Viețile Sfintilor, cartea neterminata a Bisericii

Mareste imaginea.
Vietile Sfintilor, impreuna cu Sfanta Scriptura, Patericul, Pidalionul si Filocalia, se numara printre cartile fundamentale ale
crestinismului ortodox. Dar spre deosebire de acestea, ea reprezinta singura carte inca neterminata a Bisericii. Este o carte care va
ramane deschisa pana la sfarsitul veacurilor, ce se vrea mereu imbogatita, mereu actualizata, cu pilde de vietuire ale sfintilor pe
care ii da si ii va da Biserica.
De asemenea, insemnatatea deosebita a Vietilor Sfintilor pentru viata duhovniceasca a crestinului este subliniata de faptul ca,
dintre cartile amintite mai sus, alaturi de Sfanta Scriptura, doar aceasta este inclusa in cultul bisericesc. Vietile Sfintilor pentru
fiecare zi a anului bisericesc, le regasim, intr-o forma prescurtata (sub forma Sinaxarului), in Minei, si intr-o forma mai
dezvoltata, in Proloage, fiind citite in cadrul Utreniei.
Vietile Sfintilor, marturii ale indumnezeirii omului
Cartea Vietile Sfintilor nu ar fi putut aparea niciodata daca Hristos, Dumnezeu-omul, prin intruparea Sa, nu ar fi creat premisele
indumnezeirii firii omenesti. Astfel spus, viata adevarata - viata vesnica intru Dumnezeu - devine posibila numai odata cu
Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului, si aceasta viata este Viata Sfintilor.
In acest sens, Sfantul Iustin Popovici spune despre Vietile Sfintilor ca, in definitiv, dau marturie despre o singura viata, cea a lui
Hristos: “Crestini sunt purtatori de Hristos, si, in virtutea acestui fapt, ei sunt purtatori si posesori ai vietii vesnice…“
Sfintii traiesc in Hristos, iar Hristos, de asemenea, traieste in ei, prin energiile Sale divine, prin harul Sau. Mantuitorul Insusi
spune: “Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici
voi, daca nu ramaneti in Mine.” (Ioan 15:4)
Iar, unde este Hristos, este si Tatal si Duhul Sfant, altfel spus, Sfanta Treime: “Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si
Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el. (Ioan14:23)

Vietile Sfintilor, o “continuare la Faptele Apostolilor”

Din aceasta perspectiva, Vietile Sfintilor nu poarta doar marturia “vietii in Hristos” pe pamant. Ele reprezinta continuarea “vietii
lui Hristos” pe pamant. “Vietile Sfintilor”, spune Sfantul Iustin, “este viata lui Hristos continuata prin sfinti”.
Tot Sfantul Iustin Popovici ne spune ca lucrarea Vietile Sfintilor trebuie privita ca o continuare la “Faptele Apostolilor”: “Ce sunt
Faptele Apostolilor?”, intreaba el. “Sunt faptele lui Hristos, pe care Sfintii Apostoli le savarsesc cu puterea lui Hristos, sau altfel
spus: pe care le savarsesc in Hristos care este intru ei si lucreaza prin ei. Si ce sunt Vietile Sfintilor? Ele nu sunt altceva decat un
fel de continuare a Faptelor Apostolilor. In ei aflam aceeasi Evanghelie, aceeasi viata, acelasi adevar, aceasi dreptate, aceeasi
credinta, aceeasi vesnicie, aceeasi “putere de sus”, acelasi Dumnezeu si Domn. Pentru ca “Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este
acelasi”. (Evrei 13;8). “
Adevarata viata spirituala incepe cand traim in Hristos si Hristos traieste in noi, aici pe acest pamant. Ori Vietile Sfintilor ne arata
ca Viata lui Hristos pe pamant nu a luat sfarsit odata cu Inaltarea Sa la cer, nici cu moartea martirica a Apostolilor Sai, ci
continua pana la sfarsitul veacurilor, dupa cum El Insusi a fagaduit: “si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul
veacului.” (Matei 28, 20).
Vietile Sfintilor sau "teologia dogmatica traita”
Tot Sfantul Iustin Popovici este cel care ne arata ca nu exista o dihotomie intre Vietile Sfintilor si scrierile teologice ale Bisericii.
Pentru acesta, ca si pentru Biserica, teologia si Vietile Sfintilor, formeaza un intreg. Sfantul Iustin numeste Vietile Sfintilor ca
fiind “teologie experientiala (traita)” sau “teologie dogmatica aplicata”.
Scrierile teologice, la randul lor, reprezinta expresia experientei vietii harului in Biserica, si nu doar un exercitiu intelectual,
abstract sau polemic. De altfel, cei mai multi dintre cei care ne-au lasat scrieri teologice de mare insemnatate sunt sfinti ai
Bisericii.
Vietile Sfintilor si vietile noastre
Fiecare credincios este chemat sa-si insuseasca din Vietile Sfintilor, duhul autentic al vietii in Hristos, despre care ele dau
marturie. In acest sens, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, orice sfant al Bisericii ne cheama: “Fiti urmatori ai mei, precum si eu
sunt al lui Hristos”. (I Cor. 11:1).
Biserica este locul in care ii descoperim pe sfinti, ca fiind frati si surori ai nostri in Hristos, dar mai ales in calitate de “prieteni
ceresti”, ce mijlocesc pentru noi inaintea lui Dumnezeu. Din acest motiv, desi sunt adormiti, in rugaciunile si slujbele Bisericii, ii
pomenim si ne adresam lor, ca unor persoane ce sunt pururea vii.
Numai citind si contempland Vietile Sfintilor, vom constientiza ca atat Raiul, cat si Iadul sunt pline de pacatosi, de oameni care
au cunoscut pacatul. Doar ca Raiul este locul acelor pacatosi care au parasit pacatul, care au dobandit roadele pocaintei fiind
transfigurati in Hristos. Vietile Sfintilor sunt asadar pentru noi, un indemn continuu spre a parasi viata pacatoasa si a spori vesnic
intru dragoste si asemanarea cu Hristos.

