inconștient. Cuprinde un
număr de 40 de itemi organizați după factorii primari componenți și după caracterul manifest
sau interiorizat al simptomelor respective. Primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte,
„voalate” ale anxietății, iar ceilalți 20 la expresia directă a stării la nivelul comportamentului.
Raportul între jumătatea A şi jumătatea B, calculate separat de nota generală de anxietate, este
un indice pentru gradul de mascare sau de exprimare în comportamentul observabil al
anxietății.
Factorii de anxietate Cattell sunt:

31
O - pornire spre culpabilitate; Q4 – tensiune ergică; Q3 - lipsa de integrare; C - slăbiciunea
eului; L - lipsă de securitate paranoică;H - timidiate, care nu are corespondent în scară.
- Q3 - Dezvoltarea conştiinței de sine - indică gradul de integrare (respectiv neintegrare) în
funcție de dezvoltarea conştiinței de sine; nota arata măsura gradului în care s-a legat
anxietatea cu structurile caracteriale și obișnuințele social acceptate; este o componentă
dependentă de mediu care prin condițiile sale poate genera sau ameliora o stare de anxietate;
- C – Forta Eului - capaciatea de a controla imediat și de a exprima tensiunile într-un mod
adaptat şi realist; un Eu îngrijorat, cu multă apăsare conține în germene anxietatea; o altă
explicație este că o tensiune anxioasă puternică a cauzat o anumită regresie şi a împiedicat
creșterea normală a EU-lui; psihoticii prezintă o notă C ridicată; C variază în funcție de
situațiile specifice unui anumit mediu.
-L – Insecuritate sau tendințe paranoice - reprezintă propensiunea sau tendința paranoică,
transformabilă în sentimentul de insecuritate socială; Nota L se menține chiar în situația
schimbării cauzelor care au condus la instalarea sentimentului de insecuritate, suspiciune,
persecuție.
- O – Înclinarea către culpabilitate – indică propensiunea spre culpabilitate ce se poate
transforma în stare de anxietate depresivă sau în sindrom depresiv; în termenii freudieni poate
fi acoperit prin conceptul de anxietate cauzată de presiunea superegoului; o notă O ridicată
trebuie să rețină atenția căci are stabilitate chiar în cazul schimbării condițiilor de mediu.
- Q4 - Tensiunea ergică - se dezvoltă din orice fel de nevoi nesatisfăcute; Q4 ridicat se
exprimă prin hiperemotivitate, tensiune, iritabilitate şi nervozitate, făcând individul
ineficent; este cea mai importantă componentă în structura anxietății, pentru faptul că
influențează randamentul; este un factor de personalitate sensibil la tratament psihoterapeutic
şi la ambianța socială. Cotele ridicate, extreme, începând de la nota standard 7, indică
instalarea anxietății, în timp ce nivelul 10 standard indică necesitatea unei intervenții
terapeutice.

Curs 8 - Inventarul multifazic de personalitate Minnesota-MMPI

M.M.P.I. a apărut ca un instrument care avea ca scop distincția între normali şi anormali și
evaluarea şi diagnoza marilor dezordini psihiatrico-psihologice. Chestionarul M.M.P.I este
construit în mod deliberat „să evalueze acele trăsături care sunt caracteristici comune ale
anormalității psihologice dizabilitante” (Hathaway şi McKinley,1951). Inventarul este
construit prin validare empirică – autorii plecând în construcția itemilor şi scalelor de la
categoriile nosologice ale vremii: au selecționat 1000 de itemi din studii de caz, rapoarte
psihologice, cărți de specialitate, teste deja existente, reținând doar 550 de itemi considerați a
fi independenți unul în raport ceilalți. Este un test multifazic pentru că are mai multe subscale
care au fost determinate empiric, prin aplicarea lor unor grupuri de pacienți psihiatrici deja
încadrați în categorii definite de boli şi unor grupuri de control;criteriul empiric a fost gradul
de concordanță între diagnosticul prezumtiv pe baza scalelor testului şi diagnosticul clinic.
Prima varianta MMPI a apărut în 1941, au urmat îmbunătățiri ulterioare prin cercetări, iar în
1989 apare forma a doua M.M.P.I. 2, re-standardizat prin aducerea la zi a normelor, revizuirea
itemilor depășiți, lărgirea bazei de întrebări, extinderea constructelor.

Scalele de validare ale profilelor MMPI

Sunt construite de autori 4 scale de validare „?”, L, F, K: primele trei sunt utilizate pentru
evaluarea globală a înregistrărilor la probă, iar dacă scorurile trec de o valoare maxim admisă

32
sunt suspectate înregistrările; Scala K are funcția unei „variabile normalizatoare” calculate
pentru a permite o corecție a scorurilor scalelor clinice.
- Scala ,,?” – numărul de itemi la care subiectul a răspuns „Nu ştiu”; când scorul e foarte
ridicat rezultatele întregului test nu sunt valide.
- Scala „L” – minciuna (15 itemi) – un rezultat ridicat indică o tendință de prezentare
(conştientă sau cvasi-conştientă) sub o lumină favorabilă, ceea ce conduce la o probabilă
subapreciere a notelor patologice; Scala nu invalidează profilul, dar indică o subestimare
a notelor psihopatologice.
- Scala „F” – frecvență (24 itemi) - răspunsurile corespunzătoare scalei sunt relativ
convenționale, subiecții neconventionali ajung să prezinte scoruri ridicate între 10 şi 20; un
scor brut superior lui 20 indică că subiectul nu a înțeles.
-Scala „K” - corecție- a fost construită pentru a corija o eventuală influență a atitudinii
subiectului, dar poate evidenția şi unele simptome patologice;subiecții cu un scor K ridicat
tind să adopte o atitudine defensivă față de obiceiurile lor psihologice, astfel prezintă un profil
„normalizat”; subiecții cu scor scăzut au tendința opusă, spre autocritică, admiterea
unor simptome,chiar dacă sunt nesemnificative.
-Diferența F – K - elimină posibilitatea existenței unui „trucaj” deliberat al răspunsurilor.

Scalele clinice MMPI

Scala ipohondrie (Hs): o notă Hs ridicată indică faptul că subiectul are tendința de a se
plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică.
Scala depresiei (D): este foarte sensibilă, se ridică imediat ce în simptomatologie există o
notă depresivă sau anxioasă; este ridicată într-un mare număr de stări nevrotice sau psihotice.
Scala isteriei (Hy): cuprinde două grupe: o scală de temperament isteroid, caracterizând
subiecți cu atitudini sociale naive care cer afecțiune şi prezintă reacții infantile când pretențiile
nu le sunt satisfăcute; o scală de simptome de conversie.
Scala de deviație psihopată (Pd ): o notă ridicată este caracteristică subiecților delincvenți,
care comit delicte de tipul minciunii, furturilor, alcoolismului, toxicomaniei sau delicte
sexuale.
Scala masculinitate (Mf): scala a fost validată pe un grup de homosexuali cu personalitate
feminină constituțională. un subiect poate fi homosexual fără a avea o notă ridicată. Scala
are o relativă valoare diagnostică pentru aspectele patololgice.
Scala paranoia (Pa): scală „caracterială” care detectează tendințe paranoide şi la subiecți
care n-au prezentat niciodată manifestări patologice.
Scala psihastenie (Pt): este o scală simptomatică, itemii se referă la simptomele fobice și
obsesionale.
Scala schizofrenie (Sc): autorii admit faptul că scala permite depistarea a 60% din
schizofrenii.
Scala hipomanie (Ma):itemii constituie 2 subscale: expansivitate și iritabilitate.
Scala introversiei sociale (S): scala nu este o scală clinică stricto sensu; scorurile ridicate
indică tendința de a evita contactele sociale.

Scale suplimentare

Indicele de anxietate (Ai): măsoară nivelul anxietății.

Raportul de interiorizare (In): măsoară tendința spre „interiorizarea” dificultăților, spre
numeroase simptome psihosomatice sau subiective. MMPI se folosește predominant în
domeniul clinic.

33
Curs 9 – Inventarul multifazic de personalitate California (CPI) – Teoria lui
H.Gough privind evaluarea personalității

Harrison G.Gough - psiholog american, creatorul Inventarului de Personalitate California –

unul din cele mai populare inventare moderne de evaluare obiectivă a personalității; are o
largă aplicabilitate internațională, fiind tradus în peste 28 de limbi (până în 1990);
chestionarul a fost supus unei serii de revizuiri și îmbunătățiri; adaptarea românească a
început în 1970. CPI-ul a apărut ca un instrument simetric față de MMPI – lnventarul
Multifazic de Personalitate Minnesota destinat psihopatologiei; trebuia construit un
instrument paralel pentru normalitatea psihică – pornind de la realitățile ființei normale,
obişnuite, aflate în interrelație.
Baza conceptuală
Gough este adeptul constituirii unui instrument de evaluare centrat pe persoană; nu se
urmărește în primul rând găsirea unei tipologii sau dimensiuni generale a
personalității.Sistemul conceptual a fost structurat prin anii 1940, având ca bază de pornire
așa-numitele „concepte populare” (folk concepts) – acei termeni descriptivi pe care oamenii îi
utilizează între ei pentru a-şi descrie modurile de a se comporta, caracteristicile obișnuite,
cotidiene, termeni care fac parte din limbajul cotidian și sunt păstrați în limbă o durata mare
de timp; Gough se sprijină pe și caută acele concepte care apar în interrelaționarea socială în
toate culturile şi societățile; scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect,
o anume temă a comportamentului interpersonal.
- Criticile cele mai dificile aduse ideii „conceptelor populare” constă în problema dacă nu
cumva cuvintele au dobândit conotații diferite pentru diferite persoane; Gough doreşte să
evalueze tocmai constructul așa cum este definit cultural, iar atuul îl reprezintă faptul că
acestea sunt universale atât cultural cât și în timp;
- Scalele CPI nu pot fi interpretate la fel ca scalele specifice inventarelor construite pe
modelul trăsăturilor /modelul factorial; scalele CPI nu sunt derivate prin analiza factorială, ci
pe baza utilizării sistematice a analizei conceptuale, care include validarea practică și de
construct; astfel scalele CPI se corelează una cu alta în aceeași măsură în care se corelează
conceptele populare (ex. independența include mulțumire de sine, distanță, atunci și scala
„Independența” trebuie să se refere la aceste concepte).

