APOFATISMUL ECLESIOLOGIC (Taina Bisericii)

 
 Eclesiologia- învăţătură despre Biserică; ramură a teologiei care
trateaza învăţătura despre Biserică.
 
Legătura dintre apofatismul cosmic, cel atropologic şi cel
eclesiologic: teologia accentuează prezenţa tainică, dar reală a lui
Dumnezeu în cosmos, în om şi în Biserică.
Cele trei realităţi: cosmic, antropologic şi eclesiologic comportă şi o
cunoaştere raţională afirmativă sau negativă, dar tainicul lor,
„identitatea lor ascunsă” se dezvăluie printr-o abordare apofatică.
 
Dogma eclesială e abordată şi  nuanţată mai mult duhovniceşte decât
pedagogic de Pr. Stăniloare, ca reacţie la reminiscenţele scolastice,
întâlnite în vechile manuale de dogmatică.
 
Taina Bisericii..
 
Apofatismul eclesiologic ţine de structura personalist comunitară a
Bisericii: Biserica e locul în care se experiază comunitatea tainică cu
Sfânta Treime.
 
Elementele dogmatice care stau la baza apofatismului eclesiologic:
 
 
1.   Biserica, realitate duhovnicească ce uneşte în sine
creatul şi necreatul.
 
Pr. Stăniloae evidenţiază în Dogmatica sa faptul că în creştinismul
apusean importanţa Bisericii este relativizată prin două tendinţe
extreme:
a.     prin juridismul excesiv transmis din perioada scolastică până
astăzi în catolicism.  Exagerarea aspectului de instituţie a
Bisericii a dus la golirea de prezenţa tainică a lui Hristos şi la
instituirea unui locţiitor.
b.     şi, la celălalt pol, renunţarea la caracterul instituţional al
Bisericii, în teologia protestantă (n.a. considere au desfiinţat
preoţia specială). Separarea transantă între între Biserica
nevăzută (tainică, a harului lucrător) şi cea văzută (cu accent
pe ultima) a desacralizat Biserica şi a defiinţat comunitatea  în

1
 favoarea individualismului sectar (n.a. fără preoţia specială, fără
biserici instituţionalizate şi create la domiciliu)
 
((((Biserica nu este nici numai vazuta nici numai nevazuta, ci si
vazuta si nevazuta. Vazuta este Biserica, pentru ca ea este pe
pamant si vazuti sunt membrii ei din viata aceasta; vazute sunt
ierarhia bisericeasca, marturisirea de credinta, slujbele, randuielile si
canoanele bisericesti; iar nevazuta este Biserica, pentru ca este si in
Cer adica pe un alt plan de existenta; pentru ca nevazut este capul
ei, Iisus Hristos; nevazuti sint membrii ei care au trecut din aceasta
viata; nevazut este harul Duhului Sfant, care lucreaza in ea, precum
nevazuta este si duhovniceasca legatura care uneste toate
madularele Bisericii intre ele si cu capul Iisus Hristos, facand toate un
singur trup dubovnicesc))).
 
Întemeierea Bisericii la Cincizecime naşte o nouă realitate universală:
“Căci Biserica se năştea dintr-o putere nouă din cer, din puterea
infinită a iubirii dumnezeieşti”, pe care Biserică o va comunica “în
toate timpurile, mereu împrospătată”.
 
Prin Biserică omul şi cosmosul vor fi transfigurate. (n.a. Biserica are o
finalitate apofatică în Eshaton)
În Biseircă se întâlnesc în mod “culminant”:
-      “eternul şi temporarul, ultimul fiind destinat să fie
copleştit de eternitate (n.a. de un apofatic etern)
-      necreatul şi creatul, ultimul destinat să fie copleşit de
necreat, să se îndumnezeiască “
Biserica  e apofatică şi prin constituţia ei teandrică (n.a. natura divină
şi umană a lui Iisus. Ca trup  şi cap al Bisericii,  prin comunitatea
creştină şi Iisus- nevăzut, ce lucrează în chip nevăzut împreună cu
Duhul Sfânt ce se pogoarî “continuu” în Biserică. Omul are şi el o
profunzime şi o trăire tainică.
 
