CONCEPTUL DE CARIERĂ

Donald Super conturează o perspectivă interesantă de definire a carierei: „O carieră

este o succesiune de profesiuni, îndeletniciri şi poziţii pe care le are o persoană în decursul
perioadei active de viaţă, incluzând funcţiile prevocaţionale şi postvocaţionale, cum sunt cele
de studenţi (carte se pregătesc pentru o muncă) şi de pensionari (având rolul de suplinitori la
pensie)” (1978, p. 426). Accentul cade pe durata carierei, aceasta întinzându-se practic de-a
lungul întregii vieţi a individului.
Conceptul de carieră de viaţă este interesant, dar riscă să fie mult prea general şi
nespecific; de aceea, el ar trebui îngustat la ceea ce se numeşte „carieră profesională”, adică la
acel ansamblu de roluri profesionale pe care individul le obţine şi le interpretează de-a lungul
vieţii.
Perlmutter şi Hall (1992) defineau cariera ca „ansamblul ocupaţiilor caracterizate prin
instruire (training) şi experienţă, în care o persoană accede la poziţii superioare care necesită
mai multă responsabilitate şi competenţă şi care asigură un răspuns financiar crescut din
partea organizaţiei”. Comentatorii acestei definiţii îi reproşează următoarele aspecte: 1)
interpretează cariera ca fiind legată mai mult de aspectele exterioare, şi mai puţin de cele
interioare, de personalitate; 2) limitează carierele doar la anumite tipuri de organizaţii, adică
doar la cele care presupun antrenament specific, antrenament ce se capătă în anumite tipuri de
organizaţii; sugerează ascensiunea persoanei pe o scară ierarhică a organizaţiei, fapt care o
face aplicabilă doar la organizaţiile de tip birocratic; 4) angajează prea mult organizaţia, mai
ales în plan economic-financiar.
Gary Johns (1998) defineşte cariera ca „o succesiune evolutivă de activităţi
profesionale şi poziţii profesionale pe care le atinge o persoană, ca şi atitudinile, cunoştinţele
şi competenţele dezvoltate de-a lungul timpului” (p.560). El distinge două tipuri de carieră:
cariera externă (succesiunea obiectivă de poziţii ale unei persoane) şi cariera internă
(interpretarea subiectivă pe care o dă individul exigenţelor profesionale obiective).
Sintetizând „cariera este succesiunea de profesiuni, îndeletniciri, poziţii activităţi,
experienţe şi roluri parcurse/practicate de individ de-a lungul vieţii lui profesionale
concomitent cu interpretarea lor subiectivă soldată cu traiectorii distincte profesionale”. Apar
aici trei idei fundamentale: 1) durata carierei; 2) ideea îmbinării dintre planul obiectiv şi
subiectiv; 3) ideea traiectoriilor conturate pe parcursul carierei.
 Orientarea şcolară şi profesională este un proces complex prin care se urmăreşte
stabilirea unei relaţii optime între un elev şi una din profesiunile existente, implicând trei
componente: elevul şi profesiunea – a căror relaţionare presupune inevitabil cunoaşterea lor –
şi cunoaşterea sistemului de formare profesională. Aceasta constă într-o înlănţuire de procese
şi acţiuni care debutează odată cu intrarea copilului în şcoala generală şi se încheie cu
integrarea profesională a tânărului (Lăscuş, 2000).
Din punct de vedere teoretic, se întâlnesc două concepţii diferite asupra orientării
şcolare şi profesionale: concepţia diagnostică, după care esenţial în orientarea profesională
este diagnosticarea intereselor şi aptitudinilor indivizilor şi repartizarea lor în conformitate cu
ele şi concepţia educativă sau formativă, care consideră că rolul orientării şcolare şi
profesionale este să educe interese şi aptitudini în vederea alegerii profesiunii. Considerând-o
un proces îndelungat, orientarea profesională revine în mod special în sarcina şcolii
(Ghivirigă, 1976).
În dicţionarul ce cuprinde termeni specifici din domeniul orientării carierei, editat de
Asociaţia Naţională de Orientare Vocaţională din SUA în 1982, găsim următoarele definiţii
pentru orientarea profesională şi orientarea carierei:
1. Orientarea profesională este acea activitate în cadrul căreia o persoană este ajutată să
se dezvolte şi să accepte o imagine completă despre sine, despre rolul său în societate,
testarea concepţiilor acesteia şi transformarea lor în conformitate cu realitatea
înconjurătoare, astfel încât acea persoană să obţină satisfacţie şi să desfăşoare o
activitate benefică societăţii;
2. Orientarea carierei constă din acele activităţi şi programe prin care indivizii sunt
ajutaţi în asimilarea şi integrarea cunoştinţelor, a experienţei în corelaţie cu:
 Autoînţelegerea, care cuprinde cunoaşterea proprie a personalităţii şi raportarea
acesteia la personalităţile altora;
 Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a societăţii şi a acelor factori care
contribuie la schimbarea permanentă a acesteia, incluzând aici şi atitudinea faţă de
muncă;
 Conştientizarea rolului pe care îl poate juca timpul liber în viaţa personală;
 Înţelegerea necesităţii unei multitudini de factori cu rol activ în planificarea
carierei;
 Înţelegerea necesităţii informaţiilor şi a abilităţilor în obţinerea succesului şi a
satisfacţiei în activităţile de muncă şi cele din timpul liber;
  Învăţarea procesului de luare a deciziilor în alegerea şi dezvoltarea carierei.
Utilizarea conceptului de orientare a carierei implică după Herr şi Cramer (1979, apud
Klein, 2001) următoarele obiective:
 Dezvoltarea procesului de luare a deciziei. Orientarea carierei are în vedere
crearea deprinderilor de luare a deciziilor, definirea, înţelegerea şi utilizarea
informaţiilor specifice diferitelor alternative opţionale;
 Dezvoltarea concepţiei despre sine. Deciziile şi planurile implică întotdeauna
concepţia despre sine a autorului. De aceea este necesar ca prin activitatea de
orientare a carierei elevul sau adultul să fie ajutat să conştientizeze faptul că
autocunoaşterea reprezintă o etapă importantă în cadrul procesului de luare a
unor decizii privind prezentul şi viitorul lui profesional. De exemplu, pe lângă
conţinutul muncii şi salarizare, informaţiile despre ocupaţii trebuie să cuprindă
şi modalitatea în care se corelează acea activitate cu interesele, aspiraţiile,
valorile individuale;
 Relaţionarea stilurilor de viaţă, a valorilor, a modului de a petrece timpul
liber, a educaţiei, a profesiei. Modalitatea prin care elevul sau adultul se
preocupă de aceste probleme trebuie corelată foarte clar cu sistemul personal
de valori. Nu se poate face o alegere ocupaţională fără a lua în considerare
nivelul de educaţie, implicaţiile sociale şi personale atât pentru a aprecia
situaţia în momentul respectiv cât şi pentru viitor;
 Libertatea alegerii sau opţiunii. Orientarea carierei nu este direcţionată spre
anumite seturi de alegeri sau opţiuni. Ea pune în dreptul fiecărei opţiuni
caracteristicile şi aspiraţiile personale, dar şi gradul de probabilitate a
rezultatelor alegerilor specifice. Pregătirea profesională, educaţia pot fi văzute
ca o alegere din mai multe opţiuni posibile, dar validarea acestei alegeri
decurge din compararea diferitelor opţiuni pe baza unor criterii personale
specifice;
 Stabilirea diferenţelor individuale. Recunoaşterea diferenţelor capacităţilor
individuale, şansele oferite oamenilor ca respectivele capacităţi să fie
identificate şi dezvoltate, precum şi libertatea individului de valorificare a
acestora pe o cale proprie sunt fundamentale pentru o societate liberă;
 Dezvoltarea flexibilităţii şi capacităţii de adaptare la schimbări. Orientarea
carierei trebuie să ajute indivizii să ţină cont ca, atunci când îşi fac planuri,
când îşi stabilesc scopuri, să aibă în vedere o anumită flexibilitate a planurilor,
 scopurilor şi activităţilor, să le experimenteze pentru a fi cât mai siguri de
reuşită. Ei trebuie să conştientizeze că în viaţa socială au loc schimbări rapide
care se răsfrâng nu numai asupra caracteristicilor ocupaţiilor, ci şi asupra pieţei
muncii, astfel ocupaţiile apar, dispar, iar raportul cerere-ofertă se schimbă
(Klein, 2001).