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE CALIFORNIA (C.P.I.)

Prima versiune apare în 1951 cu 15 scale, urmată de o versiune cu 18 scale,varianta mai
recentă - 1987 cuprinde 20 de scale şi un total de 462 de itemi.

Scalele pot fi grupate în 4 grupe / clase de semnificații psihologice.

1. Stilul și orientarea interpersonală - indică dimensiunile personalității ce intervin în
afirmarea persoanei, siguranța de sine, imaginea de sine şi adecvarea interpersonală:
dominanța (Do), capacitate de statut (Cs), sociabilitate (Sy), prezență socială (Sp), acceptare
de sine (Sa), Independență (In), empatie (Em);

2. Atitudinea față de norme și valori – indică opțiunile valorice și maturitatea

interrelațională: responsabilitate (Re), socializare (So), autocontrol (Sc), impresie bună (Gi),
comunalitate (Cm), sănătatea (Wb), toleranța (To);

34
3. Eficiența intelectuală - măsoară mai ales nivelul motivațional, în sensul potențialului de
realizare personală şi al focalizării pe valorile intelectuale: realizarea prin conformism (Ae),
realizare prin independență (Ai), eficiența intelectuală (Ie);

4. Rol și stil personal – surprind unele modalități intelectuale ce modelează un stil personal:
intuiție psihologică (Py), flexibilitate (Fx), feminitate (Fe).

Descrierea scalelor C.P.I.

Scala I: Dominantă – Do (36 itemi) – este o măsură a dominanței sociale.
Scala II: Capacitatea de statut – Cs (28 itemi) – măsoară calități asociate statutului social.
Scala III: Sociabilitate – Sy (32 itemi) – identifică un comportament deschis, atașat social.
Scala IV: Prezența socială – Sp (38 itemi) – evaluează echilibrul, spontaneitatea, și
siguranța de sine.
Scala V: Acceptarea de sine – Sa (28 itemi) – se adresează simțului propriei valori și
autoaprecierii.
Scala VI: Independența – In (28 itemi) – măsoară resursele şi distanța.
Scala VII: Empatie – Em (38 itemi) – orientarea spre intuiția afectivă și rezonanța față de
alte persoane.
Scala VIII: Responsabilitatea – Re (36 itemi) – surprinde conștientizarea regulilor și
abilităților de a conviețui cu cei din jur.
Scala IX: Socializarea – So (46 itemi) – evaluează gradul de interiorizare a
valorilor normative și culturale.
Scala X: Autocontrol – Sc (38 itemi) – indică păstrarea exigențelor normative și respingerea
reacțiilor nevrotice.
Scala XI: Impresie bună – Gi (40 itemi) – indică răspunsurile caracterizate prin
dezirabilitate socială (scor brut 31 și peste); identifică persoanele la care se prezintă prin
supraestimare a atributelor prosociale (prezentare favorabilă).
Scala XII: Comunalitatea – Cm (38 itemi) – scala are două funcții: de a
identifica protocoalele cu prea multe răspunsuri neuzuale sau date la întâmplare (scorurile
brute de 27 sau sub); în al doilea rând evaluează pe un continuum gradul de convenționalitate
– neconvenționalitate.
Scala XIII: Sănătatea / Stare personală de bine – Wb (38 itemi) – se referă la starea fizică
și psihică a persoanei; scorurile brute sub 20 sunt un indiciu al accentuării false pe probleme
personale și supărări.
Scala XIV: Toleranța – To (32 itemi) – atitudini de toleranță, răbdare și lipsă
a prejudecăților.
Scala XV: Realizare prin conformism – Ac (38 itemi) – evidențiază potențialitățile de
realizare care funcționează bine într-un cadru bine definit și clar structurat.
Scala XVI: Realizare prin independență – Ai (36 itemi) – evidențiază potentialitățile de
realizare care funcționează bine într-un cadru deschis, minim definit.
Scala XVII: Eficiență intelectuală – Ie (42 itemi) - reflectă gradul în care resursele
intelectuale sunt utilizate eficient.
Scala XVIII: Intuiție psihologică – Py (28 itemi) – măsoară capacitatea de a discerne ceea
ce alții simt și gândesc.
Scala XIX: Flexibilitate – Fx (38 itemi) – identifică la un pol rezistența la schimbare, față de
fluiditatea și plăcerea schimbării.
Scala XX: Feminitate/Masculinitate – F/M (32 itemi) – evaluează pe un continuum rolul
social masculin la un pol și feminin la celălalt pol.

35
Modelul cuboid
După anii ’70 s-au realizat cercetări care au grupat factorial itemii testului dezvoltând un
model „cuboid” în funcție de trei superfactori înalt semnificativi. Gough oferă un model
conceptual asupra structurii personalității, utilizând ca axe cardinale trei vectori:
- Vectorul 1 - semnifică stilul interpersonal,
- Vectorul 2 - semnifică raportarea la normele sociale,
- Vectorul 3 - semnifică sentimentul personal de competență. Din intersecția vectorului 1
(extraversia – introversia) şi a vectorului 2 (dependența - independența de norme) rezultă
patru stiluri comportamentale, denumite de Gough cu literele greceşti:
- Alfa - extravert şi dependent
- Beta - introvert şi dependent
- Gama - extravert şi independent
- Delta - introvert şi independent.
Aceste 4 stiluri comportamentale capătă un specific prin raportarea la vectorul 3 (încredere –
neîncredere în sine), rezultând 7 nivele diferite pentru fiecare din cele 4 stiluri. Polul superior
este definit prin contribuția maximă a încrederii în sine, față de polul inferior, definit prin
contribuția maximă a neîncrederii în sine. În prezent, chestionarul de personalitate California
este unul dintre cele mai bine experimentate instrumente psihologice de evaluare a
personalității. Este un test profesionist, interpretabil doar de profesionişti care s-au format
pentru interpretarea acestei probe. CPI se foloseste predominant în domeniul orientării și
selecției profesionale.

Curs 10 - Chestionarele de personalitate de tip „BIG FIVE” – NEO PI-R

Chestionarele de tip „Big Five” (cinci superfactori ai personalității) se fundamentează pe

teoriile psiholingvistice în abordarea personalității. Ipoteza lexicală - presupune că la nivelul
limbajului curent sunt encodate trăsăturile cele mai pregnante conform cărora oamenii se
evaluează unii pe ceilalți. Paradigma lexicală în evaluarea dimensiunilor personalității
pornește de la analiza dicționarului unei limbi pentru a extrage descriptorii potențiali de
personalitate, care sunt supuși unor criterii de selecție. Majoritatea studiilor de acest gen s-au
centrat pe adjective – au dus la elaborarea de instrumente de evaluare de tip Lista de adjective
(Goldberg, 1981,Brokken, 1978, Angleitner, 1987 etc.); studii ulterioare au inclus și verbe și
propoziții.
Toate cercetările din diferite spații culturale au evidențiat în urma analizei factoriale cinci
superfactori.
Controversa majoră în evaluarea personalității este între abordarea de tip trăsături ale
personalității - clasică - față de abordarea de tip comportamental; Costa şi McCrae dezvoltă
un model interpretativ care justifică faptul că trăsăturile de personalitate sunt factori
determinativi, explicativi pentru comportament.

CHESTIONARUL NEO PI (R)

Autorii americani Costa şi McCrae au conceput şi experimentat mai multe variante de
chestionare de tipul „Big Five” pentru măsurarea celor cinci factori ai personalității, incluzând
și conținuturi din alte teste. NEO PI (NEO Personality Inventory, 1985) include 3 factori -
nevrotism, extraversie şi deschidere, dezvoltați la nivelul fațetelor lor, și doi factori -
agreabilitatea şi conştiinciozitatea, doar la nivel global. Chestionarul NEO PI (R) cuprinde
240 de itemi, răspunsurile se dau pe o scală în 5 trepte. Există o versiune prescurtată - NEP

36
FFI (NEO Five-Factor Inventory) cu 60 itemi care măsoară scalele doar global; variantele
NEO PI R pot fi utilizate pentru subiecți începând de la 17 ani, fără tulburări.
Factorii NEO PI (R):
1.Nevrotism (N) - fațete: anxietate, ostilitate, depresie, conștiința de sine (exagerată),
impulsivitate, vulnerabilitate;
2.Extraversia (E) - fațete: căldura / entuziasm, spirit gregar, afirmare, activism, căutarea
excitării, calitatea pozitivă a stărilor emoționale;
3. Deschiderea (D) - fațete: deschidere spre fantezie, deschidere spre modurile proprii de a
simți, deschidere în planul acțiunilor, deschidere în plan ideatic, deschidere în planul
valorilor;
4. Agreabilitatea (A) - fațete: încredere, sinceritate în exprimarea opiniilor, în conduită,
altruism, bunăvoință, modestie, blândețe
5. Conștiinciozitate (C) - fațete: competență, ordinea, simțul datoriei, dorința de realizare,
auto-disciplină, deliberare.
Adaptarea românească
Cercetările românești asupra NEO PI R au început în 1995 sub coordonarea M. Minulescu;
s-a realizat o validare și etalonare a testului pe populația adultă. Cercetările au condus spre un
model factorial cu o specificitate anume în ceea ce privește compoziția factorilor și
ierarhizarea lor, comparativ cu alte structuri factoriale. Cei 5 mari factori în modelarea Big-
Five în limba română prezintă fiecare câte 5 fațete; a rezultat un chestionar cu 5 scale
principale și 25 de scale structurale:
Factorul I: Extraversie – Introversie
Factorul II: Maturitate, Adaptare normală - Imaturitate, psihopatie, agresivitate
Factorul III: Agreabilitate - Lipsa agreabilității
Factorul IV: Conștiinciozitate - Lipsa ordinii
Factorul V: Actualizare (atitudine și motivații generative) – Stagnare (nonevolutiv)