Pr. Stăniloaea defineşte Biserica drept “rugul aprins de focul lui
Hristos şi sfetnic călăuzitor spre veşnica împărăţie a lui Dumnezeu.
 
“Rugul aprins de focul lui Hristos” face referire directă la “focul
energiilor necreate ce izvorăsc din umanitatea transfigurată a
Mântuitorului Hristos, care este în aceaşi timp focul Duhului Sfânt,
revărsat la Cincizecime”

2
(n.a. Prin urmare, unamitatea transfigurată  revarsă energii necreate,
har lucrător prin Duhul Sfânt sfiinţitor.
 
Biserica are o realitate duhovnicească experiată, (n.a.complementară
raţionalităţii  firii şi mai presus de ea,   realitate imprimată Bisericii de
Duhul Sfânt lucrării ei şi comunităţii ei, “ca fii ai lui Dumnezeu”).
 
Starea de fii e obţinută apofatic “printr-o trancendere peste viaţa
naturală şi mărginită spre şi în intimitatea relaţiei filiale cu Dumnezeu,
a vieţii infinite în El.
 
2.   Prezenţa şi lucrarea Sfintei Treimi în Biserică
(n.a.Caracterul apofatic e dat de lucrarea Tatălui prin Fiul în Sfântul
Duh.)
 
 
Ptr. Pr. Stăniloae, Biserica reprezintă actul 5 al operei de mântuire
după Intrupare, Răsginire, Înviere şi Înălţare la cer..
Din acest plan al persepectivei hristologice abordează eclesiologia,
(n.a.ca învăţătură a Bisericii despre momentele eseţiale ale evoluţiei
hristolgoic cu scop soterilgogic, mântuitor).
 
Pr. Stăniloae leagă iconomia Fiului de cea a Duhului Sfânt în
întemeierea Bisericii, iar Fiul şi Sf. Duh aduc cu Ei comuniunea Sf.
Treimi, făcându-l cunoscut şi pe Tatăl, aşa încât Biserica  e
înrădăcinată din primul său moment în viaţa necreată a Preasfintei
Treimi.
 
În dogma eclesiologică se afrimă că Mântuitorul, unindu-Se cu
credincioşii în Biserică, le imprimă tainic sentimentul său filial cu
Tatăl.
Persoana Duhului e legată de cea a Fiului şi a Tatălui, în Biserică.
Duhul urmăreşte să-L  pună în evidenţă  pe Tatăl prin Duhul Sfânt.
 
“În Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl şi Fiul”, care sădeşte în
oameni iubirea filială(...) Suflul acestei iubiri e adus în noi prin Duhul
Sfânt”.
 
Sf. Treime e  prezentă şi mai lucrătoare în Biserică într-un mod
superior faţă de cosmos şi om.

3
 
“Biserica e plină de Treimie”, exclama Origen.
Această prezenţă a Sf. Treimi în Biserică e apofatică, de necuprins
cu raţiunea şi de nedefinit în cuvinte.
 
 
Scopul sfinţirii oamenilor în Biserică este acela , ca împreună cu
Hristos, să se poată înfăţişa înaintea Tatălui.
 
Slava Bisericii şi lumina sau harul (energiile necrate), ca lucări tainice
 
Pentru a indica prezenţa şi lucrarea Sf. Treimi în Biserică, Pr.
Stăniloae utilizează şi termenii de “slavă” şi “lumină”.
Slava are ca sursă  relaţia filială a lui Hristos cu Tatăl, experiată după
întrupare şi prin umanitatea Sa, nu doar ca Logos, ca Fiu al lui
Dumnezeu.
 
Slava de care e plină Biserica  înseamnă  înfierea celor care se
unesc cu Hristos, adică dobândirea de fii ai lui Dumnezeu. Prin
dobândirea calităţii de fii, aceştia trăiesc în cea mai intensă
comuniune cu Dumnezeu.
Totodată înseamnă împărtăşirea de slava de Fiu, ca Logos întrupat,
şi  de cea dată de calitatea de cap al Bisericii, ca om. În calitate de
cap al Bisericii , fiind în legătură organaică cu trupul, slava Lui se
răpsândeşte peste întregul trup, peste comunitatea unită cu El.
 