Necesitatea orientării carierei apare datorită următorilor factori:
 creşterea complexităţii structurării ocupaţionale şi organizaţionale a societăţii, care
îngreunează informarea, asimilarea şi organizarea datelor necesare în vederea alegerii
carierei;
 schimbarea tehnologică rapidă care cere adaptabilitate, flexibilitate şi receptivitate;
 creşterea interesului naţional în necesitatea dezvoltării şi utilizării potenţialităţii
fiecărei persoane;
 căutarea ardentă a valorilor care să dea înţeles vieţii;
 necesitatea instruirii specializate pentru a putea obţine un loc de muncă mai bine cotat;
 deziluzia trăită de unii tineri cu dificultăţi în ceea ce priveşte propria lor educaţie, dar
şi de adulţii care trebuie să se adapteze la noile condiţii impuse de schimbările
societăţii.
În alegerea profesiei, a unui job este foarte important să facem o distincţie clară între
ceea ce înseamnă cariera, serviciul şi vocaţia. Implicarea noastră în muncă este dependentă de
felul în care noi aderăm la una sau alta dintre aceste perspective. Serviciul înseamnă să punem
la dispoziţia unui angajator timpul, energia şi abilităţile noastre în schimbul unei sume de
bani, numită salariu. Aspectul cel mai important aici este ideea de schimb, oferi muncă şi
primeşti bani. Persoanele care caută un serviciu, valorizează mai mult viaţa decât munca, ei
caută mai mult libertate. În ceea ce priveşte cariera, în schimbul muncii oferite (multă muncă)
individul caută nu doar recompensa bănească, ci şi alte beneficii, cum ar fi promovarea, o
influenţă mai mare în departament sau companie. Când eşti centrat pe carieră, îşi doreşti să
vezi perspective, să ai posibilitatea de a urca în ierarhie şi pentru asta eşti dispus să oferi mai
mult din timpul tău liber. Dacă vorbim despre vocaţie, vorbim despre o cauză în care credem,
un talent pe care îl avem. Nu se urmăresc alte beneficii, precum cele din cazul serviciului sau
carierei. Dacă e să câştigi bani din vocaţie, e ideal, însă banii nu sunt un motivator pentru
implicarea în activitate.
 FACTORI IMPLICAŢI ÎN CONSILIEREA
VOCAŢIONALĂ/ORIENTAREA ŞCOLARĂ ŞI PROFESIONALĂ

Elevul
Scopul principal al orientării şcolare şi profesionale trebuie să conducă la alegerea
conştientă, adecvată şi liberă a profesiunii de către elevi. Această alegere treb uie făcută în
conformitate cu cerinţele economiei şi ale culturii precum şi interesele, înclinaţiile,
aptitudinile, atitudinile, aspiraţiile şi idealurile elevilor.
În procesul de orientare şcolară şi profesională sunt implicaţi o mulţime de factori
dintre care cel mai însemnat este elevul deoarece întregul proces se desfăşoară asupra lui
şi în folosul lui. Important este ca elevul să participe în acest proces în mod conştient şi
activ, deci să nu se rezume la a prelua fără să analizeze opţiunea părintească sau
propunerea altor factori de orientare (V.Lăscuş, 2000).
Pentru alegerea liberă şi adecvată a profesiunii se impune asigurarea maturizării
elevului care vizează trei grupe mari de componente: intelectuale; afectiv-motivaţionale şi
volitiv-caracteriale. Componenta intelectuală cuprinde un sistem echilibrat de reprezentări
şi noţiuni, variate deprinderi şi procedee mintale de lucru, aptitudini intelectuale, generale
şi speciale. Conţinutul componentei afectiv-motivaţionale îl formează totalitatea
atracţiilor, dorinţelor, năzuinţelor, preferinţelor, intereselor, aspiraţiilor şi idealurilor
profesionale. În funcţie de dinamica, intensitatea, structura şi gradul lor de consolidare,
aceste variabile direcţionează şi precizează poziţia elevului în legătură cu ceea ce vrea el
să realizeze. Astfel se pune problema stimulării dispoziţiilor şi aptitudinilor individuale,
precum şi a formării calităţilor volitiv-caracteriale.
Pentru ca elevul să fie factor activ în procesul propriei orientări şcolare şi
profesionale trebuie să fie conştient de importanţa actului de alegere a profesiunii care îi
va direcţiona viaţa sau un anumit număr de ani şi de riscurile la care îl expune o alegere
greşită. Apoi, participarea conştientă şi activă a elevului în acest proces presupune ca el să
cunoască criteriile unei bune alegeri profesionale şi să opereze corect cu ele.
Existenţa principiului autodeterminării individuale în alegerea profesiunii
sugerează ideea că finalul procesului de orientare şcolară şi profesională ar trebui să fi e
autoorientarea profesională a elevului. Aceasta presupune însă capacitatea de
autocunoaştere şi autoevaluare a elevului care la vârsta şcolară mijlocie, din ciclul
gimnazial, ajunge destul de greu şi într-un număr restrâns de cazuri la asemenea
performanţe (V.Lăscuş, 2000).
Oricum, atât cel care orientează, cât şi elevul orientat sunt datori să considere
componentele obiective şi cele subiective pe care le prezintă individualitatea fiecărui elev.
Componentele obiective privesc înzestrarea organică şi a ptitudinală a elevului.
Ele acţionează ca element favorizant sau ca şi contraindicaţii în alegerea
profesiunii. Astfel, existenţa unei înzestrări aptitudinale speciale superioare (cum sunt
aptitudinile pentru arte), la nivel de talent, favorizează opţiunea pentru o profesiune
artistică iar lipsa acestora îl contraindică pe elevul în cauză pentru asemenea profesiuni.
Alegerea unei profesiuni superioare (care se însuşeşte prin învăţământul superior) este
condiţionată de posesia unei inteligenţe superioare. Prezenţa unor deficienţe organice cum
sunt piciorul plat, aduce contraindicaţii pentru profesiunile care se practică ortostatic.
Persoanele cu defecte locomotorii sunt contraindicate pentru profesiuni care se practică în
mişcare etc.
Componentele subiective se constituie din atitudini, maniere de raportare al
realitate, motivaţie, orientare axiologică etc. Ele influenţează frecvent formularea opţiunii
profesionale a adolescenţilor şi, ca urmare, se cer foarte bine cunoscute de orientatori
pentru a putea fi compensate în cazurile influenţării greşite a alegerii profesiunii.
Şcoala
Fără a exclude factorii perişcolari, se accentuează tot mai mult rolul central pe
care trebuie să-l deţină şcoala în realizarea obiectivelor orientării. Deoarece alegerea
profesiunii rezultă din interacţiunea tuturor influenţelor şcolare şi extraşcolare exercitate
asupra elevului de aici se naşte importanţa colaborării şcolii cu toţi factorii implicaţi.
Şcoala dispune de un însemnat ansamblu de mijloace de influenţare pozitivă a alegerii
profesiunii de către elevi.
În unele cazuri, elevii declară opţiuni profesionale conturate prin proprie voinţă
care de fapt implică o anumită influenţă a şcolii prin natura obiectelor de învăţământ faţă
de care elevii îşi formează interese stabile care îi determină să aleagă profesiuni legate de
domeniile acelor obiecte de învăţământ de care au fost atraşi insistent. Un alt mecanism de
influenţare mascată a alegerii profesiunii de către unii elevi este admiraţia lor pentru
anumiţi profesori a căror personalitate şi prestaţie profesională vor să o imite.