Curs 11 - Teste proiective de desen: Testul arborelui, Testul persoanei umane,

Testul familiei

Desenul a reprezentat din totdeauna o modalitate fundamentală de expresie a trăirilor,

atitudinilor şi modului de gândire. Pentru psihologia proiectivă desenul a devenit un mod
preferențial de analiză a personalității individului.
TESTUL ARBORELUI
Arborele reprezintă un element al naturii foarte încărcat de semnificații (ex.simbol al
verticalității, ascensiunii, devenirii). Componentele arborelui pot fi cu uşurință asociate
simbolic cu aspecte ale vieții psihice. Există astăzi mai multe variante ale testului, cele mai
cunoscute fiind ale lui K.Koch şi R. Stora.
Aplicarea testului necesită o coală de hârtie A4 şi un creion cu o mină nici tare nici moale.
Instructajul este următorul: „Desenați un arbore, aşa cum vreți dvs.,orice fel de arbore, dar să
nu fie brad ”. Bradul este foarte scheletic şi ar da posibilitatea subiecților rezistenți să se
ascundă uşor prin acest desen.
Interpretarea desenului Koch recomandă parcurgerea următoarelor etape în interpretarea
arborelui:
a) Impresia de ansamblu
b) Analiza trăsăturilor grafice
c) Simbolismul spațiului grafic
d) Semnificația componentelor desenului

37
a)Impresia de ansamblu
Impresia generală poate fi folosită ca ipoteză de lucru pentru analiză ulterioară a desenului,
ipoteză care va fi întărită sau amendată de această analiză. Koch (2002 citat în Dumitraşcu
2005) recomandă ca primul pas al interpretării să reprezinte doar o privire contemplativă
asupra desenului, pentru a ne forma o imagine intuitivă, de ansamlu asupra acestuia (ex.
arbore armonios / nearmonios, schematic /cu detalii, plin de forță/fără energie, vesel/morbid
etc.). Prima impresie ne poate arăta rapid unele trăsături ca nivel energetic, stare de spirit,
complexitatea psihologică, atitudinea față de sine.
b) Analiza trăsăturilor grafice
Se referă la analiza liniilor desenului care pot dezvălui anumite caracteristici ale subiectului
(ex. linii moi, abia vizibile, fără vlagă indică lipsă de energie; predominanța liniilor ascuțite
semnalează agresivitate, liniile ondulate arată flexibilitate etc.). Este important să observăm
dacă apar „forme primare” (Koch, 2002), o serie de caracteristici grafice primitive (ex.
stereoptipii grafice, schematisme, reprezentări naive, nerealiste, mâzgăleli) prezente în special
la copiii mici, care la vârste mai mari pot semnala o regresie afectivă şi/sau intelectuală.
c)Simbolismul spațiului grafic
Analiza spațiului grafic se referă la plasarea în pagină şi la mărimea desenului. Koch (2002)
afirmă că spațiul grafic al colii de hârtie deține nişte coordonate simbolice care ne permit
orientarea în lumea interioară a subiectului. Astfel, analiza plasării în pagină se face după
cordonatele: sus – jos şi stânga – dreapta (ex. zona inferioară a foii este zona originii, a ceea
ce este primit, inconştient, instinctual; partea de sus a foii simbolizează ascensiunea,
devenirea sau pierderea contactului cu realitatea; partea stângă este asociată cu trecutul, cu
mama, cu sinele; partea dreaptă cu viitorul, deschiderea spre lume).
d)Semnificația componentelor desenului
Componentele desenului precum linia solului, rădăcinile, trunchiul, coroana, accesoriile au
semnificații simbolice.
Linia solului - este o minimă reprezentare a lumii în care se află arborele. Absența ei dă
impresia unui copac „aerian”, trăsătură asociată cu firile „aeriene”, visătoare, fără contact prea
ferm cu realitatea. Linia solului fuzionată cu baza arată rezervă, prudență.
Rădăcina – reprezintă ceea ce este necunoscut, ascuns, subteran, latura noastră nevăzută,
asociată cu dimensiunea bazală, pulsională a vieții omului. Rădăcina asigură inserția şi
stabilitatea arborelui, simbol al nevoii de ataşament, de spijin sau dependență.
Trunchiul – este elementul de stabilitate al arborelui, asemenea corpului uman. Face legătura
între coroană şi rădăcină, adică între dimensiunea subterană şi cea aeriană, simbolizând Eul
subiectului, instanța care mediază între pulsiunile inconştientului şi aspirațiile conştiente.
Trunchiul este un indicator al vieții afective.
Coroana - reprezintă raporturile cu mediul, aspirațiile (coroana urcă spre cer),dorința de
dezvoltare personală, de devenire. Coroana este şi elementul mai fragil, mai perisabil al
arborelui, care îşi schimbă aspectul în funcție de anotimp. Coroana este un simbol al vârstelor
omului şi al dispoziției afective (arbore cu flori sau înfrigurat, dezgolit de frunze).
Accesoriile - sunt cele vegetale (frunze, flori, fructe) şi alte elemente ale desenului (arbore
într-un peisaj, cuiburi, păsări etc.), cu semnificații detaliate în manualul testului.
Utilitatea testului
Avantaje:
- testul este o sarcină accesibilă subiecților cu un nivel redus de instruire sau deficiențe
cognitive;
- necesită un timp scurt de aplicare;
- oferă rapid o serie de informații despre persoană;
- tehnică valoroasă mai ales dacă este inclusă într-o baterie de teste care pot confirma,
completa sau amenda ipotezele interpretative.
38
Limite:
- test mai puțin standardizat ca interpretare, lasă loc subiectivității;
- validitatea testului este controversată;
- bogăția informațiilor desprinse depinde de gradul în care subiectul s-a proiectat în sarcină şi
de nivelul de expertiză al psihologului care interpretează.

TESTUL PERSOANEI UMANE (Testul Omului)

Inițial F. Goodenough utilizaze tehnica desenului unei persoane pentru a evalua dezvoltarea
inteligenței la copii. În accepțiunea lui de tehnică proiectivă, testul pleacă de la principiul că „
în desenul unei siluete umane subiecții îşi proiectează modul în care se percep pe ei înşişi , cu
problemele sau conflictele specifice care țin de imaginea de sine”
(Urban,1967 în Dumitraşcu 2002:245).
Aplicarea testului necesită o coală de hârtie A4 şi un creion cu o mină nici tare nici moale.
Instructajul este următorul: „Desenați o persoană în întregime”. După ce subiectul a terminat,
i se cere: „Întoarceți pagina şi desenați acum o persoană de sex opus primei persoane
desenate”.
Interpretarea desenului
Interpretarea presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Criterii generale
b) Analiza formală
c) Analiza de conținut
a) Criterii generale: include o serie de aspecte de luat în considerare în prima etapă a analizei,
ce țin de aspectul de ansamblu, impresia holistă asupra desenului:
- Poziția sau atitudinea persoanei desenate (ex. și luată în acțiune care indică o fire dinamică,
persoană înclinată, indicator al dezechilibrului etc.);
- Diferențele flagrante de mărime a personajului masculin față de cel feminin sau valorizarea
diferită a siluetei masculine față de cea feminină;
- Expectanțele de rol sexual legate de desenul persoanei de acelaşi sex cu subiectul (ex. fetele
desenează în general siluete feminine cu păr lung, vestimentație specific feminină; băieții
desenează elemente ale masculinității, cum ar fi îmbrăcăminte, barbă etc.);
- Accentuarea, exagerarea, îngroşarea, haşurarea excesivă sau multiplicarea unor elemente
ale desenului – sugerează importanța pe care subiectul o acordă elementului respectiv în viața
sa (ex. haşurarea excesivă poate sugera nevoia de a ascunde, camufla aspecte conflictuale din
imaginea de sine; accentuarea detaliilor sexuale - buze, sâni, coapse – indică dorințe erotice
intense);
- Omiterea nejustificată sau tratarea superficială a unor elemente
Sugerează conflicte în zona respectivă sau lipsă de implicare în sarcina, evadare. Figura
desenată schematic arată că subiectul a evitat să se implice în sarcină.
- Semne de bizarerie sau irealism grafic sugerează conflicte interioare puternice, atitudine
ludică, batjocoritoare sau pierderea simțului realității;
- Elemente distinctive, atipice, individuale (în comparație cu vârsta, sexul sau nivelul
educațional al subiectului) sunt foarte importante, dezvăluind ceva din lumea interioară
a persoanei.
b)Analiza formală: include analiza trăsăturilor grafice (ex. liniile zimțate exprimă
agresivitatea, liniile întrerupte sugerează nesiguranță, anxietate etc.) şi a spațiului grafic.
Analiza spațiului grafic se referă la plasarea în pagină şi la mărimea desenului, simbolismul
fiind asemănător celui discuat la analiza arborelui.

39
c)Analiza de conținut: ia în considerare modul în care sunt realizate diferitele elemente şi
detalii corporale (eventual accesoriile lor). Cea mai consistentă este analiza zonelor corporale
care se bazează pe funcțiile biologice sau sociale pe care ele le îndeplinesc în realitate:
- Capul: este sediul gândurilor, al emoțiilor, al concepției despre sine şi lume şi al controlului
organismului; este sediul conştiinței care ghidează adaptarea individului la mediu.
o Fața - este principalul element al expresivității emoționale;
o Gura – este organul de asimilare a hranei şi simbolic al experiențelor afective; participă la
exprimarea emoțiilor şi are semnificație erotică particulară;
o Ochii – „fereastra sufletului”, asigură expresivitatea feței şi funcția de receptor al
informațiilor din lume (ex. mici indică închiderea față de lume);
o Părul – element decorativ, asociat şi cu partea instinctuală a omului;
o Urechile – au semnificație dată de funcția lor de orientare în mediu (ex. accentuate indică o
stare de hiper-vigilență);
o Nasul – simbol falic, dar legat şi de expresia unor afecte precum furia;
- Gâtul: are funcția de canal de comunicare între minte şi corp, între gândire şi emoții, între
planificare şi execuție, între inconştient şi conştiință.
- Trunchiul: reprezintă zona impulsurilor vitale, expresie a forței şi a stabilității persoanei (ex.
masiv indică dorința de forță, masculinitate; desenat subțire sugerează sentimente de
slăbiciune). Elemente de interpretare particulară sunt umerii şi burta.
- Brațele şi mâinile: componentă instrumentală care asigură manipularea obiectelor din mediu
în vederea adaptării; cu brațele se exprimă dorința de contact afectiv sau respingerea sau
agresarea celuilalt (degete ascuțite);
- Picioarele: asigură deplasarea, echilibrul, autonomia persoanei;
- Accesoriile (îmbrăcămintea, cravata, pălăria, nasturii, cureaua, mănuşile, bijuteriile etc.) au
o importanță specifică în interpretare, în funcție de tipul şi de accentuarea lor.
Utilitatea testului
Avantajele sunt similare testului arborelui: rapiditatea aplicării şi faptul că poate fi utilizat pe
grupuri de subiecți defavorizați cultural. Principalul dezavantaj constă tot în insuficienta
validare prin studii specifice. Este recomandat să fie inclus într-o baterie de examinare şi să
nu fie folosit ca unică probă de investigare a personalității.

