Ascultarea

Cuvînt înainte:

S-a vorbit şi se vorbeşte mereu despre ascultare. Puţini înţeleg însă, şi mai puţini trăiesc această
ascultare pe care noi o datorăm lui Dumnezeu şi Cuvîntului Său, în primul rînd.
Broşura aceasta arată în legătură cu frămîntările din ultimul timp ce este ascultarea, de cine şi
cum trebuie să ascultăm, după regula stabilită în Fap. Ap. 5, 29.
Predica de faţă e luată dintr-o carte mai mare a păr. Iosif (Frămîntările de la O. D. văzută în
lumina Bibliei) - care se află în pregătire pentru tipar.
Sibiu, la Rusaliile lui 1938.
Ioan Marini.

Ascultarea cercetată în lumina Evangheliei

De la începutul pînă la sfîrşitul Scripturilor, ascultarea de Dumnezeu trece ca un fir roşu. În

Grădina Edenului, primului om i s-a dat porunca ascultării de Dumnezeu. Dar această ascultare a
fost otrăvită prin neascultarea lui Adam. Prin întreg Vechiul Testament trece această ascultare
otrăvită.
Domnul Isus Hristos a tămăduit şi ascultarea. El S-a făcut ascultător pînă la moartea crucii
(Filip. 2, 8). Ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sîngele Crucii şi ne-a pus în legătură de
ascultare cu El. Cuvîntul ascultare este deci un cuvînt mare şi sfînt. De cîte ori îl auzim trebuie să
tresărim gîndindu-ne la ascultarea de Dumnezeu şi la ascultarea pînă la Cruce, a Fiului Său.
Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu.
Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi
să cheme la ascultare de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de biserică. Biserica predică ascultarea de
Dumnezeu. Ascultarea de biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de biserică
înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.
Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de biserică, care trăieşte în ascultare de
Dumnezeu şi de poruncile Lui.
Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de
aici duhul şi a rămas litera. Din ascultarea de biserică aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte
de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de
matricola botezaţilor. Pînă cînd creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor, şi-i în lista parohială,
el e în ascultare de biserică cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de
Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini ascultători de biserică, care colindă cîrciumile
şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la ascultarea de biserică care se junghie pe la cîrciumi.
Şi noi ostaşii Domnului, trăiam în această ascultare de biserică; adică mai bine zis, trăiam într-o
grozavă neascultare de biserică, trăind în pace cu toate păcatele şi fărădelegile. Şi atunci trîmbiţa de
la Oaste a strigat pe noi să intrăm în ascultare de biserică. Şi noi am ieşit îngroziţi de prin cîrciumi
şi am intrat în ascultare de biserică, în ascultare de Dumnezeu, silindu-ne cu viaţa şi faptele noastre,
să trăim în această ascultare.
Dar se întîmplă şi aici un lucru ciudat. Tocmai noi care ne silim să trăim cu adevărat în ascultare
de biserică sîntem ocărîţi şi acuzaţi că am ieşit din ascultarea bisericii. După cei ce trăiesc în patimi
şi fărădelegi nu strigă nimeni că au ieşit din ascultarea bisericii, dar strigă după noi.
Şi un lucru şi mai ciudat: cei ce strigă după noi că am ieşit din ascultarea de biserică, de multe
ori ei înşişi, prin viaţa şi faptele lor trăiesc în neascultare de biserică. Amintesc mai jos o pildă mult
grăitoare:
Fratele Petru Şerban din Cernăuţi ne trimite un raport, în care, între altele, spune următoarele:
Veţi şti că şi la noi la Cernăuţi sînt vreo trei tot de aceştia care tulbură apa limpede şi vreau să
distrugă biserica vie; ei spun că se ţin după statute, însă faptele lor dovedesc că sînt fără statute, căci
statutele nu-i îndeamnă să stea prin restaurante cum fac ei. Gheorghe Gh. constructorul de telefoane
din Cernăuţi, care se laudă că-i ostaş cu L. S. merge la restaurantul cu firma Calul Bălan în
Cernăuţi, unde cîntă muzica şi stă cu ceilalţi beţivi la masă; iară altul: Ilie Ionescu zis Mosora, că
nici nu ştii cum îl cheamă; el spune odată că-i Ionescu, odată că-i Mosora şi nu ştii de unde este;
odată spune că-i din Rusia, odată din Sibiu. Face adunare în Cernăuţi în Str. Cuciurului, în loc să
propovăduiască din Cuvîntul Domnului, el se îmbată şi se ia la sărutat cu femeile. Iar al treilea îl
cheamă Ilie Dabîcă; a lăsat soţia cununată şi copii, a bătut-o în mai multe rînduri şi spune că-i ostaş
care se ţine după statute şi ne batjocoreşte pe noi.
Şi tot cam aşa-i şi prin alte locuri. Despre un ostaş statutar din Sighişoara cu numele Forsea, ne
spuneau fraţii noştri de acolo că a doua zi după depunerea legămîntului, s-a îmbătat la restaurant, şi
fireşte striga după ei că-s rătăciţi.
Adică vedeţi ce se întîmplă aci. Nişte ostaşi din cei cu statutele şi pravila colindă cîrciumile şi
păcatele, dar strigă după noi ceilalţi care am rămas cu pravila şi statutele bisericii, că noi am ieşit
din ascultarea bisericii. De prin cîrciumi strigă după noi că am ieşit din ascultare şi ne cheamă să
intrăm în ascultare pe uşa cîrciumii, cum se vede în chipul de mai înainte. Ce lucru grozav! Iată ce a
făcut litera legii şi din ascultarea de biserică.
Acum voi mai aminti ceva pe scurt şi despre conflictele de ascultare. Cercetate în lumina
Evangheliei, aceste conflicte s-ar putea împărţi în trei clase:
1 - Cînd cineva trăieşte în păcat şi nu vrea să intre în ascultare de Dumnezeu.
2 - Cînd cineva este chemat într-o ascultare care îl scoate din ascultarea de Dumnezeu. Acesta e
conflictul arătat la Fap. Ap. 5, 29, unde apostolii Petru şi Ioan ne-au lăsat testamentul că noi trebuie
să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni.
3 - Iar al treilea conflict e arătat la Romani 2, 21, cînd cel ce predică ascultarea de Dumnezeu, el
însuşi trăieşte în neascultare de Dumnezeu. Tu cela ce predici: Nu fura, - furi (adresele)...
Cercetat în această lumină biblică, conflictul cu neascultarea de Oaste se află în punctul 2 şi 3.
Să vedem mai întîi ieşirea din ascultare a părintelui Iosif şi a poi a noastră a ostaşilor.
Părintelui Iosif i se aduce mereu acuza că a ieşit din ascultare. Dar noi ostaşii ştim cum a venit
această ieşire din ascultare. Ea n-a căzut ca musca în zer şi ca Pilat în Credeu, ci ea a venit calculată
de cei care l-au scos pe părintele Iosif din ascultare pentru ca să pună mîna pe înfăptuirea lui
spirituală şi materială. Şi apoi mai ştim că părintele Iosif a ieşit dintr-o ascultare care îi cerea să iasă
din ascultarea de Dumnezeu.
Nu-i bună intransigenţa de la Oaste - i s-a spus părintelui Iosif - tinerilor trebuie să le lăsăm
anumite distracţii.
- Ba-i bună, zice părintele Iosif, pentru că toată Evanghelia nu-i altceva decît o intransigenţă
faţă de păcat şi faţă de compromisul cu păcatul.
Jocurile nu sînt un păcat - i s-a spus părintelui Iosif - ele erau un păcat numai pe vremea
sfinţilor părinţi cînd creştinii le luaseră de la păgîni. Dar de atunci ele s-au încreştinat... noi trebuie
să sfinţim jocul; să-l botezăm curm i s-ar putea oarecum zice.
- Ba de aş mai trăi o mie de ani, zice părintele Iosif, eu nu mă pot hotărî să sfinţesc păcatul şi să
botez pe dracul.
- Să primeşti statutele şi regulamentele Oastei - i s-a spus părintelui Iosif.
- Nu le pot primi, răspunde părintele Iosif, pentru că conştiinţa mea îmi spune clar, că aceste
statute şi regulamente omoară Duhul Oastei şi eu nu mă pot face complice la asasinarea unei
mişcări în care Duhul Sfînt m-a folosit şi pe mine. Noi am lucrat la Oaste cu statutele bisericii şi
acestea ne sînt destule.
- Să te întorci la Lumina Satelor - i s-a spus părintelui Iosif - şi să nu mai mustri pe păstorii
slabi.
- La Lumina Satelor nu mă pot întoarce, răspunde părintelui Iosif, pentru că foaia aceasta şi-a
iscălit ea însăşi sentinţa de moarte prin ieşirile urîte şi necreştineşti cu care sînt întinate paginile ei.
Iar în ceea ce priveşte aşa zisele atacuri, chiar dacă Balac mi-ar da casa lui plină cu aur şi argint, eu
tot voi spune întocmai ce va zice Domnul (Numeri 24, 13).
Voi spune adevărul orice ar fi să mi se întîmple.
 Fireşte, pentru toate acestea, părintelui Iosif i se aduce acuza că a ieşit din ascultare.
Aşijderea şi nouă ostaşilor ni se aruncă acuza că am ieşit din ascultarea bisericii cu toate că
mergem la biserică şi ne silim să trăim în ascultare de Dumnezeu. Să cercetăm în ce anume stă
neascultarea noastră.
Nouă ostaşilor ni se spune mereu să ne lepădăm şi să-l urîm pe un om care ne-a făcut un mare
bine sufletesc. Dar noi ostaşii nu putem asculta acest sfat pentru că şi biserica şi Biblia învaţă să
preţuim pe binefăcătorii noştri şi să nu-i urîm. Să nu urîm nici pe cei ce ne fac rău, dar cum să urîm
pe cei ce ne fac bine?
Ni se spune apoi să intrăm în statutele şi regulamentele Oastei. Dar noi răspundem că Oastea a
lucrat cu statutul cel mare al bisericii şi cu acela vrem să rămînem. Avem Pravila de la Govora şi
Tîrgovişte şi cu acelea vrem să rămînem.
Ni se spune să ne întoarcem la L. S. , dar noi răspundem că nu ne mai putem întoarce niciodată
acolo unde găsim gălbează de ură şi batjocuri în loc de păşunea cea dulce a Evangheliei.
Fireşte pentru toate acestea, noi ostaşii sîntem strigaţi că am ieşit din ascultare, dar noi stăm
liniştiţi, dîndu-ne seama că ascultarea asta nu-i nici a bisericii, nici a lui Dumnezeu, ci e numai a
foii Lumina Satelor. Noi am ieşit din ascultarea de la L. S. şi nu din cea a sfintei noastre biserici.
3 - Al treilea conflict de neascultare vine cînd cel ce predică ascultarea de Dumnezeu, trăieşte el
însuşi în neascultare de Dumnezeu (Rom. 2, 21).
Despre aceasta de altă dată mai pe larg. Acum vom spune numai atît: Acesta este conflictul ce
se iveşte, spre pildă, atunci cînd o gazetă îşi învaţă cititorii: nu furaţi, şi ea însăşi fură adresele şi
munca altuia. Acesta este conflictul ce se iveşte atunci cînd unii preoţi spun că dansurile nu sînt un
păcat, iar noi ostaşii, ieşind din ascultare, răspundem că sînt un păcat. Sau cînd unii preoţi invită,
din uşa altarului, pe păstoriţii lor să meargă la petrecerile de la cîrciumă; dar noi ostaşii ieşind din
ascultare, răspundem că nu putem merge şi nu-i bine să meargă nici ceilalţi.
Noi ostaşii Domnului să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să aflăm şi ascultarea cea
adevărată şi mîntuitoare!
 Examenul lui Iov
Din şcoala suferinţei

Un examen de credinţă

Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare
credinţa robilor Săi.
Printr-un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune
cartea care-i poartă numele, un om fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se
abătea de la rău. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.
Într-o zi, împreună cu fiii lui Dumnezeu, s-a înfăţişat şi satana în faţa lui Dumnezeu. Domnul a
zis către satana: De unde vii? Şi satana a răspuns: Din cutreierarea pămîntului şi de la plimbarea
pe care am făcut-o pe el. (Iată şi aici o dovadă că satana cutreieră mereu pămîntul, căutînd pe cine
să înghită). Şi Domnul i-a zis: Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pămînt. Este un
om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.
Şi satana a răspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe
el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvîntat lucrul mîinilor lui şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia
întinde-Ţi mîna şi atinge-Te de tot ce are, şi sînt încredinţat că Te va blestema în faţă. Domnul a zis
satanei: Iată îţi dau pe mînă tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mîna (Iov 1, 6-12).
Şi ca focul unui grozav bombardament au început să curgă nenorocirile asupra lui Iov... Averea,
vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip năprasnic - repede şi pe neaşteptate. Nenorocirile se
ţineau lanţ, una după alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinţa... Şi aruncîndu-se la pămînt, Iov
s-a închinat şi a zis: Gol am ieşit din pîntecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sînul
pămîntului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvîntat. În toate acestea, Iov
n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 20-22).
Iov a trecut cu bine peste acest examen greu. În curînd însă avea să urmeze o încercare şi mai
grea. O boală îngrozitoare îi cuprinse trupul întreg; o bubă rea, din talpa picioarelor şi pînă în
creştetul capului, îl făcea să sufere dureri amare şi grele. I se topeau oasele şi carnea de dureri
înfricoşate, dar satana nu l-a putut despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Din mijlocul acestui
examen de credinţă striga Iov: Chiar dacă nu voi mai avea carne pe mine, chiar dacă mi-ar lua viaţa,
eu totuşi voi vedea pe Dumnezeu şi El îmi va fi binevoitor
(Iov 19, 26).
Iov, cu examenul lui, este pus în faţa noastră, să ne cercetăm şi să grijim, căci şi noi de multe ori
trebuie să trecem prin cîte un examen de credinţă. Căci pînă cînd eşti sănătos şi toate îţi merg bine,
nu e lucru mare să fii credincios.
Examenul credinţei începe în clipa cînd se face noapte în viaţa ta. Cînd vin încercările şi
loviturile, Domnul îţi pune la încercare credinţa ta. Plîngi şi te rogi - şi drept răspuns, loviturile
sporesc şi mai mult. Cerul parcă nu aude şi nu vede strigarea ta. Dar credinţa cea tare, în clipe ca
acestea îşi arată puterea. Respinsă mereu, ea strigă mai tare pe Domnul. Alungată mereu, ea se
aruncă mai cu putere la picioarele Domnului.
Credinţa cea tare strigă: Fă ce vrei cu mine Doamne; bate-mă, omoară-mă... eu nu mă las de
Tine! Aceasta e credinţa biruitoare, adevărata credinţă care nu se lasă de Domnul, orice i s-ar
întîmpla.
Cel ce a trecut şi trece printr-un astfel de examen, acela e creştinul cel viu şi biruitor.
 Prietenii lui Iov

Dumnezeu a sporit examenul lui Iov, trimiţîndu-i nişte prieteni ai lui, care se sfătuiau despre
nenorocirea lui şi îl sfătuiau pe Iov cum să scape de această nenorocire.
Iov îi numeşte pe aceşti prieteni nişte mîngîietori supărăcioşi (Iov 16, 1). De ce? Pentru că
Iov spunea: nu mă simt cu nimic vinovat înaintea lui Dumnezeu... nenorocirea aceasta nu mi-a venit
pentru că aş fi greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Dar prietenii îl băteau la cap zi şi noapte cu
îndemnul: Nenorocirea ţi-a venit pentru că ai greşit înaintea lui Dumnezeu... Spune că ai greşit şi
atunci Dumnezeu te va uşura şi vei scăpa de nenorocire. Dar Iov răspundea îndurerat: Dar cum pot
să spun: am greşit, dacă n-am greşit?... - şi Îl chema mereu pe Dumnezeu de martor că n-a greşit.
Decît durerile trupeşti, pentru Iov erau mai grele durerile sufleteşti ce i le pricinuiau prietenii cu
sfaturile lor. Lovit de aceste dureri, Iov are şi ieşiri aspre faţă de prietenii lui. Cel ce suferă - zicea
Iov - are drept la mila prietenilor săi fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pîrîu; un sloi le tulbură
cursul, vine căldura şi le usucă albia... Faceţi-mă să înţeleg ce am păcătuit şi voi tăcea, dar ce
dovedesc mustrările voastre? (Iov 6, 14-26). Pînă cînd îmi veţi întrista sufletul şi mă veţi
zdrobi cu cuvîntările voastre?... Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa... credeţi că mi-aţi dovedit că sînt
vinovat? (Iov 19, 1-5). Aceia în care mă încredeam, s-au întors împotriva mea (Iov 19, 18-
19). Voi, care cunoaşteţi căile Domnului, pentru ce vorbiţi aşa de prosteşte? (Iov 27, 11-12).
Aceste ieşiri ale lui Iov, s-ar părea nu destul de creştineşti, cum s-ar zice azi. Totuşi ele sînt de
înţeles, cînd ne gîndim cît de grea este durerea cînd cineva te acuză şi te judecă fără să fi vinovat.
Desigur, un singur Iov a fost pe lume, care putea spune că n-a greşit cu nimic înaintea lui
Dumnezeu şi că nu suferă pentru greşelile lui.
Noi suferim adeseori pentru păcatele şi greşelile noastre. Dar totuşi, durerea lui Iov o putem
înţelege şi noi. Sînt împrejurări cînd eşti acuzat şi învinovăţit de anumite lucruri de care nu eşti
vinovat. Şi atunci, acuza te doare mai mult; te doare îndoit de mult. Cînd eşti acuzat şi judecat într-o
cauză în care eşti vinovat - e ceva firesc. Durerea îţi e suportabilă. Dar durerea îţi îndoită, cînd eşti
acuzat fără să fii vinovat. Îmi aduc aminte de o biată femeie de la ţară, care striga plîngînd: Nu mi-
ar fi ciudă, dacă aş fi vinovată de ceea ce spun oamenii, dar Dumnezeu mă şti că nu sînt vinovată.
Acuza neîntemeiată e acea durere vie care ridică sufletul şi mîinile spre cer şi Îl cere pe
Dumnezeu de martor.
Aşa era şi durerea lui Iov. Lovit şi de sfaturile şi acuzele prietenilor, îşi ridica sufletul şi mîinile
spre cer strigînd: Pînă la cea din urmă suflare, îmi voi apăra nevinovăţia. Ţin să-mi scot dreptatea şi
nu voi slăbi. Inima nu mă mustră pentru nici una din zilele vieţii mele
(Iov 27, 5-6). Plînsul mi-a înroşit faţa. Totuşi n-am făcut nici o nelegiuire şi rugăciunea mea
totdeauna a fost curată. Chiar acum Martorul meu e în cer şi Ajutorul meu în locurile înalte.
Prietenii mei rîd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu
(Iov 16, 16-21). O, dacă aş putea să ajung pînă la Scaunul Lui de Domnie, mi-aş apăra pricina
înaintea Lui, mi-aş umplea gura de dovezi, şi El m-ar asculta, negreşit
(Iov 23, 1-6).
Pînă va fi lumea, cartea lui Iov se va citi stropindu-se cu suspine şi lacrimi, pentru că pînă va fi
lumea vor fi oameni şi suflete care vor trece prin examenul cel greu al credinţei. Şi pînă va fi lumea
vor fi suflete, care vor trece acest examen, apăsaţi şi de învinuiri de care nu sînt vinovaţi.

Ispita lui satan

Lupta ispititorului împotriva lui Iov.
Cum lucrează vrăjmaşul împotriva celor credincioşi?

Cartea lui Iov trebuie citită şi cercetată cu de-amănuntul. De ce? Pentru că în ea îl vedem pe
satana la lucru, din plin.
Iov era dat pe mîna lui satana să-l ispitească cu toate apucăturile lui, numai de viaţa lui să nu se
atingă (Iov 26). Prin urmare, în cartea lui Iov îl putem vedea pe satana la largul său, în plin lucru,
în plină luptă. Îl putem vedea cu ce fel de ispite şi apucături lucrează contra credinţei şi a celor
credincioşi.
Vom vedea însă în acelaşi timp şi biruinţa pe care o cîştigă cel credincios în lupta aprigă pe care
o dă vrăjmaşul împotriva lui. Şi prin învăţătura şi pilda ce o putem lua, să primim îmbărbătare şi
curaj. Căci tot ce a fost scris mai înainte, a fost scrie pentru învăţătura noastră, pentru ca prin
răbdarea şi mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde
(Rom. 15, 4).
Cercetînd cartea lui Iov, îl vedem pe satana concentrîndu-şi atacul în trei puncte:
1 - Satana se foloseşte de boala cea grea a lui Iov, să trezească în el deznădejdea şi cîrtirea
împotriva lui Dumnezeu. Citiţi cap. 3 din cartea lui Iov şi veţi vedea cu cîtă putere lucrează satana
în punctul acesta. În dosul strigătului de deznădejde din acest capitol, era ispita lui satana.
Blestemată să fie ziua în care m-am născut - striga Iov - şi noaptea în care s-a zis: S-a zămislit un
copil de parte bărbătească. Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile celor cu
suflet amărît? Celor ce aşteaptă moartea şi ea nu vine şi care sînt plini de fericire fiindcă au găsit un
mormînt? (Iov 3, 20-22). Aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea, decît aceste oase (Iov
7, 15).
Precum se vede, ispita deznădejdii lucra cu putere în sufletul bietului Iov. Dar, iată în lupta
aceasta intră şi credinţa lui Iov. Bietul Iov se reculege strigînd: Ştiu că Mîntuitorul meu este Viu.
Chiar dacă mi se va nimici pielea şi nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi
vedea şi El îmi va fi binevoitor (Iov 19, 25-27).
Fraţii mei! Să grijim, căci în examenul cel mare al încercărilor, satana se apropie şi de noi cu
ispita deznădejdii şi cîrtirii împotriva lui Dumnezeu. Pe cîmpul de luptă, să aruncăm atunci în faţa
lui satana toată credinţa noastră, toată încrederea şi alipirea noastră nestrămutată faţă de Dumnezeu,
şi atunci satana va rămîne bătut.
2 - Al doilea punct de atac al lui Iov e acesta: pentru a-l face pe Iov să deznădăjduiască şi să
cîrtească împotriva lui Dumnezeu, satana îi pune în faţă pe oamenii cei răi şi necredincioşi,
şoptindu-i: Uită-te Iov, ce bine le merge celor răi şi necredincioşi!... Tu cu credinţa ta putrezeşti aici
în gunoi, iar cei răi propăşesc şi se veselesc!
Această ispită o vedem pusă cu putere în cap. 21 din cartea lui Iov. Sub ispita lui satana, Iov se
întreabă: Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrînind şi sporind în putere? Sămînţa lor se
întăreşte... odraslele lor propăşesc. În casele lor domneşte pacea. Nuiaua Domnului nu vine să-i
lovească... îşi petrec zilele în fericire... Veţi zice că pentru fiii săi păstrează Dumnezeu pedeapsa, dar
pe el ar trebui să-l pedepsească Dumnezeu, ca să simtă. Căci ce-i pasă lui ce va fi cu casa lui după
el? (Iov 21, 7-22).
Vedeţi, cu cîtă viclenie săpa şi lucra ispita lui satana? În faţa lui Iov, Satana punea mereu
liniştea celor răi, ca să trezească în el cîrtirea şi deznădejdea.
Bietul Iov începuse a se clătina. De aceea, prin graiul lui Ţofar, Dumnezeu îi trimite solia: Nu
ştii tu Iov, că demult de tot, de cînd a fost aşezat omul pe pămînt, biruinţa celor răi a fost scurtă şi
bucuria nelegiuitului numai de o clipă? Chiar dacă s-ar înălţa pînă la cer şi capul i-ar ajunge pînă la
nori, el va pieri pentru totdeauna cu murdăria lui, şi cei ce-l vedeau, vor zice: Unde este? (Iov 4,
29; Psalm 37).
Fraţii mei! Să grijim! În punctul acesta îşi încearcă şi azi satana ispita faţă de cei credincioşi. Te
simţi tare în Domnul şi tare în credinţă, iubitul meu frate? Apoi, ai grijă, căci poate în clipa aceea
satana Îi zice Domnului: Da, e uşor credinciosului N. N. să se laude cu credinţa lui pînă cînd îi
merge bine... dar ia dă-mi-l Doamne, pe mîna mea, pe ispita mea şi atunci se va vedea ce se va
alege de credinţa lui!
Iar dacă Domnul îi îngăduie lui satana acest examen (ca oarecînd faţă de Iov), atunci încep
atacurile şi ispitele cele grele. Şi, ca să te clatini, ştii ce-ţi pune satana mai întîi sub ochi? Îţi pune
necazurile ce le ai de cînd te-ai făcut credincios. Iar faţă de aceste necazuri îţi pune liniştea şi pacea
pe care o au cei răi şi necredincioşi... Vezi, - parcă îţi şopteşte ispita lui satana - toată lumea trăieşte
în pace, numai tu cu credinţa ta ai ajuns de vrajbă şi ocară în sat!...
 Este o ispită grea aceasta şi contra ei trebuie să slobozim toată credinţa noastră.
Eu mă gîndesc că şi pe mine m-a urmărit satana ani de zile cu această ispită. Îmi aduc aminte
cînd am căzut mai întîi în frontul Lucrării Domnului şi am plecat bolnav de moarte la Geoagiu, unul
din cei mai de aproape ai mei, îmi scria: (ca răspuns la o scrisoare a mea, în care spuneam că mă
încred în Domnul):
Aşa eşti tu... tot cu Domnul în gură: Mă ajută Domnul, nu mă lasă Domnul... şi iată acum zaci
acolo, aici acasă sînt datorii de sute de mii.
Cît m-au durut pe mine aceste cuvinte în dosul cărora era ispita lui satana, dar Dumnezeu nu m-
a lăsat.
În decursul celor 14 ani de frămîntări, boli, suferinţe, dureri, necazuri - Satana mi-a pus mereu
în faţă ispitele de la Iov 21. Dar, slăvit să fie Domnul! El nu m-a lăsat.
Fraţii mei! Orice încercări vor veni peste credinţa noastră, să ne gîndim mereu la Mîntuitorul
nostru Cel Scump şi la istoria lui Iov.
3 - Al treilea atac de ispită, în cartea lui Iov, se poate vedea în discuţia ce s-a dat între el şi
prietenii lui.
Desigur, cei trei prieteni plecaseră la Iov cu bune intenţii, să-l mîngîie. Dar pe cînd au ajuns la
Iov, din mîngîiere, ispita făcuse mustrare şi discuţie. În loc să-l mîngîie, prietenii încep să-l mustre
pe Iov pentru greşelile lui. Căci aşa e ispita. Ea scorneşte mai întîi discuţia; iar în discuţie toarnă pe
urmă şi picurul de otravă, de rău.
Iov cu prietenii lui şi azi ar mai fi - discutînd - şi unde ar fi ajuns discuţia lor, dacă nu
intervenea dragostea lui Dumnezeu, care i-a mustrat blînd pe toţi şi i-a împăcat din nou, iar pe Iov l-
a pus Dumnezeu iarăşi în starea lui de la început (Iov 42).
În Noul Testament Iov este pus în faţa noastră ca o pildă de răbdare, pe care sîntem îndemnaţi s-
o urmăm. Fraţii mei - scrie Iacov - luaţi ca pildă de suferinţă şi răbdare pe prorocii care au vorbit în
Numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se de răbdarea lui
Iov şi aţi văzut ce sfîrşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare (Iacov
5, 10-11).

Credinţa
Aurul care trebuie încercat prin foc (1 Petru 1).

Satana a încercat să nimicească credinţa lui Iov cu ajutorul suferinţelor şi ispitelor, dar nu i-a
reuşit. Cu ajutorul ispitelor stăruie şi azi satana neîncetat să tulbure credinţa celor credincioşi. Aşa
se explică faptul de ce oamenii credincioşi dau parcă de mai multe necazuri decît cei păcătoşi.
Suferinţele şi necazurile sînt o încercare a credinţei lor, care trebuie biruită prin credinţă. Credinţa
adevărată se adevereşte tocmai în focul ispitelor şi necazurilor. Credinţa cea tare biruie toate
ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca la urmă să se bucure de roadele biruinţei.
Aurul care a trecut prin foc iese la urmă şi mai curat şi mai strălucitor. Credinciosul care răbdă
suferinţa, la urmă iese biruitor. Necredinciosul se înalţă pînă la un loc şi apoi se răstoarnă cu vuiet
mare (Psalm 37 şi 73).

Suferinţa şi răbdarea duc la biruinţă

Cînd am fost la Ierusalim, pe drumul pe mare am avut şi o furtună. Valurile vuiau îngrozitor.
Părea că toate apele mării s-au revoltat. Căpitanul vaporului ne-a spus că la o adîncime de 200 de
metri nu se simte furtuna. Oricît de groaznică ar fi furtuna pe mare, de la adîncimea de 200 de metri
în jos ea nu se mai simte. Acolo marea este mereu liniştită şi nemişcată. Aşa e şi viaţa unui creştin
adevărat, a cărui credinţă s-a pogorît în adîncimile Evangheliei Mîntuitorului.
Oricît vifor de valuri şi furtuni ar scorni diavolul, în marea vieţii noastre, ea nu se tulbură pînă
cînd avem o credinţă înfiptă în adîncimile Evangheliei Mîntuitorului. Creştinii de azi sînt o mare ce
n-are linişte, tocmai fiindcă nu trăiesc o viaţă adîncă în Evanghelia Mîntuitorului. Ştiţi de cine se
teme mai mult diavolul? De cel ce vrea să sufere şi ştie să sufere!
 O viaţă ce biruie suferinţele şi ispitele, aceasta e viaţa cea adevărat creştinească. Despre această
viaţă zice ap. Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strîmtorarea,
sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?... Căci sînt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii sau stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de
acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici altă făptură nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 8, 35-39).
Suferinţa şi răbdarea duc la biruinţă.
Îmi aduc aminte de un doctor care spunea că la spital a avut o femeie care suferea cumplit, dar
era veşnic voioasă şi lăuda pe Dumnezeu. Cînd a întrebat-o cum poate fi aşa, femeia a răspuns:
Credinţa cea adevărată în necazuri de acestea se lămureşte...
... Domnul a ales vasele cele slabe, să facă de ocară pe cele tari... Fiind atacată greu de oftică,
doctorii i-au dat femeii drumul, să moară acasă. Însă peste trei zile femeia s-a ridicat deplin
sănătoasă...
Iată un Iov din zilele noastre! Credinţa cea adevărată face şi azi minuni. Ferice de cel ce rabdă
ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor
ce-L iubesc (Iacov 1, 12). De altcum, ca şi faţă de Iov, ispita satanei are şi ea un hotar pe care
nu-l poate trece, iar noi avem darul şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a birui. Nu v-a ajuns nici o
ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu care este Credincios, nu va
îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din
ea, ca să puteţi răbda
(1 Cor. 10, 13). Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici
(2 Petru 2, 9).

Suferinţă, credinţă, biruinţă

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă

Iar tu te luptă şi suferă... Zice într-un loc ap. Pavel (2 Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere
între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa
însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mîntuitorului îşi are locul ei, un loc
foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mîntuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa.
Să nu uităm că Mîntuitorul a fost înainte de toate un Miel - Mielul lui Dumnezeu - care a biruit prin
răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mîntuitorul, jumătate vorbesc
despre suferinţele ce le vor avea cei fericiţi... Fericiţi sînt cei ce plîng... fericiţi sînt cei prigoniţi din
pricina neprihănirii... fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni... fericiţi veţi fi cînd vă
vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre voi... (Matei 5, 1-12; Luca 6, 20-
23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă.
Voi spune aici pe scurt că sînt patru feluri de suferinţe:
1 - Întîia dată e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a
Tatălui ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sînt şi necazurile vremurilor
noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2 - A doua oară este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă
a fost aceea a lui Iov din Biblie.
3 - A treia oară e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre.
În foc se curăţă aurul; în focul necazurilor şi încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o
astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif din Biblie şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de
suferinţă trec toţi cei care apucă pe calea mîntuirii sufleteşti. Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă,
- zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul
cînd Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi
din şcoala suferinţelor.
O, ce minunată este suferinţa şi roadele ei în viaţa creştinească! Astronomii spun că dacă n-ar fi
lăsat Dumnezeu noaptea, n-am cunoaşte cerul: n-am cunoaşte cerul înstelat, n-am cunoaşte cea mai
minunată oglindă a puterii lui Dumnezeu: Universul cu luminile şi cu minunile lui.
Dacă n-ar fi fost noaptea, n-am cunoaşte deplin puterea şi mărirea lui Dumnezeu. Aşa şi în
lumea cea sufletească: dacă n-ar fi noaptea suferinţelor, n-am cunoaşte deplin puterea şi darul lui
Dumnezeu, n-am cunoaşte deplin încrederea şi alipirea noastră de Dumnezeu. Ne lăudăm în
suferinţe - zice ap. Pavel - pentru că suferinţa lucrează răbdare, iar răbdarea biruinţă (Rom. 5, 3-
4; Iacov 2, 12). Suferinţa ne ţine strîns legaţi de Dumnezeu, ne apropie mereu de Dumnezeu,
ne ajută să-L aflăm cu adevărat pe Dumnezeu şi mîntuirea sufletului nostru. În acest înţeles cere
Mîntuitorul să ne purtăm zi de zi crucea suferinţelor.
Eu nu mă ruşinez să spun că am aflat cu adevărat pe Mîntuitorul numai după ce El a pus pe
umerii vieţii mele o cruce grea de suferinţă. Eu nu mă ruşinez să spun că mă rog şi azi Domnului să
lase această cruce pe umerii mei ca nu cumva, uşurîndu-mă de apăsul ei, să pierd iarăşi calea
mîntuirii.
4 - A patra oară este suferinţa şi prigoana pentru Mîntuitorul şi Evanghelia lui Isus. Mîntuitorul
a spus apriat că toţi cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. În lume veţi avea
necazuri, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea
(Ioan 16, 33). Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni... dacă pe Mine M-a urît, şi
pe voi vă vor urî... şi veţi fi urîţi de toţi pentru Numele Meu
(Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 25). Ap. Pavel a spus şi mai apriat acest lucru în
cuvintele: Şi toţi care voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi. Căci vouă vi s-a
dat harul - zice ap. Pavel - nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El (Filip. 1, 29).
E lucru dovedit că îndată ce se apucă cineva să trăiască o viaţă după Evanghelie, încep după el
hulele şi batjocurile şi fel de fel de necazuri. Oare de ce?
Întîia dată pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Pînă cînd omul
petrece în fărădelegi are linişte. Diavolul doarme liniştit ştiindu-l cîştigat de partea sa. Dar îndată ce
omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate rezervele şi
meşteşugurile lui să nu-şi piardă credinciosul. Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie: De cînd am
intrat în Oaste nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după
ieşirea din biserică nu mă duc cu ei la crîşmă şi nu mai am tabac să le dau ţigări...
Adică, vedeţi, pînă cînd omul a băut şi a fumat în rînd cu oamenii, a avut linişte, dar odată ce s-
a lăsat de aceste rele, a pierdut liniştea.
Cel ce se hotărăşte la o viaţă nouă va avea mult de suferit din partea celor păcătoşi. De ce?
Pentru că viaţa celui credincios este ca o oglindă curată în care necredinciosul îşi vede păcatele sale
şi murdăria sa.
De aceea cei necredincioşi nu pot suferi pe cei credincioşi.
Însă noi să nu ne speriem de nici o suferinţă şi de nici o prigoană. Să ne gîndim că suferinţele şi
prigoanele vin tocmai pentru curăţirea şi întărirea credinţei noastre. Un creştin adevărat e acela care
ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să
sufere. Mîntuitorul nu vă lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată
tocmai pe vreme de încercare, de suferinţă şi prigoană. În acest înţeles zice ap. Pavel: Am plăcere în
slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strîmtorări pentru Hristos, căci cînd sînt slab, atunci sînt
tare... În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9-10).
Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească.
Această bucurie o aveau şi o simţeau creştinii cei dintîi, despre care într-un loc zice Scriptura că
după o bătaie cu nuiele, au plecat bucurîndu-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru
Numele Domnului Isus Hristos (Fap. Ap. 5, 40-41). Dar pe lîngă această mulţumire
sufletească, suferinţele ajută şi la răspîndirea Evangheliei lui Hristos. Puterea de răbdare şi de
suferinţă a unui creştin adevărat este o predică, este doar cea mai grăitoare predică despre puterea
Evangheliei. Evanghelia s-a răspîndit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi de suferinţă pe care
le-au ştiut arăta creştinii cei dintîi.
O, ce predică minunată! O, ce examen minunat este răbdarea şi suferinţa pentru Hristos, şi
sufletul nostru! Cîţi însă cunosc această predică? Cîţi însă reuşesc să treacă cu bine peste acest
examen?

Să creştem în Domnul

Cuvînt înainte:

Cărticica de faţă cuprinde o vorbire ce s-a rostit în adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin
tipografia Oastei o trimitem acum şi în lumea ostaşilor de prin ţară.
Ostaşii Domnului şi toţi creştinii care aşteaptă Împărăţia lui Dumnezeu vor afla în cărticica
aceasta învăţături de mare preţ despre cum trebuie să creştem în Domnul. Un semn al cunoaşterii
noastre de ostaşi trebuie să fie creşterea noastră cea duhovnicească. An de an şi zi de zi să creştem
în Domnul pentru ca văzîndu-ne alţii cum creştem în cele bune să capete şi ei îndemn de a intra în
fronturile mîntuirii sufleteşti.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei ce vor citi şi răspîndi şi această
mică solie.

Sibiu, la 15 martie 1932 Preot Iosif Trifa.

Să creştem în Domnul

Să creştem în toate privinţele pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.
Ca să nu mai fim copii plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice învăţătură... , ci credincioşi
adevărului în dragoste, să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul Hristos
(Efes. 4, 13-16).

Ce cuvinte scumpe sînt acestea pentru noi şi mîntuirea scumpului nostru suflet! O minunată
asemănare este aici: Hristos este pus în mijlocul nostru ca un om mare, cu statură deplină iar noi
stăm în jurul lui ca nişte copii ce trebuie să creştem pînă vom ajunge la înălţimea Lui.
Un pictor a surprins această asemănare în preafrumoasa icoană de alături. Isus Se vede în
icoana aceasta ca un om mare, iar cei din jurul Lui în creştere. Unii sînt prunci mici, alţii mai mari,
alţii şi mai mari; cu toţii tînjind să ajungă la înălţimea staturii lui Isus Hristos.
O, ce mare taină este taina mîntuirii sufleteşti! O, şi cum îşi închipuie cei ma mulţi oameni că
pot dobîndi mîntuirea cu fel de fel de nimicuri! A fi un creştin adevărat şi a dobîndi mîntuirea
sufletului înseamnă, preaiubiţii mei fraţi, să creştem neîncetat în cele duhovniceşti. Întocmai
precum am crescut trupeşte, aşa trebuie să creştem şi duhovniceşte. Cînd ne uităm peste fotografiile
noastre personale, ne vedem cum am crescut an de an. Întrebarea este însă: oare am crescut noi şi în
cele sufleteşti? Ori în cele sufleteşti am rămas tot nişte copii slabi şi neajutoraţi?
O, cîţi oameni au crescut mari cu trupul dar au rămas prunci răi cu duhul! E plină creştinătatea
de astfel de oameni. Sărmanii! Îi vezi cum se clatină ca pruncii în cele sufleteşti. Îi vezi cum cad la
fiecare pas doborîţi de vîntul ispitelor. Mîntuirea sufletului e însoţită, iubiţii mei, de porunca: să
creştem în cele duhovniceşti. Şi e însoţită de întrebarea: cum să creştem în cele duhovniceşti?
Răspunsul e simplu: ca să creştem în cele duhovniceşti, ne trebuie mîncare duhovnicească. Nimeni
nu poate creşte fără să mănînce. Aşa e şi cu creşterea cea duhovnicească. Iar mîncare
duhovnicească, slavă Domnului, este destulă şi se poate afla fără nici o greutate şi cheltuială.
Mîncare duhovnicească ne îmbie în primul rînd Biserica cu tainele şi învăţăturile ei. Aici ni se
dă mîncarea mîncărurilor duhovniceşti: Preacurat Trupul şi Preasfînt Sîngele Domnului. O altă
mîncare neapărat necesară pentru creşterea noastră cea duhovnicească este rugăciunea adevărată.
Cine nu se ştie ruga cu putere, nu poate creşte în cele duhovniceşti.
Biblia este, de asemenea, o minunată şi neîntrecută mîncare duhovnicească. Biblia este o
minunată cămară cerească plină cu hrană sufletească din care poate lua oricine. Aşa a voit
Dumnezeu ca Biblia să aibă mîncare duhovnicească pentru toţi. Să aibă mîncare şi mai uşoară şi
mai grea. Pentru cei începători, pentru copiii care încep a creşte în cele duhovniceşti, Biblia are
lapte şi mîncare uşoară. Iar pentru cei mai mari, ea are şi mîncare mai grea. Oricine se hrăneşte
regulat cu mîncarea cea minunată din Biblie, îl vezi cu ochii cum creşte în Domnul.
Dacă Oastea Domnului a făcut vreo izbîndă în ţara aceasta, apoi izbînda e tocmai aceasta că a
pus Biblia în mîna poporului şi prin această Biblie a împărţit prin ţară pîinea vieţii printre cei
flămînzi după Cuvîntul lui Dumnezeu. Eu am văzut cu ochii mei oameni care au intrat în Oastea
Domnului abia silabisind şi peste puţină vreme citeau şi vorbeau din Biblie de parcă ar fi umblat la
teologie. Cartea aceasta este Cartea lui Dumnezeu şi ea face şi azi minuni mari în viaţa celor ce o
citesc cu credinţă şi se hrănesc regulat cu cuvintele ei.
Cărţile şi foile religioase sînt şi ele o hrană duhovnicească de mare însemnătate. De zece ani eu
îmi topesc mereu viaţa în truda şi munca de a alimenta, de a hrăni prin cărţi şi prin foaia Oastea
Domnului pe cei ce-au pornit pe calea mîntuirii. Pierd foarte mult acei care se lipsesc de această
hrană pregătită cu mari jertfe.
Mai sînt ele şi alte mîncări duhovniceşti, dar să ştiţi iubiţii mei un lucru: creşterea cea
duhovnicească este condiţionată de o cerinţă care se ridică mai presus de toate. E legată de creşterea
noastră în cunoştinţa Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos - cum zice ap. Petru (2 Petru
3, 18).
Cunoaşterea lui Isus Hristos este măsura creşterii noastre, pentru că Dumnezeu a voit ca toată
plinătatea să locuiască în El (Col. 1, 9). În El locuieşte toată plinătatea lui Dumnezeu (Col.
2, 9). În El sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei
(Col. 2, 3). Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi: Înţelepciune, Dreptate, Sfinţenie şi
Răscumpărare (1 Cor. 1, 30).
Numai cine a intrat în cunoştinţa Domnului Hristos poate creşte în cele duhovniceşti. Numai
cine a intrat în această cunoştinţă poate ajunge la taina tainelor: la taina răscumpărării noastre prin
Scump Sîngele Lui.
Cine n-a intrat în cunoştinţele Domnului şi cine n-a ajuns prin această cunoştinţă la picioarele
Crucii - nu poate creşte în cele duhovniceşti. De aceea zice ap. Ioan: Cine are pe Fiul, are viaţă; cine
n-ar pe Fiul, n-are viaţă (1 Ioan 5, 12). Cine cunoaşte pe Fiul, cunoaşte pe Tatăl; cine nu
cunoaşte pe Fiul, nu cunoaşte pe Tatăl. De aceea îndeamnă ap. Pavel pe fraţii lui atît de stăruitor:
Mă rog lui Dumnezeu să vă dea un duh de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea lui Isus Hristos
(Efes. 1, 17). Să creştem în toate privinţele pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a
cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu... ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos (Efes. 4, 13-
16). Să ne ţinem strîns de Capul (Isus Hristos) din care tot trupul hrănit şi bine închegat, cu ajutorul
încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu (Col. 2, 19).
Acest îndemn el repetă şi ap. Petru: Şi ca nişte prunci născuţi de curînd, să doriţi laptele
duhovnicesc şi curat pentru ca să creşteţi spre mîntuire (1 Petru 2, 2). Voi deci, preaiubiţilor,
creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos
(2 Petru 3, 18).
Tu, fratele meu, poţi face multe, multe pentru sufletul tău. Toate acestea nu ajută mîntuirea şi nu
îţi aduc mîntuirea pînă nu intri în cunoştinţa lui Isus Hristos şi nu ajungi la picioarele Crucii Sale.
Nu se poate tăgădui adevărul: creştinismul de azi a dat un fel de faliment, iar falimentul a venit
deoarece creştinismul de azi a ajuns un creştinism fără Hristos; lipseşte din el cunoaşterea lui
Hristos. Cuvintele cu care Evanghelia de ziua de Paşti vestesc venirea lui Isus în lume, stau şi azi în
picioare. A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce
cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 11-12).
Mie mi se aduce vina că vorbesc prea puţin de sfînta biserică şi sfintele taine. Da, e adevărat.
De zece ani de zile eu vorbesc mai mult despre cunoaşterea Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus
Hristos, şi pînă voi închide ochii şi mi se va închide graiul, tot despre ea voi vorbi mereu pentru că
fără această cunoaştere nici biserica în care slujesc, nici tainele pe care le administrez nu au puterea
pe care ar trebui s-o aibă.
 Cunoaşterea cea adevărată a lui Isus Hristos este temeiul mîntuirii noastre. Fără această
cunoaştere omul nu poate cunoaşte cu adevărat nici biserica şi nu poate folosi cu folos nici tainele
ei.
Falimentul creştinismului este o biserică fără Hristos, iar culmea falimentului este o taină fără
Hristos.
În cartea mea Mai lîngă Domnul meu, am arătat cîteva pilde cutremurătoare despre ce
înseamnă, de exemplu, sfînta Împărtăşire fără cunoaşterea lui Hristos (în predica Eu sînt Pîinea
Vieţii).
Dar cînd fiii bisericii în care slujesc Îl cunosc cu adevărat pe Isus Cel Răstignit, acolo e Biserica
cea vie care lucrează şi face adevărate minuni. Cunoaşterea lui Hristos ne duce apoi şi la altă
condiţie a creşterii şi mîntuirii noastre sufleteşti. Ne duce la smerenie, la umilinţă.
Cunoaşterea cea adevărată a lui Isus Hristos trebuie să facă din tine cel mai smerit şi umil om
din lume. Ca să creşti în Domnul trebuie mai întîi să te micşorezi pe tine însuţi, după pilda Celui ce
S-a smerit pînă la moarte de Cruce. Să ne aducem neîncetat aminte de pilda sfîntului Ioan
Botezătorul, care în clipa cînd L-a aflat pe Domnul, a rostit mult grăitoarele cuvinte: Trebuie ca El
să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 30). Din ce te vei smeri mai mult, vei cunoaşte mai
mult. Dar creşterea duhovnicească mai are o condiţie pe care trebuie să o spun de la început: ca să
poţi creşte trebuie mai întîi să te naşti. Tot aşa şi în cele duhovniceşti. Ca să poţi creşte în Domnul,
trebuie mai întîi să te naşti din nou, iar această naştere, preaiubiţii mei fraţi, este ruperea totală cu
lumea, cu duhul acestei lumi; predarea vieţii noastră în întregime Domnului şi începerea unei vieţi
noi cu El. Această naştere este schimbarea din temelie, ce s-a făcut în casa lui Zacheu şi în casa şi
sufletul tuturor pierduţilor care L-au primit cu adevărat pe Domnul. Fără acest început, fără acest
hotar de viaţă nouă, toate sforţările noastre spre mîntuire sînt zadarnice.
De cînd eram copil îmi aduc aminte de nişte ouă la care le venise vremea să iese puii din ele.
Ouăle erau în casă şi vedeam cum ies rînd pe rînd puii din ele. Dar dintr-un ou puiul nu putea ieşi.
Se zbătea să iasă. Oul se mişca cu puiul prin casă şi noi, copiii, rîdeam. Puiul din ou era viu. Dădea
semne de viaţă dar îi lipsea încă viaţa cea adevărată, fiind închis în găoacea oului.
Aşa e şi creştinul care vrea să se mîntuie fără să iasă din lume. Năzuinţele lui sînt bune. Dă
semne de viaţă duhovnicească, dar pînă nu iese din găoacea lumii, totul e încă în zadar. N-are încă
viaţa cea adevărată şi nu poate creşte în Domnul. Numai cînd iese din găocile lumii, numai atunci
vede strălucirea Dumnezeirii. Abia atunci vede nebunia şi pierzarea în care a trăit. Abia atunci
devine un om nou şi începe să crească în Domnul.
Eu mă gîndesc chiar la mine şi la viaţa mea. Mulţi, mulţi ani am fost şi eu un om complet
lumesc. Chiar ca preot la ţară eram într-o măsură un om lumesc. Duminică dimineaţa slujeam la
altarul Domnului iar după amiază mă distram pe la cîrciumă. Trăiam şi eu în judecata nebună că sînt
preot numai cînd stau îmbrăcat în hainele de slujbă, încolo sînt şi eu un om ce trebuie să-şi trăiască
viaţa. Această cumplită judecată - care, din păcate, se întîlneşte frecvent şi azi - mă împărţise în
două: în omul cel de la altar şi în celălalt de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era
pusă să locuiască împreună cu întunericul.
Slăvit să fie Domnul să nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început
să mă trezesc la o viaţă nouă. Eram însă numai în găoace. Dădeam semne de viaţă, dar eram încă
din lume (Ioan 15, 19).
Eu simt că am început a creşte de cînd am fost la Ierusalim. Bunul Dumnezeu m-a învrednicit
să cercetez locurile sfinte pe unde a umblat şi a învăţat Scumpul nostru Mîntuitor. Am plîns pe locul
unde Domnul S-a răstignit pentru mine şi păcatele mele. Cu lacrimi fierbinţi am făcut în acest loc
făgăduinţa să-mi pun toată viaţa în slujba Lui, să mă jertfesc pentru El şi lucrul Lui, să trăiesc
numai pentru El şi lucrul Lui.
Pe locul unde a stat înfiptă Crucea răstignirii, am făcut un fel de hotărîre, un fel de legămînt
pentru o viaţă nouă. Am făcut acest legămînt cu rugăciunea:
Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor, Tu ştii că am adus aici o hotărîre. Am adus hotărîrea să
trăiesc o viaţă cu Tine, să trăiesc o viaţă numai pentru Tine, să mă jertfesc pentru Tine şi lucrul Tău.
Am adus aici această hotărîre, să o întăresc cu Sîngele Tău, căci fără acest sigiliu hotărîrea mea n-
are nici o putere. Eu depun aici în faţa Crucii Tale hotărîrea mea şi mă rog cu lacrimi fierbinţi
pentru pecetea Sîngelui Tău. Eu stau sub braţele Crucii Tale Doamne, să picure peste mine neîncetat
Sîngele iertării şi împăcării mele cu Dumnezeu. Spală cu Sîngele Tău trecutul meu cel păcătos şi
dă-mi şi putere să încep o viaţă nouă. Dă-mi lacrimi, o Isuse al meu, să mă plîng pe mine şi păcatele
mele. Şi dă-mi putere o Hristoase al meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca de acum înainte să
nu mai trăiesc eu, ci Tu Doamne să trăieşti în mine (Gal. 2, 2)... să nu mai fiu al meu, ci să fiu
al Tău, să fiu cu totul al Tău, să fiu numai al Tău căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ atît de mare!
(1 Cor. 2, 23; 6, 19).
Începînd cu acest legămînt, cu această predare Domnului, eu simt că am început a creşte.
Departe de mine gîndul că aş avea înălţimea cerută. Stăruiesc însă în legămîntul de la Ierusalim. De
cîte ori satana şi lumea îmi pun în faţă ispita şi păcatul, Duhul Sfînt îmi aduce aminte de legămîntul
de la Ierusalim.
Am făcut această mărturisire personală, iubiţii mei, ca să vă atrag atenţia asupra legămîntului
Oastei. Oastea Domnului este un legămînt de cea mai mare însemnătate pentru viaţa şi creşterea
noastră în Domnul. Clipa cea mai hotărîtoare din viaţa unui suflet care intră în Oastea Domnului,
trebuie să fie acest legămînt.
Legămîntul nostru trebuie să fie un hotar de viaţă nouă, un început de viaţă nouă, un început de
creştere în Domnul. Legămîntul cu care intră cineva în Oastea Domnului este, trebuie să fie, ziua
naşterii lui celei duhovniceşti. Începînd cu această zi a naşterii, ostaşul trebuie să crească mereu în
Domnul.
Aşadar, creşterea cea duhovnicească cere multe, multe lucruri de seamă. Ce lucru dureros este
să vezi creştini care îşi închipuie că pot creşte în cele duhovniceşti cu cîteva cruci aruncate cu grabă
seara şi dimineaţa şi cu cîte un Tatăl nostru spus la repezeală!
Ap. Pavel spune că omul nostru cel dintîi este din pămînt, iar omul al doilea este din cer (1
Cor. 15, 47). Ce dureros este să vezi cum oamenii dau totul pentru omul cel din pămînt, iar
pentru cel din cer dau bucatele cele mai slabe, ca oarecînd Cain din Biblie.
Dar, dimpotrivă, ce bucurie e să vezi pe cei ce cresc în Domnul. Să-i vezi cu ochii cum cresc
duhovniceşte. Eu mă bucur nespus iubiţii mei, că şi voi aţi crescut văzînd cu ochii. Pe mulţi dintre
voi v-am văzut crescînd sub ochii mei. Eraţi nişte prunci slabi şi azi umblaţi ca nişte oameni mari în
căile Domnului.
Fratele meu! Mîntuirea sufletului îţi pune întrebarea: cît eşti tu de mare în Domnul? Tu poate
eşti încă un copil slab şi neajutorat. Dar nu dispera. Apropie-te de Domnul, predă-te Lui neîncetat şi
El îţi va ajuta să umbli şi să creşti.
Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi
îl cheamă în braţele sale. Îi întinde braţele pentru ca să aibă copilul îndrăzneală a păşi.
Aşa face şi Domnul cu cei născuţi din nou; cu cei ce o rup cu lumea şi cu păcatele. Îi învaţă să
păşească. Îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti. Iar cînd cad, Domnul îi ridică în braţele
Sale.
O, a cădea, a greşi este lucru omenesc; dar e mare deosebire între a cădea plîngînd în braţele
Domnului şi a cădea rîzînd în braţele diavolului. Un ostaş cade în braţele Lui şi cu ajutorul Lui
iarăşi se ridică şi iarăşi păşeşte înainte pînă ce a crescut peste vîrsta căderilor şi a învăţat a umbla în
căile Domnului.
Şi-apoi, iubiţii mei, să nu uităm o datorie. Dacă Domnul Dumnezeu ne-a ajutat să creştem în El,
apoi să-i ajutăm şi noi pe alţii să crească.
Aici vă rog însă să fiţi atenţi asupra unui lucru. Cei mai mulţi oameni n-au poftă de mîncare
duhovnicească. Atunci cînd omul e bolnav, n-are poftă de mîncare, îi e greaţă de mîncare. Aşa e şi
cu cel bolnav în patimi şi păcate. El n-are poftă de mîncare duhovnicească. Nu poate suferi
mîncarea cea duhovnicească.
Şi atunci ce e de făcut? Ceea c ene învaţă ap. Pavel: să ne apropiem de astfel de bolnavi cu
mîncare uşoară, cu lapte (1 Cor. 3, 2). A te apropia de ei cu carne, cu mîncare prea grea, e o
greşeală. Să ne apropiem de ei cu mîncare uşoară şi să ne rugăm neîncetat Domnului, Doctorului
nostru Cel ceresc, să le redea sănătatea pierdută.
 Iubiţii mei fraţi, sînt aproape zece ani de cînd mă ostenesc mereu şi mă jertfesc să dau hrană
duhovnicească celor intraţi în Oastea Domnului. Mă topesc mereu în rîvna de a vă da mîncare fie cu
cuvîntul, fie cu foaia, fie cu cărţile Oastei. Şi mă bucur, iubiţii mei, văzînd că n-am alergat şi nu m-
am ostenit în zadar (Filip. 2, 15-16). Pentru ostenelile şi jertfele mele, creşterea voastră cea
duhovnicească este mîngîierea mea şi bucuria mea.
Mă uit peste voi, fraţii de aici, şi mă uit cu ochii cei duhovniceşti peste fraţii din toată ţara şi mă
bucur văzînd cum aţi crescut şi creşteţi mereu în Domnul. Mă bucur că n-aţi stat pe loc şi vă rog să
nu staţi, căci, mai mult ca oriunde, aici stă în picioare regula: cine stă pe loc, dă înapoi. Cine nu
creşte, descreşte. Să creştem în Domnul!
Doamne Isuse, ajută-ne să putem creşte în toate privinţele, ca să nu mai fim nişte copii slabi,
purtaţi încoace şi încolo de vînturile ispitelor. Ajută-ne Doamne să putem creşte mereu pînă vom
ajunge toţi la unirea credinţei şi la bogăţia cunoştinţei Tale. Iar cînd cădem, fie-Ţi milă, Isuse
Bunule, şi ca pe nişte copii ai Tăi, ridică-ne iar în braţele Tale. Întăreşte-ne mereu, să creştem în
toate privinţele, pînă vom ajunge toţi la statura d eom mare, la înălţimea staturii plinătăţii Tale.
Amin.