Chiar dacă elevul este acela care are dreptul să decidă în ultimă instanţă, şcoala are
obligaţia morală să comunice elevului şi familiei concluzia la care au ajuns profesorii şi
dirigentele.
 Cel mai însemnat rol în acţiunea şcolară şi profesională a elevilor se atribuie
dirigintelui. El are la dispoziţie un număr de ore de dirigenţie pe care le poate consacra
orientării şcolare şi profesionale, posibilitatea de a organiza vizite în scopuri de informare
profesională, de a organiza acţiuni de orientare în afara orarului clasei şi de a colabora cu
părinţii elevilor în acest sens. În plus, calitatea de diriginte a clasei incumbă obligaţia de
studiere şi cunoaştere psihopedagogică a elevilor ale cărei date pot fi utilizate cu folos în
procesul de orientare şcolară şi profesională, rolul lui rezultând din însuşi specificul
muncii lui. Un neajuns este însă că dirigintele, profesor de o anumită specialitate, nu este
abilitat, în perioada de formare profesională iniţială, în domeniul orientării şcolare şi
profesionale (V. Lăscuş, 2000). Rolul dirigintelui în informarea şcolară şi profesională a
elevului este complex şi nu se limitează la coordonarea celorlalţi factori participanţi.
Dirigintele este un factor activ de informare directă a elevilor în orele de dirigenţie şi în
afara acestor ore, el având şi sarcina de a îndruma activitatea de autoinformare a elevilor
în vederea autoorientării lor.
Şcoala, datorită naturii cadrului său instituţional, poate acu mula, pentru a pune la
dispoziţia elevilor interesaţi, numeroase resurse de documentaţie asupra profesiunilor cum
sunt: colecţia volumelor de monografii şi micromonografii profesionale, panouri de
informare profesională, mape ale domeniilor profesionale etc. precum şi asupra reţelei
şcolare: îndrumătoare, broşuri privind concursurile de admitere etc.
Cabinetele şcolare de consultaţie psihopedagogică, chiar dacă sunt, în prezent,
restrânse ca număr, menţin la dispoziţia elevilor, părinţilor şi a diriginţilor un specialist
(pedagog sau psiholog) abilitat în consultingul de orientare şcolară şi profesională.
Centrele de consultaţie psihopedagogică, funcţionând în subordinea inspectoratelor
şcolare judeţene, oferă consultanţă şi acţiuni de orientare şcolară şi profesională a elevilor,
părinţilor şi diriginţilor.
Acestora li se adaugă publicarea, de către inspectoratele şcolare judeţene şi casele
judeţene ale corpului didactic, de îndrumătoare, broşuri, pliante etc., privind reţeaua
şcolară, organizarea şi conţinutul concursurilor de admitere în şcolile profesionale, licee,
şcoli postliceale.
Familia
Fără concursul familiei, şcoala nu-şi poate realiza obiectivele sale. Acţiunile de
formare a elevului se organizează în funcţie de realităţile elevului (individuale şi sociale)
căpătând un caracter funcţional. Familia trebuie să-şi exercite rolul său educativ şi pentru
aceasta ea trebuie ajutată să poată ajunge la: ”înţelegerea problemelor legate de copilărie
şi tinereţe, probleme care sunt universale şi în cea mai mare parte determină viitorul
omului” (A. Berge, 1972, apud, I. Holban, 1973, p.231).
În domeniul orientării şcolare şi profesionale a elevilor, familia joacă un rol
însemnat şi adeseori decisiv în alegerea profesiunii copilului. În cadrul familiei, în mod
obişnuit, factorii care iau parte activă în rezolvarea problemei alegerii profesiunii sunt
părinţii (mama şi tata) dar şi copilul. În familiile în care pe lângă aceştia trăiesc şi alte
rude (bunici, mătuşi, unchi etc.) adeseori intervin şi acestea în acţiunea pe care o
discutăm. Ne vom referi aici la rolul părinţilor şi la relaţiile acestora între ei şi cu copilul
în problema alegerii profesiunii. Aceasta deoarece în foarte multe cazuri copiii aşteaptă
îndrumarea părinţilor în acest sens. Mulţi dintre ei răspund la întrebarea „de ce ţi-ai ales
tocmai această profesiune?” prin cuvintele „Pentru că aşa au spus părinţii” sau „Pentru că
asta doresc părinţii”. Între elevii care sunt întrebaţi ce profesiune vor urma, sunt destui
nehotărâţi care lasă alegerea în seama părinţilor, răspunsul lor fiind în sensul următor: „Să
văd ce spune tata sau mama”, „Îi voi întreba pe părinţi”, „Voi face cum spun părinţii”
(V.Lăscuş, 2000).
Dar cum răspund părinţii la aceste solicitări ale copiilor? Desigur mulţi,
majoritatea, sunt preocupaţi de problema alegerii profesiunii copilului lor şi o urmăresc
din timp. În afară de această categorie însă se întâlnesc şi altele: părinţii care neglijează
această problemă până în ultimul moment – clasa termină şi părinţi care neglijează total
această problemă lăsând-o în seama copiilor.
Părinţii care se încadrează în ultimele două categorii greşesc prin lipsirea copiilor
de un sprijin util, pe care ei îl aşteaptă, într-o alegere care le influenţează întreaga viaţă.
Unii din aceşti copiii izbutesc să-şi găsească singuri şi mai ales cu ajutorul şcolii sau a
altor factori calea potrivită şi sigură. Dar unii dintre ei vor întâmpina insuccese, greutăţi şi
ajung la greşeli care se resimt mulţi ani, pentru care părinţii lor poartă o mare parte de
vină.
Simplul fapt însă că părinţii se interesează de problema alegerii profesiunii
copilului nu aduce şi rezolvarea ei corespunzătoare. În preocuparea pentru această
problemă se impune, în primul rând, ca între părinţi şi copil să se ajungă la o identitate de
păreri, apoi ca aceasta să fie potrivită, să corespundă aspiraţiilor şi posibilităţilor
copilului.
Între membrii familiei (mama, tată şi copil), se creează, în problema alegerii
profesiunii, câteva tipuri de relaţii pe care le prezentăm în câteva rânduri mai jos.
 În relaţiile de tipul (a) şi (b) în alegerea profesiunii copilului există o
corespondenţă de păreri doar între el şi unul din părinţi.
În relaţia (a) copilul şi mama sunt de acord ca primul să urmeze o anumită
profesiune dar tatăl doreşte ca fiul sau fiica să urmeze o cu totul altă profesiune.
În relaţia (b) copilul este de acord cu tatăl asupra profesiunii dar mama este de altă
părere.
În tipurile de relaţii prezentate mai sus de multe ori şansa de a avea cuvântul
hotărâtor o are părintele cu autoritatea cea mai mare în familie şi profesiunea pe care o va
urma (sau va încerca să o urmeze) copilul este cea propusă de el. Dar problema aici nu
este care dintre părinţi să hotărască. Problema este ca alegerea definitivă să rămână cea
care este mai potrivită.
În relaţia (c) situaţia copilului este mai dificilă: părinţii sunt de acord, între ei, ca
fiul sau fiica să urmeze o anumită profesiune dar copilul doreşte cu tărie altă profesiune
sau alt domeniu profesional.
Şi aici, ca în situaţiile precedente, trebuie să învingă alegerea cea mai potrivită. Iar
dacă nici una din cele două nu este cea potrivită, să se renunţe la ambele în favoarea celei
bune, pe care o vor căuta în colaborare cu şcoala.
Adeseori însă în asemenea situaţii rămâne în picioare alegerea păr inţilor, aceştia
fiind uniţi în alegerea lor şi având suficiente mijloace de autoritate şi constrângere pentru
a o impune copilului. Dar dacă alegerea lor nu este cea bună, cel care va suferi mai mult
va fi copilul lor.
În relaţia (d) fiecare din cei trei membri ai familiei se gândeşte la o altă profesiune.
