Activitatea Social-Filantropică A Sfântului Antim Ivireanu

Activitatea Social-Filantropică a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul
Argument
Pentru oricine ajunge în centrul Bucureștiului și vrea să treacă dincolo de blocurile

bulevardului care duce spre Palatul Parlamentului, pe Strada Antim, la numărul 29 găsește o
oază de spiritualitate, care a traversat veacurile. O mănăstire care poartă numele întemeietor
ului său, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul. Zidurile groase, de cărămidă, par să fi decupat
un fragment dintr-o epocă veche și să o fi conservat în plin centrul Capitalei, cel atât de mult
schimbat în ultimele decenii de vicisitudinile istoriei. Acest loc de spiritualitate s-a remarcat
de-a lungul timpului și prin implicarea social-filantropică a slujitorilor săi.
Biserica a folosit mereu, pe lângă mijloacele dumnezeiești de chemare la viața cea

nouă în Hristos, și mijloacele omenești, concrete, de ajutorare morală și materială a celor
care au nevoie. Misiunea Bisericii a reclamat și totodată a impus folosirea acestora, deoarece
fără ele nu se poate asigura nici viața, nici lucrarea în lume. Ambele lucrări ale Bisericii
urmăresc ocrotirea socială a credincioșilor și scopul final, mântuirea lor.
Biserica nu și-a limitat lucrarea ei de ajutorare numai la credincioși, ci și-a extins-o cu

timpul, după cuvântul Domnului, care și-a trimis ucenicii: „Mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Vestea cea bună și-a făcut drum în
lume „până la marginile pământului” (Fapte 1, 8), nu numai prin folosirea lucrării directe a
harului și prin puterea nebiruită a cuvântului Domnului, „care nu poate fi legat” (II Timotei
2, 9), ci și prin toată fapta cea bună.
Cuvântul bun, vestea cea bună, nu răsună în gol, ci se împlinește în mod concret, în
fapte și prin fapte. O propovăduire e cu adevărat evanghelie, dacă ea se manifestă și ca o
facere de bine, ca o bună lucrare. Iar spre a se vădi bună și din fapte, Evanghelia trebuie să
cuprindă în sine un adevăr de folos pentru viață și în același timp să aibă puterea de a
înfăptui, de a se aplica continuu și de fiecare dată într-un fel nou și corespunzător realităților
vieții.
În dragoste se află puterea netrecătoare a tuturor marilor cuvinte, a tuturor

adevărurilor care pot interesa viața omenească. Nu este doar o însușire naturală, normală a
făpturii umane, ci este și o zidire în inima omului. Această dragoste vie, activă și
atotbiruitoare constituie atât obiectul propovăduirii, cât și al principalelor lucrări ale
1
Bisericii, după pilda și povățuirea Mântuitorului.
2
În Sfânta Scriptură și în întreaga istorie a Bisericii se vorbește pretutindeni despre

faptele de dumnezeiască frumusețe și dragoste de oameni. Această dragoste își are izvorul în
dragostea lui Dumnzeu pentru creația Sa, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) și își
găsește împlinirea în dragostea făpturii față de Ziditor și de cel de lângă el, căci în dragostea
de Dumnezeu și de aproapele, „se cuprinde toată Legea”, așa după cum ne spune Însuși
Mântuitorul (Matei 22, 37-39).
Această împlinire a Leg i începe cu dragostea de aproapele, pentru că „Dacă zice

cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu
iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L
iubească” (I Ioan 4, 20). Dragostea pe care a propovăduit-o Biserica, dragostea la care i-a
chemat Mântuitorul și ucenicii Lui pe oameni, nu putea fi nearătată prin fapte. Iar Biserica a
urmat fidel Cuvântul Domnului, care a dat pildă, zicând: „...flămând am fost și Mi-ați dat să
mănânc; înseteat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit. Gol am fost și
M- ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine”
(Matei 25, 35-36). Doar așa se primește și răsplata, căci tot Mântuitorul Iisus Hristos ne
spune că, dacă vom împlini lucrarea dragoastei față de aproapele vom auzi și cuvinte: „Veniți
binecuvântaț i i Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea
lumii” (Matei 25, 24).
Același lucru a fost propovăduit mai departe și de Sfinții Apostoli, cei care au dus
aceleași învățături ale Mântuitorului până la marginile Pământului, subliniind încă o dată
importanța faptelor. Astfel, spune Sfântul Apostol Iacov că nu se poate ocoli dragostea față
de aproapele: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și
cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți- vă și vă săturați, dar nu le dați cele
trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iacov 2, 15-16).
Aceasta este măsura pe care a avut-o Biserica în toată istoria Sa de aproape 2000 de
ani și acesta este mesajul pe care l-a transmis până în zilele noastre, inclusiv în spațiul
carpato- danubioano-pontic, locuit de români.
Acesta este și argumentul pentru care am realizat această lucrare, pentru a determina
care sunt principalele momente care au definit importanta activitate caritativă, așezată chiar
de la început prin așezământul instituit de ctitor, Sfântul Antim Ivireanul. Adaug la aceasta
faptul că fac parte din obștea Mănăstirii Antim de circa șapte ani, perioadă în care am putut
lua act, în mod direct, de multe din activitățile social-filantropice.
3
Introducere
Din cele mai vechi timpuri, au existat modalități prin care s-a căutat îndreptarea stării
celor aflați în suferință. În decursul istoriei, mai ales odată cu constituirea marilor imperii,
inegalitatea dintre diferite categorii sociale s-a accentuat. Multe persoane erau dezavantajate
de lipsa mijloacelor de trai, de diverse dizabilități, iar numărul orfanilor și al copiilor
abandonați era foarte mare chiar și pentru societăți care cunoscuseră în Antichitate un grad
mai ridicat de civilizație, precum la vech i greci și urmașii acestora, romanii. Chiar și atunci
însă, au existat inițiative singulare sau comune care aveau în vedere ocrotitirea și susținerea
existenței pentru cei care nu o puteau face singuri.
În Grecia Antică, democrația promova educarea în idealul unei formări depline, atât
trupești, cât și spirituale. Mai ales în perioada clasică se consemnează o serie de preocupări și
reflecții cu un caracter moral și filosofic, care puneau accent pe o înțelegere mai profundă a
îndatoririlor religioase și morale ale omului, așa cum izvorau din responsabilitatea în fața
zeilor dar și ceea ce era considertat destin (moira în greacă)1.
Existau însă și excepț i, chiar și la greci, care nu aveau nimic comun cu această
ocrotire. Ele erau izvorâte mai degrabă din modul utilitarist în care era condusă o societate
militar is tă precum cea spartană. Cei care se nășteau în orașul-stat Sparta, din Peninsula
Peloponez, erau cercetați cu multă atenție, iar cei născuți prematuri sau care aveau defecte
fizice, erau aruncați în prăpastie. De asemenea, bătrân i puteau să stea doar separat, pentru a
nu vulnerabiliza în vreun mod comunitatea care trebuia să fie gata de luptă mereu.
Mila, compasiunea, au fost însă valori care și-au găsit adevăratul model și au fost
cultivate în creștinism. De aceea în civilizația europeană, dar și în toate zonele unde a
pătruns creștinismul, ocrotirea persoanelor a devenit aproape exclusiv apanajul Bisericii.
Aceasta era singura instituție care oferea un sprijin celor saraci, bătrâni sau alte categor i pe
care le-am putea considera în zilele noastre că se încadrează la termenul de „defavorizat”.
După ce a fost dat Edictul de la Milan, în anul 313, în Imperiul Roman s-a realizat, încetul cu
încetul și o schimbare de viziune care avea în vedere modificarea raporturilor dintre
diverse categorii
4
1
A se vedea în acest sens Tudor GHEORGHE, Asistența socială, aspecte teoretice și practice, Editura Sfântul
Ierarh Nicolae, Brăila, 2010, pp. 7-8
5
sociale. Acestea au pornit de la măsuri prin care se interziceau luptele cu gladiatori, până la
îmbunătățirea tratamentelor celor din închisori și interzicerea tortur i, alături de alte măsuri
considerate fără precedent.
În Capitolul I al lucrării am scos în evidență Instituțiile de asistență socială din

Biserica Ortodoxă. Faptul că însă de la începuturile Bisericii, prin Sfinții Apostoli, prin
ucenicii acestora, prin evangheliști, prooroci, prin diaconi, diaconițe, presbiteri, presbitere,
văduve și prin toată obștea de credincioși, împreună cu slujitorii obișnuiți ca și cu cei
harismatici, Biserica s-a îngrijit de pâinea zilnică a celor nevoiași. Evanghelia nu li s-a vestit
acestora numai prin cuvânt, ci și prin faptă. Iar această Evanghelie a faptei a străbătut lumea
romană de la un capăt la altul, o lege biruitoare prin dragostea de oameni.
Instituțiile de asistență socială născute în viața Bisericii și-au desfășurat activitatea lor
specifică păstrând două scopuri: religios și social în același timp. Rosturi care nu pot fi
despărțite în fond în nicio lucrare care se face la lumină, în mod liber, între oameni și pentru
oameni din partea Bisericii.
Principalele instituții de asistență religioasă din Biserica veche sau măcar acelea
despre care s-au păstrat informații au fost numeroase și ele se adresau îngrijirii femeilor
văduve, a celor orfani, a bătrânilor și a celor bolnavi, în cadrul unor forme de spitalizare. Nu
există date sigure când ar fi apărut primele dintre acestea. Este însă de presupus că dacă toate
au o avut o de dezvolare, începând cu vremea lui Constantin cel Mare, pe fondul unor forme
uneori preexistente. S-au perpetuat apoi în toată perioada de existență a Imperiului roman și
a Imperiului Bizantin, modelul lor f ind preluat și în Țările Române. Spre sfârșitul secolului
al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, Radu Vodă a dat naștere unui așezământ pentru
cei cu deficiențe: orbi, șchiopi, ologi, gârbovi. Acest gest a fost urmat și de alți voievozi, cum
ar fi Sfântul Neagoe Basarab. În secolul al XVIII-lea, spătarul Mihai Ghica și clucerul Colțea
au ctitorit o mănăstire cu primul spital din Țara Românească, având o capacitate de 24 de
paturi. Dar un sistem de asistență socială structurat va lua naștere de abia în anul 1831, odată
cu apariția Regulamentului Organic. Implicarea Bisericii va rămâne însă importantă și în
epoca modernă, prin toate așezămintele și paroh ile. Activitatea sa a fost obstrucționată
pentru aproape cinci decenii doar de regimul comunist, în secolul al XX-lea.
În Capitolul al II-lea am trecut în revistă Personalitatea Sfântului Ierarh Antim

Ivireanul și exemplul vieții sale personale. Mitropolitul martir, unul dintre cei mai de seamă
ierarhi ai ortodoxiei româneşti, a rămas în sufletele românilor pentru dragostea sa faţă de
6
Dumnezeu şi de oameni, dar şi pentru zelul său misionar, realizat prin numeroasele traduceri
şi tipărituri. Spirit erudit şi rafinat, a lăsat o amprentă puternică în cultură, f ind socotit între
ctitorii limbii literare româneşti. Sfântul Mitropolit Antim, deși ivirean, folosește în cărțile
sale o limbă română naturală, care nu este încărcată cu topica frazei străine, așa cum
obișnuia u străinii să facă - fără a ține cont de cursivitatea limbii.
De multe ori îl descoperim în scrieri pe Sfântul Antim ridicându-se ca apărător al

omului, ca o torță care îi luminează viața sa martirică. Nu o dată, înfierează egoismul și
avertizează asupra multelor lipsuri din societate, îndemnând la milostenie, la implicare în
societate.
În Capitolul al III-lea, am tratat despre Sfântul Mitropolit Antim și moștenirea ctitoriei

sale. În ultimii ani ai vieții sale pământești, mitropolitul Ungrovlahiei a hotărât ridicarea unei
mănăstiri în București, în cinstea Tuturor Sfinților. Zidirea propriu-zisă a lăcașului a început
la 24 aprilie 1713, aceasta f ind și data la care va începe să scrie și Așezământul care
cuprinde o amănunțită trecere în revistă a milei și grijii care trebuie acordate celor oropsiți,
practic o rânduială a milosteniei neîncetate. Așadar o mănăstire liberă, de sine stătătoare,
pentru drepturile căreia ctitorul s-a luptat cu toate puterile sale.
După nedreapta caterisire și tragica moarte, în anul 1716, printr-un act sinodal al
Patriarhiei de Constantinopol s-a dărâmat testamentul împreună cu dispozițiile ctitorului. De-
abia în secolul al XX-lea, în perioada interbelică, mănăstirea se întoarce la starea sa de
început, în condițiile Testamentului ctitoricesc. Trecută însă prin an i de comunism, ea și-a
putut relua activitățile specifice de abia după anul 1989.
Capitolul al IV-lea tratează activitatea social-filantropică actuală, desfășurată în

cadrul Mănăstirii Antim. An i de libertate de după 1989 au făcut ca așezământul să înflore
ască și să își regăsească vocația social-filantropică pe care o imprimase, prin faptă și
testament - mitropolitul Antim Ivireanul. Astfel, se acordă ajutor financiar pentru săraci și
pentru cei bolnavi, s-a făcut dotarea cu aparatură medicală a unor unități sanitare, s-au
organizat colecte de haine și alimente și se asigură hrana necesară pentru zeci de persoane
nevoiașe, zilnic.
În Concluziile acestei lucrări voi demonstra că obștea de azi a Mănăstirii Antim

respectă întocmai învățăturile și Așezământul instituit de ctitor, iar toți cei aflați în necaz își
găsesc la acest lăcaș sprijin și alinare.
7
Pentru lucrarea mea am folosit diferite surse bibliogra fice. Am folosit literatura de
specialitate apărută pe această temă, precum Aspecte contemporane în asistența socială,
scrisă de Buzducea Doru, Aspecte sociale în Didahiile lui Antim, scrisă de preotul Dumitru
Bela, Opera caritativă a Bisericii din primele veacuri creștine, scrisă de Episcopul Vasile
Târgovișteanul, Instituții de asistență social în Biserica Veche, scrisă de preotul Liviu Stan şi
multe alte cărţi de referinţă.
Aflându- mă în prag de absolvire, se cuvine să aduc mulţumirile mele distinşilor

profesori care m-au ajutat, m-au îndrumat şi m-au susţinut, în primul rând Coordonatorului
șt ințific, Lect.Univ.Dr. Preda Andreea și Părintelui Profesor Lect.Univ.Dr. Tudor
Gheorghe pentru efortul depus în a mă îndruma, coordona şi iniţia în această lucrare de
cercetare şi mai ales pentru susţinerea permanentă acordată de-a lungul acestor ani de
studiu.
Respectul şi mulţumirile mele, sunt adresate , deasemeni, profesorilor şi conducer i Facultăţii

de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” în cadrul căreia am dobândit cunoştinţe noi şi
folositoare.
Gânduri pline de gratitudine se îndreaptă către Părintele Stareț a Sfintei Mănăstiri Antim,
Protosinghelul Vicențiu Oboroceanu, din iniţiativa căruia am avut şansa să urmez această
facultate.
Lucrarea de faţă se vrea a fi un omagiu adus monahismului orthodox românesc de a

cărei viaţă m-am împărtăşit şi eu cu nevrednicie, precum şi un dar de mulţumire pentru Sfânta
Mănăstire Antim si pentru Lucrarea duhovnicească și social-filantropică inițiată de Sfântul
Antim Ivireanul aici. .
În speranţa că această lucrare le va fi de folos celor interesaţi de cercetarea operei

caritative a Mănăstirii Antim conform testamentului lăsat de Sfântul Antim Ivireanul ,să facem
în paginile ce urmează o călătorie istorico-duhovnicească si social , urmând traseul a ceea ce a
fost şi rămâne inima asistenței sociale, adică Biserica Creștină din primele veacuri și până
astăzi.
8
Cap. I. Instituții de asistență socială în Biserica Ortodoxă
I.1. Primele așezăminte de ocrotire și de caritate
Chiar de la începuturile Bisericii, așadar, prin Sfinții Apostoli, prin ucenicii acestora,
prin evangheliști, prooroci, prin diaconi, diaconițe, presbiteri, presbitere, văduve și prin toată
obștea de credincioși, împreună cu slujitorii obișnuiți ca și cu cei harismatici, Biserica a
arătat grija pentru pâinea zilnică a celor în lipsuri.
Puterea cea mai mare a venit prin fapta izvorâtă din dragoste și astfel a ajutat să
dispără toate barierele sociale. Stigmatizați de autorități, urmăriți, întemnițați și exilați,
creștinii continau să se se iubească pretutindeni, chiar înainte de a se cunoaște. După risipirea
creștinilor din Ierusalim și începutul persecuț ilor, a crescut numărul săracilor – căci mulți
lăsaseră te teamă avutul lor, dar a crescut și numărul de orfani al văduvelor, unele chiar soț
ile celor care au primit moarte martirică.
Urmând cuvântul Mântuitorului, creștinii erau datori să îi ajute pe străini, chiar pe