Termenul de “lumină”.
a.Prin acesta, Pr. Stăniloae defineşte, în general,  harul sau energiile
necrate.
 
b.În eclesiologie el e folosit cu înţelesul de strălucire a unităţii dintre
Hristos şi oameni, întemeiată pe lumina suprafirească a Sf. Treimi.
 
“Lumina Bisericii constă în unitatea dintre Hristos şi om, după
modelul Sfintei Treimi. Slava dată de Tatăl Fiului lui Dumnezeu ca om
, constă în unimea Lor , în  a fi una cu Tatăl, ca om. Prin slava
primită, Hristos, îi face pe oameni una cu Tatăl, ca fii ai lui, precum şi
El este.
Cei dezbinaţi arată că nu mai sunt fraţi în Histos şi nici fii ai Tatălui. Ei
nu mai au slava de  fii ai Tatălui.”

4
 
c.      Lumină are şi sensul de strălucirea Sf. Duh din umanitatea
transigurată (sfinţii) sau deplin îndumenzeită a Fiului întrupat
E o lumină unică, o strălucire care se împărtăşeşte în Biserică în
chip distinct, dar totuşi unitar din Fiul şi din Duhul Sfânt, avându-şi
originea necrată în Tatăl.
 
3.   Prezenţa şi lucrarea lui Hristos în Biserică...
 
Caracterul apofatic al Bisericii nu-l suprimă pe cel catafatic.
(((((a. Cunoaşterea carafatică sau afirmativă, care indică ceea ce este Dumnezeu în
raport cu realităţile create, văzute, luate ca simbol al Său. Dumnezeu este deci cunoscut din
prezenţa şi din lucrările Sale în Creaţie, atribuindu-I-se însuşirile acesteia. Trei activităţi ale
lui Dumnezeu pot fi identificate pe această cale : creatoare, lumea însăşi dând o mărturie
evidentă că Dumnezeu este «creatorul cerului şi al pământului» ; proniatoare, care se
exprimă în legea naturală înscrisă în raţiunea omului ca şi în legea scrisă, pe care
Dumnezeu le foloseşte în mod liber pentru a ridica pe om de la cele văzute şi temporale Ia
cele nevăzute şi veşnice; de judecată, întrucât Dumnezeu Se «acomodează», adică ajută,
intervine şi ceartă, atât prin cuvinte cât şi prin evenimente.
 
 
b) Calea apofatică sau negativă, care încearcă să arate ce nu este Dumnezeu în raport cu
creaturile, luându-se ca simbol realităţile necreate, inteligibile. Pe această cale, Dumnezeu
este cunoscut nu din creaţia şi lucrările Sale în lume, ci din experienţa nemijlocită a prezenţei
Sale inefabile, această prezenţă fiind accesibilă omului, ea depăşind atributele create.
În timp ce calea catafatică este o cunoaştere prin reflectare intelectuală, analitică şi
succesivă, limitându-se la legile cauzalităţii, calea apofatică este o cunoaştere
experimentală, subiectul stând în «faţa» lui Dumnezeu şi având evidenţa prezenţei Sale.
Este un act de contemplaţie directă, prin asceză şi rugăciune, în care «nous»-ul, adică
organul noetic, ajunge la o evidenţă fără contradicţii, cunoscând o unitate antinomică a
misterului lui Dumnezeu. Simbolul acestei cunoaşteri negative sau mistice este lumina
taborică. Desigur, calea apofatică nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă cunoaştere
intelectuală negativă, cum credea Varlaam, sau ca o negare intelectuală a proprietăţilor
atribuite lui Dumnezeu, ci vrea să spună că relaţia cu Dumnezeu presupune un mod
existenţial de cunoaştere, care scapă definiţiei raţionale. Teologia patristică a ţinut să
salveze apofatismul fiinţei şi persoanei lui Dumnezeu, de aceea ea a respins concepţia
lui Eunomie (episcop arian de Cyzicus, + 395), care pretindea că el cunoaşte pe Dumnezeu
aşa cum se cunoaşte pe el însuşi, aplicând lui Dumnezeu categoriile logice ale cunoaşterii
umane.
Cunoaşterea mistică a fost socotită de reformatorii protestanţi drept o erezie, deoarece ar
reduce valoarea întrupării şi deci a cunoaşterii prin mărturia externă a Bibliei şi cea internă, a
Duhului Sfânt. În general, teologia protestantă refuză să accepte experienţa spirituală ca
«loc teologic».
«Dar ajungând Pavel în Dumnezeu şi văzând cele nevăzute ale lui Dumnezeu, în extaz, (în
ieşirea din sine), a văzut oare fiinţa lui Dumnezeu ? Cine ar îndrăzni să spună aceasta ? La
fel şi cei curăţiţi la inimă prin liniştire (isihie), învrednicindu-se de vederea celor nevăzute,
fiinţa lui Dumnezeu rămâne neatinsă. Cei ce se învrednicesc de vederea aceasta primesc