În aceste situaţii discuţiile în contradictoriu sunt frecvente şi ele durează adeseori până în
preajma concursurilor de admitere ceea ce este de natură să împiedice nu numai buna
alegere dar şi pregătirea pentru concurs. Nu rareori copiii proveniţi din familii în care
relaţia este cea în discuţie în problema dată înregistrează insuccese tocmai datorită acestor
neajunsuri.
Se întâlnesc şi cazuri în care pentru rezolvarea problemei alegerii profesiunii
copilului în familiile care se încadrează în relaţiile amintite până acum (a), (b), (c) şi (d)
se alege o soluţie cel puţin bizară, încercarea unei profesiuni aleasă în prispă dar fără a fi
nici una din cele la care unul sau doi din ei s-au gândit.
În toate aceste cazuri sunt frecvente fluctuaţiile în alegere, schimbările periodice
ale alegerii care au ca efect împiedicarea pregătirii corespunzătoare, imposibilitatea
concretizării, delimitării stabilirii intereselor profesionale ale copiilor.
 Există şi o relaţie (e) favorabilă unei rezolvări corecte a alegerii profesiunii
copilului: atât acesta cât şi ambii părinţi sunt de acord asupra profesiunii de urmat.
Această corespondenţă, cu atât mai mult dacă este realizată din timp şi dacă alegerea este
potrivită, asigură condiţii favorabile realizării ei. Copilul ştie din timp ce are de făcut, se
pregăteşte în linişte şi în cunoştinţă de cauză, interesele lui profesionale se stabilizează şi
susţin opţiunea profesională şi pregătirea pentru aceasta.
Desigur că este de dorit ca toate celelalte relaţii să evolueze înspre aceasta dar într -
un timp util. Pentru aceasta părinţii trebuie să dea dovadă de înţelegere, de spirit de
cooperare în rezolvarea unei probleme a cărei importanţă este hotărâtoare pentru viitorul
copilului.
În rezolvarea favorabilă a acestei probleme este necesar ca părinţii să analizeze
situaţia din familia lor, să vadă care sunt relaţiile lor în comparaţie cu cele prezentate mai
sus şi în funcţie de încadrarea lor în una sau alta, să caute să realizeze cât mai din timp, şi
prin o alegere potrivită, relaţia de tipul celei din urmă .
În privinţa rolului familiei în orientarea şcolară şi profesională a copilului mai sunt
de considerat, pe lângă cele de mai sus, încă două aspecte. Unul est e cel al opţiunii
părinteşti în care unul dintre părinţi care nu a izbutit să -şi rezolve visul profesional, ţine
neapărat să îl realizeze prin copilul său şi ajunge să-l oblige să meargă spre profesiunea pe
care el nu a putut-o dobândi din diferite motive. Al doilea este cel al opţiunii inculcate,
adică situaţia în care părinţii hotărăsc ce profesiune să dobândească copilul lor uneori
chiar înainte ca acesta să se nască. Mecanismul constă în a -i spune copilului , încă din
vârstele timpurii, în mod repetat şi insistent că el va deveni, de exemplu, medic. Copilul
interiorizează această afirmaţie şi când va fi la vârsta alegerii profesiunii va declara
opţiunea pentru profesiunea de medic ca fiind o hotărâre proprie sau că a ales-o de când
era mic copil.
Instituţia de ocrotire a minorilor
Există, din nefericire un număr destul de mare de copii care nu pot beneficia de
ocrotire şi educaţia familială, (abandonaţi, orfani, neglijaţi etc.), ceea ce face ca instituţiile
de ocrotire socială a minorilor să fie o realitate care trebuie considerată între factorii care
au menirea de a asigura desfăşurarea corectă a procesului de orientare şcolară şi
profesională.
Instituţia de ocrotire a minorilor (casa de copii/centru de plasament) are o dublă
obligativitate de a realiza orientarea şcolară şi profesională a elevilor cuprinşi în ea: pe de
o parte fiindcă ea, prin educatori, înlocuieşte familia iar pe de altă parte fiindcă este o
instituţie de educaţie.
Instituţia de ocrotire posedă, în linii mari, aceleaşi condiţii de orientare şcolară şi
profesională ca şi şcoala putând desfăşura aceleaşi tipuri de acţiuni de orientare a elevilor
ca ea. Educatorul din această instituţie are, ca şi dirigintele din şcoală, obligaţia
profesională de realizare a studierii şi cunoaşterii psihopedagogice a copiilor. În plus el
beneficiază de o relaţie mai intensă şi mai apropiată cu elevii instituţionalizaţi decât
dirigintele cu elevii din clasă.
Instituţia de ocrotire are apoi un plus de responsabilitate în domeniul orientării
şcolare şi profesionale a elevilor instituţionalizaţi a căror randament şcolar este afectat de
însăţi condiţia lor de copii instituţionalizaţi.
Dinamica profesiunilor
Dinamica profesiunilor este un factor a cărui considerare este strict necesară în
procesul de orientare şcolară şi profesională. De-a lungul timpului au existat profesiuni,
care, în anumite perioade, au atras şi ocupat un mare număr de persoane dar a căror
utilitate a scăzut apoi, unele chiar dispărând. În timp ce unele profesiuni dispar, apar altele
noi care, la rândul lor se dezvoltă, se perfecţionează, sunt de mare utilitate o perioadă
pentru ca apoi să li se diminueze importanţa şi cândva să ajungă şi ele la dispariţie.
Desigur însă că există şi profesiuni a căror perenitate este îndelungată ca, de exemplu,
medic, jurist, profesor etc.
Termenul de dinamică a profesiunilor denumeşte atât modificările de ansamblu ce
intervin de-a lungul timpului în peisajul profesiunilor, cât şi modificările pe care le
înregistrează aceeaşi profesiune în existenţa ei în timp. Acestea din urmă privesc
îndeosebi conţinutul şi instrumentele profesiunii (V. Lăscuş, 2000).
Dinamica profesiunilor este generată de progresele ştiinţei şi tehnologiei acestea
fiind, după cum se ştie, tot mai spectaculoase în ultimele decenii, ajungându -se în zilele
noastre la o dinamică profesională tot mai intensă. Aceleaşi progrese fac ca azi profesiuni
cum sunt operator calculator, informatician, complet necunoscute în urmă cu puţine
decenii, să ocupe un număr tot mai mare de persoane calificate postmedi u sau superior.
Este evident că în procesul de orientare şcolară şi profesională nu este nici corect şi
nici productiv să se încurajeze alegerea de către elevi a unor profesiuni care în următorii
zece – cincisprezece ani vor deveni nesemnificative în peisa jul profesional şi că,
dimpotrivă, este necesar să se încurajeze orientarea spre noile profesiuni a căror utilitate
va deveni în secolul următor tot mai mare.
 Piaţa muncii
Piaţa muncii se constituie din oferta de posturi în diversele profesiuni pe perioade
de timp apropiate şi pe zone geografico–economice cu diferite extinderi (localităţi, judeţe,
zone, regiuni sau la nivel naţional). Mecanismul pieţii muncii este dat de dinamica
profesiunilor de dinamica economiei şi cea socială. Ea reflectă atât modificăr ile la nivelul
întregii economii, cum este, de exemplu, creşterea ponderii profesiunilor din domeniile
serviciilor pentru populaţie concomitent cu reducerea ponderii locurilor de muncă din
unele domenii industriale cum sunt cele energofage şi cele intens poluate şi din
agricultură, cât şi modificările ce intervin în unele zone restrânse sau localităţi cum este,
de exemplu, dispariţia sau restrângerea drastică a industriei unice sau a celei dominate în
acel loc.
Buna informare asupra pieţii muncii este strict necesară pentru desfăşurarea unui
proces realist de orientare profesională. Necunoaşterea sau neconsiderarea acesteia în
procesul de orientare profesională va avea efecte negative la nivelul individual şi social
concretizate în urmările pe care le aduce însuşirea unor profesiuni pe care cei ce le
stăpânesc nu au unde să le practice.