necreștinii care ajungeau în lipsuri sau în necazuri. Mărturiile din istorie arată că Biserica și-a
îndeplinit aceste îndatoriri, prin diverse forme de organizare.
„Din Faptele Apostolilor sunt mai cunoscute următoarele trei:
a) organizarea comunităților bisericești cu proprietate de obște (Fapte 2,44; 4, 32);
b)organizarea comunității bisericești sub forma colegiilor, corporaț ilor sau asociațiilor
îngăduite sau a celor tolerate de legea romană.
c) organizarea lor ca unități fără proprietate de obște, având însă o întreagă rețea de societăți
religioase și de instituții de asistență socială, care asigurau ajutorarea materială a celor lipsiț
i”.2
Știm că cei din primele veacuri au respectat întocmai cuvintele Mântuitorului și au venit în
ajutorul acelor oameni supuși mizeriilor și neajunsurilor de tot felul, iar o parte din aceste
forme de ajutor au existat încă din epoca apostolică. Chiar dezvoltate într-o formă
rudimentară, unele
9
2
A se vedea pe larg la Liviu STAN, „Societățile religioase în Biserica Veche”, în Studii Teologice, anul VII (1956),
nr. 1-2, pp. 110-114
1
dintre aceste forme de asistență socială au avut o contribuție ce nu poate fi neglijată, așa
cum a fost societatea văduvelor, a fecioarelor și a diaconițelor. Asistența individuală pentru
nevoiași, fără a avea o formă neapărat organizată, nu a lipsit niciodată din Biserică. Pe de
altă parte, a existat și o formă de cristalizare în cadrul unor instituții sau așezăminte speciale
de asistență socială și acest rol a revenit mai ales societăților religioase. Principalele instituții
de asistență religioasă din Biserica veche sau măcar acelea despre care s-au păstrat cele mai
multe informații au fost următoarele: brefotrofiile3, gherontocomiile4, ghirocomiile5,
nosocomiile6, orfanotrofiile7, partenocomiile8, ptohiile9 și xenodohiile10.
Deși nu se știe exact când au apărut în istorie, este de presupus că aceste instituții au
avut o perioadă de dezvoltare odată cu domnia lui Constantin cel Mare (306-337). De altfel,
se cunoaște că împăratul Iulian Apostatul (361-363), două decen i după aceea, constatase că
așezămintele de asistență socială ale Bisericii sunt atât de răspândite și de bine organizate,
încât ele hrăneau nu doar pe creștinii săraci, ci și pe păgâni. De aceea a militat pentru a le și
înlocui cu așezăminte păgâne sau imperiale, dar asemănătoare.11
3
Brephotrophion de la grecescul brephos – copil, erau destinate portejării copiilor de vârstă fragedă,
abandonați, de obicei rezultați în afara căsătoriei, a se vedea http://www.treccani.it/vocabolario/brefotrofio/,
5.06.19, ora 18.23
4
Gerontocomeia de la grecescul geron – bătrân, era instituție pentru îngrijirea vârstnicilor, a se vedea Conf.
univ. Ecaterina ZUBENSCHI, Aspecte ale dezvoltării asistenței sociale în Epoca Antică,
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/579/Zubenschi%20Aspecte.pdf?sequence=1&isA
llowed=y, 5.06.19, ora 18.40
5
Ghirocomeia, de la grecescul hira – văduvă, adăpost pentru văduve bătrâne și fără sprijin, a se vedea Istoricul
asistenței sociale în lume, https://cabinetdeasistentasociala -ro.webnode.ro/news/istoricul -asisten%C5%A3ei-
sociale-%C3%AEn-lume/ , 5.06.19, ora 18.52
6
Nosocomeion, din limba greacă nosos – bolnav și comeo – a avea grijă, loc pentru îngrijit bolnavii, primele
spitale. A se vedea Laurențiu Gabriel IONESCU, Dicționar grec-român, Limba greacă – Koine, Editura Galaxia
Gutenberg, 2011
7
Orfanotrofeion, din limba greacă orfanos – lipsit de tată (de părinți), orfelinatul de mai târziu, a se vedea
Dumitru ALEXE, Istoricul asistenței sociale în lume, http://www.ciasdumitrualexe.ro/re-surse-pentru-asistentii-
sociali/istoricul-asistentei-sociale-in-lume/, 7.06.19, ora 19.02
8
Parthenocomeion, din limba greacă partheno – fecioară, se adresa îngrijirii tinerelor fete, a se vedea și Conf.
Univ. Ecaterina ZUBENSCHI, Aspecte ale dezvoltării asistenței sociale…
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/579/Zubenschi%20Aspecte.pdf?sequence=1&isA
llowed=y, 7.06.19, ora 19.23
9
Ptohia sau ptohotrofia, din limba greacă ptohos – sărac, azil pentru săraci, a se vedea și Gheorghe I. SOARE,
Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele şase secole, Bucureşti, 1948, pp. 67-92
10
Xenodohion sau xenoane, din limba greacă xenon – străin, adăpost pentru găzduirea străinilor, a se vedea
Lect. Univ. Florin DOBREI, „Pe urmele Sf. Vasile cel Mare. Aspecte ale filantropiei creștine în Episcopia
Caransebeșului (1994-2009) ”, Simpozionul Internațional Rugăciune și Teologie, Editura Diecezană Caransebeș,
2009, p. 55
11
Pr. Liviu STAN,„Instituțiile de asistență socială în Biserica Veche”, în Ortodoxia, anul IX (1957), nr. 1, p. 101
1
Multe dintre așezămintele lumii noi s-au ridicat pe temeliile din lumea păgână, așa
cum și până astăzi s-au păstrat obiceiuri, instituții juridice și chiar ritualuri compuse din
elemente vechi păgâne. Instituțiile de asistență socială din creștinism au adus însă un cuprins
nou, de o valoare și de o strălucire care a umbrit cu totul ceea ce era din lumea veche și care
nu contenește să lumineze și după aproape 2000 de ani. Acest cuprins este reprezentat prin
dragostea dezinteresată, care depășește cercul familiar, social, național și religios, dincolo de
limite, deoarece „...Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).
a) Ghirocomiile erau așadar locurile pentru protejarea văduvelor, dat f ind și statutul
femeilor în antichitate, care adeseori rămâneau fără mijloace de trai după moartea soțului.
După cum lăsaseră rânduială Sfinții Apostoli, trebuia ca văduvele vârstnice, care se dedicau
slujir i i Bisericii (I Timotei 5,11; 5, 16; I Corinteni 7,8) să fie ajutate de către comunitate. La
început, cu mijloacele sau micile comunități de credincioși, acest lucru nu era cu putință.
Cele dedicate slujirii Bisericii, care avuseseră un singur bărbat, s-au constituit în gruparea sau
societatea religioasă a văduvelor pusă sub îndrumarea și cârmuirea clerului.12
Câtă vreme a fost posibilă întreținerea acestora din bunurile comunităților destinate să
asigure cele necesare tuturor membrilor lor, nu a apărut trebuința organizării unei asistențe
speciale pentru văduve. Cei șapte diaconi numiți pentru chivernisirea bunurilor de obște ale
comunității din Ierusalim, în legătură cu împărțirea cărora se născuseră discuții chiar din
pricina văduvelor (Fapte 6, 1-12), arată grija care se arăta acestor femei.
Atunci când nu s-a mai putut acorda asistență, a devenit necesară găsirea altei forme
pentru a le veni în ajutor. Cea mai indicată s-a dovedit a fi crearea azilelor sau a caselor de
adăpost pentru văduve. Existența unor azile pentru văduve este atestată în rând cu celelalte
categor i de așezăminte de asistență socială în Biserica veche.13
12
Pr. Liviu STAN, „Societățile religioase în Biserica Veche”, în Studii Teologice, anul VII (1956), nr. 1-2, pp. 110-
111
13
Dumitru ALEXE, Istoricul asistenței sociale în lume, http://www.ciasdumitrualexe.ro/re-surse-pentru-
asistentii-sociali/istoricul-asistentei-sociale-in-lume/, 8.06.19
1
Administrarea acestor azile ca și a tuturor așezămintelor de asistență ale Bisericii, o

avea episcopul sau clerul local, ajutat de diaconi și de alți clerici inferiori și mai ales de
economii bisericilor.14
După un timp, o parte dintre ghirocomii au trecut sub îngrijirea mănăstirilor de maici,
care au înlocuit cu timpul și societatea văduvelor și pe aceea a fecioarelor și pe a diaconițe
lor în cea mai mare parte. 15 Ele au durat atâta timp cât nu s-a găsit o altă formă de organizare
a asistenței văduvelor și se pot găsi până târziu în Bizanț, chiar și epoca postbizantină,
contopite însă cu alte așezăminte și formând mai multe azile de femei bătrâne.
b) Partenocomiile erau casele de adăpost pentru fecioare. În Biserica veche a existat

o societate religioasă a fecioarelor, organizată după rânduieli apropiate de cele monastice.16
Ca și cele din societatea văduvelor, acestea erau dedicate slujirii Bisericii. Ele puteau viețui
la casele lor, sub îngrijirea văduvelor sau în obști supravegheate și îndrumate chiar de către
văduvele afierosite Bisericii.
Pentru mai buna organizare, supraveghere și îndrumare a fecioarelor s-au creat

obștile. Acestea sunt amintite încă din vremea Sfântului Antonie și în vremea lui Constantin
cel Mare, ba chiar în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Sfântul Grigore de Nazianz le
pomenește ca partenocomii.17 În aceste case de adăpost nu erau doar fecioare afierosite lui
Dumnezeu, ci și cele care se găseau în primejdie sau care rămâneau orfane și fără mijloace
de trai, fără ocrotire. Dintre așezămintele istorice de asistență socială ale Bisericii, se pare că
partenocomiile au durat mai puțin, afiliindu-se cu vremea mănăstirilor de călugărițe.
c) Brefotrofiile, leagănele de copii părăsiți sau găsiți, au căpătat dezvoltare în timpul

Sfântului Constantin cel Mare și erau deservite mai ales de văduve și fecioare. Odată cu
creșterea importanței creștinismului în imperiu, s-au luat măsuri de ajutorare a părinților care
nu aveau cu ce să crească copi i, pentru a înlătura posibilitatea uciderii sau părăsir i
acestora. Nu au fost însă atât de numeroase ca alte așezăminte sociale. De aceea, acolo unde
nu era cazul
14
Arhid. Prof. Ioan FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, pp. 433 -489
15
Conf. univ. Ecaterina ZUBENSCHI, Aspecte ale dezvoltării asistenței sociale în Epoca Antică,
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/579/Zubenschi%20Aspec te.pdf?sequence=1&isA
llowed=y, 10.06.19
1
16
Pr. Liviu STAN, „Societățile religioase în Biserica Veche”, în Studii Teologice, anul VII (1956), nr. 1-2, pp. 110
17
Pr. Liviu STAN, „Instituțiile de asistență socială în Biserica Veche”, în Ortodoxia, anul IX (1957), nr. 1, p. 105
1
să fie organizate separat, au fost încadrate în orfanotrofii, cu care de altfel s-au găsit mereu
în strânsă legătură. Utilitatea lor a fost apreciată de către stăpânirea imperială, care le-a arătat
o atenție și o purtare de grijă deosebită. Persoane alese în mod direct erau numite la
conducerea și administrarea acestora și se numeau brefotrofi, care aveau îndatorirea
importantă de a nu înstrăina bunurile, care se bucurau de personalitate juridică de drept
public.18
d) Orfanotrofiile sunt instituții de asistență socială ale Bisericii vechi, care au durat
până astăzi. Numite în zilele noastre orfelinate, dar necunoscute în această formă în antichita
te, au fost și au rămas o pildă de dragoste creștină. În case speciale pentru adăpostirea lor
erau adunați orfanii creștinilor, dar și cei care nu proveneau din familii creștine. Îngrijirea
acestora era încredințată văduvelor și fecioarelor afierosite, apoi diaconițelor, diaconilor și
altor clerici, care toți lucrau sub îndrumarea și controlul episcopilor și al presbiterilor.
Mixte la început, adăpostind deopotrivă și băieți și fete, orfelinatele și-au diferenț iat
ulterior cele cele două categor i, ulterior. Grija pentru copi i orfani a fost însă o îndatorire
obștească în genere și în special adresată clerului. Unul dintre cele mai vestite pare să fie
orfelinatul Sfântului Zotic, întemeiat în vremea lui Constantin cel Mare, la Constantinopol, de
către Zoticus, unul dintre cei 12 senatori romani, care l-au urmat pe împărat în noua capitală a
imperiului, după anul 330. Acesta, ajuns în Bizanț, a intrat în cler și, cu ajutorul primit de la
Constantin cel Mare, s-a dedicat ajutorării celor lipsiți, organizând, printre altele, un orfelinat
.19
Orfelinate au existat nu doar în Constantinopol ci și în fiecare cetate mai mare, adică

în Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, etc. O serie de legi permiteau acumumarea de
bunuri prin donaț i, iar unele dintre acestea puteau fi chiar foarte consistente. De exemplu în
timpul împăratului Justinian se puteau face donaț i de până la 500 de solidi (monede de aur)
fără niciun act de însoțite. Toate donaț ile erau scutite de taxe și asta arată deschiderea
Bisericii pentru sprijinirea copiilor aflați în orfelinate.20
18
Arhid. Prof. Ioan FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, pp. 433 -489
19
†DANIEL, Sfinții Împărați Constantin și Elena – prototipuri ale apostolatului mirean, politic și social creștin,
Cuvântului Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea lucrărilor
1
Conferinței pastoral-misionare de primăvară din Arhiepiscopia Bucureștilor, luni, 3 iunie 2013,

http://patriarhia.ro/sfinii-mparai-constantin-si-elena-prototipuri-ale-apostolatului-mirean-politic-si-social-
crestin-7487.html ,11.06.19, ora 22.43
20
1
e) Xenodohiile sau casele de oaspeți pentru primirea străinilor erau cele mai întâlnite
instituții de asistență socială ale Bisericii, după cele care se ocupau de orfani. Biserica a
urmat de la început cuvintele Mântuitorului „Străin am fost și m-ați primit” (Matei 25, 35)
și a dat curs îndemnului Sfântului Apostol Pavel „Fii primitor de străini” (Romani 12, 13; I
Timotei 3, 2; Tit 1, 8). La început erau adăpostiți chiar creștinii care încercau să se ascundă
de autoritățile romane. Fie că erau clerici sau harismatici, primeau adăpost și toate cele
necesare traiului de la frații lor. Aveau însă obligația să muncească dacă stăteau mai multe,
așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel.
Adăpostiți în casele creștinilor simpli, apoi în casa episcopului și în casele celorlalț i

clerici, după un timp comunitățile locale au pus la dispoziția călătorilor creștini și necreștini
case de adăpost special desemnate în acest scop. Sfântul Vasile cel Mare amintește și el
despre importanța primirii străinului: „Dacă un frate sosește la voi și practică aceeași regulă
ca noi, să-și găsească aici masa lui. El va găsi la noi ceea ce a lăsat acasă. Este obosit de
drum? Să-i aducem toate ajutoarele necesare să uite de oboseală”.21
Coordonate de Biserică, xenodohiile asigurau găzduirea și hrana minimă trecătorilor

sau călătorilor, precum și misionarilor și altor oameni ai Bisericii, aflați cu treburi. Cu timpul
au devenit foarte numeroase și au fost organizate chiar unele speciale pentru femei, pentru a
le recupera pe cele care ajungeau să se prostitueze pentru că nu aveau unde sta.22
În legătură cu xenodohiile mai trebuie precizat ele erau adăposturi menite să

găzduiască nu numai pe călători, ci și pe orice sărman fără adăpost, chiar provizoriu și pe
bolnavi, aceste locuri aveau rostul de adăpost general pentru toți. De asemenea, trebuie spuc
că atât în Răsărit cât și în Apus, mănăstirile și-au creat xenodohiile proprii, care au fost puse
sub îngrij irea stareților sau a unor călugări.
f) Ptohia sau ptohotrofia, azilul pentru săraci era un răspuns, ca și majoritatea

celorlalte instituții, la cuvintele Evangheliei care atrăgeau atenția asupra acestei pături
defavoriza te 23
21
Sfântul VASILE CEL MARE, „Scrieri”, partea a II-a, Asceticile, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, volumul 18,
trad., introd., indici și note de Iorgu D. Ivan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1989, p. 243
22
23
1

2009, p. 55
1
(Matei 24, 34-40). Grija săracilor era așa de importantă încât averea Bisericii a fost destinată
în primul rând întreținerii acestora, nu a clerului, fapt pentru care ban i Bisericii erau
considerați și ban i săracilor.
Adăpostirea și îngrijirea în comun a săracilor era o realitate constantă pe vremea

Sfinților Părinți din primele secole. Este cunoscut astfel faptul că Sfântul Ioan Hrisostom
cerea hrănirea săracilor la comun, în condițiile în care doar în Constantinopol numărul lor se
ridica la 50.000.24 La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare menționa în Vasiliada sa și un
adăpost pentru săraci sau un ptohotrofion, cum este numit de el.25
Că episcopul era cârmuitorul suprem al ptohiilor din eparhia lui, rezultă din poziția de
cârmuitor al eparhiei și din obligațiile pe care am văzut că i se impuseseră de a înființa azile
pentru săraci. Cu drepturi și privilegii, dar și cu multă organizare, ptohiile sau azilele de
săraci din trecut au desfășurat o lucrare samariteană, cu importante rezultate sociale și
religioase în comunități.
g) Nosocomiile sau spitalele, s-au organizat pentru cei în suferință.26 Ca și în cazul

celorlalte așezăminte de asistență socială, și nosocom ile datează din epoca Sfântului
Constantin cel Mare.
Din veacul al IV-lea, pentru existența nosocomiilor avem mărturia Sfântului Vasile
cel Mare, care crease un astfel de așezământ în Vasiliada sa din Cezareea Capadociei.27 Acest
lucru poate fi întâlnit și la Sfântul Ioan Gură de Aur, care s-a îngrijit de nosocomiile din
Constantinopol și a inițiat și altele. La Roma, cel dintâi nosocomion este amintit de Fericitul
Ieronim.28
Pe lângă administratorii obișnuiți care erau numiți ca și în cazul celorlalte instituții,

pe lângă personalul clerical și laic, nosocomiile au mai avut și un personal de specialitate
pentru
24
25
2009, p. 55
26
Pr. Adrian AGACHI, „Cum au apărut primele spitale?”, 14 noiembrie 2012, https://ziarullumina.ro/actualitate-
religioasa/an-omagial/cum-au-aparut-primele-spitale-76199.html , 11.06.19, ora 22.12
27
1
2009, p. 55
28
2
îngrijirea bolnavilor, doctori și sanitari. Aceștia din urmă erau cei cunoscuți ca paraboloani,
și într-un oraș precum Alexandria, se găseau în număr mare, de câteva sute. Ei formau practic
un corp de sanitari creștini, care adăugau organizării specifice unei astfel de profes i și o
29
morală riguroasă.
Nosocomiile au contribuit într-o mare măsură la alinarea suferințelor celor bolnavi și

la vindecarea lor, precum și la dezvoltarea medicinei.
h) Gherontocomiile sau azilele pentru bătrâni îi întrețineau pe bătrân i rămași fără

adăpost și singuri. Dacă brefotrofiile și orfanotrofiile adăposteau copi i rămași singuri și fără
posibilitatea să își asigure traiul, tot astfel, gherontocomiile îi întrețineau pe bătrân i rămași
fără adăpost.
Abandonați și expuși morț i prin înfometare, bătrân i au găsit în azilurile create o

poartă deschisă către cer. Aceste azile au fost contemporane cu celelalte instituții de asistență
socială ale Bisericii, deși în general au fost mai puțin amintite. Lipsa de informații este
cauzată și de faptul că adeseori erau cuprinse în complexe de asistență socială, așa cum erau
vasiliadele.30
Împărații bizantini, fie că au înființat ei înșiși gherontocomii, fie că s-au ocupat

îndeaproape ca și de alte așezăminte similare, au continuat să acorde atenție acestor instit
uții Fără a se fi impus ca rânduială generală, adeseori azilele de bătrâni vor fi fost adăpostite
în mănăstiri.
Din toate acestea se vede câtă importanță au avut așezămintele de asistență socială
ale Bisericii, din vechime și până în zilele noastre. Asistența social-filantropică pe care a
îndeplinit- o Biserica prin aceste așezăminte este adeseori minimalizată sau abia menționată,
dar ea este deosebit de importantă chiar pentru societatea de azi.
Opera de asistență socială a Bisericii nu a fost doar rezultatul muncii unor personalită
ț i punctuale, ci lucrarea a fost amplă și s-a desfășurat la toate nivelurile, dintr-o conlucrare
cu autoritea statală, de la cel mai simplu credincios sau cleric, până la împărat.
29
Pr. Liviu STAN, „Societățile religioase în Biserica Veche”, în Studii Teologice, anul VII (1956), nr. 1-2, p. 116
30
2

2009, pp. 55-57
2
Prezența și lucrarea proniei lui Dumnezeu o mărturisesc în istorie toate strădaniile

sfinților filantropi, ca și ale tuturor celor care s-au ostenit în orice ascultări prin numeroasele
și feluritele așezăminte de caritate creștină. Iar unul dintre cei care va prelua aceste modele va
fi și Sfântul Ierah Antim Ivireanul.
I.2. Forme de asistență socială în Țările Române
Ajutorarea, milostivirea către cel în nevoie au fost sădite ca porunci încă din vechime.
Nu trebuie neglijată în acest sens și filantropia pe care o făcea poporul evreu, vechi-
testamentar. Cărțile Vechiului Testament cuprind mențiuni privitoare la îngrijirea celor lipsiți,
atât pentru Dumnezeu, cât și din dragostea frățească. Această concepție a dragostei, care
acordă o valoare ideală moralei Vechiului Testament, este în legătură cu ideea dezvoltată de
poporul israelit despre personalitate, care se acordă lui Dumnezeu și omului și care se
prezintă aici în calitate de creatură „după chip și asemănare” (Facere 1, 26). Spre exemplu,
iubirea de străini era o îndatorire importantă, precum și grija pentru săraci, pentru văduve și
pentru orfani. Deuteronomul poruncește: „Deschide mâna ta fratelui tăi, săracului tău și celui
lipsit al tău din pământul tău” (Deuteronom 15, 11).
Așa cum era de așteptat, și la noi în țară asistența a avut începutul tot în părimele
comunități creștine și în mănăstirile din primele veacuri. 31 Apoi este vorba despre o formă
empirică, reflectată la nivelul statelor feudale românești, în secolul al XIII-lea. Totuși, nu
trebuie uitată importanța centrului ecleziastic mitropolitan de la Tomis și nici a episcopiilor
sufragane, a căror existență se poate urmări cel puțin până la sfârșitul secolului al VI-lea și
care ajunseseră să numere 14 episcopii, care se ocupau printre altele, și de ajutorarea în
diferite forme a celor nevoiași.32
31
Florica MĂNOIU și Viorica EPUREANU, Asistența socială în România, Editura ALL, București 1996, p. 4
32
Pr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, manual pentru seminariile teologice, Editura pentru
Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 111
2
Acest lucru înseamnă că pe lângă acest centru important de la Tomis cel mai probabil
funcționau mici așezăminte sau poate forme de filantropie creștină organizate incipie nt.
Perioada care a urmat Edictului de la Mediolanum a favorizat dezvolarea Bisericii nu doar la
nivel doctrinar, spiritual, educațional, administrativ, ci și în asistența socială.
Din timpul marilor forme inițiate de Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadociei, datează și în părțile noastre azilele, ospătăr ile, casele pentru reeducarea fetelor
decăzute, școlile și spitalele pentru cei neputincioși, chiar și cele pentru leproși și pe care le
cunoaștem acum ca vasiliade. Ele au fost extinse odată cu urcarea pe scaunul de la
Constantinopol a Sfântului Ioan Gură de Aur, cunoscut pentru milostenia sa.
Din puținele date care sunt din timpul primelor secole creștine, este posibil ca acestea
să fi existat în perioada secolelor III-VI, ca forme nedezvoltate de asistență socială și în
teritoriul imperiului dintre Dunăre și mare. Acest lucru este confirmat mai târziu, dar el
trebuie să fi fost consecința anterioară a existenței unor astfel de forme care au existat, după
cum am văzut, în tot imperiul. Astfel, în secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă
diferite le mănăstiri, așa-zisele bolnițe, care nu erau altceva decât azile pentru bolnavii săraci,
pentru invalizi și, în general, pentru bătrân i săraci. Termenii pe care îi întâlnim, azi cu un
înțeles peiorativ, desemnând pe cei asistați, erau de „mișel” pentru cei care prezentau
infirmități fizice și de „nemernici” pentru elementele sociale precum cerșetori și
vagabonzi.33
Așa cum se știe, după marile lupte, domnitorii sau un i boieri înălțau biserici sau
mănăstiri pentru a mulțumi lui Dumnezeu de biruința împotriva dușmanilor. Pe lângă acestea
era ceva obișnuit să fie ridicate bolnițe sau azile pentru cei nevoiași sau loviți de soartă.
Așadar, solidaritatea obșt i, a comunităților, întemeiată pe stăpânirea comună a unor bunuri
se extinde și pe tărâmul organizării judecătorești și administrative, obștea funcționând ca un
organism autonom și din acest punct de vedere. De aceea, nu se poate spune că nu a existat
asistență socială pe teritoriul de astăzi, care să nu fi fost sincronizat cu lumea occidentală și
care să nu fie tributară, în aceeași măsură organizării bisericești. Deși nu beneficiau de
servicii specializate, comunitățile românești de dimensiuni mici, promovau un tip de
intervenție socială de mare eficiență. În perioada premergătoare apariției statelor moderne,
voievozii creștini ai provinciilor românești erau conectați la ideile de protecție socială care
circulau la acea vreme în întreaga creștinătate. Ca atare, nu doar mila și învățătura creștină i-
au determinat la ridicarea
2
33
Florica MĂNOIU și Viorica EPUREANU, Asistența socială în România, Editura ALL, București 1996, p. 4
2
de instituții de asistență socială și la dezvoltarea de adevărate servicii sociale, ci și dorința de

a fi la nivelul celorlalte tendințe europene ale acelor vremuri.34
Asistența socială avea în trecut o nuanță creștină în majoritate manifestării ei.