5
tainic şi învăţătura despre ea şi cugetă despre ea. În felul acesta, se împărtăşesc de darul
luminii inteligibile a lui Dumnezeu, cu mintea eliberată de patimi şi nematerială. Dar ei ştiu în
acelaşi timp că dumnezeirea e mai presus şi de vederile acestea şi de cunoştinţele ce le vin
din ele. Şi aşa cunoaşterea aceasta mai presus de minte e superioară celei a minţii. Ei nu
raţionează despre Dumnezeu din faptul că nu văd pe Dumnezeu, cum fac cei ce-L cugetă pe
Dumnezeu prin negaţie, ci, prin vederea însăşi, văd ce e mai presus de vedere ; pătimind,
aşa-zicând, depăşirea tuturor, nu cugetând-o. Precum pătimirea şi vederea celor
dumnezeieşti e altceva decât teologia afirmativă şi superioară ei, tot aşa pătimirea dispariţiei
tuturor e altceva şi e superioară teologiei negative, din pricina covârşirii a ceea ce e văzut şi
cugetat de vederea duhovnicească> (Sf. Grigorie Palama, Despre Sfânta Lumină, 28, în
Filocalia rom., voi. 8, p. 296—297).))))

 
 
Caracterul  apofatic are ca izvor negrăit prezenţa şi lucararea
Mântuitorului Hristos.
 
a.Prezenţa lui Hristos e  din veci , anterioară cosmosului şi omului,
prin raţiunile şi energiile sale necreate.
 
b. În ceea ce priveşte peroana umană, prezenţa  apofatică a
dumnezeirii este afirmată prin  chipul divin impirmat prin actul aducerii
la existenţă a persoanei lui Iisus.
 
d.     În Biserică, Hristos este prezent într-un mod infinit mai
adânc. Prin faptul că S-a făcut om, Hristos intră într-o relaţie şi
mai strânsă cu oamenii, purtând numele de “Adam cel Nou”
 
Prezenţa Lui în calitate de Cap al Bisericii e izvor nesecat de viaţă
duhovnicească pentru mădularele Trupului Său (comunitatea).
 
(n.a.Prin Hristos, Capul său, Biserica este “imanentul care are în ea
transcendentul, comunitatea treimică de Persoane, plină de o
nesfârşită iubire de lume) (n.a. imanent: in sine insuşi, intrinsec
lăuntric; transcendetul- dincolo de orice cunoaşere exerimentală.
exteriorizarea fiinţei Sale în lucrări, în energiile necrate.
Imanenţa Biserici e dată de faptul că Iisus e Cap al Bisericii, iar
transcendenţa e dată de lucrarea Sa în Trupul Său?????)
 
e. În Biseircă, Hristos este prezent atât cu dumnezeirea Sa infinită,
cât şi cu unamitatea Sa asumată, jertfită şi transfigurată.

6
E prezent ca Euharistie, ca transfigurare a jertfei Sale, a Trupului şi a
Sângelui Său, de care ne împărtăşim, întru transfiguarea noastră prin
Duhul Sfânt.Scopul final este îndumnezeirea.
 
Prin jerta Sa, firea lui divină, ca energie sau lucrare necreată trece şi
în noi, prin Euharistie.
 
e. Înainte de Întrupare, Fiul lui Dumnezeu lucra supra omului în
calitate de Logos, de Raţiune. Şi după Întrupare, Fiul Omului lucrază 
în continuare ca Logos, dar şi ca Fiul al Tatălui, pentru ca prin
aceasta să-L reveleze pe Tatăl.
El revelează totodată şi calitatea oamenilor de a deveni fii ai Tatălui.
după har.
 