Priviţi la păsările cerului

Cuvînt înainte:

Poporul nostru plugar este un mare iubitor de natură; iubeşte codrul, cîmpia, apele, lumina, etc.
Dar duhovniceşte cunoaşte prea puţin această biserică măreaţă a lui Dumnezeu. Căci şi natura este o
măreaţă biserică a lui Dumnezeu. Eu de cîte ori intru într-o pădure, am fiorul intrării în biserică;
într-o măreaţă biserică, unde păsările fac slujbă de neîncetată slavă lui Dumnezeu. Şi unde se pot
auzi predici tot atît de minunate ca cele din Biblie.
Cărticica de faţă cuprinde o astfel de predică. Cuprinde predica cu păsările cerului, pe care ne-a
lăsat-o Mîntuitorul. În direcţia aceasta avem şi o carte mai mare: Predici pe urma plugului, ce va
ieşi cînd Domnul ne va da dar şi putere să o putem tipări.
Prin tipografia Oastei tipărim a 2-a oară această cărticică şi o trimitem la fronturile Oastei să
facă şi ea slujbă bineplăcută lui Dumnezeu.

Geoagiu, Sanatoriu, 1 iulie 1934 - Iosif Trifa, preot, redactorul foii Oastea
Domnului.

Predica păsărilor

Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în
grînare; şi totuşi, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît
ele? (Matei 6, 26).

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos. Ce cuvinte scumpe sînt
acestea! Ce predică minunată este aceasta: o predică pe care o putem vedea pe tot locul şi în toată
vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.
Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era şi lumea păsărilor (sanatoriul din
Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor şi a suferinţelor, am văzut mai îndeaproape cît de adevărate sînt
cuvintele Mîntuitorului, de mai sus. Păsările cerului ne sînt o predică în multe privinţe. Întîi ele ne
predică despre cum grijeşte Tatăl ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strînge mîncare şi totuşi ele
îşi au zilnic hrana lor, atît vara cît şi iarna. Tatăl ceresc Se îngrijeşte şi iarna de hrana lor şi Se
îngrijeşte într-un chip minunat.
Eram în toamnă tîrziu la sanatoriu. O vrăbioară mică şi slabă dădea tîrcoale în jurul ferestrei
mele. Probabil era şi bolnavă. Înfăţişarea ei o arăta ca atare.
Sărmana, mi-am zis în mine! Oare cum va ieşi din iarnă această păsărică mică şi slabă? Păsărica
venea regulat în fiecare dimineaţă la fereastra mea. Am observat că ciugulea pe cojile unor nuci
aruncate pe fereastră. Văzînd acest lucru, am luat o nucă, am spart-o şi i-am aruncat-o drept hrană.
În cealaltă zi tot aşa. Şi de atunci în fiecare dimineaţă şi seară ea venea la fereastră să-i arunc porţia
de nucă şi pîine. Porţia mea de nucă era pîinea ei de toate zilele.
Aşa a mers toată iarna, şi sosind primăvara, şi-a luat rămas bun de la mine, apucînd calea
pădurii şi-a cîmpiilor, unde găsea hrană bogată.
Ce întîmplare plină de învăţătură! Pentru o păsărică mică şi slabă, iată, Domnul Dumnezeu S-a
îngrijit să-i trimită un salvator, un mîntuitor, în persoana mea. Şi pentru noi, cele mai alese făpturi
ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa? Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît
păsările? Ba da, numai că noi n-avem destulă credinţă. Eu mă gîndesc chiar la mine. Zăcînd şi eu
bolnav, mă gîndeam: oare păsărica pe care Domnul a salvat-o prin mine, nu-mi este şi mie o predică
să am mai multă credinţă şi încredere în Domnul şi Mîntuitorul meu?
Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi (1
Petru 5, 7).
Ce solie dulce, dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.
Aruncă asupra Domnului grija ta şi El te va hrăni. Dumnezeu are grijă de mine! Ce încredinţare
dulce! Cîţi însă o trăiesc?

Cîntările păsărilor

Dar păsările cerului ne sînt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cîntările lor.
Tatăl ceresc Se îngrijeşte de ele, dar în schimb şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cîntările lor.
Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cîntecele de slavă ale păsărilor.
Păsările îşi fac regulat cîntările şi rugăciunile lor. În pădurea de la Geoagiu ascultam în fiecare
dimineaţă cîntarea lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după hrană, păsările îşi fac Utrenia.
Răsună pădurea de slujba lor de dimineaţă.
Şi seara tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac Vecernia lor. Răsună pădurea de slujba lor
de seară.
Şi de aceea păsările nu duc lipsă de nimic. Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa pînă seara şi
totuşi ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu privim la păsările cerului.
Creştinii cei dintîi priveau la păsările cerului. Erau şi ei în fiecare zi în biserică, lăudînd pe
Dumnezeu (Fap. Ap. 2, 46), de aceea nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă - şi un mare
dar era peste toţi (Fap. Ap. 4, 33-34).
Însă creştinii de azi nu mai privesc la păsările cerului. În cîte locuri se strîng creştinii de azi în
fiecare dimineaţă la biserică să se roage? Cîte biserici şi cîte case răsună zilnic de cîntările şi
rugăciunile noastre de slavă lui Dumnezeu?

De ce cîntă păsările?

Nu odată învăţaţii care cercetează viaţa păsărilor şi-au pus întrebarea: de ce cîntă păsările?
Răspunsurile şi părerile lor au fost şi cînd diferite. La o regulă generală nu s-a putut ajunge.
Singura părere în care s-au întîlnit cu toţii este că păsările cîntă fără să aibă nevoie de nimic, fără să
ceară nimic prin cîntările lor.
Noi ducem mai departe răspunsul învăţaţilor şi zicem: păsările cîntă pentru slava lui Dumnezeu.
Este în firea lor să-L laude neîncetat pe Dumnezeu.
Ce predică, ce lecţie usturătoare ne sînt şi în privinţa aceasta păsările cerului! Ele cîntă fără să
aibă nevoie de nimic. Ele cîntă pentru slava lui Dumnezeu.
Dintre toate vieţuitoarele pămîntului parcă nici unele nu folosesc atît de mult cîntecul de slavă
lui Dumnezeu, ca păsările cerului. Oriunde sînt două-trei păsărele, ele înfiripează un ciripit de
cîntare, ele înalţă un cîntec de slavă lui Dumnezeu.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Un creştin adevărat ar trebui să petreacă neîncetat în cîntări de
slavă lui Dumnezeu. Oriunde ne-am întîlni două-trei suflete, ar trebui să înălţăm rugăciune şi
cîntare de slavă lui Dumnezeu. Dar noi am uitat tocmai lucrul acesta: am uitat rugăciunea şi cîntarea
de slavă lui Dumnezeu. Noi cîntăm numai cînd avem nevoie de ceva, cînd ne trebuie ceva.
Rugăciunile noastre de regulă sînt un fel de cerşetorie. Noi cîntăm de regulă numai pe timpul
bolilor, al încercărilor şi necazurilor; cînd ne merge bine, cîntăm prin crîşme.
Într-o primăvară am văzut în ţarina unui sat mulţime mare de popor în frunte cu preoţii şi cu
prapuri. Tot poporul stătea în genunchi şi se ruga. Ce lucru frumos era acesta!... Numai că avea şi o
mică umbră. Se făcea rugăciune pentru ploaie. Poporul ieşise la rugăciune, cum s-ar zice, silit şi
biciuit de urgia secetei. Era aici o cîntare frumoasă, numai că în dosul ei stătea necazul, seceta.

Pasărea în colivie

Am vorbit cu un crescător de canari - păsări ce cîntă în colivie. Îmi spunea lucruri interesante.
La naştere canarii sînt şi ei un fel de vrăbii care nu cîntă. Pentru a-i îndemna să cînte, li se face o
colivie închisă cu totul din trei părţi, deschisă numai într-o parte. Băgat şi izolat în această colivie
întunecoasă, canarul începe să cînte. Din ce se încăpăţînează să nu cînte, i se micşorează lumina.
Sînt păsări care nu cîntă decît închise în colivie.
Cam de specia aceasta sîntem şi noi. Noi cîntăm de regulă numai închişi în colivie - numai pe
timp de necaz şi încercări.
Mă gîndesc la mine. În sanatoriul de la Geoagiu am stat şi eu ca închis într-un fel de colivie.
Acasă aveam şase ferestre la casă şi lărgămînt destul. Aici am stat închis într-o cameră mică, cu o
singură fereastră spre pădure. Domnul Dumnezeu m-a închis şi pe mine într-un fel de colivie, să mă
învăţ a cînta mai bine:
Simţindu-mă singur, să cînt singurel: mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.

În colivia din Geoagiu şi Davos

Slăvit să fie Domnul că m-a băgat în colivie să mă învăţ a cînta. O, ce cîntări noi am învăţat în
colivia de la Geoagiu! Şi la Davos, în Elveţia, tot aşa. (Am zăcut opt luni şi într-un sanatoriu din
Elveţia, la Davos). Doar că colivia de la Davos a fost şi mai întunecoasă: pe lîngă suferinţă, mai
avea şi întunericul străinătăţii.
Slăvit să fie Domnul că m-a ţinut în aceste colivii! Căci niciodată n-am cîntat aşa frumos ca în
coliviile acestea. Poate niciodată nu m-am rugat cu atîta duh şi putere ca închis în aceste colivii. Şi
totuşi - ascultînd pe fereastră în pădurea de la Geoagiu şi Davos cîntările păsărilor - mă ruşinam...
Eu cîntam din colivie, ele cîntau din libertate. Eu Îl slăveam pe Domnul după ce m-a închis în
colivie; ele Îl slăveau din libertate.
Uitaţi-vă la păsările cerului... ah ce predică plină de fior şi de răspundere văd eu azi în aceste
cuvintele ale Mîntuitorului.
 Priveghetoarea orbită

Cine nu cunoaşte cîntecul cel fermecător, de priveghetoare? Ce minunat cîntă privighetoarea!

Dar ea nu cîntă decît noaptea, sau cel mult pe înserate, cînd a slăbit lumina.
În colivie i se împuţinează lumina, ca să cînte cît mai mult. Ba s-au aflat unii amatori de păsări
cîntătoare care au mers mai departe. Au trecut într-o barbarie. Au stricat ochişorii cei negri ai
privighetorii: au orbit-o, pentru ca - simţind-se într-o veşnică noapte - să cînte şi ziua, să cînte
necurmat.
E desigur o mare barbarie aceasta. În Anglia, un astfel de amator a fost pedepsit cu închisoarea
şi cu pedeapsa dispreţului public.
Ca privighetoarea - aşa e şi omul cu viaţa lui cea duhovnicească. De regulă omul cîntă numai
noaptea. Cîntă numai în noaptea încercărilor şi suferinţelor. Cînd se lasă noaptea încercărilor, atunci
începe şi omul să cînte: se roagă, vorbeşte cu cerul, plînge cu lacrimi de căinţă.
Noaptea încercărilor, noaptea suferinţelor este o noapte tainică şi binecuvîntată. Ea face din noi
nişte privighetori cîntătoare.
Noi nu trebuie să ne speriem de încercări. Noi ar trebui să cîntăm şi ziua, dar de regulă cîntăm
numai noaptea. De aceea încercările şi suferinţele nu ne strică. Dimpotrivă, ne ajută.
Eu mă gîndesc la mine şi la viaţa mea. De treizeci de ani trăiesc în noaptea încercărilor şi
suferinţelor. Viaţa mea se petrece într-o veşnică noapte. Dar e o noapte binecuvîntată aceasta. În
această noapte am învăţat să cînt. Din această noapte a ieşit Oastea Domnului. Din această noapte
au ieşit cîntările Oastei.
O Doamne, eu Te rog ţine-mă pînă la sfîrşit în această noapte, să cînt mereu şi să-i învăţ şi pe pe
alţii să-Ţi cînte Ţie.
Eu dau slavă lui Dumnezeu că au început să cînte păsările şi pe pămîntul ţării mele. Precum aşa
de frumos spunea fr. Tudusciuc în poezia Pasăre măiastră:

Pasăre măiastră, scumpă păsărea,

bucură-te soro, nu mai suspina.
Căci, ziua şi noaptea tot cîntînd mereu,
ai trezit pe alţii pentru Dumnezeu.

Azi atîtea păsări din întinsul ţării

ţi-au imitat cîntul - cîntul deşteptării,
azi din mii de piepturi se-nalţă duios
o cîntare sfîntă, la Domnul Hristos.

Scumpe păsărele care v-aţi trezit

şi cîntaţi acuma lui Isus Iubit,
rogu-vă din suflet, păsărele bune,
înălţaţi la ceruri caldă rugăciune.

Păsările călătoare

Chiar şi cocostîrcul îşi cunoaşte vremea pe cer, turtureaua, rîndunica şi cocorul îşi păzesc
vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului (Ier. 8, 7).
Ce minune mare este şi viaţa păsărilor călătoare (rîndunelele, cocostîrcii, cocorii, etc.)! Ce
minune mare este călătoria lor!
Cînd vine toamna, cînd se-apropie iarna, le vezi numai cum se strîng cete-cete şi îşi iau zborul
spre alte lumi, spre alte ţări, unde nu este iarnă. Şi fac o călătorie lungă, lungă, de mii şi mii de
kilometri.
Şi iarăşi cînd soseşte primăvara, sosesc şi păsările călătoare. Ce lucru minunat! Fiecare pasăre
călătoare îşi află ţara ei, îşi află cuibul ei!
 Ce minune mare este şi aici! Fără hărţi şi fără compasuri, păsările călătoare fac o călătorie de
zeci de mii de kilometri şi se întorc exact de unde au plecat.
Cine le-a învăţat să facă aceste călătorii? Cine le spune că soseşte iarna şi trebuie să plece? Şi
cine le spune că a sosit primăvara şi trebuie să se întoarcă? Dumnezeu - Făcătorul lor. Dumnezeu le-
a dat darul de a-şi cunoaşte vremea venirii lor şi ele îşi păzesc acest dar.
Prin glasul Bibliei, Domnul Dumnezeu a făcut o predică din viaţa păsărilor călătoare şi a pus-o
în faţa poporului iudeu, zicîndu-i: Uitaţi-vă, pînă şi păsările călătoare îşi cunosc vremea venirii lor,
dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului!
Aceasta este însă o predică ce ne mustră şi pe noi. Păsările călătoare sînt o predică tot atît de
aspră şi pentru creştinii de azi, ca şi pentru iudeii de odinioară.
Ce lucru dureros se vede şi azi în lume! Păsările ascultă rînduielile ce le au de la Dumnezeu, dar
omul - cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu - nu vrea să asculte chemările ce le are şi el de la El.
Omul este făcut ca un străin şi călător în această lume. Străini şi călători sîntem pe acest pămînt
(Evrei 11, 13). Omul e făcut să n-aibă odihnă pînă nu se va întoarce iar la Domnul. Omul e
făcut să se pregătească mereu de călătoria veşniciei.
Însă vai, omul nu cunoaşte acest glas al Domnului, nu-l aude şi nu-l ascultă. Păsările cunosc
glasul Făcătorului, dar omul nu. Păsările îşi cunosc vremea lor, dar omul nu. Iată, acum este vremea
potrivită, iată acum este ziua mîntuirii - strigă Scriptura
(2 Cor. 6, 2) - dar omul nu cunoaşte acest timp. Nu cunoaşte nici timpul cercetării (Luca
19, 42), şi nu vrea să audă nici chemarea mîntuirii. Vai ce osîndă teribilă este aceasta! Fereşte-ne
Doamne, de o astfel de osîndă!
O Dumnezeule, fie ca măcar de la păsările călătoare să învăţ că şi eu sînt un străin şi călător în
această lume. Ca mîine va sosi toamna şi va trebui să plec şi eu într-o altă lume unde nu mai sînt
ierni şi necazuri.
Fie ca măcar de la aceste păsări să învăţ a-mi cunoaşte vremea şi a Te cunoaşte pe Tine,
Doamne, şi chemarea Ta cea scumpă şi sfîntă.

Rîndunica şi puişorii ei

Uitaţi-vă la cuibul rîndunelelor. Ce minunată învăţătură sufletească veţi afla şi aici!

Rîndunica îşi creşte repede puii şi se pregăteşte de zborul cel mare din toamnă. Hrănindu-şi
puişorii, parcă le zice: Siliţi-vă dragii mamei să creşteţi repede, căci noi n-avem aici casă stătătoare.
La toamnă noi trebuie să zburăm de-aici într-o altă lume.
- Cum mamă dragă, noi nu vom rămînea aici? Cînd va veni frigul, noi vom zbura într-o altă
lume mai bună unde nu-i iarnă niciodată şi pomii sînt întruna tot verzi... Învăţaţi-vă dragii mei, să
zburaţi. Încercaţi-vă şi vă întăriţi mereu aripile, căci ca mîine va trebui să facem o cale lungă-
lungă...
Aşa e şi viaţa noastră. O pregătire pentru călătoria cea mare. Cînd vine toamna, cînd vine iarna
vieţii (moartea), noi trebuie să zburăm într-o altă lume minunată unde pomii înfloresc de 12 ori pe
an şi apele-s vii (Apoc. 22, 2). Viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru această călătorie.
Noi trebuie să creştem repede în cele sufleteşti
(2 Petru 3, 38). Noi trebuie să ne încercăm mereu aripile credinţei şi rugăciunii. Noi trebuie să
stăm totdeauna gata de zbor pentru calea şi călătoria cea lungă a veşniciei, căci noi sîntem străini şi
călători pe pămînt (Evrei 11, 31) şi n-avem aici casă stătătoare, ci aşteptăm pe cel al cărei
Meşter şi Ziditor este Dumnezeu (Evrei 11, 10). Însă, vai, cei mai mulţi creştini nici habar n-
au de aceste lucruri. Îi prinde toamna, îi prinde moartea fără aripi sufleteşti. De cînd eram prunc în
casă părintească îmi aduc aminte de un lucru duios. Cînd a sosit timpul să plece rîndunica de sub
streaşina casei noastre, un puişor n-a putut pleca. Din ceva pricină nu i se dezvoltaseră aripile.
Sărmanul! A trebuit să se despartă de mama lui şi de fraţii lui. Ce despărţire jalnică va fi fost
aceasta, cum va fi strigat în urma lor: Nu mă lăsaţi, luaţi-mă şi pe mine... Dar totul era în zadar. El
nu putea fi ajutat fiindcă nu avea aripi. Nouă ni s-a făcut milă de el. L-am luat în casă, l-am îngrijit
ca pe-un mic orfan, dar cînd a venit iarna, s-a stins. N-a putut suporta clima cea aspră de iarnă.
În chipul acesta vor fi şi cei pe care moartea îi va afla fără aripi sufleteşti. Ei vor vedea pe alţii
zburînd spre Ţara veşniciei... vor striga disperaţi în urma lor: Nu mă lăsaţi, luaţi-mă şi pe mine... dar
atunci totul va fi în zadar. Ei vor în pierzarea veşnică, pentru că nu şi-au cîştigat aripi sufleteşti.

Postul pitpalacului

Pitpalacul (prepeliţa), e pasărea holdelor de grîu. Trăieşte în holda de grîu. Pe vremea

secerişului, cînd are hrană din belşug, se îngraşă. E chiar atît de gras, încît abia zboară de ici colo.
Poate face numai zboruri scurte.
Ş totuşi cînd vine toamna, fiind şi el pasăre călătoare, pitpalacul zboară şi el mii de km. Cum
poate face asta? Îndată ce simte apropierea toamnei, se pune pe post; mănîncă numai grăunţe slabe
şi puţine. Şi slăbeşte. Astfel pe cînd soseşte vremea zborului, e o pasăre uşoară care poate face
călătoria cea lungă. Acelaşi lucru îl face şi cocorul.
Fratele Oprişan, tîlcuind acest post, scrie: Şi noi mergem către o ţară de primăvară veşnică.
Postul e făcut tocmai spre a ne înlesni călătoria spre cer. Zborul nostru într-acolo se face - ca şi al
pasărilor - tot cu două aripi: una a rugăciunii şi alta a postului. De ne vom lăsa pradă îmbuibării,
vom cădea sub greutatea lutului în marea moartă a vieţii. Fără post nu vom ajunge la limanul
mîntuirii. Asta înseamnă, după mărturisirea unui părinte duhovnicesc, sfînta absistenţă! Postire de
la ale mîncării şi ale băuturii care duc în ispită. Postire deplină, deci. Înfrînare de la ambiţii, de la
deşertăciuni, de la pofte, de la păcat! Nu sfîşierea hainei, ci sfîşierea inimii, ne cere Domnul pentru
a putea străbate drumul spre ţara primăverii noastre.

Libertatea piţigoiului

Îl cunoaşteţi, desigur. Piţigoiul e o pasăre mică. Are însă această pasăre şi însuşire mare pe care
cred că nu o cunoaşteţi.
Prindeţi un piţigoi, închideţi-l într-o colivie şi pîndiţi-l pe furiş să vedeţi ce face. Rece şi trist, îşi
înfige ghearele în gît şi stă aşa, covrig, nemişcat, pînă moare. Se sugrumă. Mai bine vrea să moară
decît să trăiască în robie. Ţine la libertate ca la viaţă. Şi-a pierdut libertatea - pentru el nu mai are
rost viaţa. O pasăre atît de mică ţine cu atîta îndîrjire la libertatea ei!
Ce pildă de mustrare şi de ruşine este aceasta pentru noi creştinii!
Scrie în Evanghelie că toţi cei ce fac păcatul sînt robi ai păcatului (Ioan 8, 34) - robi ai
diavolului. Un creştin stăpînit de patimă este un rob sufletesc şi trăieşte într-o robie sufletească.
Şi vai, e plină lumea de astfel de robi! Vorba robul lui Dumnezeu e o vorbă goală cu care
creştinul trăieşte în robia lui Faraon.
Şi omul nici habar n-are de această robie! Piţigoiul, o făptură atît de mică şi slabă, preferă să
moară decît să-şi piardă libertatea şi să trăiască în robie. Dar creştinul - cea mai aleasă făptură a lui
Dumnezeu - trăieşte liniştit în robia păcatului şi habar n-are că şi-a pierdut libertatea şi viaţa cea
duhovnicească!
Ce lucru grozav!

Pasărea paradisului

În ţările calde trăieşte aşa numita pasăre a paradisului, vestită pentru frumuseţea penelor ei.
Această pasăre are o însuşire deosebită: ea zboară totdeauna împotriva vînturilor şi a furtunilor.
Nu se lasă dusă de vînt ci zboară totdeauna contra lui.
Aşa e şi creştinul cel adevărat. El zboară contra vînturilor şi bîntuielilor acestei lumi. El nu se
lasă dus de vîntul ispitelor, ci zboară contra acestui vînt pierzător.
Şi mai are pasărea paradisului o însuşire deosebită: de cîte ori i se murdăresc mîndrele-i pene,
se retrage mîhnită, se ascunde şi nu se mai iveşte pînă nu i s-au curăţat penele ei de aur.
Ce bine-ar fi dacă am face şi noi aşa de cîte ori ne murdărim sufletul cu păcate!
 Aripile păsărilor

Ceea ce sînt aripile pentru păsări, aceea sînt rugăciunile pentru un creştin adevărat. Rugăciunea
cea adevărată ne dă aripi sufleteşti să ne ridicăm sufleteşte spre cer, spre Dumnezeu. Rugăciunea
este o putere tainică ce ne scoate din lume şi ne leagă de ceruri, cu veşnicia, cu Dumnezeu.
Pasărea nu zboară-ntruna, dar e gata oricînd de zburat. Un creştin adevărat e gata oricînd de
rugăciune. Nu se roagă numai la termen - seara şi dimineaţa - ci se roagă, cu gîndul şi cu vorba, în
toată vremea şi în tot locul. Viaţa lui e o viaţă de rugăciune.
Pentru o pasăre nu există o nenorocire mai mare decît să-şi piardă aripile. Cînd şi-a pierdut
aripile - şi-a pierdut viaţa. E întotdeauna în pericol de a fi omorîtă fie de oameni, fie de animale. Am
văzut odată o pasăre cu aripile frînte; repede s-a ivit un cîine şi a înfăşcat-o.
Aşa e şi un creştin ce şi-a pierdut aripile rugăciunii. Cîinele diavol îl prinde şi-l omoară cu
înlesnire.

Ciocîrlia

Ciocîrlia se înalţă în soare şi lumină, cîntînd. Aşa e şi creştinul adevărat. Simte o nevoie şi
plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi cîntării şi se înalţă cu ele spre cer, spre
Dumnezeu...
Ciocîrlia parcă se pierde în înălţarea ei spre soare, spre cer, spre lumină. În rugăciunea cea
adevărată sînt clipe binecuvîntate în care parcă am rupt-o cu pămîntul, cu lumea, în care parcă ne
pierdem în lumea şi lumina cea tainică a cerului.
Odată, ieşind la soare pe cîmp, am văzut nişte copii care prinseseră o pasăre şi legînd-o cu o aţă
subţire de picior, îi dăduseră drumul să zboare. Păsărica zbura fericită spre cer, spre înălţimile
cereşti, dar zborul ei ţinea numai atît cît ţinea aţa. Copiii o trăgeau înapoi. Dar cînd i-au dat drumul
a treia oară, aţa s-a rupt şi pasărea s-a pierdut în înălţimile cerului.
Aşa e şi cu noi. În firea noastră trebuie să fie înălţarea, zborul spre cele sufleteşti şi cereşti.
Lumea şi lutul de pe noi ne ţin încă legaţi de pămînt, dar va veni odată ceasul binecuvîntat cînd vom
scăpa şi de ultimele legături ale pămîntului.
Eu de cîte ori mă rog în duh şi cu duh, simt că numai o aţă subţire mă mai ţine legat de lume...
mă simt în înălţimile cele cereşti... aud parcă muzica cerului. O vino, ceas binecuvîntat cînd se va
rupe şi aţa aceasta şi vom scăpa cu totul la Tine, Doamne!
Alţii se îngrozesc de gîndul morţii: eu o aştept cu drag. Ea va tăia şi ultima aţă ce mă mai ţine
legat de lumea aceasta şi de lutul acesta mult pătimitor.

O rugăciune în pădure

Cît de minunate sînt o Doamne, toate lucrurile mîinilor Tale! Cît de minunată este şi această
pădure! Îmi aplec genunchii şi aici în faţa Ta, pentru că şi aici este o biserică a Ta; o biserică
măreaţă unde se face slujbă neîncetată pentru slava Ta... unde brazii freamătă veşnic un freamăt
ceresc, iar păsările Te slăvesc neîncetat prin cîntările lor.
Şi, o, ce predică minunată aud eu aici! Bradul, care creşte drept spre cer, parcă mă mustră
pentru strîmbăturile vieţii mele, iar păsările care Te slăvesc neîncetat şi de a căror hrană Te îngrijeşti
Tu, Doamne, parcă mă mustră pentru puţina mea credinţă, pentru veşnicele mele îngrijorări şi
alergări! Cîntările de slavă de care răsună pădurea aceasta parcă mă-ntreabă de ce eu, cea mai aleasă
făptură a Ta, sînt o făptură mută. De ce nu-Ţi cînt şi eu neîncetate întări şi rugăciuni de slavă Ţie? O
Doamne, Tu-mi grăieşti aici în pădure printr-un glas tot atît de puternic ca şi cel din Biblie.
O Doamne, dă-mi vieţii mele celei duhovniceşti ceva din fiorul cel tainic ce este în pădure; dă-
mi creşterea cea dreaptă a bradului; dă-mi din aerul curat ce este aici; dă-mi din cîntecul păsărilor,
dă-mi din izvoarele apelor limpezi... Toată viaţa mea să curgă spre Tine, spre marea Vieţii, aşa cum
izvoarele de aici curg năvalnic şi nu se opresc pînă la mare.
 Fă-mă şi pe mine Doamne, o păsărică ce n-are grijă de nimic, ce n-are nici o altă grijă decît să-
Ţi cînte neîncetat Ţie. Toată viaţa mea să fie un cîntec necurmat de slavă Ţie.
Fă o Doamne, din toţi ostaşii Tăi nişte nişte păsări cîntătoare. Oastea Ta să fie o tainică pădure
ce răsună veşnic de cîntecele noastre de slavă Ţie. Amin.

Sabia Duhului

Cuvînt de însoţire

Citesc această cărticică a scumpului nostru slăbănog şi simt ridicîndu-mi-se în mine aceeaşi
întrebare ce mi s-a ridicat ori de cîte ori am citit o carte sau un articol alcătuit de părintele Iosif: De
ce nişte lucruri aşa de obişnuite, scrise aşa de simplu, au totuşi ascunsă puterea de a răscoli sufletele
pînă în adînc?
Şi repede am aflat răspunsul la această întrebare.
Este tocmai Sabia Duhului Sfînt, despre care se vorbeşte în această cărticică.
Pe aceasta, ca ş pe toate celelalte, părintele Iosif le-a alcătuit şi le-a scris stînd smerit sub poala
Sfîntului Duh şi cu sufletul încărcat de dragoste pentru fraţii săi. Nimic pentru sine, ci totul pentru
cei care aveau nevoie de acest balsam vindecător.
Din lacrimi binecuvîntate ieşind, lacrimi alinătoare au adus altora.
Scriu aceste rînduri de însoţire pentru această cărticică dragă în clipe cînd suferinţa taie brazde
adînci în trupul sfîrtecat de boală al scumpului nostru trîmbiţaş de la Sibiu, cel care pe de-a-ntregul
şi din dragoste s-a jertfit pentru fraţii lui.
Cu nevrednicie îngenunchez şi ridic ochii spre cer, rugîndu-mă lui Dumnezeu să-i dea din nou
sănătate, ca iar să aşeze în fruntea rîndurilor luptătoare ale Oastei Domnului, această strajă de
onoare a scumpei noastre biserici strămoşeşti, pentru ca, biruind necontenit puterile întunericului,
să săvîrşim lupta cea bună, spre mîntuirea sufletelor noastre şi întru slava Sfintei Treimi, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Al. Lascarov-Moldoveanu.

Sabia Duhului

Cuvîntul lui Dumnezeu are multe asemănări în Biblie. Între acestea este şi asemănarea cu sabia.
Dumnezeiescul apostol Pavel, voind să arate puterea Cuvîntului biblic, l-a asemănat cu o sabie
ascuţită. Viu este Cuvîntul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri.
Minunată asemănare! Cu adevărat, Cuvîntul lui Dumnezeu este o sabie ascuţită foarte, iar sabia
aceasta are două tăişuri. Întîi, ea taie fără cruţare în păcate. Sabia Cuvîntului biblic nu cruţă pe
nimeni. Ea n-a cruţat nici pe aleşii Domnului. Ea a tăiat fără cruţare şi în păcatele lor. Cu ce sabie
ascuţită a tăiat, spre pildă, prorocul Natan în păcatul lui David!
Dar sabia Cuvîntului biblic are puterea nu numai de a tăia şi a răni. Ea are şi celălalt tăiş:
puterea de a tămădui.
A tăia în păcate este uşor. Şi omul are această putere. Orice om poate lua o sabie de mustrare cu
care să taie fără cruţare în păcatele de-aproapelui. Taie şi sabia aceasta, dar nu vindecă. Dimpotrivă,
măreşte rana. Taie rana şi o lasă deschisă. Am văzut un patron moralizînd pe ucenic. Tăia fără
cruţare în greşeala lui, dar în ochii ucenicului se vedea scăpărînd ura care cocea în sufletul lui. Sabia
patronului tăia fără folos. Tăia, agravînd rana. De regulă morala care se face acelor vinovaţi este o
astfel de sabie care măreşte rana.
Dar sabia Cuvîntului biblic nu face niciodată aşa. Ea nu taie niciodată numai cu un tăiş. Ea taie
totdeauna cu ambele tăişuri. Cu unul răneşte, cu celălalt vindecă. Eu rănesc şi Eu vindec, zice
Domnul (Osea 6, 1).
Sabia Cuvîntului biblic este cuţitul doctorului priceput care taie în rană numai atît cît trebuie.
Nici un milimetru mai mult. Iar după ce taie, îndată leagă rana, turnînd peste ea untdelemnul
mîngîierii şi al tămăduirii. Rana ce o face sabia Cuvîntului biblic este o rană binecuvîntată. Din ea
ţîşneşte sîngele lacrimilor, sîngele căinţei. După sabia cu care a tăiat Natan în păcatul lui David, a
ţîşnit psalmul 50: cea mai dulce şi binecuvîntată rugăciune de căinţă din cîte au răsunat şi vor
răsuna cîndva pe acest pămînt. După sabia cu care Cuvîntul lui Dumnezeu taie în inima şi în păcatul
nostru, ţîşneşte sîngele cel cald al lacrimilor de căinţă.
Aici vom spune că şi Oastea Domnului a lucrat cu sabia aceasta. N-am tăiat numai în păcate şi
fărădelegi, ci am picurat şi untdelemnul cel dulce şi tămăduitor. Predicile noastre cele vechi erau de
regulă moraliste. Ele tăiau numai în păcate, dar nu ungeau destul rana.
O, Ce sabie binecuvîntată este Cuvîntul lui Dumnezeu. Să o folosim şi noi, ostaşii Domnului.
Mai întîi pentru noi. Să o lăsăm să taie fără cruţare în păcatele noastre, în gîndurile noastre cele rele,
în inima noastră cea bolnavă. Să o lăsăm să ne rănească neîncetat pentru dragostea Domnului,
pentru lucrul Lui, pentru de-aproapele nostru. Să o lăsăm să taie fără cruţare fie şi în cea mai mică
bubă de păcat.
În casa unui frate ostaş am văzut pereţii plini de săbii ascuţite. Pe nişte table de hîrtie aninau ca
nişte săbii cuvinte biblice ca acestea: Ce va folosi omului de ar dobîndi toată lumea, şi îşi va pierde
sufletul său? (Luca 9, 25). Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu
(Iacov 4, 4). Căutaţi pe Domnul cîtă vreme Se poate găsi (Isaia 55, 6). Noi trebuie să
ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni
(Fap. Ap. 5, 29). Nu puteţi sluji la doi domni... Alegeţi astăzi cum vreţi să slujiţi: cît despre
mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului (Iosua 24, 15), etc, etc.
Aceste săgeţi - zicea ostaşul - sînt mai întîi pentru mine, să mă taie, de cîte ori voi uita
legămîntul meu de ostaş al Domnului. Şi, pe urmă ele sînt pentru cei care vor veni în casa mea.
Poate îi va săgeta şi pe ei vreuna dintre aceste săgeţi.
Să folosim apoi această sabie şi pentru rănirea altora. Să rănim neîncetat cu ea inimile, pentru
Domnul. Oriunde este o inimă bolnavă de păcate să o străpungem cu sabia Cuvîntului lui
Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul! În Oastea Domnului se mînuieşte azi cu destulă izbîndă sabia Cuvîntului
biblic. Avem luptători vrednici care poartă cu mare putere sabia aceasta. Cînd vorbeşte, spre pildă,
fratele Oprişan, toată lumea plînge. În mîna lui, sabia Cuvîntului totdeauna răneşte inimile şi
stropeşte sînge de lacrimi.
Mînuită de un credincios, sabia Cuvîntului totdeauna taie şi lasă urme. În schimb, poate fi
înarmat cineva cu toate ştiinţele - chiar şi cu cele teologice - sabia lui nu răneşte pe nimeni cîtă
vreme nu e îmbrăcat şi în armătura de la Efeseni cap. 6.
Oamenii simpli, dar credincioşi, taie în inimi cu sabia Cuvîntului, de rămîi uimit. La o adunare
culturală a Astrei, ţinută într-un sat din jud. Hunedoara, a vorbit poporului un conferenţiar cultural.
Era în postul Paştilor şi conferenţiarul a vorbit despre Patimile Domnului. A citit ceva chiar şi din
Sfînta Scriptură. Dar conferinţa lui n-a încălzit pe nimeni. Poporul stătea rece. S-a ridicat însă după
el un ostaş al Domnului, un om simplu, şi a citit şi el din Noul Testament despre răstignirea
Domnului. Şi tot poporul a început a plînge. De ce? Pentru că sabia era de data aceasta în mîna unui
credincios, în mîna unuia care el însuşi stropise mai întîi cu lacrimi paginile Sf, Scripturi.
Slăvit să fie Domnul! Oastea Lui a încins cu sabia Cuvîntului mii de oameni simpli din popor.
Cînd Oastea îşi va strînge la un loc misionarii laici, lumea va rămînea uimită de felul cum ştiu
aceştia mînui sabia Cuvîntului. În vreme ce săbiile ruginesc în teaca celor care, după pregătirea şi
meseria lor, sînt purtători de sabie - Oastea a înarmat atîţia oameni simpli.
Un caz penibil s-a petrecut într-o adunare de ostaşi. Unul, care de meseria sa era purtător de
sabie, nu putea scoate sabia din teacă. Nu ştia să caute în Biblie. Se trudea să afle cartea lui Rut şi n-
o putea afla. Ruginise sabia că n-o mai scosese din teacă demult, de cînd era la seminar.
Unul din meritele Oastei e şi acela că ea îndeamnă - sau chiar sileşte - pe cei ce sînt de meserie
purtători de sabie, să scoată sabia din teacă.
Să nu uităm însă niciodată un lucru: ca să putem răni cu sabia Cuvîntului trebuie să fim
îmbrăcaţi în toată armătura de la Efeseni cap. 6. Numai cine e complet echipat cu această armătură
poate face biruinţe cu sabia Cuvîntului. O predică fără această armătură, oricît de frumos şi
meşteşugit ar fi spusă, nu răneşte inimile. Dar ce prăpăd binecuvîntat face sabia Cuvîntului - spre
pildă - în mîna unui preot îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu de la Efeseni cap. 6! Din ce
sporeşte cineva în credinţă, în dragoste, în rugăciune şi celelalte haine şi arme - sabia Cuvîntului va
fi mai ascuţită în mîinile lui.
Să nu uităm că cele ce spuneau oamenii despre Domnul Isus, că: Niciodată om n-a grăit ca
Omul acesta (Ioan 7, 46), sînt în legătură cu cuvintele Lui: Cine Mă mustră pe Mine pentru
păcat? (Ioan 8, 46).
Din ce vom trăi o viaţă mai curată şi mai curăţată de păcat - sabia din mîna noastră va fi mai
tăietoare. O! Ce dar mare este sabia Cuvîntului biblic!

Cel ce n-are sabie să-şi cumpere!

Aceasta este porunca Mîntuitorului pentru orice creştin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atît mai
mult un ostaş al Domnului trebuie să fie încins cu această sabie.
Ap. Pavel a folosit asemănarea cu sabia pentru că atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă.
Noi vom zice deci că un ostaş al Domnului (cititor de carte), fără sabia Cuvîntului biblic este un
soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar putea avea un astfel de soldat?
Cînd eram în şcoala suferinţelor de la Geoagiu, m-a cercetat un frate ostaş care venea de
departe, de prin Moldova. Îmi spunea că umblă prin ţară să-şi cerceteze fraţii şi să vestească Oastea
Domnului. Ce bucurie pe mine!
Dar ce întristare, pe urmă, cînd am aflat ce fel de arme avea. Avea plină traista cu Epistolii
căzute din cer, Cele 12 vămi, o grămadă de Visuri şi alte cărţi înfricoşate.
(Toate acestea sînt cărţi apocrife, nerecunoscute din punct de vedere canonic de sinoadele bisericii.
Cărţile acestea au circulat în Evul Mediu şi mai circulă şi azi, avînd rolul de a întreţine un anumit
sentiment religios în unele medii şi de a moraliza pe credincioşi. A rămîne numai la ele şi a nu lua
contact printr-o lectură serioasă cu Biblia şi cu scrierile Sf. Părinţi, care ajută la înţelegerea
Biblie, înseamnă a rămîne în afara creştinismului autentic şi a cădea pradă unor învăţături
rătăcitoare - nota redacţiei).
De Biblie, nici vorbă, iar de cărţile Oastei abia dacă auzise.
- O dragul meu - i-am zis - crezi că poţi face ceva izbîndă cu astfel de arme? Întoarce-te acasă şi
te pune pe cititul Bibliei şi al cărţilor de la Oastea Domnului.
Zece ani de Oaste! Sosit-a vremea să ne trecem în revistă Oastea, să vedem cum sîntem
echipaţi. Căci cu ostaşi mulţi, dar neînarmaţi, tot n-am făcut nimic. Sosit-a vremea ca orice ostaş
adevărat să fie îmbrăcat şi să se îmbrace cu armătura de la Efeseni cap. 6. Sosit-a vremea să
scoatem puştile şi săbiile de lemn din fronturile noastre. Căci de aceste arme vrăjmaşul diavol nu se
înspăimîntă şi nu se teme. Văzut-aţi craii, pe la Crăciun, cum se răstesc şi îşi încrucişează săbiile?
Dar lumea zîmbeşte de lupta lor, pentru că săbiile lor sînt de lemn, hainele de hîrtie şi coifurile de
carton. Să ne păzim, ca nu cumva şi noi să devenim nişte astfel de crai cu săbii de lemn. Căci şi
aceasta este una din primejdiile de care trebuie ferită Oastea Domnului.
Zece ani de Oaste! Încingeţi sabia Cuvîntului biblic, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare luptător din
Oastea Domnului, care ştie carte, să aibă cel puţin Noul Testament cu psalmii. Aceasta este sabia cu
care un ostaş al Domnului trebuie să fie încins în toată vremea şi în tot locul. Aceasta este arma fără
de care un ostaş cititor nu poate fi un ostaş adevărat. Cu Noul Testament în buzunar şi în inimă,
iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare să ştie şi să înveţe a mînui această armă, după puterea lui.
Cel ce n-are sabie, să-şi vîndă haina şi să-şi cumpere - zicea Mîntuitorul
(Luca 22, 36). Dar pentru sabia aceasta nu e chiar de lipsă ca omul să-şi vîndă haina. Cu 40-50
de lei (atîta valora un Noul Testament în 1934), se poate cumpăra un Noul Testament cu psalmii. Iar
cînd şi cel mai sărac om poate afla şi da sute de lei la un an pentru tutun - trebuie să se afle şi 40-50
de lei pentru sabia Cuvîntului lui Dumnezeu.
O! Ce sabie minunată este aceasta! Cuvîntul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfînt
(Efes. 6, 17).
Ce numire potrivită! Aici este locul a se căuta şi explica puterea ce o are Cuvîntul lui
Dumnezeu. Prin El taie şi lucrează Duhul Sfînt. Prin Duhul Sfînt ne vin toate darurile cerului de
sus. Prin Duhul Sfînt vine şi puterea ce o are Cuvîntul lui Dumnezeu.
Cuvîntul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfînt; o sabie sfîntă şi binecuvîntată ce ni se dă în
dar. Fără sabia aceasta nu se pot purta lupte şi biruinţe de mîntuire sufletească.
Ce frumos spune acest adevăr o istorie din Biblie!
Iudeii, puţini şi neînarmaţi, erau strîmtoraţi din toate părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un
viteaz de-al lor, Iuda Macabeul, a început a încuraja poporul, zicînd: Nu vă temeţi! Am avut un vis
de la Dumnezeu... L-am văzut în vis pe Onia, cel ce fusese arhiereu, om bun, cuvios, cucernic; cu
mîinile întinse, se ruga pentru noi... După aceea, s-a arătat Ieremia prorocul, care şi-a întins dreapta
şi mi-a dat o sabie de aur, zicînd: Ia această sfîntă sabie, care este un dar de la Dumnezeu, prin care
vei surpa pe vrăjmaşi.
Şi ne spune Biblia că iudeii au biruit, aşteptînd de la Cel Atotputernic biruinţă şi ajutor. Au
biruit cu sabia cea de aur ce li se arătase din cer (2 Macabei cap. 15).
Ce istorie mult-spunătoare este aceasta pentru orice creştin luptător şi biruitor! Ce mult-
spunătoare este şi pentru noi, ostaşii Domnului! În lupta mîntuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă o
sfîntă sabie, care este Cuvîntul lui Dumnezeu. Cu această sabie se cîştigă luptele şi biruinţele
mîntuirii. Armele luptei noastre nu sînt omeneşti, ci puternice, de la Dumnezeu
(2 Cor. 10, 4). Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima ciocnire cu marele
vrăjmaş, căruia i s-a dat să facă război cu cei din seminţia femeii
(Apoc. 12, 17). Noi însă avem sabia Duhului Sfînt şi celelalte arme de la Efeseni cap. 6, care
ne asigură biruinţa.
O! Ce sabie sfîntă şi binecuvîntată este sabia Cuvîntului biblic, sabia Duhului Sfînt!
Viu este Cuvîntul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri;
pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţurile şi
gîndirile inimii (Evrei 4, 12). Aceasta este puterea Cuvîntului biblic. Sabia lui - sabia Duhului
Sfînt - pătrunde pînă la despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului celui nou de omul
cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis cu lumea şi cu păcatul. Cuvîntul lui Dumnezeu nu
suferă nici un fel de învoială şi de împăcare cu păcatul.
Într-o carte de teologie morală (Dr. Alex. Nic., Blaj), am citit că păcatul beţiei e împărţit în trei
clase, cam aşa: clasa primă e starea cînd omul e în curaj, în veselie, şi ăsta ar fi un păcat mai mic.
Clasa a doua, cînd omul e beat, dar totuşi se mai poate ţinea pe picioare şi are cunoştinţă de el. Iar
clasa a treia, cînd omul a căzut sub masă; iar păcatul e măsurat după aceste trei clase.
Cuvîntul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, oricît de mic ar fi, e păcat, e otravă ce
infectează sufletul. Cînd beatul e în veselie, de regulă, atunci înjură şi are chef de bătaie. Cînd a
ajuns sub masă nu mai poate face nimic.
Preotul T. Lazescu din Moldova, dezaprobînd mişcarea noastră contra dansurilor, dădea
următoarea regulă (în revista eparhială Cronica Romanului): Cel ce joacă, bine face; iar cel ce nu
joacă şi mai bine. Adică îi deschizi larg uşa păcatului şi pe urmă iar cauţi s-o închizi.
Cuvîntul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trînteşte uşa, El încuie uşa de tot în faţa
păcatului.
Păcatul e păcat, oricît de mare sau de mic ar fi. El trebuie distrus cu desăvîrşire. Şi sabia
Cuvîntului aceasta o face. Ea taie şi într-o bubă mică de păcat tot atît de necruţător ca într-o rană
veche şi grea. Ea taie pînă stîrpeşte răul cu totul. Viaţa creştinilor de azi e plină de atîtea păgînătăţi,
de atîtea datini urîte şi păgîneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat sabia Cuvîntului lui Dumnezeu să
taie fără cruţare în el.
De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte că am slujit odată într-o mică chilie din jud.
Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la o comandă, deodată îi
văzui pe toţi scoţînd din buzunare şi întinzînd, spre închinare şi gustare, cîte o sticlă de rachiu de
prune. Nu înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca tot
poporul să meargă la biserică cu rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul
trebuia să închine şi să guste din toate sticlele. În uşa bisericii se înfiripa o cîrciumă mică, ce
continua apoi pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate.
 Ăsta-i un obicei păgîn şi urît, - le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva.
Ascultaţi ce spune Scriptura: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor
(1 Cor. 10, 21). În sfînta biserică slujeam la paharul Domnului, iar acum cuvine-se oare să
închinăm la celelalte pahare?... În numele bisericii, în Numele Domnului, vă rog pe toţi lăsaţi-vă de
acest urît obicei! Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urîte!...
Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult
pentru încercarea de a-i strica datinile şi veniturile; o parte din rachiul închinat fiind al lui).
Şi iată aşa s-au înstăpînit în biserica noastră datinile cele păgîneşti (la botezuri, ospeţe cu beţii şi
jocuri, etc). Nu s-a lăsat ca sabia cea ascuţită a Cuvîntului biblic să taie fără cruţare în ele; să nu le
cruţe de la început. Cei ce trebuiau să taie au stat - şi stau şi azi - cu ochii închişi şi cu sabia în
teacă. S-au bucurat că datina aduce ceva cîştig, dar deficitul moral era şi este de mii de ori mai
mare.
Sabia Cuvîntului este cea de foc, a Duhului Sfînt. Ea nu suferă răul şi păcatul. Ea taie fără
cruţare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi
întuneric, între minciună şi adevăr.
O, ce dar mare este nouă Cuvîntul lui Dumnezeu! O ce armă sfîntă şi binecuvîntată ne este nouă
sabia Cuvîntului biblic! De aceea vom striga iar şi iar Cuvintele Mîntuitorului: Cine n-are sabie, să-
şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să
lucreze cu ea, să taie cu ea.
Şi le-a zis lor Moise: Aşa zice Domnul: Fiecare din voi să se încingă cu sabia şi fiecare să
junghie pe fratele său, pe prietenul său şi pe ruda sa (Exod 32, 27). Aceasta era o sabie
pedepsitoare. Însă noi să încingem săbiile cele binecuvîntate ale Cuvîntului biblic. Săbiile cele care
taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia Cuvîntului biblic şi să tăiem cu ea mai întîi în noi înşine;
în păcatele noastre. Să tăiem apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei ce sînt în casa
noastră; pe cei ce sînt în casă cu noi şi pe cei ce sînt afară de casa noastră; pe cei care sînt în sat cu
noi şi pe cei care sînt în afară de satul nostru. Tăiaţi pe tot locul cu sabia Cuvîntului, pentru ca să
curgă în toate părţile sîngele lacrimilor căinţei pentru păcat.
Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia Cuvîntului viu nu curge
numai sînge de lacrimi, ci ţîşneşte şi împotrivire, îndîrjire, prigoană. În atîtea şi atîtea locuri,
oamenii vor încerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mînă. Dar un ostaş al Domnului nu se sperie. El
luptă, avînd conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă.
Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin de multe ori şi din greşeala luptătorilor, că nu
poartă bine sabia Cuvîntului. Sînt şi în fronturile noastre luptători care fac greşeli. Taie cu sabia
Cuvîntului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un tăiş al săbiei: tăişul mustrării
păcatului. Chiar personal am văzut cazuri cînd ostaşii mai înrăiţi au tăbărît deodată cu sabia
mustrării peste cei care nu se putuseră încă dezbăra de unele patimi. Urmarea a fost că cei răniţi s-
au îndîrjit şi n-au mai venit la Oaste. În loc de cîştig, pagubă.
Cînd mînuieşti sabia Cuvîntului, trebuie să ai răbdare, tact şi, mai presus de toate, dragoste.
Sabia Cuvîntului să fie totdeauna agerită în dragostea noastră. Fără dragoste nici cu sabia
Cuvîntului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mîna noastră, sabia Cuvîntului să aibă
totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numa cu tăişul
mustrării încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă. Cu tăişul acesta lucrează, de regulă, sectarii. Ei nu ştiu
altceva decît să critice, să taie mereu în scăderile altora (în ale lor însă ba). De aceea în mîna lor
sabia Cuvîntului îndîrjeşte, în loc să cîştige. De aceea nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala
aceasta.
De-a pururi pildă să ne fie şi aici Marele nostru Învăţător. Isus Mîntuitorul nu mustra pe cei
păcătoşi care doreau mîntuirea. Mustra, de regulă, numai pe cei care făţiş se împotriveau Duhului
Sfînt: pe fariseii şi cărturarii cei făţarnici. Chiar cînd folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era
mai multă dragoste decît mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceasta se poate
vedea atît de bine în mustrările blînde pe care Isus le făcea apostolilor.
De încheiere vom spune: sabia Cuvîntului biblic este o sabie sfîntă şi binecuvîntată. Ea taie şi
vindecă. Ea pătrunde pînă la prăsele în omul nostru cel vechi. Ea singură poate junghia pe omul
nostru cel vechi din nou.
Ferice de cei care primesc tăieturile acestei săbii! Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alţii! Dar
vai celor care se poartă cu nepăsare şi cu ură faţă de ea. Vai de cei ce urăsc Cuvîntul lui Dumnezeu!
Vai de cei care prigonesc Cuvîntul lui Dumnezeu! Vai de cei care umblă să rupă sabia Cuvîntului!
Ei se vor întîlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată.
Şi, cînd m-am întors, am văzut pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină
lungă pînă la picioare şi încins la piept cu brîu de aur... Ochii Lui erau ca para focului... şi glasul
Lui, ca vuietul unor ape mari. În mîna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită
cu două tăişuri (Apoc. 1, 12-16).
Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvîntul lui Dumnezeu cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii
pedepsitoare. Toţi cei care dispreţuiesc Cuvîntul lui Dumnezeu şi se poartă cu nepăsare faţă de El şi
de chemările Lui, cunoaşte-vor în Ziua Judecăţii judecata Mîntuitorului. Pe cel ce nu primeşte
cuvintele Mele, are cine să-l osîndească: Cuvîntul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osîndi în Ziua de
apoi (Ioan 12, 48).