Ctitoriile erau dotate cu cele de trebuință și, așa cum aminteam, pe lângă complexele
monahale erau bolnițe. De aici și faptul că erau scutite de taxe, căci se știe, de exemplu, că în
timpul lui Mihnea Turcitul, într-un document din perioada 1586-1591, pentru Mănăstirea
Tismana, domnitor ul arăta că: „când am așezat domnia mea țara domniei mele, mari și mici
și pe toți, iar domnia mea a așezat și pe sfânta mănăstire, ca să ajute, însă nu pentru domnia
mea, ci pentru haraciul cinstitului împărat și pentru nevoia și greutatea Țăr i Românești, pe
care le are de la turci”.35 Dacă mănăstirile, în mare parte a perioadei voievodale erau oprite
de la dări, era, cu siguranță, și o legătură cu latura social-caritativă de care acestea se
ocupau.
Odată cu apariția statelor moderne totul s-a schimbat în asistența socială.Ea a mai fost
practicată și în Biserică și de către Biserică, însă într-o formă mai restrânsă. Transformările în
societate, modernizarea ei, linia laicizată de dezvoltare a lumii s-au regăsit și în dezvoltarea
organică a asistenței sociale ca șt ință și metodă de sine stătătoare. „Întotdeauna cel care
ajuta aproapele aflat în dificultate avea și în spațiul locuit de români câteva interese
primordiale:
1. Asistarea familiei;
2. Grija față de cei săraci;
3. Asistarea copiilor orfani;
4. Asistarea văduvelor;
5. Asistarea tuturor persoanelor sau a grupurilor care au suferit de pe urma unor

dezastre”.36
Biserica a rămas în continuare cu aceste preocupări, dar într-o formă mult mai
restrânsă, pentru că inclusiv accesul la resurse s-a micșorat odată cu modernizarea statelor
europene și cu separarea lor de Biserică și acest lucru s-a petrecut și în spațiul românesc.37
34
Doru BUZDUCEA, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, București, 2005, pp. 41-42
35
Acad. Ștefan ȘTEFĂNESCU și Acad. Camil MUREȘANU, Istoria Românilor, vol. IV, Academia Română, Editura
2
Enciclopedică, București 2001, p. 258

36
†VASILE Târgovișteanul, „Opera caritativă a Bisericii din primele veacuri creștine”, în Ortodoxia, XLIII (1991),
nr. 2, pp. 143-153
37
George NEAMȚU, coordonator, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași 2003, pp. 465-507
2
Diferite forme de asistență religoasă, sub influența pe care o exercitase Imperiul

Roman de Răsărit, se vede încă de la formarea statelor feudale românești. Spre sfârșitul
secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, Radu Vodă a dat naștere unui ospiciu
de mizer i, lângă Câmpulung, la Mățăul de Jos, unde erau adăpostiți mai mult cei cu
deficiențe: orbi, șchiopi, ologi, gârbovi. Acest gest a fost urmat și de alți voievozi, cum ar fi
Sfântul Neagoe Basarab, care în vestitele sfaturi, îi spunea fiului său, Teodosie, ca din tot ce
îi prisosea să dea și săracilor.
Pe timpul lui Negru Vodă, în secolul al XVI-lea, s-au înființat „caliciile”, așezăminte
de asistență socială, care erau susținute din taxele vamale și din „cutia milelor”. Caliciile
aveau rolul de asanare a societății, a locului public. Ele depindeau direct de Biserică, dar erau
autorizate de domnie. Funcționau din mila domnească, iar domnitorul asigura locul pentru
construcția bordeielor și câțiva lei din vama domnească. Calicii erau de regulă colonizați în
Ulița Mare, o intersecție a mai multor drumuri, ca măsură de integrare socială, dar și de limit
are a cerșetoriei. Calicii (mișeii) erau cerșetor i, săraci invalizi sau bolnavi și fără familie,
oameni aflați la marginea societății urbane, beneficiari ai milei. Voievozii Țărilor Române au
început să funcționeze și așezăminte sociale pentru cei săraci, pentru suferinzi, pentru
neajutorați, la fel a fost și Ștefan cel Mare (1457-1504), ctitor de numeroase mănăstiri, cu
multe dan i și milostenii.
În secolul al XVIII-lea, spătarul Mihai Ghica și clucerul Colțea au ctitorit o mănăstire

cu primul spital din Țara Românească, având o capacitate de 24 de paturi. La această
mănăstire, pe lângă spitalul propriu-zis, se aflau și câteva chilii, care aveau o destinație
precisă și anume ajutorarea săracilor și îngrijirea bătrânilor bolnavi.
Și urme ale orfanotrofiilor se regăsesc până târziu, în legislația din Țările Române. Ca
un ecou târziu al legislației bizantine, Codul Civil al Moldovei, publicat în 1817 la Iași, de
către voievodul Scarlat Calimahi, care menținea unele dispoziții relative la orfanotrofii.
„Nu trebuie uitătă și o altă latură care are în vedere limitarea ajutorării în vechime.
Așadar, domnitorii Țărilor Române îi pedepseau pe sărac i care nu doreau să se integreze în
societate și să munceacă. Erau pedepse dure pentru cei identificați ca săraci pentru că nu
doreau să muncească în perioada Evului Mediu, care mergeau până la mutilare”.38
38
Ion PETRICĂ, Biserica și asistența socială din România, Institutul European, Iași 2012, p. 30
2
„Dacă facem o caracterizare generală a ceea ce numim azi asistență socială, în timpul
domnitorilor români s-a încercat, prin intermediul Bisericii, dezvoltarea căilor prin care să fie
ajutați oamenii să iasă din situația în care se aflau. Voievozii români erau conectați la
aceleași idei care circulau în întreaga creștinătate. Mila și învățătura creștină i-au determinat
la ridicarea unor instituții și înființarea unor adevărate servicii sociale și de abia în al doilea
rând dorința de a alinia țările la tendințele europene ale acelor vremuri. De aceea, de
exemplu, în secolul al XVI-lea găsim controlul administrativ al săracilor și al celor care
vagabondau, interzice re a cerșitului public pentru cei care erau înșelători, răi creștini,
precum și eliberarea unor însemne care dadeau voie să primească milostenie. Nu se uitau
însă copi i cerșetori care erau plasați ca ucenici pentru a învăța o meserie, ajutorul social
destinat săracilor bolnavi sau invalizi, cei care nu putea munci pentru a se întreține”.39
Acest lucru avea să se dezvolte și mai târziu, în timpul domn ilor fanariote. În anul
1775, în timpul lui Alexandru Ipsilanti, a înființat instituția „Cutia milelor”. De asemenea,
atunci se înființase un azil și un spital pentru copii, sub denumirea de „orfanotrofion”, care
se întreținea din fondurile „Cutiei milelor”. Copi i săraci, aflați în dificultate, orfani, au
beneficiat de protecție specială din partea domnitorilor, a curților domnești și a boierilor cu
suflet. Li se asigura supraviețuirea, instruirea și formarea profesională conform categoriei
sociale din care proveneau, precum și asigurarea moștenirii părintești. De exemplu, nou-
născuții și copi i foarte mici rămași orfani erau încredințați doicilor, în schimbul unei
subvenții plătite de stat, iar copiii săraci erau plasați la vârsta majoratului ca argați sau
ucenici.
Copi i orfani erau înfiați sau găzduiți pentru hrană sau creștere, primind ceea ce
astăzi s-ar numi asistență maternală, dar numai dacă aveau acordul Comisiei Epitropești.
Persoanele cărora le erau încredințați copi i orfani erau datori să ajute copilul respectiv să
ajungă „cinst it și vrednic”.40
În jurul anului 1792, Filaret al II-lea, Mitropolitul Ungrovlahiei, a lăsat prin testament
o avere însemnată pentru întreținerea și educarea copiilor orfani. Tot așa, avem date despre
faptul că în curtea Bisericii „Manea Brutaru” s-a constituit o nouă instituție pentru creșterea
copiilor abandonați, găsiți și orfani, în care li se asigurau și condiții de a învăța cu sprijinul
unor dascăli și al unor călugărițe din mănăstiri.41
39
2
40
41
Florica MĂNOIU și Viorica EPUREANU, Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996, p. 5
3
Cu toate acestea, despre un sistem de asistență socială structurat se poate vorbi de

abia în 1831, odată cu apariția Regulamentului Organic. Prin capitolul 8 s-a stabilit o
reglement are a unităților de asistență socială existente la acea dată: Institutul copiilor
sărmani, Casa de ajutorare a săracilor, care erau sprijinite de Biserică prin logofătul
bisericesc.
După Unirea Principatelor Române, din 1859, apar acte normative, care fixează chiar
atribuții concrete pentru serviciile de asistență socială la nivelul comunelor și al județelor,
încurajându-se astfel solidaritatea la nivel comunitar. În anul 1881, s-a creat un serviciu de
asistență socială în cadrul Primăriei Bucureștiului, iar în 1894, prin Legea de reorganizare a
comunelor urbane, s-a delegat județelor și comunelor responsabilitatea protejăr i copiilor
abandonați, infirmi, alienați, dar și înființarea unor azile de noapte și a unor cantine.
România a fost apoi una dintre primele țări europene care a elaborat un sistem de
securitate socială – cu prima lege a pens ilor dată în 1912. Tot atunci se creează primele
instituții publice și private cu caracter de ocrotire. După Marea Unire de la 1918, asistența
socială a fost organizată în principal de către stat, mai ales odată cu înființarea, în 1920, a
Ministerului Munc i și Ocrotir i Sociale.42
Implicarea Bisericii devine complementară în acest domeniu, dar ea nu înseamnă că

nu a continuat, prin toate așezămintele și paroh ile, fapt care va fi estompat mai târziu doar
de venirea regimului comunist. Odată cu schimbările din anul 1989, toate unitățile
administrat ive bisericești și mai ales mănăstirile, printre care se va număra și Mănăstirea
Antim din București, își vor relua, cu aceeași dragoste, dorința de realizare.
3
42
Ion PETRICĂ, Biserica și asistența socială din România, Institutul European, Iași 2012, p. 32
3
I.3. Concluzie
inegalitatea dintre diferite categorii sociale s-a accentuat.
cultivate în creștinism. De aceea, în civilizația europeană, dar și în toate zonele unde a
despre care s-au păstrat cele mai multe informații au fost următoarele: brefotrofiile (leagăne
pentru protejarea copiilor aflați la o vârstă fragedă), gherontocomiile (azile de bătrâni),
ghirocomiile (adăposturi pentru văduve), nosocomiile (primele spitale), orfanotrofiile
(orfelina te), partenocomiile (pentru îngrijirea tinerelor fecioare), ptoh ile (azile pentru săraci)
și xenodohiile (adăposturi pentru străini).
nu contenește să lumineze și după aproape 2000 de ani.

economii bisericilor. Cele mai multe dintre instituții s-au păstrat, în diverse forme, până în
zilele noastre.
Diferite forme de asistență religoasă, sub influența pe care o exercitase Imperiul

Roman de Răsărit, se vede încă de la formarea statelor feudale românești, dar și mai târziu.
În secolul al XVIII-lea, spătarul Mihai Ghica și clucerul Colțea au ctitorit o mănăstire cu
primul spital din Țara Românească. Tot așa, în anul 1775, în timpul lui Alexandru Ipsilanti, a
fost înființa tă instituția „Cutia milelor”. După Unirea Principatelor Române, din 1859, apar
3
acte normative,
3
care fixează chiar atribuții concrete pentru serviciile de asistență socială. De asemenea, după
Marea Unire de la 1918, asistența socială a fost organizată în principal de către stat iar
contribuția Bisericii devine din acest moment mai mult complementară.
ale Bisericii, din vechime și până în zilele noastre.
3
Cap. II. Personalitatea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și

exemplul vieții personale
II.1. Dascăl de limbă și spiritualitate românească
Părăsind casa părintească, întru osteneli te-ai nevoit, Părinte, răbdând întristări
nenumărate printre străini. Pentru aceasta, Domnul văzând răbdarea ta, te-a umplut de mari
daruri şi te-a făcut iconom al Casei Sale, se spune în slujba Sfântului.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, unul dintre cei mai de seamă ierarhi ai
ortodoxiei româneşti, a rămas în sufletele românilor pentru dragostea sa faţă de Dumnezeu şi
de oameni, dar şi pentru zelul său misionar, realizat prin numeroasele traduceri şi tipărituri.
Spirit erudit şi rafinat, a lăsat o amprentă puternică în cultura românească, f ind socotit între
ctitorii limb ii literare româneşti.
La mijlocul veacului al XVII-lea se năştea în Iviria, Georgia de astăzi, din părinţii

Ioan şi Maria, o familie de nobili gruzini, pruncul ce avea să primească la botez numele
Andrei. Asemeni fericitului Iosif cel Preafrumos, căzut în robie la o vârstă încă fragedă, şi
tânărul Andrei, v itorul mitropolit al Ungrovlahiei, este luat rob de către turci şi răscumpărat
după o vreme de către Patriarhia Ierusalimului.
Se călugăreşte la Sfântul Mormânt, primind numele Antim, cuvânt de origine greacă

care se tâlcuieşte înfloritor, prosper. Nume sugestiv, ce ilustrează mulţimea de talente şi
îndeletniciri a monahului aghiotafit. Sfântul Antim devine datorită talentelor şi erudiţiei sale,
un apropiat al Patriarhului Dositei Notara, primind cel mai probabil tot aici harul preoţiei.
Cercetările mai recente arată că Ieromonahul Antim a stat un timp relativ scurt în
Constantinopol, apoi a ajuns în spaţiul românesc, mai întâi în Moldova, vieţuind o perioadă
în Sfânta Mănăstire Cetăţuia din Iaşi. În acest important centru tipografic, ajunge după
moartea stareţului Macarie, egumen al obşt i. Aici, se pare că a învăţat meşteşugul tipăririi
cărţilor, de
3
la episcopul de Huşi, Mitrofan.43 Marele tipograf, mai târziu, se retrage în Ţara Românească
şi ajunge episcop al Buzăului.
Multe dintre amănuntele biografice ale Sfântului Mitropolit Antim sunt încă învăluite
în mister. Viaţa lui a rămas o taină, din care Dumnezeu a îngăduit ca în decursul timpului să
se mai descopere mici fragmente cercetătorilor, spre a se slăvi numele Mucenicului Său cel
înţelept, care prin venirea sa în ţinuturile româneşti, s-a arătat luminător drept măritorilor
creştini şi dascăl de limbă şi spiritualitate românească, el care străin f ind, s-a arătat mai
român decât mulţi dintre români.
O întâmplare neprevăzută face ca, prin demiterea episcopului de Râmnic, Ilarion,

pentru abateri de la canoane și rânduieli, să fie ales ierarh Antim. După alegere, s-a mutat la
Râmnic, unde întemeiază pentru prima dată o tipografie, aducând de la Snagov tipografia
grecească și românească.44 Această ședere a avut urmări foarte importante pentru cultura
română și pentru generalizarea folosirii limbii române în biserică. Încă din primul an începe
seria tipăriturilor sale.
Până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în biserici, slujbele erau ținute în limba
slavonă. Datorită influenței crescânde a prelaților greci la curtea voievodului Brâncoveanu, se
încearcă introducerea limbii grecești în oficierea slujbelor religioase. Mărturie stau și cărțile
grecești tipărite la Snagov și București. Cunoscând astfel nevoile poporului, care practic l-a
adoptat, se face ecoul păstoriților săi și va tipări în românește cărțile capitale de slujbă
bisericească.45
Ca cel ce scăpase de robia turcească, era normal ca Sfântul Antim să dorească ca

poporul care îl adoptase să nu sufere de pe urma turcilor. Cunoștea foarte bine limba greacă,
atât cea vorbită, cât și pe cea folosită în cult.46 În Țara Românească a învățat repede limb
ile
43
Virgil MOLIN, „Unde a învățat Antim meșteșugul de tiparnic”, în Glasul Bisericii, XXV(1966), nr. 9-10, pp. 839-
840
44
Pr. Nicolae ȘERBĂNESCU, „Documente din timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic”, în
Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr 9-10, pp. 845-851
45
Pr. Dănuț MANU, „Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al literaturii române vechi”, în Sfântul Ierarh Martir
Antim Ivireanul, ctitor de limbă și cultură românească, vol. I Mărturisitor al credinței prin predică și tipar,
Editura Basilica, București 2016, p. 95
3
46
Pr. Teodor BODOGAE,„Personalitatea Mitropolitului Antim Ivireanul”, în Mitropolia Banatului, XVI (1966), 7-9,
pp. 467-468
3
română și slavonă și este pregătit să adopte limba română pentru slujbele bisericești, dorind
ca toți credincioșii să înțeleagă ce se slujea în Biserică.47
Un început în acest sens era acela că la Sfânta Liturghie, Apostolul, Evanghelia și