 
El le descoperă celor ce cred în El pe Tatăl şi îi ajută în a înţelege
iubirea lui Dumneze, pentru a se deschide acestei iubiri.
 
“Calitatea de Cap al Bisericii constă în faptul că umanitatea Sa se
revară incandescent  asupra Bisericii şi a creaţiei harului
Cincizecimii”.
 
e.      Relaţia Bisericii cu Hristos este definită şi prin calitatea de
Pantocrator a lui Hristos, ca Atoţiitor, Cel de care “atârnă”
creaţia.
 
Această “atârnare, trebuie înţelească prin raţiuile şi energiile
necreate, prin care Logosul divin îşi manifestă purtarea de grijă sau
pronia Sa.
 
Între calitatea de Pantocrator al creaţiei şi cea de Pantocrator al
Bisericii e o diferenţă calitativă, prin cea de-a doua Iisus fiind Noul
Adam. Iisus menţine în sine Biserica prin calitatea Sa de  Pantocrator
al Bisericii ca un trup unitar, ca pe o unitate în care Iisus se manifestă
într-o relaţie personală cu fiecare credincios. (caracterul personal al
relaţiei dintre Iisus şi credincioşi nu e opus unităţii,Iisus fiind cel care
ţine fiecare credincios în unitate cu ceilalţi).
Iisus îl trăiesc pe Iisus în Biserică în calitatea Sa Persoana, într-o
expereinţă duhovnicească personală.
 

7
g.Lucrarea lui prin Sfintele Taine depăşeşte raţionalul, nu poste fi
explicată, ci numai experiată prin puterea credinţei şi a Sf. Duh.
Această experienţă “echivalează cu o împărtăşire de puterea
dumnezeiască infinită a lui Hristos.
 
Apofatismul eclesial cunoaşte diferite trepe ale tainicului pe măsura
înaintării spre Hristos sau a creşterii Lui în noi.
 
h. Iisus este prezent şi  în cultul binserices, prin apofatism liturgic.
 
 
 
4.   Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.
Apofatismul pnevmatologic.
 
Apofaticul pnevmatologic este în relaţie de reciprocitate, corelativ cu
cel hristologic.
a.  La fel prezenţa şi Lucrarea Duhulu Sânt în creaţie, în om şi în
Biseircă este inseparabilă de prezenţa şi lucrarea Mântuitorului
Hristos.
 
Hristos nu poate fi separat de Duhul Sfânt, Pr. Staniloae exprimându-
se critic cu privire la unele încercăr de separare la nivel eclesial a
Duhului Sfânt de Hristos.
 
Ei sunt inseparabili atât în cadrul Sfintei Treimi, cînt şi  iconomic, în
cadrul Bisericii întemaieată la Cincizecime. Persoanele Sf. Treimi
trăiesc într-o unitate inseparabilă (nedespărţită).
 Separarea Lor, a unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică 
duce la raţionalism sau la sentimentalism.
 
Viaţa interioară a Sfintei Treimi presupune nedesprţirea Fiului de
Duhul Sfânt, iar în plan iconomic, ei nu pot fi despărţiţi nici în lucrarea
Lor în afară.(n.a. Acolo unde e Fiul e şi Duhul prin care se face
cunoscut Tatăl).
 
b. Fiul şi Duhul Sfânt sunt într-o unire indisolubilă, care se manifestă
în om prin  prezenţa şi lucrarea lor indisolubilă şi ea. În timp ce Fiul e
autorul lucării de pnevmatizare a omului, Duhul Sfânt e autorul lucării
de hristificare.

8
 
Lucrarea Duhului constă în a ne face cât mai mult după chipul Fiului,
adică fii ai Tatălui
 Acţiunea de hristificare, ce aparţine Duhului Sfânt, este
concomintentă şi complementară cu cea de pnevmatizare a omului,
aparţinând lui Fiului.
 
Autorul lucării  de pnevmaitzare este Hristos, care L-a trimis pe
Duhul Sfânt din sântul Tatălui, pe care Îl împărtăşeşte lumii întregi şi
creaţiei prin Trupul Său Inviat.
 