PATERICUL
Patericul este una dintre cartile de seama ale Bisericii Ortodoxe, dupa Sfanta Scriptura, alaturi de Filocalie, de scrierile si de
Vietile Sfintilor. "Patericul" este numit astfel dupa cuvantul grecesc "patir", care inseamna "tata", in sensul de "parinte
duhovnicesc". Dupa cum ii spune si numele, aceasta carte aduna in ea un buchet frumos mirositor de fapte bune si de vieti curate
ale cuviosilor barbati ai lui Dumnezeu.
Ceea ce numim astazi "Pateric" este de multa vreme un gen de literatura duhovniceasca foarte raspandit in Biserica Ortodoxa.
Desi exista mai multe "paterice", fiecare manastire si biserica locala putand scrie un "pateric" propriu, ele sunt foarte
asemanatoare intre ele, fiecare cuprinzand scurte istorisiri si cuvinte de folos duhovnicesc.
Faptele sfinte mentionate in cuprinsul acestei carti binecuvantate sunt scrise pe scurt, sub forma de "apoftegme" (fraze scurte,
proverbe, sentinte). Primele culegeri de asemenea apoftegme au aparut in pustiul Egiptului, in cadrul secolului al IV-lea, cand
monahismul a inceput a inflori prin toate ungherele pustiului. Manuscrisele numite "paterice" au aparut din grija parintilor de a
nu se pierde sau schimba pildele de vietuire si faptele sfinte ale inaintasilor lor, care pana atunci circulau pe cale orala, de la
batran, la ucenic.
Prima adunare de apoftegme cunoscuta este "Patericul egiptean", considerat pana astazi drept "patericul prin excelenta", model al
tuturor celor care au urmat lui. Alaturi de acesta, precum si mult dupa acesta, au aparut si alte paterice, dupa cum urmeaza:
"Limonariul", "Matericul", "Parinti aghioriti. Flori din Gradina Maicii Domnului", "Patericul atonit", "Patericul de la Optina",
"Patericul georgian", "Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev", "Patericul Lavrei Sfantului Sava", "Patericul romanesc", "Patericul
Sarovului", "Patericul sinaitic", "Patericul de la Solovet", "Patericul de la Valaam", "Patericul de la Virita", "Matericul Sfintelor
Femei din Orientului Sirian", "Patericul Lavrei Sfanta Treime, lavra Preacuviosului Serghie de Radonej", "Patericul Sfantului
Grigorie Dialogul" etc.
"Patericul" ne pune deci inainte o colectie de invataturi si de experiente duhovnicesti culese din vietile parintilor cu traire sfanta.
Pornind de la unitatea fiintiala a barbatului si a femeii, precum si de la judecata nepartinitoare a lui Dumnezeu, Sfantul Vasile cel
Mare afirma insa egalitatea dintre faptele cele bune ale barbatului si cele ale femeii, zicand: "Una este fapta buna a barbatului si a
femeii, deoarece alcatuirea lor este de aceeasi vrednicie, precum si rasplata asemenea pentru amandoi."
Deci este gresit a intelege ca "Patericul" este de folos numai calugarilor si barbatilor crestini, iar nu si femeilor. Faptele cele bune
nu se impart in fapte barbatesti si fapte femeiesti, precum nici intelepciunea nu se imparte in doua, deoarece deosebirea sta numai
in trupuri, iar nu si in suflete. Pentru aceasta, trebuie sa intelegem ca scrierile Sfintilor Parinti nu se adreseaza numai barbatilor
sau numai femeilor, ci si unora si altora, fiecaruia dupa trebuinta sa.
Rezumand viata practica infatisata in apoftegmele din Pateric, parintele Teofil Paraian, afirma: "In Pateric se spune ca este
necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Sa nu
traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care, intr-un fel, am putea sa ni le castigam si noi
insine. Invatam din Pateric un lucru foarte important: sa ne ferim noi insine de pricinile relelor si apoi sa cerem ajutor de la
Dumnezeu, pentru ce nu putem face noi."
"Cand vrem sa ne imbunatatim viata si sa ne luminam mintea, trebuie sa scapam de pricinile care duc la patimi. O metoda
infatisata in Pateric, in legatura cu despatimirea, este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la rautati. Cand cunoastem pricinile
patimilor, trebuie sa le ocolim, iar daca nu le ocolim, inseamna ca ne bagam in noi insine pricinile patimilor si avem temeiurile in
noi, in legatura cu patimile."
Apoftegma: "Se spune ca la un parinte s-a dus cineva si i-a zis: "Parinte, pe mine ma lupta dracii!" Si cuviosul a zis: "Nu se
poate, frate, pe tine sa te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru ca dracii se lupta cu oameni mari, ca Moise si ca
Ilie, iar pe noi ne lupta patimile noastre si acestia-s dracii nostri: patimile noastre."