Candela Cuvîntului biblic

O altă asemănare a Cuvîntului lui Dumnezeu din Biblie e şi cea din psalmul 118: Făclie
picioarelor mele este Cuvîntul Tău şi lumină cărărilor mele.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi
lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborîtă din cer. Este o lumină coborîtă din cer, care luminează calea şi
călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergînd pe
drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfîntă care ne arată
neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină.
Întunericul nu o poate cuprinde. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o Lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina
Cuvîntului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre
lumină şi întuneric. Lumina Cuvîntului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare
pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească Noul Testament. El citea,
soţia asculta.
- Tu nevastă - a zis soţul, oprindu-se în loc - dacă e adevărat ce scrie aici, noi sîntem pierduţi.
Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre
păcat şi virtute. Dar Cuvîntului biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi
îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărîtoare, ce l-a hotărît la viaţă nouă.
Candela Cuvîntului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte pînă la mormînt şi ne trece şi
prin noaptea mormîntului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvîntul
lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vînt atît de tare şi nici o
noapte atît de mare să-ţi stingă această lumină.
Şi ştiinţa este o lumină; dar o lumină ce se stinge cînd ai avea mai mare lipsă de ea. Unul din
cei mai mari filozofi ai omenirii, germanul Schopenhauer, fiind odată greu bolnav, fu aflat de un
prieten al lui citind din Biblie.
- Cum se poate ca tu, prietene, cu cărţile tale de înaltă filozofie, să citeşti în cartea asta
învechită?
- Pentru că - răspunse filozoful - am băgat de seamă că filozofia mea la timp de durere nu e de
folos cu nimic; nu mă poate ajuta cu nimic. Ea nu-mi poate da ceea ce îmi dă cartea aceasta.
Şi ştiinţa e o lumină, şi cultura e o lumină, dar dacă această lumină nu purcede şi ea din izvorul
cel adevărat, din lumina Evangheliei, ea nu preţuieşte nimic.
Sînt atîţia şi atîţia oameni învăţaţi care trăiesc în cel mai grozav întuneric sufletesc. O lumină ce
n-are în ea şi lumina credinţei e o lumină ce arată calea cea largă ce duce spre iad.
Un vestit scriitor englez, Oscar Wilde, apucînd pe calea fiului pierdut, ajunse în temniţă. Aici a
citit Biblia, i s-a luminat viaţa şi a ieşit din temniţă un om nou. Mulţumesc lui Dumnezeu, zice el, că
m-a trimis în întunericul temniţei, ca să aflu Lumina vieţii.
Dragă cititorule, ai tu în casa ta şi în viaţa ta candela Cuvîntului biblic? Este Cuvîntul lui
Dumnezeu făclie picioarelor tale?
Ferice de tine dacă ai această lumină! Ferice de tine dacă la sfîrşitul vieţii tale vei putea zice cu
Iov: Candela Lui strălucea deasupra capului meu. Lumina Lui mă călăuzea în întuneric (Iov 29,
3). Ferice de tine dacă ai candela Cuvîntului biblic! Ea va străluci lîngă patul tău şi atunci cînd va
sosi noaptea cea mare (moartea) şi te va încredinţa despre făgăduinţele Mîntuitorului: Tot cel ce
crede în Mine nu va muri, ci va trece din moarte la viaţă şi din noapte la lumină!

Sudalma

Cuvînt înainte:

Sudalma este un păcat groaznic. Şi - durere - noi românii - îl avem pe tot locul. De la Nistru
pîn-la Tisa, înjurăturile răsună pe tot locul. Se poate spune că sudalma este un păcat naţional.
Dacă psalmistul spune într-un loc: Un popor nesocotit huleşte Numele Tău Doamne (Psalm
74, 18), apoi acel popor sîntem noi, românii, care hulim neîncetat Numele Domnului, prin
înjurăturile cele mai grozave. Poate şi pentru asta ne merge aşa cum ne merge.
Cu Oastea Domnului noi am pornit o aprigă luptă în contra acestui păcat. De 12 ani, luptăm cu
îndîrjire contra acestui păcat. Şi am scos mii şi mii de suflete din pieirea lui.
Cărticica de faţă pleacă prin ţară, să ajute şi mai mult această luptă. Ea pleacă să arate tuturor pe
tot locul, ce păcat groaznic este sudalma. Şi să cheme pe orice suflet să se lepede îndată de această
pieire. Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei ce o vor citi şi pe cei ce o
vor răspîndi, ajutîndu-i şi pe alţii să scape de acest păcat îngrozitor.

Sibiu, la 10 august 1935 Iosif Trifa, preot - redactorul foii Isus Biruitorul.

Ce păcat groaznic e sudalma

Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;
dar oricine va huli împotriva Duhului Sfînt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat
veşnic (Marcu 3, 28-29).
Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 16). Evanghelia este dragoste. Domnul Isus, a adus în
lume dragostea şi iertarea Tatălui ceresc. De sus, de pe Crucea Golgotei, Domnul Isus a umplut
lumea cu dragostea şi iertarea Lui.
Şi totuşi Mîntuitorul ne-a lăsat şi cuvintele grele şi pline de fior că sînt unele păcate pe care
Dumnezeu nu le iartă. Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti
oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfînt, nu va căpăta iertare în veac: ci
este vinovat de un păcat veşnic (Marcu 3, 28-29).
Groaznic trebuie să fie un astfel de păcat. Sînt pline Scripturile de datornici iertaţi, de Zachei
mîntuiţi, de fii rătăciţi, primiţi cu ospăţ şi alte multe pilde de dragoste şi iertare cerească. Mai mult
chiar şi decît atît: Isus a strigat şi de pe Cruce iertare pentru cei care băteau cuiele în mîinile şi
picioarele Sale.
Şi totuşi... Evanghelia ne spune sentinţa fioroasă că sînt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le
iartă.
Evanghelia ne spune că aceste păcate sînt cele săvîrşite împotriva Duhului Sfînt. S-a vorbit
mult, care anume ar fi aceste păcate grozave. Eu aş spune pe scurt: păcatul împotriva Duhului Sfînt
e păcatul model satana. E păcatul care seamănă cu păcatul căderii lui satana. Să vedem cum este
acest păcat.
Satana este un răsculat pe faţă împotriva lui Dumnezeu. El luptă pe faţă contra lui Dumnezeu.
Satana Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cunoaşte planurile Lui, cunoaşte puterea Lui; dar luptă împotriva
Lui din încăpăţînare, din răzvrătire, din ură.
Şi pe lîngă asta, păcatul model satana, mai are o latură. Mai are şi batjocura, hula împotriva lui
Dumnezeu. În ura lui, satana nu numai se împotriveşte lui Dumnezeu; ci Îl şi batjocoreşte pe
Dumnezeu, precum se spune şi la Apocalipsa, despre fiara cea mare, care şi- deschis gura şi a
început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu; să-I hulească Numele, locuinţa şi pe cei ce
locuiesc în cer (Apoc. 13, 6).
Aşa e şi păcatul împotriva Duhului Sfînt. E păcatul model satana. E păcatul răzvrătirii şi
împotrivirii făţişe împotriva lui Dumnezeu.
E păcatul încăpăţînării de bună voie. Şi pe lîngă asta, e păcatul hulelor şi batjocurilor împotriva
lui Dumnezeu.
Evanghelia ne arată pe nişte oameni care au trăit în acest fioros păcat. Sînt fariseii şi cărturarii
pe care îi mustra Mîntuitorul.
Fariseii şi cărturarii Îl cunoşteau pe Dumnezeu. Cunoşteau şi planurile Lui din Scripturi.
Cunoşteau şi tainele mîntuirii. Dar se împotriveau cu încăpăţînare contra împlinirii planurilor lui
Dumnezeu. Se împietriseră de bună voie şi luptau împotriva adevărului. Luptau împotriva lui
Dumnezeu, din încăpăţînare, din ură. Şi - ca satana - Îl batjocoreau pe Fiul lui Dumnezeu.
De aceea Mîntuitorul nu S-a ocupat cu mîntuirea fariseilor şi cărturarilor... Ei erau căzuţi în
păcatul care nu se iartă, în păcatul hulirii contra Duhului Sfînt. Ei erau trecuţi cu totul în tabăra lui
satana, în tabăra răzvrătiţilor pe faţă contra adevărului şi contra lui Dumnezeu.
În păcatul hulirii contra Duhului Sfînt au trăit fariseii şi cărturarii, şi după ei, toţi acei care au
călcat pe acelaşi drum de pierzare; toţi acei care s-au împotrivit şi se împotrivesc făţiş lui
Dumnezeu şi Îl batjocoresc. Acestora li-e refuzată iertarea nu numai fiindcă Dumnezeu nu le-o dă;
ci şi pentru că ei înşişi se leapădă cu totul de ea.
În acest grozav păcat intră şi sudalma, hula de cele sfinte. Suduitorul este şi el un trecut în
tabăra lui satana.
Sudalma are şi ea pecetea păcatului cel neiertat: hula, batjocura împotriva lui Dumnezeu.
Suduitorul este şi el - alături de satana - un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzuta-ţi pe
suduitorul de cele sfinte, cum în decursul fioroaselor sudălmi, parcă îşi ridică mîinile şi privirea spre
cer, ca şi cînd ar ameninţa pe cineva de acolo. El este, ca şi satana, un răsculat pe faţă, un hulitor pe
faţă împotriva lui Dumnezeu.
Ah, ce lucru groaznic şi fioros este sudalma! Gîndiţi-vă numai de aproape, la spurcăciunile ce le
scoate suduitorul din gura lui şi veţi înţelege de ce nu se iartă acest păcat!
Suduitorii de cele sfinte sînt în chipul oamenilor din Sodoma şi Gomora care - la uşa lui Lot -
umblau să desfrîneze cu doi îngeri (dar Dumnezeu i-a orbit).
În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii tîrăsc Numele Domnului Dumnezeu, Numele
Domnului Hristos, Numele Preacuratei Fecioare, sfintele Taine şi tot ce-i curat şi sfînt.
Şi încă ceva mai este care îngreuiază păcatul sudălmii.
Multe alte păcate le face omul silit de anumite împrejurări. Fură omul din lipsă; minte ca să
scape de ceva; lucră strîmb ca să cîştige ceva. Dar sudalma o face omul de bună voie, nesilit de
nimic, decît de duhul cel satanic al trufiei. Suduie omul de prea îngîmfat, de prea sănătos.
Dumnezeu i-a dat de toate, dar suduitorul a trecut cu aceste toate în tabăra lui satana şi de acolo
Îl înjură pe Tatăl lui, pe Dumnezeul lui, pe Binefăcătorul lui. Şi de aceea păcatul lui nu se iartă.
Suflete dragă care citeşti aceste rînduri! De cumva eşti şi tu cuprins de duhul cel rău al
sudălmilor - eu te rog, cu lacrimi în ochi, trezeşte-te, cutremură-te şi te înfricoşează. Ai făcut un
păcat neiertat. Dar printr-o zguduire de căinţă şi de lacrimi, tu mai poţi fi încă iertat şi mîntuit.
Tu n-ai ştiut încă anume ce păcat grozav este sudalma. Şi nimeni nu ţi-a spus lămurit acest
lucru. Această nepricepere e ceasul al 12-lea, e ceasul tîlharului, care-ţi îmbie încă o scăpare, o
ultimă scăpare.
Foloseşte iubitul meu, foloseşte această ultimă scăpare. Aflînd acum ce păcat înfricoşat ai
săvîrşit, prăbuşeşte-te la pămînt, cu lacrimi amare de căinţă. Plînge-ţi cu amar nebunia pe care ai
făcut-o. Plînge-ţi o viaţă întreagă grozavul păcat şi te lasă îndată de el - şi pentru totdeauna.
Nu mai întîrzia nici o clipă, iubitul meu, ci părăseşte îndată tabăra lui satana, tabăra hulitorilor
de Dumnezeu. Şi apucă iar dragostea lui Dumnezeu, pe care ai batjocorit-o. Apucă cu putere şi
strînge cu putere Crucea lui Isus Cel Răstignit, care te va împăca iarăşi cu Tatăl Cel ceresc. Şi te va
trece iarăşi în tabăra copiilor lui Dumnezeu.
Vino, iubitul nostru, vino în tabăra noastră, în tabăra Oastei ca să scapi de acest păcat îngrozitor.

Ce zice Biblia despre sudalmă?

A jura nu-ţi învăţa gura ta - zice înţeleptul Sirah - şi a numi pe Cel Sfînt, nu te obişnui. Căci
precum sluga care deseori se cercetează, multe bătăi ia, aşa şi cel ce jură şi pururea numeşte pe Cel
Sfînt, de păcat nu se va curăţi.
... Şi nu se va depărta de casa lui biciul... se va umplea de rele casa lui
(Sirah 23, 8-12). Omul care se obişnuieşte cu cuvinte de sudalmă, în toate zilele vieţii sale, nu
se va înţelepţi (Sirah 23, 19).
Din gura omului iese îndreptarea sau osînda (Matei 12, 37), binecuvîntarea sau blestemul
(Deut. 11, 26), dulceaţa sau otrava (Iacov 3, 10), moartea sau viaţa noastră (Deut. 30,
19).

Sudalma în Vechiul Testament

- se pedepsea cu moartea. Suduitorul era omorît cu pietre -

În Vechiul Testament, sudalma era socotită ca un păcat greu, care vatămă a treia poruncă din
Decalog. Însuşi Domnul Dumnezeu a lăsat, contra acestui păcat, porunca a treia care zice:
Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul, nu va lăsa nepedepsit pe
cel ce va lua în deşert Numele Lui (Exod 20, 7).
Sudalma era socotită ca un păcat grozav, care cerea pedeapsa lui Dumnezeu. Iar această
pedeapsă a hotărît-o Însuşi Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Biblia:
Fiul unei femei israelite şi al unui egiptean, venind în mijlocul copiilor lui Israel, s-a certat în
tabără cu un bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu. Atunci
l-au adus la Moise. L-au aruncat în temniţă pînă va spune Moise ce va porunci Domnul. Domnul a
vorbit lui Moise şi a zis: Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mîinile
pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre...
Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: oricine va blestema pe Dumnezeul lui, îşi va lua
pedeapsa pentru păcatele lui.
Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea; toată adunarea să-l ucidă cu
pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele Domnului Dumnezeu (Levitic
24, 10-16).
Iată o dovadă biblică despre grozăvia sudălmii. Acest păcat e atît de îngrozitor încît Însuşi
Domnul Dumnezeu, a rînduit contra lui moartea, omorîrea publică cu pietre... În Vechiul Testament,
suduitorul se pedepsea cu o moarte înfricoşată.
Judecata asta înfricoşată era o lege rînduită şi lăsată de Însuşi Dumnezeu. O vedem dăinuind şi
pe timpul regilor (1 Regi 21, 10). Şi ea dăinuieşte şi azi. E adevărat că azi pe suduitor nu-l mai
omoară nimenea cu pietre, dar se omoară el însuşi (şi moartea asta e mai înfricoşată decît cea
trupească). Căci Fiul lui Dumnezeu a spus lămurit, că toate păcatele se vor ierta oamenilor, dar
păcatul acesta care huleşte pe Dumnezeu şi pe Duhul Sfînt, nu se va ierta (Marcu 3, 28).
O! Nenorociţilor suduitori! Gîndiţi-vă neîncetat la tovarăşii voştri cei omorîţi cu pietre din
Vechiul Testament. Sub pietrele acelea sînteţi şi voi.
Lepădaţi-vă îndată şi fugiţi de această groaznică pieire!
 Sudalma în Noul Testament

În Noul Testament nu se aminteşte cu numele păcatul sudălmii, pentru că pe atunci acest păcat
nu era în forma cum e azi. Să fi fost şi atunci înjurăturile de azi - apoi ar fi pline Evangheliile şi
Apostolele cu arătarea şi osîndirea acestei nebunii.
A rămas însă şi în Noul Testament osînda legii Vechiului Testament, pentru că cel care blestema
Numele lui Iehova. Adevărat că el nu mai era omorît cu pietre dar era omorît sufleteşte cu
înfricoşata pedeapsă de la Marcu 3, 28, unde a spus Mîntuitorul că cel care grăieşte hulă cînd
Duhului Sfînt - şi aici e sudalma - acela nu are iertare în veac. Acela a murit încă din viaţa aceasta.
Şi pe lîngă asta, Mîntuitorul a mai lăsat în Noul Testament un cuvînt de osîndă pentru sudalmă.
E locul de la Matei 12, 36, unde Mîntuitorul a spus că despre orice cuvînt nesocotit pe care îl scoate
din gura lui, omul va da seamă în Ziua Judecăţii.
Între cuvintele nesocotite pe care omul le scoate din gura lui, e desigur şi sudalma. E mai ales
sudalma. Căci dacă în Ziua Judecăţii ni se va cere seamă şi despre banii cei mărunţi, despre leii şi
bănuţii vorbele mărunte - apoi, cu atît mai vîrtos ni se va cere seamă despre sutele şi miile
sudălmilor şi înjurăturilor.
Vai de nesocotitul şi nebunul care scoate înjurăturile din gura lui. Cum îşi va da seamă de ele în
Ziua cea mare a Judecăţii?

Sudalma de cele sfinte

Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrîneze cu doi îngeri.
Aşa fac şi suduitorii de cele sfinte

Cînd îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, cu vestea că Dumnezeu
vrea să pedepsească Sodoma şi Gomora - ne spune Biblia că bărbaţii din Sodoma, au alergat să
desfrîneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrîni, au înconjurat casa, strigînd pe Lot: Unde sînt
oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară să ne împreunăm cu ei. Iar cînd Lot i-a oprit,
desfrînaţii l-au împins pe Lot cu sila şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii i-au
lovit cu orbie, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa
(Genesa 19, 1-12).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrîneze cu doi îngeri coborîţi din cer. Ce grozăvie! Ce
nebunie!...
Da, exact aceeaşi nebunie o fac şi suduitorii de cele sfinte. Ba încă una şi mai mare. Căci
ascultaţi numai ce fel de desfrînări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile
lor cele spurcate, suduitorii Îl tîrăsc pe Însuşi Dumnezeu, tîrăsc Numele Domnului Hristos, numele
Preacuratei, sfintele Taine şi tot ce e mare şi sfînt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din
Sodoma. Pe Viaţa Mea - zice Domnul - Sodoma şi Gomora, n-a făcut ceea ce faceţi voi suduitorilor
(Ezechiel 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitaţi-vă la orbii din chipul de alături. Voi sînteţi aceşti orbi, căci pe voi v-
a orbit satana să nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră. Focul şi
pucioasa pieirii veşnice, va deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea tîrziu, prea tîrziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoşată, este o nebunie fără seamăn. Este cu adevărat
păcatul despre care a zis Mîntuitorul: că nu va fi iertat în veci. Vor fi iertaţi numai cei care se trezesc
îndată, înfricoşaţi din această pierzare şi plîngîndu-şi amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociţi! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de acest păcat înfricoşat...
Sudalma de necaz

Şi cînd îi va fi foame, se va mînia şi va huli pe Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi, fie că va ridica
ochii în sus, fie că se va uita spre pămînt, iată, nu va fi decît necaz, negură, nevoie neagră şi se va
vedea izgonit în întuneric beznă (Isaia 8, 21-22).
Sudalma de necaz! Iată ne-o arată şi Biblia! În semnul că diavolul lucră de cînd îi lumea. Căci
de la diavolul este şi sudalma de necaz. Din şcoala lui. Cînd se mînie, omul omul Îl suduie pe
Dumnezeu. Aşa îl învaţă diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!
Suduie omul cînd ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci cînd ar trebui să ceară ajutorul lui
Dumnezeu.
Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi asculta - zice Domnul
(Psalm 91, 15; 86, 7).
- Ba cheamă-mă pe mine - zice diavolul... că eu te pot ajuta mai bine.
Şi suduitorul - nebunul - îl cheamă pe diavolul. Şi crede că cu asta se ajută la necaz.
Suduitorul spune că prin sudalmă îşi descarcă necazul. Adică se descarcă, încărcîndu-şi sufletul
cu un groaznic păcat. Ce nebunie!... Ce orbie! Sudalma de necaz este şi ea o dovadă despre cum i-a
orbit satana pe creştinii de azi.
Sudalma de necaz! Ce ruşine pe creştinătatea noastră!
Cînd am fost la Ierusalim, ajungînd în portul Iafa, vaporul s-a oprit departe de ţărm. E acolo
marea stîncoasă şi vapoarele nu se pot apropia. Am coborît în bărci şi am plecat cu bărcile spre port.
Era furtună cu valuri. Barcagii erau nişte arabi, şi luptînd cu valurile, îi auzeam cum strigă ceva.
Desigur înjură - ne-am zis noi. Înjură de necaz pentru furia apelor...
Dar călăuzul nostru, ne-a lămurit îndată, că barcagii nu înjură, ci cheamă în ajutor numele
profetului...
Iată - mi-am zis eu - ăştia sînt nişte păgîni şi totuşi cheamă Numele lui Dumnezeu la vreme de
necaz. Dar creştinii noştri îl cheamă pe diavolul.
Suduie creştinul nostru... ca să meargă lucrul mai bine. Chiar zilele trecute, am văzut un car
încărcat ce se împlîntase într-o margine de drum. Se strînseseră mulţime de oameni să-l scoată. Şi
cu toţi făceau slujbă diavolului, opintindu-se cu strigătele înjurături grozave. Din ce carul nu ceda,
oamenii suduiau mai aprins ca şi cînd sudalma ar ajuta scoaterea carului. Ce nebunie!
Îşi închipuie omul că la necaz se poate ajuta cu... sudalma. Dar pe urma acestui ajutor, nu vine
decît ceea ce spune Biblia: necaz, negură şi nevoie neagră. Plus pedeapsa lui Dumnezeu.
Sudalma de necaz! Iată una din nebuniile creştinătăţii de azi!

Auzi pe cineva suduind?

Ce se făcea în Vechiul Testament şi ce nu facem noi?

Şi încă ceva ce ne arată Vechiul Testament privitor la sudalmă. Ceva care ne priveşte pe noi, cei
care îi auzim pe alţii suduind.
Cînd un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemînd (suduind) Numele lui Iehova, îşi astupa
urechile şi îşi rupea hainele în semn de durere. Şi desigur, odată cu asta, îl şi mustra pe suduitor.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump şi mai sfînt.
Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind şi suduindu-se de cele sfinte - noi ar trebuie să începem
a plînge; ar trebui să ne rupem hainele (inimile) de durere şi să cădem plîngînd la picioarele lor,
rugîndu-i în Numele Domnului să se lase îndată de acest păcat groaznic şi neiertat.
Noi însă ce facem? Ascultăm liniştiţi cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvînt de durere,
indignare sau mustrare. E şi asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu
sărim în apărarea Lui, atunci cînd Numele Lui e hulit.
Un copil al lui Dumnezeu, nu poate sta indiferent faţă de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate
face altceva, el măcar plînge de durere şi îl roagă pe suduitor cu lacrimi în ochi, să se lase de
această groaznică pieire.

Limba de la Iacov cap. 5, - şi sudalma

Să ascultăm ce spune ap. Iacov despre limbă:

Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvîrşit, şi poate
să-şi ţină în frîu tot trupul.
De pildă, dacă punem cailor frîul în gură, ca să ne asculte, le cîrmuim tot trupul.
Iată, şi corăbiile, cît de mari sînt, şi măcar că sînt mînate de vînturi iuţi, totuşi sînt cîrmuite de o
cîrmă foarte mică, după gustul cîrmaciului.
Tot aşa şi limba, este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure
mare aprinde!
Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care
întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, cînd este aprinsă de focul gheenei.
Toate soiurile de fiare, de păsări, de tîrîtoare, de vieţuitoare de mare se îmblînzesc, şi au fost
îmblînzite de neamul omenesc.
Dar limba nici un om n-o poate îmblînzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrîna, este plină de o
otravă de moarte.
Cu ea binecuvîntăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sînt
făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeaşi gură iese şi binecuvîntarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!
Precum se vede la Iacov cap. 5, e arătată limba cea rea în toată grozăvenia ei şi cu toate
urmările ei. O judecată mai aspră despre limba cea rea doar nicăieri nu s-a spus ca la Iacov cap. 5.
Şi e dreaptă această judecată. Căci cu adevărat, limba cea rea, limba cea neînfrînată, limba cea
cucerită de cel rău, este o pierzare. Este osînda şi pierzarea omului.
O astfel de limbă este cu adevărat un foc care aprinde casa şi sufletul omului, este o fiară
neîmblînzită, este o otravă cu care omul îşi otrăveşte sufletul lui şi al altora. O limbă necurată şi
neînfrînată este un blestem, o osîndă, o pieire. Prin limba asta vine şi sudalma.
Limba - ca şi celelalte mădulare: ochii, mîinile, picioarele, etc. - ni s-au dat de la Dumnezeu ca
un mare dar. O limbă pusă în slujba lui Dumnezeu, este doar cel mai dulce dar. Prin ea
binecuvîntăm pe Dumnezeu. Prin ea facem să curgă în lume mierea dragostei noastre evanghelice.
Prin ea îndulcim şi împăcăm lumea. Prin ea Îl vestim pe Domnul şi Evanghelia Lui.
Dar această dulceaţă se preface imediat în otravă şi blestem, cînd ne lăsăm limba cucerită de cel
rău, cînd ne punem limba în slujba celui rău.
Despre înţeleptul Esop se spune că fiind odată poftit să servească la o masă, cea mai bună
mîncare - a servit fel de fel de limbi prăjite.
Limba! - asta e cea mai dulce mîncare din lume, a zis Esop.
A doua zi, înţeleptul a fost poftit să servească mîncarea cea mai rea.
Şi Esop a servit tot limbi prăjite.
- Păi cum merge asta, Esop? Ieri spuneai că limba e mîncarea cea mai dulce şi azi tot limbă ne
dai şi ca mîncarea cea mai rea?
- Pentru că - a răspuns Esop - tot limba-i şi mîncarea cea mai amară şi mai rea din lume.
Limba este dulceaţă sau otravă; miere sau mătrăgună; binecuvîntare sau blestem; rugăciune sau
sudalmă; viaţă sau pieire, aşa după cum o punem în slujba lui Dumnezeu sau în slujba celui rău.
Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu limba ta? Este limba ta cucerită de Domnul, sau de
diavolul? Ai tu limba ta întoarsă la Dumnezeu? Este şi limba ta întoarsă la Dumnezeu?...
Să nu uităm că bogatului din Evanghelia lui Lazăr, mai ales limba îi ardea în focul iadului.

Ce zice Biblia despre sudalmă?

Cînd blestemă cel necredincios pe satana, îşi blestemă însuşi sufletul său
(Înţel. Sirah 21, 30).
Cînd unul zideşte, altul strică, ce folos fac? - fără numai ca se ostenesc în zadar. Cînd unul se
roagă şi altul blestemă (înjură), acelaşi lucru se face
(Înţel. Sirah 34, 25-26).
Cu nebunia sa, se va pierde suduitorul (Înţel. Sirah 23, 7).
Cu vorba cea fără de cumpătare, nu-ţi obişnui gura ta. Căci acesta este cuvîntul păcatului
(Înţel. Sirah 23, 15).
Omul care se obişnuieşte cu cuvinte de sudalmă, în toate zilele sale nu se va înţelepţi (Înţel.
Sirah 23, 19).
 Un izvor cu două feluri de apă

Oare din acelaşi izvor ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? (Iacov 3, 11).
Multe minuni se mai văd în lumea asta. Dar asta încă nu s-a văzut: un izvor din care să curgă în
acelaşi timp două feluri de apă; apă dulce şi apă amară, apă bună şi apă rea. Cum spune şi ap. Iacov:
Oare din acelaşi izvor ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? Desigur o astfel de minune nu s-a văzut.
Şi totuşi... o astfel de minune în viaţa cea spirituală a omului se poate vedea. Se poate vedea în
viaţa omului suduitor. Omul suduitor este ca şi un izvor cu două feluri de apă. Gura lui este ca şi un
izvor cu două feluri de apă. Din aceeaşi gură iese şi binecuvîntarea şi blestemul (Iacov 3, 10).
Cu aceeaşi gură suduitorul şi binecuvîntează pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemă pe
oameni, care sînt făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Iacov 3, 9).
Cu aceeaşi gură, suduitorul se şi roagă lui Dumnezeu, şi Îl şi suduie pe Dumnezeu. Îl şi laudă pe
Dumnezeu, şi Îl şi huleşte pe Dumnezeu. Cu aceeaşi gură se roagă dimineaţa la biserică; şi suduie
după amiază la cîrciumă. Cu aceeaşi gură cîntă şi lui Dumnezeu; şi cîntă şi diavolului. Iată deci
minunea izvorului cu două feluri de apă. Numai că o astfel de apă, nu e bună de nimic.
Chiar dacă ar fi un izvor minune, cu două feluri de apă - apa lui n-ar fi bună de nimic.
Pentru că apa cea amară ar strica pe cea bună. Într-un vas întreg cu apă bună, e destul să cadă
cîţiva stropi de petrol, pentru ca întreaga apă să se strice, să nu mai fie bună de băut. Într-o mîncare
de post, e destul să cadă cîţiva stropi de untură, pentru ca mîncarea să nu mai fie de post.
Aşa e şi cu izvorul suduitorului. Toată apa lui cea bună, e stricată de cea rea (de sudalmă). Ce
folos de rugăciunile lui dacă le strică şi le otrăveşte cu sudalma? Ce folos că-şi umple omul în
fiecare dimineaţă vasul sufletului cu apă dulce şi apoi toarnă în el petrol şi apă amară, de sudalmă?
Isis Mîntuitorul ne-a lăsat şi apa vieţii, apa cea vie (Ioan 7, 37).
Despre apa aceasta zicea Mîntuitorul că oricine o va bea, vor curge şi din inima lui rîuri de apă
vie (Ioan 7, 38).
Iar suduitorul, nebunul, tocmai apa asta şi-o otrăveşte şi - în loc de apă vie - bea otrava
sudălmii.
În loc de apă vie, suduitorul scoate din izvorul lui otravă şi osîndă.
Ah, ce pieire groaznică este sudalma!

O constatare medicală

Un medic credincios a făcut o statistică interesantă. A urmărit viaţa a 100 de oameni, vestiţi
suduitori. Şi a aflat că 70% din ei, au murit fără bătrîneţe, cei mai mulţi de moarte năprasnică.
O dovadă e şi aceasta că Dumnezeu îi pedepseşte pe suduitori şi în lumea aceasta.

Ispita de la Luca 9, 51-56

Cînd diavolul îi ispitea pe apostoli să înjure în faţa Domnului

Desigur multora li se va părea ciudat acest titlu. Dar ce-o mai fi şi asta?... au umblat să înjure şi
apostolii?...
Evanghelia ne arată într-un loc şi lucrul acesta. Ni-l arată ca o ispită.
Isus trimisese înainte nişte soli într-un sat al samaritenilor ca să găsească un loc de găzduit.
Dar solii s-au întors înapoi cu vestea că nimeni nu vrea să-i găzduiască. Asta i-a supărat atît de
mult pe apostolii Iacov şi Ioan, încît au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer
peste ei şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie? (Luca 9, 51-54).
Adică, vorba apostolilor mergea ca un fel de sudalmă. În mînia lor, vorba lor mergea cam
alături cu vorba suduitorilor de azi: Trăsneşte-i Ilie cu foc din cer.
Apostolii ajunseseră într-o clipă de mare ispită.
Atunci ne spune Evanghelia: Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi de ce duh
sînteţi călăuziţi, căci Fiul omului a venit, nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mîntuiască
(Luca 9, 55-56).
Vedeţi ce făcuse diavolul înşelătorul, şi aici? Folosind o clipă de supărare a apostolilor, hop, s-a
strecurat în mijlocul lor. S-a strecurat cu ispita sudălmii. Îi îndemna pe apostoli să ceară foc şi
trăsnet din cer.
Dar Domnul Isus l-a simţit îndată pe diavolul. A simţit îndată că duhul lui cel rău îi cuprinsese
pe apostoli. De aceea Se întoarce spre ei şi îi ceartă arătîndu-le că duhul de care sînt stăpîniţi, e
duhul cel rău, e duhul diavolului, care umblă să-i omoară pe oameni. Pe cînd Fiul omului a venit să-
i mîntuie pe oameni.
Domnul Isus le-a arătat din nou apostolilor cu cîtă viclenie lucrează diavolul. Vedeţi - le va fi
zis Isus învăţăceilor - cu cîtă viclenie s-a furişat cel rău în gîndul vostru! V-aţi supărat şi în clipa
aceea, diavolul a venit cu îndemnul să cereţi moarte şi pieire semenilor voştri.
Domnul le-a dat apostolilor o lecţie nouă despre cum trebuie să se ferească de ispita celui rău.
Dac această lecţie, Domnul ne-a lăsat-o şi nouă. Căci dacă satana nu i-a cruţat nici pe apostoli cu
ispita sudălmii, apoi el nu ne cruţă nici pe noi.
Apostolii s-au supărat, iar diavolul a folosit clipa aceasta ca să-i ispitească. În mînia lor el a
strecurat îndemnul sudălmii. Aşa lucrează satana şi azi. Mînia, supărarea, este clipa cea rea, este
clipa diavolului, pe care el o foloseşte să strecoare în om îndemnul sudălmii.
Despre mînie şi sudalmă s-ar putea spune că ele sînt surori. Şi amîndouă sînt fiicele diavolului.
Diavolul aduce mînia, iar mînia zămisleşte sudalma. Mînia e plugul lui satana, iar sudalma e
sămînţa şi semănătura lui. Sau şi mai bine zis: mînia e sămînţa lui satana, iar sudalma este roada.
Dragă cititorule! Nu uita: Ori de cîte ori te superi, diavolul e de faţă cu ispita sudălmii. Ori de
cîte ori te mînii şi vrei să înjuri - să ştii că te-a cuprins un duh străin, un duh rău, duhul celui rău.
Iubitul meu! Ori de cîte ori te superi şi vrei să înjuri, gîndeşte-te că Domnul Isus Se întoarce
spre tine, şi cu glasul Lui cel dulce, te mustră blînd zicîndu-ţi: Fiul Meu, iubitul Meu, duhul acesta
nu este Duhul Meu... duhul de care eşti stăpînit, nu este Duhul Meu, ci este duhul celui rău... fugi de
acest duh, pentru ca să rămîi cu Mine şi Eu cu tine...
Omul care suduie, Îl alungă pe Mîntuitorul şi rămîne cu diavolul.

Cum se pedepseau înjurăturile în Ardeal

Prin anul 1665, suduitorii se omorau cu pietre

Înjurăturile le-a primit poporul românesc fără îndoială de la unguri, care iarăşi probabil de la
turci au învăţat a înjura urît de tot. Legile ardelene au adus hotărîri straşnice împotriva acestui păcat.
Astfel dieta ţinută în Alba Iulia în 1619 a hotărît ca pentru fiecare înjurătură nobilul să plătească
amendă de 1 florin, iar iobagii şi ţăranii 25 de bani. Dieta din 1665 ţinută la Iernot, după ce se
plînge că oamenii nu mai ţin duminica şi sărbătorile, şi că înjură spurcat, ordonă ca cei ce au călcat
repausul duminical, cu deosebire cei ce au înjurat cu vorbele pui de drac, dacă-s trecuţi de 24 de
ani, să fie ucişi cu pietre, iar cei ce vor fi mai tineri să se pedepsească cu bătaie. La fel au luat
măsuri dietele din 1676, 1682 şi 1689.
Sinodul de la 1700 prin canonul 22 a hotărît: Care popă sau mirean va sudui de suflet sau de
lege acela să se lipsească de preoţie, şi mireanul lepădat ca un păgîn!

Cele 3 neamuri suduitoare: ungurii, românii şi italienii

Toate neamurile au năravul - mai mult sau mai puţin - de a înjura. Nu însă toate au sudălmile
cele grele, hula de cele sfinte. Multe popoare, aproape nu cunosc deloc sudalma. Saşii, de pildă,
suduie româneşte... În limba lor nu au numiri cu care să vatăme pe Dumnezeirea.
Între neamurile suduitoare, se disting mai ales: ungurii, românii şi italienii.
Ungurii sînt un popor vestit în sudălmi (poate şi pentru asta i-a umilit Dumnezeu). Dacă s-ar
face o întrecere internaţională de înjurături, apoi desigur premiul I l-ar lua ei. Şi după ei, poate ar
veni românii noştri...
 Un alt popor vestit în sudălmi, sînt şi italienii, cei veşnic cu sacramentele în gură. Ca şi ai noştri
din Regat cu grijania; de altfel, în ce priveşte înjurăturile, unificarea noastră merge bine.
Înjurăturile din vechiul Regat au trecut Carpaţii. Şi ale noastre aşijderea.
Cum s-a ajuns ca aceste 3 popoare să stea în fruntea neamurilor suduitoare - anume nu se ştie.
Cauza cea adevărată e însă că n-au adîncit Evanghelia în sufletul şi viaţa lor.

De unde avem înjurăturile?

Ardelenii le au de la unguri, iar regăţenii de la ţigani.

Cum au pătruns înjurăturile în istoria şi viaţa poporului nostru, anume nu se ştie. Ar fi interesant
să urmărească cineva şi istoria sudălmilor, aşa cum s-au ivit ele în istoria poporului nostru...
Se pare că strămoşii noştri n-aveau năravul înjurăturilor aşa de îngrozitor ca azi. N-aveau, în
special, sudalma de cele sfinte. În vremile de demult bătrînii noştri nu se ridicau cu sudalma mai sus
de la hantătar. Dumnezaele, Cristoşii, Paştele, etc. etc. , s-au ivit numai mai tîrziu, cînd lumea s-a
mai civilizat... De la lua-te-ar hantătaru, creştinii au mai progresat, chemîndu-l pe diavolul să facă
slujba asta (eu îmi închipui pe diavolul, cărînd veşnic oameni în spate).
Referitor la originea sudălmilor noastre, se dă aproape sigur, că noi ardelenii, am luat sudălmile
cele grele de la unguri. Ungurii sînt un popor vestit în sudălmi. Din şcoala lor au luat şi românii
noştri cele mai fioroase sudălmi.
Iar despre fraţii noştri din vechiul Regat, profesorul S. Mehedinţi, spune că au luat sudălmile de
la ţigani.
De oriunde însă ar fi (noi zicem că sînt de la diavolul) - ele sînt o ruşine şi un blestem pe ţara
asta şi pe cei ce le scot din gura lor.

Cum se pedepseau înjurăturile în vremurile de demult

În toate vremurile şi la toate popoarele, sudalma a fost socotită ca o grea vătămare adusă
Dumnezeirii. Şi suduitorul era pedepsit fără cruţare.
Astfel am arătat cum, în Vechiul Testament, suduitorul era omorît cu pietre.
Istoria ne spune că romanii şi grecii, la fel ucideau pe cei ce înjurau pe zeii lor (cei făcuţi din
piatră şi metal).
Pe timpul lui Ludovic al IV-lea, în Franţa suduitorii se pedepseau cu două feluri de pedepse
cumplite: ori li se străpungea limba cu un fier ars, ori erau băgaţi în nişte saci şi aruncaţi în apă.
Pe timpul lui Ludovic al XI-lea se pedepseau nu numai cel ce suduia, ci şi cel ce auzea pe
cineva suduind şi nu îl arăta.

La noi românii

La noi în România, pe vremea lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, domni ai ţării româneşti, erau
şi în ţara noastră legi aspre contra suduitorilor.
La fel erau legi aspre contra suduitorilor şi în Ardeal, precum am arătat mai pe larg mai înainte.
Cu vremea însă legile şi oamenii s-au civilizat; s-au civilizat atît de mult, încît oamenii de azi se
culcă şi se scoală cu sudalma în gură; suduie pînă şi pruncii cei mici.

Popoare care nu înjură

Ţările şi popoarele biblice nu înjură

Nu toate popoarele au sudalma pe o formă. Unele o au mai puţin, altele mai mult. Unele au
sudălmi mai grele, altele mai uşoare.
Cercetînd viaţa popoarelor după înjurăturile ce le au - o constatare iese la iveală: ţările şi
popoarele biblice, adică ţările şi popoarele care au adîncit mai mult şi folosesc mai mult Biblia -
acelea au mai puţine înjurături. În ţările şi popoarele biblice: Anglia, Suedia, Norvegia, Elveţia,
Olanda, Germania, etc. , sudălmile sînt aproape necunoscute. În special sudălmile cele grele. În
unele ţări biblice nu se aude sudalma deloc. În altele numai sudălmile mai uşoare. Nicăieri însă,
sudalma de cele sfinte.
În schimb însă, suduie pe întrecute ţările şi popoarele ortodoxe şi catolice (românii, sîrbii, ruşii,
italienii, spaniolii, mexicanii, etc).
Şi asta tocmai pentru că nici ortodoxismul, nici catolicismul n-au prea adîncit poporul în Biblie,
în Cuvîntul lui Dumnezeu. Să o spunem sincer: atît Biserica ortodoxă cît şi Biserica catolică s-au
cam temut de Biblie (şi încă se mai tem şi azi). Au văzut o primejdie în răspîndirea Biblie, dar n-au
văzut primejdia în grozăvia sudălmilor care sînt şi ele dovada unui creştinism de suprafaţă.
Un român de al nostru - îmi spunea un prieten de pe Tîrnave - la o ceartă cu un sas, îl suduia pe
sas de Preceste, pentru că el nu credea în Precista.
Eu nu cred - zicea sasul - dar nici nu o înjur. D-ta crezi dar o înjuri.
La Oastea Domnului avem multe cazuri cînd ostaşii Domnului au fost încolţiţi că sînt sectari şi
ca dovadă că nu s-au rătăcit, li s-a cerut... să înjure. Înjurătura li se socotea, ca un fel de atestat că
sînt ortodocşi adevăraţi.
Noi la Oastea Domnului tocmai prin adîncirea în Biblie am scos mii şi mii de suflete din
păcatul cel groaznic al înjurăturii. Cînd şi poporul nostru va fi un popor biblic, atunci vor dispărea şi
înjurăturile de pe întinsul pămîntului românesc.

Un răspuns cu înfruntare
Sau de ce suduie saşii româneşte

Un sas îşi suduia odată cu sudălmi româneşti (saşii înjură româneşte). Un român de al nostru îi
striga să nu ne batjocorească legea. Atunci sasul răspunse:
- Nu sîntem noi saşii de vină că suduim româneşte de cruce, de sfinţi şi de alte lucruri sfinte; ci
sînteţi voi. Noi pe voi v-am auzit. Şi de la voi de la români, am învăţat şi noi saşii a sudui de cele
sfinte. Copiii noştri nu suduie în limba noastră săsească pentru că nu ne aud pe noi suduind. Nu
suduiţi voi, căci apoi nici noi nu vom sudui. Cinstiţi-vă voi mai întîi legea şi apoi să ne cereţi şi apoi
să ne cereţi şi nouă s-o respectăm...
Cu adevărat un răspuns cu înfruntare şi ruşine pentru noi.

O lege contra sudălmilor

S-a făcut în Italia şi în Ungaria

Popoarele care au mai mult năravul înjurăturilor, au început să-şi dea seama de primejdia
aceasta. În două ţări, unde se înjură mai mult - Italia şi Ungaria - s-a făcut o lege care pedepseşte
aspru pe suduitori.
Sînt cîţiva ani de cînd s-a introdus în Italia o lege în puterea căreia orice om care va fi auzit
suduind, se pedepseşte îndată, pe loc, cu o pedeapsă de 500 de lei.
Un prieten din Blaj, care a fost în pelerinaj la Roma, îmi spunea că pe o stradă din Roma, a
văzut doi oameni care se certau punîndu-şi din cînd în cînd mîna la gură. Interesîndu-se ce
înseamnă acest lucru, a aflat că mînioşii îşi pun mîna la gură să-şi oprească sudalma, căci altcum
poliţaiul îi amendează pe loc cu 500 de lei.
Şi iac-aşa, vrînd-nevrînd, oamenii din Italia îşi pun strajă gurii lor. Dacă nu de frica lui
Dumnezeu, cel puţin de frica legii.

Să se facă şi la noi o lege contra înjurăturilor

Cuminte şi bun lucru a făcut Italia şi Ungaria. Să se facă şi la noi o lege care să pedepsească pe
suduitori. Căci altcum, după ce Italia şi Ungaria au oprit sudălmile, cu înjurăturile ma rămînem noi
românii... în fruntea lumii.
Să se facă şi în ţară la noi o lege contra sudălmilor şi suduitorilor, dîndu-ne seama că tăria
ţărilor şi neamurilor nu stă numai în puşti, în gloanţe şi tunuri, ci stă şi în purtările ce le au oamenii.
Sudalma este un păcat greu care vatămă pe Bunul Dumnezeu şi strică norocul ţării.
O lege împotriva suduitorilor, de altfel e şi firească. Cine ar îndrăzni să înjure pe M. Sa regele,
îndată e arestat şi pus în temniţă. Între legile ţării este o lege cuminte şi bună, care apără persoana
M. Sa regelui. E rău însă că cei de altă parte, cine vatămă prin sudalmă pe Împăratul împăraţilor şi
pe Regele regilor, nu i se întîmplă nimic, ba încă e socotit ca un mare viteaz. Trebuie făcută o lege
care să apere de hulitori şi Persoana cea înaltă şi sfîntă a Regelui ceresc.
De altcum, o lege în contra sudălmilor ar fi şi spre folosul material al ţării. În decurs de cîţiva
ani, s-ar încasa atîtea pedepse, încît ţara şi-ar putea plăti toate datoriile.

O chemare din Olanda

Un călător ce a trecut prin Olanda spune că a văzut pe acolo următoarea scrisoare lipită pe
pereţii gărilor şi prin trenuri:
Dacă tu crezi într-un Dumnezeu Atotputernic, atunci nu lua Numele Lui în deşert şi fără folos
(nu înjura). Iar dacă nu crezi într-un Dumnezeu Atotputernic, atunci nu mai întrebuinţa deloc
Numele Lui (în sudălmi şi vorbe urîte), căci prin asta vatămi pe cel ce crede în El.

Cu ăsta n-are nimeni nimic!

Iată un om cu care n-are nimeni nimic! Cu toate că predică şi el, în felul lui. Îl predică pe
diavolul, hulindu-L pe Dumnezeu. Dar pe semne, o astfel de predică nu e primejdioasă. Acest
predicator înfricoşător Îl poate huli pe Dumnezeu oricînd şi oriunde. Nu-i are nimeni grija. Sînt însă
primejdioşi ostaşii, care vorbesc despre Dumnezeu şi Îl slăvesc pe Dumnezeu. Aceştia trebuie,
negreşit, luaţi la răspundere şi opriţi. Atîţia şi atîţia dintre ostaşii Domnului au căpătat palme şi bătăi
pentru că au grăit despre Dumnezeu. Iar cu ăsta n-are nimeni nimic. El vatămă şi huleşte ceea ce
avem noi mai scump şi sfînt şi totuşi nu-i are nimeni nici o grijă.
Între legile ţării este o lege bună şi cuminte, care îl apără pe regele ţării de hulă şi sudalmă. O astfel
de lege să se facă şi pentru cei care Îl hulesc pe Regele regilor!

Sudalma în administraţie - şi în armată

Înjurăturile le avem pe tot locul. Răsună pe tot locul. Le avem însă în special în administraţie şi
în armată. Înjură slujbaşii parcă din oficiu. Iar la armată se crede că fără sudalmă nu merge
exerciţiul. Înjurătura parcă face şi ea parte din comandă.
Ochii mei se umplu de lacrimi cînd mă gîndesc la cei mulţi, mulţi, slujbaşi creştini de prin
cazărmi şi cancelarii care, cuprinşi de păcatul trufiei - înjură pe Bunul Dumnezeu, înjură tot ce are
sufletul mai scump şi mai sfînt. Sînt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vreau să-şi arate puterea
lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit.
Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi
înjurătura ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
O, ce lucru plăcut şi binecuvîntat este un slujbaş care cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un
vestitor al Domnului. Acela de o mie de ori poate stăpîni poporul mai uşor şi mai bine decît cel ce
crede că trebuie să stăpînească cu puterea şi cu... înjurăturile.
Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său, un bun creştin, despre viaţa militară. Între altele,
prietenul ofiţerului întrebă de ce folosesc înjurăturile aşa de mult în armată.
- O, dragul meu, răspunse ofiţerul - în armată fără înjurături nu merge lucrul!...
- Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea
bine de tot.
- Mi-ar plăcea să-mi un astfel de ofiţer.
- Apoi acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui
că le zice numai atît: mergi - şi merge; şi altuia: vino - şi vine (Matei 8, 9).
Sudalma în armată şi în administraţie e o pacoste specială pe ţara noastră. Şi e o ruşine specială;
un păcat special care trebuie să înceteze!

În casa şi ţara unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvîntare

Din casa celui ce înjură, biciul nu se va depărta - zice înţeleptul Sirah. Şi e firesc să fie aşa. Şi e
cu dreptate să fie aşa. Pentru că suduitorul, de bună voie, nesilit de nimeni, Îl huleşte şi Îl
batjocoreşte pe Dumnezeu, Făcătorul său. În casa unde se suduie, nu poate fi noroc şi binecuvîntare.
Mai curînd, ori mai tîrziu, prăpăd se va alege de casa aceea şi de oamenii din ea.
Cînd eram preot la ţară, am făcut odată statistica vetrelor de casă care s-au pustiit în decursul
vremii. Şi la toate am aflat că pustiirea lor fusese adusă pentru mari păcate: strîngerea averii cu
nedreptate, desfrînarea, beţia şi sudalma.
Poate să fie omul cît de harnic şi bogat, dacă casa lui e spurcată cu sudalmă, nimic se va alege
de averea lui.
Şi precum e casa unde se suduie - aşa e şi ţara unde se suduie. O ţară unde pe toate drumurile se
înjură Numele lui Dumnezeu şi cele sfinte - acolo nu poate fi şi nu poate veni noroc şi
binecuvîntare.
Psalmistul David zice într-un loc: Un popor nesocotit huleşte Numele Tău Doamne
(Psalm 74, 18).
Acel popor nesocotit sîntem noi românii cu înjurăturile noastre. Şi pînă avem acest groaznic
păcat, în zadar aşteptăm binele şi uşurarea.
Să scoatem sudălmile din gura noastră, din casa noastră şi din ţara noastră - şi atunci va veni
binele şi binecuvîntarea.

Suduitorul stă sub blestem

Scoală-Te Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările
pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte (Psalm 74, 22)

Suduitorul huleşte şi ocărăşte pe Dumnezeu, pe Făcătorul său. De aceea el stă sub blestem; el
stă sub un blestem înfricoşat. Acest blestem l-a rostit psalmistul David prin cuvintele de mai sus:
Scoală-Te Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările
pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte.
După fiecare înjurătură, după fiecare om care înjură, această chemare a lui David, se ridică la
cer şi strigă după răzbunare, aşa cum striga sîngele lui Abel contra lui Cain, ucigaşul.
Sudalma strigă la cer după răzbunare, aşa după cum sîngele lui Abel striga la cer după Cain.
Oh! Sub ce blestem înfricoşat stau toţi suduitorii... şi totuşi, ei nebunii nu-şi dau seama.
Diavolul i-a orbit să nu-şi vadă groaznica osîndă în care au căzut.

Strajă gurii - Psalm 140, 3

Psalmistul zicea: Pune Doamne strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.
Dar această strajă şi îngrădire - zicea un predicator - Domnul ne-a dat-o. Dumnezeu ne-a dat o
limbă dar ne-a dat şi un gard de os (dinţii) cu care s-o putem închide cînd vrea să o ia razna, să
înjure. Şi ne-a dat Dumnezeu şi o închizătoare pentru limbă (gura) şi o uşă cu care s-o închidem
(buzele) cînd nu vrea să tacă, ci vrea să suduie.
Leagă-ţi limba de gardul dinţilor cînd vrea să muşte, să suduie şi o închide cu uşa buzelor cînd
nu vrea să tacă.

25 de istorioare despre sudalmă

 Te rog nu suduie pe tata!