TESTUL FAMILIEI

În raport cu alte teste de desen, unii autori au subliniat aportul specific al desenului familiei.
Cele mai vechi lucrări în acest sens aparțin lui Cain şi Gomila (1953), care au identificat 4
elemente de analiză a desenului familiei:
a) Numărul personajelor desenului în comparație cu numărul de personaje al familiei reale
(personaje uitate, respinse etc.)
b) Ordinea de realizare şi legăturile dintre personaje;
c) Raportul figură – fond;
d) Aspectul dinamic al fiecărui personaj. Studii ulterioare, precum Borelli-Vincent (1965),
Stora (1963), Porot (1965) (în Jourdan-Ionescu şi Lachance, 2005) studiază valoarea
proiectivă a desenului familiei.
Aplicarea testului necesită o coală de hârtie A4 prezentată subiectului orizontal. Se pun la
dispoziție creioane colorate din lemn (nu carioci sau creioane cerate). Instructajul este
următorul: „Desenează o familie”. În funcție de obiectivele administrării, consemnul poate fi
modificat sau completat astfel: „Desenează familia ta”. La terminarea desenului examinatorul
solicită persoanei să dea un nume familiei desenate şi să scrie pe desen deasupra fiecărui
personaj numele, vârsta, sexul acestuia şi relația cu restul familiei. La sfârşit se solicită
subiectului să arate cu cine se identifică el sau ce persoanj i-ar place să fie el.

40
 Interpretarea desenului familiei
Jourdan-Ionescu şi Lachance (2005) prezintă patru etape ale muncii interpretative:
1. Selectarea elementelor observate în desen, a conținutului manifest (grupate în părțile 1-5
ale grilei de cotare elaborate de autori);
2. Elaborarea convergențelor interne (conținutului latent): sunt puse în legătură ipotezele
presupuse şi se rețin cele care reapar sau se repetă (părțile 6-7 ale grilei de cotare); ipotezele
izolate sunt păstrate pentru analiză la nivelurile următoare;
3. Convergențe externe: confruntarea ipotezelor elaborate pe urma desenului familiei cu
observații şi rezultate de la alte instrumente diagnostice (teste de dezvoltare, intelectuale,
personalitate etc.); astfel sunt confirmate sau infirmate anumite ipoteze și generate altele;
4. Convergențe cu istoria subiectului: punerea în legătură a datelor diagnostice culese cu
istoria subiectului. În acest moment final ipotezele rămase izolate pot fi abandonate prin lipsă
de validare. Nu poate fi făcută o interpretare valabilă a desenului familiei decât ținând cont de
mediul şi realitatea subiectului. Anamneza permite considerarea ca fiind normale şi relative a
unor elemente care, în alte circumstanțe ar fi semnificative patologic (ex.dimensiunile foarte
mici sau mari ale membrilor familiei în realitate; caracteristici ale deficienței, bolii, moarte
etc.).
Criterii de analiză şi interpretare:
a) Observații pe timpul administrării probei
b) Compoziția familiei desenate în raport cu familia reală
c) Aspectul dezvoltării
d) Aspectul global
e) Aspectul detaliat
f) Aspectul clinic
a) Observații pe timpul administrării probei
Se notează dacă subiectul este dreptaci sau stângaci, precum şi orientarea mişcării grafice; se
notează observații asupra mimicii, gesticii, verbalizările subiectului; orice altă observație
asupra manierei subiectului de a desena trebuie consemnată (ex. progresia continuă sau
discontinuă a desenului – cap, corp, membre sau mai întâi capul tuturor personajelor etc.). De
asemenea timpul de execuție a desenului oferă informații asupra caracteristicilor psihomotrice
şi afective.
b) Compoziția familiei desenate în raport cu familia reală
Caracteristicile legate de numărul persoanelor din desen, vârsta, sexul lor sunt comparate cu
caracteristicile familiei reale şi se analizează dacă vreun personaj a fost omis sau adăugat,
diferențele dintre caracteristici şi personajul cu care se identifică subiectul.
c)Aspectul dezvoltării Acest punct vizează stabilirea nivelului de dezvoltare a desenului
personajului celui mai bine executat. Pentru evaluarea în termeni de scală mentală poate fi
folosită scala lui Goodenough amintită la desenul persoanei umane.
d)Aspectul global:
-Amplasare: se verifică dacă foaia a fost păstrată sau întoarsă (opoziție față de consemn),
situarea desenului în pagină (sus, jos, dreapta, stânga);
-Înălțimea: dimensiunea fiecărui personaj este legată de importanța investirii de către subiect;
proporțiile între desen şi pagină şi între desen ca întreg şi detalii;
-Trasaj:continuu sau discontinuu, apăsat sau uşor, trasaj sigur, direct sau reluat, striuri,
umbre, tăieturi, haşuri, liniile curbe au drepte, linii frânte, unghiulare sau buclate, accentuări,
apect murdar, de ciornă sau exces de precizie;
-Dispunerea: aliniamentul global al desenului, distanța între personaje, gruparea, clasarea
personajelor;
-Perseverarea: stereotipia majoră, rigidă, repetarea sistematică a mai multor elemente sau
stereotipia minoră, reproducerea diferențiată;

41
-Factori regresivi: regresia-simplificare (figuri primitive), fragmentarea unui personaj,
omisiuni, bizarerii (roboți, trăsături de animale etc.);
-Dispunerea fiecărui personaj: echilibrul, pezentarea siluetei (cu față sau din profil), poziția
membrelor, postura şi mişcarea, simetria;
-Culoarea: alegerea culorilor este un indicator afectiv (culori calde sau reci, multe sau puține
etc.)
-Expresia: expresia chipului fiecărui personaj are o semnificație clinică (ex.are un aer fericit,
trist).
e)Aspectul detaliat
Tipuri de detalii:
-Detalii corporale: părul, capul, expresia feței, sprâncene, ochii, privirea, nasul, pomeții, gura,
urechile, barba şi mustața, bărbia, gâtul, trunchiul (umeri piept), talia, organele interne,
organele sexuale, brațe şi mâini, gambe şi picioare;
- Sexualizare: ex. la fete feminitatea poate fi exprimată prin bijuterii, linia sânilor, tocuri
înalte etc.
-Adăugiri: îmbrăcămintea, mediul înconjurator.
f)Aspectul clinic - Valorizare sau devalorizare: tendința este de a valoriza personajul de
acelaşi sex; valorizarea personajului special investit în plan afectiv (este adesea desenat
primul). Devalorizarea indică o realitate inacceptabilă sau dureroasă: ex. omiterea unui
personaj sau a unei părți a acestuia, dimensiuni mai mici, personaj executat ultimul, mai în
spate etc.
- Identificările: realiste, când subiectul se desenează în manieră realistă (vârstă, sex);
identificări ale dorinței, când subiectul îşi proiectează tendințele într-un alt personaj;
identificări de defensă, ale Supra-Eului, identificare cu instanță punitivă.
- Organizarea personalității: dă indicații asupra unor trăsături ale personalității în funcție de
maniera de a desena (ex.la tipul senzitiv,senzorial, adeziv abundă culoarea; tipul rațional
denotă echilibru, rigoare);
- Analiza relațiilor dintre personaje: distanța dintre personaje este semnificativă pentru relația
pe care o întreține cu aceştia în lumea sa internă şi pentru dorințele inconşiente față de ei.

Curs 12 – Tehnicile proiective în evaluarea personalității. Teste proiective „clasice”:

Testele de apercepție tematică (T.A.T, C.A.T),Testul petelor de cerneală
(Rorschach), Testul pulsiunilor (Szondi)

Termenul de proiecție a fost folosit pentru prima dată în psihologie de S. Freud, în lucrarea
Psihonevrozele de Apărare (1894). Proiecția este ,,o operație prin care subiectul expulzează
din sine și localizează în altul calități, sentimente, dorințe, chiar obiecte pe care nu le
cunoaşte sau le refuză în sine însuşi” (Laplanche &Pontalis,1994). Diverşi autori au propus
însă şi alte accepțiuni ale proiecției, trecând dincolo de sensul ei primar de mecanism de
apărare. Definiție generală:„Termen utilizat într-un sens foarte general în neuro-fiziologie şi
în psihologie pentru a desemna operația prin care un fapt neurologic sau psihologic este
deplasat şi localizat în exterior, fie trecând de la centru la periferie, fie de la subiect la
obiect.” (Vocabularul psihanalizei al lui Laplanche & Pontalis,1994).

Definiție operațională: „proiecția este tendința oamenilor de a fi influențați de trebuințele,

emoțiile și structura lor psihologică de ansamblu în interpretarea realității, ori de câte
ori câmpul perceptiv prezintă o anumită ambiguitate” (Exner,1994 dupa Dumitrascu 2005).
Proiecția are loc în grade variabile şi intensitatea ei variază pe o axă începând cu gradul zero -

42
înțelegerea obiectivă a realității, până la gradul maxim – pierderea limitelor personale şi
invazia spre exterior a fantasmelor noastre care deformează flagrant realitatea. Există
momente în viață când proiectăm mai mult sau mai puțin şi există persoane care, în general,
proiectează mai mult sau mai puțin în comparație cu ceilalți. Ca fenomen psihologic, proiecția
este prezentă la aproape toate nivelurile comportamentului nostru: în sfera relațiilor
interpersonale, în alegerea profesiei, în boala mentală, în joc, în artă, în plan macro-social etc.
Printre factorii care influențează intensitatea proiecției fac parte: intensitatea emoțiilor sau a
trebuințelor, gradul de ambiguitate a situației, forța şi integritatea Eului.