Cazania erau rostite în limba poporului. Pentru a-i face pe oameni să înțeleagă că limba
română poate foarte bine reflecta la fel de ușor adevărurile evanghelice, s-a tipărit în 1693 o
Evanghelie greco-română, al cărei text apărea pe două coloane în ambele limbi. Astfel, orice
credincios se putea convinge, citind cele două înscrieri, că textele erau aceleași, doar cu
diferența că erau în graiuri diferite. Limba română era acum ridicată la cinstea de a fi pusă
alături de limba în care fuseseră scrise Evangheliile.
În 1694 Sfântul Antim tipărise Psaltirea, iar în 1697, la Snagov, Evanghelia. El

demonstrase de altfel, cu noua tipăritură din 1703, de la București, că și cântările psaltice
pot fi traduse, acestea apărând într-un Ceaslov slavo-român. Acesta era urmat în același an de
Acatistul Maic i Domnului, în care cel puțin Condacul Apărătoare Doamnă trebuia să fie
cântat.
Prima carte românească tipărită la Râmnic, în 1705, Antologhion sau Floarea

cuvintelor, care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui, a Sfintei Biserici preste tot
anul, și în același an tipărește o carte pentru a veni în sprijinul duhovnicilor în administrarea
48
corectă a Tainei Sfintei Spovedanii. La fel procedează și în 1706, atunci când, pentru
nevoile bisericilor românești, a tipărit lucrarea Evhologhion sau Molitvelnic, dar și un Octoih
slavo- român.49
Prin difuzarea și folosirea permanentă a Molitfelnicului, despre care numeroase opinii

concordă în a-i acorda rolul de propagator principal al limbii poporului în Biserica Română,
cuvântul ajungea să fie auzit în limba română și constituia un mod de comunicare a
credinciosului și de înțelegere. Pr. Paul MIHAIL, „Predicile lui Antim Ivireanul – contribuții
unificatoare ale limbii române literare”, în Studii Teologice, XXVI (1974), nr. 1-2, p. 53
După această bogată perioadă la Râmnic, la sfârșitul lunii ianuarie 1708, Sfântul
Antim este ales mitropolit al Țăr i Românești. Cu toate acestea nu va renunța la cărțile în
limba
47
Pr. Nicolae ȘERBĂNESCU, „Antim Ivireanul tipograf”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 7-8, pp.
758-760
48
Virgil MOLIN, „Antim Ivireanul – editor și tipograf la Râmnic”, în Mitropolia Olteniei, XVIII(1966), nr. 9-10,
3
pp.825-826
49
Pr. Dănuț MANU, „Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al literaturii române vechi”..., p. 97
4
română, care să popularizeze limba și graiul românesc. În noiembrie 1710 se tipărește la

aceeași tipografie din Târgoviște, cartea Sfântului Antim Ivireanul, intitulată: Învățătură
bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților; acum într-
acesta chip tipărită în Sfânta Mitropolie din Târgoviște. La anul de la Hristos 1710. Să se
dea în dar preoților.50
Sfântul Antim își manifesta grija și amărăciunea pentru lipsa de implicare a preoților,
ceea ce avea consecințe asupra păstorir i poporului: „Între celelalte scârbe ce am, de mă
rănesc la inimă, este aceasta cea mai grea de mă întristează și mă mâhnesc mai mult, că văzu
între preoț i miei atâta prostie, atâta neînvățătură și atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteți
face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme. Și pentru acea multă prostie a voastră
și neșt ință la sfânta carte ne-am îndemnat, fiind cuprins de frica dumnezeiască, a vă înștiința
cu acestă cărticea”.51
De aceea, tipărește cartea Capete de poruncă, care cuprinde dispoziții canonice și de

drept laic, care s-au aplicat în societatea românească, reprezentând deja o etapă pentru
formarea și dezvoltarea limbajului juridic româneasc. Aici existau și primele dispoziții pentru
ameliorarea situației țiganilor robi, care în secolul al XVIII-lea era încă una grea. La acest
lucru, Sfântul Antim aduce justificarea că și ei sunt creștini: „Și avem datorie, în tot chipul,
veri cu ce mijloc s-ar putea, să-i punem la calea sa creștinească”.52
În 1712 va imprima la Târgoviște primul Octoih în limba română, tradus de el și

tipărit pe cheltuiala sa. Această tipăritură era cartea de temelie a stranei, folosită la slujbele
de duminică și la cele din timpul săptămânii. O carte de rugăciune, pentru toți credincioș i i,
însoțește la puțin timp tipăritura, tot în limba română: Rugăciuni în toate zilele săptămânii,
tălmăcite de pe grecie și tipărite acum într-acestaș chip spre folosul creștinilor...53
Un Liturghier românesc, pe înțelesul tuturor, apare în 1713, tradusă tot de mitropolit

și dată spre tipar cu cheltuiala sa. La doi ani urmează un Ceaslov și un Catavasier, pentru ca
și
50
51
Stelian MARINESCU, „Învățătura bisericească a lui Antim Ivireanul din 1710 ”, în Glasul Bisericii, XXXVI (1976),
nr. 5-6, p. 557
52
Stelian MARINESCU, „Învățătura bisericească a lui Antim Ivireanul din 1710 ”, în Glasul Bisericii, XXXVI (1976),
nr. 5-6, p. 555
4
53
Pr. Nicolae ȘERBĂNESCU, „Mitropolitul Antim Ivireanul 1716-1966”, în Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr 9-10,
pp. 773-775
4
credincioșii să aibă în casele lor cărți pe înțeles. Sfântul Mitropolit Antim folosește în cărțile
sale o limbă română naturală, care nu este încărcată cu topica frazei străine, așa cum obișnuia
u străinii să facă, fără a ține cont de cursivitatea limbii. De aceea se consideră, până în zile le
noastre, că adeseori în cărțile de slujbă bisericească se întâlnește, cu aproape nesimț ite
schimbări, limba așa cum fusese tălmăcită de Sfântul Antim.54
Cu un scop la fel de important apare o altă carte românească, tradusă de Sfântul

Antim Ivireanul și tipărită cu cheltuiala unui anume Manul al lui Apostol. Scopul acestei
tipărituri era acela de a acoperi nevoile școlilor din București, „ale preoților și ale norodului”:
Pilde filosofești de pe limba grecească, tălmăcite rumânește, care cu cucerie s-au închinat
Prea luminatului oblăduitoriu Țării Românești Ioan Constantin Basarab Voevod...55
Tot pentru a fi de folos preoților, Sfântul Ierarh Antim retipărește, în 1714, învățătur
ile pe care le făcuse, într-un volum la Târgoviște, cu 12 capete de poruncă, volum intitulat:
Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să se păzească fieștecarele din
preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său...56.
Ceaslovul slavo-român din 1714 cuprindea Cântările și Psalmii în limba slavonă, iar
indicațiile de tipic, paraclisul și sinaxarul erau în limba română. În următorul an, Sfântul
Antim traduce în românește un Ceaslov și îl dă la tipar pe cheltuiala sa. Alături de acest
Ceaslov, care venea în ajutorul preoților din bisericile românești, tot în acest an, Sfântul
Antim cere să se tipărească și un Catavasier, pentru a fi de sprijin slujitorilor sfintelor
altare.
Sfântul Mitropolit se preocupa și de educarea preoților, ca dascăli ai tuturor, adică nu

doar în ceea ce privește activitatea lor sacerdotală și duhovnicească, ci și cea de îndrumători
ai poporului. Se știe că, în acea perioadă, preoț i își ignorau atribuțiile, dar Sfântul nu-i iartă,
înfierându- le nepriceperea și nepăsarea atât în predici, cât și în unele broșuri pe care le-a
tipărit special pentru educarea lor.57
54
55
Pr. Dănuț MANU, „Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al literaturii române vechi ”, în Sfântul Ierarh Martir
56
Pr. Dănuț MANU, „Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al literaturii române vechi ”, în Sfântul Ierarh Martir
4
57
Pr. Dumitru BELU, „Aspecte sociale în Didahiile lui Antim”, în Mitropolia Olteniei, XV(1963), nr. 9-10, pp. 761-
762
4
Activitatea de tipărire a cărților de slujbă și a unor manuscrise ale Sfântului Antim

58
Ivireanul este foarte bogată. Prin această muncă neîntreruptă, Sfântul Antim a avut o
contribuție însemnată la generalizarea folosirii limbii române în biserică. De altfel, și o serie
de manuscrise au rămas tot în limba română, dacă nu în întregime, măcar parțial – așa cum a
fost manuscrisul despre Slujba Sfântului Mucenic Antim al Nicomediei, unde doar cântările
erau în slavonă, însemnările, tipicul, parem ile, sinaxarul, Apostolul și Evanghelia, f ind în
limba română.
Dar sprijinul s-a arătat și pentru românii transilvăneni.59 În împrejurările tragice ale
anilor 1698 – 1701, când s-au făcut încercările de trecere a ortodocșilor la Uniație, Sfântul
Antim tipărise traducerea lucrării Carte sau lumină, în care se combăteau cele patru puncte
deosebitoare între ortodocși și catolici. În același timp, el trimisese în Transilvania pe
ucenicul său, Mihai Iștvanovici, care a tipărit la Bălgrad un Chiriacodromion și o Bucoavnă.
Ca mitropolit, a arătat multă grijă față de Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, așa cum
făcuseră și înaintașii lor în scaun, mai ales că cei mai dârji apărători ai credinței ortodoxe
erau cei din Brașov și Țara Bârsei, dar mai ales cei din Parohia Sfântul Nicolae din Șche i
Brașovului.60
De asemenea, se preocupa de hirotonia celor trimiși61, așa cum s-a întâmplat în anul
1713, iar unul dintre antimisele trimise de Sfântul Antim ajunsese tocmai în Borșa
Maramureșului. Dar ajutorul dat Bisericii și credincioșilor din Ardeal se vădește prin
numărul mare de cărți tipărite de el la București, Snagov, Râmnic și Târgoviște și din care s-
au răspândit în întreg Ardealul și Banatul.
Ajutorul său nemijlocit era și pentru cei de alt neam, din afara țăr i, aflați într-o
situație grea. Ca om învățat, care cunoștea bine limbile georgiană, turcă și arabă, limba
greacă clasică și cea populară și în cele din urmă, care a învățat bine limba română și pe cea
slavonă, Sfântul Antim Ivieanul avea multe cunoștințe din ramurile teologice, literare și
istorice, de unde și ușurința în a se descurca cu informațiile din culturi atât de diferite.62
58
Pr. Niculae ȘERBĂNESCU, „Strădanii în slujba Bisericii Românești-Antim Ivireanul tipograf”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXIV(1956), nr. 8-9, pp. 690-766
59
Pr. Ioan RĂMUREANU, „Luptător pentru Ortodoxie”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 831
60
Prof. Aurelian SACEDOȚEANU, „Antim Ivireanul – arhivist, bibliotecar și topograf”, în Glasul Bisericii, XXII(1963),
nr. 9-10, p. 864
61
Pr. Vasile OLTEAN, , „Antim Ivireanul și românii ortodocși din Șcheii Brașovului – mărturii inedite”, în Biserica
4
Ortodoxă Română, XCIX(1981), nr. 3-4, pp. 407-414

62
Damian P. BOGDAN, „Despre Antim Ivireanul”, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 3-4, pp.236-263
4
La 1700, pe când Sfântul Antim era la Snagov, a sosit în țară Patriarhul Atanasie al
III- lea Dabbas din Antiohia și s-a plâns că în Siria nu se afla nicio tipografie, iar preoții sunt
în mare lipsă materială și de cărți de cult. Impresionat, domnitorul a cerut Sfântului Antim să
găsească un mod de a-i ajuta. Așa iese la lumină primul Liturghier greco-arab din 1701, iar
în anul următor un Ceaslov greco-arab. În 1704, când a plecat patriarhul din țară, a strămutat
și tipografia în Alepul Siriei, f ind pentru credincioșii de acolo mângăiere.63
Privitor la acțiunea de întemeiere a tipografiilor dusă de Sfântul Antim, aflăm că în

anul 1709, la cererea regelui Vahtag al VI-lea al Georgiei, cu ajutorul voievodului
Brâncoveanu, se înființează o tiparniță la Tbilisi. Este trimis ucenicul Sfântului Antim,
Mihail Iștvanovici, care imprimă acolo mai multe cărți în limba georgiană. În anul 1713,
Patriarhul Ierusalimul ui, Hrisant, dorește să înființeze o tipografie la Constantinopol, iar
Sfântul Antim se oferă să îi acorde și acesteia tot sprijinul necesar.64
Suflet de artist și om al Bisericii, Sfântul Antim Ivireanul ne-a lăsat o lucrare

importantă și în manuscris, o geaneologie a Sfintei Scripturi: Chipurile Vechiului și Noului
Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și
în Evanghelie, toate zugrăvite în medalioane de o artă desăvârșită.65
63
Pr. Teodor BODOGAE, „Mitropolitul Antim Ivireanul – Omul și opera”, înSfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul,
ctitor de limbă și cultură românească, vol. I Mărturisitor al credinței prin predică și tipar, Editura Basilica,
București 2016, p. 41
64
Nicolae IORGA, „Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile Bisericii sale” în Biserica
Ortodoxă Română, LII (1934), nr. 11-12, pp. 723-724
65
Nicolae A. GHEORGHIU, „Mitropolitul Antim Ivireanul și cărțile populare”, în Biserica Ortodoxă Română, an LVII
(1939), nr. 5-6, p. 324
4
II.2. Îndemnul la milostenie în Didahii și alte scrieri
Trăind în mijlocul poporului român, Antim s-a străduit să folosească cuvinte care să
fie pe înțelesul tuturor, nefolosind arhaisme sau alte construcții care să îl îndepărteze de
graiul vorbit, de poporul care îl primise și cu ale cărui aspirații se identificase. Iar
îndemnurile sale la săvârșirea binelui, la ajutorarea aproapelui, au fost transmise în același
mod.66
Moravurile vremii, privind fățărnicia, desfrâul sau neomenia au fost adesea criticate în
cuvântări precum cele adunate în Didahii. Fostul rob la turci răscumpărat dintr-o necunoscută
mahala a Țarigradului, înțelegea foarte bine situația oamenilor aflați în lipsuri și nevoi. Dar în
același timp, un i dintre dușmani nu l-au văzut decât ca un străin de neam, care îi vor aduce
până la urmă multele neplăceri și într-un anumit fel, și moartea.67
68
Cele peste 30 de predici ale Sfântului Antim Ivireanul, cunoscute ca Didahii,
reprezintă o contribuție importantă la dezvoltarea limbii literare, la românizarea slujbelor și a
limbii în uzul administrației, la răspândirea învățăturilor morale șichiar la militarea pentru
filantropie.69 Nu sunt de neglijat nici aspectele dogmatice care au fost și ele observate în
Didahii.70 Se știe că au circulat în mai multe exemplare, dintre care unul găsit la Biblioteca
Patriarhiei Române și care a fost studiat la vremea respectivă.71
Sfântul Mitropolit Antim era cel care milita mereu pentru milostenie:„să facem
milostenie pentru săraci” (în Cuvânt de învățătură la Bogoiavlenie).72 „Milosteniia iaste de
multe feliuri, după cum scrie în Sfânta Evanghelie la 25 de capete a lui Mathei, stih 35: Și
66Eugen NEGRICI, Antim. Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971, p. 46

67
Pr. Emanuel COPĂCIANU, „Profilul unui mare ierarh”, în Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor de limbă și
cultură românească, vol. I Mărturisitor al credinței prin predică și tipar, Editura Basilica, București 2016, p. 59
68
Teodor M. POPESCU, , „Antim Ivireanul apostol și mucenic al dreptei credințe”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXX (1956), nr. 8-9, p. 855
69
Ion DIANU, „Mitropolitul Martir Antim Ivireanul – ctitor al retoricii culte românești” în Sfântul Ierarh Martir
70
Pr. Ion POPESCU, „Aspecte dogmatice în Didahiile Mitropolitului Antim Ivireanul ”, în Studii Teologice, XLIII
(1991), nr. 1, pp.106-109
71
Gabriel POPESCU, „Un manuscris al Didahiilor Mitropolitului Antim Ivireanul în Biblioteca Patriarhiei Române”,
4
în Studii Teologice, XII (1970), nr. 9-10, pp. 658-688

72
Sfântul ANTIM Ivireanul, Didahii, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, p. 32
4
carele dintr-acelea îți va da îndemână, fă ca aceia iaste milostenie, adecă: Flămând am fost
și Mi-ați dat de am mâncat, am fost însetoșat și Mi-ați dat de am băut, strein am fost și M-
ați pr imit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați căutat, în temniță am fost și
ați venit la Mine. Și afară de-acestia mai sânt și alte feliuri de milostenii; că de vei îndemna
pe cineva să facă vreun bine, milostenie iaste; de vei sfătui pre cineva la lucrurile cele
sufleteș t i, milostenie iaste; de vei mângâia inima vreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste
și în scurte cuvinte, de vei da un pahar de apă rece cuiva, în numele lui Hristos, adevărat să șt
i că nu-ți vei piiarde plata, după cum zice la al nouălea cap a lui Marco”(în al doilea Cuvânt
de învățătură la Duminica Lăsatului sec de brânză).73
Dragostea de Dumnezeu și de aproapele formează o unitate indisolubilă, o legătură

lăutrică, amintită și de Sfântul Antim când zice: „Cu dragoste să ne încredințăm că de vom
iubi pe vecinii noștri, după porunca lui Dumnezeu, ca înșine pre noi și le vom face bine, vom
fi și noi dumnezei și f ii Celui de sus, după cum zice David.”74
Sfântul Antim Ivireanul nu trece sub tăcere inegalitățile sociale, arătând că din punct
de vedere moral și creștin, cinstea și atenția se cuvin tuturor, nu doar celor din înalte
dregătorii:
„Nu se cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, că ei sunt vrednici
acestui dar și cei mici și smeriți; că măcar cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preț și
cei mici nu au cu ce să își acopere trupul, cei mari se odihnesc pre așternuturi moi și
frumoase și cei mici să culcă pre pământul gol și pe paie, aceia însoțiți cu mulțime de slugi,
iar aceștia lipsiț i, pust i și de ajutor și de prieteni; aceia între răsfățări și între bogăț i și
aceștia între primejdii și întristăciuni. Însă, cu toate aceste măriri despărțite, nu să cuvine
celor mici mai puținică cinste și dragoste decât aceea ce să cuvine celor mari și bogați, nici
este cu dreptate celor mari să li se închine lumea și pre cei mici să-i batjocurească; de aceia
să se teamă și pre aceștia să-i obidească, de aceia să se rușineze și pre aceștia să-i înfrunteze;
căci măcar că cei mari, cu sila și cu puterea, răsplătesc sudalmele, iar cei mici au sprijinitori
în ceriu, de pedepsesc pre cei ce- i obidesc.”75
73
Sfântul ANTIM Ivireanul, Didahii, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, p. 33
74
Pr. Alexandru MORARU, „Mitropolitul Antim Ivireanul. Despre trăirea creștinilor”, în Glasul Bisericii, LIV
(1998), nr. 5-8, p. 64
5
75
Pr. Alexandru Ioan CIUREA, „Antim Ivireanul, predicator și orator”, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXIV
(1956), nr. 8-9, p. 776
5
Ierarhul observase cu atenție toate lipsurile societății din care făcea parte și a încercat
prin toate mijloacele să le remedieze.76 De aceea, predica sa, care face ecoul acestor stări de
lucruri, este o predică vie, realist legată de viață.
Moravurile epoc i erau în decădere, iar Sfântul văzuse revitalizarea poporului în

aplicarea preceptelor creștine, a redescoperirii puter i de a ajuta pe celălalt, într-o vreme a
stăpânirii otomane: „Toți pătimesc, toți sunt în scârbă, toți suspină sub jugul cel greu al
nevoiei. Și cum dar se va mântui norodul, cum se va scutura această ticăloasă de țară de
sarcina cea grea a relelor ce o supără?”.77 Totodată Sfântul Mitropolit indică și soluția pentru
toate: unirea și bunătatea.
Îndemnul la milostenie, la filantropie, la implicare socială reiese de fiecare dată, chiar

și sub semnul autointerogației, așa cum o face în Cuvântarea la Duminica Vameșului: „Dară
noi, acum că ne numim creștini, de pe ce fapte bune socotiț că ne vom putea arăta
creștinătatea și blagocestiia ce avem și să fim aleș și despărțit de neamul ce zicem noi că
sunt păgâni?”78
Din cuprinsul predicilor sale reiese că era alături de popor, spunând că le va fi