Pe tren, un om înjura grozav de cele sfinte. Un ostaş din Oastea Domnului se apropie de el
zicîndu-i: Te rog nu mai sudui pe tata!
- Eu n-am nimic cu tatăl d-tale - răspunse suduitorul - nici pe d-ta nu te cunosc şi nici pe tatăl d-
tale.
- Ba da - răspunse ostaşul - tu sudui mai mult decît pe tata... tu înjuri pe Tatăl meu Cel din cer...
tu vatămi ceea ce eu am mai scump: pe Tatăl meu Cel ceresc... te rog să nu mai faci acest lucru...
dacă d-ta nu crezi în Dumnezeu, atunci te rog să nu mai foloseşti deloc Numele Lui căci prin asta ne
vatămi pe noi care credem în El...
Suduitorul rămase ruşinat şi încetă cu sudălmile.
Pe suduitori ar trebui noi înşine - şi o lege aspră - să-i oprim de a vătăma pe Tatăl nostru Cel
ceresc prin sudălmile lor cele spurcate.

Suduitorul şi albina

Un suduitor, muşcat în faţă de o albină, înjura grozav şi alerga în toate părţile după ceva leac.
- Stai frate dragă - îi zise un credincios - stai să mă uit să văd unde a aşezat albina acul... păi
uite ce greşeală mare a făcut albina... ea a înfipt acul în obraz şi voia să ţi-l împlînte în vîrful
limbii...
Suduitorul rămase ruşinat.

Lîngă un lemn

Trei oameni se opinteau lîngă un lemn pe care nu-l putea pune în car - şi fireşte, pentru asta
înjurau amarnic.
- Staţi pe loc - zise al patrulea om, sosind în ajutor. Prindeţi cu toţii din nou lemnul şi ziceţi
după mine: Hop! Rup! Ajută Doamne!... şi lemnul îndată cedă, şi fu pus în car.
Ce nesocotit este omul suduitor! Îşi închipuie că se ajută chemînd în ajutor pe diavolul în loc
să-L cheme pe Domnul!...

Cum se face?

- Cum se face că tu nu te cerţi şi nu te înjuri niciodată cu soţia ta? - fu întrebat odată un ostaş al
Domnului.
- Pentru că - răspunse ostaşul - la acea vreme de ispită, eu sînt surd, iar femeia mea este mută; şi
aşa stăm pînă trece ispita... noi nu ne-am certat niciodată: cînd am avut ceva supărare, repede ne-am
împăcat în Domnul înainte de a ajunge diavolul între noi cu cearta şi sudalma.

În ce limbă vorbeşti?

Un om înjura grozav de cele sfinte.

- Ascultă omule! În ce limbă vorbeşti d-ta - îl întrebă un credincios.
- Păi nu m-auzi că vorbesc româneşte ca şi tine?
- Nu-i adevărat dragul meu, tu nu vorbeşti în limba românească, şi în limba drăcească!

S-a răstit cu coasa spre cer

O întîmplare din Yugoslavia, din vara anului 1929. Un plugar din Bacica, de necaz că a venit
ploaia şi i-a udat fînul, s-a răstit cu coasa şi cu înjurături spre cer. Dar în acel moment, un trăsnet l-a
doborît la pămînt şi i-a închis graiul pentru totdeauna.
 Năravul şi legea

Închipuiţi-vă un acuzat în faţa judecătoriei.

- N. N. eşti acuzat de furt, de hoţie.
- Se poate d-le judecător, dar luaţi în seamă că eu încă de mic am avut acest nărav: de a fura.
Am început cu un ou şi am ajuns la un bou... nu sînt eu de vină d-le judecător, ci năravul. El m-a
făcut să fur.
Sau închipuiţi-vă un altul:
- N. N. eşti acuzat că l-ai omorît pe vecinul tău.
- Se poate d-le judecător, dar eu încă din pruncie am apucat cu năravul de a omorî. Mai întîi pui
de păsări, apoi găini, pisici, cîini şi pe urmă om. Dar nu sînt eu de vină d-le judecător pentru asta, ci
năravul. El m-a făcut să-l omor pe vecinul meu.
Ce credeţi că ar zice judecătorul la o astfel de apărare? Desigur, ar rîde una bună, s-ar uita lung
la cel acuzat să vadă nu cumva îi lipseşte mintea.
Aşa e şi cu nesocotitul acela care spune că şi-a făcut nărav de a sudui. Şi crede nebunul că
pentru acest nărav nu va fi pedepsit în Ziua Judecăţii de Apoi!

De ce suduie omul?...

Soţia: Da ce-i bărbate, de ce înjuri iară aşa de năprasnic?

Soţul: ... trăsnească şi fulgere... da de cînd tot caut cartea de rugăciuni să mai citesc ceva în ea şi
n-o aflu...

Bată-te mîntuirea...

Pentru a se putea dezbăra de sudalma urîtă cu bată-te... - un ostaş al Domnului a pus în locul
acestui bată-te, vorba bată-te mîntuirea.
Şi astfel în loc să poruncească Bunului Dumnezeu să bată pe semenul lui - ostaşul Îl roagă
acum pe Dumnezeu să-l bată cu mîntuirea.

Pentru a speria ciorile

Pentru a speria ciorile dintr-un ogor, un om înjura de te lua groaza. Şi totuşi ciorile nu fugeau de
înjurăturile lui.
În acelaşi timp, vecinul lui, un ostaş al Domnului, luă cîteva zdrenţe şi o prăjină şi făcînd din
ele o sperietoare, o înfipse în ogor şi păsările îndată fugiră speriate din ogorul lui.
- Vezi - zise atunci ostaşul - tu nu poţi alunga ciorile cu înjurături, dar eu le alung şi fără ele...

Fiindcă l-a înjurat pe domnul caporal

În vara anului 1935, consiliul de război din Cluj l-a judecat la jumătate an de închisoare pe
soldatul Gheorghe Bell din Regimentul 31 Infanterie, pentru că soldatul l-a înjurat pe domnul
caporal.
Desigur pedeapsa e la locul ei, pentru că în lumea militară autoritatea trebuie respectată.
Ne întrebăm însă de ce nu se pedepsesc oamenii şi cînd Îl înjură pe Bunul Dumnezeu, căci doar
Persoana Bunului Dumnezeu tot e ceva mai mare decît persoana unui caporal?...

Corăbiile şi sudalma

Prin anul 1889, cîrmuirea germană a corăbiilor - a dat la Hamburg un ordin aspru, care oprea cu
pedeapsă aspră sudălmile dintre marinari şi ceilalţi slujbaşi lucrători de pe corăbii.
 Dar cum vor merge corăbiile fără sudălmi? - se întrebau marinarii îngrijoraţi... fără sudălmi nu
merge nici lucrul nici corabia...
Dar a doua zi, corăbiile porniră la drum şi fără sudalmă. Ele mergeau tot aşa de bine şi fără
sudalmă.

Undiţă fără rîmă

Într-un sat trăia odată un om ce înjura grozav. Înjura pe toată vorba. Nicidecum nu voia să se
dezbare de acest nărav urît şi de suflet pierzător.
Într-o zi suduitorul ieşi la pescuit. Într-un vas îşi luase rîme pentru undiţă.
Un pustnic, care ştia de năravul lui cel rău, din întîmplare tocmai trecea pe acolo.
- Bună ziua omule al lui Dumnezeu, dar ce lucri aici?
- Da, iacă, prind nişte peşte.
- Şi ce ai în vasul ăsta de lîngă tine?
- Rîme pentru undiţă.
- Şi de ce mai foloseşti rîme la treaba asta?
- Pentru că peştele nu-i prost să sară la undiţa goală. Trebuie să-l înşeli cu rîmă, cu ceva
mîncare.
- Apoi vezi, dragul meu - zise atunci pustnicul - peştele este mai cuminte decît tine. El nu sare
la undiţa goală, dar tu, dragul meu faci acest lucru...
- Cum aşa?
- Păi de cîte ori înjuri, tu te arunci în undiţa diavolului fără să-ţi dea diavolul nimic, fără să
dobîndeşti nimic. Cu sudalma nu cîştigi nimic... diavolul te prinde fără nici o rîmă. În Numele
Domnului te rog, dragul meu, nu mai înjura... nu-ţi mai înjunghia sufletul de bună voie.
Suduitorul s-a pus pe gînduri şi s-a lăsat de sudălmi.

Pentru rugăciune e prea mic...

Nişte părinţi se delectau în sudălmile ce le făcea pruncul lor cel mai mic. În sudalma pruncului
vedeau un semn de voinicie.
- Frumos mai ştie sudui pruncul dv. - zise un trecător - dar de rugat se ştie ruga?
- Pentru rugăciune e prea mic - răspunseră părinţii...

Un picur de petrol

E destul un picur de petrol să cadă într-un vas cu apă, pentru ca toată apa să nu mai fie bună de
băut, să nu mai fie bună de nimic.
E destul o sudalmă, ca să se strice toată apa rugăciunilor şi vorbelor cele bune.
Şi cînd te gîndeşti că cei mai mulţi varsă sudalma cu găleata într-un picur de apă, de viaţă
curată.
Şi totuşi îşi închipuie că sînt creştini buni. Şi apără ortodoxia, cînd îi înjură pe ostaşii
Domnului...

Cînd cineva înjură pe regele

Cînd cineva înjură pe regele, îndată e arestat şi judecat. Este o lege cuminte care apără
vătămarea persoanei regelui. Dar cînd cineva înjură pe Regele regilor - nu păţeşte nimic. Nu-l
arestează nimeni. Nici măcar nu-l ocărăşte nimeni.
O lege trebuie făcută şi contra celor care vatămă pe Regele regilor.

Ce cauţi aici?
 Într-o duminică, pe vreme de furtună, cu tunete şi trăsnete, nişte chefuitori petreceau la birt cu
strigăte de beţii şi înjurături. Pe uşă intră fără veste un credincios, uitîndu-se în toate părţile.
- Ce cauţi aici? - întrebară chefuitorii furioşi.
- Păi, să mă iertaţi dar tocmai acu trăsni undeva prin apropiere şi eu credeam că a trăsnit aici!...

Litera legii şi sudalma

De cînd eram copil mic în casă părinţilor mei plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om
bătrîn şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rînduielile. Avea însă bătrînul şi unele
metehne pe care la fel le păzea.
Se întîmpla pe timp de post să dea bătrînul peste atare vas întinat cu mîncare de dulce?... să-l fi
văzut şi auzit atunci... trăsnească şi fulgere în voi muieri... că spurcaţi pe om cu vasele voastre... nu
mai poate ţinea omul cu voi nici sfintele posturi...
Şi de ciudă, bătrînul se repezea la cîrciumă, unde îşi astîmpăra mînia suduind pe muieri şi
înghiţind rachiu (asta nu mai era spurcată!).
Asta e ceea ce se cheamă litera legii.

Voia să împuşte zeii din cer

Istoria păstrează numele unui ofiţer roman - Cellatius - care într-o clipă de mînie (mai bine zis,
nebunie), a dat ordin soldaţilor să tragă cu arcurile în zei.
Soldaţii au ascultat ordinul şi săgeţile plecară în sus spre cer. Dar ce s-a întîmplat? Săgeţile
căzură pe urmă în capul soldaţilor. Căpitanul şi mai mulţi soldaţi fură răniţi de moarte.
Un astfel de nebun este şi suduitorul; o astfel de nebunie este şi sudalma. Sudalma este o
săgeată îndreptată împotriva lui Dumnezeu, dar această săgeată se întoarce în capul suduitorului şi îi
omoară sufletul.
Suduitorul este nebunul care îşi omoară de bunăvoie sufletul.

Vine regele!...

- D-lor subofiţeri, să vă păziţi să nu folosiţi înjurăturile la exerciţiul de azi, căci vine M. Sa

Regele - spuse odată un căpitan către subofiţerii săi.
- Bine ar fi d-le căpitan - răspunse un subofiţer credincios - să nu le folosim niciodată pentru că
Regele regilor e totdeauna de faţă cu noi!...

A încercat să suduie din cartea de rugăciuni

Domnul nu prea pedepseşte la moment pe cei hulitori. Sînt însă cîteodată şi cazuri în care cerul
de sus parcă nu mai poate suferi hula necredincioşilor şi le curmă îndată viaţa.
Gazetele au adus ştiri despre un astfel de caz ce s-a întîmplat în Ungaria. Într-o societate de
necredincioşi care chefuiau, unul a luat în mînă o carte de rugăciuni să arate ortacilor cum ştie el
sudui din cartea de rugăciuni. Dar pe cînd a desfăcut-o şi-a deschis gura să suduie, s-a clătinat, a
căzut şi a murit pe loc. Moartea i-a închis graiul.

Pentru un rămăşag

Într-un sat trăia odată un om foarte suduitor. Pe toată vorba înjura de cele sfinte. Celor ce-l
rugau să lase hula de cele sfinte, le spunea că nu se mai poate dezbăra de acest nărav.
Într-o dimineaţă, un creştin cu rîvnă pentru îndreptarea de-aproapelui, se apropie de suduitor,
scoase din pungă un galben şi arătîndu-i-l zise:
- Frate dragă, dacă te vei putea răbda să nu înjuri azi toată ziua, iată acest galben va fi al tău.
 Chemară şi martori şi rămăşagul se făcu.
Suduitorul se răbdă.
Mai tîrziu, prietenii lui începură a-l necăji, doar va putea pierde galbenul. Suduitorul se înfurie,
însă creştinul ce pusese rămăşagul, îi arăta mereu galbenul şi suduitorul văzîndu-l cum străluce,
iarăşi se domolea.
Se răbdă toată ziua şi seara cîştigă galbenul.
Cînd i l-a dat, creştinul ce pusese acest rămăşag, îi zise:
- Vezi dragă frate, pentru un galben te-ai putut stăpîni să nu sudui, dar pentru Bunul Dumnezeu
ba. Iată ai ajuns să preţuieşti mai mult un galben netrebnic decît pe Dumnezeu, Făcătorul tău. Tatăl
ceresc a stat mereu în faţa ta şi te-a rugat să nu-L huleşti prin sudalmă; pe Dumnezeu n-ai vrut să-L
asculţi, însă pe acest galben l-ai putut asculta. Lasă-te frate dragă, lasă-te de sudalmă căci altcum
acest galben va sta în Ziua Judecăţii ca cel mai mare pîrîş în contra ta şi a sufletului tău.
Această întîmplare şi aceste vorbe l-au înfiorat atît de mult pe suduitor încît din acea clipă n-a
mai suduit.

Cu apă în gură

Un credincios de cîte ori se mînia şi îl simţea pe diavolul că se apropie cu ispita sudălmii - îşi
lua îndată apă în gură şi o ţinea acolo pînă cînd simţea că a trecut ispita.

Un leac contra sudălmii

O întîmplare din războiul cel mare.

Un soldat credincios, îşi sfătuia camaradul de la cavalerie să nu mai înjure, şi Dumnezeu îl va
ajuta să scape teafăr din focul războiului.
- Foarte bine! Dar ce să fac în clipa cînd îmi vine sudalma pe limbă? - zicea suduitorul.
- În clipa aceea dă-te îndată jos de pe cal şi te pune în genunchi şi te roagă lui Dumnezeu să te
apere de ispita aceasta.
A doua zi soldatul suduitor trecea călare prin focul de la front. Calul tot mereu se speria de
bubuitul tunurilor şi soldatului îi veni să-l înjure. Dar aducîndu-şi aminte de sfatul camaradului său,
se dete îndată jos de pe cal şi îngenunche să se roage.
Exact în clipa aceea trecu un şrapnel aprins peste cal zdrobind şeaua şi spatele calului. De nu s-
ar fi coborît să se roage, şrapnelul îl rupea pe el în bucăţi. Moartea l-ar fi aflat înjurînd şi l-ar fi
omorît pe loc. Ascultînd astfel sfatul prietenului său, a scăpat şi de păcat şi de la moarte. Şi din clipa
aceea n-a mai înjurat.
Iată un leac bun contra sudălmii. De cîte ori simţi ispita sudălmii, fă şi tu aşa, iubite cititorule.
Apleacă-te pe genunchi şi te roagă Bunului Dumnezeu să te apere de ispita aceasta. Aşa făcînd,
glonţul şi şrapnelul sudălmii cu care vrăjmaşul diavol vrea să-ţi omoare sufletul - va trece în gol
peste capul tău şi sufletul tău.

Într-o mîncare de post

Într-o mîncare de post e de-ajuns să cadă cîţiva picuri de untură pentru ca mîncarea să nu mai
fie de post.
Aşa şi în mîncarea rugăciunilor noastre şi vorbelor noastre celor bune, e destul să cadă o
sudalmă, pentru ca să se spurce toată mîncarea.

L-a trăsnit cînd suduia

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit - Gal. 6, 7

În ziua de Sf. Ilie, pe cînd mergeam la biserică, moş Ispas cu boii înjugaţi la car trecea la cîmp.
Nu putui să-mi văd de drum ci îi zic:
- Da unde te duci moş Ispas; azi e sărbătoare, vino la biserică!...
- Eu la biserică? Ce să caut la biserică? La biserică se duce numai Oastea Domnului. Fireaţi ai...
cu Oastea voastră şi cu cine a scornit-o... Şi plecă.
În car era şi un nepot al moşului, Ionel.
După scurt timp începu o furtună grozavă şi un trăsnet îngrozitor făcu să tremure pereţii
bisericii.
La ieşirea din sfînta biserică aflăm că moş Ispas a fost trăsnit în vîrful dealului. Toată lumea se
îndreptă spre deal unde moş Ispas şedea lungit, cu mîinile încleştate pe ţeapa de la drugi, privind
încruntat de parcă vrea să lovească pe cineva care se împotriveşte.
Ionel şedea lîngă el şi plîngea. În întreb cum s-a întîmplat şi el ne povesteşte:
- Cum a terminat bunicul de cosit, a început vîntul. Pînă să încărcăm a început şi ploaia. Eu i-
am zis să nu plecăm, că dacă ajungem în vîrful dealului, ne trăsneşte.
Drept răspuns mi-a dat o palmă peste gură, zicîndu-mi:
- Taci copil afurisit că tăbăr cu biciul pe tine!...
O ploaie grozavă începu şi boii deteră să se abată din cale. Bunicul s-a răstit la ei şi le-a zis:
Hăis, boală... Dumnezeul mătii... fire-ai al... Ori ţi-e frică şi ţie de trăsnet?
Mie mi s-a făcut frică, m-am furişat binişor şi m-am dat jos rămînînd în urmă. Boii trăgeau din
greu. Bunicul luase ţeapa de la drug şi se sculase în picioare, cînd o limbă de foc se prelinse din cer
drept deasupra lui. Deodată m-am pomenit trîntit la pămînt. Cînd m-am trezit, boii fugeau cu carul
peste holde iar bunicul şedea lungit în drum. Cînd am venit lîngă el am văzut cu groază că e mort.
- Adevărat nene Gheorghe: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit (Gal. 6, 7).
Gh. M. Enică, ostaş al Domnului, Vlad Ţepeş - Ialomiţa.

Cîrciuma - casă de sudălmi

O întreprindere românească

Fiecare popor se recomandă cu ceva deosebit, cu ceva specific lui. Slavă Domnului, ne
recomandăm şi noi românii cu multe lucruri bune. E vestit poporul nostru, datinile noastre, doinele
noastre...
Dar avem şi unele lucruri urîte, care ne fac de ruşine şi de pomină. Între acestea este şi cîrciuma
românească, pe care nici o naţie nu o are în felul cum o avem noi. E o întreprindere special
românească. O fabrică special românească, din care ies cele mai veritabile înjurături şi răutăţi.
Cîrciuma - asta-i depozitul cel mare al sudălmilor. Aici îşi fabrică diavolul înjurăturile şi de aici
le împarte prin sate şi oraşe.
Cel ce intră pe la cîrciumi, odată cu duhul alcoolului, se împărtăşeşte şi cu duhul sudălmii.
Pentru că şi una şi alta sînt fiicele diavolului.

Lupta Oastei Domnului contra înjurăturilor

Peste 100 de mii de oameni s-au lăsat de înjurături prin puterea Evangheliei cu care lucrează
această mişcare.
Au trecut 12 ani de cînd s-a pornit mişcarea Oastei Domnului. Ea s-a pornit la început ca o
chemare de luptă aprigă contra beţiilor şi înjurăturilor.
Şi a purtat cu biruinţă acest război. În decurs de 12 ani, a hotărît peste 100 de mii de oameni să
se lase de beţii şi de sudălmi. Iar biruinţa aceasta ne-a venit prin puterea Evangheliei. Sfaturi şi
conferinţe contra sudălmilor şi beţiilor s-au dat ele şi pînă acuma destule. Noi însă am pornit lupta
într-un semn nou, în semnul crucii, în semnul lui Isus Cel Răstignit. Şi prin acest semn am biruit.
Şi în semnul acesta chemăm pe orice suflet să se lase de sudălmi şi să intre în oştirea Domnului
Isus. Să intre în ceata noastră care azi în loc de-njurături, cîntăm imnuri din Scripturi.
Dragă cititorule! În Numele Domnului, eu te rog şi pe tine - dacă n-ai intrat încă - intră şi tu în
marea oştire a lui Isus Biruitorul, ca să ducem cu toţii împreună lupta cea mare şi sfîntă contra
păcatelor şi contra vrăjmaşului diavol.
Iscăleşte hotărîrea de la sfîrşitul acestei cărţi şi intră şi tu în rîndul nostru, în Oastea lui Isus
Biruitorul, şi te luptă şi tu ca un bun ostaş al lui Hristos, ca să iei şi tu pe urmă cununa şi viaţa cea
veşnică.

Lasă-te de sudalmă!
Cu darul şi puterea Evangheliei

Sudalma - ca şi beţia, fumatul şi alte patimi, este un nărav rău, de care omul spune că nu se
poate dezbăra. Şi are dreptate omul, orice nărav rău, orice patimă rea, este un ştreang, este un lanţ
cu care satana l-a legat pe om, iar acest lanţ, omul nu-l poate rupe cu puterile lui, acest lanţ se poate
rupe numai cu puterea Evangheliei.
Fratele meu! Eu cunosc o foarfecă minunată ce poate tăia lanţurile diavoleştilor patimi şi
năravuri. Această foarfecă minunată este Crucea şi Jertfa Golgotei. Cu această foarfecă lucră şi
Oastea Domnului. Cu ea a tăiat mii şi mii de lanţuri rele, scăpînd pe oameni din beţii, sudălmi şi
alte legături diavoleşti.
Încearcă şi tu iubitul meu această foarfecă. Lasă-te de sudalmă cu darul şi puterea Evangheliei.
Nu uita! Năravul de a sudui este un ştreang al lui satana, iar acest ştreang numai cu foarfeca
Golgotei se poate tăia. Năravul are un singur leac: Crucea Golgotei.

Lasă-te de sudalmă!
Dar ca să te poţi lăsa, curăţă mai întîi fîntîna (inima)

Inima omului este ca un izvor, ca o fîntînă din care iese şi apa cea bună şi apa cea rea; şi cele
bune şi cele rele - aşa după cum fîntîna e curată sau necurată. În acest înţeles, zicea şi Mîntuitorul:
că din inima oamenilor ies gîndurile cele rele: preacurviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile,
vicleşugurile, înşelăciunile, hula, trufia, nebunia
(Marcu 7, 22-23).
Între relele care ies din inimă, iată acolo este înşirată şi hula şi nebunia sudălmii. În inimă, acolo
este şi cuibul şi izvorul sudălmii. Iar gura este numai ţeava care dă drumul la apa cea otrăvită, la
sudalmă, la păcat.
Deci dacă vrei să te laşi de sudalmă - apoi du-te la izvorul sudălmii; la inimă şi înţarcă răul din
acest izvor, altcum n-ai făcut nimic.
Dacă vrei să te laşi de sudalmă, apoi curăţă mai întîi fîntîna inimii şi apoi, cu de la sine va
înceta şi sudalma.
A încerca să te laşi de sudalmă fără să cureţi fîntîna inimii, înseamnă tot atît ca şi cînd ai vrea să
cureţi, înseamnă tot atît ca şi cînd ai vrea să cureţi o fîntînă otrăvită reparînd numai ţeava fîntînii.
Oricît ai umbla să-ţi repari ţeava gurii şi să o opreşti de la sudalmă - prin ea va curge mereu sudalma
cîtă vreme înăuntru, inima ta este o fîntînă otrăvită. Curăţă fîntîna! Curăţă inima şi atunci îndată va
înceta sudalma.
Iar inima se poate curăţi şi tămădui cu un leac minunat pe care ni l-a lăsat Însuşi Mîntuitorul
prin cuvintele: Iată Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi va deschide, voi intra la el şi voi cina
cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20).
Domnul bate la uşa inimii tale şi vrea să intre în inima ta. Lasă-L să intre. Cheamă-L să intre. Şi
inima ta îndată se va curăţa de toată necurăţia şi se va preface într-o fîntînă plină cu apă vie.
Şi sudalma va dispărea îndată şi pentru totdeauna din gura ta, din casa ta şi din viaţa ta.

O rugăciune de hotărîre
Pentru lăsarea şi lepădarea sudălmilor

Tată şi Doamne! Greşit-am la cer şi înaintea Ta. Şi nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul Tău.
Sînt vrednic să mă baţi şi să mă alungi. Căci am hulit şi am batjocorit Numele Tău. Te-am hulit şi
Te-am batjocorit pe Tine, Tatăl meu şi Dumnezeul meu Cel Bun.
Am fost un orb şi un nebun care nu mi-am dat seama ce pierzare iese din gura mea. Acum
aflînd ce groaznică pieire este sudalma, mă înfricoşez. Şi tremur şi mă cutremur de mînia şi
pedeapsa Ta.
Doamne! Mă prăbuşesc plîngînd în faţa Ta. Şi cu lacrimi Te rog, iartă-mă. Îmi plîng cu amar
nebunia şi cu lacrimi Te rog fie-Ţi milă de mine Doamne şi mă iartă. Iartă Doamne pe fiul Tău cel
nebun şi pierdut. Iartă-mă Doamne, pentru Fiul Tău Cel Scump pe care L-ai dat morţii pentru noi şi
mîntuirea noastră.
Isuse Preascumpul nostru Mîntuitor! Mă prăbuşesc plîngînd la picioarele Crucii Tale. Aici e
singurul lor unde mai pot nădăjdui iertarea groaznicului meu păcat. Spală cu Sîngele Tău păcatul
meu. Şi mă împacă iarăşi cu Tatăl meu Cel ceresc.
Isuse Preadulcele meu Mîntuitor! Mă aplec plîngînd la picioarele Crucii Tale. Căci aici e
singurul loc unde pot scăpa de năravul cel groaznic al sudălmilor. Plîngînd la picioarele Crucii Tale,
pun:

Hotărîre şi legămînt

Ca începînd de la citirea şi iscălirea acestei cărţi, să mă lepăd cu totul şi pentru totdeauna de

orice fel de sudălmi. Mă leapăd cu scîrbă şi ură de acest satana îngrozitor şi de acum încolo nu voi
pune inima, gura şi graiul numai în slujba laudei Tale.
Doamne Isuse! Pecetluieşte cu Sîngele Tău cel scump această hotărîre a mea şi-mi dă clipă de
clipă dar şi putere s-o pot ţinea. Ţine-mă Isuse Doamne mereu lîngă Crucea Ta, căci numai aici este
scăparea noastră de patimile şi năravurile diavoleşti. Primeşte-mă Doamne Isuse şi pe mine în
rîndul ostaşilor Tăi ca să fiu şi eu un creştin luptător şi biruitor.
Cerşind dragostea Tatălui, Sîngele Fiului şi darul Duhului Sfînt, intru în Oastea Domnului şi
iscălesc această hotărîre care s-a făcut pentru binele meu şi mîntuirea sufletului meu. Amin.
Am iscălit această hotărîre în ziua de__________________anul________
 Duhul Sfînt - Vîntul cel ceresc -

Cuvînt înainte

Lucrarea Duhului Sfînt este o lucrare tainică. Darurile Duhului Sfînt se revarsă asupra sufletelor
în chip tainic şi binecuvîntat. Pentru a arăta lucrarea cea tainică a Duhului Sfînt, Biblia foloseşte 6
simboluri, 6 numiri şi asemănări: vîntul, focul, apa, uleiul, porumbul şi pecetea.
Vom vorbi despre fiecare simbol, stăruind mai pe larg asupra celor e simboluri principale:
vîntul, focul şi apa. Fiecare din aceste simboluri va fi dat într-o cărticică deosebită. În cartea
aceasta am dat simbolul vîntului.
Asemănarea Lucrării Duhului Sfînt cu vîntul e doar cea mai potrivită. A folosit-o şi Mîntuitorul
în noaptea cea tainică cînd a stat de vorbă cu Nicodim despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu şi
mîntuirii sufletului (Ioan cap. 3).
Vîntul cel ceresc al Duhului Sfînt face naşterea din nou.
Duhule Sfinte! Slăvite vînt ceresc, suflă cu darul naşterii din nou peste cei ce vor citi aceste
învăţături şi le vor răspîndi!

Sibiu, la Rusaliile anului 1936 Preot Iosif Trifa.

Trebuie să vă naşteţi din nou (Ioan 3, 7)

Vîntul cel ceresc face naşterea din nou

Lucrarea Duhului Sfînt e o lucrare tainică. Biblia ne arată această lucrare în multe asemănări şi
icoane. Între acestea este şi asemănarea lucrării Duhului Sfînt cu vîntul. E doar cea mai potrivită. E
o asemănare de origine Dumnezeiască. Trebuie să ştim aici că pentru vorbele duh şi vînt, în limba
greacă, (limba în care s-a scris Noul Testament) se foloseşte acelaşi cuvînt. În greceşte duhul şi
vîntul e acelaşi cuvînt. Nu e la întîmplare această potrivire de cuvinte. Prin această amestecare de
cuvinte, Dumnezeirea, care în chip nevăzut a făcut amestecul limbilor de la Babilon - s-a îngrijit şi
aici să ne dea cel mai potrivit simbol, cea mai potrivită asemănare despre Lucrarea Duhului Sfînt:
asemănarea cu vîntul. Această asemănare a folosit-o Mîntuitorul în acea tainică noapte cînd a stat de
vorbă cu Nicodim despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu şi a mîntuirii sufletului.
1. Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor.
2. Acesta a venit la Isus, noaptea şi I-a zis: “Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la
Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”
3. Drept răspuns, Isus i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu
poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
4. Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrîn? Poate el să intre a doua oară în pîntecele
maicii sale şi să se nască?”
5. Isus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu
poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
6. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.
7. Nu te mira că ţi-am zis: “Trebuie să vă naşteţi din nou.”
8. Vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa
este cu oricine este născut din Duhul.”
9. Nicodim I-a zis: “Cum se poate face aşa ceva?” (Ioan 3, 1-9).
Mîntuitorul îi vorbea lui Nicodim despre taina cea mare a naşterii din nou prin suflarea vîntului
ceresc al Duhului Sfînt. Dar Nicodim nu înţelegea această taină a renaşterii sufleteşti, aşa cum nu o
înţeleg nici creştinii de azi.
Nicodim era un mare cărturar şi totuşi nu înţelegea ce înseamnă a te naşte de sus, a te naşte din
nou. Nicodim era înconjurat de cărţi şi tot nu pricepea această învăţătură. Da! Da! Pentru că
naşterea de sus e o taină ce nu se poate învăţa din cărţi. Naşterea din nou e puterea, e harul şi darul
ce se pogoară de sus, de la Duhul Sfînt. Acest dar şi har este ceva ce nu se poate spune cu vorba.
Este ceva - cum a zis Isus - ca vîntul ce suflă de unde nu ştii. Este ceva ca roua ce nu ştii de unde
iese noaptea şi adapă pămîntul. Este ceva ca aluatul care într-o noapte poate dospi un sac întreg de
făină.
Naşterea de sus este o putere cerească ce se pogoară în sufletul omului şi face o schimbare
radicală, o schimbare din temelie în viaţa lui.
Mă tem că mulţi nu mă vor înţelege. Voi preciza pe scurt această învăţătură. Naşterea din nou,
despre care vorbea Mîntuitorul cu Nicodim, este taina cea mare a botezului prin care ne naştem din
nou prin apă şi prin duh.
Ei bine - va zice cineva - prin taina asta am trecut cu toţii cînd ne-am botezat, de ce dar ni se tot
cîntă mereu despre o naştere din nou?
Vom răspunde îndată cu o minunată învăţătură luată din scrierile sf. părinte Atanasie cel Mare:
De trei ori în viaţă trebuie să ne naştem - zicea sfîntul Atanasie. O naştere este ieşirea afară din
sînul de maică, cînd adică din pămînt la pămînt ne aducem, iar celelalte două ne sînt de la pămînt
către cer, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe care o avem prin Dumnezeiasca baie a
botezului, iar alta - a treia - este din pocăinţă şi din ostenelile cele bune. Şi în asta - adică în a 3-a -
sîntem noi acum.
Despre această a 3-a naştere, zicea şi sf. Ioan Gură de Aur că nu e de ajuns să te naşti, ci trebuie
să te şi faci creştin.
Pentru a fi şi mai bine înţeles, voi spune o pildă.
Un altoi dacă nu este îngrijit îşi pierde altoirea. Din tulpina cea veche cresc pe dedesubt
vlăstarele cele vechi şi sălbatice care sorb puterea şi viaţa mlădiţei altoite. Dacă nu-i cine să cureţe
vlăstarele cele vechi, altoiul se întoarce iar cu totul la firea cea sălbatică şi creşte un pom sălbatic.
Aşa e şi în cele duhovniceşti. Taina Botezului este altoirea cea duhovnicească a omului. Botezul
taie, omoară, pomul (omul) cel vechi şi altoieşte pe cel nou.
Însă cine nu-şi îngrijeşte mai departe sufletul şi viaţa, poate pierde această altoire. Păcatele sînt
cîrceii, sînt vlăstarele cele vechi care cresc pe dedesubt din tulpina cea veche, din omul cel vechi. Şi
dacă nu se curăţă aceste vlăstare, ele înăduşă pe omul cel nou, pe omul cel duhovnicesc. Îi iau
puterea, îi iau viaţa. Omul cel vechi biruie iar pe cel nou. Pomul vieţii lui dă iar poamele sălbatice,
lumeşti (Gal. 5, 20).
Aici vine lucrarea naşterii din nou. Ea curăţă cîrceii, ea curăţă vlăstarele cele vechi pentru ca
altoiul să se poată dezvolta, să poată creşte şi să poată da roadele Duhului Sfînt
(Gal. 5, 20).
Aceasta este naşterea, aceasta este renaşterea cea sufletească pe care o predicăm şi noi, cu toată
stăruinţa, prin Oastea Domnului.
Vom spune însă îndată şi cu apăs, că această naştere şi renaştere nu este numai o lăsare de unele
patimi şi păcate, ci ea este ceea ce spune ap. Pavel: căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate lucrurile s-au făcut noi
(2 Cor. 5, 17).
Iar această făptură nouă o poate face numai vîntul cel ceresc al Duhului Sfînt.
A te naşte din nou nu înseamnă să-ţi împuţinezi păcatele; să laşi pe unele şi să faci pe altele, ci
înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău cel păcătos, aşa cum o rupe pomul cel sălbatic cînd îl
taie grădinarul şi prin altoire îi schimbă firea şi roadele. A te naşte din nou înseamnă a pune aluat
nou în inima vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, o frămîntătură nouă, o făptură nouă (1 Cor.
5, 7; 2 Cor. 5, 17).
A te naşte din nou nu înseamnă atît a da ceva sau a face ceva, ci înseamnă a primi ceva.
Înseamnă să primeşti acea ţîşnire de daruri duhovniceşti care îţi vin prin Sîngele Crucii de pe
Golgota.
A te naşte din nou înseamnă să-L primeşti pe Isus Cel Răstignit pentru tine şi omul tău cel vechi
să se răstignească împreună cu el (Rom. 6, 6), ca să înviezi ca un om nou, o făptură nouă.
A te naşte din nou înseamnă să primeşti - prin Sîngele Golgotei - darul şi harul ce vine de sus de
la Duhul Sfînt. Acest dar şi har este ceva ce nu se poate spune cu vorba. Este ceva - cum a zis Isus -
ca vîntul ce nu ştii de unde suflă. Este ceva ca roua ce nu ştii de unde iese noaptea şi adapă
pămîntul. Este ceva ca aluatul care, într-o singură noapte poate dospi un sac întreg de făină.
Naşterea din nou este un dar ceresc, este o putere de sus care se pogoară în sufletul omului şi
face o schimbare din temelie în viaţa lui.
Despre această naştere din nou vom vorbi în paginile ce urmează.

Vîntul suflă unde voieşte...

Vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa
este cu oricine este născut din Duhul (Ioan 3, 8).
Cu adevărat, vîntul suflă unde voieşte. Cine ar putea spune de unde vine vîntul şi und emerge?
Cine l-ar putea opri să nu sufle unde vrea? Sau cine s-ar apuca să schimbe direcţia vîntului, sau să-l
oprească să nu mai sufle?
Parlamentul votează multe feluri de legi, dar o lege care să reguleze suflarea vînturilor, cine ar
putea face?
Un învăţat a studiat 30 de ani suflarea şi direcţia vînturilor în nădejdea că ar putea face o
geografie a vînturilor - dar a trebuit să lase lucrul baltă, pentru că vîntul suflă unde voieşte.
În chipul de alături se vede o hartă a vînturilor din ţara noastră. Învăţaţii spun că totuşi, în linii
generale, s-ar putea preciza direcţia vînturilor ce suflă prin lume şi prin diferite ţări. O astfel de
încercare se vede şi pe harta de alături. Fireşte, harta poate fi foarte bună, numai că vîntul nu prea
vrea să ştie de ea pentru că el suflă unde voieşte. Cînd vine vînt cu furtună, te poţi tot uita pe hartă
să afli de unde vine vîntul.
Aşa e şi cu vîntul cel ceresc al Duhului Sfînt. El suflă unde vrea. El suflă unde vrea şi cînd vrea.
El este un dar al Dumnezeirii şi suflă unde vrea. De multe ori în aceeaşi casă suflă peste unii şi
peste alţii ba. Unul din cei doi soţi e scris în Oastea Domnului şi citeşte cu rîvnă Biblia şi alte cărţi
religioase - dar celălalt umblă să le arunce în foc.
În acelaşi sat, vîntul cel ceresc suflă unde voieşte. Iată aici o casă unde se citeşte Biblia, foaia
Isus Biruitorul şi oamenii însetoşează după cele sufleteşti - şi iată alături o altă casă unde oamenii n-
au nici o plăcere pentru astfel de lucruri şi nici nu vreau să audă de ele.
În aceeaşi ţară, vîntul cel ceresc suflă unde voieşte. Mă uit peste harta ţării noastre. Oare cum se
explică faptul că Oastea Domnului a pătruns mai cu putere prin unele ţinuturi şi mai puţin prin
altele? Pentru că vîntul Duhului Sfînt suflă unde vrea.
Mă uit peste harta Europei. O, cum se împlinesc şi aici cuvintele Domnului: Vîntul (Duhul)
suflă unde voieşte. Peste Anglia şi ţările nordice, Suedia, Norvegia, etc, vîntul cel ceresc a suflat
mai cu putere. În ţările acestea afli oameni trăind Evanghelia. În Suedia, spre pildă, nu se fură
nimic. În aceste ţări în toată casa se citeşte Biblia şi n-auzi vreo sudalmă să umbli săptămîni de zile
după ea. Mă uit apoi mai în jos, peste ţările catolice, Italian, Spania, etc. şi mă gîndesc că în Italia -
întocmai ca la noi - tot omul este cu sacramentele în gură. În schimb, peste Elveţia cea din centrul
Europei, vîntul cel ceresc a suflat iarăşi mai cu putere.
Mă uit apoi cu durere şi peste ţara mea. Într-o ţară unde crucile, sfinţii, Maica Domnului,
împărtăşania, ba chiar şi Bunul Dumnezeu - le auzi veşnic amestecate în noroiul înjurăturilor, cum
ar putea sufla pe acolo vîntul cel ceresc?
Peste oameni singuratici, peste case singuratice, peste sate, peste ţinuturi, peste diferite ţări şi
popoare, Duhul suflă unde voieşte.
Vîntul suflă unde vrea... darul şi harul Duhului Sfînt suflă unde voieşte. Unde voieşte duce
sămînţa mîntuirii.
Vîntul poartă şi seminţele. Vîntul duce seminţele prin aer la depărtări de sute de kilometri. Tot
aşa face şi vîntul cel ceresc.
Vîntul cel ceresc poartă Cuvîntul lui Dumnezeu; el duce sămînţa cea bună şi o împrăştie pînă la
cele mai mari depărtări.
Vîntul Duhului Sfînt a răspîndit prin ţară şi Oastea Domnului şi cărţile ei. De multe ori într-un
chip de tot minunat. Amintesc aici două pilde. Ostaşul Domnului, tînărul M. Tudorovici din com.
Hodoni, jud. Timiş, îmi spunea despre un om de acolo - Andrei Lazarovici - că a aflat în drum spre
Arad un petic din foaia Oastei. L-a luat, l-a citit, i-a plăcut, apoi şi-a comandat foaia şi cărţile de la
Sibiu, şi azi este un brav luptător în Oastea Domnului. Cine a aruncat în drum acest petic de foaie
care a schimbat viaţa unui om? Vîntul Duhului Sfînt!
Un calendar de la Oastea Domnului a ajuns întîmplător într-un sat din jud. Ialomiţa şi pe urmă,
acest calendar a aprins un ţinut întreg. Oamenii au aflat din calendar despre Oastea Domnului şi
despre cărţile de la Sibiu; le-au comandat, le-au citit şi azi avem în acel sat o mulţime de cititori şi
ostaşi cuprinşi de rîvnă pentru Domnul. Iată ce a putut face vîntul Duhului Sfînt cu un calendar.
Ni s-au cerut cărţi religioase din Argentina şi Canada, de la nişte români aşezaţi pe acolo. Avem
ostaşi prin America, Yugoslavia, Ungaria, etc. Cine a dus vestea mişcării pînă pe acolo? Vîntul cel
ceresc!
Oastea Domnului este azi răspîndită şi cunoscută în toate colţurile pămîntului românesc cu toate
că noi n-am ieşit decît în 2-3 sate din jurul Sibiului. Cine a făcut această minunată răspîndire?
Vîntul ceresc al Duhului Sfînt.

Şi glasul lui îl auzi...

Vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa
este cu oricine este născut din Duhul (Ioan 3, 8).
Ce tainică este lucrarea şi suflarea Duhului Sfînt!
Un suflet care a gustat din taina aceasta, un suflet care s-a trezit la o viaţă nouă prin suflarea
Duhului Sfînt nu ţi-ar putea spune niciodată lămurit cum s-au petrecut lucrurile. Întoarcerea şi
schimbarea lui e o taină pe care el însuşi n-o poate nici înţelege, nici explica de-ajuns. El ştie să
spună cu siguranţă numai atît: Orb am fost şi acuma văd.
Dar mă grăbesc să spun că asta nu înseamnă că lucrarea Duhului Sfînt ar fi o taină ascunsă
pentru cei mulţi. O, nu; lucrarea Duhului Sfînt este o taină deschisă tuturor; o taină ce stă la
îndemîna tuturor.
Tu glasul lui îl auzi!... lucrarea Duhului Sfînt o poate auzi oricine şi o poate primi oricine.
Dumnezeu S-a îngrijit şi aici să-l înzestreze pe om cu un aparat mic, dar foarte gingaş: un aparat
anume făcut să asculte şi să audă omul cu el suflarea Duhului Sfînt. Acest aparat este urechea
omului. Credinţa vine prin auz, zice ap. Pavel (Rom. 10, 17). Urechea este făcută să audă
Cuvîntul Evangheliei. E adevărat că pentru a asculta şi auzi suflarea Duhului Sfînt se cer şi urechi
sufleteşti - dar totuşi urechea rămîne ca un organ ce aude glasul Duhului Sfînt. Tu glasul Lui îl vei
auzi... da, da, iubite cititorule, tu glasul Evangheliei îl auzi şi nici o scuză nu vei avea că nu l-ai
auzit.
Şi glasul lui îl auzi... da, da, iubite cititorule, glasul lui îl auzi şi tu căci tot în pămîntul a ieşit
vestirea Evangheliei şi pînă la marginile lui vestea ei (psalm). Oricît ţi-ai astupa urechile, tu glasul
lui îl auzi, dar poate că nu-l primeşti şi poate că nu-l înţelegi.
Vîntul cel ceresc al Duhului Sfînt suflă cu putere prin lume. El poate fi auzit de oricine. Însă nu
toţi vreau să-l audă.
În privinţa asta, oamenii s-ar putea împărţi în trei clase. În clasa întîi sînt cei cufundaţi cu totul
în patimi şi păcate. Toate uşile şi ferestrele sufletului lor le ţin închise faţă de suflarea Duhului Sfînt.
În clasa a doua sînt apoi alţii pe care vîntul cel ceresc începe a-i supăra. Căci aţi văzut voi cum
e vîntul; oricît de bine ai închide faţă de el uşile şi ferestrele, el tot străbate cît de cît în casă. Dacă
nu prin alt loc, el suflă prin coş şi prin gaura cheii.
Aşa e şi suflarea Duhului Sfînt. Oricît de mult ar încerca omul să se închidă faţă de suflarea lui,
sufletul are o deschizătură prin care totuşi vîntul cel ceresc străbate, iar acea deschizătură este
conştiinţa omului; este gaura cheii şi coşul casei sufletului care nu se pot astupa.
Cîteodată vîntul urlă prin coşul casei; sînt clipe cînd vîntul cel ceresc suflă cu putere, prin coşul
conştiinţei omului. Pe unii suflarea aceasta îi trezeşte la o viaţă nouă. Un intrat în Oastea Domnului
spunea că trei ani de zile a trăit rău cu nevasta lui din pricină că ea intrase în Oaste. În casa lor
intrase un vînt ceresc care îl supăra pe soţul soţiei; dar pe urmă acest vînt l-a adus şi pe el la
picioarele Crucii.
Pe alţii însă acest vînt îi supără. Ei ar dormi liniştiţi în păcate, dar acest vînt îi supără. Aceştia
sînt şi cei ce se supără pe Oastea Domnului şi pe vestirea mîntuirii.
Iar pe urmă - în clasa a treia - sînt cei care aud glasul vîntului ceresc, simt suflarea lui, primesc
suflarea lui şi prin această suflare se trezesc la o viaţă nouă.
Între care din aceste trei clase eşti tu, dragă cititorule?
Suflete dragă! Trezeşte-te! Vîntul cel ceresc suflă cu putere. Nu-ţi închide casa sufletului tău în
faţa lui. Ascultă-l pînă ce te caută. Deschide-i îndată larg toate ferestrele sufletului tău!

Rugăciune

Duhule Sfinte, slăvit vînt ceresc! Tu sufli unde voieşti. Eu te rog nu mă lipsi nici pe mine de
suflarea Ta. Suflă şi peste hotarele vieţii mele. Suflă lîncezeala vieţii mele. Suflă cu putere prin
toate deschizăturile vieţii mele celei sufleteşti. O, binecuvîntat vînt ceresc! Eu îţi deschid larg toate
uşile şi ferestrele sufletului meu. Pătrunde pe tot locul cu trezirea Ta. Pătrunde pe tot locul cu viaţa
Ta. Schimbă şi înnoieşte totul în mine prin suflarea Ta.

Iată Domnul vine ca o furtună (Isaia 20, 2)

Vîntul suflă şi lin, şi suflă şi cu furtună. Furtuna care a suflat peste viaţa mea.

Vînturile sînt de mai multe clase şi tării. Sînt vînturi line şi vînturi mai aspre. Sînt vînturi calde
şi vînturi reci. Uneori vîntul este o adiere lină ce tremură doar frunzele arborilor. Alteori vine ca o
furtună ce urlă, scoate arborii din rădăcină şi mătură totul.
Aşa e şi vîntul cel ceresc. El suflă în diferite chipuri. Uneori suflarea lui e o adiere lină şi
plăcută. Alteori e furtună şi crivăţ. Vîntul cel ceresc îi trezeşte pe oameni în diferite chipuri. Unii se
trezesc la adierea lui; pe alţii îi trezeşte numai viforul şi furtuna lui.
Eu nu mă ruşinez să spun şi să mărturisesc că şi pe mine m-a trezit la o viaţă nouă viforul
Duhului Sfînt. M-a trezit furtuna Domnului. Mulţi ani suflase Duhul zadarnic peste mine cu
suflarea cea lină. Pe urmă a venit ca un glas de vifor, ca o vijelie năprasnică, ca o furtună a
Domnului (Isaia 20, 2).
Mi-a răsturnat casa, mi-a îngropat soţia şi 3 copii, mi-a răsturnat toate lumeştile mele gînduri şi
planuri... a măturat totul, pornindu-mă prin lume pribeag. Parcă şi acum aud vuietul lui. O, cum
vîjîia prin sufletul meu acest vifor ceresc! Eu însă la început nu l-am înţeles. Eu glasul lui îl
auzeam, dar nu îl înţelegeam. Dumnezeu era în acest vînt, însă eu nu înţelegeam acest lucru. Viforul
ceresc îmi striga mereu: Tu trebuie să te naşti din nou, dar eu - ca bietul Nicodim - nu înţelegeam
acest grai ceresc.
Însă pe urmă, viforul a trecut într-o adiere plăcută. Crivăţul s-a schimbat într-un vînt cald.
Dinspre meleagurile Scumpului meu Mîntuitor a sosit un vînt dulce şi cald ce aducea cuvintele Lui:
Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă...
O, slăvite vînt ceresc! Eu binecuvîntez azi furtuna Ta şi viforul Tău. O, nepriceputul de mine,
eu cîrteam împotriva asprimii Tale, dar azi îmi dau seama că tocmai acest vifor a fost poate cea mai
binecuvîntată parte din viaţa mea. Omul meu cel vechi făcuse rădăcini atît de puternice încît a
trebuit să vină furtuna Ta să le smulgă. Slăvit să fii de-a pururi, o, binecuvîntat vînt ceresc! Viforul
Tău m-a adus la picioarele Crucii.
În viaţa fiecărui om sînt clipe binecuvîntate cînd vîntul Duhului Sfînt suflă cu putere. Aceste
clipe sfinte şi binecuvîntate trebuie folosite, întocmai cum bărcile de pînză folosesc suflarea
vîntului.
În vremile mai vechi, se foloseau foarte mult morile de vînt. Dar cînd vremea era mult timp
prea liniştită şi lipsită de vînturi - sate întregi erau ameninţate de foame. În lipsa vîntului, morile nu
puteau măcina. Mii de oameni se uitau cu privirile aşteptătoare spre norii cerului. Iar cînd liniştea
nopţii se pornea vîntul şi morarul dormea, oamenii alergau să-l trezească strigîndu-i: Scoală
morarule şi macină bucatele noastre că bate vîntul!
 Aşa e şi cu viaţa noastră, dragă suflete. Sînt în viaţa noastră uneori clipe de mare uscăciune şi
lîncezeală sufletească. Dar sînt şi clipe binecuvîntate cînd bate cu putere vîntul Duhului Sfînt. Să
priveghem pentru aceste clipe; să ne rugăm pentru ele şi să le folosim.
Eu voi spune aici că multe din tîlcuirile şi învăţăturile mele le-am scris noaptea trezindu-mă din
somn. În liniştea cea tainică a nopţii, cînd somnul fugea de la mine şi simţeam înăuntrul meu
aprinzîndu-se - parcă mă striga cineva: Iosife, scoală să macini pentru Oastea Domnului căci bate
vîntul Duhului Sfînt...
Toată rîvna noastră, toate puterile vieţii noastre sufleteşti, duhovniceşti - sînt rodul lucrării
Duhului Sfînt.

Vîntul şi bărcile
Contribuţia ta la lucrarea Duhului Sfînt

Lucrarea Duhului Sfînt este o taină deschisă tuturor; o taină ce stă la îndemîna tuturor. Vîntul
cel ceresc suflă peste viaţa tuturor.
Vom spune însă că pentru primirea acestui dar, se cere şi partea noastră de contribuţie; se cere
să fim pregătiţi pentru această suflare cerească; să o aşteptăm, să o cerem şi să o folosim. E adevărat
că vîntul Duhului Sfînt suflă unde voieşte, dar pentru primirea lui se cere şi colaborarea noastră.
Ce pildă minunată ne poate fi în privinţa asta barca şi corabia cu pînze. Cei ce călătoresc cu
bărcile pe mare, stau totdeauna gata pentru vîntul cel prielnic. Bărcile lor stau în aşteptare, cu toate
pînzele întinse, gata de plecare. Iar cînd începe a bate vîntul, ele se mişcă, ele plutesc şi alunecă pe
întinsul apelor de parcă sînt nişte fiinţe vii.
Aşa e şi corabia vieţii noastre. Ea stă pe loc cîtă vreme nu suflă vîntul Duhului Sfînt; dar
înaintează cu putere cînd are vînt prielnic.
Ce frumos şi ce repede înaintează pe întinsul apelor mării o corabie cu pînze, cînd are vînt
potrivit!
Ce minunat înaintează şi corabia noastră pe marea vieţii cînd în pînzele ei bate vîntul cel ceresc
al Duhului Sfînt!
Fără vînt potrivit, corabia cu pînze nu poate face nimic - dar nici vîntul nu poate face nimic cîtă
vreme pînzele corăbiei nu sînt în ordine. La Lucrarea Duhului Sfînt se cere şi colaborarea noastră.
În zadar suflă vîntul dacă bărcile nu-l aşteaptă cu pînzele întinse. În zadar suflă vîntul Duhului
Sfînt dacă pînzele vieţii noastre - credinţa, căinţa, rugăciunea, etc. - nu sînt întinse.
Şi iarăşi, poate vîntul sufla cît de tare, barca stă pe loc cîtă vreme este ancorată la ţărm. Poate
sufla vîntul cel ceresc cît de tare, corabia noastră stă pe loc cîtă vreme noi stăm legaţi în patimi şi
păcate de care nu vrem să ne dezbărăm.
Poate sufla vîntul cît îi place cîtă vreme marinarul doarme cu barca legată de ţărm. Poate sufla
vîntul cel ceresc cît îi place cîtă vreme omul doarme la birt şi se tăvăleşte ca porcul în mocirla
tuturor patimilor şi fărădelegilor.
Tot aşa se întîmplă şi cînd pînzele sînt slabe şi găurite. Peste o barcă cu pînzele găurite poate să
tot sufle vîntul căci n-o poate mişca din loc. Tot aşa e şi cu Duhul Sfînt.
Că precum vîntul - zice sf. Ioan Gură de Aur - cînd bate într-o corabie cu pînzele sparte şi
găurite, nu poate lucra cum se cade, tot aşa şi Duhul nu poate lucra într-un suflet aşa zicînd, găurit
de păcate. Dacă noi vom ţinea întinsă bine puterea Duhului, adică va fi bine purtată spre limanul
mîntuirii. Deci dacă voim a călători cu toată înlesnirea şi fără primejdii, trebuie să întindem bine
pînzele. Să ne fie curate pînzele şi neînvechite, căci cel ce se învecheşte şi îmbătrîneşte, este
aproape de pieire (Evrei 8, 13). Să nu fie găurite ca nu cumva să facă nefolositoare puterea
Duhului Sfînt. Omul cel lumesc nu primeşte cele ce sînt ale Duhului (1 Cor. 2, 14). Că
precum pînza păianjenului nu ar putea să se împotrivească iuţimii vîntului, tot aşa şi un suflet
lumesc nu va putea primi vreodată harul Duhului Sfînt. Căci pînzele unei astfel de corăbii numai la
vedere poate mai păstrează o unire, o legătură între ele, în realitate însă sînt lipsite de orice putere.
P, ce lucruri minunate face vîntul cel ceresc cînd întîlneşte o corabie - o viaţă sufletească - cu
toate pînzele întinse. Un astfel de suflet înaintează şi creşte în cele duhovniceşti văzînd cu ochii. În
Oastea Domnului avem cîţiva care au învăţat a citi în cîteva luni - şi azi vorbesc din Scripturi de
parcă ar fi fost tot la şcoală.
Că precum corabia - zice sf. Ioan Gură de Aur - care pluteşte pe un vînt puternic, nu poate fi
nici împiedicată, nici scufundată, ci încă procură călătorilor privelişte plăcută şi nu-i sileşte a vîsli şi
îi scapă de frică - tot aşa şi sufletul întărit de Duhul Sfînt pluteşte liniştit peste valurile vieţii şi calea
ce duce la ceruri o brăzdează mai puternic decît corabia, ca şi cea ce nu de vînt este împinsă, ci de
Însuşi Duhul Sfînt.