Factori conjuncturali
Denumim cu acest termen un grup de factori care influenţează procesul de alegere
profesională a unor elevi sau tineri şi care au în comun faptul că acţio nează neprogramat,
nesistematic şi cu intensităţi diferite de la o perioadă la alta sau de la o persoană la alta.
Intervenţia lor în demersul alegerii profesiunii este însă suficient de semnificativă pentru a
fi luaţi în considerare odată ce cercetările de specialitate îi identifică nu numai între
sursele de informare profesională ci şi între factori indicaţi de subiecţii cercetaţi ca fiind
activi în conturarea unor opţiuni profesionale.
Conducându-se după datele unor cercetări în domeniu, includem în categoria
factorilor conjuncturali microgrupul, prestigiul profesiunilor, opinia publică, moda,
mijloacele (mediile) de informare, vocaţia şi tradiţia.
Microgrupul, constituit dintr-un număr restrâns de prieteni, colegi vecini are,
asupra unor adolescenţi, influenţe puternice determinându-i să ia hotărâri pe care le
consideră bune numai fiindcă emană de la membrii acestuia. Asemenea influenţe se
înregistrează, şi cercetările au constatat asemenea cazuri, şi în alegerea profesiunii şi a
şcolii.
Acest fenomen trebuie privit cu atenţie şi, când este cazul, înlocuit cu o orientare
şcolară şi profesională adecvată fiindcă adeseori poate avea efecte negative concretizate în
opţiuni profesionale eronate, insatisfacţii şi insuccese în perioada de formare profesională,
şi dacă aceasta nu este părăsită, efectele negative se pot prelungi până în perioada de
practicare a profesiunii. În asemenea situaţii ajung elevii care optează pentru o profesiune
sau o şcoală fiindcă pentru aceea au optat şi prietenii lui, sau un prieten ori un coleg cu
care se înţelege foarte bine. Ori, profesiunea pentru care au optat acei (sau acel) prieteni,
colegi poate să fie adecvată particularităţilor lor şi neadecvată pentru cel care îi urmează
doar din considerente de prietenie.
Prestigiul profesiunilor. Este cunoscut faptul ca sunt profesiuni care se bucură de
o preţuire deosebită din partea populaţiei (adică în toate clasele sociale) şi profesiuni faţă
de care se manifestă mari rezerve sau chiar sunt desconsiderate. Ierarhizarea profesiunilor
după criteriul prestigiului lor se observă şi în frecvenţa cu care se optează pentru
profesiunile cu un mare prestigiu şi în evitarea alegerii profesiunilor lipsite de prestigiu.
Prestigiul profesiunilor este dat şi menţinut de aspecte cum sunt complexitatea lor,
gradul înalt de pregătire pe care îl impun, faptul că se pot însuşi şi practica numai pe baza
unui talent (şi, ca urmare, numărul celor care le pot practica este mic), riscurile pe care le
implică, semnificaţia lor socială deosebită etc. Ele sunt: scriitor, pictor, arhitect, actor,
profesor, medic, pilot, cercetător ştiinţific ş.a. Asemenea profesiuni apar frecvent în
opţiunile elevilor chiar dacă unele dintre ele nu asigură venituri deosebite, ba chiar sunt
între cele mai prost plătite (ca, de exemplu, actor, profesor, cercetător ştiinţific etc.)
Opinia publică este cea care vehiculează prestigiul profesiunilor şi care apreciază
unele profesiuni şi unele domenii profesionale sau le sancţionează pe altele în funcţie şi de
conjuncturile economice şi sociale ale unor perioade de timp.
Moda acţionează, ca peste tot, şi în domeniul profesiunilor. Astfel, de exemplu, în
anii ’70 şi ’80 profesiunile inginereşti erau la modă şi ca urmare, un mare număr de tineri,
potriviţi sau mai puţin potriviţi pentru ele, le-au urmat.
În perioada actuală se pare că sunt la modă alte profesiuni ca, de exemplu,
economist, avocat, manechin, fotomodel etc. Aceasta se reflectă în creşterea frecvenţei
opţiunilor elevilor pentru ele.
Mijloacele (mediile) de informare, atât cele audio – video cât şi cele scrise, îi
influenţează pe unii elevi şi tinerii în alegerea profesiunii prin două tipuri de acţiuni. Una
constă în mediatizarea unor profesiuni cum sunt cântăreţ, actor, dansator, manechin,
fotomodel, sportiv profesionist, creator de modă etc. Acestui tip de acţiuni i se adaugă
mediatizarea implicată a profesiunilor specifice mediilor de informare: crainic radio,
crainic tv, reporter, ziarist etc.
 A doua constă în mediatizarea condiţiilor de admitere la diferite tipuri şi grade de
şcoli, a domeniilor economice în ascensiuni şi a celor în declin precum şi a fenomenului
şomajului.
Vocaţia. În legătură cu alegerea profesiunii se vorbeşte adeseori despre vocaţie. În
unele lucrări din trecut care tratează problematica orientării şcolare şi profesionale se
utilizează chiar termenul de orientare vocaţională.
Vocaţia este starea de direcţionare către o anumită profesiune datorită înzestrărilor
native foarte accentuate care vizează aptitudinea la nivelul talentului şi care, însoţită de
instalarea unui interes puternic pentru acea profesiune, îl conduc imperios pe subiect spre
profesiunea care îl atrage irezistibil. Vocaţia acţionează astfel ca o forţă interioară de
orientare spre profesiune. Ea face uneori ca cel în cauză să înfrângă serioase gr eutăţi şi
dificultăţi (materiale, familiale, sociale) şi să ajungă, chiar după multe ocolişuri, să -şi
realizeze destinul profesional (Lăscuş, 2000).
Nivelurile inferioare ale vocaţiei, care acţionează de asemenea favorizant în
alegerea potrivită a profesiunii, sunt înclinaţiile, determinate şi ele de înzestrările
aptitudinale şi interesele profesionale.
Tradiţia este unul dintre cei mai vechi factori despre care se ştie că a acţionat în
formularea opţiunii profesionale. Astfel, tradiţia familială în alegerea şi practicarea
profesiunii a făcut ca în Egiptul antic să se înregistreze continuitatea profesiunii de
arhitect din tată în fiu de-a lungul a 24 de generaţii. Se ştie, de asemenea, că în Evul
Mediu profesiunea se moştenea frecvent în familie, practică fa vorizată şi de organizarea în
bresle.
Tradiţia familială în alegerea profesiunii a continuat să fie frecventă până în
ultimele două decenii când, datorită progreselor ştiinţei şi tehnicii, dinamica profesională
s-a intensificat ceea ce, combinat cu o piaţă a muncii în continuă mişcare, a dus la o
mobilitate profesională accentuată în care una şi aceeaşi persoană ajunge să -şi schimbe
profesiunea de două – trei ori în viaţă. Ori, în aceste condiţii tradiţia familială intervine tot
mai rar ca factor hotărâtor în conturarea opţiunii profesionale a tinerilor.
Pe lângă tradiţia familială, s-a mai înregistrat, ca factor de influenţare a alegerii
profesiunii de către tineri, tradiţia locală. Astfel, se cunosc localităţi rurale, localităţi
urbane mici sau cartiere din localităţi urbane mai mari în care, de mai multe generaţii,
majoritatea locuitorilor se orientează spre aceleaşi profesiuni sau acelaşi domeniu
profesionale. Acest fenomen este mai accentuat în localităţile monoindustriale.
 Dar şi rolul tradiţiei locale ca factor în alegerea profesiunii se diminuează în ultimul
timp tot datorită fenomenelor amintite mai sus. Acţiunea tradiţiei familiale combinată cu
tradiţia locală mai acţionează încă semnificativ în mediul rural direcţionând o parte din
tineretul rural spre domeniul agriculturii.