„mângâiere la scârbele robiei cele vavilonești ale lumii acesteia”, dorind să pătimească
împreună cu turma sa și să privegheze asupra ei. Iar alteori vorbește despre neașteptatele
pagube, „înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile, jafurile, robiile și dările cele grele și
nesuferite”. De aceea, el a fost numit adeseori drept „predicatorul exemplar”79, care a știut să
transmită învățăturile și dojenile într-un stil unic.
Gândurile sale sunt pentru îndreptarea tuturor nedreptăților, de orice fel ar fi: „nimeni
să nu socotească și să zică în inima lui: dar ce treabă are vlădica cu noi, nu-și caută de
treburile lui, ci se amestecă într-ale noastre? De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni
să vă învețe,
76
Nicolae CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, pp. 154-157
77
Ion Dianu, „Mitropolitul Martir Antim Ivireanul – ctitor al retoricii culte românești” în Sfântul Ierarh Martir
78
Ion DIANU, „Mitropolitul Martir Antim Ivireanul – ctitor al retoricii culte românești”, în Sfântul Ierarh Martir
5
79
Ahim. Mihail STANCIU, Antim Ivireanul, floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună, Casa de editură și
librărie Nicolae Bălcescu, București, 2018, p. 34
5
iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamen i câți sunt în Țara Românească, de la mic
până la mare și până la copi i de țâță, afară de păgâni și de aceia ce nu sunt de o lege cu
noi.”80
Poate nimic nu descrie mai bine decât una dintre cugetările pe care le-a scris,
realitatea și necesitatea binelui așa cum o vedea Sfântul Antim Ivireanul: „Binele nu iaste
bine, deacă nu se face bine”.81 Așadar, nu este destul să credem că facem bine, nu este destul
să afirmăm că facem bine, nu este destul să facem bine, fără să ne gândim cui, cum și când.
Omul are de suportat în viața sa și bine, și rău; echilibrul dintre ele dăunează, cert, când
înclină către rău, dar poate dăuna și când înclină către bine, dacă binele nu este încadrat într-
un sistem de îmbunătățire, de creștere, care privește mintea, trupul și sufletul. Facerea de bine
nu presupune doar simțul datoriei, numai sufletul disponibil, numai cugetul gata de dăruire,
numai puterea de sacrificiu, numai puterea de pătrundere, ci pe toate acestea la un loc.
De multe ori îl vedem pe Sfântul Antim ridicându-se ca apărător al omului, ca o torță

care îi luminează viața. Și nu o dată, înfierează egoismul prin ziceri precum: „Omul iaste
dobitoc, iubitor de sine”.82
Prin toate aceste cugetări, dar mai ales prin predici, pline de îndemnuri și învățătur i
morale, dogmatice și sociale, Sfântul Mitropolit Antim, își pune amprenta viziunii sale asupra
unei societăți. Toate acestea rămân astfel un izvor de documentare, de inspirație și de real
folos pentru tot ce înseamnă implicare în societate.83
80
Pr. Mircea PĂCURARIU, „Importanța Sfântului Antim Ivireanul ”,în Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor
de limbă și cultură românească, vol. I Mărturisitor al credinței prin predică și tipar, Editura Basilica, București
2016, p. 25
81
Mihai RĂDULESCU, „Cugetări comentate din opera lui Antim Ivireanul ”, în Glasul Bisericii , XXXVI (1978), nr. 1-2,
p. 167
82
Mihai RĂDULESCU, Învățător. Scriitor. Personaj literar, Editura Anca, Urziceni 2008, p. 43
5
83
Pr. Nicolae ALEXA, „Învățături dogmatice în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul ”, în Studii Teologice, an XXIX
(1977), nr. 9-10, p. 719
5
II.3. Concluzie
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, unul dintre cei mai de seamă ierarhi ai
ortodoxiei româneşti, a rămas în sufletele românilor pentru dragostea sa faţă de Dumnezeu şi
de oameni, dar şi pentru zelul său misionar, realizat prin numeroasele traduceri şi tipărituri.
Spirit erudit şi rafinat, a lăsat o amprentă puternică în cultura românească, f ind socotit între
ctitorii limb ii literare româneşti.
Activitatea de tipărire a cărților de slujbă și a unor manuscrise ale Sfântului Antim

Ivireanul este foarte bogată. Prin această muncă neîntreruptă, Sfântul Antim a avut o contribuț
ie însemnată la generalizarea folosirii limbii române în biserică.
Faptele mitropolitului martir, personalitatea sa complexă, continuă să stârnească

uimire și admirație, chiar și în rândurile scepticilor care încearcă să îi pună sub îndoială unele
dintre merite. Astfel, îl descoperim iscusit tipograf şi gravor, priceput miniaturist şi caligraf,
rafinat pictor, sculptor şi brodeur, ingenios arhitect, mare cărturar, orator, şi poet. Nu în
ultimul rând, ierarhul apare ca o personalite cu o remarcabilă sensibilitate la durerea şi
suferinţa celor în nevoi, şi neînduplecat păzitor al adevărului în faţa nedreptăţilor, fapt care a
atras asupra lui, de multe ori, înverşunare şi animozitate. El continuă să preocupe nu doar
oamenii Bisericii cât și criticii literari, filologii și alți specialiști, chiar din domeniul social-
filantropic, care sunt stimulați de substanța inepuizabilă a operei și personalității sale.
Dar Sfântul Ierarh Antim a adus și altceva în atenția contemporanilor, importanța

implicării în viața cetăț i. Moravurile vremii, privind fățărnicia, desfrâul sau neomenia au fost
adesea criticate în cuvântări precum cele adunate în Didahii.
Dăruit unei singure cauze - slujirii dreptăț i, găsește mereu forme de rugăminte, de
convingere, să oprească vârtejul în care se zbuciumă fratele, aproapele în nevoie. Să îl
țintuiască pe cel din urmă de adevăr, să îi dea o direcție unică și sigură, un sens, pentru a-și
schimba starea socială.
5
Cap. III. Sfântul Mitropolit Antim și moștenirea ctitoriei sale
III.1. Întemeierea mănăstirii în cinstea Tuturor Sfinților
În ultimii ani ai vieții sale pământești, cel care era Mitropolit al Ungrovlahiei, Antim
Ivireanul, s-a hotărât să înființeze o mănăstire în București, în cinstea Tuturor Sfinților.
Zidirea propriu-zisă a lăcașului a început la 24 aprilie 1713, aceasta f ind și data la care va
începe să scrie și Testamentul său. Planurile de execuție au fost întocmite de către însuși
mitropolit ul- ctitor care, și prin aceasta, s-a dovedit a avea cunoștințe de arhitectură.84 Se
păstrează până astăzi două planuri lucrate de el și anume planul original, pe hârtie, și planul
așezat în Așezământul întocmit pentru această mănăstire, lucrat în pergament.85
Începută în anul 1713, în timpul lui Constantin Brâncoveanu și terminată în timpul lui
Ștefan Cantacuzino, care a înțeles, după cum reiese din hrisovul datat la 14 octombrie 1715,
rolul special al noii ctitorii: „Însă pentru ca să fie în politie, să poată săvârși hotărâtele
pomeni și faceri de bine la săraci și streini (dupe cum în catalogul cel ce afierosește și
întărește ceale ce pe an să se facă și să se săvârșească arată) bine au voit întru cugetul său,
aici în orașul târgului Bucureștiului de au înălțat, ca de un izvor al bunelor fapte, să se poate
adăpa cei sătoși de lipsire”.86
Atins așadar în profunzime de cuvântul Mântuitorului, care spune că moștenitori ai

Împărăției Cerurilor nu sunt decât cei care au miluit pe săraci, mitropolitul a hotărât să ridice
o mănăstire, în care să fie adusă jertfa cea fără de sânge și în care să găsească alinare în
necazuri cei săraci. El însuși mărturisește aceasta în Predoslovia Așezământului: „cu această
socoteală și eu, smeritul mitropolit al Ungrovlahiei Antim Ivireanu... m-am apucat de am
înălțat din
84
Ion NANU, „Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul”, în Biserica
Ortodoxă Română, LXXIX (1961), nr. 3-4, pp. 225
85
Pr. Mircea PĂCURARIU, „Importanța Sfântului Antim Ivireanul”, în Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor
2016, p. 27
5
86
Pr. Sofian BOGHIU, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilele noastre”, în Sfântul Antim Ivireanul și
Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București 2005, p. 127
5
temelie acest sfânt lăcaș, în slava lui Dumnezeu și întru cinstea Tuturor Sfinților... și i-am
hotărât și puțin venit după putința mea... ca să aibă și sărac i oarecare ajutoriu și mângâiare ”.
87
Atunci când a fost începută construirea mănăstirii, mai erau pomenite în București
aproape 20 de mănăstiri, deși unele dintre ele f ințau ca biserici de enorie la sfârșitul
secolului al XVII-lea.88 La niciuna dintre ele nu vor fi însă specificate în detaliu, așa cum s-
a făcut la Antim, scopurile și obligațiile care au apărut în curgerea timpului. În locul unde
urma să fie construită, era o veche biserică de lemn, „a lui Ivașco”, un preot gospodar, de la
care se trăgea și numele mahalalei. Acesta a devenit prin călugărie, mai târziu, ieromonahul
Iosif.
Locul pe care se afla biserica de lemn aparținea familiei fraților Merișanu, Drăgușin
vistierul și Staicu paharnicul. Dorința ctitorilor a fost aceea ca Sfântul Ierarh Nicolae să fie
pomenit și în biserica nouă, ca cel de al doilea hram.89
După cum reiese din Așezământ, proiectul inițial a fost întocmit de Mitropolitul
Antim. El este cel care a desenat lăcașul de cult, în forma sa brâncovenească, așa cum urma
să apară în trupul ei de piatră, monumentală, elegantă, frumos împodobită, ca un chivot.90 De
altfel, și în timpul lucrărilor, ea va fi supravegheată tot de ctitor.91
Biserica urma să apară în mijlocul unei incinte cu turnuri la colțuri, cu chilii pentru
călugări, săli pentru tipografie, paraclis, stăreție, clopotniță și toate cele de trebuință pentru
un asemenea așezământ. Deoarece cheltuielile erau foarte mari, ele au fost suportate doar de
către mitropolit. Pentru binecuvântata sa ctitorie, mitropolitul a folosit mult veniturile
personale prin sudoarea feței tale, cum însuși spune în Predoslovia Testamentului său.
Aflânduse-se această dorință de a construi o mare biserică de piatră, în locul celei de

lemn, mulți credincioși au dorit să dea din puținul lor, din București, dar și din alte
părți.Astfe l, donaț ile au început cu locurile pentru noua biserică și incinta mănăstirii și au
continuat cu multe altele, probabil și cu dan ile lui Constantin Brâncoveanu, de
asemenea Ștefan
87
Pr. Sofian BOGHIU, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilele noastre”, în Sfântul Antim Ivireanul și
88
Toma G. BULAT, „Știri noi cu privire la mitropolitul Antim Ivireanul și ctitoria sa”, în Glasul Bisericii, XX (1961),
nr. 5-6, p. 395
89
Victor BRĂTULESCU, , „Antim ctitor de locașuri sfinte”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, pp.
5
817-819
90
Victor BRĂTULESCU, „Antim ca miniaturist și sculptor”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p.
778
91
Arhim. Sofian BOGHIU, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilele noastre”, în Sfântul Antim Ivireanul și
6
Cantacuzino, care la sfârșitul lucrărilor a dăruit un teren de construcții. Mitropolitul ctitor a

fost ajutat, într-o măsură mai mică, și de urmașul la tron, care a dăruit un teren cu construcții
pe el, o băcănie, o magazie cu pivniță și cu toate veniturile ei.
Grija Sfântului Antim Ivireanul pentru mănăstirea pe care o ctitorea este vădită și de
relatările secretarului Antonio Maria del Chiaro care relatează cum: „Clădește din temelii, în
București, o somptuoasă mănăstire, cu o splendidă biserică cu hramul Toți Sfinții, înzestrâ nd
- o cu prețioase odăjdii sfinte, pentru slujbe și funcții preoțești, biserică în care spera să fie
înmormântat.”
Ctitorul a înzestrat împrejurul bisericii cu chilii și lăcașuri pentru egumen și pentru

cei ce vor vrea să aleagă viață sihăstrească, a înzestrat biserica cu clopote, podoabe de argint,
cărți și alte obiecte sfinte, de mare preț. Mănăstirea a fost înzestrată cu moș i, v i, stupi,
mori, prăvălii.92
Ctitoria adăpostea și o bibliotecă publică de împrumut, prima din țară la vremea

aceea, cu prevederi speciale. Și tot acolo se instalase o tipografie, cu îndrumare: „Să aibă
datoria tipograful, să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu se piardă
acest meșteșug din țară”. Biserica, cu tot ansamblul mănăstiresc a fost sfințit în anul 1715,
după cum reiese din pisania în versuri grecești, sculptată în cadrul portalului monumental al
uș i de intrare.
92
Arhim. Sofian BOGHIU, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilele noastre”, în Sfântul Antim Ivireanul și
Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 126-128
6
III.2. Așezământul Mănăstirii Antim
Ca urmare a încercărilor grele prin care trecuse cu un an înainte, în urma conflict ului
declanșat cu Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu în 1712, Mitopolitul Antim a compus,
în 24 aprilie 1713, Așezământul Mănăstirii Antim (practic testamentul său), ultima operă în
ordine cronologică, ce trebuie pusă în legătură cu ctitoria sa de la București, cu hramul
„Tuturor Sfinților” și care îi va purta numele. Zidirea lăcașului a început în același an și a
durat până în 1715.
Cel dintâi ctitor, care a hotărât un venit permanent pentru cei în nevoie, Sfântul Antim
a fost cel mai bun și mai prevăzător pentru vremurile care au urmat morții sale. În acest fel,
sărac i și străinii, oaspeț i, călugării, fetele sărace care nu se puteau mărita și toți nevoiașii să
aibă partea lor din veniturile bisericii.
Simțind vremurile tulburi ce vor veni, și dorind ca hotărârile să nu îi fie încălcate,

sfântul mitropolit a îngrădit rânduielile ctitoriei sale cu pedepse canonice și blesteme
bisericești, pentru cei care ar îndrăzni să înstrăineze, sub un pretext sau altul, averea
mănăstirii93. Nu era nicio umbră de ambiție sau de răutate în blestemele aspre aruncate de
Sfântului Antim (așa cum, greșit, a fost acuzat de unii critici moderni). În sufletul lui curat nu
era loc pentru ură.
De aceea, Testamentul său cuprinde rânduieli pentru bolnavi de tot felul, pentru
străini, dar și pentru îngroparea celor morți, pentru mila celor închiși, pentru măritatul fetelor
sărace și pentru copi i săraci, care vor să învețe carte. Niciunul dintre acești frați mai mici ai
lui Hristos nu a scăpat ochiului atent al mitropolitului, adevărat păstor, care și-a pus sufletul
pentru oile sale. Prin această rânduială a milosteniei neîncetate, se poate spune că Mănăstirea
Antim devenea una aparte. Tot pentru această socoteală, gândită de la început, mănăstirea
trebuia să fie liberă, nesupusă niciunei autorități civile sau bisericești. Hotărârea apare în
Așezământ:
„Această sfântă besearecă ce am zidit în slava lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos
și o am supus ca o începătură sfântă supt acoperământul și stăpânirea Lui, ca aceluia ce iaste
6
93
Pr. Ion IONESCU, „Câteva aspecte din viața și opera lui Antim Ivireanul”, în Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr.
10, p. 812
6
stăpân a toate. Drept aceia, cu hotărâre, desăvârșit vom să fie slobodă, nesupusă și
nestăpânită..., nici de domnul țăr i, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul
din boiari. Iar de va îndrăzni cineva (veri cu ce mijloc pentru vreo pricină ce o va naște
mintea lui), au din ceata besearicească, au din ceata mirenească, să o supune pre dânsa și să o
închine undeva, au de-ale ei ceva, unul ca acela să fie afurisit și neertat și în acest veac și în
cel viitor de Domnul Dumnezeu atotț itorul și supus veacinicei anathemi și la înfricoșata zi
a judecății să aibă pârâș pre toți sfinții”.94
Așadar să fie o mănăstire liberă, de sine stătătoare. Pentru că doar așa putea fi
deopotrivă a Tuturor Sfinților și a săracilor. Iar pentru drepturile sale, ctitorul s-a luptat cu
toate puterile lui.
Sfântul Antim Ivireanul este cel care a vorbit cu neasemuit curaj pentru apărarea nu
doar a propriei ctitorii, ci a întregii Biserici a neamului românesc, atunci când a scris acea
admirabilă scrisoare Patriarhului Ecumenic, în care arăta umilințele la care era supus. Pe
bună dreptate, unii l-au asemuit cu Sfântul Ioan Hrisostomul. Cu acest prilej, Sfîntul Antim
spunea:
„Mănăstirile afierosite odată lui Dumnezeu, nu pot fi afierosite altcuiva, a doua oară. Că
Biserica Sfântului Mormânt nu este Dumnezeu, ci este și ea biserică a lui Dumnezeu ca și
celelalte biserici... Cum de nu se teme el, Patriarhul Ierusalimului, să disprețuiască sfintele și
dumnezeieștile canoane ale Sfinților Părinți? Că, după cum hotărăște canonul al 2-lea al
Sinodului al V-lea, cel ce îndrăznește să răstoarne rânduielile Sfinților Părinți este supus
anathemei și înstrăinat de șirul creștinesc. Iar noi, dacă dăm slavă Sfântului Mormânt, numai
din voia noastră dăm...”.
Este cel dintâi ctitor care a lăsat ca testament porunci și rânduieli pline de înțelepc
iune – astfel încât mănăstirea închinată Tuturor Sfinților să fie cu adevărat izvor de mângâiere
pentru cei care se zbat în nevoi de tot felul „Pentru aceasta am hotărât… să se facă pururea
chiverniseala cu frica lui Dumnezeu, cu înțelepciune, cu socoteală și cu bună rânduială…
Așezământul tuturor lucrurilor și a rânduielilor…să se facă necontenit și neschimbat în toți
anii la besearica noastră din București…”.95
94
Arhim. Sofian BOGHIU, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilele noastre”, în Sfântul Antim Ivireanul
și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005, p. 27
6
95
6
Manuscrisul Așezământului este păstrat în Biblioteca Academiei, la numărul 3342 și

a fost copiat, sub forma cunoscută astăzi, după 15 martie 1716. Așezământul, de dimensiunea
29 x 20 cm, numără 35 de foi, dintre care 31 sunt scrise în grafia lui Nicola, preotul.96
Manuscrisul avea următorul titlu complet: „Învățături pentru așezământul cinstit e i

mănăstiri a Tuturor sfinților, adecă capete 32 între carele să cuprind toată chivernisea la
mănăstirii și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la săraci și la lipsiți din
venitul casei. Acum întracelaș chip așezat în zilele prealuminatului și înălțatului domn Io
Constandin Brâncoveanu Basarab Voevod, de noi smeritul mitropolit al Ungrovlahiei Antim
Ivireanul, ctitorul. La leat 7221, aprilie 24, în care an s-au început zidirea besearicii.”97
Pe foaia de titlu, pe verso, e desenată stema, cu inițialele AIMU: Antim Ivireanul,

mitropolitul Ungrovlahiei. Sub stemă urmează patru versuri, apoi o tablă de materii: capetele
ce sunt incluse în această cărțulie – 32, la care se adaugă alte capete de învățătură – 8; pe
foaia a II-a, pe verso se află desenul bisericii Antim, lucrat în peniță. După acest desen
artistic al mănăstirii, urmează predoslovia, în care Antim arată că Așezământul a fost întocmit
„ca să aibă și sărac i oricare ajutoriu și mângâiere ”.98
Apoi, tot în așezământ se arată că: „Dară de vreme ce binele nu iaste bine, deaca nu
se face bine, pentru aceasta am hotărât aceste capete ce scriem în jos să stea nestrămutate ”.
În continuare vor fi precizate toate obligațiile care vor trebui respectate de toți cei care vor
chivernisi după moartea sa mănăstirea. Testamentul arată pe de o parte credința Sfântului
Antim, iar pe de alta atașamentul și grija făță de neamul care l-a primit în mijlocul său.
Pentru că mănăstirea avea un statut ce trebuia să rămână neschimbat, în capitolul I,