Rugăciune

Duhule Sfinte, preabinecuvîntat vînt ceresc! Eu te rog suflă şi peste corăbioara vieţii mele. Eu
te rog suflă mai întîi cu înnoire peste pînzele bărcii. Căci toate pînzele mele sînt găurite de păcat. Şi
toată truda mea să le peticesc este zadarnică. Vîntul tău poate prinde numai într-o pînză nouă, într-o
viaţă nouă. Eu sînt o pînză slabă de păianjen. Dă-mi Duhule Sfinte pînzele cele noi, pînzele cele
albe şi curate ca să pot prinde suflarea Ta şi să pot înainta spre ţărmul mîntuirii.
Barca vieţii mele stă gata, cu toate pînzele întinse. O vino, preabinecuvîntat vînt ceresc şi suflă
în ele ca să pot ajunge cît mai curînd în portul Veşniciei. Amin.

Vîntul primeneşte aerul

Vîntul are multe însuşiri bune. Între altele are şi puterea de a curăţa, de a primeni aerul. Dacă n-
ar fi vîntul, aerul ar fi întocmai ca o apă liniştită şi stătută de tot; s-ar strica. Într-un aer pe care nu l-
ar mişca deloc adierea şi suflarea vîntului, ne-am îmbolnăvi şi ne-am înăduşi cu toţii.
Despre unele văi din Elveţia se spune că sînt ferite de vînturi. Au o astfel de poziţie încît rareori
suflă vîntul prin ele. Dar tocmai faptul acesta este cauza unei clime nesănătoase. Nu arareori îi vezi
pe locuitorii de acolo cu grumajii umflaţi. Aproape toţi sufăr. De la Martigne pînă la Bretagne se
întinde o vale lungă în care se află o mulţime de oameni bolnavi din cauza climei. Sufăr oamenii
tocmai din pricina că nu suflă vîntul şi nu se curăţă aerul. Lipseşte vîntul aproape cu totul.
Ce mare bucurie este pe oamenii de acolo cînd vine atare vînt curăţitor de aer. Ei aşteaptă vîntul
şi furtuna cu dorul cu care aşteaptă holdele noastre ploaia.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească înăduşită de miasmele păcatului.
Dacă n-ar fi acest vînt ceresc de înviorare şi primenire sufletească, ne-am înăduşi în zăduful
păcatelor.
Nouă de multe ori ni se pare că trăim liniştiţi. Ne vedem în linişte de păcate şi răutăţi. Dar vai, o
astfel de linişte este ca şi cea din văile Elveţiei... o linişte aducătoare de boală şi moarte sufletească.
Noi trebuie să simţim lipsa vîntului ceresc şi să ne rugăm: Duhule Sfinte, vino şi suflă peste văile
vieţii noastre şi le curăţă de miasma păcatului. Vino şi suflă chiar dacă nouă nu ne place suflarea ta.
Vino, Duhule Sfinte şine tulbură liniştea unei vieţi păcătoase!

Vîntul alege grîul din pleavă

Vîntul mai are şi o altă însuşire. El alege lucrurile uşoare din cele grele. Cînd trece vîntul pe
stradă, el mătură pleava, hîrtia şi tot ce nu are greutate. Însă bucăţile de fier, de piatră, şi tot ce este
greu, rămîn nemişcate. La ţară, plugarul iese să vînture grîul cînd bate vîntul. În suflarea vîntului,
pleava se alege, iar grîul rămîne curat. Pleava fiind mai uşoară zboară, iar grîul, fiind mai greu
rămîne.
Aşa face şi vîntul Duhului Sfînt. El este un cercetător al vieţii noastre celei sufleteşti. El îl
descopere pe om aşa cum este. Poţi multă vreme să faci pe cinstitul şi evlaviosul, dar cînd vine
vîntul Duhului Sfînt, rămîi descoperit.
Vîntul Duhului Sfînt este şi o probă pentru viaţa creştinilor. Creştinii cei adevăraţi, au în ei o
greutate: cînd vine vîntul încercărilor, cînd vine viforul şi furtuna, ei rezistă. Nimic nu-i poate
clătina din locul lor pentru că au în sufletul lor o greutate de credinţă şi de adîncire în Evanghelie.
 Nu este însă aşa şi cu ceilalţi: cu cei fără greutate. Cînd vine furtuna încercărilor, se duc ca
pleava în vînt. La orice vînt de încercare se clatină ca şi trestia bătută de vînt. Tu cititorule, dintre
care eşti?

Nici florile n-ar mirosi

Dacă n-ar fi vîntul, nici florile n-ar mirosi - spun învăţaţii care au studiat viaţa florilor. Mirosul
stă ascuns în flori pînă nu vine vîntul să-l scoată şi să-l poarte pe aripile sale.
Aşa face şi vîntul cel ceresc cu mirosul florilor noastre - cu însuşirile noastre cele bune. Sînt
atîtea şi atîtea talente care stau ascunse - ca mirosul înflori - pînă ce nu vine vîntul Duhului Sfînt să
le scoată în lume. În Oastea Domnului avem atîţia şi atîţia ostaşi care s-au distins; unii prin puterea
de a se ruga, alţii prin puterea de a predica, alţii prin darul de a scrie poezii, etc. Iată erau şi acestea
tot atîtea mirosuri închise în flori pînă n-a venit vîntul cel ceresc să le poarte pe aripile sale.

Vîntul aduce primăvara

Vîntul cel ceresc aduce primăvara cea sufletească

Ce binecuvîntate lucrări face vîntul în lume. De multe ori noi nici nu ne dăm seama ce ar fi de
noi dacă n-ar fi vîntul. Să ne uităm spre pildă, primăvara, cînd începe lumea a se dezmorţi din
îngheţul iernii.
Primăvara n-ar putea să vină pînă nu începe a bate vîntul cel cald de la sud. Cînd soseşte acest
vînt binecuvîntat, lumea învie văzînd cu ochii; gheaţa se topeşte, zăpada se topeşte; pîraiele şi
rîurile încep iar a curge.
Sînt şi în viaţa noastră cea sufletească ierni grozave cu îngheţuri grozave - de păcate. Toate
sforţările şi toate căldurile cele omeneşti nu pot face nimic pentru dezgheţarea unui astfel de suflet
îngheţat de păcate. Dar cînd începe a bate vîntul cel cald şi binecuvîntată al Duhului Sfînt, inimile
se dezgheaţă şi viaţa noastră începe iar a curge spre Dumnezeu.
La ţară, bietul morar cu moara lui de apă, ce necaz mare are cînd îi îngheaţă moara. 20 de
oameni am văzut odată la ţară lucrînd o zi întreagă la dezgheţarea unei mori, dar seara, moara iar a
îngheţat. A venit însă noaptea un vînt cald şi ceea ce n-au putut face 20 de oameni într-o zi, a făcut
vîntul într-un ceas. 20 de predicatori de s-ar pune să dezgheţe un suflet îngheţat în păcate, nimic nu
pot face pînă cînd nu începe a bate vîntul cel ceresc.
Primăvara o aduce - o poate aduce - numai vîntul cel cald de la sud. Pînă nu suflă acest vînt,
toate sforţările dezgheţului sînt zadarnice. Toate focurile şi cuptoarele din lume nu pot aduce
primăvara, nici măcar pe întinderea unui mic sătuleţ. Primăvara o aduce numai vîntul cel cald de la
sud.
Aşa e şi în cele sufleteşti. Primăvara cea sufletească o poate face numai harul cel ceresc. Pînă
nu suflă vîntul cel cald al Duhului Sfînt, toate sforţările dezgheţului tău sufletesc sînt zadarnice.
Toate predicile şi toate slujbele din lume nu pot face primăvară într-un suflet dacă prin ele nu suflă
vîntul cel cald al Duhului Sfînt.
Ce lucruri mari poate face vîntul cel cald al harului. Este om îngheţat cu totul în păcate.
Încremenit în răutăţi, parcă nimeni şi nimic nu-l mai poate trezi la viaţă. Vin peste el nenorociri,
încercări, bătăi, şi nici acelea nu-l pot mişca. El este un mort. El pare cu totul mort.
Dar dacă Domnul trimite vîntul cel cald al harului, îndată îl vezi că începe a se dezgheţa şi a
învia. Dintr-un Saul devine un Pavel. Îngheţul s-a topit sub puterea vîntului ceresc.
Sărmane suflet păcătos! Poate ai ajuns şi tu într-un cumplit ger şi îngheţ sufletesc. Şi poate crezi
că nu mai poţi scăpa de acest îngheţ. Chiar tu însuţi te îndoieşti că s-ar mai putea face primăvară în
sufletul tău. Dar nu deznădăjdui sărmane suflet. Dumnezeu într-o clipă poate topi îngheţul tău. Azi e
ger şi mîine cald. Roagă-te cu lacrimi fierbinţi şi vei vedea ce minuni poate face dezgheţul harului
în sufletul tău.
Fratele meu! Eşti un credincios şi te doare că nu poţi aduce la Domnul pe soţul tău, pe copilul
tău, pe vecinul tău. O, nu dispera! Roagă-te mereu pentru vîntul cel cald. Ce n-ai putut face tu într-
un an, face vîntul acesta într-o zi, într-o clipă chiar.
Primăvara vine treptat, încetul cu încetul. Începe a se topi mai întîi zăpada de pe case. Încep a
picura streşinile. Încep a curge apele. Şi pe urmă vîntul deşteaptă pămîntul şi face dezgheţ general.
Aşa vine de cele mai multe ori şi primăvara cea sufletească. Treptat, încetul cu încetul.
Începutul dezgheţului omul poate nici nu l-a simţit; Duhul lui Dumnezeu treptat, treptat, îi
luminează mintea, în întăreşte voinţa, îi încălzeşte inima, îi topeşte frica şi îi insuflă nădejdea.
Aceasta este lucrarea vîntului ceresc. Simţim această tainică lucrare, dar n-o vedem, aşa cum nu
vedem nici vîntul de la sud care aduce primăvara.
Aici vom aminti un sfat pentru Oaste şi ostaşi. Cînd Duhul Sfînt începe a lucra într-un suflet
îngheţat - noi trebuie să avem răbdare. Să aşteptăm cu răbdare lucrarea treptată a harului. Noi de
multe ori aşteptăm dintr-o dată dezgheţul general al necredinciosului, dar aceasta este o greşeală. Să
lucrăm cu răbdare pentru mîntuirea celor pierduţi aşteptînd lucrarea treptată a trezirii lor.
Aici vom spune că Oastea Domnului este şi ea un fel de primăvară adusă de vîntul cel cald al
Duhului Sfînt. Noi ostaşii ne-am trezit din îngheţ prin vîntul cel aducător de primăvară al Duhului
Sfînt şi vom trece în vară şi în toamnă cu roade bogate numai prin această cerească suflare.

Vîntul leagă holdele

Binecuvîntările vîntului sînt multe şi de multe feluri. De n-ar fi vîntul am pieri cu toţii de
foame. Cum aşa? De ce?
Pentru că e lucru constatat: holdele nu pot lega fără vînt. Vîntul poartă sămînţa holdelor de la
spic la spic (poartă praful care fermentează florile spicului). Dacă n-ar adia vîntul pe vremea cînd
leagă holdele, am pieri cu toţii de foame. Holdele n-ar putea lega şi n-am avea pîine.
După cum în vremile de demult, pe timpul morilor de vînt, oamenii erau ameninţaţi de foame
cînd nu sufla vîntul şi morile de vînt nu puteau măcina, tot aşa am fi ameninţaţi de foame şi cînd n-
ar sufla vîntul şi tot aşa sîntem ameninţaţi de foame şi moarte sufletească şi cînd nu suflă vîntul cel
ceresc peste viaţa noastră.
Aici vom spune o poveste cunoscută.
Cică odată un ţăran nemulţumit de felul cum era vremea, îşi zise în sine: cerul nu se prea
pricepe la plugărie... dacă aş avea eu putere să comand vremea cum trebuie, altcum ar merge
plugăria noastră.
- Fie după dorinţa ta! - se auzi glasul Domnului de sus - şi ţăranul primi puterea de a-şi
comanda vremea ce-i place pe o vară întreagă.
Şi începu omul a-şi comanda cînd soare, cînd ploaie, cînd căldură, cînd răcoare - aşa cum
cereau ogoarele.
Holdele crescură pădure. Totul era cum nu se poate mai bine.
Ei! asta înseamnă pricepere în agricultură = îşi zicea omul, şi era plin de bucurie.
Sosi timpul secerişului. Ţăranul îşi lărgi hambarele şi intră cu coasa în lanurile de grîu.
Dar aici un lucru de neaşteptat, un lucru jalnic: spicele erau goale!
Omul uitase să comande, la vremea sa, vîntul - şi rodirea nu se putuse face. Holdele erau
minunate, dar nu legaseră rod.
Omul rămase ruşinat şi din clipa aceea n-a mai cîrtit pentru umblarea vremii.
Aşa sîntem şi noi fără suflarea vîntului ceresc: nu putem lega roduri de fapte bune. În lumea de
azi se văd atîtea şi atîtea spice frumoase, numai cît nu-i rod în ele tocmai din pricina că n-a suflat
peste ele vîntul cel ceresc.
Creştinătatea de azi este o holdă frumoasă cu spice frumoase de reguli religioase - numai că
spicele sînt goale. Lipseşte suflarea Duhului Sfînt.
Duhule! Vino din cele patru vînturi şi suflă peste noi (Ezec. 37, 9).
Suflă preabinecuvîntat vînt ceresc şi peste holda vieţii mele ca să poată lega roduri de fapte
bune.

Cînd vine primăvara picură streşinile

 Cînd începe a sufla vîntul cel cald de primăvară, picură streşinile. Picurul streşinilor este un
semn de primăvară.
Cînd într-un suflet îngheţat începe a sufla vîntul cel ceresc - picură streşinile ochilor... picură
lacrimile. Lacrimile căinţei pentru păcat sînt semnul că soseşte primăvara cea duhovnicească,
primăvara cea binecuvîntată a trezirii la o viaţă nouă.
După ce gerul şi îngheţul păcatului au pregătit şi ele pămîntul - în marea Sa îndurare, Domnul
trimite dezgheţul Evangheliei. Vîntul cel cald de la sud aduce căldură şi viaţă. Aduce dragostea,
mila, iertarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Totul se trezeşte la viaţă. Inimile se topesc, ochii se umplu
de lacrimi, rîurile bucuriei curg năvalnic. Vîntul deşteaptă pămîntul, cîntă păsările, răsar florile.
Primăvara a sosit. Domnul ne-o vesteşte cu solia: Lupta s-a sfîrşit; păcatele tale sînt iertate.
Cînd această binecuvîntată primăvară duhovnicească bate la uşa ta - suflete dragă, primeşte-o!

Cine ar putea opri vîntul?

Cei ce cred că pot opri vîntul cel ceresc

Vîntul suflă unde voieşte... iar unde voieşte să sufle, acolo nu există putere omenească care ar
putea opri suflarea lui. A încerca să să opreşti suflarea vîntului ceresc, înseamnă a încerca să te lupţi
contra lui Dumnezeu.
Eu mă gîndesc aici şi la mişcarea Oastei Domnului. Cîte atacuri a primit această mişcare! Şi
prin toate a răzbit pentru că prin ea suflă vîntul cel ceresc.
În anul 1927, ministrul de interne dăduse ordin pe toată ţara contra Oastei.
- Domnule prefect! am onoarea a vă face cunoscut că în anul 1927 a luat fiinţă o nouă sectă
religioasă, intitulată Oastea Domnului, condusă de Ioan Trifa din Sibiu, care publică reviste şi
broşuri de propagandă religioasă pentru noi adepţi şi ar avea pînă în prezent cîte 10 sectanţi în
fiecare judeţ. Vă rugăm să luaţi măsuri. Inspectorul general de Siguranţă.
A putut face ceva acest ordin? A putut opri mişcarea Oastei? Da’ de unde! Dimpotrivă, oştirea
Domnului a crescut în acel an cu încă zece mii de luptători!
Eu îi scriam atunci, prin foaie, d-lui ministru:
D-le ministru! v-aţi luat la harţă cu vîntul... faceţi cercetare contra vîntului. Dacă credeţi că
puteţi opri vîntul să nu sufle încotro vrea - apoi desigur veţi putea opri şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului a ieşit dintr-o suflare a Duhului Sfînt şi cîtă vreme trăieşte din această suflare,
orice atacuri s-ar da contra ei (pe faţă şi pe ascuns), sînt şi vor fi zadarnice.
Şi atacuri va avea pînă la sfîrşit. Vîntul Duhului Sfînt multora nu le place. Dintr-o parohie din
nordul Ardealului s-a făcut plîngere împotriva noastră. Am avut linişte în comună - spunea
plîngerea - pînă n-a venit Oastea Domnului, dar de cînd a venit Oastea Domnului ni s-a tulburat
liniştea.
Desigur liniştea din comună era liniştea văilor morţii din Elveţia... era liniştea unei vieţi
păcătoase. Oamenii îşi vedeau în pace de beţii, de chefuri, de înjurături şi alte păcate. Iar Oastea cu
vîntul ei a tulburat această linişte.
Însuşirea vîntului ceresc, tocmai aceasta este: el trezeşte în oameni marile întrebări ale mîntuirii
sufleteşti. Cînd începe a sufla vîntul cel ceresc, ca şi în Ziua Cincizecimii, oamenii păcătoşi încep a
se întreba: Fraţilor, ce să facem ca să ne mîntuim? (Fap. Ap. 2, 37).
Vai de locul şi comuna unde nu-i nimeni să dea răspuns la acest vuiet al Duhului Sfînt! Vai de
locul unde nu sînt apostoli să dea un răspuns la acest vuiet. Şi vai de locul pe unde apostolii, în loc
de răspuns la acel vînt, umblă cu plîngeri contra Oastei Domnului. Plîngere ar trebui făcută nu
contra Oastei Domnului, ci contra vîntului ceresc.
Vîntul cel ceresc nu place multora. El tulbură comoditatea şi liniştea oamenilor.
Nici cu siguranţe, nici cu ordine, nici cu arătări, nici cu orice fel de atacuri, nu poate opri cineva
vîntul cel ceresc să nu sufle acolo unde vrea el.

Lucrarea cea uscătoare a vîntului ceresc

 Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere cînd
suflă vîntul Domnului (Isaia 40, 6-7).
Am vorbit pînă acum despre multe feluri de lucrări ale vîntului ceresc. La rînd avem acum o
alta, de cea mai mare însemnătate. Vîntul Duhului Sfînt face şi o lucrare uscătoare. El este şi un vînt
uscător. În ce înţeles, vom vedea.
Acest vînt uscător îl vedem şi în lucrarea lui Ioan Botezătorul, pe care Isaia prorocul a profeţit-o
prin cuvintele: Un glas strigă, pregătiţi în pustie calea Domnului... un glas zice strigă - şi eu am
răspuns, ce voi striga? Iar glasul mi-a zis: Strigă că orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei
ca floarea; iarba se usucă, floarea piere cînd suflă vîntul Domnului (Isaia 40, 1-8).
Mulţi cred că aici este vorba despre moarte şi despre scurtimea vieţii noastre. Va fi şi asta, dar
aici este vorba mai mult despre lucrarea cea uscătoare a Duhului Sfînt.
Trebuie să ştim un lucru. Calea Domnului o pregăteşte totdeauna vîntul cel uscător al Duhului
Sfînt. Calea mîntuirii noastre o deschide totdeauna vîntul cel uscător al Duhului Sfînt. Domnul nu
lucrează pînă cînd vîntul cel ceresc nu uscă mai întîi iarba şi toate florile firii noastre celei vechi
(închipuirea noastră, trufia, puterea, etc.). În ţarina inimii noastre, marele Semănător nu aruncă nici
o sămînţă pînă ce vîntul Duhului Sfînt n-a smuls şi n-a uscat mai întîi rădăcinile şi buruienile
noastre cele rele.
Aşa a fost şi lucrarea lui Ioan Botezătorul; o lucrare de pregătire pentru Mîntuitorul şi mîntuire.
Predica lui răsună în pustie. În jurul lui totul era un deşert sufletesc. Chemarea lui nu era de a sădi,
ci de a smulge. Duhul care sufla prin predica lui Ioan era un crivăţ aspru, era un vînt uscător, care
pregătea o lume pierdută pentru primirea mîntuirii.
Cînd a venit Mîntuitorul, a aflat o lume veştejită, a cărei mărire şi putere sufletească pierise
demult. Rădăcina bătrînului Iese se uscase. Domnul era un vlăstar nou răsărit din ea. Sceptrul şi
puterea căzuseră în mîna lui Iuda tocmai cînd a sosit Eroul. Pe tronul lui David şedea un străin, iar
în ţara făgăduinţei stăpîneau romanii. Iudaismul era şi el o haină veche. Catapeteasma bisericii s-a
rupt în două şi legea cu jertfele ei a încetat. Totul uscase vîntul cel ceresc al Duhului Sfînt.
Isus Mîntuitorul a început clădirea mîntuirii pe o temelie nouă. Nimic n-a luat din materialul cel
vechi. Nimic n-avea ce să ia.
Tot aşa e şi cu mîntuirea noastră. Tot ce este în noi vechi şi trupesc, trebuie să se usuce pentru
că este numai iarbă. Duhul Sfînt, ca şi vîntul, trebuie să sufle peste cîmpul sufletului nostru şi să
veştejească frumuseţea şi strălucirea noastră cea trupească. Vîntul cel ceresc ne face să privim adînc
în sufletele noastre, să înţelegem că trupul este netrebnic, că firea noastră cea căzută este însăşi
stricăciunea; cei care sînt ai trupului, nu vor putea să vadă pe Dumnezeu (Rom. 8, 8). Sămînţa
cea nepieritoare a Cuvîntului lui Dumnezeu poate prinde şi poate rămînea numai după lucrarea
uscătoare a vîntului ceresc.
Mulţi vestitori ai Evangheliei uită acest lucru. Ei seamănă într-un ogor nelucrat. A-L predica pe
Isus unor păcătoşi îngîmfaţi, e un lucru zadarnic. Numai cei bolnavi au nevoie de doctor. Lucrarea
mîntuirii sufleteşti se începe cu o înfrîngere, cu o dărîmare. Duhul Sfînt nu zideşte pe vechiul
fundament. Pe fîn, paie sau pe lemne, el nu va clădi niciodată. El vine ca un vifor şi răstoarnă mai
întîi întreg turnul îngîmfării noastre. El frînge sabia noastră, armele noastre, puterea noastră. Numai
după ce a măturat această temelie de nisip, aşează în suflet piatra cea din capul unghiului.
Acesta e felul de a lucra al Duhului Sfînt şi de aci vine neînţelegerea şi nedumerirea celor ce
apucă pe căile mîntuirii. Păcătosul deşteptat, aşteaptă să-i vină îndată pace şi dar. Însă de multe ori
îi vine tocmai contra. Şi atunci se întreabă mirat: Cum se poate asta? Acesta este răspunsul ce-mi
vine la rugăciunea mea şi întoarcerea mea? Eu am strigat: auzi-mă Doamne - şi iată El mă răneşte.
Eu am strigat: îmbracă-mă - şi iată El rupe de pe mine şi puţinele zdrenţe ce le mai aveam. Eu am
strigat: ridică-mă - şi iată El mă aruncă în gunoi... acesta este oare lucrul mîntuirii?
Păcătosule, nu te mira, aşa este cum spui. Dar nu vezi tu căci altcum nu se poate? Cum vei
putea fi însănătoşit cîtă vreme rana ta cea sufletească este plină de murdărie? Ar fi o nebunie să
vindeci rana lăsînd în ea puroiul. Doctorul Cel mare taie cu cuţitul Său cel ascuţit tot ce este rău în
tine, căci astfel te vei vindeca cu siguranţă. Ori nu vezi tu că este un lucru foarte cuminte să fi mai
întîi dezbrăcat de hainele tale cele murdare ca să poţi îmbrăca pe cele noi şi curate? Sau poate
doreşti să îmbraci dreptatea lui Hristos, care este albă ca zăpada, peste murdăria ta şi zdrenţele tale?
Nu, aceasta nu se poate. Haina ta cea veche şi murdară trebuie lepădată. Tu n-ai putea preţui Sîngele
cel scump al Scumpului nostru Mîntuitor, prin care te cureţi de tot păcatul, dacă n-ai cunoaşte mai
întîi cît de murdar eşti. Iar acest lucru îl face vîntul cel ceresc.

Vîntul cel uscător la facerea lumii

Ce frumos se arată acest adevăr şi la facerea lumii. Marele Arhitect, Dumnezeu - Făcătorul, a
făcut pămîntul din nimic. Şi viaţa de pe el tot aşa. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de
ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. (Genesa 1, 2). În
lucrarea Sa, Dumnezeu Făcătorul n-a folosit nici planul vreunui arhitect şi nici ceva material străin.
El a creat totul nou, prin darul Său.
Aşa este şi cu crearea omului celui nou, omul cel duhovnicesc (1 Cor. 3, 1). Cînd
Dumnezeu face dintr-un om vechi un om nou (Rom. 6, 6), dintr-o făptură veche, o făptură nouă
(Gal. 5, 24), El nu împrumută nimic şi nu foloseşte nimic din omul cel vechi, ci face totul nou.
El nu cîrpeşte, El nu pune petic nou la haină veche
(Matei 9, 16), ci face o haină nouă. El nu clădeşte lîngă casa noastră cea veche încă o încăpere
nouă, ci clădeşte o casă nouă, o făptură nouă.
Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se
mişca pe deasupra apelor... exact aşa sîntem şi noi în tot timpul cît trăim ca nişte oameni vechi, ca
nişte oameni lumeşti (Rom. 8). Întunecime mare stăpîneşte inimile noastre. Aşa sîntem şi noi pînă
în clipa binecuvîntată cînd darul lui Dumnezeu - prin suflarea Duhului Sfînt - ne zice: Să fie
lumină!
Vîntul cel ceresc usucă mai întîi toate nădejdile noastre omeneşti, toată încrederea în puterile şi
meritele noastre omeneşti, pentru ca după această uscare, să vină darul lui Dumnezeu.
Aşa a fost mîntuit Noe din apele potopului. Aşa au fost mîntuiţi israelienii, cînd în Egipt în faţa
Mării Roşii şi de atîtea ori prin pustie, îşi pierduseră toate nădejdile de mîntuire. Domnul a
intervenit numai prin ofilirea acestor nădejdi. Un om nu poate răsări şi nu poate învia, decît pe urma
morţii omului cel vechi.
 Tot trupul este iarbă...

Tot trupul este iarbă şi bunătăţile lui ca floarea cîmpului. Aşa se întîmplă cînd vîntul cel ceresc
al Duhului Sfînt suflă peste un suflet de om. Numaidecît în acel suflet se uscă tot ce este al cărnii,
toate înclinările trupeşti. Unde suflă şi usucă vîntul cel ceresc, acolo încetează îndată orice bucurie
şi desfătare pentru plăcerile cele lumeşti. Cînd Duhul Domnului suflă peste noi, deodată ni se
schimbă gusturile. Ceea ce ni se părea dulce devine amar, şi ceea ce ni se părea mar devine dulce şi
plăcut.
Un om nu poate iubi păcatul dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el
(Rom. 8, 9). Cel ce continuă a iubi lumea cu desfătările ei, peste acela n-a suflat încă vîntul cel
ceresc; el va rămînea mai departe un fiu al trupului (Rom. 8).
Lumea cu plăcerile şi desfătările ei pentru omul cel vechi, cel lumesc, este o livadă plină cu
flori încîntătoare. Dar pentru omul cel nou, această livadă este plină de flori ofilite şi veştejite. Peste
ele a suflat vîntul cel ceresc. După suflarea vîntului ceresc, omul cel nou priveşte cîmpia acestei
lumi - în florile cărei şi el s-a desfătat - şi văzînd-o veştejită şi uscată, strigă şi el cu înţeleptul
Solomon: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune... uite în cel fel de deşertăciuni mă
desfătam eu... uite în ce fel de nebunii căutam eu fericirea... uite în ce fel de prostii îmi aflam eu
plăcerea... ah, acum mi-e scîrbă de ele; mă mir cum am putut să-mi placă aceste nebunii.
Vîntul cel ceresc trebuie să veştejească şi să ofilească toate plăcerile şi desfătările noastre cele
lumeşti, altcum n-a suflat cu adevărat peste noi.
O, vino binecuvîntat vînt ceresc şi suflă şi peste viaţa mea. Vino şi usucă în mine tot ce mai este
încă din omul cel vechi... usucă toate ieşirile şi înclinările firii celei vechi. Suflă Duhule Sfinte şi
peste cîmpia vieţii mele să piară din ea toată iarba deşertăciunilor lumeşti şi să se ofilească toate
florile lumeştilor desfătări.

El usucă şi îngîmfarea noastră

Vîntul cel uscător al Duhului Sfînt usucă şi îngîmfarea noastră. Înainte de a sufla acest vînt, vai
cît de greşit ne judecam pe noi înşine şi starea noastră cea sufletească. Eram şi noi în chipul
tînărului din Evanghelie care se lăuda că păzeşte poruncile (Luca 18, 20). Eram şi în chipul
fariseului zicînd cu el: postesc de două ori pe săptămînă, îmi fac datoria de creştin... mă păzesc cît
pot şi de păcate... iată mărunţişuri de astea de mai păcătuiesc...
Dar judecata asta - greşită şi îngîmfată - se schimbă cu totul îndată ce suflă peste noi vîntul cel
binecuvîntat al Duhului Sfînt. Vîntul cel ceresc uscă toate laudele noastre, toată îngîmfarea noastră,
toate meritele noastre şi toate nădejdile noastre, cu păzirea de păcate şi împlinirea datoriilor. Vîntul
cel ceresc ne arată aşa cum sîntem; cufundaţi în păcate şi neputincioşi de a ieşi din ele cu puterile
noastre proprii. Vîntul cel ceresc ne dă glas să strigăm: O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi
dintr-o astfel de moarte?
(Rom. 7, 24). Vîntul cel ceresc ne apleacă în faţa Mîntuitorului cu apostolul Petru şi ne dă glas
să strigăm şi noi cu el: Ieşi de la mine Doamne căci sînt un om păcătos... un vas spurcat sînt eu, o
Doamne... nici ochii mei nu îndrăznesc să-i ridic spre bunătatea şi dragostea Ta.

Pe onoarea mea

Şi vîntul cel ceresc mai are încă multe, multe de uscat în viaţa noastră. Vîntul cel ceresc usucă
şi toate hotărîrile ce se iau contra păcatelor fără ca ele să fi fost mai întîi sigilate cu Sîngele Crucii.
Între oameni se aud adeseori hotărîri ca acestea: Vreau să mă las de aceea şi aceea... doar eu sînt
stăpîn pe mine... eu mă pot stăpîni. Dar toate aceste hotărîri se sfîrşesc de regulă cu: Am încercat,
dar nu pot...
Toate hotărîrile ce purced din puterile noastre proprii sînt flori frumoase care se veştejesc la cea
dintîi arşiţă a ispitelor. Este în ţară o societate antialcoolică, Temperanţa, care umblă să-i scoată pe
oameni din patima beţiei, luîndu-le cuvîntul de onoare... Pe onoarea mea făgăduiesc că nu mă voi
mai îmbăta!
Poate avea vreo putere acest legămînt? Desigur că nu! În lumina Evangheliei el nu preţuieşte
nimic, iar omului nu-i dă absolut nici o putere. Te poţi îmbăta tot atît de crîncen şi cu onoarea ca şi
fără ea. Contra patimilor şi păcatelor îi trebuie omului o putere de sus, o putere cerească, puterea
Evangheliei (şi cînd te gîndeşti că sînt şi unii vestitori ai Evangheliei care umblă să scoată suflete
din pierzarea alcoolului cu astfel de făgăduieli de onoare! Ce lipsă de înţelegere!).
Vîntul cel ceresc usucă toate aceste hotărîri care se reazemă pe puterea şi onoarea noastră.
Vîntul cel ceresc ne smereşte şi ne umileşte aplecîndu-ne la picioarele Crucii, la picioarele Celui ce
a zis: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Fără de acest izvor al puterii şi îndreptării
nu putem face nimic şi toate hotărîrile noastre nu valorează nimic.
Aceasta să o luăm pe sufletul nostru şi noi, cei din Oastea Domnului.
Chemarea vîntului ceresc este în primul rînd să usuce, să omoare - şi apoi să învieze. Vîntul cel
ceresc umblă neîncetat să omoare în noi pe omul cel vechi, pe omul lumesc. El umblă neîncetat să
usuce toate încercările noastre de a ne mîntui prin puterile proprii. El ne spune neîncetat că
moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu se nasc nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia
vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 13). Lucrarea mîntuirii noastre trebuie să fie lucrarea
Duhului Sfînt, altcum ne va părăsi tocmai cînd credem că sîntem mai tari în cele sufleteşti.
Să ne însemnăm bine un lucru: Duhul Sfînt învie numai acolo, unde mai întîi a omorît firea
noastră cea veche. El vindecă numai acolo, unde mai întîi a rănit. Eu omor şi Eu înviez, zice
Domnul. El ne-a rănit şi El ne va vindeca (Osea 6, 1).

Lucrarea cea învietoare a vîntului ceresc

Duhule, vino din cele patru vînturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie
(Ezechiel 37, 6).
Am arătat lucrarea uscătoare a vîntului ceresc. Vom arăta acum lucrarea cea învietoare.
Vom încheia cu ceea ce am început. Vom arăta că vîntul cel ceresc face renaşterea cea
sufletească; învierea la o viaţă nouă. Lucrarea vîntului ceresc se încheie totdeauna cu o renaştere
sufletească, cu o viaţă nouă. Această lucrare a vîntului ceresc a arătat-o Însuşi Mîntuitorul în
noaptea cea tainică cînd îi spunea lui Nicodim că trebuie să se nască din nou prin suflarea vîntului
ceresc (Ioan 3, 8).
Această tainică lucrare a vîntului ceresc este pusă într-o minunată icoană la prorocul Ezechiel
cap. 37.
Şi m-a dus Domnul - zice prorocul Ezechiel - în mijlocul unei văi plină cu oase. Şi mi-a zis:
Profeţeşte oaselor acestora şi le zi: Oase uscate, ascultaţi Cuvîntul Domnului. Aşa zice Domnul: iată
Eu voi face să intre Duh în voi şi veţi învia... şi cînd am profeţit s-a făcut un vuiet şi s-a împreunat
la loc os cu os, şi carnea creştea pe ele, dar Duh nu era în ele. Şi mi-a zis Domnul: Profeţeşte fiul
omului şi zi Duhului: Duhule, vino din cele 4 vînturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie. Deci
am profeţit şi Duhul de viaţă a intrat în ele şi au înviat şi au stat pe picioarele lor o oaste mare,
foarte mare.
Ce minunat se arată şi aici lucrarea cea tainică a vîntului ceresc. La suflarea vîntului, oasele se
mişcă, se strîng laolaltă, creşte carnea pe ele şi învie. Prin puterea lor? Desigur că nu. Viaţa ieşise
demult din ele. Erau biruite cu totul de puterea morţii. Învierea lor era o minune, un dar ceresc.
O astfel de minune se petrece şi cînd vîntul cel ceresc suflă peste un păcătos şi necredincios.
Este om ce-i cu adevărat un mort în cele sufleteşti. Îi poţi tot vorbi de cele sufleteşti - n-aude nimic.
Poţi umbla să-l străpungi cu Cuvîntul lui Dumnezeu - nu simte nimic. Poţi plînge pentru el şi starea
lui cu lacrimi de foc - nu-l mişcă nimic şi nu se mişcă deloc, întocmai ca mortul. Dar vine o clipă
binecuvîntată cînd suflă peste el vîntul cel ceresc şi în clipa aceea deodată vezi o minune: mortul
începe se mişca... îşi deschide ochii... i se mişcă inima... cere de mîncare (Luca 8, 50)... începe
a vorbi (Luca 7, 15), lăudînd pe Dumnezeu Mîntuitorul.
O, ce lucrare binecuvîntată este aceasta: ce bucurie mare are şi cel înviat şi cel ce a stăruit
pentru învierea lui. Ce lucru mare ar fi - îmi zicea un om - dacă ar învia şi azi un mort, ca pe timpul
lui Isus Hristos.
- O, dragul meu - i-am răspuns eu - astfel de minuni se întîmplă şi azi. Este o minune tot atît de
mare - ba încă poate şi mai mare - cînd un păcătos, cufundat cu totul în fărădelegi, se întoarce la
Dumnezeu şi începe o viaţă nouă, apucînd pe căile Domnului.
Isus Mîntuitorul a înviat trei morţi, dar o minune mai mare decît aceşti înviaţi, sînt morţii
ceilalţi: Magdalenele, Saulii, Zacheii şi alţi pierduţi pe care i-a înviat la o viaţă nouă. Dacă a murit
păcatul în tine - zice sf. Ioan Gură de Aur - dacă ai sfărîmat puterea lui Satana, ai călcat pe capul lui
şi ai slăbit puterea lui, ai împrăştiat oastea lui şi atacurile lui, atunci în tine s-a petrecut cea mai
mare minune.
Minunea de la Ezechiel se întîmplă şi azi, sub ochii noştri. Oare nu sînt o astfel de minune şi
mărturisirile publice ce se publică prin foile acestea de la cei ce spun că mai înainte erau nişte
stricaţi şi destrăbălaţi, iar azi, după intrarea în Oaste, sînt nişte schimbaţi cu totul de se miră lumea
de ei? Oare nu sînt şi aceştia nişte morţi care au înviat?
Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfînt. Este un vînt
de la miazăzi şi răsărit care a suflat peste hotarele ţării noastre.
Noi sîntem oasele şi morţii care zăceam prin văile acestei lumi. Toţi eram ca nişte morţi ce
trăiam (Apoc. 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvîntată să fie
clipa cînd vîntul cel ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre. El ne-a trezit. El ne-
a pus în picioare... El ne-a dat o viaţă nouă.
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării
Duhului Sfînt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfînt şi va trăi numai pînă cînd va sta
sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această mişcare
decît doar că pe mine vîntul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas, două, şi trezindu-mă am
început să strig: Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie...
oase uscate, ascultaţi Cuvîntul Domnului... suflete pierdute, primiţi darul ce vi se îmbie...
Noi, ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea vîntului ceresc şi trebuie să stăm neîncetat sub
revărsarea şi binecuvîntarea lui. Viaţa noastră şi lucrarea noastră trebuie să fie un rod al suflării
Duhului Sfînt. Iar în al doilea rînd, avem datoria să ne rugăm neîncetat şi pentru trezirea altora.
Văile acestei lumi sînt pline de morţi şi de oase uscate. Să ne rugăm neîncetat pentru trezirea şi
învierea lor.

Rugăciune

Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă şi peste mine. Suflă şi peste oasele mele cele
goale şi uscate. Suflă peste ele cu darul şi harul Tău ca să capete duh şi viaţă. Tu singur,
preabinecuvîntat vînt ceresc, mă poţi învia şi ridica din starea grozavă în care am căzut.
Eu am înviat prin suflarea Ta, Duhule Sfinte şi Te rog să sufli neîncetat peste mine ca să n-
adorm iarăşi în somnul şi moartea din care m-ai trezit.
Ajută-mă să stau neîncetat sub suflarea şi lucrarea Ta împreună cu ceilalţi morţi, pe care ne-ai
înviat într-o oaste mare, foarte mare. Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta şi biruieşte prin suflarea
şi lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor şi
să-i ajutăm şi pe alţii să învie. Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă peste noi ca să fim
o Oaste de biruitori!

Voi trebuie să vă naşteţi din nou

Cu aceasta se încheie lucrarea vîntului ceresc

Deci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate s-au făcut
noi (2 Cor. 5, 17).
Încheiem aceste învăţături spunînd că lucrarea vîntului ceresc se gată totdeauna cu o renaştere
sufletească, cu o renaştere din nou, cu o viaţă nou. În rezumat, lucrarea vîntului ceresc s-ar putea
înfăţişa astfel:
Întîi, vîntul cel ceresc face o lucrare de trezire sufletească. El trezeşte. El este un vînt trezitor
din somnul şi moartea păcatelor. El trezeşte în diferite chipuri. Pe unii îi trezeşte cu adierile cele
dulci al Cuvîntului lui Dumnezeu; pe alţii cu vifore şi furtuni de necazuri şi încercări. Dar trezirea
aceasta este numai începutul mîntuirii. E o trezire ce-i arată omului starea grozavă ş pierdută în care
se află. E o trezire din morţi ce-i arată omului că el este un mort. Aici vine suflarea şi lucrarea cea
uscătoare a vîntului ceresc. Vîntul cel ceresc ne usucă toate încercările şi toate nădejdile de a ne
putea mîntui prin puterile proprii. După ce ne-a trezit, el ne apleacă din nou în mormîntul pieirii şi
ne face să strigăm, plîngînd cu lacrimi amare: o Doamne, eu sînt un mort, eu sînt un pierdut, eu sînt
un zdrobit, eu nu mai pot face nimic. O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de
moarte?
(Rom. 7, 24).
După aceasta urmează lucrarea cea învietoare a vîntului ceresc. După ce s-a uscat toată iarba
cea trecătoare şi toate florile cele lumeşti, vîntul cel ceresc aduce în ţarina inimii noastre o sămînţă
nouă, o sămînţă cerească. Aduce vestea cea scumpă şi dulce că Sîngele Domnului Isus ne curăţeşte
de orice păcat (1 Ioan 1, 7) şi ne înviază la o viaţă nouă. Ne aduce vestea cea scumpă că El a
murit pentru noi şi prin moartea Lui noi putem învia la o viaţă nouă.
Aici este punctul de oprire al lucrării vîntului ceresc. Vîntul cel ceresc ne trezeşte la o viaţă
nouă. Aduce în ţarina inimii noastre o sămînţă nouă, din care creşte o viaţă nouă, o viaţă schimbată,
o viaţă duhovnicească. Din sămînţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai este numai a noastră, ci
este a Celui ce ne-a dăruit-o. În această viaţă noi nu mai sîntem ai noştri, ci sîntem ai Celui ce ne-a
răscumpărat cu Scump Sîngele Lui. Din sămînţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai slujeşte la
doi domni, ci slujeşte şi trăieşte numai pentru un Singur Domn şi Stăpîn: Isus Mîntuitorul.
Aceasta este taina cea mare a renaşterii din nou prin lucrarea Duhului Sfînt şi prin căinţa şi
întoarcerea la Dumnezeu a omului. Cel intrat în taina aceasta capătă o putere extraordinară, o putere
de sus. Ce l născut din nou a primit în el o sămînţă de viaţă pe care nici lumea, nici iadul n-o mai
poate smulge. Mai uşor ai putea smulge soarele de pe bolta cerului decît răsadul vieţii celei noi pe
care vîntul cel ceresc l-a semănat în inima celui renăscut din nou. Oricine este născut din
Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămînţa Lui rămîne în el, şi nu poate păcătui, fiindcă este
născut din Dumnezeu (1 Ioan 3, 9). Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu
le va smulge din mîna Mea (Ioan 10, 28).
Lucrarea vîntului ceresc se încheie totdeauna cu o renaştere sufletească, cu o înviere la o viaţă
nouă, cu o schimbare din temelie a unei vieţi trăite în slujbă la doi domni. Lucrarea vîntului ceresc
nu se mulţumeşte niciodată cu smulgerea unor buruieni şi urzici, cu lăsarea unor năravuri rele. Nu
se mulţumeşte niciodată cu o împăcare între omul cel vechi şi omul cel nou, între cele lumeşti şi
cele duhovniceşti, ci el vine ca o furtună şi strigă: să piară omul cel vechi, să piară firea cea veche
cu patimile ei!
Vîntul cel ceresc smulge din rădăcină, doboară totul; pustieşte şi omoară tot ce-i lumesc în noi
pentru ca pe urma acestui prăpăd să poată zice: iată toate s-au făcut noi; cele vechi s-au dus (2
Cor. 5, 17).
Vîntul cel ceresc nu se opreşte niciodată la jumătatea drumului, la jumătatea lucrării. Oriunde
veţi vedea suflete care păzesc o parte din Evanghelie şi calcă în picioare pe alta, să ştiţi că pe acolo
n-a suflat vîntul cel ceresc. Oriunde veţi vedea pe oameni trăind mincinos şi înşelăciunea că pot
sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24) - să ştiţi că pe acolo n-a suflat
vîntul cel ceresc.
Vîntul cel ceresc nu se opreşte niciodată la un om de jumătate mort şi jumătate viu (în cele
sufleteşti), ci el se opreşte numai la omul cel înviat din nou. Lucrarea lui se opreşte numai după ce a
omorît cu totul în noi pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc şi a înviat pe cel duhovnicesc.
În legea Vechiului Testament era datină să se ducă la biserică două turturele, ca jertfă de
curăţire. Dintre acestea, una era omorîtă, iar cealaltă lăsată vie. Aşa face şi vîntul cel ceresc. El
omoară în noi firea cea veche şi lasă în viaţă numai pe cea nouă. Două turturele nu pot să trăiască în
noi - şi Duhul Domnului şi duhul acestei lumi. Omul nostru cel lumesc trebuie să moară. Drept de
viaţă are numai omul cel duhovnicesc.
O, ce dar mare este omul cel nou, omul ce duhovnicesc! Este ultima perfecţiune, ultima
desăvîrşire pe o poate atinge un suflet ce locuieşte într-un vas de lut. Despre omul acesta a zis ap.
Pavel că este templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16) şi lăcaş al Duhului Sfînt
(1 Cor. 6, 19). Ori nu ştiţi că voi sînteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu
locuieşte învoi? (1 Cor. 3, 16). Ori nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfînt, care
locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? (1 Cor. 6, 19). Ce vorbe mari! Este
aceasta o desăvîrşire pe care numai prin lucrarea vîntului ceresc o putem atinge.
Lucrarea mîntuirii noastre sufleteşti o pecetluieşte şi desăvîrşeşte vîntul cel ceresc. Prin suflarea
lui se revarsă din viaţa noastră roadele Duhului Sfînt care sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelung
răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor (Gal. 5, 22).
De încheiere vom spune deci că lucrarea vîntului ceresc se gată cu omul cel nou, cu omul cel
duhovnicesc... se gată cu cuvintele: voi trebuie să vă naşteţi din nou!

Rugăciune

Duhule Sfinte şi de viaţă dătătorule, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu şi să închei aceste
învăţături despre sfînta şi binecuvîntata Ta suflare cerească. Îţi mulţumesc, preabinecuvîntat vînt
ceresc, că ai suflat şi peste oasele mele şi le-ai dat duh de viaţă căci de nu venea suflarea Ta, eu
eram şi azi un mort sufletesc şi n-aş fi putut scrie aceste învăţături. N-am spus totul despre lucrarea
Ta, preabinecuvîntate vînt ceresc. N-am spus decît foarte puţin. Suflarea Ta poate spune mai mult.
Cînd suflă vîntul Tău, oamenii pot învăţa taine mari şi minunate pe care nici toate foile şi predicile
din lume nu le pot spune. O, vino Duhule Sfinte şi suflă din cele 4 vînturi peste mine şi viaţa mea.
Usucă şi omoară cu suflarea Ta tot ce mai este trupesc şi lumesc în mine. Sădeşte în inima mea
sămînţa renaşterii din nou şi o stropeşte neîncetat cu revărsările Tale şi cu Sîngele Crucii ca să pot
învia deplin într-un om nou, o făptură nouă.
Barca vieţii mele stă gata cu pînzele întinse. O, vino, preabinecuvîntat vînt ceresc şi suflă în ele
ca să ajung cît mai repede în portul veşniciei unde mă aşteaptă Preadulcele meu Mîntuitor ca să
trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.
 Din pildele Mîntuitorului - 1

Cuvînt înainte:

Poporul nostru cunoaşte mai ales Evangheliile care se citesc duminica, dar cele mai multe din
învăţăturile Mîntuitorului nu vin la rînd în Evangheliile duminicilor de peste an şi de aceea oamenii
le cunosc mai puţin sau chiar deloc. Şi, o, ce frumoase sînt aceste pilde şi învăţături! Am început să
le public şi să le tîlcuiesc în gazeta Lumina Satelor (după ce am gătat cu Evangheliile duminicilor
de peste an) şi am observat că au făcut un viu răsunet în sufletul cititorilor. Mulţi au pus şi în poezie
aceste pilde şi învăţături; în poezii de toată frumuseţea şi de mare adîncime creştinească. Acest
răsunet m-a îndemnat să strîng laolaltă şi aceste învăţături din gazetă ca să le aibă la îndemînă
totdeauna cititorii mei de la Lumina Satelor spre zidirea lor sufletească, şi spre ajutorare sufletească
şi altora care nu le-au citit din Lumina Satelor. Toţi cuprinşi de rîvnă pentru lucrul Domnului şi
pentru aducerea sufletelor la Mîntuitorul, pot afla în această cărticică un bun tovarăş şi ajutor
sufletesc. Cu ajutor şi cu binecuvîntare de sus, de la Domnul, voi scoate mai departe, în mai multe
cărţi, şi aceste învăţături în măsura în care le voi prelucra în Lumina Satelor.
Mă folosesc şi de acest prilej, să le spun cititorilor din popor că toate pildele şi învăţăturile cele
frumoase din această carte sînt luate din Noul Testament, adică din cartea ce cuprinde toate
învăţăturile Mîntuitorului şi ale apostolilor. Iată ce comori scumpe sînt în Noul Testament. Nu este
pe suprafaţa pămîntului o carte mai cu putere decît Noul Testament. Şi totuşi sînt atît de puţini acei
creştini care au această carte şi se adapă cu sufletul însetat din puterea ei.
Eu zic că nu este sub soare un lucru mai de osîndă şi mai dureros decît un creştin care ştie citi,
dar nu are în casa lui Noul Testament şi nu citeşte regulat în el ca să soarbă viaţă din viaţa lui Isus,
dar din darul Lui, lumină din lumina Lui, putere din puterea Lui.
Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a ajutat să slobod în umblare şi pe această cale
învăţăturile Lui. Pe El Îl rog să mă ajute să pot duce mai departe lucrul Lui şi Îl rog să
binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei ce vor citi aceste cărţi.

Sibiu, la 1 februarie 1925. Iosif Trifa, preot - Redactorul gazetei Lumina

Satelor.

De nu se va naşte cineva de sus...

Chipul de mai sus ne arată vorbirea ce a avut-o Isus noaptea cu Nicodim.

Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea
şi I-a zis: “Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face
semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: “Adevărat,
adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrîn? Poate el să intre a doua oară în pîntecele maicii
sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din
apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi
ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: “Trebuie să vă naşteţi din nou.” Vîntul
suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu
oricine este născut din Duhul.” Nicodim I-a zis: “Cum se poate face aşa ceva?” Isus i-a răspuns:
“Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim
ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre
lucruri pămînteşti şi nu credeţi, cum veţi crede cînd vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? (Citiţi pe
larg în Ev. de la Ioan cap. 3, vers. 1-12).
O, ce taină mare i-a spus Isus noaptea lui Nicodim, dar Nicodim nu înţelegea această taină, ba
încă se şi mira cînd i s-a spus că trebuie să se nască de sus. Tot aşa se miră şi azi oamenii cînd îi
întrebi ce înseamnă a te naşte de sus şi cînd le spui că şi ei trebuie să se nască de sus. Naşterea de
sus e şi azi taina cea mare a mîntuirii noastre sufleteşti. Fără naşterea de sus nu este şi nu poate fi
mîntuire sufletească. Şti tu cititorule ce înseamnă a te naşte de sus? În unele Scripturi această
naştere de sus se numeşte şi naşterea din nou şi e bine şi una şi alta. A te naşte de sus înseamnă a te
naşte din nou, dar a te naşte din nou nu poţi decît cu dar de sus.
A te naşte din nou înseamnă taina sf. Botez prin care ne-am născut a doua oară. Dar acest botez
încă nu-i de-ajuns pentru mîntuirea noastră sufletească. Nu e de ajuns să te naşti creştin, ci trebuie
să te şi faci creştin - zice sf. Ioan Gură de Aur. A te naşte din nou înseamnă, iubite cititorule, să te
hotărăşti pentru o viaţă nouă cu Domnul; înseamnă să ieşi din păcate şi să începi o viaţă nouă cu El.
A te naşte din nou înseamnă să-ţi faci o legătură vie cu Mîntuitorul, înseamnă să înţelegi şi să
primeşti darul Crucii de pe Golgota şi prin acest dar omul tău cel vechi să se răstignească împreună
cu Isus (Rom. 6, 6)... ca să mori faţă de păcat şi vă învii lui Dumnezeu prin Isus Hristos (Rom.
6, 11). A te naşte din nou înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău cel păcătos, aşa cum se
rupe pomul cel sălbatic (pădureţul) cînd îl taie grădinarul şi prin altoire îi schimbă firea şi roadele. A
te naşte din nou înseamnă a pune aluat nou în făina vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, o
frămîntătură nouă, o făptură nouă (1 Cor. 5, 7; 2 Cor. 5, 17) . A te naşte din nou
înseamnă să te opreşti din calea răutăţilor şi să te întorci la Domnul aşa cum s-a întors Saul pe
drumul Damascului şi cum s-a schimbat Zacheu vameşul, Magdalena şi ceilalţi păcătoşi după ce s-
au întîlnit cu Mîntuitorul. Această naştere din nou o poţi face numai cu dar şi cu putere de sus.
Nicodim era un mare cărturar şi totuşi nu înţelegea ce înseamnă a te naşte de sus. Nicodim era
înconjurat de cărţi şi tot nu pricepea această învăţătură. Da, da, pentru că naşterea de sus e o taină ce
nu se poate învăţa din cărţi. Naşterea de sus e puterea, e harul şi darul ce se pogoară de sus de la
Duhul Sfînt. Acest dar şi har este ceva ce nu se poate spune cu vorba, este ceva, cum a zis Isus, ca
vîntul ce suflă de unde nu ştii; este ceva ca roua ce nu ştii de unde iese noaptea şi adapă pămîntul;
este ceva ca aluatul care într-o noapte poate dospi un sac întreg de făină. Naşterea de sus e o putere
cerească ce se pogoară în viaţa omului aşa cum s-a pogorît în viaţa lui Saul şi l-a schimbat. Unii trec
într-o clipă prin această naştere de sus - ca Saul - la alţii durerile naşterii din nou ţin cu anii. Fără
această naştere de sus, nu este şi nu poate fi mîntuire şi viaţă adevărat creştinească. Nicodim
cunoştea învăţătura lui Isus şi totuşi pe lîngă aceasta i s-a cerut să se şi nască de sus. Şi azi sînt
destui creştini care cunosc din scoarţă în scoarţă toate poruncile, toate canoanele şi păcatele, dar nu
trăiesc o viaţă de creştini pentru că n-au făcut naşterea de sus. Să facem această naştere şi renaştere
sufletească căci fără ea nu este mîntuire sufletească. O viaţă trăită clipă de clipă cu Domnul, aceasta
e dovada că cineva s-a născut de sus. Cînd păcatul te biruie la fiece pas, atunci n-ai trecut prin
naşterea de sus şi n-ai primit dar de sus. Pentru această naştere de sus să ne rugăm mereu cu
psalmistul: Inimă curată zideşte în mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale
mele. Aşa făcînd, Domnul va pune Duh nou şi inimă nouă înăuntrul tău.

Iată stau la uşă şi bat...

Iată Eu stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu, şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi
cina cu el, şi el cu Mine (Apoc. 3, 20).
Rămîneţi în Mine şi Eu în voi pentru că fără de Mine nu puteţi face nimic
(Ioan 15, 4-5).
Ierusalime, Ierusalime, de cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi, cum strînge găina puii săi sub
aripi şi n-ai vrut. Iată vi se lasă casa voastră pustie... (Matei 23, 37-38).

Minunat e chipul de mai sus şi cuvintele de lîngă el. Mîntuitorul a spus aceste cuvinte prin gura
evanghelistului Ioan. Mîntuitorul este Cel ce bate la uşă, iar uşa şi casa unde vrea să intre, este,
dragă cititorule, inima ta, este casa inimii tale. Mîntuitorul bate la uşa inimii tale şi cere intrare. Dar
uşa e încuiată şi zăvorîtă. Iederă şi buruieni de păcate au crescut pe lîngă ea în semnul că pentru
Domnul nu s-a mai deschis de multă vreme. O, ce glas dulce s-aude la uşa inimii tale, iubite frate -
şi tu nu-l auzi? O, cîtă dragoste stă la uşa inimii tale şi tu n-o primeşti? O, cu cîtă răbdare aşteaptă şi
bate mereu Mîntuitorul la uşa inimii tale şi tu tot nu deschizi? O, ce bucurie, ce pace, ce dar, ce
fericire şi ce lumină vrea Mîntuitorul să bage în casa ta şi tu nu vrei să-L primeşti? Demult tot
aşteaptă la uşă, de ani de zile bate tot mai stăruitor la uşa inimii tale şi tu nu vrei să-L primeşti?
Taina mîntuirii sufleteşti aceasta este: să-ţi deschizi larg inima şi viaţa şi să zici: Intră
Mîntuitorule Doamne şi Te fă Tu Stăpîn, Poruncitor şi Împărat în casa inimii mele. Eu Îţi dau Ţie
inima mea, Îţi dau Ţie toate vorbele mele, toate gîndurile mele, toate faptele şi purtările mele. Eu Îţi
dau Ţie toate cheile de la toate încăperile inimii mele. Eu Îţi dau Ţie şi toate lipsurile, toate
necazurile şi toate frămîntările mele. Ia-mă Tu Doamne în grija Ta!... Cînd astfel L-ai primit pe
Domnul, o mare schimbare se face în casa ta şi în viaţa ta aşa cum s-a făcut în casa lui Zacheu după
ce a intrat Isus în ea şi în casa lui Iair după ce Isus a înviat mortul din ea.
O, dragă cititorule! De ai şti tu ce bucurie şi fericire intră în casa ta după ce I-ai deschis
Domnului uşa inimii tale! Cei mai mulţi oameni trăiesc în credinţa greşită că trebuie să se lase de
prea multe plăceri ca să-L primească pe Domnul. Este aceasta o mare înşelăciune pe care o vezi
numai după ce ai gustat din bucuria ce ţi-o dă o viaţă trăită cu Domnul. Într-o ţară din Africa, spun
învăţaţii că oamenilor de acolo li se pare amar zahărul şi dulcele de la noi, pentru ei amarul nostru e
dulce. Aşa, după ce ai gustat dintr-o viaţă cu Domnul, îţi vine să strigi: O, prostul de mine, acuma
văd eu cît e de amar ceea ce mi se părea dulce şi plăcut în lume...
Alţi oameni L-ar primi pe Domnul în casa inimii, dar aşa ca să nu-i descuie toate încăperile. Şi-
ar mai lăsa, unii cheile de la lada cu bani, alţii atare patimă şi plăcere, dar Domnul nu intră decît
acolo unde I se predau toate încăperile inimii. O, ce lucru dureros văd eu în chipul de mai sus cînd
mă gîndesc că pentru Domnul, oamenii nu vreau să deschidă uşa inimii lor, dar o deschid larg
pentru fel de fel pofte, plăceri, mînii, pizme, minciuni, etc. O ispită, o poftă rea îi destul să ciocăne
odată şi omul îndată îi deschide uşa.
Dragă cititorule! Ia seama că în multe chipuri şi feluri bate Isus la uşa inimii tale. În Ziua
Judecăţii, Domnul va zice: Adă-ţi aminte fiule, cînd ai avut necazul acela şi acela, boala aceea şi
aceea, atunci eram la uşă şi voiam să intru în viaţa ta, dar tu nu M-ai slobozit... cînd săracul acela şi
acela ţi-a cerut ajutor, Eu eram la uşă, dar tu nu M-ai primit... cînd ai auzit predica aceea şi aceea,
Eu eram la uşă, dar tu nu M-ai ascultat... cînd ţi s-a dat sfat să citeşti Noul Testament, Eu te îmbiam
să citeşti învăţăturile Mele; dar tu nu M-ai ascultat...
Deschide dragă frate uşa inimii tale să intre pe ea Domnul cu bucurie şi fericire de mîntuire
sufletească.
Deschide-I uşa îndată ca nu cumva să plece rostind la uşa casei tale înfricoşata osîndă: Iată ţi se
lasă casa pustie...
Să ne rugăm zicînd: Îţi deschid uşa inimii mele, Mîntuitorule Doamne, intră în ea cu mîntuire
precum ai intrat odinioară în casa lui Zacheu din Ierihon!

Aici locuieşte Isus Hristos?

Un preot din Anglia avea între păstoriţii săi şi o femeie din casa căreia nicicum nu putea scoate
cearta, sfada şi înjurăturile. Într-o zi un străin (pus de preot) intră în casa femeii cu întrebarea:
- Aici locuieşte Domnul Isus Hristos? Femeia era cît pe-aci să-l înjure şi îi răspunse răstit:
- Vezi-ţi de drum nebunule!
Dar după ce s-a depărtat omul, întrebarea lui începu să o stăpînească pe femeie. Ori încotro se
întorcea, întrebarea aici locuieşte Isus Hristos? îi suna mereu în urechi ca un cîntec de care nu mai
putea scăpa. Neliniştea o duse la preot care-i arătă cum Isus Hristos voieşte să intre şi în casa ei, aşa
cum a intrat în casa lui Zacheu, dar ea cu năravurile ei cele rele închide uşa Mîntuitorului. Din acea
clipă femeia s-a umplut de căinţă sufletească şi s-a lăsat de năravurile cele rele.

Domnul aşteaptă la uşă...

Isus Mîntuitorul nu deschide uşa inimii cu puterea; El nu este un spărgător de uşă; El strigă de
afară şi aşteaptă răbdător ca omul să-I deschidă, de aceea zice: De va auzi cineva glasul Meu... Dar
atît de puţini sînt care Îl aud. Unii nu-L aud pentru că în casa lor fac larmă şi petrecanie patimile şi
păcatele. Alţii Îl aud, dar nu se îndură să-şi lase plăcerile şi păcatele ca să-L primească pe Isus în
locul lor. Cînd Isus deschide uşa, stă mai întîi în prag şi zice către om: Dacă vrei să intru şi să
locuiesc aici, trebuie să te laşi de păcatul acela şi acela, de năravul acela şi acela... trebuie să
domnesc Eu şi să poruncesc Eu în casa inimii tale şi a sufletului tău.
Primeşte-L şi tu pe Domnul în casa sufletului tău şi tu însuţi te vei mira despre ce dar şi
binecuvîntare a intrat în casa ta şi în viaţa ta.

Pilda cu oaia cea pierdută

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cîrteau şi
ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei. Dar El le-a spus pilda aceasta: Care
om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă
pe izlaz, şi se duce după cea pierdută, pînă cînd o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe
umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: Bucuraţi-vă împreună
cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi
care n-au nevoie de pocăinţă
(Luca 15, 1-7).
O ce pildă plină de iubire cerească este aceasta cu oaia cea pierdută! Cei mai mulţi creştini au o
credinţă plină de frică şi de teamă pentru un Dumnezeu ce pedepseşte păcatul, dar miezul
creştinismului nu e acesta, ci e un Mîntuitor care Se apropie cu milă şi iubire de cei păcătoşi şi
umblă să-i scoată din pieire. Isus Mîntuitorul a venit pe pămînt împlinind profeţia de la prorocul
Isaia: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns pe Mine să binevestesc săracilor, să
tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor iertare şi orbilor vedere... (Isaia 61, 1).
Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut - aşa le-a răspuns Isus fariseilor care
cîrteau şi rîdeau de El că stă la un loc cu cei păcătoşi (Matei 18, 11). Isus Mîntuitorul e şi azi
tot aşa. El e şi azi Păstorul Cel Bun care caută oile rătăcite, întoarce pe cele fugărite, leagă pe cele
cu picioarele frînte, întăreşte pe cele slabe (Ezec. 31, 16).
Dragă cititorule! Oricît de rătăcit ai fi tu, află că Domnul te caută să te aducă iarăşi în turma
Lui. În orice prăpastie de păcate ai fi căzut, Păstorul stă gata să Se bage după tine şi să te scoată din
moarte la viaţă. Un singur lucru se cere de la tine. Să-ţi dai seama că ai căzut într-o prăpastie din
care singur nu mai poţi ieşi, te-ai agăţat între spini de ispite şi patimi din care singur nu mai poţi
scăpa, te-ai rătăcit printr-o pădure de păcate din care singur nu mai poţi ieşi; să-ţi dai seama că eşti
pierdut şi să începi a striga cu groază ca să te audă Păstorul. Strigă!... atît se cere de la tine. Strigă
din adîncul sufletului tău: Scapă-mă Doamne, mîntuieşte-mă Doamne, că mă prăpădesc!
Isus a zis: Eu sînt Păstorul Cel Bun... oile Mele ascultă de glasul Meu... Eu le chem pe nume şi
ele vin după Mine şi Eu le dau viaţă veşnică (Ioan cap. 10). Ia seamă dragă cititorule, că tu n-
ai ascultat glasul Păstorului, n-ai mers după El, ci ai ieşit din turma Lui şi te-ai rătăcit. Ia seama că
tu stai rătăcit pe undeva, prin ceva spini sau prin vreo pădure neagră. Domnul tot caută după tine, te
tot cheamă după nume şi tu nu strigi ca să te audă şi să te scape? Iată-L peste dealuri pe Bunul
Păstor. Tot aleargă şi caută cu zor. Pe tine te caută, dragă suflete pierdut. O chemare dulce, prin
munţi şi văi se aude. E glasul lui. Te caută pe tine, te strigă pe tine dragă suflet rătăcit în pădurea
păcatelor. De cînd tot strigă pe tine şi tu n-auzi? Pieirea te aşteaptă şi tu taci? Lupii urlă în apropiere
şi tu nu te înfiori? Vulturi cu gheare lungi se rotesc deasupra ta şi tu nu te îngrozeşti? În chipul de
alături se vede o oiţă, un mieluşel scăpat din ghearele vulturului. O clipă poate de mai întîrzia
Păstorul, oiţa era pierdută. Strigă şi tu pe Păstor să te afle pînă nu-i prea tîrziu.
Dragă cititorule! Eşti tu acum o oaie rătăcită? Strigă neîncetat pe Mîntuitorul să te afle şi să te
scape. Şi dacă ai scăpat, ajută să scape şi alţii. O, cîte ori rătăcesc, mai prin păduri, mai printre spini,
mai prin fund de prăpăstii. Fără nici o conducere, de foame chinuite, umblă sărmanele. Veniţi să le
ajutăm, să scape de pieire şi să le afle Păstorul. Nu poate fi o bucurie şi o mulţumire sufletească mai
mare decît să poţi zice: O oaie Ţi-am adus, Marele meu Păstor. Am găsit-o lîncezită, tremurînd de
frică. E greu bolnavă şi îi trebuie tămăduirea Ta!
 Isus spune în Evanghelie că mare este bucuria în cer pentru o oaie rătăcită care s-a aflat (adică
pentru un păcătos ce s-a întors). Eu însă zic de altă parte, mare este şi bucuria unei oi ce s-a întors
din rătăcirea morţii iarăşi în turma lui Isus. O astfel de oaie care şi-a văzut pieirea, nu se mai lasă de
turmă şi de Bunul ei Păstor. O, ce bine este a fi cu adevărat în turma lui Isus şi a cînta în toate zilele
vieţii cu psalmistul ce zice:
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce
la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui
Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu
mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mîngîie (Psalm 23, 1-4).

Partea Martei şi partea Mariei

Pe cînd era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a
primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului, şi
asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, Şi I-a zis: Doamne,
nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute. Drept răspuns, Isus i-a
zis: Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu; dar un singur lucru
trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10, 38-42).
Cele două surori - Marta şi Maria - stau înaintea noastră cu o adîncă învăţătură sufletească. În
chipul celor două surori e pusă însăşi viaţa noastră, cu cele două părţi ale ei: cu grija de cele
sufleteşti şi cu grija de cele trecătoare. Grija de cele sufleteşti e partea Mariei din viaţa noastră, iar
partea Martei e grija de cele trecătoare. Aceste două surori trebuie să trăiască în bună înţelegere.
Isus n-a osîndit pe Marta pentru că alerga în lucrul ei, ci a mustrat-o pentru că o chema pe Maria să
se ridice de la picioarele Lui. Mîntuitorul zicea: Marto, Marto, spre multe te sileşti... adică bine faci
că eşti harnică, dar îţi mai trebuie ceva: îţi trebuie şi ţie partea cea bună pe care şi-a ales-o Maria,
altcum n-ajunge nimic toată hărnicia şi alergarea ta... Aşa e, dragă cititorule şi cu viaţa noastră. E
bună partea Martei din viaţa noastră: hărnicia, munca, truda, strîngerea de averi, dar n-ajung nimic
dacă am uitat partea Mariei: grija şi îngrijirea de cele sufleteşti.
Între cele două surori - Marta şi Maria - a fost o mică neînţelegere şi Mîntuitorul a făcut pace
între ele, arătînd că Marta trebuie să se aplece spre partea bună a Mariei, să fie supusă ei. În acest
chip trebuie împăcate şi în viaţa noastră partea Mariei şi partea Martei, grijile cele sufleteşti cu cele
trecătoare. Se pare însă că în viaţa celor mai mulţi oameni, cele două surori se ceartă mai departe
între ele. Marta nu lasă pe Maria să stea la picioarele lui Isus; grijile cele lumeşti şi trecătoare înghit
pe cele sufleteşti. Marta biruie pe Maria.
Eu te întreb, iubite cititorule şi iubită cititoare, cum se înţeleg aceste două surori în viaţa ta? Eu
te întreb care este partea Mariei din viaţa ta? O! Ce lucru dureros! Partea Mariei, partea Domnului,
partea sufletului din viaţa celor mai mulţi oameni e partea cea mai slabă şi neluată în seamă, aşa
după cum şi Cain a dat bucatele cele mai slabe pentru partea Domnului. Partea Mariei din viaţa
celor mai mulţi oameni sînt cele cîteva cruci ce la fac în grabă seara şi dimineaţa; cîteodată mai dau
şi pe la sfînta biserică, dar mai regulat pe la crîşme şi petreceri. Am cunoscut o femeie care era
biruită de Marta, chiar şi cînd mergea la biserică. Lucra şi alerga forfota duminică dimineaţa pînă la
ora 10 şi apoi se repezea un pic şi la slujbă; se ruga în grabă să-i dea Dumnezeu ajutor la economie,
sănătate la vite, belşug în bucate şi pe la Fie Numele Domnului... se ştergea repede afară, ca nu
cumva predica s-o prindă la biserică şi să întîrzie de la alte lucruri mai grabnice decît Cuvîntul lui
Dumnezeu. O! Ce greşeală! Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi biruită de partea Mariei, de
partea cea bună, care nu se va lua de la noi cînd vom muri, dar e copleşită de partea Martei care se
va lua de la noi cînd vom muri.
De cînd eram preot la sate, mi-aduc aminte că foarte mulţi credincioşi se scăpau de banii cei
răi, cumpărînd pe ei lumînări sau aruncîndu-i în colecta bisericii. Aşa e şi cu partea Domnului din
viaţa celor mai mulţi oameni; cei mai mulţi cred că se pot plăti de această parte cu cîte un ban rău,
aruncînd pentru partea Domnului cîte un Tatăl nostru sau o cruce făcută cu grabă. Împărăţia lui
Dumnezeu nu se poate cumpăra cu bani răi, ci numai cu bani buni, adică cu o viaţă pusă şi trăită în
slujba Domnului.
Într-un număr al gazetei Lumina Satelor, a fost o ştire despre cum s-a aprins casa unei femei şi
femeia a scos ce a putut de prin casă, dar şi-a uitat copilul în foc. Aşa-i şi cu cei mai mulţi oameni:
tot aleargă, hurducă, strîng la chei, lărgesc hambare şi moşii, dar îşi uită sufletul în pieire aşa cum
şi-a uitat femeia copilul în foc.
O! Ce dar mare este să trăieşti o viaţă pusă la picioarele lui Isus ca Maria. Dar acest dar nu-l
poţi simţi şi avea pînă n-ai aflat cu adevărat pe Isus Mîntuitorul. Cînd ai aflat cu adevărat pe Isus,
Mîntuitorul tău, care a murit pentru tine şi mîntuirea ta, atunci nimeni şi nimica nu te mai poate
ridica de la picioarele Lui. Cînd ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci nu cauţi să te scapi de partea
Mariei aşa de mîntuială cu fel de fel de nimicuri, ci grijile cele sufleteşti îţi copleşesc viaţa cu totul.
Cînd trăieşti o viaţă pusă la picioarele lui Isus, atunci n-ai griji şi frămîntări, căci El are grijă de tine
(Psalm 39, 23). Cei mai mulţi oameni sînt veşnic frămîntaţi şi îngrijoraţi ca Marta din
Evanghelie, pentru că le lipseşte partea cea bună a Mariei din viaţa lor. Eu vă zic, iubiţilor cititori,
alegeţi partea Mariei pentru ca să scăpaţi de frămîntările şi îngrijorările cele lumeşti ale Martei şi să
aflaţi că adevărate sînt vorbele lui Isus: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi
toate celelalte vi se vor da pe deasupra (Matei 6, 33).

Calea cea îngustă şi calea cea largă

Intraţi pe uşa (poarta) cea strîmtă că largă este uşa şi lată calea care duce la pierzare şi mulţi
sînt cei ce intră prin ea. Că strîmtă este uşa şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o
află pe ea (Matei 7, 13-15).
Luptaţi-vă să intraţi pe uşa cea strîmtă că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea îndată ce
stăpînul casei se va scula şi va încuia uşa (Luca 13, 24-25).
Eu sînt uşa, prin Mine dacă va intra cineva, se va mîntui (Ioan 10, 19).
Aşa zice Domnul: Iată Eu am pus înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii
(Ier. 21, 8), staţi dar la drumuri şi întrebaţi de cărările Domnului cele veşnice şi vedeţi care
este calea cea bună şi mergeţi pe ea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre
(Ier. 6, 16). Aşa zice Domnul: Mărturie să-Mi fie astăzi cerul şi pămîntul că viaţa şi moartea,
binecuvîntarea şi blestemul am pus înaintea feţei tale. Alege viaţa ca să trăieşti. Iubeşte pe Domnul
Dumnezeul tău, ascultă glasul Lui şi te alipeşte de El căci aceasta este viaţa (Numeri 30, 19-
20).
Minunată este învăţătura lui Isus despre uşa cea strîmtă şi cea largă. Parcă nici o tîlcuire nu mai
trebuie la ea. O vedem această învăţătură şi dacă ne uităm în jurul nostru. Cu vuiet mare şi cu
înghesuială mare aleargă lumea de azi pe uşa şi calea cea largă, dar pe calea cea îngustă abia se
vede înaintînd o ceată mică de creştini. Dar totuşi, o tîlcuire trebuie şi la această învăţătură ce se
vede aşa de bine între noi.
Să luăm aminte! Despre calea cea strîmtă a vieţii, Isus zice că cei ce vreau să apuce pe ea,
trebuie să o afle, dar despre calea cea largă zice numai atît că mulţi sînt cei ce intră pe ea. Adică
vedeţi, calea cea strîmtă trebuie aflată pe cînd cealaltă stă larg deschisă totdeauna înaintea noastră.
Şti tu cititorule ce înseamnă să afli calea cea îngustă a vieţii? Înseamnă să-L afli pe Isus
Mîntuitorul căci El a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Eu sînt Lumina lumii,
cine vine la Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12). Cine crede în
Mine, va avea viaţa veşnică (Ioan 11, 26). Sînt destui oameni care tot cunosc din scoarţă-n
scoarţă toate poruncile şi toate canoanele, şi totuşi merg pe calea cea largă a pieirii. De ce? Pentru
că n-au aflat cu adevărat pe Mîntuitorul şi nu trăiesc o viaţă cu El. Eu sînt Uşa, dacă va intra cineva
prin Mine se va mîntui - zice Isus (Ioan 10, 9), adică trebuie să-L afli mai întîi pe El, să afli că
El te-a izbăvit de la pieire şi ţi-a deschis uşa mîntuirii prin Scump Sîngele Său. Să afli calea vieţii,
înseamnă să afli că Isus este Izbăvitorul tău, Domnul tău, Stăpînul tău, Prietenul tău, Tovarăşul tău
de călătorie, puterea ta şi scăparea ta. Să afli calea vieţii înseamnă să-ţi dai seamă clipă de clipă că
Domnul trăieşte cu tine şi tu cu El. Oriunde vrei să pleci şi să mergi, să te întrebi: Oare Domnul
merge cu mine ori ba? Oare Domnul merge cu mine la crîşmă în ziua Domnului? Ba. Atunci nici eu
nu merg. Oare merge Domnul cu mine noaptea cînd merg să fur, să desfrînez? Ba. Atunci nici eu nu
merg. Oare mai stă Domnul cu mine cînd eu mint, sudui, batjocoresc, înşel? Ba. Atunci mă las de
rele ca să rămînă Domnul cu mine. Să nu mergi decît acolo unde şi Domnul merge cu tine şi să nu
faci nimic înainte de a cere sfat de la El, zicînd: Căile Tale Doamne arată-mi şi mă învaţă cărările
Tale (Psalm 24, 4). Englezii au o frumoasă cîntare religioasă care începe aşa: Eu umblu în orice
zi cu Isus. El poartă greutatea mea şi cu sfîntă puterea Lui mă scapă de calea cea rea.
Cînd o astfel de legătură ai şi ţi-ai făcut cu Mîntuitorul, atunci să ştii, dragă cititorule că
înaintezi pe calea vieţii spre Ierusalimul cel ceresc. Calea vieţii este îngustă şi plină cu multe
greutăţi, dar totuşi e atît de uşoară şi plină de odihnă şi de bucurie pentru cine călătoreşte împreună
cu Domnul Isus şi îşi predă în mîinile Lui şi în grija Lui toată viaţa, toate faptele, toate vorbele şi
toate gîndurile. Cînd voi sfîrşi calea cu Domnul me, o ce bucurie voi avea şi o ce fericire veşnică!
Ai afla tu cititorule, calea cea strîmtă a vieţii, sau ai apucat pe calea cea largă a pieirii? Cu
adevărat, largă este calea ce duce la pieire. Cînd apuci odată pe calea cea rea, te duci înainte ca pe
gheaţă. Aşa se duce beţivul, aşa se duce lacomul, aşa se duce desfrînatul precum zice şi Scriptura:
Calea spre iad este calea ce duce la desfrînare - şi la alte păcate - şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai
întorc înapoi pe cărările vieţii (Prov. 7, 27). Eşti tu pe această cale de pieire, dragă cititorule?
Află că Isus te caută ca pe oaia cea pierdută. Domnul te aşteaptă ca pe fiul cel pierdut. Opreşte-te
din calea morţii şi ca fiul cel pierdut din Evanghelie te întoarce îndată la calea vieţii. Întoarce-te
numaidecît, apucă pe calea vieţii chiar azi, căci mîine poate se va închide uşa; va sosi moartea şi
atunci e prea tîrziu...
Ferice de cel ce în ceasul morţii poate cînta cu psalmistul: Pe calea poruncilor Tale am alergat
Doamne (Psalm 118, 32), de la calea cea rea am oprit picioarele mele ca să păzesc cuvintele
Tale (Psalm 119, 101), făclie picioarelor mele a fost Cuvîntul Tău şi lumină cărărilor mele
(Psalm 118, 105).
Sînt căi ce se par omului drepte şi pe urmă duc în fundul iadului (Prov. 16, 27). Domnul
vede toate căile omului şi toate urmele lui le socoteşte (Prov. 5, 21). Pentru cel înţelept, calea
vieţii duce tot în sus, ca să se ferească de iadul de jos (Prov. 15, 25).

Temelia cea de piatră şi temelia cea de nisip

De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu
judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vînturile şi au
bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă. Însă orişicine
aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa
pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vînturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a
prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare. După ce a sfîrşit Isus cuvîntările acestea, noroadele au rămas
uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor
(Matei 7, 24-29).
Cunoscut-ai tu iubite cititorule pînă acum această preafrumoasă asemănare pe care a spus-o Isus
Mîntuitorul? Dacă n-ai cunoscut-o şi n-ai auzit încă de ea, citeşte-o acum cu luare aminte şi
gîndeşte-te bine asupra ei, căci în ea e vorba şi despre tine şi mîntuirea ta sufletească. Ştii tu care
este temelia cea de piatră pe care trebuie să-ţi clădeşti casa vieţii tale? Ascultă dragă cititorule că
iată îţi răspunde Cuvîntul lui Dumnezeu: Că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de aceea
care este pusă, care este Isus Hristos
(1 Cor. 8, 11). Iată Scriptura ne spune lămurit că temeiul şi temelia vieţii este Isus Hristos pe
care L-a trimes Tatăl ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre
(1 Ioan 4, 9-10). Viaţa ta e aşezată pe temelia cea de piatră cînd ai înţeles Jertfa şi darul Crucii
de pe Golgota, cînd ai înţeles că tu ai scăpat de pieire prin Jertfa şi moartea Mîntuitorului şi viaţa ta
e un dar primit de la El şi trebuie să o pui întreagă în slujba Lui. Cînd ţi-ai pus viaţa pe această
temelie, atunci eşti a lui Dumnezeu zidire (1 Cor. 3, 9), atunci eşti casa lui Dumnezeu şi Duhul
lui Dumnezeu locuieşte în tine (1 Cor. 3, 16). Numai cînd ţi-ai pus viaţa pe această temelie,
poţi să şi faci Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd ţi-ai pus viaţa pe această temelie. din om lumesc te faci
un om duhovnicesc, dintr-un om vechi un om nou (Efes. 4, 24), o făptură nouă (2 Cor. 5,
17); dintr-un prăpădit şi pătimaş, te faci nebun pentru Hristos (2 Cor. 5, 17). Cînd temelia
vieţii tale este Isus Hristos, atunci orice valuri, orice furtuni de ispite, de patimi, de necazuri, de
întristări, de prigoane s-ar scula împotriva ta, tu stai liniştit, pentru că viaţa ta este clădită pe stîncă.
Şi acum să vedem cine sînt cei ce zidesc pe temelia cea de nisip? Sînt cei păcătoşi, sînt cei ce
stăruie în păcate şi nu vreau să primească pe Domnul ca să scape de ele. Şi zgîrcitul - care-şi pune
toată încrederea şi toată inima în bani şi averi - clădeşte pe nisip; şi desfrînaţii, hoţii, beţivii,
suduitorii, înşelătorii şi toţi care beau fărădelegile ca apa, sînt case zidite pe nisip. Dar să luăm
aminte că sînt şi oameni credincioşi şi evlavioşi la părere, dar viaţa lor e clădită pe nisip. Aceştia
sînt cei ce ascultă cu drag Cuvîntul lui Dumnezeu, dar nu-l fac; aceştia sînt cei ce se roagă regulat şi
păcătuiesc regulat; merg şi la biserică unii, dar în viaţa lor sînt răi, pizmuitori, zgîrciţi, egoişti. Eu
am cunoscut creştini care regulat, de cîte ori se începea postul Crăciunului şi al sf. Paşti, se lăsau de
beţie şi sudălmi; se părea că încep a zidi pe temelia cea de piatră, dar îndată ce sosea Crăciunul cu
balurile şi valurile petrecerilor, într-o clipă se surpa clădirea şi iarăşi răsunau crîşmele de beţiile şi
înjurăturilor lor. Aceşti creştini aveau o temelie fără Hristos. Lipsea piatra din temelia clădirii şi de
aceea o răsturnau valurile ispitelor. Am încercat părinte să fac ceea ce mă înveţi, dar nu pot, - îmi
zicea un pătimaş beţiv. Nu putea, pentru că nu-şi pusese hotărîrea pe temelia cea de piatră. Piatra pe
care au lepădat-o zidarii (Luca 20, 17) e şi azi Isus Hristos şi de aceea trosnesc în toate părţile
clădirile sufleteşti ale oamenilor de azi.
Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra (1 Cor. 3, 10) aşa vă zic şi eu cu ap.
Pavel. Puneţi-vă casa vieţii pe temelia cea de piatră... pînă nu-i prea tîrziu, căci vine moartea şi
atunci nu mai aveţi vreme. Eu am slujit 10 ani ca preot şi am văzut mulţi oameni murind. O, ce
cumplită este moartea păcătoşilor! Întocmai ca oamenii ce se văd înecîndu-se în chipul de mai sus,
din dreapta, aşa cei păcătoşi în clipa morţii aleargă să scape de valurile pierzării, dar nu mai pot,
căci e prea tîrziu. Mă înfior şi azi cînd mi-aduc aminte cum mor păcătoşii şi plin de această
înfiorare, strig de aici de la gazetă: pune-ţi omule casa vieţii pe temelia cea de piatră; pune-o acum
pînă eşti viu, căci la moarte-i prea tîrziu!

Cal cu coada de oaie

Într-o ţară trăia odată un pustnic care se străduia mult şi în multe feluri să aducă pe oameni la
Dumnezeu. Odată pustnicul se duse la un tîrg şi se făcu că cumpără un cal. Dar nici un cal nu era pe
placul lui. Eu - răspunse pustnicul - aş vrea un cal care să aibă coadă de oaie.
Tîrgoveţii începură a rîde şi tîrgul se mira de vorbele lui şi zicea că-i nebun. Atunci pustnicul le
zise: Voi sînteţi nebuni, dragii mei, că vă petreceţi viaţa în fărădelegi ca nişte cai şi totuşi la capătul
vieţii vreţi să muriţi ca nişte ori din turma lui Hristos... Vă numiţi oi din staulul lui Hristos, dar
alergaţi ca nişte cai pe toate drumurile fărădelegilor...
La acest neaşteptat răspuns, rîsul îngheţă pe buzele oamenilor şi se depărtară ruşinaţi.

O credinţă din popor...

În poporul nostru este o credinţă veche care spune că orice temelie de casă nouă cere jertfă de
om. Din această credinţă a ieşit frumoasa poezie despre meşterul Manole care n-a putut isprăvi
mînăstirea de la Argeş pînă n-a îngropat în temelia ei pe scumpa lui soţie. Această credinţă trebuie
trecută mai departe şi în lumea noastră sufletească. Nici viaţă adevărat creştinească nu putem clădi
dacă în temelia ei n-avem pusă Jertfa Mîntuitorului, Scump Sîngele Lui.

Ispita în pustie

Chipul de alături ne arată ispitirea lui Isus în pustie cînd diavolul s-a apropiat de El şi de pe un
munte înalt I-a arătat Lui toate împărăţiile lumii într-o clipeală de vreme. Şi I-a zis Lui diavolul: Ţie
Îţi voi da toată stăpînirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc.
Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. Drept răspuns, Isus i-a zis: Înapoia Mea,
Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti. Diavolul L-
a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe streaşina acoperişului Templului, şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; căci este scris: El va porunci îngerilor Lui să Te păzească; şi: Ei
Te vor lua pe mîini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră. Isus i-a răspuns: S-a spus:
Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de
la El, pînă la o vreme (Luca 4, 6, 13).
Ispitirea lui Isus e plină de învăţătură pentru noi. Dacă diavolul a cutezat să se apropie cu ispită
de Însuşi Isus, Fiul lui Dumnezeu, cu atît mai mult cutează să se apropie de noi. În sute de feluri şi
chipuri se apropie diavolul cu ispitele sale de noi. Pe Isus, diavolul Îl ispitea şi Îl îmbia cu toată
lumea şi măririle ei. Aşa ispiteşte satana şi azi. A mea este lumea, cu toate măririle ei, cu toate
plăcerile şi poftele ei - zice şi astăzi satana - ţie omule îţi dau plăcerea asta şi asta, mărirea asta şi
asta, bogăţia asta şi asta, numai să te închini mie şi să-mi slujeşti mie...
Diavolul trezeşte în oameni trufia, care de care să fie mai mare. Căutaţi şi veţi afla dragii mei,
că din această ispită izvorăsc împerecherile (contrazicerile) şi zavistiile de prin sate şi oraşe, de
printre cei proşti şi de printre cei învăţaţi (şi certele politice izvorăsc de aici).
Diavolul trezeşte în oameni lăcomia după banii şi bogăţiile acestei lumi. Căutaţi şi veţi că
izvorul tuturor răutăţilor este şi azi iubirea de argint (1 Tim. 6, 10), pe care o trezeşte în
oameni ispita diavolului. Şi apoi satana are şi ce da gata omului: a lui sînt plăcerile şi poftele acestei
lumi pe care le împarte din belşug celor ce se închină lui. Cu aceste 3: cu trufia, iubirea de argint şi
plăcerile păcătoase (desfrînarea, beţia, etc), parcă ia în stăpînire diavolul lumea de azi.
Cum să ne apărăm de ispitele satanei? Cea mai bună apărare este Mîntuitorul Hristos care a
biruit pe satana şi puterea lui. Dacă-L ai pe Isus Hristos şi Evanghelia Lui în inima ta, în casa ta, în
viaţa ta, în toate purtările şi căile tale, atunci satana nu se poate apropia de tine. Să nu te duci
nicăieri unde nu poate intra şi Domnul cu tine căci satana atunci îşi află prilej să pună gheara pe tine
cînd te-ai depărtat şi te-ai lăsat de Domnul. De cîte ori simţi că se apropie satana cu ispitele lui de
tine, nu cruţa genunchii; alungă-l pe satana cu rugăciunea.
Dragă cititorule! Iată înaintea ta stă Lumina şi întunericul, moartea şi Viaţa. Domnul te cheamă
în sus la viaţă, iar diavolul arată cu mîinile în jos, adică te cheamă în jos la pieire. Unul vrea să te
ridice, altul vrea să coboare. Unul vrea să te scape, altul vrea să te omoare. Amîndoi te cheamă şi tu
trebuie să alegi şi să te hotărăşti căci nimeni nu poate sluji la doi domni... nu puteţi sluji lui
duhovnicească şi lui mamona (Luca 16, 13).
Cei mai mulţi oameni îşi pierd sufletul tocmai pentru asta că-şi închipuie că pot sluji şi lui
Dumnezeu şi diavolului. Alege frate dragă, alege pe Domnul de Stăpîn şi Poruncitor al vieţii tale.
Primeşte-L pe El, rămîi cu El şi trăieşte cu El! Ia seama că se va apropia diavolul de tine cu fel de
fel de ispite. Tu însă priveşte neîncetat la Hristos şi îi răspunde cu Domnul Hristos: Înapoia mea
satano!...

Cum se apără un creştin împotriva ispitelor diavolului

Un creştin adevărat se apăra de ispitele diavolului în aşa fel încît ori de cîte ori simţea pe
diavolul apropiindu-se de el cu cutare ispită, cădea în genunchi zicînd: Ce-i diavole, ai venit să mă
chinuieşti, stai acum că te chinuiesc eu cu rugăciunea... şi se ruga creştinul cu căldură şi dragoste şi
îl chinuia cumplit pe diavolul care depărta scrîşnind din dinţi de ciudă şi de durere? Faci şi tu aşa
cititorule, ori te laşi biruit de satana?
Un alt creştin se apăra aşa că el fiind maestru, îşi ţinea toate uneltele de lucru împrăştiate prin
casă ca să se vadă în orice clipă înconjurat şi înecat în lucru. Astfel diavolul îl afla totdeauna grăbit
de lucru şi văzînd că nu poate face ispravă, fugea de la el (se ducea la cei trîntori şi leneşi, că lenea-i
cuibul cel cald al ispitelor).
Cititorule! Prin rugăciune şi muncă să biruieşti şi tu ispitele diavolului. Privegheaţi şi vă rugaţi -
a zis Isus. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!

De ce se îmbată oamenii la Anul Nou?

Eu socotesc că diavolul a scornit cu mare vicleşug această datină între creştini. Diavolul vrea cu
orice preţ să tulbure mintea şi judecata omului în noaptea Anului Nou şi în ziua Anului Nou, ca nu
cumva omul să-şi poată da seama cum stă cu afacerile sale sufleteşti şi să bage cumva de seamă că
el merge înainte cu paşi repezi pe calea pieirii.
Diavolul a învăţat pe oameni să se îmbete cînd trec pragul anului.
Cu orice preţ şi cu orice cheltuială, oamenii ţin la datina năroadă şi diavolească să-i afle Anul
Nou beţi şi să se îmbete în ziua de Anul Nou.
Şi asta e una din pricinile că oamenii trec dintr-un an în altul fără nici o schimbare sufletească.
Cu păcatele cu care ies din anul cel vechi, cu acelea intră în anul cel nou şi tot cu acelea se apropie
şi de capătul anului şi de... groapa din cimitir.

Şi chemînd pe prunc, l-a pus în mijlocul lor...

În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: Cine este mai mare în Împărăţia
cerurilor? Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: Adevărat vă spun că dacă
nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în
Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia
cerurilor (Matei 18, 1-4).
I-au adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii, cînd au văzut lucrul acesta, au
certat pe aceia care-i aduceau. Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis: Lăsaţi copilaşii să vină la
Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei. Adevărat vă spun că, oricine nu
va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea (Luca 18, 15-
18).
Aţi auzit ce-a făcut Isus? A luat un copil şi punîndu-l înaintea apostolilor, le-a zis: Amin zic
vouă că de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.
Apostolii erau încă biruiţi de ispita mîndriei, care dintre ei să fie mai mare în Împărăţia Cerurilor
(citiţi şi la Marcu 9, 33-35). Isus a pus înaintea lor o inimă de copil, învăţîndu-i că şi inima lor
trebuie să fie curată şi curăţită de patimi. Şi cu alte prilejuri, Isus a pus copiii ca pe o pildă de
mîntuire sufletească. În 3 locuri din Evanghelie zice Isus că nu vom putea intra în Împărăţia
Cerurilor, de nu vom fi ca copiii
(Matei 18, 1-4; Marcu 9, 33-34; Luca 18, 15-17).
Oare de ce? De aceea pentru că copilul este chip de curăţenie, de nevinovăţie şi inimă curată,
aşa cum trebuie să fie şi creştinul cel adevărat. Despre iubirea cea adevărat creştinească spune ap.
Pavel că toate le crede, toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă... nu pizmuieşte, nu se
îngîmfă, nu se trufeşte, nu caută la ale sale, nu se întărîtă, nu gîndeşte răul... (2 Cor. 13). Aşa e
şi inima unui copil. Toate le crede cîte i se spun... toate le spune din gură aşa cum le simte în inimă,
pentru că vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi. Aşa trebuie să fim şi noi. Fraţilor - zice ap.
Pavel - nu cu mintea să fiţi prunci, ci cu răutatea să fiţi prunci, iar cu mintea să fiţi oameni deplini
(1 Cor. 14, 20).
Iată dar, iubite cititorule, că orice copil ne este nouă o predică de mîntuire sufletească. Dar
această predică este încă fără putere asupra noastră. Ca să fie cu putere trebuie să-L primim pe Isus
Mîntuitorul, adică să înţelegem că numai Isus Mîntuitorul ne poate face fii ai lui Dumnezeu, precum
scrie în Evanghelie: Iar cîţi L-au primit pe El, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu
(Ioan 1, 12). Băgaţi de seamă, Isus nu zice că i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, ci că le-a
dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu, adică omul însuşi trebuie să se facă fiul lui Dumnezeu cu
darul şi puterea ce i-o dă Mîntuitorul cu sfîntă Jertfa Lui. Asta înseamnă dragă cititorule, să înţelegi
că păcatele tale au rupt legăturile dintre tine şi Tatăl ceresc, să înţelegi că păcatul a făcut din tine un
fiu al mîniei şi pieirii sufleteşti şi din această pieire te-a scăpat şi te scapă Jertfa cea sfîntă a
Mîntuitorului. Jertfa Mîntuitorului te-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl şi te-a făcut fiul lui Dumnezeu,
fiul cerului, fiul luminii.
O, ce bine e să fii cu adevărat fiul lui Dumnezeu. Atunci tu nu mai ai nici o grijă. Toate grijile
tale, toate dorinţele, toate cererile şi lipsurile tale le laşi în grija Lui, aşa cum copilul le lasă în grija
tatălui său. Copilul are o încredere neţărmurită în tatăl lui; aşa trebuie să fie şi fiul Tatălui ceresc.
Copilul e în legătură neîncetată cu tata şi mama lui: vorbeşte cu ei, cere de la ei, se plînge către ei.
Aşa trebuie să fie şi un copil adevărat al lui Dumnezeu: să vorbească neîncetat cu cerul, cu
Dumnezeu, prin rugăciune. Tatăl ceresc n-are copii muţi şi cel ce nu se roagă e un copil mut. Dragă
cititorule! Viaţa ta sufletească e un copil; tu eşti un copil duhovnicesc şi trebuie să creşti în darul lui
Dumnezeu, cum zice ap. Petru
(2 Petru 8, 10). De la botez se începe această creştere sufletească şi, o, unde ar putea ajunge
omul dacă ar creşte mereu în darul lui Dumnezeu. Sînt însă oameni mari, bătrîni, care abia sînt
prunci răi în Cuvîntul lui Dumnezeu. Trebuie încă hrăniţi cu lapte - cum zice ap. Pavel la 2 Cor. 10,
18 - că alte mîncări mai grele încă nu pot suferi.
Dragă cititorule! Viaţa ta cea sufletească e un copil şi acest copil n-are pe nimeni în această
lume, ci trebuie să stea de vorbă cu cerul, cu Dumnezeu. Undeva am citit o poveste din ţările
Răsăritului. Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin de groază umbla să scape de la pieire. În
depărtare iată se iveşte un chip de om, dar cînd se apropie văzu că omul era o statuie de piatră. Un
urlet fioros de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul se aruncă şi cuprinzînd cu braţele
sale chipul de piatră, strigă: Tată dragă, scapă-mă! Şi, o minune, piatra căpătă viaţă, chipul se făcu
în tată care-şi sărută copilul şi îl scăpă de la pieire.
Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o piatră. Cu noi însă se pare că povestea e de-a-
ntoarselea. Noi avem un Tată Viu şi nespus de Bun care tot strigă pe noi şi ne cheamă la El; noi însă
se pare că sîntem din piatră; nu-L vedem, nu-L auzim. Ca şi copilul din pustie, s-alergăm la El şi să
scăpăm la El în pustia acestei vieţi plină cu urletele fioroase ale patimilor şi ispitelor de suflet
pierzătoare. Eu te întreb încă odată dragă cititorule, eşti tu un fiu al lui Dumnezeu şi ai tu cu
Dumnezeu Tatăl ceresc, legătura dintre tată şi fiu?

Vrăjmaşul semănător de neghină...

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a
semănat o sămînţă bună în ţarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a
semănat neghină între grîu, şi a plecat. Cînd au răsărit firele de grîu şi au făcut rod, a ieşit la iveală
şi neghina. Robii stăpînului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămînţă bună în ţarina
ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei
dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva smulgînd neghina, să smulgeţi şi grîul
împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş şi, la vremea secerişului,
voi spune secerătorilor: Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grîul strîngeţi-l
în grînarul meu
(Matei 13, 24-30).
Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au
zis: Tîlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină. El le-a răspuns: Cel ce seamănă sămînţa bună, este
Fiul omului. Ţarina este lumea, sămînţa bună sînt fiii Împărăţiei; neghina sînt fiii celui rău.
Vrăjmaşul care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfîrşitul veacului; secerătorii, sînt îngerii.
Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Fiul omului va
trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sînt pricină de
păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plînsul şi
scrîşnirea dinţilor (Matei 13, 36-42).
Învăţătura de mai sus este o pildă pe care a tîlcuit-o Însuşi Mîntuitorul. Pilda ne spune că în
ţarina acestei lumi sînt doi semănători: Domnul şi diavolul şi două feluri de seminţe: grîul şi
neghina. Grîul este Cuvîntul lui Dumnezeu şi orice învăţătură bună iar neghina sînt ispitele,
păcatele şi alte răutăţi pe care le seamănă diavolul. Iată vedeţi: sînt doi semănători şi două feluri de
seminţe, dar să luăm aminte că este numai un singur ogor de semănat. Acest ogor este inima
omului. Ţarina lumii este inima oamenilor. Inima omului este - trebuie să fie - un pămînt al
Domnului, un pămînt pentru sămînţa cea bună care este Cuvîntul lui Dumnezeu precum zice ap.
Pavel: Noi sîntem ogorul Domnului de arat şi de semănat. În ţarina inimii noastre, Domnul seamănă
grîul pentru ca din grîu să rodească mai întîi pai verde, apoi spic şi după aceea grîu deplin în spic
(Marcu 4, 28) şi seceriş de fapte bune. Dar este un vrăjmaş care pîndeşte neîncetat să semene
neghină în ţarina inimii oamenilor. Aceasta e diavolul. Ispitele, minciunile, faptele rele, clevetirile,
batjocurile, zavistiile, vorbele urîte, sudălmile, etc. sînt tot atîtea seminţe din hambarul diavolului.
Într-o altă pildă, Isus a spus că sămînţa cea bună, care este Cuvîntul lui Dumnezeu, cade în trei
feluri de pămînt rău: calea bătută, cel cu pietre şi cel cu spini. Şi numai într-unul bun (Luca 8,
5-16). Dar, o, ce iute prinde rădăcina şi creşte neghina diavolului. O minciună semănată de seara,
o găseşti dimineaţa înflorită şi înspicată în 10 spice. O minciună, o bîrfeală aruncată între doi
oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă. O, ce bine merge semănătura diavolului mai ales în
aceste vremuri. Doar niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriş atît de bogat ca cel de
acum. S-a umplut ţarina lumii, s-au umplut ogoarele sufleteşti de neghina diavolului. Ura dintre
popor şi popor, dintre om şi om, lăcomia, zavistiile, împerecherile (contrazicerile), beţiile,
sudălmile, desfrînările şi alte păcate ce cresc şi înfloresc azi, toate arată că neghina diavolului
rodeşte astăzi din belşug.
Mie de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă gîndesc că atîta seceriş este pentru lucrul
Domnului şi oamenii îşi macină vremea şi sufletul în pizme şi împerecheri (contraziceri) în vreme
ce atîtea lucruri bune ar putea face pentru Evanghelia Domnului, pentru popor, pentru ţară şi neam.
Domnul are ajutători la semănatul grîului, dar şi diavolul îşi are ajutătorii lui. Sînt în această
lume unii oameni care parcă nimic altceva nu fac decît poartă într-un sac neghina diavolului şi o
seamănă printre oameni. Aceştia sînt cei ce poartă din casă în casă şi de la om la om, minciuni,
clevetiri, bîrfeli, zavistii şi cu ele coc seceriş pe seama diavolului. Inima acestor oameni e o grădină
în care diavolul cultivă neghină şi pentru alţii. Nu cumva eşti şi tu cititorule un semănător de
neghină? Sămînţa cea bună rodeşte mai încet, neghina mai uşor şi mai repede. O pildă dintr-o mie.
O gazetă de porcării de la Bucureşti (adică de cea care seamănă neghina diavolului), a ajuns să se
desfacă în 40 de mii de exemplare, în vreme ce Lumina Satelor, după o muncă grea de 4 ani încă n-
a putut trece peste 10 mii de exemplare.
Dragă cititorule! Nu uita că ţarina inimii tale este făcută pentru sămînţa cea bună, pentru grîul
Domnului, pentru Cuvîntul lui Dumnezeu. Apără-ţi ţarina inimii de neghina diavolului! În chipul de
mai sus se vede cum satana îşi seamănă neghina în vreme ce oamenii dorm. Aşa e şi azi. Diavolul se
apropie cu neghina lui cînd omul doarme cufundat în somnul păcatelor şi al nepăsării de suflet. De
aceea învăţa Isus neîncetat pe oameni zicîndu-le: Privegheaţi neîncetat şi vă rugaţi. Cu priveghere şi
rugăciune ne putem apăra ţarina inimii de neghina diavolului. Şi încă cu ceva: cu munca. Cînd te
laşi pe lene şi lenevire, diavolul se apropie cu neghina ispitelor. De sînt pe sate mai multe răutăţi
iarna ca vara? Pentru că oamenii vara muncesc şi cînd omul se roagă şi munceşte, diavolul n-are
pămînt potrivit.
Dragă cititorule! Poate şi tu dormi în păcate şi ţarina inimii tale s-a umplut de neghină. Scoală-
te frate dragă, scoală-te repede, pliveşte-ţi ogorul inimii şi ajută şi la alţii să şi-l cureţe. Stai treaz şi
priveghează ca nu cumva moartea şi ziua judecăţii să te afle o neghină de ars în foc.

Pilda cu drahma cea pierdută...