Testele proiective
Testele proiective au început să fie utilizate în psihologia aplicată începând cu anii’30, ca
metode de evaluare psihologică mai neconvenționale. Prezintă în general următoarele
caracteristici (Liebert & Spiegler, 1990 dupa Dumitrașcu 2005):
- Sunt sarcini mai ambigue ca cerințe sau mai slab structurate a naturii, care permit multiple
răspunsuri din partea subiectului („open-ended tasks”);
- Subiectul nu cunoaşte semnificația răspunsurilor sale, modul de codificare și interpretare;
- Codificarea şi/sau interpretarea răspunsurilor conțin în grade variabile o anumită implicare
subiectivă din partea psihologului. Apariția lor a stârnit vii controverse și dezbateri
furtunoase; partizanii abordării psihometrice criticau: lipsa cerințelor psihometrice de bază ale
unui test (fidelitate,validitate, standardizare), subiectivismului psihologului în interpretare și
scorare.Termenul de „test” este încă refuzat de unii autori, preferându-se mai curând cel
de„tehnică” proiectivă (Anastasi, 1988); termenii „test”/„tehnică” proiectivă sunt folosiți de
multi autori ca echivalenți;Testele obiective se disting de testele proiective prin:
-reprezintă sarcini bine structurate, prevăzute cu modalități clare de răspuns (Da-Nu, A-F sau
tip grilă);
-sunt standardizate, valide si fidele; scorarea și interpretarea urmează reguli clare, care solicită
la minimum implicarea subiectivă a psihologului. Exner (1994) aduce argumente care să
susțină ideea nefondării împărțirii testelor în „obiective” și „proiective”. Distincția test
obiectiv
- test proiectiv are la bază o prejudecată: un test obiectiv poate conține itemi proiectivi, așa
cum un test proiectiv poate fi standardizat la nivelul unui test obiectiv (Dumitrașcu, 2005).

Clasificarea testelor proiective

Fiecare tehnică proiectivă apelează preferențial la o anumită poartă proiectivă – un limbaj
prin care subiectivitatea noastră se proiectează (Dumitrascu, 2005):
Limbajul desenelor - „proiecția grafică” Ex. testele de desen: „Testul persoanei”,„testul
Arborelui”, „testul Familiei” etc;
Limbajul percepției - „proiecția structurală” Ex. testele Rorschach, Holtzmann etc., la care
subiectul trebuie să spună ce vede în nişte pete de cerneală;
Limbajul poveștilor - „proiecția tematică” Ex. Testul de Apercepție Tematică (T.A.T),
Children Apperception Test (C.A.T.), la care subiectul trebuie să alcătuiască povestiri plecând
de la anumite imagini; fabulele Duss pentru copii, unde subiectul trebuie să completeze
povestiri neterminate;
Limbajul culorilor - „proiecția cromatică”: Ex. testul Luscher, unde subiectul trebuie să
selecteze nişte culori în ordinea preferințelor;
Limbajul pulsiunilor - „proiecția pulsională”: Ex. testul Szondi, la care subiectul trebuie să
aleagă din nişte fotografii pe cele care îi plac şi care îi displac cel mai mult;
Limbajul cuvintelor - „proiecția asociativă”: Ex. testul de asociere verbală a lui Jung, la care
subiectul trebuie să asocieze cât mai repede la stimulii verbali prezentați de examinator;

43
Limbajul frustrării – Ex. testul Rosenzweig, unde subiectul trebuie să răspundă la nişte
situații frustrante prezentate de test.

Avantaje şi dezavantaje ale tehnicilor proiective

Avantaje:
- Dificultatea subiectului de a trişa;
- Pot dezvălui aspecte mai profunde ale personalității subiectului (temeri, dorințe, conflicte
inconştiente); trebuie menționat că nivelul de profunzime al proiecției diferă în funcție de
tehnică şi de rezonanța subiectului la respectiva tehnică;
- Majoritatea tehnicilor proiective pot fi aplicate pe subiecți cu aptitudini verbale reduse sau
defavorizați cultural, cărora nu li se pot aplica, de exemplu, chestionare de personalitate;
- Unele teste proiective (ex. testul culorilor sau testul pulsiunilor) cosumă un timp minim de
aplicare şi scorare și oferă rapid informații despre eventuale frustrări sau probleme afective.
Dezavantaje:
- Multe dintre ele sunt mai puțin standardizate, au reguli mai puțin clare de scorare şi/sau
interpretare, ceea ce implică un subiectivism mai mare în codificarea şi interpretareare şi un
risc mai mare de eroare; riscul scade proporțional cu nivelul de pregătire al interpretului în
tehnica respectivă;
- Interpretarea tehnicilor proiective este mai dificilă decât a altor tehnici de evaluare;

Majoritatea tehnicilor necesită un timp şi un efort mai mare de învățare, o specializare

intensivă (în alte țări, SUA, Canada, Franța, tehnici ca Rorschach, T.A.T sau Szondi
implică programe de instruire variind între 1-3 ani).
Domeniile de aplicare a tehnicilor proiective
- În psihologia clinică: majoritatea tehnicilor s-au născut în strânsă relație cu activitatea
clinicianului, ca instrumente utile în clarificarea diagnosticului şi evaluarea structurii şi
dinamicii personalitătii pacientului; ele pot fi folosite şi pentru aprecierea evoluției
pacientului în cursul unei psihoterapii, prin aplicări repetate ale aceluiași test.
- În psihologia şcolară: pot fi aplicate pe copii pentru a evalua aspecte ale personalității
asociate cu eşecul şcolar, cu tulburări de conduită etc; necesită aptitudini verbale minime.
-În psihologia organizațională: sunt folosite de o serie de autori în selecția de personal,
evaluarea grupurilor de muncă, satisfacției muncii sau stresului profesional; există critici
vehemente la adresa folosirii tehnicilor proiective în domeniul organizational, în evaluare și
selecție.
- În psihologia militară şi în psihologia judiciară: pot oferi informații valoroase despre
personalitatea criminalului (Gacono & Meloy, 1994, Szondi1959, 1973).
Precauții în utilizarea tehnicilor proiective
Selectarea ipotezelor plauzibile ține de familiarizarea cu testul, pregătirea psihologului și de
modul în care acesta poate înțelege contextul de viață al subiectului. Interpretarea rezultatelor
se face întotdeauna în contextul altor informații obținute prin interviu, anamneză, observații,
alte teste. Cea mai eficientă utilizare este în cadrul unei baterii de testare compusă din teste
„obiective” și „proiective”: numai aplicarea unei baterii face posibilă completarea reciprocă
sau amendarea unor caracteristici care reiese dintr-o probă sau alta (ex. testul Rorschach pune
indirect în evidență și capacitățile intelectuale; dar, un individ anxios, inhibat poate da
răspunsuri sărace, limitate; testarea inteligenței lui ne indică nivelul intelectual).

44
TESTE PROIECTIVE „CLASICE”: TESTELE DE APERCEPȚIE TEMATICĂ
(T.A.T, C.A.T), TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH), TESTUL
PULSIUNILOR (SZONDI)

TESTUL DE APERCEPȚIE TEMATICĂ (T.A.T.)

Publicat în 1935 de către H. Murray, medic şi biochimist, profesor laUniversitatea Harvard,
S.U.A; apariția testului nu a avut de la început un ecou prea larg, dar a proliferat odată cu
curentul proiectiv și teoriile psihanalitice și a dus la numeroase sisteme de scorare şi
interpretare (peste 20 la ora actuală, după Exner,1994). Testul are la bază o teorie despre
motivație: trebuințele unui om se pot manifesta direct în comportament, fiind ușor de
identificat, dar și indirect, latent, fiind mai greu de sesizat. Murray elaborează testul cu scopul
de a măsura aceste trebuințe și trăsături de personalitate; ca instrument folosește producțiile
narative – povestirile subiecților pe marginea unor planșe reprezentând diverse
situații interpersonale;
Principiul testului: o trebuință latentă puternică ,,este aptă să perceapă… ceea ce doreşte. Un
subiect aflat sub influența unei trebuințe are tendința de a «proiecta» în obiectele
înconjurătoare ceva din imageria asociată cu trebuința respectivă” (Murray1962 după
Dumitrascu 2005). Conceptul-cheie: APERCEPȚIA este definită ca fiind „condiționarea
experienței perceptive de experiența anterioară a subiectului. Aceasta facilitează şi
corectează aspectele eventuale imprecise ale percepției” (Dicționar de Psihologie,
Schiopu,1997); apercepția implică conținutul perceptiv și conținutul proiectiv (proiecțiile
subiectului în interpretarea datelor reale). Principiul T.A.T. este că povestind
despre personajele şi obiectele prezente în planșe, subiectul povesteşte de fapt despre sine.
Testul T.A.T. este compus dintr-un număr de 31 de planşe dintre care 30 cu imagini
reprezentând personaje umane sau obiecte, și o planșă albă. Imaginile nu au fost alese la
întâmplare; ele redau scene cu un anumit grad de ambiguitate şi cu un conținut esențial pentru
problematica psihologică umană în general, permițând o gamă largă de proiecții ale
individului (ex. silueta unui bărbat (sau a unei femei) în fața unei ferestre deschise; un băiat
contemplă o vioară aflată pe o masă în fața lui etc.). Se consideră că fiecare planșă activează o
fantasmă specifică, adică are un „conținut latent” care se mobilizează la contactul cu percepția
subiectului (Shentoub); alți autori vorbesc de teme dominante sau comune ale fiecărei planşe
care apar în povestirile subiecților (Rapaport et.al,1974, Stein, 1955). Planșele se aplică
diferențiat în funcție de vârsta și sexul subiectului; fiecărui subiect i se aplică doar 20 de
planşe; pe spatele planșelor este numărul de ordine pe care îl ocupă în serie, iar anumite
planșe au trecute simbolul care arată categoria de subiecți la care se aplică: BM (boys-
males/baieți-bărbați), GF (girls-females/fete-femei), MF (males-females/ barbați-femei), BG
(boys-girls/baieți-fete), B (boys), G (girls); planşele care nu prezintă inițiale se aplică tuturor
subiecților, indiferent de sex sau vârstă.
Aplicarea testului:
Testul se aplică în două ședințe a câte 10 planșe fiecare, necesitând aproximativ o oră de
ședință (prima serie: 1-10, apoi 11-20, funcție de vârstă, sex, numărul planșei în serie). Ultima
fază de anchetă are scopul de a elimina eventualele neclarități sau confuzii narative și de a
depista prin întrebări sursele povestirilor: experiența de viață, fantezia, producții literare sau
artistice etc.; unii autori propun ancheta după ultima povestire (planșa 20), alții să se realizeze
chiar pe parcursul testării; uneori „ancheta” este sacrificată din motive de timp.
Înregistrarea datelor: Examinatorul trebuie să noteze cât mai fidel posibil povestirile
subiectulul pe foaia de protocol, inclusiv stilul de verbalizare sau particularitățile discursive
ale subiectului (reveniri, poticniri, ezitări, lapsusuri etc.).