 TEORII PRIVIND ALEGEREA CARIEREI

Alegerea vocaţională ca expresie a personalităţii în concepţia lui John

Holland

Menirea teoriei lui Holland a fost să răspundă întrebărilor obişnuite pe care şi le

puneau oamenii în legătură cu cariera lor, mai ales în ceea ce priveşte deciziile legate de
carieră pe care erau obligaţi să le ia. Holland a fost interesat să găsească explicaţii ale
caracteristicilor personale şi de mediu care intervin în stabilitatea şi în schimbarea carierei.
Teoria sa este evaluată nu doar prin prisma rezultatelor cercetărilor empirice, ci şi din cea a
acceptării ei de către practicieni şi public.
Teoria lui Holland privind cariera se bazează pe asumpţia că, de vreme ce interesele
vocaţionale reprezintă un aspect al personalităţii, descrierea unor interese vocaţionale ale unui
individ înseamnă totodată descrierea personalităţii acelui individ. Datele obţinute la
Inventarul de interese sunt utilizate în mod obişnuit în cercetare şi spun multe despre
conceptul de sine al individului, despre ţelurile sale în viaţă şi despre originalitatea sa.
Trăsăturile de personalitate sunt identificate ca urmare a preferinţelor pentru disciplinele
şcolare, pentru activităţile din timpul liber, hobby-uri sau muncă. Interesele vocaţionale sunt
văzute ca expresie a personalităţii.
Teoria lui Holland este structural-interactivă deoarece oferă legături explicite între
diferite caracteristici de personalitate şi meseriile corespunzătoare şi de asemenea deoarece
oferă o organizare unei mase mari de date despre oameni şi meserii. (1) Alegerea unei
ocupaţii este expresia personalităţii şi nu un eveniment aleatoriu, cu toate că şi şansa are un
rol mare. (2) Membrii unui grup ocupaţional au personalităţi similare şi istorii de dezvoltare
personală similare. (3) Deoarece membrii unui grup ocupaţional au personalităţi similare, vor
răspunde la multe situaţii şi probleme într-un mod asemănător. (4) Achiziţiile vocaţionale,
stabilitatea şi satisfacţia depind de congruenţa dintre personalitatea individului şi mediul
profesional (Brown, Brooks, 1990).
Teoria personalităţii a lui John Holland este, la ora actuală, una dintre teoriile care
trezesc un interes deosebit în lumea psihologilor din acest domeniu de activitate. Holland
consideră că alegerile vocaţionale constituie o exprimare a personalităţii, iar mediile de
muncă, la fel ca personalităţile umane, pot fi structurate în categorii bine determinate şi
definite. El afirmă că:
 alegerea ocupaţiei reprezintă o expresie a personalităţii;
 inventarele de interese sunt inventare ale personalităţii;
 stereotipurile vocaţionale au implicaţii psihologice şi înţelesuri sociologice;
 membrii aceluiaşi domeniu de activitate au personalităţi similare precum şi istorii
similare ale dezvoltării personalităţii;
 indivizii unui grup vocaţional, având personalităţi similare, vor răspunde în multe
situaţii şi la multe probleme în mod similar, punându-şi amprenta asupra mediului de
muncă, imprimându-i acestuia anumite caracteristici;
 satisfacţia vocaţională, stabilirea şi realizarea în profesie depind de congruenţa dintre
propria personalitate şi mediul în care individul lucrează.
John Holland ajunge la următoarele concluzii:
- în cultura noastră, majoritatea oamenilor pot fi împărţiţi în şase tipuri de personalitate:
realist, intelectual, artistic, social, întreprinzător şi convenţional;
- mediile de muncă pot fi grupate şi ele în aceleaşi şase categorii sau tipuri: realist,
intelectual, artistic, social, întreprinzător şi convenţional;
- oamenii caută medii şi vocaţii care să le permită să-şi exercite deprinderile şi
aptitudinile, să-şi exprime atitudinile şi valorile, să rezolve probleme sau să joace
roluri agreabile şi să le ocolească pe cele dezagreabile;
- comportamentul unei persoane poate fi explicat prin interacţiunea personalităţii sale cu
mediul înconjurător.
Cele şase tipuri de personalitate sunt prezentate astfel:
 Tipul realist (motor) preferă activităţile care impun forţa fizică; este agresiv, are o
organizare motorie bună, nu are deprinderile verbale şi de relaţionare, preferă să
rezolve probleme concrete şi nu abstracte; este nesociabil. Preferinţele sale se
îndreaptă spre acele activităţi care nu solicită manipularea ordonată şi sistematică a
obiectelor, instrumentelor, maşinilor. Achiziţionează competenţe manuale în
domeniul mecanic, agricol, tehnic. Îi displac activităţile sociale şi educaţionale.
 Tipul intelectual (investigativ) este orientat spre sarcină, gândeşte problemele,
încearcă să înţeleagă şi să organizeze lumea, îi plac sarcinile ambigue, este orientat
spre abstract. Preferinţele sale se canalizează spre acele activităţi care implică
investigaţii creative asupra fenomenelor fizice, biologice şi culturale. Achiziţionează
 competenţe ştiinţifice şi matematice. Îi displac activităţile persuasive, sociale şi
repetitive.
 Tipul artistic (estetic) preferă relaţionarea personală indirectă, printr-o
autoexprimare proprie mediului artistic. Preferinţele sale sunt axate pe activităţile
nestructurate care presupun manipularea materialelor pentru a crea forme artistice
noi. Achiziţionează competenţe artistice în domeniul muzical, lingvistic, literar, al
artelor plastice. Îi displac activităţile ordonate, sistematizate, administrative, de
afaceri.
 Tipul social (de susţinere) alege activităţi de predare şi terapeutice, îi plac lucrurile
sigure, are deprinderi verbale şi de relaţionare; este orientat social. Preferinţele sale
se îndreaptă spre acele activităţi care implică informarea, pregătirea, dezvoltarea,
grija pentru alte persoane. Achiziţionează competenţe în stabilirea unei bune
relaţionări cu alte persoane. Îi displac activităţile manuale şi tehnice care presupun
utilizarea de materiale, maşini sau unelte de lucru.
 Tipul întreprinzător (persuasiv) preferă utilizarea deprinderilor sale verbale în
situaţii care-i furnizează ocazii de vânzare, de dominare, de conducere. Preferă acele
activităţi în care solicită alte persoane pentru atingerea scopurilor sale organizatorice
sau financiare. Achiziţionează competenţe de lider, de persuasiune, de relaţionare
interpersonală.
 Tipul convenţional (conformist) are o structură verbală, preferă activităţile în care se
utilizează cifrele; alege rolurile de subordonat; îşi realizează scopurile prin
conformism; este loial puterii. Preferă activităţi care solicită manipulări de ordonare
şi sistematizare a datelor, organizând informaţiile scrise şi pe cele numerice pentru
atingerea scopurilor. Îi displac activităţile nestructurate, nesistematizate şi artistice.
Una din cele mai valoroase idei ale lui Holland a fost să descrie profesiile în termeni
de atribute psihologice ale indivizilor ce le practică cu succes, ceea ce l-a îndreptăţit să
caracterizeze tipurile de personalitate şi mediile de lucru, utilizând constructe şi taxonomii
paralele. Această contribuţie pare să fie cu atât mai importantă în societatea contemporană cu
cât conţinutul profesiei se modifică permanent (Savickas, Gottfredson, 1999).
Holland a studiat tipologiile personalităţii, ajungând la concluzia că fiecare individ
aparţine, într-o oarecare măsură, unuia din cele şase tipuri de bază de personalitate. Cu cât un
individ este mai apropiat de un anumit tip, cu atât e mai probabil ca el să manifeste
comportamente şi trăsături ale acelui tip. Prin urmare există şi şase tipuri de mediu, care,
asemeni personalităţii, pot fi descrise prin anumite caracteristici sau atribute. Mediile sunt
caracterizate de oamenii care le ocupă. De exemplu, tipul de personalitate al celor care
lucrează într-o şcoală (profesori) diferă de tipul celor care lucrează într-un birou (funcţionari).
Tipurile de mediu sunt evaluate în funcţie de ocupanţii acestuia.