Mitropolitul Antim dispune ca ea să fie „slobodă, nesupusă și nestăpânită de niciun fel de
obraz, nici de domnul țăr i... Iar de va îndrăzni cineva, unul ca acela să fie afurisit ”.99
Sfântul Antim cunoștea abuzurile care se făceau adeseori împotriva mănăstir ilor
închinate și a luptat pentru asta, fapt ce va duce la o răcire a relațiilor cu Patriarhul Hrisant al
Ierusalimului. Chiar și așa, testamentul și autonomia Mănăstirii Antim au fost anulate în
anul
96
Fanny DJINDJIHAȘVILI, Antim Ivireanul- cărturar umanist, Editura Junimea, Iași 1982, p. 89
97
Fanny DJINDJIHAȘVILI, Antim Ivireanul- cărturar umanist, Editura Junimea, Iași 1982, p.89
6
98
99
Fanny DJINDJIHAȘVILI, Antim Ivireanul- cărturar umanist, Editura Junimea, Iași 1982
6
1717, de Patriarhul Ecumenic Ieremia, după moartea tragică a mitropolitului Ungrovlahiei,

sub pretextul că Biserica avea dator i.
Vederile largi ale Sfântului Antim și grija sa pentru v itor sunt relevate de problemele
de ordin cultural, pe care le pune în legătură cu învățătura copiilor, unul dintre cele mai
importante lucruri pe care va trebui să le continue mănăstirea. În capitolul al VI-lea venea în
ajutorul copiilor săraci, dornici să învețe carte. El prevedea ca tot din patru în patru ani să fie
ținuți în mănăstire câte trei copii între 10 și 15 ani, cărora să li se dea câte 6 bani pe zi pentru
mâncare și îmbrăcăminte la Paști. Unul dintre preoț i de mir ai mănăstirii era îndatorat să-i
invețe carte românească și slavonească, primind pentru osteneala lui 20 de taleri. După primii
doi ani de învățătură, aceia dintre copii care doreau să intre în cler, urmau să învețe și
rânduiala preoției. Prin același capitol se prevedea ca atunci când vor dori să se însoare, tinerii
care învățaseră la mănăstire, în condițiile arătate, să primească câte 15 taleri, pentru a fi de
ajutor la nuntă, iar cei care urmau să se și preoțească, aceia să primească alți 13 taleri.
Tot în așezământ, la capitolele VII-XI sunt enumerate obligațiile mănăstirii: înhuma

rea morților, ajutorarea săracilor și a străinilor. Cei care nu aveau mijloace ca să fie
înmormânta ț i, erau purtați adesea pe străzi, „de care lucru necuvincios – zice Antim – râd
neamurile”. Pentru îngroparea oamenilor săraci, rânduise o sumă de 300 de bani pentru
fiecare (200 de bani pentru cele necesare îngropării și 100 de bani pentru preot, ca să îi facă
slujba pogribaniei și trei liturghii).100
Prin capitolul VIII se rânduia ca în toate sâmbetele și duminicile anului să se dea la

pușcărie sâmbăta câte 20 de bani și duminica la săraci câte 13 bani, însă „sărac i să nu vie tot
unii, ci pe rând, unii într-o duminică, alț i într-alta”.101
Capitolul al IX-lea, prevedea ca în Joia Mare să se dea la trei săraci câte o dulamă și
la trei fete sărace câte o rochie și o pereche de cizme. De asemenea, următorul capitol rânduia
să se înzestreze în fiecare an, a doua zi de Sfântul Dumitru, câte o fată de măritat cu câte 15
taleri. Capitolul al XI-lea avea următorul conținut: „La trei streini dintr-altă țară, când s-ar
întâmp la să vie aici în țară pentru milă, trei zile să aibă căutare din casă, de mâncare și de
băutură și a
100
Pr. Mircea PĂCURARIU, „Importanța Sfântului Antim Ivireanul ”, în Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor
2016, p. 28
101
6
2016, p.28
6
treia zi să li se dea câte 30 de bani, însă alț i să nu vie peste dânș i. Și după trei zile să
meargă în atr-altă parte să-și caute de sărăcie și de nevoia lor. Care fac pe an taleri 78”.102
În capitolul al XIV-lea, intitulat „Despre Liturghii”, rânduia ca în prima săptămână

din noiembrie, să se facă liturghii zilnic pentru binefăcătorii, dascăl i, duhovnicii, slugile și
cunoscuții, dându-se zilnic câte 40 de bani la săraci.
Capitolul al XX-lea îndatora pe egumen și preoți să cerceteze pe cei bolnavi, incluzâ

nd fără deosebire aici și pe țigani „de vreme ce sunt și ei botezați în numele Sfintei Treimi și
sunt creștini ca și noi”.103 Capitolul XXXI-lea prevedea ca atunci când se vor mări veniturile
mănăstirii în mod satisfăcător, să se dubleze această rânduială a milosteniei ce se pregătea
pentru săraci.
Antim Ivireanul acordă de asemenea o atenție deosebită tipografiei. Tipograf prin

vocație, îi dedică acestui meșteșug un capitol aparte, al XVII-lea: „Las cu blestem și aceasta:
să aibă datorie tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu
piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țăr i și pentru
ajutoriul casei.”104
Și pentru plata meșterilor tipografi și a ucenicilor se pun de asemenea prevederi:

„Când vor lucra tipografiile au cea grecească, au cea românească, au cu bani străini, au cu
ban i casei, să aibă a lua tipograful carele va fi împreună cu feciorii lui cât va avea de lucru
de coală plata lui taleri 3 și să ia și 10 cărți cu hârtia stăpânească și feciorii lui câte o carte,
însă plata coalei să fie taleri 6”.105 Se cuvine amintit și că mitropolitul înzestrase mănăstirea
și cu un teasc, cu posibilități de imprimare în românește și grecește.
Sfântul ierarh avea grijă să amintească necesitatea ca cei care învață meșteșugul
tiparului să nu tipărească vreodată ceva împotriva Bisericii:„Să nu îndrăznească tipograful să
tipărească vreo carte împotriva bisericii și a leg i (patriei) noastre, măcar de i-ar da pe coală
câte 100 de galbeni de aur; iar, de va călca porunca, să fi al anatemei; și de se va înțelege că
a
102
2016, p.29
103
2016, p.29
7
104
105
7
făcut una ca aceasta, să se dea de știre Domnului să-l pedepsească cum va ști mai rău”106.Mai
mult, el specifica ca cei care lucrează în tipografie să nu primească doar simbrie, ci și
cărți.107
În același așezământ, la capitolul al XVIII-lea, „pentru vivliotecă”, mitropolitul

prevede primele dispozițiuni pentru organizarea și funcționarea unor biblioteci. Cu acest gând
se reglementează dreptul de împrumut al cărților din biblioteca mănăstirii: „câte cărți au
lăsat la vivlioteca noastră, atâta grecești cât și rumânești, după cum scriu în catastihul
besearic i, las cu blestem să nu îndrăznească să ia cineva vreuna să o înstrăineze, iar de va
trebui cuiva vreuna... fără răvaș iscălit de cela ce o cere cu făgăduiala, cum că o va trimite
înpoi și cu vreme hotărâtă, să se se dea. Și să poarte grijă să o ceară”108.
Exista așadar un inventar ținut cu grijă, că se îndeplineau formalități precise de

împrumutare a cărților, se stabileau termene de restituire, toate acestea – pentru îngrijirea și
păstrarea acestui patrimoniu. Biblioteca publică de împrumut din Țara Românească este cea
dintâi în ordinea cronologică, iar rolul ei social fost hotărâtor pentru vremea aceea. Această
tradiție a fost dusă mai departe la Mănăstirea Antim, până în zilele noastre, cu ajutorul unui
fond de tipărituri bine conservate.
Capitolele XX-XXII cuprind dispoziții administrative: „Pentru cercetarea bolnavilor ”

(cap. XXII), „Pentru lăcuirea arhiereilor” (cap.XX), acolo unde mitropolitul arată cum se
cuvine să fie sprijinit moral omul aflat în suferință, indiferent de poziția sa socială.109
Sfântul Antim pune îndatorire egumenului, călugărilor și preoțior de la mănăstirea

înființată de el, ca să cerceteze pe bolnavi, „au să trimeată din preoți pe unul carele va fi mai
de ispravă și cu cuvinte de mângâiere să-l îndemne pe cel bolnav să se ispovedească, să își
facă maslu, să se cuminece”110. Această cercetare pentru grija sufletelor „să se facă și la
țigani și la țigance și la copi i lor, că vor avea osândă de nu îi vor cerceta, devreme ce toți
sunt și ei botezați în numele Sfintei Troițe și sunt creștini, ca și noi”111.
106
Prof. Ion V. GEORGESCU, „Antim Ivireanul și locul lui în cultura poporului român”, în Sfântul Ierarh Martir
107
Sfântul ANTIM Ivireanul, Scrieri, ediție îngrijită de Arhim. Mihail Stanciu și Acad. Gabriel Ștrempel, Editura
Basilica, București 2011, p. 89
108
Fanny DJINDJIHAȘVILI, Antim Ivireanul- cărturar umanist, Editura Junimea, Iași 1982, pp.92-94
109
Fanny DJINDJIHAȘVILI, Antim Ivireanul- cărturar umanist, Editura Junimea, Iași 1982, pp.94-96
7
110
111
7
Testamentul, așezământul Sfântului Mitropolit Martir Antim Ivireanul îl arată ca un

mare iubitor de oameni și un om milostiv. Dăruind averea sa întreagă Mănăstirii Tuturor
Sfinților, el lasă prin testament, ca să se lase multe faceri de bine, căci spune el: „nici un
lucru nu este atâta de bine primit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de bine ce se fac la
săraci” și
„Domnul nostru Iisus Hristos face moșteni ai împărăției Sale pe cei care au făcut faceri de
bine în această lume, adică pe cei care au milui pe săraci, au săturat pre cei flămânzi, au
adăpat pe cei setoși, au îmbrăcat pe cei goli, au mângâiat pre cei străini și au căutat pe cei
bolnavi și închiși.”112
III.3. Moștenirea mănăstirii după moartea martirică a ctitorului
În Țara Românească nu se cunosc decât trei cazuri de conflict între domnitor și

Biserică : unul este cel al patriarhului Nifon, izgonit din țară de Radu cel Mare, faptă pentru
care urmașul în scaun, Neagoe Basarab, se va căi; al doilea este cel al lui Ștefan al
Ungrovlahiei, depus de Matei Basarab în 1654 și, în sfârșit, al treilea caz și cel mai dramatic
este al Sfântului Antim, cel scos din scaun și apoi ucis.113
După nedreapta caterisire și tragica moarte, ucis fiind de oamenii lui Mavrocordat, în
1716, printr-un act sinodal al Patriarhiei de Constantinopol s-a dărâmat testamentul
împreună cu dispozițiile ctitorului, s-a ridicat greutatea pedepselor canonicești pentru cei
care ar călca rânduielile, sub pretext că mănăstirea ar avea niște dator i față de mitropoliții
timpului.
Domnitorul Nicolae Mavrocordat a făcut ca autonomia prevăzută de ctitor în

Testamentul său să fie desf ințată iar mănăstirea să treacă sub directa ascultare a mitropolitul
ui, oricare ar fi fost. De asemenea, blestemele lăsate de către ctitor au fost socotite
nelucrătoare, iar dispozițiile testamentare au rămas în grija mitropolitului timpului, care
acum era Mitrofan
7
112Nicolae DOBRESCU, Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Biblioteca Societății Steaua,

Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1910, p. 115
113
Radu ALBALA, Antim Ivireanul, Ed. Tineretului, București, 1962, p. 34
7
– un dușman neînduplecat al mitropolitului Antim. Acesta însă nu a rămas mult timp în

scaun, f ind țintuit de boală și lasă apoi egumenului Sava conducerea mănăstirii și
tipografia.
Deși mănăstirea era bogată și scutită de dări către domnie, cum o lăsase chiar ctitorul
ei, vremea nu a cruțat ruinarea bisericii și a clădirilor importante. Reparaț ile deveneau acum
o problemă, deoarece mănăstirea pierzându-și acum autonomia lăsată de ctitor cu blestem și
trecând sub cârmuirea Mitropoliei, averile ei erau folosite în alte scopuri decât cele prevăzute
în Așezământ.
Tocmai pentru că se avea în vedere restaurarea ei, mitropolitul Grigorie, dorind să își
creeze mijloace propr i de întreținere, a înființat la aceată mănăstire, pe la anul 1780, un
metoh al egumenilor din Țara Românească, cu obligația ca fiecare egumen să repare partea
sa. De asemenea, la începutul secolului al XIX-lea s-a făcut o nouă încercare. La propunerea
boierilor de atunci și cu aprobarea domnitorului Alexandru Ipsilanti, s-a înființat la
Mănăstirea Antim un orfanotrofion – orfelinat pentru creșterea și hrana fetelor sărmare.
Orfelinatul a existat la mănăstire, dar nu se știe cât a durat. Dar nici prin acest orfelinat,
mănăstirea nu se mai putea întreține singură și starea de ruină în care ajunsese s-a înrăutățit.
Deși mănăstirea avea viețuitori puțini, 14 persoane, a fost înzestrată cu multă avere,
pentru întreținere dar mai ales pentru ajutorarea săracilor. Aceiași săraci pe care ctitorul nu a
uitat să îi menționeze în Așezământul său și de care amintește Mântuitorul în ziua judecăț i:
cei flămânzi, cei însetați, cei goi, cei bolnavi, cei închiși. Dacă nu se face milă cu ei în
această viață, nici noi nu vom găsi milă și iubire înaintea lui Dumnezeu.114
Sfântul Antim a făcut el însuși multă milostenie și de asemenea, a împărțit multe cărți
în dar, atât în țară, cât și în străinătate: în Siria, în Țara Sfântă și în patria sa, Georgia. Acesta
a fost și motivul pentru care a înzestrat ctitoria sa cu mari averi: moș i, grădini, pomi, mori,
prăvălii și altele, care, gospodărite cu cinste de un egumen și controlate de cinci epitropi laici,
să formeze un venit permanent, nu doar pentru întreținerea călugărilor, ci și pentru
ajutorarea săracilor. De aici a apărut și necesitatea ca mănăstirea să fie independentă, ca să
poată îndeplini hotărârile ctitorului său, altfel oricine ar fi pus mâna pe marea ei avere i-ar fi
schimbat destinația.
7
114
7
Activitatea Social-Filantropică a Sfântului Ierarh Antim
Blestemele care erau aruncate de ctitor asupra celor care ar fi călcat hotărârile sale
erau rostite tocmai pentru a-i împiedica pe cei care tratau cu multă ușurătate așezământul
său. Însă averile dăruite de către Sf. Antim ctitoriei sale au fost risipite fără urmă și vinovați,
iar cei care l-au trimis la moarte înainte de vreme, în 1716, au călcat cu brutalitate toate
hotărârile și blestemele din Testament, ca și cum ar fi fost nelucrătoare, astfel încât
mănăstirea a rămas săracă, iar la scopul principal pentru care fusese gândită – ajutorarea
sărmanilor, nu se mai gândea nimeni.
O nouă destinație publică este dată în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti, la

1796, cu două anaforale, prin care se cerea ca mănăstirea să fie dată ca metoh Episcopiei de
Argeș, să înființeze în casele mănăstirii un seminar clerical pentru toate eparh ile țăr i.
Domnitorul a aprobat cererea pentru înființarea seminarului și a încuviințat ca mănăstirea să
devină metoh al Episcopiei de Argeș. Seminarul nu a funcționat decât mai târziu, începând
din 1836, din vremea episcopului Ilarion al Argeșului.
Același episcop este totodată acela care voia să împlinească scopul ctitorului ei: să fie
un centru duhovnicesc care să răspândească lumina între oameni. De aceea, în 1834 se face
aici Seminarul.
Condiț ile au devenit cu timpul și mai grele pentru Mănăstirea Antim, după
restaurarea din anii 1860-1863 urmând o perioadă de mari lipsuri, care a făcut imposibilă
activitatea socială pentru care fusese destinată. Din această cauză, mănăstirea ajunge ca, în
1927 să devină doar o filie a Bisericii Alba-Postăvari și curând după aceea, parohie, cu câteva
familii pe străzile din apropiere.
Din anul 1937, prin voința Patriarhului Miron, vechea ctiorie a Mitropolitului Antim
Ivireanul, Biserica Tuturor Sfinților, reușește să fie readusă la starea ei de la început, în
condițiile Testamentului ctitoricesc.115 De asemenea, egumenul a cerut ca mănăstirea să fie
trecută la bugetul statului. Obștea a crescut, cu monahi foarte bine educați și aflați la diferite
specializări, așa au apărut și atelierele de obiecte bisericești și au început și traducerile din
Sfinții Părinți.
O situație deosebită urmează în vara anului 1940, odată cu cedarea Basarabiei și

Bucovinei, atunci când mulți se refugiază în țară. Este rândul mănăstirii să primească în
obște
4
115
4
pe cei refugiați și să redescopere activitatea socială și filantropică, manifestată și în acest

mod.116
Odată desf ințat testamentul ctitorului, dându-se drumul la risipă, afectată de vitregiile
vremii, inundații, incendii – mănăstirea a fost lipsită de orice frumusețe. Într-un raport înaint
at Ministerului Cultelor în 1877 de către îngrijitorul mănăstirii se spunea despre starea
degradată a lăcașului și, mai mult, „încăperile mănăstirii sunt de nelocuit, iar zidurile vechi
au devenit adevărate urâciuni și trebuie demolate.”117 Această stare deplorabilă venea ca un
rezultat amar al încălcării și batjocoririi rânduielilor lăsate de Sf. Antim prin testament.
Când la cârma mănăstirii au venit oameni de suflet, precum Episcopul Iosif al

Argeșului și alț i asemenea, s-au făcut nenumărate încercări pentru aducerea ei la starea cea
dintâi. Așa cum am arătat, s-a încercat aici înființarea unui seminar, precum și a unei
orfanotrofii (orfelinat); au fost aduse pentru un timp Arhivele Statului. Însă nimic nu a durat.
Și acest lucru nu se putea realiza, atât timp câtă vreme ctitoria nu își relua vechiul ei statut de
mănăstire a săracilor.
Și iată că revenirea s-a făcut, încet-încet. Între anii 1945-1948 s-a născut aici „Rugul
Aprins”, o mișcare cu totul creștină care a încercat să țină piept comunismului, ale acestei
fiare care venise peste țară. În această perioadă comunistă, la Mănăstirea Antim, cu ajutorul
lui Dumnezeu s-a menținut fără întrerupere o viață duhovnicească. Slujbele au fost
necontenite și Sfânta Liturghie s-a ținut zilnic, cu toate amenințările care erau asupra
monahilor. Așa s-au remarcat mari personalități culturale precum Vasile Voiculescu,
Alexandru Mironescu, I.M. Sadoveanu, Alexandru Elian, Paul Sterian, Virgin Cândea, Pr.
Dumitru Stăniloae și mulți alții, care aduceau din bogăția cunoștințelor lor adevărate comori
pentru cei ce le ascultau cu sete cuvintele. Amprenta personalității acestora s-a vădit și în
idealurile celor din interior.
În an i regimului comunist, mănăstirea a fost totuși restaurată în mai multe rânduri și

pictată de un vrednic slujitor al său – Protosinghelul Sofian Boghiu, alături de Olga
Greceanu care a realizat mozaicurile și cu asistența tehnică a lui Gheorghe Mogoș. Lucrări
importante au fost făcute în an i 1960-1964, dar și după cutremurul din 1977.
116
4
117
Arhim. Sofian BOGHIU, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilel e noastre”, în Sfântul Antim Ivireanul
4
III.4. Concluzie
În ultimii ani ai vieții sale pământești, cel care era Mitropolit al Ungrovlahiei, Antim
Ivireanul, s-a hotărât să înființeze o mănăstire în București, în cinstea Tuturor Sfinților.
Zidirea propriu-zisă a lăcașului a început la 24 aprilie 1713, aceasta f ind și data la care va
începe să scrie și Testamentul său.

sfântul mitropolit a îngrădit rânduielile ctitoriei sale cu pedepse canonice și bleste me
bisericești, pentru cei care ar îndrăzni să înstrăineze, sub un pretext sau altul, averea mănăstir i
i.
trebuia să fie liberă, nesupusă niciunei autorități civile sau bisericești.
În Țara Românească nu se cunosc decât trei cazuri de conflict între domnitor și

Biserică : unul este cel al patriarhului Nifon, izgonit din țară de Radu cel Mare, faptă pentru
care urmașul în scaun, Neagoe Basarab, se va căi; al doilea este cel al lui Ștefan al
Ungrovlahiei, depus de Matei Basarab în 1654 și, în sfârșit, al treilea caz și cel mai dramatic
este al Sfântului Antim, cel scos din scaun și apoi ucis.
ei, vremea nu a cruțat ruinarea bisericii și a clădirilor importante. Reparaț ile deveneau acum
o problemă, deoarece mănăstirea pierzându-și acum autonomia lăsată de ctitor cu blestem și
trecând sub cârmuirea Mitropoliei, averile ei erau folosite în alte scopuri decât cele prevăzute
în Așezământ. Când la cârma mănăstirii au venit însă oameni de suflet, s-au făcut nenumăra
te încercări pentru aducerea ei la starea cea dintâi. De-abia în secolul al XX-lea și-a recăpătat
strălucirea inițială, dar totodată a fost și veacul cu cele mai mari încercări, din cauze politice.
4
Cap. IV. Implicarea social-filantropică a obștii după 1989
IV.1. Forme de implicare social-filantropică a Mănăstirii Antim în prezent
Ultimii ani ai regimului comunist au adus Mănăstirii Antim și cele mai mari încercări.
Așezământul a rămas o oază de spiritualitate, în mijlocul unei Capitale demolate în mare
parte, care avea însă nevoie de speranța unui v itor mai bun. În an i 1984-1986 se modifică
substanțial curtea mănăstirii, odată cu translarea Palatului Sfântului Sinod inaugurat aici în
1912, circa 20 de metri vest și 7 metri către biserică, iar aripa de nord-est a incintei a fost
distrusă.
An i de libertate de după 1989 au făcut ca așezământul să înflorească din nou și să își

regăsească vocația social-filantropică pe care o imprimase, prin faptă și testament - mitropolit
ul Antim Ivireanul. La acest lucru a ajutat și personalitatea unui demn urmaș al ctitorului,
unul dintre marii duhovnici ai României, Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Acesta este și
starețul sub îndrumarea căruia au loc în an i ’90 ample lucrări de restaurare și înnoire. În
paraclis s-au făcut consolidări de fundație și zidărie, s-a curățat tâmpla și mobilierul, iar
pictura a fost restaurată și completată cu pricepere de același vrednic arhimandrit. În a doua
curte a mănăstirii a fost ridicată o clădire nouă, cu chilii și trapeză pentru călugări dar și alte
încăperi care vor folosi obșt i, inclusiv pentru susținerea activității caritative.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 20 iunie a
adus prinos de cinstire mitropolitului martir, nu doar prin pomenirea solemnă a vredniciei
sale, ci și prin trecerea sa în rândul sfinților români, înscriindu- i numele în Calendar, în ziua
de 27 septembrie. Biserica ctitorită de mitropolitul Ungrovlahiei a primit tot atunci hramul
„Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul”.
Cu prilejul comemorării a 280 de ani de la moartea martirică a Sfântului Ierarh