Sbornicul sau Despre Rugăciunea lui Iisus; de la cea dintâi privire, cartea această e destinată
pentru monahi, nevoitori, feţe bisericești. Însă lucrarea rugăciunii este cea dintâi lucrare a
fiecărui creștin, zice Episcopul Teofan, ideile și cuvintele căruia nu o dată le citează
alcătuitorul Sbornicului. Rugăciunea e respirația duhului. Este respirația în trup; trupul e viu; de
se curmă respirația, se curmă viața. La fel și în duh. Este rugăciune – duhul e viu; nu-i rugăciune
– duhul n-are viață. Iar când nu-i viață duhovnicească, omul trăiește o viață trupească psihică.
Armonia, plinătatea vieții, lipsește, omul se chinuiește și nu pricepe că numai în comuniune cu
Prototipul sau el poate afla armonia pierdută, poate afla mulțumirea tuturor năzuințelor sale. Atât
timp cât nu avem împărtășirea cu Dumnezeu, atât timp acest lucru nu se simte, omul trebuie să
recunoască, faptul că se află în afara scopului său, în afară de destinația sa înaltă. Însă lucrarea
rugăciunii este o întreagă știință, este artă dintru arte, după cum ne spun despre acest lucru Sfinții
Părinți. Ce este rugăciunea, care este miezul ei, care sunt treptele ei, cum să ne câștigăm
deprinderea rugăciunii, ce fel de condiții sunt necesare pentru a ne agonisi adevăratul duh de
rugăciune, care sunt roadele rugăciunii – la toate aceste întrebări oferă răspunsuri Sbornicul prin
cuvintele și vorbele părinților înțelepți, meșteri ai duhului.
Limonariu
Despre frumusetea vietii monahale ne vorbeste Cuviosul Ioan Moschus, mare scriitor
duhovnicesc, numit si Eukratas (Cumpatatorul), datorita vietii lui deosebite. Acesta s-a nascut in
anul 550 in Damasc. El vietuieste in vestitele manastiri din pustia Iudeii: Manastirea "Sfantul
Teodosie" si Manastirea "Sfantul Sava", unde se dedica practicii si nevointelor ascetice. Dornic
dea cunoaste cat mai bine experientele duhovnicesti ale altor monahi, el merge insotit de
prietenul sau, Sofronie, sa viziteze centrele monahale din Sinai si Egipt. Dupa invazia persilor,
pleaca mai intai in Antiohia si de acolo la Alexandria, in compania aceluiasi prieten, Sofronie,
care va devein patriarch al Ierusalimului. Din Alexandria va vizita ulterior toate manastirile
egiptene pana la Oaza, reusind sa cunoasca foarte bine viata virtuoasa a monahilor anahoreti si
chinoviali. Cucerirea Ierusalimului de catre persi, in anul 614, il determina pe Ioan Moschus sa
plece la Roma. In timpul sederii sale acolo, compune opera sa principala Livada duhovniceasca
sau Limonariul, una dintre cele mai populare lucrari in cercurile monahale si nu numai. Fericitul
Ioan se stinge din viata la Roma, in anul 619, dupa ce isi exprima ultima dorinta de afi
inmormantat la Manastirea Sinai, unde statuse zece ani. Opera sa cea mai importanta, Livada
duhovniceasca sau Limonariul, numita si Noul Paradis, cuprinde peste 300 de intamplari,
minuni, povestiri si sentinte, adunate de catre el in timpul peregrinarilor sale pe la diferite
manastiri pe care le-a vizitat.