-“Duhul ne pune pe fiecarre în legătură cu Hristos, dar şi Hristos (ne
pune) în legătură cu Duhul  Sfânt, întru curăţirea noastră de patimi ,
chiar prin pătimire, întru înaintarea spre înviere, spre spiritualizarea
trupului”.
 
-Această legătură între lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului se arată
chiar în felul venirii la subzistenţă a Duhului, prin purcederea din
Tatăl spre a se odihni în Fiul.
 
Prin urmare, apofatismul Duhului Sfânt este nedespărţit de
aporatismul lui Hristos, dar şi distinct, aşa cum distinctă şi unitară
comună este , în acelaşi timp, şi lucrarea Persoanelor Sfintei Treimi.
 
Astfel, Duhul Sfânt îl experiem în Biserică “drept Duhul de viaţă
făcător şi Sfânt. În El, Dumnezeu ajunge la noi prin Fiul, aducându-
ne toată curăţia  slava şi sfinţenia.
 
c. Pentru că Duhul nu s-a întrupat precum Fiul, Duhul lucrează şi mai
tainic asupra noastră, fără să se scoată pe Sine în evidenţă. Duhul
provomează identitatea noastră nouă, câştigată în Biseircă, avându-
şi centralitatea în Hsitos.
 Duhul poate fi numit “capătul dinspre lume al lu Dumnezeu” în toate
aributele Sale, pentru că în Duhul Sfânt au fost mai întâi create şi
apoi restaurate, atît umanitatea cât şi creaţia în general
 
Pentru că nu se impune cu forţa în experienţa noastră religioasă
dobândită prin puterea Lui, Duhul Sfânt poate vi văzut ca o “adiere
spirituală”, care ajunge din Tatăl prin Fiul până la noi, ca o adiere de
iubire, de bunătate, de curăţie.

9
Prin această “adiere, vine în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă”.
 
 
d. Experienţa apofatică presupune o participare activă voluntară,
experială în Duh, din treaptă în treaptă către Cel ce se lasă astfel
cunoscut. Numai în prezenţa Duhului se poatea ajunge la o
cunoaştere şi creştere duhovnicească. Înaintarea în cunoaşterea lui
Dumnezeu ne ajută să ne “cunoatem şi pe noi în Dumnezeu”.
 
e. Apofatismul pnevmatic cu valenţe eclesiale se arată şi în faptul că
Duhul Sfânt zideşte Biserica ca una, dar şi biserici ca temple ale
Duhului Sfânt din fiecare dintre mădularele Trupului lui . Prin urmare,
Duhul Sfânt este prezent în mod plenar în fiecare dintre noi, dar şi în
toţi laloaltă uniţi în Hristos, ca Biserică una.
 
f. Coborârea tiainică. Duhul Sfânt este sălăşluit în Biserică şi în
acelaşi timp este e invocat mereu să se coboare în Biserică din sânul
Sfintei Treimi-.
Această coborâre tainică a Duhului Sfânt e un izvor noi de experienţă
apofatică pentru credincioşii ce compun Biserica.
 
f.       Împărtăşirea harului şi a darurilor Duhului Sfânt e la fel de
apofatică şi se cere în mod necesar  a fi experiată..
 
 
5.   Prezenţa şi lucrarea energiilor necreate.
 
 
Apofatismul energiilor necreate vine din caracterul tainic,
supraraţioal, al harului.
 
a.   Caracterul apofatic al harului provine atât din apoza fiinţei
divine, cât şi din apofaza Persoanelor Sfintei Treimi, întrucât
harul izvorăşte din din adâncul de nepătruns al fiinţei şi se
împărtăşeşte prin Persoane.
b.   Harul este apofatic şi prin el însuşi, pentru că lucrarea
necreată şi veşnică a lui Dumnezeu depăşeşte cunoaşterea
raţională, intelectuală.
 

10
Transcendenţa harului, similară cu cea a fiinţei şi cea a Persoanelor,
nu împiedică acţiunea lui la nivelul creaţiei, deci în  imanent ( în
materie, prin energii, prin lucrările împărtăşite din fiinţa lui
Dumnezeu).
 