Antim Ivireanul, în anul 1996, a fost sfințit paraclisul mănăstirii de către Preafericitul Părinte
Teoctist, patriarhul din acea vreme și Sanctitatea sa, Elie al II-lea, care era Patriarh Catolicos
a toată Georgia. În acest mod s-a refăcut și în acest mod, ca un arc peste timp, legătura dintre
5
cele două popoare.
5
Așa cum am arătat, odată cu refacerea mănăstirii de după 1989 s-a reluat și activita
tea filantropică, care acum putea fi liberă, neascunsă de och i celor care aveau în
supraveghere implicarea mănăstirii în societate.
Copii, tineri, bătrâni, fără deosebire, atunci când nu mai au unde striga după ajutor,
vin la Mănăstirea Antim. Aici găsesc o masă caldă, o haină nouă, uneori un medic sau poate
un sfat bun. În cuhnia mănăstirească, bucătăresele pricepute gătesc mâncare pentru monahi,
dar și cei nevoiași. Zilnic se gătesc cantități impresionante de alimente, pentru cele câteva
zeci de nevoiași care primesc mâncare. Nicio mână intensă nu pleacă apoi fără să primească
pomană, din belșug, în zilele de sâmbătă, duminică, când în trapeza mănăstirii mănâncă
împreună călugării cu cei săraci.
„Conform Așezământului Sfântului Antim Ivireanul avem îndatorirea și chiar obligaț

ia, nu numai duhovnicească, ci și administrativă, de a oferi o masă caldă în fiecare seară
săracilor care se adună în fața mănăstirii. De asemenea, în zilele de sărbătoare îi invităm să
servească masa în trapeză. Pe oamenii care vin cu probleme medicale, cu dator i la bănci, la
întreținere sau la chirie îi ajutăm cu anume sume de bani, dintr-un fond special destinat unor
asemenea cauze”, spunea într-un interviu118din anul 2016, protosinghelul Vicențiu
Oboroceanu, starețul așezământului monahal.
De altfel, întotdeauna la hramurile mănăstirii, adică cel istoric, Duminica Tuturor

Sfinților și de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, se pregătește o masă caldă în
trapeza mănăstirii pentru toți doritorii. Mai mult, de fiecare dată sunt împărțite pachete cu
hrană pentru peste 1.000 de persoane. În limita posibilităților, mănăstirea a găzduit adeseori
și pelerinii cu resurse financiare modeste, mai ales în preajma marilor sărbători, urmând
exemplul ctitorului său.
În cele patru posturi mari de peste an, la Mănăstirea Antim sunt organizate colecte de
haine și diverse obiecte de uz casnic, necesare familiilor greu încercate sau cu mulți copii.
Periodic, mai ales în perioada anilor 2000-2010, când era mare nevoie, obștea mănăstirii a
făcut colecte de haine și alimente pentru copi i de la Valea Plopului și Valea Strez i. Pentru
sutele de copii abandonați de familie, dar aflați în grija Părintelui Nicolae Tănase, aceste
ajutoare au contat în mod deosebit și au constituit un exemplu și pentru alte așezăminte
monahale.
5
118
Raluca BRODNER, „Săracii Sfântului Antim Ivireanul”, în Ziarul Lumina, 18 februarie 2016,
https://ziarullumina.ro/fara-categorie/reportaj/saracii-sfantului-antim-ivireanul-109481.html
5
De-a lungul timpului, Sectorul Social-Filantropic și Misionar al Arhiepiscop ie i

Bucureștilor a avut o colaborarea apropiată cu Mănăstirea Antim. Creșterea numărul ui
persoanelor care au nevoie de ajutor, diversificarea metodelor de ajutorare, prin numeroase
programe, au făcut ca sprijinul ctitoriei Sfântului Mitropolit să fie unul deosebit de important.
În acest sens, de exemplu, în luna august a anului 2010, mănăstirea a ajutat financiar la
dotarea cu aparatură medicală a mai multor secții medicale, aflate în subordinea Sectorului
Social- Filantropic și Misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Așa cum a rămas poruncă și în așezământul-testament, mănăstirea a continuat să

ducă mai departe grija pentru tinerii care vor să studieze, dar nu o pot face din cauza
condițiilor materiale precare. Așa se face că mănăstirea asigură până astăzi cazarea unui
număr de 7 studenți, precum și o bursă de studiu pentru toată perioada cursurilor.
De aceea, se poate spune că obștea mănăstirii urmează îndeaproape cuvintele

Sfântului Antim Ivireanul din Predoslovia Așezământului:
„Niciun lucru nu este atât de primit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de bine ce se
fac la săraci și la sfintele biserici. Și pentru aceasta vedem în Sfânta Evanghelie cum că
Domnul nostru Iisus Hristos pe alț i nu face moștenitori cereșt i Sale împărății fără numai
pe aceia ce au făcut faceri de bine întru această lume, adică pe cei ce au miluit pe cei săraci,
au săturat pe cei flămânzi, au adăpat pe cei însetați, au îmbrăcat pe cei goi, au mângâiat pe
cei străini și au cercetat pe cei bolnavi și închiși. Drept aceea și fericitul Pavel, f ind de
Dumnezeu învățat, șt ind cum că aceste bunătăți mijlocesc creștinilor mântuire sufletească,
ne învață la 13 capete către Evrei, acestea: Și facerile de bine și împărtășirea să nu le uitați,
căci cu jertfe ca acestea se îmblânzește Dumnezeu”.119
În afară de aceste acțiuni social-filantropice, trebuie să amintim despre rolul

duhovnicesc al Mănăstirii Antim ca spital spiritual în care și-au găsit mereu vindecare și
alinare peste 800 de credincioși pe an, care participă la slujbele mănăstirii: Sfântul Maslu,
Sfânta Liturghie, privegheri, beneficiind de ajutor duhovnicesc prin Taina Sfintei Spovedanii și
Sfinte i Euharistii.
119
Sfântul ANTIM IVIREANUL, Scrieri, Editura Basilica a Patriarhiei Române, pp. 78-79
5
IV.2. Studii de caz
IV.2.a Masă caldă la pachet, zilnic sau ocazional
Doamna C.M., în vârstă de 54 de ani, originară din Vrancea, s-a născut într-o familie
modestă, cu opt copii. A absolvit doar Școala gimnazială din localitatea natală, apoi s-a
căsătorit.
O căsnicie cu probleme, soțul f ind alcoolic și agresiv, cu care a avut trei copii. El a
decedat în anul 2009. Doamna a venit în București în anul 2015, la o rudă îndepărtată,
pentru a-și căuta un loc de muncă. Lucrează de 4 ani ca femeie de serviciu pe scara unui bloc
și locuiește cu chirie, împreună cu copi i, având un venit mic, motiv pentru care, zilnic,
primește masă caldă, sub formă de pachete, din partea Mănăstirii Antim.
Doamna S.C., în vârstă de 43 de ani, este originară din Teleorman, acolo unde a
crescut într-o familie săracă și dezorganizată. Are două surori care practică prostituția, mama
este casnică și alcoolică, iar tatăl a decedat. S-a căsătorit din adolescență, are doi copii (un
băiat de 16 ani și o fată de 10 ani) dar nu locuiește cu familia extinsă (mama, surorile)
motivând acest lucru prin existența unui număr mare de conflicte.
La București a venit din anul 2010, împreună cu soțul și fata, a trăit în adăposturi
improvizate din carton, trăind din mila oamenilor. Nu a vrut să apeleze la rețeaua de asistență
socială din București, pe motiv că îi vor lua copi i, de asemenea nu înscris fata la nicio
formă de învățământ.
În prezent locuiește într-un spațiu improvizat, la periferia Capitalei și primește zilnic

masă caldă și pachete din partea Mănăstirii Antim.
Domnul E.D., în vârstă de 86 de ani, locuiește în București, într-un bloc din

vecinătatea Mănăstirii Antim. Are patru copii, plecați însă la muncă în străinătate și cu care
nu ține legătura. Este văduv din anul 2014. O perioadă de timp a fost ajutat de vecini cu
menajul și alimente, dar din 2015 până în prezent a ales să primească masa caldă zilnică de
la Mănăstirea Antim.
5
IV.2.b. Colecte de haine, alimente și bani
Doamna D.S., în vârstă de 60 de ani, s-a născut în București, a fost crescută de către
frate, care a înfiat-o de la 5 luni.
A studiat la Școala Comercială de 10 clase, după care s-a angajat la Magazinul

Romarta ca vânzătoare și casieră la Alimentara 3 din București, timp de 30 de ani.
S-a căsătorit la 21 de ani, a divorțat după opt ani, a rămas cu 2 copii. Mai are un copil
dintr-o relație extraconjugală de 15 ani.
A locuit într-un apartament cu 2 camere, pe care l-a schimbat cu o casă din zona
Podul Doamnei, județul Giurgiu, în urmă cu opt ani, printr-o firmă de imobiliare. Acestă
firmă a vândut apartamentul la doi cumpărători diferiți. În urma situației create, una dintre
persoane a rămas în apartament, iar cealaltă persoană a acționat-o în judecată pe doamna D.S.
și a câștigat în urma procesului casa din zona Podul Doamnei, județul Giurgiu.
Rămasă pe stradă, fără domiciliu, doamna D.S. a plecat în Spania, acolo unde se aflau
și copi i, plecați la muncă cu un an înainte. În Spania a locuit cinci ani, ocupându-se de
creșterea nepoților iar în ianuarie 2014 s-a reîntors în țară, din motive medicale.
A locuit în Rahova timp de 2 luni, împreună cu fiul cel mic, apoi în Popești
Leordeni, timp de 7 luni, apoi din nou în Rahova, cu fiul mijlociu și cel mic, după care s-au
mutat la o casă la curte, tot în Sectorul 5 al Capitalei. Este pensionată medical iar ban i sunt
insuficie nți pentru chirie și întreținere, motiv pentru care a apelat la ajutorul Mănăstirii
Antim.
Din partea mănăstirii a primit alimente, mobil, lenjerie și diverse articole de

îmbrăcăminte.
B.C., în vârstă de 21 de ani, este studentă la o facultate din București. A apelat la

ajutorul Mănăstirii Antim pentru că nu are posibilitatea financiară de a achita taxa anuală de
studii. Inițial, a fost admisă cu o notă mare la facultate, dar, ulterior, au intervenit diverși
factori de natură medicală și familială care au determinat situația actuală.
5
B.C. mai are o soră în vârstă de 20 de ani, care studiază la Școala Postliceală
Sanitară, în anul II. Mama a decedat recent, la vârsta de doar 40 de ani. Tatăl lucrează, dar nu
are un venit suficient pentru a-și ajuta financiar f icele.
Mănăstirea Antim a făcut o colectă de bani și a achitat taxa pentru 2 ani la facultatea
respectivă, de asemenea i-a oferit sprijin duhovnicesc pentru ca tânăra să poată depăși
momentele grele legate de pierderea mamei precum și problemele de sănătate.
IV.2.c. Colaborare cu Sectorul Social-Filantropic și Misionar al Arhiepiscopiei

Bucureștilor
În anul 2010, Mănăstirea Antim a contribuit la intermedierea dotăr i cu aparatură

medicală a mai multor cabinete medicale, aflate în subordinerea Sectorului Social-Filantrop
ic și Misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (a se vedea Anexa ).
IV.2.d. Cazare studenți și pelerini
D.E., în vârstă de 24 de ani, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian

Patriarhul” din București, provine dintr-o familie săracă din zona Ialomiței. Mama este
casnică, mai are șapte frați și surori, iar tatăl lucrează cu ziua în sat. Nu are posibilitatea de
a-și plăti o cameră cu chirie, la gazdă sau la cămin, de aceea a apelat la ajutorul Mănăstirii
Antim, prin intermediul părintelui duhovnic. Învață la Secția Pastorală, este anul III și
dorește să devină preot în satul natal.
Familia M.C. locuiește în Iași, f ind alcătuită din mamă, tată și un copi de 14 ani.
Sunt foarte credincioși și obișnuiesc să facă pelerinaje prin țară, la diverse locuri de închinare,
atunci când au posibilitatea.
În București, vin în perioada Sărbător i Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul

Capitalei și sunt găzduiți, pentru câteva zile, cât țin manifestările, în Mănăstirea Antim.
5
IV.2.e. Asistența socială pentru cei din închisori și pentru bolnavii din spitale
C.A.M., în vârstă de 38 de ani, s-a născut în Botoșani, într-o famile de intelectua li :

mama – profesoară de canto la Conservatorul din Iași iar tatăl, pictor și profesor de desen la
un liceu din Iași.
A mai avut un frate, monah la o mănăstire din Moldova, care a decedat de cancer, în
2017.
C.A.M. a absolvit Conservatorul din Iași, a avut o viață dezorganizată, părinții au

divorțat, el a fost căsătorit de 3 ori și are doi copii cu mame diferite.
A devenit consumator de droguri și a pierdut astfel locul de muncă. A apelat la

ajutorul Mănăstirii Antim pentru a ajutor, din lipsa unei locuințe, a actelor de identitate și a
resurselor financiare. În cadrul mănăstirii a găsit sprijin spiritual, găzduire, masă și bani,
tratament medical. De asemenea, s-a reușit obținerea unei cărți de identitate pe București.
În perioada găzduirii a fost reținut de Poliție și închis în Penitenciarul de Maximă

Siguranță Rahova, pe motiv de posesie de substanțe interzise și comercializarea lor, în urmă
cu un an, la Vama Veche.
Obștea mănăstirii l-a vizitat pe toată perioada detenției la Penitenciarul Rahova și i-a
adus bani, pachete alimentare și cu îmbrăcăminte.
Ulterior, a fost transferat la Penitenciarul Jilava pentru o perioadă de 2 ani și 6 luni.

Din 2018 până în prezent, lunar, obștea mănăstirii îi acordă sprijin material și duhovnicesc.
Doamna A.S., în vârstă de 70 de ani, credincioasă care frecventează de mult timp

Mănăstirea Antim, a suferit un AVC ischemic sechelar, cu hemipareză dreaptă și afazie,
fiind spitalizată la un spital din București.
Pentru că este o persoană vârstnică și singură, neavând copii și nici soț, obștea
Mănăstirii Antim a vizitat-o zilnic la spital, aducându-i pachete alimentare și medicamente
cerute de spital.
5
De asemenea, a sprijinit-o și după externare, procurându-i dispozitivele medicale

necesare, consumabile (scutece pentru adulți, șervețele umede), medicamente și pachete
alimentare.
IV.3. Concluzie
vin la Mănăstirea Antim. Aici găsesc o masă caldă, o haină nouă, un medic sau poate un sfat
bun. În cuhnia mănăstirească, se pregătesc zilnic cantități impresionante de alimente, pentru
cele câteva zeci de nevoiași care primesc mâncare. Nicio mână intensă nu pleacă apoi fără să
primească pomană, din belșug, în zilele de sâmbătă, duminică, când în trapeza mănăstir i i
mănâncă împreună călugării cu cei săraci.
De-a lungul timpului, Sectorul Social-Filantropic și Misionar al Arhiepiscop ie i

Bucureștilor a avut o colaborarea apropiată cu Mănăstirea Antim. Creșterea numărul ui
persoanelor care au nevoie de ajutor, diversificarea metodelor de ajutorare, prin numeroase
programe, au făcut ca sprijinul ctitoriei Sfântului Mitropolit să fie unul deosebit de important.
Acest sprijin s-a concretizat și prin donarea de aparatură medială.
În cele patru posturi mari de peste an, la Mănăstirea Antim sunt organizate colecte de
haine și diverse obiecte de uz casnic, necesare familiilor greu încercate sau cu mulți copii.
Periodic, obștea mănăstirii a făcut colecte de haine și alimente pentru copi i de la Valea
Plopului și Valea Strez i.
În afară de aceste acțiuni social-filantropice, trebuie să amintim rolul duhovnicesc al

Mănăstirii Antim ca spital spiritual. Aici și-au găsit mereu vindecare și alinare toți cei care îi
trec pragul și care au participat la sfintele slujbe, care au primit Tainta Sfintei Spovedan i și
a Sfintei Euharistii.
5
Concluzii
inegalitatea dintre diferite categorii sociale s-a accentuat.
cultivate în creștinism. De aceea, în civilizația europeană, dar și în toate zonele unde a
despre care s-au păstrat cele mai multe informații au fost următoarele: brefotrofiile (leagăne
pentru protejarea copiilor aflați la o vârstă fragedă), gherontocomiile (azile de bătrâni),
ghirocomiile (adăposturi pentru văduve), nosocomiile (primele spitale), orfanotrofiile
(orfelina te), partenocomiile (pentru îngrijirea tinerelor fecioare), ptoh ile (azile pentru săraci)
și xenodohiile (adăposturi pentru străini).
nu contenește să lumineze și după aproape 2000 de ani.

economii bisericilor. Cele mai multe dintre instituții s-au păstrat, în diverse forme, până în
zilele noastre.
ale Bisericii, din vechime și până în zilele noastre. Asistența social-filantropică pe care a
îndeplinit- o Biserica prin aceste așezăminte este adeseori minimalizată sau abia menționată,
dar ea este deosebit de importantă chiar pentru societatea de azi. Iar o dovadă în plus este și
grija arătată
6
în acest domeniu de Mitropolitul Antim Ivireanul și mănăstirea pe care a ctitorit-o și care îi

va purta numele.
Ridicată într-o fostă mahala a Bucureștilor, mănăstirea și-a legat numele de cel al
sfântului ivirean, ctitorul său, care și-a contopit viața cu cea a Țăr i Românești de la puntea
veacurilor XVII și XVIII. Deopotrivă păstor de suflete și învățător, el este considerat unul
dintre cei mai de seamă ierarhi, iar pentru cultura noastră reprezintă un ilustru om de carte și
de arte în general.
Faptele mitropolitului martir, personalitatea sa complexă, continuă să stârnească

uimire și admirație, chiar și în rândurile scepticilor care încearcă să îi pună sub îndoială unele
dintre merite. Astfel, îl descoperim iscusit tipograf şi gravor, priceput miniaturist şi caligraf,
rafinat pictor, sculptor şi brodeur, ingenios arhitect, mare cărturar, orator, şi poet. Nu în
ultimul rând, ierarhul apare ca o personalite cu o remarcabilă sensibilitate la durerea şi
suferinţa celor în nevoi, şi neînduplecat păzitor al adevărului în faţa nedreptăţilor, fapt care a
atras asupra lui, de multe ori, înverşunare şi animozitate. El continuă să preocupe nu doar
oamenii Bisericii cât și criticii literari, filologii și alți specialiști, chiar din domeniul social-
filantropic, care sunt stimulați de substanța inepuizabilă a operei și personalității sale.
Dar Sfântul Ierarh Antim a adus și altceva în atenția contemporanilor, importanța

implicării în viața cetăț i. Dăruit unei singure cauze - slujirii dreptăț i, găsește mereu forme de
rugăminte, de convingere, să oprească vârtejul în care se zbuciumă fratele, aproapele în
nevoie. Să îl țintuiască pe cel din urmă de adevăr, să îi dea o direcție unică și sigură, un sens,
pentru a- și schimba starea socială.
Dascăl al sufletului omenesc, simte că îi stă în datorie, în primul rând, să facă lumină
asupra însăși alcătuirii acestui suflet, pentru ca apoi, cunoscând slăbiciunile și puterile
acestuia, să poată fi condus către lumină. „Cu fapte bune să face omul lăudat”, spunea
undeva mitropolitul, dar „cine pohtește cinstea să poftească să facă fapte bune”. Prin fapte
bune dobândim așadar cinstea, prin cinstire lucrăm la binele nostru, iar având binele ne
împlini m iubirea de sine. În aceste condițiii, iubirea de sine, legată de binele celorlalți,
devine o cale pregătitoare a virtuților și un început pentru ceea ce va însemna mai târziu
implicare socială.
Contemporanii sfântului mitropolit au înțeles probabil mesajul lui și mulți și-au dirijat
viața după poruncile Domnului. Alț i nu au auzit predicile sale, iar practicarea virtuților și
6
aplicarea în viața cotidiană nu au fost preocupărilor lor permanente. Cu toate acestea,

