MOHO

(Model of Human Occupation

– Modelul ocupaţiilor umane)
• Modelul Ocupaţional Uman derivă din modelul
tradiţional al ocupaţiei comportamentale. Bazele
sale au fost puse de trei studenţi de-ai lui Reilly din
dorinţa acestora de a găsi metode directe de
aplicare a modelului ocupaţional comportamental,
astfel încât ei au formulat un model conceptual
care să fie aplicat în practică. Unul dintre ţelurile
noului model era să ofere o înţelegere în
profunzime a naturii ocupaţiilor în viaţa oamenilor,
precum şi rolul lor în din punctul de vedere al
sănătăţii şi al bolii.
• Cel mai mare accent s-a pus pe sintetizarea multor
aspecte ale comportamentului ocupaţional într-un
cadru care ar fi potrivit cu practica. În contrast cu
tradiţionalul model ocupaţional comportamental,
MOHO trebuia să fie un instrument de zi cu zi a
practicienilor.
• Ideea de bază a modelului a fost iniţial exprimată
într-o teză de masterat nepublicată. (Kielhofner,
1975). Modelul a fost publicat pentru prima dată la
cinci ani după redefinirea conceptelor şi aplicarea
lor în practică.
• MOHO este susţinut şi dezvoltat prin
intermediul a două mari organizaţii, una în
SUA la Universitatea Illinois din Chicago, iar
cealaltă la South Bank University în Londra.
Centrele sprijină pe practicieni şi îi încurajează
pentru a folosi noţiuni teoretice şi practice ale
modelului MOHO în practica de zi cu zi. Aceste
parteneriate au fost dezvoltate între
universităţi şi centre de recuperare din SUA şi
Anglia.
 Principalele concepte ale MOHO:
Modelul ocupaţional uman oferă principii
teoretice care au rolul de a explica aspecte ale
ocupaţiilor şi problemelor care pot să apară în
asociaţie cu diferite perioade de tranziţie în
viaţă inclusiv perioade de boală şi dizabilitităţi.
Conceptele sale se referă la:
• motivaţia pentru ocupaţie;
• rutina comportamentului ocupaţional;
• performanţa;
• influenţa mediului asupra ocupaţiei.
• MOHO afirmă că ceea ce face o persoană la
serviciul ei, în timpul ei liber şi ca activităţi de
îngrijire personală reprezintă factori
motivaţionali, rutine ale vieţii fiecăruia,
capacitatea de performanţă sau influenţe ale
mediului.
• Ceea ce doreşte MOHO să realizeze este să
coreleze aceşti factori şi să-i îi facă să
funcţioneze împreună.
Modelul vede fiinţa umană din două perspective.
• Prima perspectivă este că participarea în ocupaţie
este dinamică şi dependentă de context.
Caracteristicile intime ale persoanei interacţionează
cu mediul pentru a crea o reţea de condiţii care
influenţează motivaţia persoanei, modul ei de a
acţiona, şi modul ei de a face performanţă.
• A doua perspectivă este că ocupaţia este esenţială în
activităţile de organizare a vieţii personale. Prin
activităţile lor oamenii arată ceea ce sunt. Din acest
punct de vedere modelul vede terapia ca un proces
în care oamenii sunt sprijiniţi în ocupaţiile lor astfel
încât ei îşi redefinesc abilităţile, conceptele de sine şi
propria identitate.
 Componentele persoanei
• MOHO conceptualizează fiinţa umană ca având trei
componente de bază:
• voinţa
• obişnuinţa
• capacitatea de performanţă
Voinţa se referă la procesul prin care persoanele sunt motivate
în alegerea unei activităţi.
Obişnuinţa se referă la un proces prin care activitatea este
organizată în modele şi rutine.
Capacitatea de performanţă se referă la două aspecte şi
anume la obiectivele care stau la baza abilităţilor fizice şi
psihice, precum şi experienţele trăite care reliefează
performanţa.
 Voința
• Deciziile despre ceea ce vrem să facem conturează
conţinutul orelor, zilele, săptămânilor vieţilor
noastre. În timp ce anumite aspecte ale fiecărei zi vor
fi parte ale rutinii, apar totuşi în fiecare zi
oportunităţi care ne conduc la decizii despre ceea ce
vom face mai departe, când să terminăm o activitate
şi cum să începem alta. Aceste feluri de decizii de
fiecare zi sunt privite ca opţiuni ale activităţii. Indivizii
au multe opţiuni în ceea ce priveşte ocupaţiile care
vor deveni mare parte din viaţa lor sau chiar
permanente. Această categorie de decizii se numeşte
opţiune ocupaţională. Acestea reprezintă o funcţie a
voinţei.