Oamenii îşi modelează mediul din care fac parte, iar acest proces poate fi studiat doar
longitudinal. Acest proces de modelare a fost observat în multe domenii, dar a fost ignorat de
cercetarea vocaţională. La fel, şi mediile modelează indivizii, mediul oferă anumiţi stimuli şi
anumite întăriri la care indivizii răspund (Tracey, Darcy, Kovalski, 2000).
În plus, Holland introduce cinci concepte-cheie:
1. Consistenţa. Acest concept se aplică atât tipurilor de personalitate, cât şi celor de
mediu. Unele perechi de tipuri au mai multe în comun decât altele; de exemplu,
tipurile artistic şi social au mai multe în comun decât tipurile investigativ şi
întreprinzător. Unul din funcţiile de bază ale hexagonului este de a defini gradul de
consistenţă a personalităţii.
2. Diferenţierea. Unii indivizi sau unele medii sunt pure; cu alte cuvinte, se aseamănă
foarte mult cu un singur tip şi diferă mult de celelalte. Individul sau mediul care se
aseamănă cu mai multe tipuri este considerat ca fiind nediferenţiat sau slab diferenţiat.
3. Identitatea. Este conceptul cel mai recent adăugat teoriei lui Holland. La indivizi,
identitatea este definită ca o imagine clară şi stabilă a scopurilor, intereselor şi
posibilităţilor. Pentru medii, identitatea reprezintă claritatea şi stabilitatea organizării,
precum şi integrarea scopurilor, sarcinilor şi recompenselor.
4. Congruenţa. Există atunci când indivizii trăiesc sau lucrează într-un mediu al cărui tip
este identic sau asemănător tipului individual. Spre exemplu, dacă un tip artistic
lucrează sau trăieşte într-un mediu convenţional, aceasta înseamnă incongruenţă.
Indivizii evoluează în medii care oferă tipul de recompense pe care aceştia le
valorizează. Gati (2000) aduce precizări în ceea ce priveşte conceptul de congruenţă:
unele persoane pot experimenta incongruenţa, ei ajungând la concluzia că sunt într-o
profesie nepotrivită când, de fapt, ei sunt în profesia potrivită, dar la locul de muncă
nepotrivit. Prin urmare, devine importantă studierea congruenţei după instalarea
persoanei la locul de muncă. Totodată Holland a subliniat faptul că numărul mare de
doctori în domenii ale cunoaşterii ştiinţifice rezultat din instituţiile de învăţământ de
elită se datorează mai mult recrutării şi selecţiei de studenţi decât efectelor de
modelare a acestor instituţii (Gottfredson, 1999).
 5. Calculul. Potrivit lui Holland, relaţiile din interiorul sau dintre tipurile de medii pot fi
organizate conform unui model hexagonal în care distanţele dintre tipurile de mediu
sunt invers proporţionale cu relaţiile teoretice dintre ele.
John Holland face o transpunere grafică a celor şase tipuri de personalitate sub forma
unui hexagon, în care fiecare punct de legătură dintre două laturi reprezintă un tip de
personalitate, în următoarea ordine: realist, intelectual, artistic, social, întreprinzător şi
convenţional.

Fig. nr. 1. Modelul hexagonal al tipurilor de personalitate propus de Holland

El consideră că dacă o persoană nu are posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea

conform propriei personalităţi, alegerile sale trebuie să se îndrepte spre domeniile învecinate,
ocupaţiile cel mai puţin indicate aflându-se în colţul diametral opus al hexagonului (Brown,
Brooks, 1990).
În stadiul actual, teoria lui Holland şi-a extins constructele, devenind mai explicită şi
mai comprehensivă. De-a lungul evoluţiei sale, noi concepte (precum identitatea) s-au adăugat
în sprijinul ei, iar în acelaşi timp constructele mai puţin solide (cum ar fi consistenţa) au
pierdut din importanţă. Toate constructele semnificative au definiţii operaţionale, ceea ce
permite verificarea empirică atentă a teoriei. Limitările teoriei au devenit astfel mai explicite.
Critici aduse teoriei lui Holland
1. Sexismul - SDS în special şi modelul lui Holland în general sunt sexiste. Afirmaţia se
bazează pe faptul că femeile obţin scoruri mai ridicate la scala SDS de tip
convenţional, iar bărbaţii la SDS de tip realist. Mulţi indivizi vin la consilier cu
 imagini preconcepute, căutând asigurări că „visele” lor în ceea ce priveşte cariera au
legătură cu interesele şi abilităţile lor reale. Acest scop pare rezonabil pentru ambele
sexe şi este atins cu ajutorul SDS şi a teoriei lui Holland în general. Asigurările date
fac chiar mai mult decât să încurajeze nişte sentimente; ele stimulează gândirea,
clarifică şi pregătesc acţiunea. Utilizarea teoriei lui Holland poate duce la îndeplinirea
acestor scopuri în mod egal la ambele sexe.
2. Teoria nu explică suficient de clar cum ajung oamenii să fie tipul căruia îi aparţin –
critica a fost adusă de Osipow şi Brown şi este îndreptăţită în ceea ce priveşte modelul
de început. Holland însă a încercat să dezvolte mai târziu acest lucru, afirmând că
„tipurile generează tipuri” şi acest lucru se datorează nu doar eredităţii. Părinţii
creează copiilor lor oportunităţi care influenţează puternic dezvoltarea personalităţii
acestora, prin accesul la diverse activităţi, materiale, relaţii interpersonale. Toate
acestea au un impact mare asupra intereselor, care la rândul lor influenţează
competenţele şi, ca urmare, apar trăsăturile de personalitate.
3. Holland diminuează necesitatea consilierii vocaţionale. Consilierea, în accepţiunea
tradiţională, este o relaţie diadică şi, chiar dacă este vorba de consiliere de grup, se
bazează pe o relaţie apropiată, personală între consilier şi client. Holland însă afirmă
că experienţa şi experimentele recente demonstrează că oamenii vor ajutor şi nu
dragoste.
4. Potrivirea modelelor este statică şi depăşită (Brown, Brooks, 1990).
 TEORII PRIVIND ALEGEREA CARIEREI

Teoria învăţării sociale a lui Krumboltz

Derivă din teoria comportamentalistă a învăţării sociale întâlnită în lucrările lui

Bandura, care susţine că personalitatea şi repertoriul comportamental al unui individ apar mai
ales ca urmare a experienţelor de învăţare şi mai puţin ca urmare a proceselor psihice sau de
dezvoltare.
Teoria lui Krumboltz îşi doreşte să răspundă la întrebări precum: Ce îi face pe indivizi
să aleagă anumite programe educaţionale sau anumite meserii? Ce anume îi determină pe
indivizi să facă schimbări ale programelor educaţionale sau ale meseriei la un moment dat în
viaţă? Ce anume determină preferinţele vocaţionale ale indivizilor?
Conform teoriei, există patru factori care, prin interacţiunea lor, influenţează deciziile
pentru carieră, iar din combinarea lor rezultă multitudinea opţiunilor posibile:
 Zestrea genetică şi aptitudinile speciale – acestea sunt calităţi moştenite care pot
limita preferinţele şi deprinderile educaţionale şi vocaţionale. Aici se includ rasa,
sexul, înfăţişarea şi caracteristicile fizice, inclusiv handicapurile fizice ireversibile. De
asemenea, unii indivizi se nasc cu abilităţi crescute de a profita din experienţele de
învăţare din mediu sau au norocul de a li se oferi experienţe potrivite calităţilor
moştenite. Este clar că aptitudinile speciale, cum ar fi aptitudinea muzicală, artistică
sau coordonarea musculară sunt rezultate ale interacţiunii predispoziţiilor moştenite cu
expunerea la condiţii de mediu potrivite.