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cîrteau şi
ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei (Luca 15, 1-3).
Sau care femeie, dacă are zece lei de argint şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu
mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă pînă cînd îl găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe
prietenele şi vecinele ei, şi zice: Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul, pe care-l
pierdusem. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur
păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 8-10).
Isus Mîntuitorul a spus trei feluri de pilde despre trei feluri de pierduţi şi aflaţi. O pildă e despre
fiul cel pierdut, alta e despre oaia cea rătăcită şi a treia este cea de mai sus, cu drahma, adică cu
banul cel pierdut (banii greceşti se numeau drahme, aşa cum ai noştri se numesc lei). Toate aceste
trei pilde le puteţi citi pe larg la Luca cap. 15.
Toate trei pilde se aseamănă între ele prin aceea că cei pierduţi sînt căutaţi şi mare bucurie se
face pentru aflarea lor. Dar este o deosebire între felul cum sînt aflaţi cei trei pierduţi. Fiul s-a întors
el singur din calea pierzării, oaia a strigat după ajutor, pe cînd drahma, ea n-a făcut nimic şi n-a
putut face nimic, pentru aflarea ei. Aşa e şi cu noi oamenii. În multe feluri sîntem rătăciţi şi în multe
chipuri aflăm calea mîntuirii. Ca oaia cea rătăcită poate umblam prin pustiuri sau ne-am agăţat între
spini; ca drahma poate zăceam undeva prin gunoiul păcatelor sau ca fiul cel pierdut am ajuns
departe pe drumul rătăcirii. Dar în orice chip am fi pierduţi, ceva ni se potriveşte tuturor: ne caută
cineva, ne caută Tatăl ceresc, ne caută Isus Mîntuitorul.
Şi acum să vedem mai de aproape cum a fost cu drahma cea pierdută. O femeie - ne spune
Evanghelia - a pierdut o drahmă. Mai avea încă şi alte drahme, dar pentru cea pierdută îşi lăsă
îndată tot lucrul şi plecînd cu zor o căută pe tot locul. Aprinde o făclie, mătură casa şi nu se lasă
pînă nu o găseşte, şi pe urmă se bucură de aflarea ei. Şi această pildă închipuieşte dragostea şi
iubirea Mîntuitorului care caută şi pe cel mai păcătos om şi Se bucură de aflarea şi de mîntuirea lui
cea sufletească. În pilda cu drahma, dragostea Mîntuitorului se arată şi mai mult decît în celelalte
două, căci fiul şi oaia au făcut şi ele ceva pentru aflarea lor, dar drahma n-a făcut nimic. O, dragă
cititorule, află din această pildă că oricît de păcătos ai fi tu, Mîntuitorul te caută şi pe tine şi doreşte
să te scoată şi pe tine din pieire. Oricît de afund te-ai fi pierdut şi tu prin gunoaiele păcatelor,
niciodată să nu crezi că eşti atît de ticălos încît să poţi depărta de la tine pentru totdeauna dragostea
Mîntuitorului şi dorinţa Lui să te scoată din pieire la scăpare şi din moarte la viaţă.
Dar să luăm aminte. Pilda cu drahma cea pierdută ne poate fi de învăţătură sufletească şi în alt
înţeles. Într-un loc ne spune Evanghelia că omului i s-au dat darurile cele sufleteşti în chip de bani
(talanţi; Luca cap. 10) şi pe aceşti bani omul e dator să-i grijească şi să scoată dobîndă de fapte bune
din ei. Dar mulţi, mulţi şi-au pierdut aceşti bani, şi-au pierdut darurile cele sufleteşti. Drahma cea
sufletească a multor oameni a căzut şi s-a pierdut în gunoi... s-a ruginit, şi Chipul Împăratului
Dumnezeu s-a şters de pe faţa ei. Aceşti bani pierduţi, această drahmă sufletească se poate afla
numai cu ajutorul Evangheliei. Cînd trăieşti în păcate şi fărădelegi, în casa sufletului tău e întuneric,
casa e plină de gunoaie şi darurile tale cele sufleteşti stau căzute prin gunoaie ca nişte bani pierduţi.
Din această stare de pieire numai o singură cale de scăpare este: să faci aşa cum a făcut femeia din
chipul de mai sus. Să-ţi luminezi casa sufletului şi să o mături de gunoaie. Să primeşti lumina lui
Hristos şi să laşi lumina lui Hristos să facă lumină în casa sufletului tău. Fără această lumină nu poţi
face nimic, nici mătura nu poţi, nici afla drahma cea pierdută. Dar răul tocmai acesta este că
păcătoşii fug de lumină precum scrie în Evanghelie: că tot cel ce face rele urăşte lumina şi nu
primeşte lumina pentru ca să nu se vădească lucrurile lui (Ioan 3, 20).
Dragă cititorule! Tot ce se cere de la tine e ca să afli cu groază că trăieşti în întuneric de
păcate... să doreşti lumina şi să primeşti lumina lui Hristos. Din toate puterile sufletului tău să strigi:
Luminează Doamne casa sufletului meu! În lumina Evangheliei, vei vedea gunoaiele şi te vei apuca
degrabă să le mături strigînd îngrozit: Pentru Dumnezeu! Eu am stat pînă acum liniştit în această
casă murdară? Primeşte dragă frate lumina vieţii, pe Isus Mîntuitorul, şi atunci vei afla şi tu drahma
cea pierdută şi plin de bucurie vei striga: Bucuraţi-vă împreună cu mine că mi-am aflat sufletul, am
aflat mîntuirea sufletului meu!

O drahmă pierdută sînt şi copiii...

Drahma din pilda de mai sus era a unei femei. Ea singură, drahma, nu se mişca, era în grija unei
femei. Femeia avea asupra ei tot dreptul, dar şi toată grija să n-o piardă. Femeia însă deodată se
trezeşte că îi lipseşte drahma. N-a băgat de seamă de ea şi a pierdut-o. Aşa sînt şi copiii. Ei sînt în
grija părinţilor. Părinţii au drept asupra lor să le poruncească unde să se ducă şi ce să facă, dar au şi
datoria să îngrijească de ei. Însă de multe ori părinţii nu-şi îngrijesc copiii aşa cum ar trebui. O, cîţi
părinţi dorm liniştiţi de seara pînă dimineaţa în vreme ce copiii lor zac aruncaţi prin gunoaiele
crîşmelor şi a societăţilor stricate. Răspunderea sufletească pentru astfel de suflete pierdute, o poartă
părinţii şi ei sînt vinovaţi de pierzarea lor. Femeia din pilda de mai sus, îndată ce s-a trezit fără
drahmă, a plecat s-o caute şi nu s-a lăsat pînă n-a aflat-o. Aşa faceţi şi voi părinţilor?

Cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă...

Isus a luat cuvîntul, şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu
un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar
ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi, şi le-a zis: Spuneţi celor poftiţi: Iată că am gătit
ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă. Dar
ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au
pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat, a trimis
oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: Nunta este gata,
dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspîntiile drumurilor, şi chemaţi la nuntă
pe toţi aceia pe care-i veţi găsi. Robii au ieşit la răspîntii, au strîns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni
şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Şi a zărit acolo pe un om, care nu era
îmbrăcat în haina de nuntă. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; Prietene, i-a zis el, cum ai intrat
aici fără să ai haina de nuntă? Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: Legaţi-i
mîinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plînsul şi scrîşnirea
dinţilor. Căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi (Matei 22, 1-14).
Învăţătura de mai sus e o pildă. Împăratul din pildă este Dumnezeu, iar nunta este Împărăţia lui
Dumnezeu, la care sînt chemaţi toţi oamenii. Dar nu toţi chemaţii, adică nu toţi oamenii ascultă
chemarea Împăratului Dumnezeu. Cei mai mulţi habar n-au de chemarea lui Dumnezeu; cînd le
vorbeşti de cele sufleteşti, încep a rîde. Aceştia sînt în chipul omului din pildă care s-a aflat că n-are
haină de nuntă, adică n-avea haine sufleteşti de fapte bune pe cînd l-a trecut moartea în faţa
judecăţii. Ia seama iubite cititorule, că şi viaţa mea şi a ta e pusă în pilda de mai sus. Prin taina
botezului ni s-a dat o haină sufletească nouă şi curată. Cîţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-
am şi îmbrăcat cu haină de curăţenie sufletească şi de iertare a păcatelor. Dar această haină n-a
rămas tot curată. Păcatul murdăreşte, păcatul rupe şi zdrenţuieşte haina sufletului nostru. Ea trebuie
mereu îngrijită, mereu spălată şi înnoită. Ştii tu cititorule cu ce se spală şi se înnoieşte haina
sufletului tău? Se spală cu lacrimile cele calde de căinţă pentru păcate şi mai ales se spală cu
Sîngele Mîntuitorului, cu Jertfa cea sfîntă a Crucii de pe Golgota. Sîngele Lui ne curăţă de orice
păcat (1 Ioan 1, 7). Evanghelistul Ioan într-un loc din vedeniile sale spune că a văzut în Ziua
Judecăţii pe cei drepţi şi credincioşi îmbrăcaţi în haine albe şi un înger îi arăta zicînd: Aceştia sînt
cei ce şi-au spălat veşmintele lor în Sîngele Mielului, adică în Jertfa lui Isus (Apoc. 7, 13). Ţi-ai
spălat şi tu cititorule haina sufletului tău în Jertfa cea sfîntă a Crucii de pe Golgota?
O, ce mare dar este să fi totdeauna gata de nuntă, adică să-ţi ai curată şi curăţită de păcate haina
sufletului tău. Sînt însă atît de puţini - mai ales astăzi - acei care se îngrijesc de haina sufletului lor.
În zilele noastre e la modă fala de haine lumeşti. Mătăsurile acopăr zdrenţele sufleteşti. Suflete
bolnave, urîte, schiloade şi schilave umblă căptuşite în mătăsuri şi haine făloase. O, dacă ar putea
lua înfăţişare văzută sufletele oamenilor, ar fi plină lumea de pocituri îmbrăcate în zdrenţe murdare!
Eu te întreb, iubite cititorule, cum este îmbrăcat sufletul tău? Eu te întreb cu ap. Pavel: Oare vei
fi aflat îmbrăcat sau gol? (2 Cor. 5, 3), în Ziua Judecăţii? Eşti tu gata de nuntă? adică ai haine
sufleteşti pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Ia seama că vine moartea şi atunci nu te mai poţi
îmbrăca. Ia seama omule, că sluga Împăratului, care cheamă la nuntă, umblă printre noi (moartea) şi
ce şti? trimisul Împăratului poate să te cheme la noapte sau mîine noapte, în săptămîna aceasta sau
în cealaltă, anul acesta sau în celălalt. Ai tu hainele gata de nuntă? Dezbracă-te omule - dezbracă-te
repede - de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi te îmbracă în omul cel nou care se înnoieşte
spre cunoştinţă după Chipul lui Dumnezeu (Col. 3, 9-12).
De cînd eram preot la sate, mi-aduc aminte de unul care în toată viaţa lui şi-a murdărit şi
sfîrtecat mereu haina sufletului cu fel de fel de păcate. Pe patul morţii îmi apucase patrafirul cu atîta
putere încît abia l-am putut smulge din mîinile lui. Sărmanul de om! Se simţea gol şi zdrenţos de
haine sufleteşti şi în clipa din urmă căuta în grabă ceva acoperămînt sufletesc, dar era prea tîrziu...
Ferice de cei ce îşi spală hainele lor ca să aibă drept la pomul vieţii (Apoc. 22, 13-14).
Uită-te bine cititorule la chipul de alături. Aşa vor sta păcătoşii în Ziua Judecăţii cum stă omul
de alături. Omule, unde ţi-s hainele cele sufleteşti? - va întreba Dumnezeu. Eu am trimis pe Fiul
Meu să te îmbrace în haine noi... tu n-ai cunoscut pe Fiul Meu? Atunci Isus, Fiul va zice: Tată şi
Doamne! de atîtea ori am voit să îmbrac pe omul acesta şi el n-a primit haină nouă... de atîtea ori l-
am îmbiat cu haine noi şi el n-a voit să primească darul Meu... de atîtea ori mi-am pus Sîngele Meu
înaintea lui şi i-am zis: pune-ţi hainele în Sîngele Meu şi mai vîrtos decît zăpada se vor albi, dar el
n-a voit. Inimă nouă şi duh nou am voit să pun în cele dinăuntru ale lui, dar el n-a voit... vrednic
este de judecată şi osîndă...
O, iubite cititorule, vino să ne rugăm împreună suspinînd cu Ieremia: O, vai nouă, căci hainele
noastre s-au făcut ca o cîrpă murdară. Cămara Ta Mîntuitorule o văd împodobită, dar haine nu am
ca să intru în ea. Luminează haina sufletului meu...

La judecătorie...

Am fost zilele trecute să mai văd cîte ceva şi pe acolo. Un om era chemat la judecată pentru că
vînase o capră sălbatică în vremea oprită. Omul se apăra aşa: E drept d-le judecător că am vînat, dar
şi birăul a vînat... şi notarul a vînat... şi acela şi acela a vînat... Legea nu întreabă dacă şi alţii au
făcut aşa ori ba - zise judecătorul - ci te judecă după fapta ta.
Tot aşa se judecă şi unii creştini de azi: dacă acela şi acela face aceea şi aceea, eu de ce să nu
fac, sau dacă nu fac ce fac ei, eu sînt bun de tot. Aceasta e o greşeală. Dacă şi legea din această
lume te judecă după faptă, cu atît mai vîrtos în Ziua Judecăţii vei fi judecat după Evanghelie şi după
faptele tale fără întrebare despre cum au trăit şi ce au făcut alţii. În Ziua Judecăţii, Dreptul Judecător
nu te va întreba ce au făcut alţii, ci ce ai făcut tu!

Pilda cu cele 10 fecioare

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit
în întîmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, cînd şi-
au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu
ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a
auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întîmpinare! Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-
au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci
ni se sting candelele. Cele înţelepte le-au răspuns: Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici
vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vînd untdelemn şi cumpăraţi-vă. Pe cînd se duceau ele să
cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a
încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: Doamne, Doamne, deschide-ne!
Dar el drept răspuns, le-a zis: Adevărat vă spun, că nu vă cunosc! Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua,
nici ceasul în care va veni Fiul omului (Matei 25, 1-13).
Învăţătura de mai sus e o pildă; e pilda aşa numită a celor 10 fecioare. Minunată e această pildă
şi plină de învăţătură sufletească. Ea ar trebui scrisă cu litere de aur pe peretele din casa noastră şi
cu litere de foc în sufletul nostru ca o neîncetată strigare şi aducere aminte că viaţa noastră e o
pregătire şi o aşteptare a Mirelui, a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În pilda celor 10 fecioare e pusă viaţa noastră, e pusă chemarea vieţii noastre. Cele 10 fecioare
care aşteptau pe mirele închipuiesc viaţa noastră a creştinilor. Şi viaţa noastră e o aşteptare a Celui
ce a zis: Iată Eu vin curînd ca să dau fiecăruia după faptele sale
(Apoc. 22, 12). Moartea ne vine ca o solie, ca o strigare că a sosit Mirele şi trebuie să ieşim din
această lume în întîmpinarea Lui. Moartea ne vine ca o chemare la cina marelui ospăţ ceresc
(Matei cap. 22). Dar pentru acest lucru ne trebuie pregătire sufletească. Pentru cina marelui
ospăţ ne trebuie haină curată de nuntă (Matei cap. 22), iar pentru întîmpinarea Mirelui ne
trebuie candelele aprinse. Candelele din pilda de mai sus închipuiesc viaţa noastră cea sufletească şi
pregătirea acestei vieţii pentru cîştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru candela sufletului nostru
ne trebuie untdelemn, adică ne trebuie credinţă, dragoste, fapte bune şi alte daruri şi comori
sufleteşti. Cînd trăieşti o viaţă cu Domnul, cînd trăieşti o viaţă cuprinsă, aprinsă şi cîrmuită de darul
Duhului Sfînt, atunci candela sufletului tău este aprinsă şi eşti gata oricînd pentru întîmpinarea
Mirelui. Dar cînd tu trăieşti o viaţă de păcate şi fărădelegi, atunci candela sufletului tău este goală,
tu ai adormit adînc în somnul păcatelor şi sosirea Mirelui te va afla nepregătit.
Şi încă ceva ne mai spune pilda de sus. Mirele vine pe neaşteptate. Venirea Lui n-are termen.
Trebuie să stăm totdeauna gata că nu ştim ziua şi ceasul cînd vom auzi strigarea morţii: iată Mirele
vine, vino suflete în întîmpinarea Lui! Cînd ţi-ai strîns untdelemn în candelă, aştepţi moartea liniştit,
aştepţi moartea ca o solie cerească ce te cheamă la cina marelui ospăţ. O, ce liniştit moare cel
credincios! Cel ce a trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui, moare zărind pe Mîntuitorul şi
auzind chemarea Lui cea dulce: vino slugă bună şi credincioasă... Dar, o, ce cumplită este moartea
păcătoşilor (Psalm 33, 21). Uitaţi-vă la chipul de mai jos ce spaimă şi ce frămîntare a cuprins
pe fecioarele nebune cînd au auzit că vine mirele şi n-aveau untdelemn. Aşa se îngrozesc şi se
frămîntă şi păcătoşii pe patul morţii. Cei mai mulţi păcătoşi abia pe patul morţii se trezesc din
somnul păcatelor şi atunci aleargă în toate părţile să-şi cumpere untdelemn, dar atunci e prea tîrziu,
e prea tîrziu... Dragă cititorule! Eu te întreb, ai tu untdelemn în candela sufletului tău, sau aştepţi
mereu bătrîneţea şi moartea cu candela goală? Ia seama omule, că pe zi ce merge untdelemnul vieţii
tale trupeşti se gată, iar untdelemnul sufletesc nu ţi-ai strîns. Înţelepciunea vieţii noastre creştineşti,
aceasta este: în măsura în care îţi scade untdelemnul vieţii trupeşti, în acea măsură să-ţi sporească
untdelemnul cel sufletesc. Ia seama omule, că strigarea morţii poate să-ţi vină chiar anul acesta, să
vină chiar în luna aceasta, sau chiar în noaptea aceasta. Cîţi oameni mor fără de veste mergînd pe
drum, sau lucrînd, sau noaptea dormind. Nimeni nu ştie ziua şi ceasul. Să priveghem dar şi să ne
cumpărăm untdelemn în candelele noastre. Ferice de cel ce aşteaptă sosirea Mirelui cu candela
aprinsă. Iată Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind, şi
nevrednică este iarăşi pe care o va afla lenevindu-se şi dormind. Vezi dar suflete al meu cu somnul
să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de Împărăţie să te încui...

Pilda cu fiul cel pierdut

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de
avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns
totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducînd o viaţă destrăbălată. După
ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus
şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a
venit în fire, şi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîine, iar eu mor de foame aici! Mă voi
scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi
nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat, şi a plecat la
tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe
grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu
mai sînt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună
şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel
îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era
pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Cînd a venit
şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe
ce este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat,
pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El s-a întărîtat de mînie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl
său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îţi slujesc ca
un rob de atîţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un
ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar cînd a venit acest fiu al tău care ţi-a mîncat averea cu
femeile desfrînate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna eşti cu mine, şi
tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era
mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit (Luca 15, 11-32).

O, ce minunată este această Evanghelie a fiului pierdut! Doară nici o altă Evanghelie nu arată
omului aşa de lămurit calea mîntuirii sufleteşti. Ca într-o oglindă se vede în această Evanghelie
viaţa omului şi ca un cîntec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă păcătoşilor la Dumnezeu!
Prin 3 stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întîia stare a fost cînd a rupt
legătura cu tatăl şi ieşind din casa lui, şi-a prădat averea alunecînd tot mai mult în ticăloşie. A doua
stare a fost cînd s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său, iar a treia stare a
fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa
noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din Evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl
ceresc de cîte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Cînd ne aruncăm în braţele poftelor şi
păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea ce ne-a dat-o Tatăl ceresc.
O, în cîte chipuri şi feluri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu. Ţie
omule ţi-a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mîntuirii tale sufleteşti, dar tu îţi
risipeşti mintea şi înţelepciunea punîndu-le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe
Dumnezeu şi pe de aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi
desfrînări; ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani dar tu îţi risipeşti averea în pofte şi plăceri în loc să o
faci fîntînă de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi. Sînt multe căile şi felurite
de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl ceresc şi toate căile duc acolo unde a ajuns fiul
din Evanghelie: la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl
său, a mers din rău în mai rău pînă ce a ajuns slugă la porci, flămînd şi zdrenţăros. Aceasta e şi azi
însuşirea păcatului: cînd apuci pe calea răului, cazi tot mai în jos şi mai în jos pînă cînd ajungi sluga
diavolului şi te cobori în rînd cu dobitoceştile patimi. Cînd ajungi pe căile răutăţilor, păcatul îţi rupe
zi de zi haina sufletului pînă cînd ajungi un suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele.
Fiul din Evanghelie ajunsese în ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Un
pas poate îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Mulţi ajung şi dintre oameni la această decădere a fiului
pierdut şi mulţi - cei mai mulţi - nu se opresc în loc ci merg înainte la pieire, unii se spînzură, pe
alţii îi mănîncă bolile şi moartea, iar pe alţii îi înghit temniţele. Sărmanii! Aceştia nu se mai întorc
niciodată la casa de unde au plecat şi la Tatăl care îi aşteaptă. Fiul din Evanghelie n-a făcut aşa. El
s-a oprit în loc tocmai cînd ajunsese la marginea prăpastiei. Şi-a venit în fire, zice Evanghelia, adică
s-a trezit ca dintr-o amorţeală, ca dintr-un somn de moarte şi văzînd cu groază unde a ajuns a strigat
plîngînd cu amar: Scula-mă-voi din această stare ticăloasă şi mă voi duce la tatăl meu. Aici e şi
începutul mîntuirii tale sufleteşti, iubite cititorule! Să-ţi dai mai întîi seama cu groază în ce stare
ticăloasă te-a dus păcatul. Să te înspăimînţi de această stare de pieire şi să ieşi numaidecît din ţara
păcatelor, aşa cum a făcut fiul din Evanghelie. Mulţi arată părere de rău pentru păcate, ba şi plîng
pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căinţă n-ajunge nimic.
Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul ce-şi prădase averea, ba încă şi ospăţ de bucurie a
făcut pentru cel ce mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat. Asta înseamnă că Tatăl ceresc stă
gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească şi pe noi oricît de păcătoşi am fi. O, ce veste bună ne
spune această Evanghelie. Oricît de păcătos ai fi tu, cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă după
tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise. Un păcătos s-a întors la Domnul şi uitaţi-vă ce
bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cîntă şi Tatăl aleargă în calea lui.
Cerul şi pămîntul împreună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos
ce se întoarce la Dumnezeu. Chipul de mai sus este, dragă cititorule, icoana şi oglinda prin care
vedem mila şi bunătatea Tatălui ceresc. Cînd se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, se bucură
Tatăl ceresc. Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10).
Tu, dragă cititorule, cînd citeşti aceste rînduri poate eşti undeva departe în calea rătăcirii şi a
pieirii. Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu. Pleacă
şi te întoarce la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate. Fiul cel
pierdut n-a aşteptat pînă să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti căci
Tatăl ceresc te aşteaptă c haină nouă şi cu inel nou pentru a începe o viaţă nouă.
Vino acasă suflet rătăcit, vino acasă din grozava pustiire în care rătăceşti! Vino acasă căci ai stat
destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri
păcătoase.
Vino dragă suflet rătăcit şi căzînd înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu: Tată şi Doamne, greşit-am la
cer şi înaintea Ta... averea ce mi-ai dat-o am risipit-o... vin acasă flămînd, prăpădit şi zdrenţăros...
primeşte-mă Doamne, iartă-mă Doamne...
Cînd astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar dacă în
viaţa ta se pogoară un dar, o putere, o binecuvîntare şi o schimbare pe care n-ai avut-o şi n-ai
cunoscut-o.

Cei ce au ieşit din păcate şi iară s-au întors în ele

Chipul de alături nu este o născocire omenească, ci el se află istorisit acurat aşa cum e în
Evanghelie, la Luca cap. 11, 24, unde Isus a zis: Duhul necurat cînd iese afară dintr-un om, umblă
prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde
am ieşit. Şi cînd vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte
duhuri, mai rele decît el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului
aceluia ajunge mai rea decît cea dintîi (Luca 11, 24-26).
Da, da, iubite cititorule, aşa este inima unui om care s-a hotărît odată împotriva păcatelor, dar
pe urmă iarăşi s-a întors la ele. Diavolul pîndeşte neîncetat şi umblă roată pe lîngă inima celui ce s-a
curăţit de păcate şi încearcă în fel şi chip să se poată iarăşi băga înăuntru. Ale diavolului sînt
şoaptele de care nu se mai poate scăpa cel întors: Da’ ce umbli să te faci de ruşine omule? Dă-te
omule iarăşi la rînd cu lumea că te rîd oamenii!... Da’ bărbat eşti tu ori muiere slabă? Şi pe lîngă
aceste şoapte, diavolul se apucă şi aprinde mai tare poftele în cel întors şi îi pune mereu înainte
plăcerile şi păcatele ce le-a avut şoptindu-i: Da gustă omule, nu fi prost, că doară nu vrei să te faci
călugăr (către domni zice diavolul că plăcerile păcătoase sînt lucruri naturale). În faţa acestor
atacuri, creştinul care slăbeşte lupta şi nu se întăreşte mereu în Domnul cu rugăciune şi deprindere,
dă înapoi şi se dă iarăşi la roată cu lumea, căzînd biruit de satana.
Atunci diavolul cel mare sare plin de bucurie şi intră în inima celui căzut şi strigă cît îl ţine
gura: Haideţi fraţilor diavoli că am aflat o casă măturată şi pusă la rînd în care putem face baluri şi
petreceri în ea. Îi rîde barba de bucurie diavolului cel mare cînd se aşează iarăşi în inima omului ca
într-un scaun de domnie de unde porunceşte şi domneşte peste voia şi faptele omului. Îngerul
Domnului se departă mustrînd pe cel căzut. Se departă şi porumbelul, adică darul şi harul Duhului
Sfînt. Într-o astfel de inimă se face întuneric deplin şi moarte veşnică.
Cititorule! Noi stăm într-o luptă, într-o războire neîncetată cu diavolul şi ispitele lui. Roagă-te
Domnului iubite cititorule, să te întărească să poţi da tot înainte în această luptă. De cazi ici şi colo,
ridică-te repede şi mergi mai departe. Cine stă pe loc în această ofensivă împotriva diavolului,
slăbeşte şi cine dă înapoi, pierde lupta.

Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu...

Este de mare însemnătate această hotărîre a fiului pierdut căci mîntuirea lui s-a început în clipa
cînd a strigat: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu. Să cercetăm puţin cum a ajuns fiul cel
pierdut la această hotărîre izbăvitoare.
Fiul cel pierdut s-a oprit în loc din calea răutăţilor după ce s-au gătat banii, ospeţele şi
petrecerile şi a ajuns la rău, la lipsă şi foame. Răul, lipsa şi suferinţa au trezit în fiul cel pierdut
căinţa pentru rătăcirea sa şi un dor fierbinte după casa tatălui său.
Din aceasta să înţelegem şi noi că suferinţa şi necazurile vin din depărtarea lui Dumnezeu ca o
solie, ca o chemare să ne oprim din calea morţii şi să ne întoarcem la calea vieţii.
O, ce minunată predică este predica necazurilor şi suferinţelor din această lume - pentru cine
vrea să o audă şi să o înţeleagă. Dar nici pe această predică atît de grăitoare n-o înţeleg cei mai
mulţi oameni. Mulţi îşi îneacă necazurile în pahar, şi ca să scape de ele s-apucă de băut şi se dedau
beţiei. Eu am cunoscut un om care îşi plîngea regula ticăloşia lîngă paharul cu băutură. Dar de o
astfel de pocăinţă rîdea diavolul şi se bucura el de ea căci a lui era. Dragă cititorule! Suferinţa, răul,
necazul - sînt cea din urmă predică şi chemare a Tatălui ceresc. Cînd nici suferinţa nu te poate opri
din calea răului atunci să ştii că eşti pierdut. Pe cei greu bolnavi şi ameţiţi de greul bolii, doctorii îi
împung cu un ac. De simte bolnavul împunsătura mai e nădejde de el, altcum ba. Aşa şi cu
suferinţele: de le simţi, mai poţi fi mîntuit, altcum ba.
Şi încă ceva. Să înţelegem că vremile noastre de azi sînt Evanghelia fiului rătăcit, arătată în chip
mare. Ca şi în calea fiului rătăcit, Dumnezeu a scos în calea oamenilor şi popoarelor de azi
necazuri, suferinţe, greutăţi şi lipsuri cumplite ca să se oprească din căile răutăţilor.
 Din pildele Mîntuitorului - 2

Cuvînt înainte:

Poporul nostru cunoaşte mai ales Evangheliile care se citesc duminica, dar cele mai multe din
învăţăturile Mîntuitorului nu vin la rînd în Evangheliile duminicilor de peste an şi de aceea oamenii
le cunosc prea puţin sau chiar deloc.
Între acestea sînt şi cele mai multe din pildele Mîntuitorului. Şi, o, ce minunate sînt aceste
pilde!
Mîntuitorul a fost un Învăţător neîntrecut. El n-a predicat oamenilor în glas de filozofie
neînţeleasă. El a folosit pilde şi asemănări luate din viaţa şi traiul oamenilor. Sînt simple aceste
pilde, dar în ele se află tot adîncul înţelepciunii.
Toţi cei cuprinşi de rîvnă pentru sufletul lor şi pentru lucrul Domnului, vor afla în aceste pilde
un ajutor pentru întărirea lor sufletească şi pentru aducerea sufletelor la Mîntuitorul. Pentru trezirea
păcătoşilor la o viaţă nouă, nimic nu lucrează cu atîta putere ca pildele Mîntuitorului.
Cartea aceasta se tipăreşte a 4-a oară, în 23.000 de exemplare; o dovadă că învăţăturile din ea
au plăcut şi au pătruns în suflete.
Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos să binecuvînteze cu dar de mîntuire sufletească pe
cei ce le vor citi şi pe cei ce le vor răspîndi căutînd cu ajutorul lor să pescuiască suflete din adîncul
fărădelegilor.

Sibiu, la 1 august 1937. Iosif Trifa, preot - Redactorul gazetei Lumina

Satelor.

Pilda cu fiul cel pierdut

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de
avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns
totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducînd o viaţă destrăbălată. După
ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus
şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a
venit în fire, şi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîine, iar eu mor de foame aici! Mă voi
scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi
nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat, şi a plecat la
tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe
grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu
mai sînt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună
şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel
îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era
pierdut, şi a fost găsit (Luca 15, 11-24).
Minunată este această pildă. Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mîntuitorului. În ea
a pus Mîntuitorul calea mîntuirii noastre sufleteşti. În ea a pus îndeosebi dragostea şi bunătatea
Tatălui ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cîntecul cel dulce al iubirii cereşti... este chemarea cea
dulce a Tatălui ceresc... este vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl ceresc ne iartă oricît de păcătoşi şi
rătăciţi am fi. Calea fiului pierdut este calea mîntuirii păcătoşilor. Să cercetăm această cale.
Prin 3 stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întîia stare a fost cînd a rupt
legătura cu tatăl şi ieşind din casa lui, şi-a prădat averea în desfătări şi păcate. A doua stare a fost
cînd s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său, iar a treia a fost iertarea şi
bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mîntuirea
noastră, a păcătoşilor.
Calea cea rea a fiului pierdut s-a început în clipa cînd a rupt legătura cu tatăl său; în clipa cînd a
ieşit din casa tatălui său şi s-a despărţit de el. Aşa e şi cu noi. Calea pierzării noastre sufleteşti
începe în clipa cînd rupem legătura cu Tatăl ceresc... începe în clipa cînd ieşim din casa poruncilor
Lui şi din viaţa trăită cu El. Cînd trăieşti o viaţă predată Domnului, cînd trăieşti o viaţă cu Domnul,
cînd trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea mare a Fiului Său, atunci
n-ai necazuri, n-ai îngrijorări, n-ai lipsuri... atunci ai o viaţă dulce şi liniştită pentru că Tatăl ceresc
acopere toate lipsurile tale trupeşti şi sufleteşti.
Dar îndată ce ieşi din această viaţă trăită cu Domnul în ascultare de voia Lui, începe calea cea
largă a pieirii... începe risipa averii sufleteşti. După ce s-a despărţit de tatăl său, fiul cel pierdut şi-a
risipit averea în cele rele: în petreceri, în ospeţe, în desfătări şi desfrînări. Aşa ne risipim şi noi
averea cea sufletească după ce rupem legătura cu Tatăl ceresc şi ne despărţim de El.
Oh, în cîte chipuri şi feluri risipesc şi azi oamenii averea sufletească ce o au de la Tatăl ceresc.
Iată un beţiv cum îşi cheltuieşte sănătatea, mintea şi sufletul. Iată pe desfrînat cum îşi prăpădeşte
sănătatea sufletească şi trupească. Iată pe zgîrcit cum îngroapă averea ce o are de la Tatăl ceresc, în
loc să ajute pe alţii. Iată pe omul cel învăţat şi cuminte cum îşi foloseşte mintea şi învăţătura pentru
a înşela pe de aproapele...
Sînt multe căile şi felurile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl ceresc şi toate duc
acolo unde a ajuns fiul cel pierdut: la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a
rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, pînă ce a ajuns slugă la porci, flămînd şi
zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului. Cînd apuci pe calea cea rea a păcatului, alergi mai
departe în galop. Te duci pe ea ca pe gheaţă. Te duci pînă cînd pe urmă, păcatul şi patimile cele rele
te fac slugă diavolului şi te îndobitocesc cu totul. Haina sufletului ţi se rupe zi de zi pînă ce pe urmă
ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele. În această stare ajunsese fiul din Evanghelie.
Ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Un pas poate îi mai trebuia
şi ar fi fost pierdut.
Mulţi şi dintre oamenii de azi ajung la acest hotar de pierzare, însă cei mai mulţi nu se opresc în
loc, nu se întorc înapoi, ci merg înainte... mor în ticăloşie trupească şi sufletească. Sărmanii! Aceştia
nu se mai întorc niciodată acasă la mîntuire şi la Tatăl care-i aşteaptă.
Fiul din Evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit în loc înainte de pierzare... s-a oprit înainte de a
cădea în prăpastia pierzării trupeşti şi sufleteşti. Minunată este oprirea lui şi plină de învăţătură.
Pe fiul cel pierdut l-a oprit în loc suferinţa, lipsa, necazul. Suferinţa i-a deschis ochii să vadă
starea grozavă şi fioroasă în care a ajuns... suferinţa l-a făcut să-şi simtă pierzarea... Răul şi lipsa a
trezit în el dorul după casa tatălui său... suferinţa a stors lacrimi din ochii lui şi l-a făcut să ia
hotărîrea: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu...
Să înţelegem şi noi că suferinţele şi necazurile vin din depărtarea lui Dumnezeu ca o solie, ca o
chemare să ne oprim în loc... Cîţi însă ascultă această chemare?
Fiul pierdut a plîns, a plîns cu amar, văzîndu-se unde a ajuns. Plîngînd a strigat: Mă voi scula şi
mă voi duce înapoi la casa tatălui meu.
Aceste lacrimi ale fiului pierdut ne trebuie şi nouă pentru ca Tatăl ceresc să ne ierte şi să ne
primească iarăşi în dragostea Lui.
Dar pe fiul cel pierdut nu l-au mîntuit numai lacrimile lui şi hotărîrea lui de a se întoarce acasă,
ci l-a mîntuit dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit
acasă... el n-avea nici măcar dreptul de slugă... el pierduse totul. Dar Tatăl l-a iertat, ba încă mai
mult decît atît: l-a primit cu îmbrăţişare fierbinte şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel ce era mort şi
a înviat, era pierdut şi s-a aflat...
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă. Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi
să ne primească oricît de păcătoşi am fi. Oricît de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricît de departe
ai fi pe calea pierzării, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele
deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut este icoana dragostei Tatălui ceresc. Un păcătos s-a întors la Domnul şi
uitaţi-vă ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui! Cerul se deschide, îngerii cîntă şi Tatăl aleargă
în calea lui. Cerul şi pămîntul împreună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat,
pentru un ticălos ce se întoarce la Dumnezeu. Cînd se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, se
bucură Tatăl ceresc. Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15,
10).
Cînd citeşti aceste rînduri, tu dragă cititorule, poate eşti undeva departe în calea rătăcirii şi a
pieirii. Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu. Pleacă
şi te întoarce la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate. Fiul cel
pierdut n-a aşteptat pînă să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci
Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele deschise. Pilda fiului pierdut îţi aduce o veste scumpă şi dulce:
Tatăl ceresc te iartă, Tatăl te aşteaptă cu braţele deschise... te aşteaptă cu inel nou şi haină nouă
pentru a începe o viaţă nouă.
Vino acasă suflet rătăcit, vino acasă din grozava pustie în care rătăceşti! Vino acasă căci ai stat
destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri
păcătoase.
Vino dragă suflete rătăcit şi căzînd înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu: Tată şi Doamne, am păcătuit
înaintea cerului şi înaintea Ta... mulţi ani am trăit fără Tine... averea ce mi-ai dat-o am risipit-o... vin
acasă flămînd, bolnav şi chinuit... primeşte-mă Doamne, iartă-mă Doamne...

Rugăciune:

Preabunule Părinte şi Tată ceresc! Eu sînt fiul cel pierdut din Evanghelie. Eu sînt fiul cel
nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am plecat în calea pierzării. Mulţi ani sînt de cînd trăiesc
fără Tine. Am risipit demult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi
fărădelegi. Am mers din rău în mai rău... din ticăloşie în ticăloşie.
Multe chemări mi-ai trimis să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am
alergat înainte spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia cînd ai deschis în faţa mea
mormîntul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti, m-am oprit în loc... m-am îngrozit şi am plecat înapoi.
Acum vin la Tine Preabunule Părinte şi Tată ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu. Sînt bolnav
şi n-are cine mă vindeca... sînt flămînd şi nimeni n-are mîncare pentru sufletul meu... sînt gol şi
nimeni n-are haină pentru sufletul meu... sînt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Mi s-a
schimbat şi înfăţişarea. Chipul cel frumos ce-l aveam cînd trăiam o viaţă cu Tine, mi s-a
schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme adînci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea
mîndră (a botezului), n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată ceresc! Am greşit la cer şi înaintea Ta. Eu nu mai sînt vrednic să mă
numesc fiul Tău... n-am nici un drept să port acest nume... sînt vrednic de pedeapsă... sînt vrednic
de alungare. Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din
Evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în
dragostea şi odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi la Tine cu inel nou să
pot începe o viaţă nouă ca unul ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat!

Pilda cu oaia cea pierdută

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cîrteau şi
ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei. Dar El le-a spus pilda aceasta: Care
om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă
pe izlaz, şi se duce după cea pierdută, pînă cînd o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe
umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: Bucuraţi-vă împreună
cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.
Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît
pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă
(Luca 15, 1-7).
O, ce pildă plină de iubire cerească este şi aceasta cu oaia cea pierdută! Cei mai mulţi creştini
au o credinţă plină de frică şi de teamă pentru un Dumnezeu ce pedepseşte păcatul, dar miezul
creştinismului nu e acesta, ci e un Mîntuitor care Se apropie cu milă şi iubire de cei păcătoşi şi
umblă să-i scoată din pieire.
Isus Mîntuitorul a venit pe pămînt împlinind profeţia de la prorocul Isaia: Duhul Domnului este
peste Mine, pentru că M-a uns pe Mine să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei cu inima
zdrobită, să vestesc robilor iertare şi orbilor vedere... (Isaia 61, 1). Fiul omului a venit să
caute şi să mîntuiască pe cei pierduţi, - aşa le-a răspuns Isus fariseilor ce cîrteau că stă la un loc cu
cei păcătoşi (Matei 18, 11).
În pilda cu oaia cea pierdută putem citi dragostea şi bunătatea Mîntuitorului care a venit să
caute şi să mîntuiască pe cel ce era pierdut. În chipul omului care a lăsat cele 99 de oi şi-a plecat să
caute pe cea pierdută, este Isus, Păstorul Cel Mare şi Bun care caută oile cele rătăcite, întoarce pe
cele fugărite, leagă pe cele cu picioarele frînte şi întăreşte pe cele slabe... (Ezec. 31, 16). Isus
este şi azi Păstorul Cel Bun care umblă neîncetat să ne scape din pierzare.
Într-un alt loc Isus a zis: Eu sînt Păstorul Cel Bun... oile Mele ascultă glasul Meu... Eu le chem
pe nume şi ele vin după Mine şi Eu le dau viaţă veşnică (Ioan cap. 10). Minunat glas!
Minunată chemare! Asta ar fi împlinirea Evangheliei şi împlinirea chemărilor noastre: dacă L-am
urma cu toţii pe Isus, Păstorul Cel Mare şi am asculta glasul Lui.
Însă vai, sîntem încă departe de împlinirea acestei Evanghelii. Lumea e plină şi azi de oi
rătăcite. Domnul Isus e şi azi Păstorul cel ce caută oile rătăcite (Ezec. 31, 16), e Păstorul ce
n-are odihnă pînă la sfîrşitul veacurilor. El caută şi strînge mereu oi rătăcite.
Dragă cititorule! Poate că şi eu, poate că şi tu sîntem nişte ori care ne-am desprins din turma
Marelui Păstor. Ne-a înşelat păcatul. Vai de noi... rătăcim prin păduri fioroase de fărădelegi... am dat
prin păşuni pline de gălbează... am căzut în prăpăstii de pierzare. Dar oricît de rătăciţi am fi,
Domnul Isus, Păstorul Cel Bun, e gata să ne scape şi să ne mîntuie.
Oricît de rătăcit, oricît de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, află că Domnul te caută, Domnul te
strigă, Domnul umblă să te scape din pierzare.
În starea în care te afli poate că tu nu mai poţi face nimic pentru mîntuirea ta. Eşti o oaie
rătăcită care te-ai agăţat cu totul în spinii patimilor rele... Eşti căzut într-o prăpastie din care nu te
mai poţi ridica... eşti rătăcit printr-o pădure de fărădelegi din care singur nu mai poţi ieşi. Dar
mîntuirea ta începe tocmai în clipa cînd afli şi simţi acest lucru; cînd afli că singur nu mai poţi
scăpa, cînd afli şi simţi că îţi trebuie un ajutor, cînd afli că eşti pierdut şi începi a striga să te audă
Păstorul.
Strigă!... atît se cere de la tine. Strigă din adîncul sufletului tău după Păstorul Cel Bun şi
Milostiv.
Cînd păstorul îşi pierde o oaie, ce face? Pleacă după ea peste cîmpuri sau păduri oprindu-se ici
şi colo, o strigă pe nume, şi aşteaptă răspunsul ei... o strigă pe nume şi-apoi ascultă să audă strigătul
ei deznădăjduit. În clipa cînd oaia a răspuns, ea este mîntuită; păstorul se îndreaptă îndată spre ea şi
o scapă din pierzare.
Aşa e şi mîntuirea ta, dragă cititorule. Isus, Păstorul Cel Bun, te strigă pe nume şi aşteaptă
răspunsul tău de oaie rătăcită, aşa precum odinioară Dumnezeu a strigat în Grădina Edenului pe
Adam: Adame unde eşti? vrînd să trezească în el cunoştinţa păcătuirii sale.
Aşa te strigă şi pe tine Isus Păstorul Cel Mare ca să trezească în tine cunoştinţa stării tale celei
păcătoase. Domnul Isus, Păstorul Cel Bun, te strigă pe nume şi în faţa acestei strigări tu trebuie să-ţi
dai seama despre starea ta cea păcătoasă; trebuie să-ţi dai seama că eşti într-o stare de pierzare din
care numai El te poate scăpa şi dîndu-ţi seama de aceasta, să răspunzi îndată: Aicea sînt Doamne, eu
sînt oaia cea pierdută care am fugit din turma Ta... fie-Ţi milă de mine căci sînt într-o stare
grozavă... m-am agăţat cu totul în spinii patimilor şi nu mă pot elibera... sînt plin de rane şi nu pot
scăpa... sînt într-o prăpastie fioroasă din care nu pot ieşi... tremur de frică şi sînt bolnavă... fie-Ţi
milă de mine... scapă-mă căci mă prăpădesc...
Cînd astfel răspunzi la chemarea Domnului, Domnul îndată aude strigarea ta şi ca un Păstor
Bun şi Milostiv, te scapă îndată din pierzare; te ia pe umerii Lui, îţi tămăduieşte ranele şi te face
iarăşi o oaie din turma Lui cea binecuvîntată.
Însă vai, cîţi ascultă chemarea Marelui Păstor? Cîţi strigă după ajutorul Lui? Dragă cititorule,
poate şi tu stai rătăcit pe undeva, prin atare pustiu de păcate... Isus, Marele Păstor te strigă pe nume
dar tu taci. Te cheamă neîncetat, dar tu nu răspunzi.
Iată-L peste dealuri pe Bunul Păstor. Aleargă grăbit şi caută ceva cu zor. Pe tine te caută, dragă
suflete pierdut. O chemare dulce, prin munţi şi văi se aude. E glasul Lui. Te caută pe tine, te strigă
pe tine dragă suflet rătăcit în pădurea păcatelor. De cînd tot strigă pe tine şi tu n-auzi? Pieirea te
aşteaptă şi tu taci? Lupii urlă în apropiere şi tu nu te înfiori?
Grăbeşte suflet pierdut, grăbeşte şi strigă îndată pe Marele Păstor să te afle şi să te scape pînă
nu-i prea tîrziu.
Şi dacă ai scăpat, ajută şi pe alţii să scape. O, cîte ori rătăcesc, mai prin păduri, mai printre
spini, mai prin fund de prăpăstii. Fără nici o conducere, chinuite de foame, umblă sărmanele. Veniţi
să le ajutăm de pieire să scape... veniţi să le aducem la Păstorul Cel Mare. Ferice de cel ce poate
raporta: O oaie Ţi-am adus, Marele meu Păstor... am găsit-o păscînd în locuri pline de gălbeaza
patimilor rele... e greu bolnavă şi îi trebuie tămăduirea Ta.

Rugăciune

Isuse Preadulcele mau Păstor! Eu sînt oaia cea pierdută din pilda Evangheliei. Eu sînt oaia cea
nebună care am fugit din turma Ta. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! M-am agăţat cu totul în spinii
păcatelor şi nu mă pot elibera... am căzut într-o prăpastie fioroasă din care nu pot ieşi... aud lupii
urlînd şi tremur de frică... sînt plin de rane şi n-are cine mă lega... sînt bolnavă şi n-are cine mă
tămădui... fie-Ţi milă de mine Doamne căci mă prăpădesc. Leagă-mi ranele cele sufleteşti şi mă
ridică în braţele Tale. Ridică-mă din pierzare şi mă du iarăşi în turma Ta cea scumpă. Scoate-mă din
gălbează şi mă du iarăşi la păşunea vieţii.
Eu sînt oaia cea pierdută, cheamă-mă Mîntuitorule şi mă mîntuieşte ca să pot cînta cu
psalmistul în toate zilele vieţii cîntarea mîntuirii mele: Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă
de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă
(Psalm 23, 1-2).

Pilda cu drahma cea pierdută

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cîrteau şi
ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei. Dar El le-a spus pilda aceasta: Care
om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă
pe izlaz, şi se duce după cea pierdută, pînă cînd o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe
umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: Bucuraţi-vă împreună
cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.
Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît
pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, dacă
are zece lei de argint şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu
băgare de seamă pînă cînd îl găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei, şi
zice: Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul, pe care-l pierdusem.
Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se
pocăieşte (Luca 15, 1-10).
Pilda cu drama cea pierdută închipuie şi ea mîntuirea păcătoşilor; închipuie dragostea şi iubirea
ce o are Dumnezeu faţă de noi oamenii şi mîntuirea sufletului nostru (cuvîntul drahmă înseamnă
banii. Banii cei greceşti se chemau drahme; drahma era deci un ban, un leu).
Drahma zăcea pierdută prin gunoiul din casă. O acoperise demult gunoiul, întunericul şi rugina.
Ea nu mai putea face nimic pentru aflarea ei. Ea zăcea ca pierdută pentru totdeauna. Această
drahmă pierdută închipuieşte pe cei mai păcătoşi oameni care zac îngropaţi în patimi, acoperiţi de
întuneric sufletesc şi roşi de rugina păcatelor. Aceştia sînt cei ticăloşiţi de tot... aceştia sînt cei
pentru care se pare că nu mai este nici o mîntuire.
Şi iată Domnul le vesteşte şi acestora o bucurie mare. El a venit în lume anume pentru ei... El îi
caută anume pe ei... El a murit anume pentru ei şi mîntuirea lor.
Dragă cititorule şi scumpă cititoare! Poate că şi tu, poate că şi eu, sîntem în chipul drahmei din
Evanghelie; zacem căzuţi şi pierduţi în murdăria patimilor şi în întunericul păcatelor. Ne-a acoperit
păcatul şi ne roade rugina. Vai de noi! Sîntem ca şi pierduţi. Dar oricît de căzut şi oricît de ticăloşit
ai fi tu, dragă cititorule, află că Domnul te caută tocmai pe tine, căci El a venit anume să te scoată şi
pe tine din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă. Tu nu poţi face nimic pentru mîntuirea ta.
Păcatul şi patimile ţi-au ologit sufletul cu totul şi te-au doborît la pămînt. Tot ce se cere de la tine şi
tot ce poţi face, aceasta este: să doreşti mîntuirea şi să-L primeşti pe Cel ce a venit anume pentru
scăparea şi mîntuirea ta.
Dragă suflete căzut în păcate! Eu îţi aduc o veste scumpă şi dulce: Atît de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică (Ioan 3, 16). Tu eşti, dragă suflete, acel pe care Dumnezeu te-a iubit atît de mult
încît a trimes pe Însuşi Fiul Său să te izbăvească. Primeşte dragă suflete acest nepreţuit dar ceresc.
Nu respinge mîntuirea sufletului tău. Primeşte-L pe Isus Mîntuitorul ca să primeşti îndată iertare,
viaţă şi pace.
O! cît de Bun şi de Îndurat este Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Nu pentru păcate îşi pierd
oamenii sufletul, ci pentru că nu primesc dragostea lui Dumnezeu; nu primesc pe Cel ce a venit
anume să şteargă păcatele noastre: pe Isus Mîntuitorul.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu simt păcatul, nu se înfioară de el şi
nu umblă să scape de el. Nu ştiu oamenii preţui îndeajuns sufletul lor şi darurile lor cele sufleteşti.
Pilda cu drahma ne arată şi ea preţul unui suflet de om. Se bucură şi îngerii cerului pentru un suflet
de om care se mîntuieşte. Un suflet de om este mai scump decît lumea întreagă cu toate bogăţiile ei.
Dragă cititorule! Drahma din pilda Evangheliei închipuie şi darurile tale sufleteşti; închipuie
talantul ce ţi l-a dat Dumnezeu să-l păstrezi şi dobîndă de fapte bune să faci cu el (Luca cap.
19). Ia seama! Poate şi tu ţi-ai pierdut această drahmă. Cînd trăieşti în păcate şi fărădelegi, casa
sufletului tău e plină de gunoaie şi darurile tale cele sufleteşti stau căzute ca nişte bani pierduţi. Din
această stare numai o singură cale de scăpare este: să primeşti lumina lui Hristos, să laşi lumina lui
Hristos să facă lumină în viaţa ta şi în sufletul tău.
Din toate puterile sufletului tău să strigi: luminează Tu Doamne casa sufletului meu. În lumina
Evangheliei vei vedea în ce stare grozavă ai trăit. Primeşte dragă suflete, primeşte îndată lumina
vieţii, primeşte-L îndată pe Isus Mîntuitorul şi atunci vei afla şi tu drahma cea pierdută a sufletului
tău şi ca femeia din pilda Evangheliei vei striga şi tu plin de bucurie: Bucuraţi-vă împreună cu mine
căci mi-am aflat sufletul... m-a aflat Domnul... am aflat pe Domnul... am aflat mîntuirea sufletului
meu...

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Eu sînt drahma cea pierdută din Evanghelie. Ah, în ce stare grozavă şi
nenorocită am ajuns. M-a acoperit întunericul păcatelor şi gunoiul fărădelegilor. M-au biruit
patimile şi zac doborît la pămînt. N-am nici o putere; nu pot face nimic. Ca şi drahma, zac şi eu
acoperit de întuneric şi ros de rugină. Chipul Împăratului Dumnezeu S-a şters cu totul de pe drahma
sufletului meu. Am risipit darurile sufleteşti pe care mi le-a dat Tatăl ceresc. Totul am pierdut, totul
am risipit.
Vai mie, păcătosului! Cine mă va izbăvi din această pierzare?... cine mă va scăpa din întunericul
în care zac şi mă va scoate iarăşi la lumină?... Fie-Ţi milă de mine Isuse Doamne, cac numai Tu poţi
face acest lucru. Caută-mă şi mă află şi pe mine cel pierdut în fărădelegi. Ridică-mă Bunule
Doamne din ticăloşia în care zac şi mă curăţă de urîciunea fărădelegilor. Curăţă Doamne drahma
sufletului meu cu Scump Sîngele Tău şi îi dă iarăşi strălucirea pe care a avut-o mai înainte de la
Tatăl ceresc.
Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Află-mă şi pe mine păcătosul! Ridică-mă din pierzare şi mă
mîntuieşte.
 Cei trei pierduţi şi aflaţi: fiul, oaia şi drahma

Am dat pînă aci pe larg pildele Mîntuitorului cu cei trei pierduţi şi aflaţi: cu fiul, cu oaia şi cu
drahma.
Să vedem acum în ce se aseamănă şi în ce se deosebesc aceste 3 pilde.
Toate trei pildele se aseamănă una cu alta într-un punct: cei pierduţi sînt căutaţi şi mare bucurie
se face pentru aflarea lor. Fiul e primit cu braţele deschise şi cu ospăţ de bucurie ca unul ce mort era
şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
Păstorul ridică pe umerii săi oaia cea pierdută bucurîndu-se şi cheamă pe prietenii săi zicîndu-
le: bucuraţi-vă că am aflat oaia cea pierdută.
La fel şi femeia se bucură cu vecinele sale de aflarea drahmei.
Adică la toţi cei 3 pierduţi se potriveşte un lucru: ei sînt în pierzare, ei sînt căutaţi şi bucurie
mare se face pentru aflarea şi mîntuirea lor.
Este însă o deosebire între felul cum sînt aflaţi cei 3 pierduţi. Fiul s-a întors el singur din calea
pierzării, oaia a strigat după ajutor, pe cînd drahma, ea n-a putut face nimic pentru aflarea ei. Aceste
3 pilde ne închipuie pe noi oamenii; închipuie mîntuirea noastră sufletească. În una din cele 3 stări
sîntem şi noi. Ca fiul cel pierdut poate am ajuns şi noi undeva departe în căile pierzării. Ca oaia cea
pierdută poate ne-am rătăcit şi noi în pustiul păcatelor şi ne-am agăţat în spinii fărădelegilor. Ca
drahma poate zăceam şi noi căzuţi în murdăria şi întunericul patimilor şi păcatelor.
Cei 3 pierduţi din Evanghelie se pot asemăna cu 3 feluri de bolnavi. Fiul cel pierdut e bolnavul
care încă mai poate umbla pe picioarele lui; poate el singur să meargă la doctor. Oaia cea pierdută e
bolnavul ce nu mai poate umbla; boala l-a doborît la pat. Tot ceea ce poate face e să ceară ajutor, să
cheme doctorul. Drahma cea pierdută e bolnavul ajuns la hotarul pierzării: e bolnavul care şi-a
pierdut orice nădejde de viaţă.
În una din aceste 3 stări se află şi viaţa noastră cea sufletească. Boala cea sufletească poate că
nu ne-a doborît încă; mai putem merge cu ea la doctor... sau poate că păcatul ne-a doborît; nu mai
putem face nimic decît să chemăm doctorul (pe Isus, Doctorul Cel Mare). Şi iarăşi, poate că boala
păcatului a ajuns atît de departe încît ne-a luat orice putere; ne-a stins graiul şi ne-a pus în faţa
morţii şi pieirii sufleteşti.
Însă oricît de pierduţi am fi; oricît de bolnavi şi ticăloşiţi cu sufletul am fi; cele 3 pilde din
Evanghelie ne aduc o veste minunată, o veste scumpă şi dulce: noi putem scăpa din starea grozavă
în care ne-a adus păcatul. Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise... Fiul Său Cel Sfînt ne caută...
cerul stă gata să ne dea iertare şi să se bucure de mîntuirea noastră.
Oh! Ce veste scumpă şi dulce ne aduc cele 3 pilde. Ele vestesc în lume dragostea şi iubirea
Tatălui ceresc. Pînă la sfîrşitul veacurilor ele vor vesti în lume cîntecul cel dulce al dragostei
creştine. Ele vor răsuna neîncetat ca un cîntec dulce vestind între păcătoşii pămîntului dragostea şi
iubirea Tatălui ceresc. Ele vor vesti pînă la sfîrşitul veacurilor o făgăduinţă scumpă şi dulce: Atît de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16).
Aceste 3 pilde ar trebui lipite pe toţi pereţii străzilor şi caselor... prin toate locurile de pierzare...
pe tot locul pe unde se îmbolnăvesc şi mor suflete...
Dragă cititorule! Poate şi tu eşti într-una din cele 3 stări ale pieirii sufleteşti. Dar oricît de
pierdut şi păcătos ai fi, nu dispera. Mîntuirea este lîngă tine. Un singur lucru se cere de la tine: să-ţi
simţi starea grozavă în care te afli şi să doreşti mîntuirea.
Dragă cititorule! Ca fiul cel pierdut, poate şi tu eşti undeva departe pe calea fărădelegilor.
Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din această cale a morţii şi te întoarce acasă. Tatăl ceresc te
aşteaptă cu iertare şi îmbrăţişare sfîntă. Braţele Lui stau totdeauna deschise pentru iertarea şi
primirea ta.
Ca oaia cea pierdută, poate şi tu zaci undeva bolnav, agăţat în spinii păcatelor. Isus, Păstorul Cel
Bun te caută. O chemare dulce prin munţi şi văi se aude. E glasul Lui care te cheamă pe tine. Strigă,
atît se cere de la tine; strigă să te audă şi să te scape.
Ca drahma din pildă, poate şi tu te-ai ticăloşit de tot; nu mai poţi face nimic. Te calcă în picioare
patimile şi păcatele; te-a ologit păcatul. Dar nici atunci nu dispera: crede în Cel ce a venit să dea
orbilor vedere, robilor libertate, morţilor viaţă. Crede şi te încrede din tot sufletul tău în Cel ce a
murit pe Crucea Golgotei pentru tine şi mîntuirea ta.