 Gândurile şi sentimentele voinţei:
• eficienţa persoanei în raport cu lumea
înconjurătoare;
• ce este important pentru persoană;
• ce este plăcut şi satisfăcător pentru persoană.
Aceste trei aspecte denumesc ceea ce reprezintă
cauzalitatea personală, valorile, respectiv
interesele persoanei.
 Cauzalitatea personală:
Cauzalitatea personală reprezintă gândurile şi
sentimentele despre cât de eficienţi suntem ca
urmare a folosirii capacităţilor personale şi care
este reuşita noastră în raport cu vicisitudinile
vieţii. Cauzalitatea personală se reflectă în
conştientizarea prezentului şi a abilităţilor
potenţiale, precum şi cât de capabili suntem în a
întreprinde ceea ce ne dorim. Cauzalitatea
personală este unică şi influenţează modul nostru
de anticipare, de alegere, experienţa.
 Valorile
Opţiunile în ceea ce priveşte ocupaţia sunt de
asemenea influenţate de valorile noastre Valorile
sunt compuse din credinţele, din angajamentele
fiecăruia, care definesc ce este bun, drept şi
important. Ele influenţează punctul nostru de
vedere despre ceea ce merită să facem şi care este
calea cea mai bună de a acţiona. (Bruner, 1990).
Deci valorile specifică pentru un individ ce se
merită să facă, cum ar trebui să acţioneze şi care
ar trebui să fie ţelurile şi aspiraţiile unei persoane
în raport cu o anumită activitate.
 Interesele
Interesele sunt generate de experienţa plăcerii şi satisfacţiei de
angrenare într-o activitate.(Matsutsuyu, 1969). Ca urmare
dezvoltarea intereselor depind de oportunităţile de angajare
într-o anume ocupaţie
În concluzie, am observat că aspectul volitiv este un model al
gândurilor şi sentimentelor referitoare la ocupaţiile omului.
Aceste gânduri şi sentimente voliţionale fac parte dintr-un
ciclu al anticipării, alegerii, interpretării. Voinţa noastră ne
predispune să ne simţim parte din lumea înconjurătoare şi să
anticipăm diverse posibilităţi pentru o acţiune.
 Obişnuinţa
Obişnuinţa este un subsistem care organizează comportamentul
ocupaţional in tipare recurente de comportament şi care
ocupă o mare parte a timpului nostru. Aceste tipare ne
integrează în ritmurile impuse de lumile noastre fizice, sociale
şi temporale. Mai mult, ele ne permit să realizăm în mod
eficient şi automat ceea ce facem în mod regulat. Tiparele
sunt guvernate de:
• 1) obiceiuri şi
• 2) roluri.
• Împreună ele alcătuiesc modelele cu ajutorul cărora ne
ghidăm activităţile de zi cu zi în familie, în cartierul, oraşul în
care locuim, la locul de muncă, în organizaţii şi comunităţi.
Obiceiurile includ modalităţile învăţate a realiza diferite
ocupaţii care devin automatisme. Prin experienţă
repetată o persoană adoptă căile potrivite pentru a
aprecia şi a se comporta în cadrul familiei. Dewey
(1922) a afirmat că obişnuinţele operează în
cooperare cu factorii mediului înconjurător. Aceasta
înseamnă că o obişnuinţă normalizează
comportamentul nu prin instrucţiuni stricte care să
vizeze comportamentul, ci punând la dispoziţie o
manieră de "negociere" cu contingenţele mediului
înconjurător.
Roluri oamenii se văd pe ei înşişi ca elevi, studenţi,
muncitori, părinţi şi recunosc că ei ar trebui să aibă
un comportament adecvat rolului pe care îl au. Prin
interacţiune cu ceilalţi, oamenii descoperă şi îşi
însuşesc o identitate, o prezentare în faţa celorlalţi şi
un mod de a se comporta conform rolului lor. Deci
când o persoană se angajează într-o ocupaţie într-un
anume rol, acesta ar putea fi reflectat în modul în
care se îmbracă, în conţinutul acţiunilor sale şi asa
mai departe. (Sarbin & Scheibe, 1983).