Interpretarea are în vedere două dimensiuni:

45
1. Interpretarea conținutului - se referă la conținutul propriu-zis al povestirilor: personaje,
ambianță, acțiuni, emoții ale personajelor, teme, deznodăminte, simboluri etc.
2. Analiza formală – vizează cadrul formal al povestirilor: nivelul de conceptualizare,
coerența discursului, particularități ale limbajului, finețea analizei psihologice, tonul afectiv al
povestirii, resursele imaginative, gradul de implicare în sarcină, etc. Cele două demersuri se
integrează într-o singură interpretare a subiectului.

Analiza de conținut este cea mai complexă formă de analiză a povestirilor; trecerea de la
conținutul manifest al povestirilor la personalitate și stiluri de comportament, reprezintă un
demers mai puțin standardizat; narațiunea poate implica percepția de sine și a lumii, lumea
fanteziei, aspecte inconștiente, negate ale personalității, o formă metaforică a unor conflicte
interne în care personajele sunt subidentitățile personalității subiectului etc.; cea mal dificilă
sarcină a interpretului este dea afla care dintre aceste variante este valabilă din povestirile
individului.
Paşii de interpretare
1. Identificarea personajului principal – „eroul” din fiecare povestire: după Murray eroul are
o semnificație particulară, fiind personajul cu care subiectul se identifică cel mai mult; eroul
este personajul căruia i se acordă cea mai mare atenție în narațiune, este protagonistul; de
obicei are acelaşi sex şi/ sau vârstă cu subiectul, dar nu întotdeauna.
2. Identificarea dorințelor, trebuințelor, aspirațiilor eroului - reprezintă într-o formă reală
sau metaforică pe cele ale subiectului; se urmărește identificarea tipului de trebuințe ale
„eroului” (ex.de iubire, agresivitate), intensitatea lor, manifestarea directă sau indirectă în
comportament; celelalte personaje ale povestirii pot fi considerate subidentități ale
subiectului; de obicei dorințele acceptate de către subiect sunt atribuite Eroului, cele reprimate
sau neintegrate altor personaje sau obiecte;
3. Analiza interacțiunii dintre Erou şi mediu, emoțiile Eroului care rezultă din aceste
interacțiuni – pot fi interacțiuni favorabile sau nefavorabile, care arată tipul „relațiilor
obiectuale” ale subiectului, obiectele/persoanele foarte investite afectiv, conflictele sau
problemele interne ale individului.
4. Sinteza concluziilor parțiale care derivă din această analiză, pentru fiecare poveste;
Sinteza datelor – descriere a personalității subiectului pe baza concluziilor desprinse din
fiecare poveste cu accent pe: teme frecvențe, trăsături frecvent atribuite Eroului sau derivând
din comportamentul lui, emoții și comportamente dominante, deznodăminte; în plus sunt
relevante povestirile foarte investite afectiv sau cu o temă neobişnuită pentru planşa
respectivă.

Analiza formală - se referă la limbajul în care sunt elaborate narațiunile: coerența,concizia,

bogăția detaliilor, realismul, stilul, tendințele descriptive. Acest tip de analiză evidențiază
particularități ale subiectului precum: inteligența, claritatea gândirii, aptitudinile verbale,
creativitaea, intuiția psihologică, simțul realității. Labilitatea afectivă devine evidentă atunci
când subiectul reacționează afectiv excesiv la o planşă, prin explicații, critici, descrieri foarte
emoționale, se tulbură afectiv pe punctul de a plânge, se blochează din cauza emoțiilor.

Avantaje si limite ale T.A.T.

T.A.T. este unul dintre cele mai sofisticate instrumente diagnostice şi unul dintre cele mai
răspândite în practica psihologică atât în Europa, cât şi în America; se bucură de o
popularitate comparabilă cu Rorschach.
Avantaje:
-oferă informații despre diversele paliere ale personalității – stil cognitiv, complexitatea
gândirii, sfera afectivă şi motivațională, relații interpersonale;

46
- are aplicabilitate largă, atât în clinică, cât şi în afara ei (ex. mediul educațional- evaluarea
nevoii de reușită școlară);
- există o variantă pentru copii C.A.T. (Children Apperception Test) care folosește poze cu
animale (Bellak & Sorel), și o versiune pentru vârsta a treia S.A.T. (Bellak & Bellak).
Dezavantaje:
- necesită un timp mai mare de învățare și expertiză în utilizarea lui;
- necesită un timp mai mare de aplicare și interpretare.

TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH)

Autorul testului - psihiatrul elvețian Hermann Rorschach (1884-1922) pornește elaborarea
testului de la un joc de societate celebru în epocă, jocul Blotto: constă în asocierea liberă în
fața unor imagini formate prin plierea unei foi peste nişte pete de cerneală; jucătorii trebuiau
să spună ce văd. Rorschach dorea un instrument prin care să poată discrimina schizofrenia de
alte tulburări mentale şi de subiecții normali; între 1916-1920 a elaborat şi testat o serie de
astfel de pete de cerneală pe pacienții lui şi a descoperit că schizofrenii reacționau diferit de
ceilalți pacienți și că metoda relevă o serie de caracteristici psihologice şi la subiecții normali.
Autorul publică descoperirile sale în „Psihodiagnostic” – vehement criticată de comunitatea
științifică a vremii. După moartea autorului (la 37 de ani), șansa testului este dată de utilizarea
sa de către colegii săi. Ajuns în America testul capătă o amploare fără precedent în istoria
testelor. Dezvoltarea sa a fost influențată de teoriile psihanalitice la modă și de apariția
conceptului de „tehnica proiectivă” lansat de L. Frank. Tehnica „petelor de cerneală” a
proliferat într-o gamă impresionantă de şcoli de scorare şi interpretare; s-au
desfășurat numeroase studii, experimente, cercetări, s-au scris tratate, articole. În prezent se
folosește „Sistemul Comprehensiv”, un sistem standard de scorare și interpretare a autorului
american John Exner Jr. care a reuşit să dea testului o bază empirică solidă. Testul constă în
zece pete de cerneală simetrice - 5 policrome şi 5 alb-negru – care sunt rezultatul ambiguu al
plierii unei coli peste o pată de cerneală. Autorul a selecționat aceste pete din multe altele
după anumite criterii empirice (ex. Simetria -unele sunt compacte, altele dispersate; criteriul
culorii; gradul diferit de ambiguitate). Caracteristicile petelor de cerneală asigură testului forța
sa diagnostică, fiind capabil să suscite în subiect o varietate de reacții cognitive şi afective
prin care îşi dezvăluie lumea interioară şi trăsăturile de personalitate. Testul este o sarcină
perceptivă nestructurată (nu o probă de imaginație) la care se cere subiectului să spună ce
ar putea fi la fiecare planşă; proba implică un proces de interpretare a situației
stimul („Formdeutung”); percepția este o construcție a lumii, pe care o elaborăm în acord cu
datele noastre interioare fundamentale.

Aplicarea Rorschach
Materiale necesare: cele 10 planșe, câteva foi A4 și aşa-numita foaie de locație, folosită în
faza de anchetă pentru localizarea răspunsurilor pe planşă. Aplicarea testului implică două
faze:
1. Faza de răspuns este prima etapă a aplicării testului: se notează cuvânt cu cuvânt tot ce
spune subiectul, păstrând o atitudine neutră; răspunsurile care nu sunt notate fidel nu pot fi
codificate; înregistrarea se face pe o foaie A4 împărțită în 2 coloane: în stânga se trec
verbalizările din faza de răspuns, iar în dreapta explicațiile din faza de anchetă.
2. Faza de anchetă - se realizează după ce s-au dat toate răspunsurile la cele l0 planșe; scopul
anchetei este de a clarifica ce a fost perceput în faza de răspuns pentru a permite scorarea
răspusurilor. Esențial este că examinatorul vrea să vadă așa cum vede subiectul. Un răspuns
este considerat clarificat dacă, în urma anchetei, examinatorul a aflat cele trei componente
majore ale scorării:
Locația (Unde este?),

47
(2) determinanții (Ce îl face să semene cu?) şi
(3) conținutul (Ce este?).
Criterii de interpretare a Rorschach
A) Variabilele-cheie: scorurile L - „lambda” şi EB- „tipul de rezonanță intimă” ne dau
informații în lumina cărora trebuie analizate cele patru clustere.
- Lambda - ne arată dacă subiectul tinde să înțeleagă lumea dintr-un cadru îngust de referință,
simplificând excesiv situațiile cu care se confruntă;
- EB - indică stilul de adaptare al subiectului, „tipul de rezonanță intimă” - arată dacă
subiectul este orientat mai mult spre lumea interioară, lumea externă sau ambele.
B) Clusterul cognitiv - în linii mari, arată efortul depus de subiect și complexitatea
operațiilor mentale desfăşurate în rezolvarea de probleme, cât de bun este contactul cu
realitatea sau dacă există distorsiuni serioase la nivelul gândirii.
C) Clusterul afectivitate – ne dă informații despre controlul emoțional, implicarea afectivă şi
stresul resimțit pe plan afectiv.
D) Clusterul imaginii de sine – ne dă informații despre modul în care subiectul se percepe pe
sine, inclusiv despre obsesiile sau fantasmele care invadează imaginea de sine.
E) Clusterul interpersonal – se referă la natura și calitatea relațiilor interpersonale ale
subiectului.
F) Interpretarea finală – reunește informațiile desprinse din analiza clusterelor și
variabilelor-cheie și le integrează într-un tablou final privind: stilurile de conduită, modul de
a gândi și de a reacționa, dimensiunea emoțională, stilullui de percepție a celorlalți şi de
relaționare cu ei.