Sfântul
6
care s-a rugat toată viața sa, și a luptat pentru ajutorarea celor în nevoi, nu putea sfârși decât
la fel de curat: în muncenicie.

sfântul mitropolit a îngrădit rânduielile ctitoriei sale cu pedepse canonice și blesteme
bisericești, pentru cei care ar îndrăzni să înstrăineze, sub un pretext sau altul, averea mănăstir i
i.
trebuia să fie liberă, nesupusă niciunei autorități civile sau bisericești.
ei, vremea nu a cruțat ruinarea bisericii și a clădirilor importante. Reparaț ile au devenit cu
timpul o problemă, deoarece mănăstirea pierzându-și acum autonomia lăsată de ctitor cu
blestem și trecând sub cârmuirea Mitropoliei, averile ei erau folosite în alte scopuri decât
cele prevăzute în Așezământ.
Când la cârma mănăstirii au venit oameni de suflet, precum Episcopul Iosif al

Argeșului și alț i asemenea, s-au făcut nenumărate încercări pentru aducerea ei la starea cea
dintâi. Și iată că revenirea s-a făcut, încet-încet. Între anii 1945-1948 s-a născut aici „Rugul
Aprins”, o mișcare cu totul creștină care a încercat să țină piept comunismului, ale acestei
fiare care venise peste țară. În an i regimului comunist, mănăstirea a fost totuși restaurată în
mai multe rânduri și pictată.
Ultimii ani ai regimului comunist au adus Mănăstirii Antim și cele mai mari încercări.
Așezământul a rămas o oază de spiritualitate, în mijlocul unei Capitale demolate în mare
parte, care avea însă nevoie de speranța unui v itor mai bun. În an i 1984-1986 se modifică
substanțial curtea mănăstirii, odată cu translarea Palatului Sfântului Sinod, iar aripa de nord-
est a incint e i a fost distrusă.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 20 iunie a
adus prinos de cinstire mitropolitului martir, nu doar prin pomenirea solemnă a vredniciei
6
sale, ci și prin trecerea sa în rândul sfinților români, înscriindu- i numele în Calendar, în ziua
de 27
6
septembrie. Biserica ctitorită de mitropolitul Ungrovlahiei a primit tot atunci hramul „Sfântul
Ierarh Martir Antim Ivireanul”.
vin la Mănăstirea Antim. Aici găsesc o masă caldă, o haină nouă, uneori un medic sau poate
un sfat bun. În cele patru posturi mari de peste an, la Mănăstirea Antim sunt organizate
colecte de haine și diverse obiecte de uz casnic, necesare familiilor greu încercate sau cu
mulți copii. Nu sunt uitați nici cei din spitale sau închisori, iar studiile de caz pe care le-am
prezentat sunt dovada vie a acestei griji pe care o poartă obștea mănăstirii.
Mănăstirea a ajutat financiar și la dotarea cu aparatură medicală a mai multor secții

medicale, aflate în subordinea Sectorului Social-Filantropic și Misionar al Arhiepiscop ie i
Bucureștilor.
Prin fapte bune dobândim așadar cinstea și lucrăm la binele nostru, iar având binele
ne împlinim iubirea. În aceste condițiii, iubirea, legată de binele celorlalți, devine o cale
pregătitoare a virtuților și o dovadă de implicare socială.
Cel ce a fost model de rugător, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, este mijloc itor
permanent și acum în ceruri, pentru toți cei ce se roagă cu căldură și sinceritate. Iar nouă,
celor de azi, atât obșt i de la Mănăstirea Antim cât și credincioșilor de pretutindeni, ne
rămâne model de implicare socială, ca bun chivernisitor al lucrărilor și averilor bisericești, un
constant îndemn la milostenie.
6
Bibliografie
1. TEXTE SACRE
1) Bibliа sаu Sfântа Scriptură, tipărită cu binecuvântаreа Preаfericitului Părinte Dаniel,

Pаtriаrhul Bisericii Оrtоdоxe Rоmâne, cu аprоbаreа Sfântului Sinоd, Editurа Institutului
Biblic și de Misiune аl Bisericii Оrtоdоxe Rоmâne, București, 2008
2) Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești,
Colecția Acatiste și vieți de sfinți, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Biseric
ii Ortodoxe Române, București, 2016
2. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1) ACHIMESCU, pr. prof. Nicolae, Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii antice,
Editura Basilica, București 2015
2) ALBALA, Radu, Antim Ivireanul, Ed. Tineretului, București, 1962
3) ANTIM IVIREANUL, Sfântul, Didahii, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010
4) ANTIM IVIREANUL, Sfântul, Scrieri, ediție îngrijită de Arhim. Mihail Stanciu și Acad.
Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2011
5) BUZDUCEA, Doru, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, București,
2005
6) CARTOJAN, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980
7) DJINDJIHAȘVILI, Fanny, Antim Ivireanul- cărturar umanist, Editura Junimea, Iași 1982
8) DOBRESCU, Nicolae, Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Biblioteca Societății
Steaua, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1910
9) FLOCA, arhid. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească,
vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1990
10) FLOCA, arhid. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească,
vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
6
1990
6
11) GHEORGHE Tudor, Asistența socială, aspecte teoretice și practice, Editura Sfântul Ierarh
Nicolae, Brăila, 2010
12) IONESCU Laurențiu Gabriel, Dicționar grec-român, Limba greacă – Koine, Editura
Galaxia Gutenberg, 2011
13) MĂNOIU, Florica și EPUREANU,Viorica, Asistența socială în România, Editura ALL,
București 1996
14) NEAMȚU,George, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași 2003

15) NEGRICI, Eugen, Antim. Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971
16) PETRICĂ, Ion, Biserica și asistența socială din România, Institutul European, Iași 2012
17) RĂDULESCU, Mihai, Învățător. Scriitor. Personaj literar, Editura Anca, Urziceni 2008
18) RĂMUREANU, pr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, manual pentru seminar iile
teologice, Editura pentru Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1992
19) STANCIU, arhim. Mihail, Antim Ivireanul, floare cu străluciri de aur a toată arta cea
bună, Casa de etitură și librărie Nicolae Bălcescu, București, 2018
20) ȘTEFĂNESCU, acad. Ștefan și MUREȘANU acad. Camil, Istoria Românilor, vol. IV,
Academia Română, Editura Enciclopedică, București, 2001
21) VASILE CEL MARE, Sfântul „Scrieri”, partea a II-a, Asceticile, Colecția Părinți și
Scriitori Bisericești, volumul 18, trad., introd., indici și note de Iorgu D. Ivan, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989
3. ARTICOLE ȘI STUDII
1) ALEXA, pr. Nicolae „Învățături dogmatice în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul”, în

Studii Teologice, an XXIX (1977), nr. 9-10
2) BELU, pr. Dumitru, „Aspecte sociale în Didahiile lui Antim”, în Mitropolia Olteniei,
XV(1963), nr. 9-10
3) BRĂTULESCU, Victor, „Antim ctitor de locașuri sfinte”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXIV (1956), nr. 8-9
4) BRĂTULESCU, Victor, „Antim ca miniaturist și sculptor”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXIV (1956), nr. 8-9
5) BULAT, Toma G., „Știri noi cu privire la mitropolitul Antim Ivireanul și ctitoria sa”, în
Glasul Bisericii, XX(1961), nr. 5-6
6
6) BODOGAE, pr. Teodor, „Personalitatea Mitropolitului Antim Ivireanul”, în Mitropolia

Banatului, XVI (1966), nr. 7-9
7) BODOGAE, pr. Teodor, „Mitropolitul Antim Ivireanul – Omul și opera”, în Sfântul Ierarh
Martir Antim Ivireanul, ctitor de limbă și cultură românească, vol. I Mărturisitor al
credinței prin predică și tipar, Editura Basilica, București, 2016
8) BOGDAN, Damian P. „Despre Antim Ivireanul”, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 3-4
9) BOGHIU, arhim. Sofian, „Mănăstirea Antim de la întemeiere până în zilele noastre”, în
Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București 2005
10) CIUREA, pr. Alexandru Ioan, „Antim Ivireanul, predicator și orator”, în Biserica
Ortodoxă Română, an LXXIV (1956), nr. 8-9
11) COPĂCIANU, pr. Emanuel, „Profilul unui mare ierarh”, în Sfântul Ierarh Martir Antim
Ivireanul, ctitor de limbă și cultură românească, vol. I Mărturisitor al credinței prin predică
și tipar, Editura Basilica, București 2016
12) DIANU, Ion, „Mitropolitul Martir Antim Ivireanul – ctitor al retoricii culte românești” în
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor de limbă și cultură românească, vol. I
Mărturisitor al credinței prin predică și tipar, Editura Basilica, București 2016
13) DOBREI, lect. univ. Florin, „Pe urmele Sf. Vasile cel Mare. Aspecte ale filantropiei
creștine în Episcopia Caransebeșului (1994-2009) ”, Simpozionul Internațional Rugăciune și
Teologie, Editura Diecezană Caransebeș, 2009
14) GEORGESCU, prof. Ion V., „Antim Ivireanul și locul lui în cultura poporului român”, în
15) GHEORGHIU, Nicolae A., „Mitropolitul Antim Ivireanul și cărțile populare”, în Biserica
Ortodoxă Română, LVII (1939), nr. 5-6
16) IONESCU, pr. Ion, „Câteva aspecte din viața și opera lui Antim Ivireanul ”, în Mitropolia
Olteniei, XVIII (1966), nr. 10
17) IORGA, Nicolae, „Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile
Bisericii sale” în Biserica Ortodoxă Română, LII (1934), nr. 11-12
18) MANU, pr. Dănuț, „Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al literaturii române vechi”, în
19) MARINESCU,Stelian, „Învățătura bisericească a lui Antim Ivireanul din 1710”, în Glasul
Bisericii, XXXVI (1976), nr. 5-6
20) MIHAIL, pr. Paul, „Predicile lui Antim Ivireanul – contribuții unificatoare ale limbii
române literare”, în Studii Teologice, XXVI (1974), nr. 1-2
21) MOLIN, Virgil, „Antim Ivireanul – editor și tipograf la Râmnic”, în Mitropolia Olteniei,
XVIII (1966), nr. 9-10
6
22) MOLIN, Virgil, „Unde a învățat Antim meșteșugul de tiparnic”, în Glasul Bisericii,
XXV(1966), nr. 9-10
23) MORARU, pr. Alexandru, „Mitropolitul Antim Ivireanul. Despre trăirea creștinilor”, în
Glasul Bisericii, LIV (1998), nr. 5-8
24) NANU, Ion, „Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria Mitropolitului Antim
Ivireanul”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXIX (1961), nr. 3-4
25) OLTEAN, pr. Vasile, „Antim Ivireanul și românii ortodocși din Șche i Brașovului – mărtur
ii inedite”, în Biserica Ortodoxă Română, XCIX(1981), nr. 3-4
26) PĂCURARIU, pr. Mircea, „Importanța Sfântului Antim Ivireanul”, în Sfântul Ierarh Martir
Antim Ivireanul, ctitor de limbă și cultură românească, vol. I Mărturisitor al credinței prin
predică și tipar, Editura Basilica, București 2016
27) POPESCU, Gabriel, „Un manuscris al Didahiilor Mitropolitului Antim Ivireanul în
Biblioteca Patriarhiei Române”, în Studii Teologice, XII (1970), nr. 9-10
28) POPESCU, pr. Ion, „Aspecte dogmatice în Didahiile Mitropolitului Antim Ivireanul”, în
Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 1
29) POPESCU, Teodor M., „Antim Ivireanul apostol și mucenic al dreptei credințe”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1956), nr. 8-9
30) RĂDULESCU, Mihai, „Cugetări comentate din opera lui Antim Ivireanul”, în Glasul Bisericii
, XXXVI (1978), nr. 1-2
31) RĂMUREANU, pr. Ioan, „Luptător pentru Ortodoxie”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXIV (1956), nr. 8-9
32) SACERDOȚEANU, prof. Aurelian, „Antim Ivireanul – arhivist, bibliotecar și topograf”, în
Glasul Bisericii, XXII(1963), nr. 9-10
33) STAN, pr. Liviu STAN, „Instituții de asistență socială în Biserica Veche”, în Ortodoxia,
IX (1957), nr. 1
34) STAN, pr. Liviu STAN, „Instituții de asistență socială în Biserica Veche”, în Ortodoxia,
IX (1957), nr. 2
35) ȘERBĂNESCU, pr. Nicolae, „Mitropolitul Antim Ivireanul 1716-1966”, în Mitropolia
Olteniei, XVIII (1966), nr 9-10
36) ȘERBĂNESCU, pr. Nicolae, „Documente din timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul
la Râmnic”, în Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr 9-10
37) ȘERBĂNESCU, pr. Nicolae, „Antim Ivireanul tipograf”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXIV (1956), nr. 7-8
7
38) ȘERBĂNESCU, pr. Niculae, „Strădanii în slujba Bisericii Românești-Antim Ivireanul

tipograf”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXIV(1956), nr. 8-9
39) VASILE, episcopul Târgovișteanul, „Opera caritativă a Bisericii din primele veacuri
creștine”, în Ortodoxia, XLIII (1991), nr. 2
4. RESURSE WEB
http://www.treccani.it/vocabolario/brefotrofio/, 5.06.19
AGACHI, pr. Adrian, „Cum au apărut primele spitale?”, 14 noiembrie 2012,
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/cum-au-aparut-primele-spitale-
76199.html, 11.06.19
ALEXE, Dumitru, Istoricul asistenței sociale în lume, http://www.ciasdumitrualexe.ro/re-sur
se- pentru-asistentii-sociali/istoricul-asistentei-sociale- in-lume/, 7.06.19
ALEXE, Dumitru, Resurse pentru asistenții sociali, http://www.ciasdumitrualexe.ro/re-sur
se- pentru-asistentii-sociali/istoricul-asistentei-sociale- in-lume/, 7.06.19
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sfinții Împărați Constantin și Elena –
prototipuri ale apostolatului mirean, politic și social creștin, Cuvânt la deschiderea lucrărilor
Conferinței pastoral-misionare de primăvară din Arhiepiscopia Bucureștilor, luni, 3 iunie
2013, http://patriarhia.ro/sfinii- mparai-constantin-si-elena-prototipuri-ale-apostolatului-
mirean- politic-si-social-crestin-7487.html ,11.06.19
ZUBENSCHI, conf. univ. Ecaterina, Aspecte ale dezvoltării asistenței sociale în Epoca Antică,
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/579/Zubenschi%20Aspecte.pdf?s
equence=1&isAllowed=y , 5.06.19
7
Anexa
7
7
7
7
7
7
7
7
8
8
8
8
8
8
8
8
8
Declarație de onestitate
Subsemnatul Ciuică Ștefan Claudiu, declar pe propria răspundere că lucrarea de față

este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din
surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note și bibliografie. Declar că
nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nicio parte din teză nu încalcă
drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că
lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior,
în vederea obținerii unui grad sau titlu șt ințific ori didactic.
Data Semnătura

Activitatea Social-Filantropică A Sfântului Antim Ivireanu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Activitatea Social-Filantropică A Sfântului Antim Ivireanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Activitatea Social-Filantropică a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul

Pentru oricine ajunge în centrul Bucureștiului și vrea să treacă dincolo de blocurile

Biserica a folosit mereu, pe lângă mijloacele dumnezeiești de chemare la viața cea

Biserica nu și-a limitat lucrarea ei de ajutorare numai la credincioși, ci și-a extins-o cu

În dragoste se află puterea netrecătoare a tuturor marilor cuvinte, a tuturor

Bisericii, după pilda și povățuirea Mântuitorului.

În Sfânta Scriptură și în întreaga istorie a Bisericii se vorbește pretutindeni despre

Această împlinire a Leg i începe cu dragostea de aproapele, pentru că „Dacă zice

În Capitolul I al lucrării am scos în evidență Instituțiile de asistență socială din

În Capitolul al II-lea am trecut în revistă Personalitatea Sfântului Ierarh Antim

De multe ori îl descoperim în scrieri pe Sfântul Antim ridicându-se ca apărător al

În Capitolul al III-lea, am tratat despre Sfântul Mitropolit Antim și moștenirea ctitoriei

Capitolul al IV-lea tratează activitatea social-filantropică actuală, desfășurată în

În Concluziile acestei lucrări voi demonstra că obștea de azi a Mănăstirii Antim

Aflându- mă în prag de absolvire, se cuvine să aduc mulţumirile mele distinşilor

Respectul şi mulţumirile mele, sunt adresate , deasemeni, profesorilor şi conducer i Facultăţii

Lucrarea de faţă se vrea a fi un omagiu adus monahismului orthodox românesc de a

În speranţa că această lucrare le va fi de folos celor interesaţi de cercetarea operei

Cap. I. Instituții de asistență socială în Biserica Ortodoxă

I.1. Primele așezăminte de ocrotire și de caritate

Urmând cuvântul Mântuitorului, creștinii erau datori să îi ajute pe străini, chiar pe

„Din Faptele Apostolilor sunt mai cunoscute următoarele trei:

a) organizarea comunităților bisericești cu proprietate de obște (Fapte 2,44; 4, 32);

Administrarea acestor azile ca și a tuturor așezămintelor de asistență ale Bisericii, o

b) Partenocomiile erau casele de adăpost pentru fecioare. În Biserica veche a existat

Pentru mai buna organizare, supraveghere și îndrumare a fecioarelor s-au creat

c) Brefotrofiile, leagănele de copii părăsiți sau găsiți, au căpătat dezvoltare în timpul

Orfelinate au existat nu doar în Constantinopol ci și în fiecare cetate mai mare, adică

Conferinței pastoral-misionare de primăvară din Arhiepiscopia Bucureștilor, luni, 3 iunie 2013,

Adăpostiți în casele creștinilor simpli, apoi în casa episcopului și în casele celorlalț i

Coordonate de Biserică, xenodohiile asigurau găzduirea și hrana minimă trecătorilor

În legătură cu xenodohiile mai trebuie precizat ele erau adăposturi menite să

f) Ptohia sau ptohotrofia, azilul pentru săraci era un răspuns, ca și majoritatea

Caransebeșului (1994-2009) ”, Simpozionul Internațional Rugăciune și Teologie, Editura Diecezană Caransebeș,

Adăpostirea și îngrijirea în comun a săracilor era o realitate constantă pe vremea

g) Nosocomiile sau spitalele, s-au organizat pentru cei în suferință.26 Ca și în cazul

Pe lângă administratorii obișnuiți care erau numiți ca și în cazul celorlalte instituții,

Nosocomiile au contribuit într-o mare măsură la alinarea suferințelor celor bolnavi și

h) Gherontocomiile sau azilele pentru bătrâni îi întrețineau pe bătrân i rămași fără

Abandonați și expuși morț i prin înfometare, bătrân i au găsit în azilurile create o

Împărații bizantini, fie că au înființat ei înșiși gherontocomii, fie că s-au ocupat

Caransebeșului (1994-2009) ”, Simpozionul Internațional Rugăciune și Teologie, Editura Diecezană Caransebeș,

Prezența și lucrarea proniei lui Dumnezeu o mărturisesc în istorie toate strădaniile

I.2. Forme de asistență socială în Țările Române

de instituții de asistență socială și la dezvoltarea de adevărate servicii sociale, ci și dorința de

Asistența socială avea în trecut o nuanță creștină în majoritate manifestării ei.

2. Grija față de cei săraci;

3. Asistarea copiilor orfani;

5. Asistarea tuturor persoanelor sau a grupurilor care au suferit de pe urma unor

Enciclopedică, București 2001, p. 258

Diferite forme de asistență religoasă, sub influența pe care o exercitase Imperiul

În secolul al XVIII-lea, spătarul Mihai Ghica și clucerul Colțea au ctitorit o mănăstire

Cu toate acestea, despre un sistem de asistență socială structurat se poate vorbi de

Implicarea Bisericii devine complementară în acest domeniu, dar ea nu înseamnă că

Administrarea acestor azile ca și a tuturor așezămintelor de asistență ale Bisericii, o

Diferite forme de asistență religoasă, sub influența pe care o exercitase Imperiul

Cap. II. Personalitatea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și

II.1. Dascăl de limbă și spiritualitate românească

La mijlocul veacului al XVII-lea se năştea în Iviria, Georgia de astăzi, din părinţii

Se călugăreşte la Sfântul Mormânt, primind numele Antim, cuvânt de origine greacă

O întâmplare neprevăzută face ca, prin demiterea episcopului de Râmnic, Ilarion,

Ca cel ce scăpase de robia turcească, era normal ca Sfântul Antim să dorească ca

Un început în acest sens era acela că la Sfânta Liturghie, Apostolul, Evanghelia și