• În concluzie, obişnuinţele normalizează caracteristicile
familiare care se înscriu într-un tipar, într-o rutină a ceea ce
facem. Ele implică un proces de apreciere prin care noi reuşim
ca într-un mod mai mult sau mai puţin automat să
recunoaştem anumite aspecte şi situaţii ale mediului
înconjurător şi să construim rutine care colaborează cu toate
aceste aspecte ale mediului. Obişnuinţa întotdeauna implică
tranzacţia dintre obicei şi/sa rolurile pe care ni le-am însuşit,
precum şi evenimentele care apar şi mediul extern.
 Performanţa
Capacitatea de performanţă este afectată de starea
sistemelor muscular, osos, nervos, cardio-pulmonar
şi alte sisteme ale corpului omenesc care sunt
implicate în realizarea anumitor activităţi.
Performanţa dea asemenea apelează la abilităţile
mentale sau cognitive precum memoria, şi
planificarea. O serie de modele conceptuale de
terapie ocupaţională încearcă să explice capacităţile
care fac posibilă performanţa ocupaţională.
• Aceste modele oferă concepte detaliate pentru
înţelegerea anumitor aspecte ale capacităţii de
performanţă. Deoarece o varietate de modele de
terapie ocupaţională se adresează capacităţii de
performanţă reprezentate precum componente ale
performanţei fizice şi mentale, modelul ocupaţional
uman nu se adresează acestor aspecte ale capacităţii
de performanţă. În consecinţă, terapeuţii
ocupaţionali care folosesc modelul ocupaţional uman
vor avea nevoie de asemenea să folosească alte
modele conceptuale pentru a înţelege capacitatea de
performanţă.
• O nouă teorie în modelul ocupaţiei umane oferă o
diferită dar complementară cale în ceea ce priveşte
capacitatea de performanţă. Alte modele de terapie
ocupaţională se referă la problema capacităţii de
performanţă dintr-un punct de vedere obiectiv,
concentrându-se pe capacităţile fizice şi mentale ca
fenomene care se pot observa, măsura şi modifica.
Noua viziune a MOHO asupra performanţei se
concentrează asupra experienţei subiective şi rolului
său în performanţa oamenilor. Această abordare a
avut ca plecare concepte filosofice.
• Acest concept reuneşte conceptele de minte şi corp,
demonstrând că sunt aspecte duale ale aceluiaşi
concept. De asemenea oferă o cale de înţelegere a
modului cum cele două concepte de minte şi corp
interacţionează unul cu altul, unul fiind parte a
celuilalt. Aceste concepte scot în evidenţă felul în
care corpul are propria inteligenţă, în special când
este implicat în performanţa de zi cu zi. De asemenea
se subliniază ideea că bazele proceselor mentale
abstracte se regăsesc în experienţele corporale.
 Mediul
• Tocmai am accentuat că voinţa, obişnuinţa şi capacitatea de
performanţă sunt organizate într-un întreg coerent. Aşa cum
aceste trei componente ale persoanei sunt interrelaţionate şi
interdependente, persoanele şi mediul lor sunt de asemenea
inseparabile. Mediul se regăseşte întotdeauna în motivele
noastre, actiunile devenite obişnuinţe şi performanţa noastră.
• Fiecare mediu oferă oportunităţi şi resurse, cereri şi
constrângeri. Mediul fizic consistă din spaţiile naturale sau
artificiale şi obiectele din ele, care şi ele la rândul lor pot să fie
naturale (copacii, rocile) sau cele artificiale făcute de om
(cărţi, maşini, computere, etc. )
• Ceea ce facem noi în aceste spaţii şi cu obiectele depind,
bineînţeles, de caracteristicile acestor elemente ale lumii
fizice şi impactului lor asupra noastră.
• Mediul social consistă din grupuri de persoane, şi de formelor
ocupaţionale în care acţionează persoanele care aparţin
acestor grupuri. Grupurile asigură şi desemnează roluri
membrilor săi şi constituie spaţii sociale în care acele roluri
sunt realizate conform ambianţei de grup, normelor şi
climatului. Grupurile permit ca membrii săi să realizeze acţiuni
într-un anume fel.
• Formele ocupaţionale se bazează pe reguli prinvind realizarea
acţiunilor care sunt orientate spre îndeplinirea unor scopuri,
sunt recunoscute şi clar formulate de către grup.
• Orice scenariu în care acţionăm este alcătuit din spaţii,
obiecte, forme ocupaţionale şi /sau grupuri sociale. Scenariile
tipice în care implicăm din punct de vedere ocupaţional sunt
acasă, în cartier, la şcoală, la locul de muncă.