Avantaje şi limite ale testului Rorschach

Avantaje:- Dintre toate testele proiective, Rorschach-ul se pare că merită cel mai mult
termenul de „test”: „Sistemul Comprehensiv” oferă o tehnică standardizată la nivelul aplicării,
scorării și interpretării unui test obiectiv; sistemul conferă o anumită validitate şi siguranță
scorării şi interpretării;
- Testul măsoară o serie de aspecte foarte variate şi profunde ale personalității subiectului și
oferă un tablou integrat al personalității, nu divizat ca multe alte teste;
- Are aplicabilitate largă întrucât măsoară de la stiluri şi abilități cognitive până la stiluri
afectiv-temperamentale şi interpersonale.
Dezavantaje:
- Necesită un timp mare de învățare pentru a putea fi util în practica evaluării personalității.
- Este consumatoare de timp: aplicarea durează în medie 30-45 de minute, scorarea în jur de
20-30 minute, iar interpretarea in jur de 2 ore.
- Poate fi greu aplicabil în condiții limitate de timp sau număr mare de subiecți.

TESTUL PULSIUNILOR (SZONDI)

Leopold Szondi (1893-1986), de formație medic endocrinolog, a fost unul dintre cei mai
originali gânditori din domeniul psihiatriei şi psihopatologiei, dar unul dintre cei mai puțin
menționați în manuale. Baza conceptuală: „Analiza destinului”(Schicksalsanalyse) –
introduce noțiunea de „destin” în cadrul ştiințelor umane şi medicale. După Szondi destinul
este „un șir de alegeri fundamentale pe care le face individul şi care îi marchează viața în
principalele ei domenii: în iubire, prietenie, profesie, boală şi moarte” (Dumitrașcu 2005).
Alegerile care conturează profilul destinului se supun unei determinări familiale – o
moștenire ereditară care împinge persoana să facă inconștient anumite alegeri; ca şi cum
tendințele strămoşilor lui ar continua să se manifeste și îi dirijează viața. Predispozițiile
genetice familiale sunt denumite „inconștient familial” (Szondi) – situat la un nivel

48
intermediar între „inconștientul colectiv” postulat de Jung şi „inconștientul personal” descris
de Freud. Teoria sa face un salt de la „destin” la „genele familiale” și rolul genelor latente
recesive asupra reacțiilor psihologice; urmează un alt salt, de la „genă” la „ pulsiune”: genele
se manifestă în viața subiectului prin anumite pulsiuni a căror interacțiune asigură dinamismul
psihic individual. Spre deosebire de Freud, care spunea că nu se poate cunoaşte numărul
pulsiunilor, Szondi afirma că ele sunt în număr de patru, fiecare fiind compusă din doi
factori pulsionali complementari.
Acest sistem pulsional descris de Szondi este considerat general uman, iar în funcție de
încărcătura genetică / familială pulsiunile se manifestă în mod diferențiat de la om la om;
astfel se pot explica formele maladive în care se pot manifesta anumite pulsiuni puternice.
Manifestarea intensă a unei pulsiuni nu duce neapărat la dezadaptare; libertatea individului şi
asumarea propriului destin constă în capacitatea lui de a-şi conştientiza şi regla o anumită
dispoziție pulsională periculoasă.

Sistemul pulsional

1. Pulsiunea Sexuală - energia investită în activitățile sexuale şi agresive;compusă din:

-Factorul h (inițiala de la homosexualitate) -conturează latura feminină,tandră a sexualității;

-Factorul s (de la sadism) - se referă la latura masculină, dură a sexualității.

2. Pulsiunea Paroxismală – energia prin care reacționăm afectiv sau prin care ne controlăm
exprimarea emoțiilor; compusă din:

-Factorul e (de la epilepsie) - se referă la tendința de descărcare bruscă a energiei afective;

-Factorul hy (de la isterie) - se referă la dorința de exhibiționism.

3. Pulsiunea de Contact – energia investită în relația cu obiectele lumii (de căutare, de

păstrare, de ataşament); compusa din:

- Factorul d (de la depresie) – indică nevoia de căutare şi de păstrare a obiectelor din mediu;

- Factorul m (de la manie) - se referă la nevoia de a obține plăcere din aceste obiecte.

4. Pulsiunea Eului – energia depusă de subiect pentru a regla şi a controla celelalte trei
pulsiuni, încât să se asigure un echilibru între satisfacerea lor şi supraviețuirea organismului;
compusă din:

- Factorul k (de la catatonie) - nevoia de organizare a Eului ca entitate distinctă de mediu;

- Factorul p (de la paranoia) - nevoia de fuziune a Eului cu lumea.

Testul Szondi a apărut din dorința autorului de a da o baza empirică teoriei sale despre
schema pulsională.

Materialul testului: 48 de fotografii de bolnavi mental, alese din multe altele, în baza unor
cercetări empirice (inclusiv genealogice); fiecare boală reprezintă câte un factor pulsional;
majoritatea fețelor provin dintr-un atlas de psihiatrie din secolul al XIX-lea, al lui Wilhelm
Weygandt, plus câteva figuri de criminali sadici și altele ale unor pacienți a lui Szondi. Szondi
49
alege figurile unor bolnavi mental considerând că nebunia este o formă extremă şi maladivă
de manifestare a genelor pulsionale, iar oamenii au tendința de a reacționa afectiv puternic la
alți oameni care prezintă același tip de încărcătură pulsională („genotropism”). Sarcina
subiectului este să aleagă dintre fotografii pe cele care îi plac cel mai mult şi cele care îi
displac cel mai mult – reprezentând o situație de alegere forțată prin care subiectul își exprimă
„alegerile” pe care le face în viața reală.
Principiul testului este că dacă cunoaştem aceste alegeri, putem cunoaşte personalitatea
subiectului.

Aplicare şi inregistrarea datelor

Cela 48 de fotografii ale testului sunt repartizate în șase serii echivalente de câte opt
fotografii. Pe spatele fiecărei fotografii apare:

- numărul seriei simbolizat printr-o cifră romană (I,II,III,IV,V,VI);

- locul fotografiei în seria respectivă notat cu o cifră arabă (de la 1 la 8);

- inițiala

- h (homosexualitate), s (sadism), e (epilepsie), hy (isterie), k (catatonie), p (paranoia), d

(depresie) sau m (manie)

- indicând factorul la care se referă poza respectivă, adică tipul de boală mentală pe care o
reprezintă.

Instructaj: „Vă voi arăta nişte persoane şi va trebui să-mi spuneți care dintre ele vă plac cel
mai mult şi care vă displac cel mai mult ”. Se pun în fața subiectului cele opt fotografii din
prima serie, pe două rânduri de câte patru: „Uitați-vă la ele şi alegeți două persoane care vă
plac cel mai mult. Nu stați să vă gândiți prea mult, alegeți la prima impresie”. O a doua etapă
solicită: „Acum vreau să alegeți două persoane care vă displac cel mai mult” şi „încă două
persoane care vă displac din cele rămase”.

Observație: Pentru a pune un diagnostic sau a avea o imagine consistentă

despre personalitatea subiectului, testul trebuie aplicat de cel puțin şase ori; se recomandă să
avem zece profile ale subiectului, testat la intervale de minimum 24 de ore. După faza de
înregistrare a alegerilor și respingerilor se trece la faza de elaborare a profilelor pulsionale:

o Profil de fațadă – în care intră alegerile, personele cele mai plăcute și primele respingeri,
cele mai antipatice; profilul pulsional de fațadă prezintă reacțiile cele mai actuale care îi
determină conduita;

o Profil complementar experimental sau de culise - în care intră a doua tranșă de respingeri,
iar pentru persoanele simpatice se iau ultimele 2 poze rămase în fiecare serie; profilul de
culise arată tendințele latente ale subiectului, care în anumite circumstanțe se pot actualiza.

Principii generale de codificare și interpretare

Fiecare reacție din profilele pulsionale este codificată cu unul dintre următoarele patru semne:

50
 Reacția pozitivă (+) - se notează cu „+” reacția în care există 2 sau mai multe alegeri
simpatice și maximum una antipatică (2/0, 2/1 ,3/0, 3/1, 4/0, 4/1, 5/0,5/1, 6/0); reacția pozitivă
indică o identificare conștientă sau inconștientă cu structura motivațională corespunzătoare
acelui factor;

Reacția negativă (-) - se notează cu „+” reacția în care există 2 sau mai multe alegeri
antipatice și maximum una simpatică (0/2, 1/2, 0/3, 1/3, 0/4, 1/4, 0/5,1/5, 0/6); reacția
negativă indică existența unei atitudini negative, refuzul identificării cu pulsiunea acelui
factor care tinde să se exprime în comportament într-o formă modificată sau disimulată.

Reacția ambivalentă (±) – se notează cu „±” reacția în care subiectul a ales minimum
două fotografii ale unui factor ca simpatice și minimum două ca antipatice (2/2, 2/3, 2/4, 3/3,
3/2, 4/2); reacțiile ambivalente exprimă un conflict între acceptarea și refuzul simultan al
acelei trebuințe; reacțiile ambivalente sunt factori simptomatici subiectivi.

Curs 13 – Bateria de examinare psihologică şi raportul psihologic

Evaluarea psihologică presupune utilizarea unui instrumentar psihodiagnostic

complex, capabil să surprindă o arie cât mai mare şi în acelaşi timp relevantă de aspecte:
abiltăți, aptitudini, trăsături, motivații etc.; astfel examenul psihologic presupune folosirea
adecvată a întregului ansamblu de metode specifice psihologiei cu nuanțe de interpretare şi
corelare specifice diagnosticului.
Bateria de examinare reprezintă o metodologie de evaluare care combină mai multe
probe în funcție de scopul testării pentru a creşte puterea de predicție a unor instrumente.
Cele mai frecvent folosite metode în psihodiagnostic sunt: anamneza, observația,
chestionarul, interviul şi testul. Valoarea fiecărei metode este variabilă în funcție de tipul de
psihodiagnostic în care este implicat, astfel încât nu se poate anula valoarea unei metode, dar
nici absolutiza. Întotdeauna trebuie să se țină cont de necesitatea folosirii unor metode diferite
în evaluare; fiecărei metode i se acordă o pondere şi valoare specifică în rezultatul final cu o
interpretare corelată nuanțată a informațiilor obținute din fiecare metodă. Din păcate, adesea
studiul validității combinațiilor de teste nu se cunoaşte. Rămâne semnalată ca o necesitate
validarea bateriilor de examinare, pentru ca, combinația de teste aleasă să aibe într-adevăr o
valoare predictivă, respectiv validitate ridicată (un exemplu de combinare a metodelor de
evaluare îl reprezintă centrele de evaluare, care s-au dovedit a avea o valoare predictivă
ridicată, mult mai bună comparativ cu utilizarea separată a probelor incluse). Alegerea
metodelor de evaluare incluse într-o baterie de examinare este dependentă de (Horghidan
1997):
- Criteriul folosit la evaluare – de exemplu inteligența se măsoară folosind teste și scale de
evaluare, în timp ce complexele se evidențiază prin observație și convorbire;

- Scopul evaluării – de exemplu evaluarea potențialului cognitiv se face cu precădere prin

teste în cazul selecției de personal, și preponderent prin scale de evaluare atunci când scopul
este instituirea unui program educațional-recuperator;

- Vârsta persoanei evaluate – unele metode nu sunt potrivite pentru evaluarea copiilor, în
timp ce altele nu pot fi aplicate pentru evaluarea persoanelor vârstnice. În procesul de decizie
privind alegerea unui chestionar sau test în favoarea altuia similar se ține cont de calitățile
psihometrice ale probelor, pentru a asigura o valoare ridicată a rezultatelor obținute.