 Condiţiile şi evenimentele din mediu – aici sunt incluşi factorii sociali, culturali,
politici şi economici, dar şi factori naturali cum ar dezastrele naturale sau locaţia
resurselor naturale. Aceşti factori sunt de regulă în afara controlului individului, iar
influenţa lor poate fi planificată sau neaşteptată. Exemple în acest sens ar fi numărul şi
natura oportunităţilor de specializare şi de lucru, politicile sociale de selecţie a
muncitorilor, rata revenirii anumitor ocupaţii, legi ale muncii şi regulamente sindicale,
evenimente fizice (naturale), accesul la resursele naturale, dezvoltarea tehnologică,
schimbări în organizarea socială, sistemul educaţional, resursele familiale, influenţa
comunităţii.
 Experienţele de învăţare – dezvoltarea unei preferinţe profesionale şi a unor abilităţi
legate de aceasta, dar şi alegerea unei anumite cariere sunt influenţate de experienţele
 de învăţare din trecutul individului: învăţare instrumentală (dacă o persoană învaţă
pentru un examen, ia nota 10 şi este lăudat de profesor, există mari şanse ca această
persoană să înveţe că studiul este răsplătit) sau asociativă (apare atunci când o
persoană observă rezultatele pozitive ale unei alte persoane, aceasta devenind model
pentru prima; un model de rol este o persoană după care cineva vrea să se modeleze).
 Aptitudinea de abordare a sarcinii - interacţiunea dintre experienţele de învăţare,
caracteristicile genetice, aptitudinile speciale şi influenţele din mediu duc la formarea
unor aptitudini de abordare a sarcinii. Se includ aici standarde şi valori de
performanţă, obiceiuri de muncă, procese perceptive şi cognitive, imagini mentale şi
răspunsuri emoţionale, toate acestea influenţând rezultatele în sarcină (Brown, Brooks,
1990).
Interacţiunea complexă a celor patru tipuri de factori poate fi interpretată de individ
într-o infinitate de moduri. Deşi nu se poate specifica o anumită combinaţie de factori care va
produce un anumit set de convingeri, este clar că individul formulează generalizări în
încercarea de a-şi reprezenta propria realitate. Convingerile despre sine şi despre lumea
muncii influenţează abordarea de către individ a învăţării de noi aptitudini şi, în cele din urmă,
aspiraţiile şi acţiunile personale.
Indivizii se autoobservă şi îşi evaluează în mod constant performanţele prin raportare
la standardele proprii şi la atitudinea şi aptitudinile celorlalţi. Generalizările făcute în urma
autoobservaţiei în ceea ce priveşte eficacitatea în sarcină reprezintă estimările individului
asupra gradului în care are aptitudinile necesare îndeplinirii adecvate a unei sarcini. Aceste
generalizări rezultă din compararea performanţelor actuale sau vicariante cu standardele
învăţate.
În urma experienţelor învăţate, indivizii trag concluzii şi fac generalizări în ceea ce
priveşte satisfacţia în activitate. De asemenea, ei fac observaţii asupra mediului în care trăiesc
şi folosesc aceste generalizări pentru a face predicţii legate de viitor şi de mediu, iar
acurateţea acestora depinde de numărul de experienţe şi de semnificaţia lor pentru individ.
Teoria învăţării sociale aplicată în luarea deciziei pentru carieră afirmă că
generalizările şi aptitudinile care se dezvoltă ca rezultat al experienţelor individuale de
învăţare duc la comportamente şi acţiuni relevante pentru carieră, cum ar fi opţiunea pentru
anumite slujbe sau programe de pregătire, acceptarea unor anumite slujbe sau promovări şi
schimbarea slujbei. De asemenea, teoria mai afirmă şi că există o probabilitate foarte mare ca
un individ să dezvolte comportamente care vor duce la angajarea sa într-o anumită ocupaţie
dacă individul a avut oportunităţi de învăţare sau de angajare în acea ocupaţie.
 Krumboltz a identificat mai multe tipuri de probleme care pot apărea ca urmare a
generalizărilor defectuoase sau inadecvate:
 Indivizii pot eşua în a recunoaşte existenţa unei probleme remediabile – de exemplu,
dacă cineva crede că „trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt”, este foarte probabil
să accepte că necazurile sunt parte a vieţii şi nu că ele ar putea fi remediate.
 Indivizii pot eşua în a face efortul necesar în luarea unei decizii sau în rezolvarea unei
probleme – de exemplu, dacă o persoană crede că „este mai uşor să eviţi o decizie
decât să îi faci faţă”, există posibilitatea ca aceasta să nu aibă acţiuni constructive, să
exploreze alternative sau să caute informaţii.
 Indivizii pot elimina o alternativă potenţial satisfăcătoare din motive neadecvate.
 Indivizii pot alege o variantă mai proastă din motive neadecvate – exemplu ar fi
alegerea unei poziţii profesionale inferioare de teama unui eşec într-o poziţie
superioară.
 Indivizii pot manifesta nelinişte sau anxietate datorită perceperii unei inabilităţi de a-şi
atinge scopurile – este vorba aici de scopuri nerealiste („dacă nu pot avea ceea ce este
cel mai bun, nu vreau nimic”) sau de conflicte între scopuri („nu vreau o slujbă în care
să fiu supravegheat, dar nici nu am curajul să încep pe cont propriu o afacere”).
Individul poate elimina astfel alternative dezirabile sau poate accepta altele mai puţin
dezirabile din cauza acestor percepţii (Brown, Brooks, 1990).
Această teorie se bazează pe ideea că individul intră într-un anumit mediu (lumea) cu
o anumită zestre genetică. În timp ce creşte, persoana se va confrunta cu diverse evenimente
(sociale, economice, culturale etc.). Individul va învăţa din aceste confruntări şi va aplica
(acţiona) ceea ce a învăţat la noile evenimente şi confruntări. Aceasta va conduce la feedback
din partea altor persoane (uneori persoane care pot fi considerate drept roluri - model) şi va
crea o imagine asupra succesului sau eşecului propriilor acţiuni. Totalitatea acestor reacţii va
influenţa noile alegeri ale individului ori de câte ori acesta va trebui să facă alegeri şi va ajuta
la creşterea probabilităţii efectuării unor alegeri care să evite pe viitor eşecurile. Acest proces
de învăţare este un proces continuu, care durează toată viaţa, deoarece atât individul, cât şi
mediul se schimbă în mod constant.
Conform acestei teorii, evoluţia carierei este un proces de învăţare care durează toată
viaţa. Individul începe cu un potenţial de creştere iniţial, dar acest potenţial este modelat de
mediu şi de interacţiunea dintre mediu şi individ. Confruntarea dintre aceste două elemente
conduce procesul de învăţare.
 Teoria lui Krumboltz are influenţă în special asupra conceptualizării practicii orientării
profesionale. Aceasta a fost transpusă mai puţin în planuri concrete de acţiune şi activităţi de
îndrumare. Cu toate acestea pornind de la convingerile referitoare la carieră a fost elaborat un
instrument. Acesta constituie o evaluare ce poate oferi consilierilor un indiciu cu privire la
convingerile ce pot ghida procesul de luare a deciziilor referitoare la carieră în cazul elevilor.
Aceste convingeri legate de carieră pot fi corelate într-o anumită măsură cu convingerile
asupra autoeficacităţii (încrederea în rezultatul care poate fi atins prin propria acţiune) şi sunt
importante pentru înţelegerea modului în care decurge procesul de luare a deciziilor în cazul
unor anumiţi elevi (Brown, Brooks, 1990).
Modelului lui Krumboltz i se reproşează generalitatea. Pentru Krumboltz, răspunsul
comportamental este simplu, conduita explicându-se prin administrarea întăririlor. Apare
îndoiala că o astfel de analiză ar fi suficientă pentru a înţelege intenţionalitatea omului. Se
observă că societatea descrisă de Krumboltz nu este concepută ca o organizaţie structurată.
Contextul se reduce la o acumulare de factori ce influenţează dezvoltarea individului fără să
fie descrise relaţiile între aceşti factori, însă o societate nu poate rezista decât dacă există un
acord între diferitele domenii ale lumii sociale.