 
 
c.   Prezenţa harului în om şi în creaţie atinge punctul maxim  al
intensităţii sale în interiorul unamităţii răscumpărate şi
restaurate de Hristos, adică în Biserică .
d.   În Biserică , harul îşi manifestă eficacitatea transfmatoare în
mod plenar, prin împărtăşire în mod sacramental, care renaşte
omul la o viaţă nouă, plină de har şi de adevăr, prin Sfîntul Duh
şi Hristos complementar lucrători.
 
e.   Caracterul antinomic al harului.
 
Este exprimat prin termenii de lumină şi taină: lumină ce aparţine altei
lumi, ce luminează, ce copleşeşte lumea în mod tainic, nevăzut.(n.a.
O lumină văzută ce lumnează tainic din Sfânta Treime; o punere  a
nostră în legăură cu Dumnezeu prin har).
 
Lumina Bisericii, care e harul divin, izvorăşte din lumina lui Hristos şi
se împărtăşeşte lumii.
 Harul divin, ca lumină necreată şi îndmnezeitoare trimite necontenit
la Hristos şi la Duhul Sfânt. Ei sunt prezenţi în Biserică, dar şi
deasupra ei.
Prezenţa Duhului e mărturisită ca o lumină a prezenţei şi eficacităţii
Duhului Sfânt,  concomitent cu prezenţa forţei şi a eficacităţii lui
Hristos sau a Sfintei Treimi. Sf. Treime lucrază prin Duhul pentru a-i
face pe oameni cât mai asemănători lui Hristos.
 
f. Efectele experienţei harului sunt simultante:
 
-      cunoaşterea Mântuitorului Hristos şi câştigarera
conformităţii cu El.
-      Adică, vorbim despre un progres gnoseologic (al
cunoaşterii proresive a lui Hristos) şi unul ontologic (al
cuoaşterii progresive a lumii , prin iubire). Cele două

11
 forme de progres, gnoseologic şi ontologic,  se
completează şi se susţin reciproc.
 
f.     Aspectul eclezial al harului
 
Centrul iconomiei Fiului întrupat şi a Duhului Sfânt ăl constituie
Biserica, prin care unamitatea este creată din nou “din apă şi din Duh
Sfânt”.
 
Harul e constitutiv Bisericii, în sensul că fără har nu ar exista Biserică.
Taina Bisericii se intemeiază şi pe taina harului,care trimite la modul
tainic în care Hristos Se impirmă în persoana credincişilor, prin Duhul
Sfânt.
 
Taina harului mântuitor  este prezentă şi lucrarea comună a Fiului şi
a Sf. Duh cu originea în fiinţa Tatălui
 
Harul divin se lasă subiectivat de credincioşi. Omul acţionează prin
două lucrări: cea omenească, proprie, şi cea dumnezeiască,
necreată şi veşnică de care se împărtăşeşte prin Duhul Sfânt.
 
Subiectivarea energiilor necereate are caracter aprotatic, pentru că
modul în care fiecare credincioş, dar şi toţi laolaltă, ca Biserică,
împrimă un caracter personal sau de comunitate (sinergic) lucrării
harice de mântuire şi îndumnezeire  depăşeşte cunoaşterea
raţională.
 
Fiecare mădular  are atât o lucrare proprie,cât şi una comună, iar prin
ambele lucrează harul divin al Duhului Sfânt.
Aceasta e taina Bisericii ca întreg: comunul care leagă mădularele,
unitatea şi  diversitate Bisericii.
 
Apofatismul prezenţei harului divin în Biserică este legat de
apofatismul cosmologic, cel antropologic şi cel eclesiologic.
Prezenţa tainică a harului, materializată prin energiile divine veşnice
proniatoare, are ca temei relaţia institutită de Creator cu cosmosul şi
cu omul din momentul existenţei lor şi împlinirea eclesială şi  ligurgică
a omului în Biserică.
 

12
Refacerea relaţiei deteriorate dintre Creator şi faptură se face prin
întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos devind “centrul creaţiei
ridicate la unirea maximă cu El, la starea de mister suprem, ca
Biserică”.
 