51
RAPORTUL PSIHOLOGIC

Raportul psihologic este expresia condensată a activității de testare /evaluare psihologică a

unei persoane (client, consumator de servicii etc.) care răspunde cu instrumentele ştiinței sale
scopului pentru care a fost desfăşurată investigația. Raportul psihologic nu se confundă cu fişa
psihologică, deoarece raportul rămâne la client, iar fişa la psiholog; raportul „traduce” în
termeni inteligibili informația prezentă în fişă, la care se adaugă obligatoriu capitole de
interpretare, sumarizare (concluzii) şi recomandări. Raportul psihologic nu exclude partea
tehnică de prezentare a datelor (notele brute şi notele standard ale testelor utilizate),
dar importantă este „traducerea” limbajului cifric într-o descriere narativă, într-un limbaj
accesibil clientului. Rapoartele se adaptează nivelului de comprehensibilitate al beneficiarului
fiind redactat în termeni profesionişti, dar şi accesibili celui care a comandat-o. Forma pe care
o ia raportul este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerințele beneficiarului:
raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzimea interpretărilor de raportul unui
examen de selecție; raportul privind consilierea educațională diferă în conținut şi tip de
centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Un psihodiagnostic profesional poate
implica și elemente clinice; un psihodiagnostic clinic poate evidenția carențe profesionale.
Când se cere o evaluare globală a unui subiect se insistă frecvent asupra folosirii unui
psihodiagnostic complex care să abordeze atât clinic, cât și educațional/profesional un subiect.
Datorită resurselor de timp și numărului mare de subiecți ce trebuie adesea
investigați, psihodiagnosticul complex este mai puțin răspândit - el implică un număr mai
mare de metode și instrumente folosite, are o durată mare de desfășurare, și o interpretare mai
complexă.
Condițiile şi principiile generale de întocmire a raportului se referă la:
- obiectivitate
- non-intruziune
- lipsă de ambiguitate şi subiectivism
- respectarea confidențialității
- neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului
- explicarea semnificației rezultatelor prezente. O deficiență constă în descriptivismul
exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi și comentarii
asupra acestor prezentări. Rapoartele descriptive compuse din copierea din manualul testului a
propozițiilor corespunzătoare unui scor sau ansamblu de scoruri la teste nu sunt decât o
recoltă de concepte și idei disparate, uneori contradictorii, desprinse din fiecare test și servite
drept interpretare, fără vreun efort de înțelegere și integrare din partea psihologului. În raport
se includ explicații posibile, atenționând când acestea nu sunt certe (posibil, risc pentru…
etc.). În situația unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv
constatările şi să încerce explicarea inconstanțelor, incertitudinilor, discordanțelor dintre date.

Structura raportului psihologic

Structura unui raport psihologic trebuie să cuprindă (Clinciu, prelucrare după Richard,
1988):
1. Date factuale și de identificare a subiectului - sunt datele care descriu caracteristicile
demografice principale pentru identificarea subiectului şi includerea sa într-o categorie; se
referă la informații precum: data naşterii, data evaluării (care permit determinarea
vârstei), sex, şcolarizare, ocupație, starea civilă etc.
În cazul prezentării unui studiu de caz în contextul educațional, universitar, la conferințe,
seminarii, cercetări etc. se anonimizează datele care pot duce la identificarea clientului /
cazului din motive de confidențialitate, deontologie profesională.

52
2. Scopul evaluării psihologice (motivul evaluării sau întrebarea de referință /reper) – indică
cine a cerut evaluarea psihologică şi în ce scop.
3. Testele administrate și rezultatele obținute (note brute și note standard) – pentru anumite
tipuri de teste pot exista foi de înregistrare / centralizare;această secțiune conține informație
de strictă specialitate şi vizează personalul de specialitate în cazul în care raportul ajunge la
alți psihologi sau categorii de specialişti.
4. Anamneza sau istoria personală a cazului – care este ghidată de scopul explicit al evaluării,
astfel încât investigarea trecutului clientului să surprindă elementele semnificative din viața
persoanei, relevante în legătură cu acest scop (ex. evaluarea în vederea selecției profesionale
se interesează de evoluția educațională şi profesională, dar nu de aspecte legate de famile /
relații de familie).
Observatii relevante din timpul examinarii – care se referă la aspecte precum conduita
generală în timpul examenului, starea de mobilizare, fluctuație a atenției datorate scăderii
motivației, interesului sau epuizării, stilul de abordare cognitivă, strategiile utilizate (mai ales
la probele de performanță), aspecte legate de autocontrol, impulsivitate, nivel de energie,
comentariile cu care se asociază reuşita / nereuşita, toleranța la frustrare etc.
6. Interpretarea rezultatelor – este cea mai complexă şi cea mai importantă parte a raportului
psihologic deoarece face sinteza datelor psihometrice cu cele de anamneză, de observație şi
provenite din surse colaterale, cu scopul de a le da un sens inteligibil pentru client, părinte,
beneficiar, într-o manieră obiectivă, dar care să nu lezeze, informația fiind explicită şi
utilizabilă şi în alte contexte.
7. Sumarizarea – este secțiunea în care se rezumă în unul-două paragrafe rezultatele de
ansamblu ale întregului examen.
8. Recomandări – sugestiile oferite sunt date în sensul potențării calităților insuficient puse în
valoare şi a optimizării sau compensării aspectelor deficitare.Atât în literatura de specialitate,
cât şi în practica curentă întâlnim formate foarte diferite de rapoarte psihologice în funcție de
scopul evaluării, metodele folosite în evaluare, persoana căreia i se adresează raportul şi nu în
ultimul rând persoana care redactează raportul. De obicei întâlnim diferențe mari de format
între raportul psihologic al funcțiilor intelectuale şi cel al profilului de personalitate.
Raporturile descriptive merg cu un pas dincolo de raporturile de scoruri prin includerea
interpretărilor rezultatelor scală cu scală (în cazul testelor de personalitate). Important de
reținut este faptul că lungimea unui raport psihologic nu dă insă şi valoarea acestuia.
Valoarea raportului psihologic este dată de:
- Gradul de acoperire a scopului şi a aşteptărilor clientului;
- Măsura în care s-a operat cea mai potrivită selecție a testelor şi a procedurilor disponibile la
un moment dat, în raport cu solicitarea clientului;
- Faptul de a include datele cele mai pertinente reieşite din observatie, care au o mare valoare
diagnostică;
- Faptul dacă rezultatele sunt confirmate de timp fidelitatea test-retest), de alți evaluatori
(fidelitatea interscoreri sau interspecialişti), de faptele anticipate (validitatea relativă la
criteriu) sau de viața însăşi aflată dincolo de pereții cabinetului (validitatea ecologică);
- Faptul de a oferi altor specialişti (profesori, medici, sociologi etc.) puncte de sprijin solide în
deciziile sau în intervențiile lor de specialitate;
- Faptul de a ține pasul cu cele mai noi și avansate standarde din domeniu, furnizate de țările
cu mare tradiție în testarea psihologică. La final raportul psihologic se parafează, se datează şi
semnează, moment în care devine un document oficial cu consecințe posibile asupra
clientului, document pentru care psihologul îşi asumă responsabilitatea.

Curs 14 – Recapitulare

53
Bibliografie

Clinciu, A. (2005). Psihodiagnostic. Brasov: Editura Universitatii Transilvania.

Clocotici, Vasile şi Stan, Aurel. (2000). Statistică aplicată în psihologie. Polirom. Iași.
Cretu, R.Z. (2005).Evaluarea personalitatii. Modele alternative. Iasi: Polirom.
Dancey, Christine şi Reidy, John. (2002). Statistics without math for psychology. Second Edition.
Prentice Hall. Harlow.
Dumitraşcu, N. (2005).Tehnicile proiective în evaluarea personalităŃii. Bucuresti:Editura Trei.
Graham, J.R, Naglieri J.A (2003) Handbook of Psychology, vol110: Assessment Psychology
Jourdan-Ionescu, C., Lachance. J (2005). Desenul familiei. Bucuresti: EdituraProfex.
Minulescu M., (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Editura Gar Ell
Publishing House, București.
Minulescu, M. (2005). Psihodiagnoza moderna. Chestionarele de personalitate
(Ed.II ed.). Bucuresti: Editura Fundatiei Romania de Maine
Opariuc-Dan. Cristian (2009). Statistică aplicată în științele socio-umane. Noțiuni de bază. Statistici
univariate. ASCR. Cluj-Napoca.
Pitariu, Horia Dumitru. (2003). Psihodiagnostic - note de curs. Bucureşti : s.n., 2003.
Roșca M. (1972): Metode de psihodiagnostic Editura Didactică și Psihologică, București
Sîntion, Filaret. (2005). Metodologia cercetării şi statistică aplicată în psihologie. Muntenia.
Smith E.E, Nolen-Hoeksema S. (2005): Introducere în psihologie, Editura Tehnică, ediția a XIV-a,
București
Strickland B.R (2001) Gale Encyclopedya of Psychology, Publisher: Detroit, MI:Gale grup.
Vasilescu C., Ilie P., (1992). Statistică informatizată pentru ştiinţele despre om. Ed.Militară.
Bucureşti.

54