 Înţelegerea dimensiunilor
acţiunilor umane

• Oamenii au de asemenea capacitatea de a examina

modul de realizare al propriilor acţiuni şi ce
consecinţe au acestea în timp. Mai întâi de toate
realizarea acţiunilor poate fi examinată pe trei nivele:
• participarea
• performanţa formei ocupaţionale
• deprinderea.
 Participarea:
• Participarea se referă la angajarea în activităţi
precum munca, jocul, sau activităţi ale vieţii zilnice
care sunt parte ale contextului sociocultural şi care
sunt dorite şi/sau necesare existenţei unei persoane.
Exemple de participare ocupaţională sunt, munca
într-o meserie full time sau part time, angajarea
continuă într-un hobby, întreţinerea unei locuinţe,
mersul la şcoală, participarea la activităţile unui club
sau altă organizaţie.
 Performanţa ocupaţională:
• participarea implică realizarea unei varietăţi de
forme ocupaţionale. De exemplu, munca unui
profesor ar putea include lectura, scrisul, realizarea
unor statistici, alcătuirea cursurilor, consilierea
studenţilor, etc. Când realizăm o formă ocupaţională,
noi performăm. De exemplu, când o persoană
realizează sarcina de a plimba un câine, de a găti un
pui, de a aspira un covor el realizează o performanţă
în această formă ocupaţională.
 Deprinderile:
• în performanţa ocupaţională noi realizăm acţiuni
discrete cu un scop bine definit. Deprinderile sunt
acţiuni cu scopuri bine definite pe care o persoană le
foloseşte în realizarea performanţelor în diferite
activităţi. În contrast cu capacitatea de performanţă
care se referă la abilitatea de bază, derpinderea se
referă la acţiunile funcţionale discrete.
• Oricând persoanele participă în rolul lor ocupaţional,
ei realizează un set de forme ocupaţionale şi o gamă
largă de deprinderi.
 Resurse
• După cum am mai menţionat, MOHO a fost iniţiat cu
un scop specific de dezvoltare a resurselor şi
îmbunătăţirea practicii. În zilele noastre resursele
sunt diverse şi se încadrează în diferite categorii. A
fost dezvoltată o multitudine de metode care
operaţionalizează conceptele modelului, un număr
mare fiind publicate. De asemenea au fost realizate
casete video şi dvd demonstrarea aplicării în practică
a modelului, existenţa planurilor de tratament şi
intervenţie, reviste şi manuale care descriu
implementarea programelor bazate pe acest model.
• Pentru un terapeut care lucrează în orice domeniu de
practică există o varietate largă a acestor resurse. În
completare, întrebări privind modelul pot fi adresate
la adresa de email MOHO@uic.edu sau terapeuţii se
pot înscrie pe liste pentru a conversa în direct la nivel
internaţional cu alţi terapeuţi, precum şi oameni de
ştiinţă care lucrează la testarea şi demonstrarea
modelului şi resurselor sale. Resursele sunt
prezentate ca testări, intervenţii sau studii de caz.
• Testări: în ultimii 20 de ani, terapeuţii au colaborat la
dezvoltarea unei game largi de instrumente de testare. Cele
mai multe din acestea au avut ca punct de plecare nevoia în
anumite situaţii. Sunt 20 de astfel testări dintre care amintim:
The Occupational Circumstances Assesment Interview Rating Scale
(OCAIRS), Assessment of communication and interaction skills (ACIS),
Assessment of motor and process skills (AMPS), School based AMPS,
Assesment of ocupational functioning (AOF), Interest Checklist, Pediatric
Interest Profiles, National Institute of Health activity record,
Occupational Questionnaire, Worker Role Interview (WRI), Work
Environment Impact Scale (WEIS), Occupational Psychosocial
asssessment of learning (OTPAL), Model of Human Occupational
Screening Tool (MOHOST).
 Intervenţii:
• cea mai nouă ediţie referitoare la MOHO(Kielhofner,
2002) include informaţii detaliate care sprijină din
punct de vedere teoretic intervenţiile practice. Alte
manuale: The Remotivation Process, Employments
Options Intervention Manual, etc.
 Studii de caz:
• Cea mai recentă carte a lui Kielhofner (2002)
detaliază pe parcursul a cinci capitole studii de caz, în
care s-a folosit MOHO, în diferite arii de disabilităţi,
facilitând participarea prin intermediul intervenţiilor
bazate pe comunitate, sprijinindu-i pe clienţi la
reconstrucţia vieţilor lor ocupaţionale. Alte studii de
caz pot fi găsite pe
http:/www.uic.edu/hsc/acad/cahp/OT-/MOHOC.