Apofatismul eclesilogic este o încoronare a celui cosmologic şi a celui
angropologic, toate avându-şi sursa în apofatismul divin, concretizat
în cel hristolgoic şi cel pnevmatologic şi al energiilor necreate
 
 
6.   Inaugurarea  împărăţiei veşnice în Biserică. ( Înviere şi
eshatologice)
 
Ultima sursă de apofatism al Bisericii o constituie aspectul
eshatolgocic
 
Biserica este şi va rămâne o Taină a voii lui Dumnezeu menită să
reunească în ea toată creaţia restaurată în Hristos prin Duhul Sfânt.
 
Este Taină pentru că e plină de prezenţa Sf. Treimi, prelungeşte
Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu şi cuprinde în sine extensia
Tainei Mântirii subiective a oamenilor.
 
Peste Taina Bisericii se răsfrânte taina “împărărăţiei anticipate a lui
Dumnezeu”, a împărăţiei care va veni, a Eshatonului.
 
Fundamentul aspectului eshatologic al Bisericii îl constituie Învierea
lui Hristos, prin care s-a inaugurat tainic starera de înviere a întregii
umianităţi, adică intrarea în împărăţia veşnică.
 
 
Biserica reprezită atît o prelungire a Întrupării Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu, ci şi o prelungire a Învierii şi a Înălţării la cer, care sunt
actualizate odată cu jertfa, în mod permanent, prin Sfânta Euharistie
în Biserică.
Prin Duhul Sfânt, la şfârşitul veacului, sufletele, pline de puterea
Duhului lui Hristos,  vor deveni capabile să-şi readucă trupurile la o
viaţă incoruptibilă.
 
 

13
Biserica nu se desparte nicio clipă de Hristos, căci altel ar deveni
pizonieră a istoriei, doar ca proces atestator, documentaristic şi
arhivistic al unei instituţii ca oricare alta, fără o pespectivă în
Eshaton, fără o istorie transfigurată prin Hristos de Duhul Sfânt.
 
Hristos în calitate de Cap al Biserici o conduce spre împărăţia lui
Dumnezeu, “iar în caliate de Judecător al lumii o aşteaptă pentru a o
transforma plenar în împărăţia Sfintei Treimi.
Biserica este “laboratorul” învierii şi are ca aspect principal pe pe cel
eshatologic, aungerea în Împărăţia lui Dumnezeu.
 
Împărăţia veşnică presupune o comuniune finală desăvârşită acum şi
aici, În Biserică, printr-o împărtăşire de Hristos în multiple forme:
Prin credinţă, prin rugăciune, prin viaţă curată, prin împărtăşanie.
Prin toate acestea, Hristos întreţine Biserica în calitatate de mister
atocurpinzător , ca mister unitar al Bisericii.
 
Pr. Stăniloae subliniază conţinutul paradoxal al tainei Bisericii ca
prezenţă lumioasă a Fiului şi a Cuvântului devenit Mântuitor şi
îndmnezeitor al omului şi al trecerii Biserici în Împărăţia eternă a Sf.
Treimi.
 Abia atunci, Taina Bisericii va fi descoperită în integralitatea ei, chiar
dacă cei cuprinşi în ea vor înainta la nesfârşit în Taina lumionasă a
Preasfintei Treimi.
 
 
 
APOFATISMUL ESHATOLOGIC
 
Dogma eshatologică are ca obiect are şi ea o componentă apofatică,
ce se află în directă relaţie cu apofaza divină, cea umană şi cea
cosmică.
 
Şi în cazul dogmei eshatologice, Pr . Stăniloae face o sinteză
catafatic-apofatic, raţiona afirmtiv sau negativ şi cunoaşterea prin
exerienţa duhovnicească.
 
Toate adevărurile de credinţă cu caracter eshatologic ăşi relevă
dimenisunea spirituală prin certitudinea prezenţei tainice alui
Dumnezuu prin Duhul Sfânt.

14
 
Premisele învăţăturii eshatologice au la bază două adevăruri
(păstrate cu fidelitate doar în Ortodoxie):
 
a.   planul eshatologic nu are doar o perspectivă a vieţii viitoare,
pentruă că pentru credincioşi viaţa veşnică a început  la Înviere,
odată cu Iisus înviat ca om din morţi.
 
b.   persoana  umană are în sine o deschidere eshatologică,
dacă rămâne în comuniune cu Iisus Hristos, care Şi-a trecut
propira umanitate în planul eshatologic al vieţii plenare şi
nemuritoare.
sx

15