Rugăciune

Preabunule Doamne! Eu sînt fiul cel pierdut care am ieşit din casa poruncilor Tale şi mi-am
risipit averea ce mi-ai dat-o... eu sînt oaia cea nebună care am ieşit din turmă şi m-am rătăcit şi m-
am rănit în fărădelegi... eu sînt drahma ce zac călcată în picioare de patimi şi fărădelegi. Am mers
din rău în mai rău. Am fost bolnav şi n-am alergat la Tine, Doctorul sufletului meu. Boala m-a
doborît şi nu Te-am chemat. Acum zac fără nici o putere... graiul mi s-a stins... întunericul m-a
copleşit... răul m-a acoperit... groapa pieirii mele sufleteşti stă deschisă în faţa mea.
Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Tu Singur mă poţi scăpa din această grozavă pierzare. Fie-Ţi
milă de mine Preabunule Doamne. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl ceresc... ridică-mă în braţele Tale ca
pe o oaie bolnavă şi rătăcită... ridică-mă ca pe drahma cea pierdută în fărădelegi. Eu sînt bolnav şi
nu pot face nimic. Caută-mă Preabunule Doamne, află-mă şi mă ridică din pierzare.

Pilda cu aluatul

El a zis iarăşi: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-
a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, pînă s-a dospit toată
(Luca 13, 20-21).
Ce mare putere are aluatul. O bucată de aluat dospeşte saci întregi de făină. De unde vine
puterea acestui aluat? Se ştie numai atît că plămădeala aluatului trece mai întîi printr-o stare de
putrezire, de stricare şi tocmai starea aceasta îi dă puterea de a dospi.
Puterea aluatului închipuie puterea ce o are Împărăţia lui Dumnezeu; puterea ce o are credinţa şi
Evanghelia în lucrarea mîntuirii noastre sufleteşti. Iar aluatul însuşi închipuie Jertfa Crucii
Mîntuitorului. Prin moartea Sa, Domnul S-a făcut stricăciune pentru noi ca să ne învieze şi pe noi la
o viaţă nouă. Aluatul din lumea noastră cea sufletească este plămădit cu Sîngele Domnului, care ne
curăţă de orice păcat (1 Ioan 1, 7).
O, ce lucruri minunate face şi dospeşte acest aluat în sufletul nostru. Precum aluatul dospeşte
toată făina în care s-a pus, întocmai aşa şi acest aluat dospeşte toată fiinţa celui care-l pune în făina
vieţii sale.
Cînd în făina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, aluatul credinţei în Dumnezeu şi în Jertfa
Mîntuitorului, atunci acest aluat deodată, ca prin minune, începe să-ţi dospească toată fiinţa ta, toate
simţurile tale, toate gîndurile tale, toate vorbele tale, toate umblările, toate lucrările tale. Cînd a
apucat acest aluat în făina vieţii tale, atunci începi să simţi altcum, să vezi altcum, să vorbeşti
altcum şi să trăieşti altcum. Cînd a apucat acest aluat în făina vieţii tale, atunci el lucră cu putere şi
îţi dă şi ţie putere ca să fi şi să te faci frămîntătură nouă
(1 Cor. 2, 10), făptură nouă (2 Cor. 10, 12). Fără acest aluat şi fără această dospire nu
este şi nu poate fi mîntuire sufletească.
Taina mîntuirii sufleteşti începe în clipa cînd în făina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, ai
pus aluat nou care să dospească o viaţă nouă. Orice hotărîre contra păcatelor, fără acest aluat şi fără
această dospire, n-ajunge nimic.
Sînt destui care Îl predică foarte frumos pe Hristos, dar nu trăiesc o viaţă cu Hristos, pentru că
viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei. Sînt destui care cunosc din scoarţă în scoarţă toate
pravilele şi păcatele, dar nu trăiesc o viaţă cu Domnul pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul
Evangheliei.
Ştiu bine că şi în Oastea Domnului este destul aluat nedospit. Toţi cei care dezertează dintre noi
şi se întorc iarăşi în mocirla păcatelor din care au ieşit, sînt un astfel de aluat nedospit. Cei mai
mulţi dintre creştinii de azi sînt un aluat nedospit, de aceea sînt atîtea răutăţi în lume.
Taina mîntuirii nu stă în aceea, să nu faci aia şi aia şi să faci aia şi aia, ci stă în întrebarea: ai pus
tu aluat nou în făina vieţii tale? Eşti tu un creştin dospit în Evanghelia Mîntuitorului?
Aluatul Evangheliei trebuie să dospească toată făina vieţii noastre, trebuie să-l lăsăm să
dospească toată fiinţa noastră. Mulţi însă dintre creştinii de azi nu se îndură să pună aluat nou în
toată făina vieţii lor. O parte din făină o lasă pentru aluatul răutăţilor şi păcatelor.
Numai aşa se poate explica viaţa celor care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.
Din gura lor iese şi rugăciune şi blestem. Duminica merg la biserică şi la crîşmă.
O, ce minunată viaţă trăieşte un creştin dospit de aluatul Evangheliei Mîntuitorului! Un astfel
de creştin poartă în el Împărăţia lui Dumnezeu, căci aşa a zis odată Isus: Iată Împărăţia lui
Dumnezeu înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Dar această Împărăţie o poate avea în el numai cel ce
are toată viaţa lui şi toată inima lui dospită de aluatul Evangheliei. Un astfel de creştin se face apoi
el însuşi un aluat bun care dospeşte pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un astfel de suflet e
copleşit şi biruit de Evanghelie şi oriunde ajunge, începe să dospească şi pe alţii.
Dar să luăm aminte. Mai este încă un fel de aluat. Feriţi-vă de aluatul fariseilor, - zicea
Mîntuitorul către apostoli (Luca 12, 1). Este în această lume şi destul aluat de răutate şi vicleşug
(1 Cor. 5, 6-8). Să ferim făina vieţii noastre de acest aluat care dospeşte pieire sufletească (şi
o ce bine şi ce repede dospeşte acest aluat!). Sînt destui oameni dospiţi de acest aluat rău şi aceşti
oameni caută neîncetat să dospească şi pe alţii cu răutăţile lor. Adică vedeţi, aluatul vieţii e de î
feluri: unul e cel bun al Domnului şi cei dospiţi de el lucră pentru Domnul. Celălalt e cel rău al
diavolului şi cei dospiţi de el lucră cu el pentru diavolul. Tu cititorule, pe care aluat îl ai în făina
vieţii tale?...
Fiecare dintre voi, iubiţilor cititori şi iubiţilor fraţi ostaşi, să fie un aluat dospit ca să putem
împiedica cumplita stricăciune din această lume şi să dospim şi pe alţii pentru Împărăţia lui
Dumnezeu.

Rugăciune

Isuse Bunule Doamne! Multă vreme a fost şi viaţa mea o făină rea în care n-apucase încă
aluatul Evangheliei Tale. O ferisem de acest aluat. Eram dospit cu totul de aluatul cel rău al
patimilor şi păcatelor. Mult ai umblat Tu Isuse, Scumpul meu Mîntuitor, pînă ce ai pus aluatul
Evangheliei în făina vieţii mele. Abia atunci am băgat de seamă cît de dulce şi scumpă este o viaţă
dospită de aluatul Tău. Abia atunci am băgat de seamă ce teribilă otravă era pentru sufletul meu
aluatul patimilor rele.
Isuse Bunule Doamne! Viaţa mea încă nu este dospită cu totul de aluatul Evangheliei Tale. Mai
este încă destulă făină care n-a apucat încă a se dospi. Oh! Nebunul de mine! Într-un timp credeam
că pot împărţi în două făina vieţii mele: o parte să o ţin pentru aluatul răutăţilor şi plăcerilor lumeşti.
Dar o astfel de împărţeală este o nebunie şi o pierzare de suflet. Încap şi aici cuvintele Tale: Nu
puteţi sluji la doi domni... aluatul Evangheliei trebuie să dospească toată viaţa mea şi toată fiinţa
mea.
Isuse Bunule Doamne! Întăreşte-mă şi mă ajută să pot dobîndi şi a trăi o viaţă dospită cu totul
de aluatul Evangheliei Tale.

Pilda cu comoara cea ascunsă

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte,
o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia
cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, cînd găseşte un
mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără
(Matei 13, 44-46).
Plină de un adînc înţeles este şi această pildă. În ea se află taina şi înţelesul unei vieţi de creştin
adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere creştinească nu înseamnă a nu face
aia şi aia de frica focului din iad, sau a face aia şi aia pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci
înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu.
 Ştii tu ce înseamnă această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu care te-a iubit şi te iubeşte
Dumnezeu că pe Însuşi Fiul Său L-a dat Jertfă pentru tine, pentru iubirea ta şi iertarea ta.
Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli cît de mult te-a iubit Isus Mîntuitorul, că a murit
pentru tine, pentru păcatele tale şi mîntuirea ta... să afli cît de mult te iubeşte Mîntuitorul şi cum
face totul să te atragă la El.
Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli puterea, să afli bucuria, să afli mîngîierea, să afli
lumina şi viaţa ce o capeţi cînd L-ai aflat cu adevărat pe Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă şi
trăieşti o viaţă cu El. Numai cînd ai aflat această comoară faci totul ca să o poţi dobîndi şi să poţi
avea viaţa cea de veci.
O astfel de comoară aflase ap. Pavel cînd scria filipenilor: Privesc toate aceste lucruri ca o
pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Hristos, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi ca să-L cîştig pe Hristos... şi să-L cunosc pe El şi puterea
Învierii Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi (Filip. 3, 8-11).
Pavel aflase pe Mîntuitorul - comoara cea mai scumpă pe care o poate afla un om aici pe pămînt - şi
prin dobîndirea acestei comori nădăjduia şi învierea din morţi şi viaţa veşnică. Cine Mă află pe
Mine - zice Domnul - află viaţa (Pilde 8, 35).
Puţini sînt însă azi acei ce află această comoară. Împărăţia lui Dumnezeu este şi azi o comoară
ascunsă pentru cei mai mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilor de azi e plină de fărădelegi, de idoli
şi de păcate tocmai pentru că oamenii n-au aflat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.
Omul din pilda Evangheliei a aflat comoara arînd. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui
Dumnezeu: arînd în ogorul cel sufletesc, arînd şi lucrînd în ţarina inimii tale, în ţarina învăţăturilor
mîntuirii sufleteşti. Cum vrei să afli comoara Împărăţiei lui Dumnezeu, dacă tu nu sapi după ea,
dacă tu veşnic nu lucri în ogorul cel sufletesc? Taina plugăriei e să ari mai adînc. O comoară de
roadă bogată afla plugarul cînd ară adînc. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu: arînd
mai adînc, lucrînd şi pătrunzînd mai adînc în taina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la suprafaţă şi
de aceea nu aflăm comoara cea ascunsă.
Şi apoi ce ne spune mai departe asemănarea Mîntuitorului? O mare schimbare s-a făcut în viaţa
omului care aflase comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cuprinsă şi pătrunsă acum de un singur
gînd şi o singură grijă: să-şi poată cumpăra ţarina cea cu comoara. Întorcîndu-se acasă, va fi început
repede a vinde ce avea să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi vecinii lui se vor fi mirat de
schimbarea omului (aşa cum se miră şi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mîntuirii
sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba: Aţi auzit ce-a păţit omul acela şi acela, cică vrea să-şi
vîndă tot ce are şi să-şi cumpere o bucată de loc slab şi nelucrat... vai de el săracu... poate a slăbit de
minte... Însă cel ce aflase comoara, n-avea grijă de şoaptele oamenilor, căci ştia el că ţarina lui cea
nouă e mai scumpă decît toate averile oamenilor.
Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră cînd am aflat cu adevărat comoara Împărăţiei lui
Dumnezeu. Dar să nu creadă cineva că această schimbare ar sta în aceea că omul trebuie să-şi vîndă
averea şi tot ce are să poată dobîndi Împărăţia lui Dumnezeu. Această schimbare înseamnă să
înţelegi că nimic din această lume n-are preţ faţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi dobîndirea ei. Cînd
afli această comoară de dragul ei îţi vinzi nu averea, ci patimile, plăcerile, poftele şi năravurile cele
rele. În faţa acestei comori afli că n-are nici un preţ lumea cu toate comorile şi plăcerile ei. Ceea ce
ţi se părea mai dulce, afli că e amar.
Cînd ai aflat această comoară, atunci pui în slujba Domnului toate puterile, toată averea ta
sufletească şi lumească, ca să o poţi cumpăra. Ca şi Zacheu ţi se deschide atunci punga pentru lucrul
Domnului, pentru ajutorarea săracilor şi pentru lipsurile sufletului tău. Cînd ai aflat această
comoară, atunci nu mai eşti slujba şi robul banilor şi averilor tale, ci ele sînt slugile tale şi fac ce
porunceşti tu.
Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la nedreptăţi, la strîngeri de bani şi averi
(zgîrcenia), tocmai fiindcă n-au aflat comoara cea ascunsă.
Isus a zis odată că: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră
(Luca 12, 34). Comoara oamenilor de azi sînt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şi de aceea şi
inima lor este acolo.
 Vai cum se leagă lumea de comorile lumii! Am cunoscut la ţară un om bogat. O viaţă întreagă o
petrecuse strîngînd cu lăcomie la averi, şi îndeosebi la bani. Îşi trăgea pînă şi pîinea de la gură ca să-
şi sporească banii. Şi nu cruţa nici o înşelăciune, nici o nedreptate cînd era vorba de a mai cîştiga
ceva. Pentru cele sufleteşti, punga lui şi averea lui erau încuiate cu 10 peceţi.
Dar tocmai cînd omul se credea mai tare - a venit conversiunea. Şi în 3 zile omul s-a prăpădit
de necaz, pentru că comoara lui şi viaţa lui erau banii.
Şi am cunoscut la oraş un domn, un politician, care se îmbogăţise din specularea politică a
oamenilor şi întoarcerea lor. Şi totul băga în banca cea mai sigură din oraş. Şi rîdea de proştii care
mai cred în milostenii şi fapte de binefacere.
Dar într-o bună dimineaţă banca s-a prăbuşit iar domnul s-a prăpădit de necaz. Pentru că
comoara şi viaţa lui era banul.
Unui sărac ce se tînguia de sărăcie, un credincios bogat îi întinse o Biblie, zicîndu-i: Citeşte în
Cartea aceasta cu băgare de seamă şi vei afla tot ce-ţi trebuie. Ciudat! - îşi zise în sine săracul după
plecarea credinciosului - eu mă tîngui de sărăcie şi el îmi dă cărţi... parcă m-aş putea sătura cu
hîrtie. Şi fără să deschidă Biblia - o vîndu unui alt om pe un preţ scăzut.
Dar mai tîrziu află cu uimire că printre foile Bibliei, credinciosul pusese bani de hîrtie. Biblia
era plină cu bani. I-a aflat însă cel care citise în ea.
Aşa stau oamenii şi faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ar căuta-o, ar afla tot ce le trebuie,
potrivit cuvintelor Mîntuitorului: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se
vor da pe deasupra.
Eu te întreb iubite cititorule, ai aflat comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat tu
ce comoară este o viaţă trăită cu Domnul, ai aflat tu cu adevărat pe Mîntuitorul şi prin El viaţa cea
de veci? Dacă n-ai aflat-o, eu te întreb ce faci tu ca să o poţi afla şi cumpăra?

Pilda cu cele zece fecioare

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit
în întîmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, cînd şi-
au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu
ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a
auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întîmpinare! Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-
au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci
ni se sting candelele. Cele înţelepte le-au răspuns: Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici
vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vînd untdelemn şi cumpăraţi-vă. Pe cînd se duceau ele să
cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a
încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: Doamne, Doamne, deschide-ne!
Dar el drept răspuns, le-a zis: Adevărat vă spun, că nu vă cunosc! Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua,
nici ceasul în care va veni Fiul omului (Matei 25, 1-13).
Minunată este această pildă. Pînă la sfîrşitul veacurilor, pilda cu cele 10 fecioare va rămînea ca
un strigăt de trezire către toţi cei ce dorm în păcate şi fărădelegi... pînă la sfîrşitul veacurilor, ea va
aduce aminte oamenilor că viaţa noastră este - trebuie să fie - o pregătire, o aşteptare a Mirelui
ceresc, a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În pilda cu cele 10 fecioare care aşteptau pe mirele este pusă chemarea vieţii noastre. Şi viaţa
noastră e o aşteptare a Celui ce a zis: Iată Eu vin curînd să dau fiecăruia după faptele sale (Apoc.
22, 12). Fiecare din noi e chemat să ia parte la nunta cea mare
(Matei 22, 10). Mirele Cel dulce al sufletelor noastre - Isus Mîntuitorul - ne cheamă pe toţi la
nunta Sa, la praznicul cel veşnic al sufletelor noastre... la praznicul cel mare unde este bucurie şi
fericire veşnică. Dar pentru această nuntă, trebuie pregătire sufletească.
Cinci dintre fecioare - ne spune pilda - erau înţelepte. Acestea s-au asigurat din vreme să aibă
untdelemn pe cînd soseşte mirele. Aceste fecioare cuminţi închipuie pe creştinii cei adevăraţi care
petrec o viaţă de aşteptare a Mirelui ceresc. Untdelemnul candelelor închipuie credinţa, dragostea,
faptele bune şi alte daruri şi comori sufleteşti. Cine are acest untdelemn, cine trăieşte o viaţă de
credinţă, de rugăciune şi de fapte bune, acela şi-a asigurat untdelemnul de lipsă pentru întîmpinarea
Mirelui. Acela poate trăi liniştit, el este gata în orice clipă să-L întîmpine pe Domnul şi să plece
acasă la Domnul.
Cine trăieşte o viaţă cuprinsă, aprinsă şi cîrmuită de darul şi harul Duhului Sfînt, acela are
candela aprinsă şi e gata oricînd pentru întîmpinarea Mirelui.
Celelalte 5 fecioare din pildă erau nebune. Ele nu s-au asigurat cu untdelemn. Dormea liniştite
în vreme ce candelele lor se stingeau. Nu-şi dădeau seama ce va fi cu ele cînd va sosi Mirele.
Aceste 5 fecioare nebune închipuie pe cei ce dorm în păcate şi nepăsare de suflet. Ah, e plină
lumea de azi de nebunia celor 5 fecioare nebune. E plină lumea de cei ce dorm cu candelele goale.
E plină de păcătoşi care dorm liniştiţi în păcate şi fărădelegi. Ca mîine, strigarea morţii îi va afla
fără untdelemn.
Mirele din pilda Evangheliei a venit pe neaşteptate. Pe neaşteptate va veni şi Mirele Cel ceresc.
Toate Evangheliile spun acest lucru. Evanghelia ne spune apriat că Fiul omului va veni pe norii
cerului să judece pămîntul (Matei 25). Aceasta va fi Ziua cea mare cînd va trebui să aprindem
candelele noastre. Dar nimenea nu ştie cînd va veni această zi, nici îngerii din cer, nici chiar Fiul, ci
numai Tatăl (Matei 24, 36). De altfel pentru noi nici nu are însemnătate această taină cerească.
Fie că vom fi pe pămînt, fie că vom fi în mormînt pe cînd va sosi Mirele, lucrul de căpetenie acesta
este: să avem candelele pline cu untdelemn.
Strigătul că a sosit Mirele este pentru noi moartea.
Moartea ne vine ca o solie, ca o strigare că a sosit Mirele şi trebuie să ieşim din această lume
întru întîmpinarea Lui. Moartea ne vine ca o chemare la marele ospăţ ceresc
(Matei 22). Moartea ne vine ca o solie neaşteptată. Trebuie să stăm totdeauna gata.
Strigare mare, ne spune pilda, că s-a făcut la sosirea Mirelui, strigare şi spaimă. Dar spaima
privea numai pe fetele cele nebune. Fecioarele cele înţelepte au primit strigarea cu linişte şi bucurie.
Îşi ştiau candelele pline cu untdelemn.
Cînd ţi-ai strîns untdelemn în candela sufletului, aştepţi moartea liniştit, aştepţi venirea Mirelui
liniştit. O, ce liniştit moare cel credincios! O, cu ce dor şi bucurie aşteaptă cel credincios pe Mirele
ceresc. Viaţa celui credincios este dorirea şi chemarea cu care se încheie Apocalipsa şi Scripturile:
Amin, vino Doamne Isuse (Apoc. 22, 20).
Vestea sosirii Mirelui a umplut de groază pe fetele cele nebune. Abia atunci şi-au dat seama că
n-au untdelemn în candelele lor şi alergau zorite în toate părţile. Strigarea morţii îi umple de groază
pe cei păcătoşi. Abia pe patul morţii se trezesc păcătoşii din somnul păcatelor şi aleargă îngroziţi în
toate părţile după untdelemn, dar atunci e prea tîrziu... e prea tîrziu...
Doamne, Doamne deschide-ne nouă... aşa strigau fetele cele nebune, bătînd la uşa ospăţului.
Dar strigarea lor era zadarnică. Uşa se închisese. Uşa nu se mai deschidea. Ele întîrziaseră şi
rămăseseră afară. Înăuntru era lumină şi veselie, iar ele stăteau afară în noapte şi întuneric. Prin
nebunia lor pierduseră bucuria marelui ospăţ, pierduseră chemarea Mirelui.
Fioroasă era starea lor, dar şi mai fioros era răspunsul ce le-a venit dinăuntru:
Nu vă cunosc pe voi... aşa le-a răspuns Mirele dinăuntru. Timpul intrării a trecut. Voi nu mai
sînteţi dintre chemaţii Mei... nu vă cunosc pe voi... chemaţii Mei au intrat... uşa s-a închis...
Aşa e şi cu viaţa celor păcătoşi. Fecioarele care băteau la uşa cea închisă închipuie pe cei
păcătoşi... închipuie pe cei care şi-au petrecut viaţa în păcate şi fărădelegi... închipuie pe cei care
numai în clipele morţii se trezesc îngroziţi şi bat la uşă, dar atunci e prea tîrziu... e prea tîrziu. O
pocăinţă prea tîrzie bate la uşă şi uşa nu se mai deschide. Uşa mîntuirii s-a închis şi nu se mai
deschide.
Pînă trăieşte omul, toate uşile mîntuirii sînt larg deschise. Toate Evangheliile îl cheamă pe om
să intre pe uşa mîntuirii. Dar în clipele morţii, această uşă se închide. Uşa corăbiei lui Noe a stat
160 de ani deschisă chemînd pe oameni să intre la mîntuire. Dar cînd s-a pornit potopul, uşa s-a
închis. Au scăpat numai ci care intraseră. Aşa se închide şi uşa mîntuirii în clipele cînd soseşte
sfîrşitul omului. Ferice de cel ce a intrat şi a scăpat înăuntru la ospăţul bucuriei şi fericirii veşnice;
vai de cei ce au rămas afară în întuneric şi pieire sufletească.
Ah, ce fior este în cuvintele: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă... Aşa vor striga şi
necredincioşii în clipele cînd Fiul omului va veni să judece pămîntul. Strigarea lor va fi strigătul
celor care se pierd. Dar şi mai fioros va fi răspunsul ce-l vor primi. Nu vă cunosc pe voi... le va
răspunde Domnul. Eu cunosc oile Mele, dar pe voi nu vă cunosc pentru că n-aţi ascultat glasul Meu
şi n-aţi petrecut în turma Mea (Ioan cap. 10). Eu nu vă cunosc pe voi pentru că nici voi nu M-
aţi cunoscut pe Mine, ci aţi trăit o viaţă fără de Mine... aţi trăit o viaţă mincinoasă. Mi-aţi zis mereu:
Doamne, Doamne, dar n-aţi făcut voia Mea
(Matei 7, 21)... v-am înconjurat mereu cu dragostea Mea, dar voi M-aţi respins... am bătut la
uşă şi nu M-aţi primit (Apoc. 3, 20)... am venit la voi şi nu M-aţi primit...
Dragă cititorule! Mai curînd ori mai tîrziu, Fiul omului Se va arăta pe norii cerului... Ah, ce
strigare şi ce mişcare va fi atunci. Atunci va fi nunta cea mare a Mirelui ceresc. Sfinţii, îngerii,
martirii şi toţi credincioşii îmbrăcaţi în haine albe se vor prezenta cu candelele aprinse pentru
întîmpinarea Mirelui. În toate părţile va răsuna strigarea: Iată Mirele vine, ieşiţi în întîmpinarea
Lui...
Fie că vom fi pe pămînt, fie că vom fi în mormînt, va trebui să ieşim în întîmpinarea Mirelui.
Oare avea-vom noi atunci untdelemn în candelele noastre? Această întrebare trebuie să ne
urmărească o viaţă întreagă.
Privegheaţi!... acesta este Cuvîntul Mîntuitorului. Ah, de cîte ori a spus Mîntuitorul acest
cuvînt: Privegheaţi! Privegheaţi dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei; seara sau la miezul
nopţii, sau la cîntatul cocoşilor, sau dimineaţa; ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi
dormind (Marcu 13, 35).
Să priveghem... să ne îngrijim din vreme de untdelemn... să nu ne lăsăm biruiţi şi adormiţi de
ispitele şi înşelăciunile lumii... să stăm totdeauna gata ca o santinelă neadormită, aşteptînd în orice
vreme sosirea Mirelui.

Rugăciune

Isuse, Preadulcele meu Mire sufletesc! Şi eu sînt între cei care aşteaptă întîmpinarea Ta. Într-o
vreme eram plin de sufletească trezire. Candela mea era plină cu untdelemn. Dar vai, a venit
noaptea ispitelor şi încercărilor... a venit noaptea şi privegherea s-a făcut tot mai grea... a venit
noaptea şi privegherea mea a slăbit... somnul m-a furat... untdelemnul s-a gătat... candela stă gata să
se stingă...
Isuse, Preabunule Doamne şi Scumpul meu Mîntuitor! Te rog nu mă lăsa în această stare de
pierzare. Aprinde din nou candela sufletului meu... pune din nou untdelemn în ea... din lemnul
Golgotei lasă să picure din nou untdelemn în ea... aprinde-mă din nou pentru Tine... pentru o viaţă
trăită cu Tine...
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte-mă din somnolenţa şi trîndăvia ce m-a
cuprins. Strigă-mă şi mă trezeşte din nebunia în care dorm aşteptînd Mirele cu candela goală.
Trezeşte-mă Duhule Sfinte... trezeşte-mă cu o clipă mai înainte de a sosi Mirele şi a se închide uşa.
Iată Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind şi nevrednică este
iarăşi sluga pe care o va afla lenevindu-se şi dormind. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te
îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de Împărăţie să te încui...

Pilda cu smochinul cel neroditor

El a spus şi pilda aceasta: Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi
n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sînt trei ani, de cînd vin şi caut rod în smochinul acesta, şi
nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pămîntul degeaba? Doamne, i-a răspuns vierul, mai
lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de
acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia
(Luca 13, 6-9).
În mai multe locuri din Evanghelie, a asemănat Isus viaţa omului cu viaţa unui pom, avînd
chemarea să facă roade de fapte bune. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să
facă roade bune. După roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei, că nu culeg oamenii struguri din spini
(Matei 7, 15-18).
Scripturile amintesc despre trei feluri de pomi răi, despre trei clase de oameni care n-aduc roadă
de fapte bune. Unii sînt pomul cel sălbatic de la Ieremia cap. 17, vers. 6. Aceştia sînt pomii cei
tomnatici, fără rod, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi (Iuda 1, 12). Pe aceştia îi aşteaptă
securea morţii să-i taie şi să-i arunce în focul pieirii.
Alţii sînt în chipul unui smochin care arăta de departe frunze frumoase, dar cînd s-a apropiat de
el Mîntuitorul, să ia smochine, n-a aflat decît frunze (Matei 11, 13). Şi iară, pilda de alături
vorbeşte despre un smochin altoit şi îngrijit care nu dădea roadă.
Abia în rîndul din urmă sînt pomii cei buni despre care zice psalmistul: El este ca un pom sădit
lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce
începe, duce la bun sfîrşit. (Psalm 1, 2-3). Aceştia sînt oamenii cei roditori de fapte bune.
Seamănă şi pildele pomilor cu pilda seminţei de grîu care a căzut în 3 feluri de pămînt rău şi
numai într-unul bun.
În clasele celor 3 feluri de pomi este şi viaţa cea sufletească a oamenilor. În prima clasă, - pomii
cei uscaţi - sînt cei ce stăruie în păcate şi fărădelegi... sînt cei uscaţi cu totul de vînturile şi furtunile
fărădelegilor.
În clasa a doua - smochinul cu frunze frumoase - sînt creştinii care ţin datinile, ţin posturile, îşi
fac seara şi dimineaţa rugăciunile, se duc şi la biserică, dar dacă cauţi mai de aproape în viaţa lor, nu
afli roadă de fapte bune. De departe se văd frunze frumoase în viaţa multor creştini, dar cînd dai în
lături aceste frunze, nu se vede rod. Sînt evlavioşi la înfăţişare, dar în traiul lor sînt răi, îndărătnici,
egoişti, zgîrciţi, certăreţi, etc. Ceea ce se cheamă azi creştinism este mai mult un frunziş verde şi
frumos la înfăţişare, însă cînd te apropii de el, vezi că n–are roadă.
În clasa a treia sînt cei din pilda cu smochinul care era altoit şi îngrijit şi totuşi roadă nu făcea.
În chipul acestui smochin sîntem noi, mulţimea cea mare a creştinilor cărora stăpînul grădinii - Tatăl
ceresc - ne-a dat scumpe daruri sufleteşti: botezul, tainele, credinţa, rugăciunea, darurile Duhului
Sfînt, etc. , ca să rodim cu ajutorul lor. Însă smochinul vieţii noastre n-arată roadă.
De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru că rădăcinile lui nu sînt adîncite în pămîntul
cel plin de suc şi dătător de viaţă şi de putere creştinească. Trăim o viaţă de suprafaţă, o viaţă
neadîncită în Evanghelia Mîntuitorului şi în Jertfa Lui cea sfîntă, de aceea pomul vieţii noastre n-are
putere de rodire. Pomul vieţii noastre nu este altoit în Isus Mîntuitorul, în viaţa cea nouă, în naşterea
din nou, de care spunea El (Ioan 3, 13), iar fără această renaştere, pomul vieţii noastre nu poate
rodi.
Pe smochinul din pilda de alături stăpînul grădinii a voit să-l taie, dar grădinarul s-a interpus
pentru el zicînd: Doamne, mai lasă-l şi anul acesta, îl voi săpa împrejur şi îi voi pune gunoi... Şi
viaţa noastră e un astfel de smochin neroditor pe care Dumnezeu îl ameninţă cu tăierea. Avem însă
şi noi un grădinar milostiv care se interpune pentru pomul vieţii noastre să nu fie tăiat pînă va mai
încerca El să-i dea putere de rodire. Acest grădinar milostiv este Mîntuitorul vieţii noastre. Îi e milă
de noi... opreşte securea morţii şi Se roagă pentru noi Tatălui ceresc zicînd: Tată şi Doamne, mai
îngăduie pomul acestui om... mai lasă să-l ud cu Sîngele Meu... mai lasă să-l ud cu dragostea Mea...
mai lasă să sap şanţ adînc în jurul lui în care să se strîngă mai multă credinţă.
Fără ajutorul acestui grădinar bun şi milostiv, pomul vieţii noastre nu poate rodi. Pe El să-L
chemăm zicînd: Vino Bunule Doamne, căci pomul vieţii noastre se usucă, omizile îl rod şi vînturile
îl răstoarnă. Cînd Îl chemăm cu adevărat, El vine, El altoieşte, El taie, retează, îngrădeşte, El sapă,
El leagă şi udă. O! Cum se schimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de roade cînd Îl chemăm
şi Îl primim cu adevărat pe Mîntuitorul. Roadă numai cu darul şi ajutorul lui Dumnezeu putem face.
Pînă la sfîrşitul vieţii noastre El să fie Stăpînul şi Îngrijitorul pomului vieţii noastre.
Smochinul din pildă a închipuit o viaţă pierdută în zadar, a închipuit sfîrşitul omului care a trăit
fără Dumnezeu şi a murit fără roade de fapte bune. Eu te întreb, iubite cititorule, în ce stare se află
pomul vieţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru ziua roadelor, pentru ziua cînd Domnul va trimite
slugile Sale să culeagă rodul din pomul vieţii tale?
(Matei 21, 34). Ca mîine Domnul va veni, să scuture roadele (Isaia 37, 13). Oare va afla
roade în pomul vieţii tale ori numai frunze goale?
Domnul din pildă la 3 ani s-a mîniat că nu-i rodise smochinul şi a poruncit grădinarului să-l
taie. Dumnezeu aşteaptă 30, 40, 60 de ani, aşteaptă o viaţă întreagă să facă rod pomul vieţii noastre
- şi de cele mai multe ori nimic nu află în el decît frunze goale.
Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, va
fi tăiat şi aruncat în foc (Matei 3, 10). Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră (Matei
3, 8).

Rugăciune

O, Preabunul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că pe mine un pădureţ sălbatic m-ai scos din pădurea
pieirii sufleteşti şi m-ai altoit în grădina vieţii. Dar Te rog Bunule Doamne, rămîi lîngă mine şi
îngrijeşte de pomul vieţii mele pînă a sfîrşit căci din tulpina cea sălbatică - din firea cea veche -
răsar mereu vlăstare; vînturile ispitelor sînt grele şi omizile patimilor sînt multe. Apără-mă cu darul
Tău, leagă-mă şi mă întăreşte cu Crucea şi Jertfa Ta; taie şi curăţă cu cuţitul suferinţelor unde vei
afla de bine, ca tot mai multă roadă să pot aduce.

Pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a
semănat o sămînţă bună în ţarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a
semănat neghină între grîu, şi a plecat. Cînd au răsărit firele de grîu şi au făcut rod, a ieşit la
iveală şi neghina. Robii stăpînului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămînţă bună în
ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au
zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva smulgînd neghina, să smulgeţi şi
grîul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş şi, la vremea
secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar
grîul strîngeţi-l în grînarul meu.
(Matei 13, 24-30).
Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-
au zis: Tîlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină. El le-a răspuns: Cel ce seamănă sămînţa bună,
este Fiul omului. Ţarina este lumea, sămînţa bună sînt fiii Împărăţiei; neghina sînt fiii celui rău.
Vrăjmaşul care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfîrşitul veacului; secerătorii, sînt
îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Fiul omului
va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sînt pricină de
păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plînsul
şi scrîşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are
urechi de auzit, să audă
(Matei 13, 36-43).

Pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină a tîlcuit-o Însuşi Mîntuitorul. Cel ce a semănat

sămînţa cea bună este Fiul omului, iar ţarina este lumea. Vrăjmaşul care a semănat neghina este
diavolul, iar secerişul este sfîrşitul veacului cînd toţi cei ce fac fărădelegea se vor aduna - cum se
adună neghina - şi se vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor.
Semănătorul de neghină este diavolul; este lucrarea lui de vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi contra
binelui. Pilda cu neghina ne arată şi ea cum diavolul umblă să strice tot ce lucrează Dumnezeu.
Uitaţi-vă în lume şi veţi vedea în toate părţile pilda cu neghina satanei.
Diavolul lucrează şi azi din toate puterile lui şi cu toate meşteşugurile lui contra lui Dumnezeu,
contra adevărului şi binelui din Evanghelie. Oriunde se iveşte un plan bun, un lucru bun, e gata şi
diavolul cu neghina lui, cu împotrivirile şi zîzaniile lui. Un vrednic preot îmi spunea că i-au trebuit
10 ani pînă să poată închide o crîşmă ce stătea în uşa bisericii. Diavolul semăna mereu cu neghina
lui împotrivire şi zîzanie chiar în popor, în oamenii bisericii. Oriunde creşte grîul cel curat al
Evangheliei, diavolul umblă să strice cu neghina lui secerişul Domnului. Aţi văzut spre pildă, unde
trăiesc bine doi soţi sau doi vecini, cum umblă diavolul să semene între ei neghina zîzaniei şi a
certelor?
Oriunde ai spune o predică frumoasă, o chemare de mîntuire, diavolul e gata şi el cu neghina
lui. Mă gîndesc la mişcarea noastră cu Oastea Domnului. Diavolul umblă în tot chipul să semene
neghină în secerişul nostru. Contra mişcării noastre, el seamănă bănuiala şi vorbele: cei din Oastea
Domnului sînt nişte rătăciţi; feriţi-vă de ei! Ah, ce semănător mişel este diavolul!
Dar lucrarea diavolului semănător de neghină o putem vedea nu numai înafară de noi, în jurul
nostru, ci o putem simţi şi noi, înăuntrul nostru. Ţarina în care umblă să-şi semene diavolul neghina
lui este inima noastră. Cu sacul plin şi cu mîna plină, satana stă gata să-şi arunce neghina sa în
inima noastră şi în gîndurile noastre cele bune. În gîndurile noastre cele bune şi curate, nu-l simţiţi
pe satana cum încearcă să-şi semene neghina lui: gîndurile cele rele, ispitele şi poftele? Sămînţa pe
care o seamănă diavolul în inima oamenilor este: ispitele, clevetirile, zavistiile, minciunile, poftele
şi celelalte răutăţi.
Ah, ce repede şi ce bine creşte această sămînţă spurcată! Sameni o minciună seara, o găseşti
dimineaţa înflorită şi înspicată în 10 spice. Îi dai drumul la un capăt de sat şi îndată e plin tot satul
cu ea. Ah, ce seceriş bogat are diavolul mai ales în aceste vremuri!...
Dragă cititorule! Nu uita că ţarina inimii tale este făcută pentru sămînţa cea bună, pentru grîul
Domnului, pentru Cuvîntul lui Dumnezeu. Apără-ţi ţarina inimii de neghina diavolului!

Cei doi semănători şi cele două feluri de seminţe

În pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină pe care am dat-o mai înainte, Mîntuitorul a spus
lămurit că în ţarina lumii noastre celei sufleteşti sînt doi semănători: Domnul şi diavolul, şi două
feluri de seminţe: grîul şi neghina.
Grîul este Cuvîntul lui Dumnezeu şi orice învăţătură bună, iar neghina sînt ispitele, minciunile,
păcatele şi alte răutăţi pe care le seamănă diavolul. Iată vedeţi: sînt doi semănători şi două feluri de
seminţe, dar să luăm aminte că este numai un singur ogor de semănat. Acest ogor este inima
omului. Ţarina lumii din pilda Evangheliei, este inima oamenilor. Inima omului este - trebuie să fie
- un pămînt al Domnului, un pămînt pentru sămînţa cea bună care este Cuvîntul lui Dumnezeu. În
ţarina inimii noastre, Domnul seamănă grîul Evangheliei pentru ca din acest grîu să rodească mai
întîi pai verde, apoi spic şi după aceea grîu deplin în spic (Marcu 4, 28) şi seceriş de fapte bune.
Dar vrăjmaşul semănător de neghină pîndeşte neîncetat să semene neghină în grîul Domnului şi în
ţarina inimii noastre. Ispitele, minciunile, clevetele, batjocurile, zavistiile şi celelalte răutăţi sînt tot
atîtea seminţe din hambarul diavolului.
Şi, oh, ce bine rodeşte această sămînţă spurcată! Grîul Domnului cade mai mult tot în pămînt
nepotrivit; cade mai mult tot în pămînt cu spini, cu piatră şi fără umezeală. Însă neghina diavolului
îndată prinde rădăcină şi creşte şi rodeşte văzînd cu ochii. O minciună semănată seara o găseşti
dimineaţa înflorită şi înspicată în 10 spice. O bîrfeală aruncată între doi oameni, o vezi cu ochii cum
creşte şi rodeşte. Oh, cît de repede creşte neghina diavolului şi cît de încet prinde grîul Domnului.
Cît trebuie să-i vorbeşti omului despre cele sufleteşti, pînă se prinde ceva de el, dar neghina
diavolului îndată o primeşte.
Oh! Ce bine merge semănătura diavolului, mai ales în zilele noastre!
Doar niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriş atît de bogat ca cel de acum. S-a
umplut ţarina lumii, s-au umplut ogoarele sufleteşti de neghina diavolului. Ura dintre popor şi
popor, dintre om şi om, zavistiile, împerecherile (contrazicerile) şi celelalte răutăţi, sînt tot atîtea
dovezi că neghina diavolului creşte şi rodeşte azi din belşug. Grîul Domnului tînjeşte, dar diavolul
rîde de bucuria bogatului seceriş.
Mie mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă uit în lume şi văd în toate părţile ce bine înfloreşte şi
rodeşte neghina diavolului, iar grîul Domnului stă pe loc şi se usucă. Uitaţi-vă şi pe sate ce bine
rodeşte neghina. Nu este sat în care să nu afli clicării şi împerecheri (contraziceri) între conducătorii
satului, ca şi între diferitele familii. De unde s-au pornit şi se pornesc aceste duşmanii? Din neghina
diavolului. Diavolul seamănă neghina zavistiei şi apoi o udă mereu ca să crească şi pe urmă învîrte
toată viaţa satelor în jurul acestui seceriş al iadului.
Deasupra satelor şi oraşelor noastre parcă stă vrăjmaşul diavol semănînd neghina zavistiei şi
împerecherilor (contrazicerilor) şi rîzînd de bucuria secerişului.
Mie de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă gîndesc că atîta seceriş este pentru lucrul
Domnului şi oamenii îşi macină vremea în pizme şi împerecheri (contraziceri). O, cîte lucruri bune
s-ar putea face pentru Domnul, pentru ţară şi neam, dacă n-ar fi această neghină!... Noi românii în
special avem minunate însuşiri sufleteşti, sîntem un popor în care creşte grîul credinţei, dar în acest
grîu satana a semănat şi seamănă mereu zavistia, ura de fraţi, împerecherea (contrazicerea).
Între domni ca şi între plugari înfloreşte zavistia, împerecherea (contrazicerea), care nu-i altceva
decît o neghină spurcată a diavolului. Ah, ce seceriş bogat are diavolul cu neghina lui şi în politică.
Politica de partid cu vrajbele ei, nu-i altceva decît neghina cea necurată a diavolului.
Mie mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă gîndesc că inima celor mai mulţi oameni este o
grădină pentru neghina diavolului. Pentru grîul Domnului, pentru învăţăturile mîntuirii sufleteşti n-
au nici o atragere, dar neghina diavolului îndată o primesc. Oh! Ce nebunie este a trăi o astfel de
viaţă!
Şi apoi să luăm aminte. Domnul are ajutători la semănatul grîului, dar şi diavolul are ajutătorii
lui. Sînt unele suflete care ard de dorul şi rîvna de a putea vesti Cuvîntul lui Dumnezeu şi
învăţăturile mîntuirii sufleteşti. Sînt însă alţii, mulţi, mulţi, care parcă nimic altceva nu fac decît
poartă într-un sac neghina diavolului şi o seamănă printre oameni. Aceştia sînt cei ce poartă din casă
în casă şi de la om la om, minciuni, clevete, bîrfeli, zavistii - şi cu ele coc seceriş bogat pe seama
diavolului. Inima acestor oameni e o grădină în care diavolul cultivă neghină şi pentru alţii.
Dragă cititorule! Inima ta este un ogor pentru grîul Domnului. Fereşte-l de neghina diavolului.
Grîul Domnului nu poate creşte la un loc cu neghina diavolului. Nu poţi sluji la doi domni, şi lui
Dumnezeu şi diavolului. Tu eşti un semănător de grîu, sau unul de neghină, aşa după cum primeşti
în ţarina inimii tale grîul Domnului sau neghina diavolului. Prin pilda vieţii tale - bune sau rele - tu
semeni în lume grîu sau neghină.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi cei cu rîvnă pentru cele sufleteşti, veniţi să ajutăm
lucrul Domnului semănînd în lume grîul Lui şi învăţăturile Lui. Lumea e plină de neghina lui satana
şi de cei ce ajută sămînţa lui cea necurată. Să ieşim şi noi în lume cu grîul Domnului, cu sămînţa
cea roditoare de viaţa veşnică.

Rugăciune

Isuse, cerescule Semănător! Am fost şi eu odată un ogor copleşit şi biruit de neghina satanei.
Ah, în ce stare grozavă eram! Grîul Tău nu prindea în inima mea. Îmi era silă şi greaţă de orice
învăţături sufleteşti. Ajunsesem o grădină a diavolului plină cu neghina lui. Ajunsesem şi eu un
semănător de neghină. Semănam în lume neghina diavolului: clevete, bîrfeli, minciuni, etc.
Preabunule Doamne! Tu m-ai scăpat din starea aceasta nenorocită. Ai curăţit ogorul inimii mele
arzîndu-l cu focul Duhului Sfînt şi udîndu-l cu Scump Sîngele Tău. Dar ajută-mă Doamne, ajută-mă
şi mă apără şi mai departe în contra vrăjmaşului semănător de neghină. Apără-mă cu puterea Ta
contra acestui semănător mişel.
Duhule Sfinte! Arde cu focul Tău cel sfînt toate încolţirile neghinei din inima mea. Duhule
Sfinte, întreabă-mă neîncetat: de este inima mea un ogor pentru grîul Domnului, sau pentru neghina
diavolului... de sînt un semănător de grîu, sau un semănător de neghină?...

Secerişul

El a mai zis: Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci cînd aruncă un om sămînţa în pămînt;
fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămînţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.
Pămîntul rodeşte singur: întîi un fir verde, apoi spic, după aceea grîu deplin în spic;
şi cînd este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul
(Marcu 4, 26-29).

Minunată asemănare şi învăţătură, în special pentru lumea plugarilor. Plugăria este şi ea o

evanghelie deschisă.
Sămînţa mai întîi încolţeşte. Grîul răsărit, trebuie apoi să crească; e lege să crească. El nu poate
sta pe loc; ori creşte, ori se prăpădeşte. Aşa şi noi, trebuie să creştem în viaţa cea sufletească. O
trezire din păcate fără creştere în Domnul şi în tainele mîntuirii sufleteşti n-ajunge nimic.
Tainică este şi creşterea seminţei; ea îşi înfige mai întîi rădăcinile în pămînt şi-apoi soarbe
darurile cerului de sus: ploaie, căldură, lumină. Tot aşa de taină este şi creşterea noastră în cele
sufleteşti. Mai întîi grăuntele credinţei trebuie să pătrundă în adîncimile vieţii noastre, şi-apoi viaţa
noastră şi sufletul nostru să stea veşnic sub revărsarea darurilor de sus: sub ploaia, căldura şi lumina
harului şi darului Duhului Sfînt. Grăuntele rodeşte mai întîi iarbă, apoi spic şi pe urmă grîu deplin în
spic. Însă vai, atîţia creştini rămîn numai la iarbă şi spice de vorbe frumoase, de forme goale, dar
roade de fapte bune n-aduc. Toată viaţa noastră cea sufletească n-are nici un preţ dacă n-ajunge pînă
la grîu deplin în spic: la roade de fapte bune.
Adu-ţi aminte, iubite cititorule secerător, de cuvintele Mîntuitorului: Şi cînd este coaptă roada,
pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul (Marcu 4, 28).
Ceea ce se întîmplă cu holda ta, se va întîmpla şi cu tine. Cînd va sosi timpul secerişului, timpul
morţii tale, Domnul va trimite îndată slugile Sale să strîngă roadele
(Matei 21, 34). Alegeţi neghina şi o aruncaţi în foc - va zice Domnul - iar grîul îl strîngeţi în
hambarul Meu (Matei 13, 30). Oare în ogorul vieţii tale ce va afla, grîu sau neghină?
Ferice de cel ce merge la groapă ca grîul cel copt care la vremea sa s-a secerat
(Iov 5, 25).
Duhule Sfinte! Adu-mi aminte neîncetat de ziua cea mare a secerişului, cînd se va alege neghina
din grîu. Duhule Sfinte! Întreabă-mă neîncetat, ziua şi noaptea: Suflete, ce va fi cu tine în ziua cea
mare a secerişului?... vei fi tu aflat un grîu copt, sau o neghină rea de aruncat în cuptorul iadului?...
 Din pildele Mîntuitorului - 3

Cuvînt înainte:

Poporul nostru cunoaşte mai ales Evangheliile care se citesc duminica, dar cele mai multe din
învăţăturile Mîntuitorului nu vin la rînd în Evangheliile duminicilor de peste an şi de aceea oamenii
le cunosc mai puţin sau chiar deloc.
Între acestea sînt şi cele mai multe dintre pildele Mîntuitorului. Şi o, ce minunate sînt aceste
pilde! Mîntuitorul a fost un Învăţător neîntrecut. El n-a predicat oamenilor în glas de filozofie
neînţeleasă. El a folosit pilde şi asemănări luate din viaţa şi traiul oamenilor. Sînt simple aceste
pilde, dar în ele se află tot adîncul înţelepciunii.
Mă folosesc şi de acest prilej să le spun cititorilor din popor că toate pildele şi învăţăturile cele
frumoase din această carte sînt luate din Noul Testament, adică din cartea ce cuprinde toate
învăţăturile Mîntuitorului şi ale apostolilor. Iată ce comori scumpe sînt în Noul Testament. Nu este
pe suprafaţa pămîntului o carte mai cu putere decît Noul Testament. Şi totuşi sînt atît de puţini acei
creştini care au această carte şi se adapă din puterea ei.
Eu cred că nu este sub soare un lucru mai dureros decît un creştin care ştie citi, dar nu are în
casa lui Noul Testament şi nu citeşte zilnic în el, ca să ia viaţă din viaţa lui Isus, dar din darul Lui,
lumină din lumina Lui, putere din puterea Lui.
Toţi cei cuprinşi de rîvnă pentru sufletul lor şi pentru lucrul Domnului vor afla în aceste pilde
un ajutor pentru întărirea lor sufletească şi pentru aducerea sufletelor la Mîntuitorul. Pentru trezirea
păcătoşilor la o viaţă nouă, nimic nu lucrează cu atîta putere ca pildele Mîntuitorului.
Mulţumesc şi din acest loc Domnului şi Mîntuitorului meu Isus Hristos că mi-a ajutat să
tîlcuiesc aceste pilde. Pe El Îl rog să-i binecuvînteze cu dar de mîntuire sufletească pe cei care le vor
citi şi pe cei care le vor răspîndi, căutînd cu ajutorul lor să pescuiască suflete din adîncul
fărădelegilor.

Sibiu, la 1 decembrie 1927 Iosif Trifa, preot - redactorul foii Lumina Satelor

Pilda cu fiul cel pierdut

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de
avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns
totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducînd o viaţă destrăbălată. După
ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus
şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a
venit în fire, şi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîine, iar eu mor de foame aici! Mă voi
scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi
nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat, şi a plecat la
tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe
grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu
mai sînt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună
şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel
îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era
pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească (Luca 15, 11-24).

O, ce minunată este această Evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă Evanghelie nu arată
omului aşa de lămurit calea mîntuirii sufleteşti. Ca într-o oglindă se vede în această Evanghelie
viaţa omului şi ca un cîntec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă păcătoşilor la Dumnezeu!
Prin trei stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întîia stare a fost cînd a rupt
legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecînd tot mai mult în ticăloşie. A
doua stare a fost cînd s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia
stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea
fiului din Evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl ceresc de cîte ori păcătuim şi apucăm pe calea
păcatelor. Cînd ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm
averea pe care ne-a dat-o Tatăl ceresc.
O, în cîte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie omule, ţi-a
dat Dumnezeu mintea şi înţelepciunea să le pui în slujba mîntuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti
mintea şi înţelepciunea, punîndu-le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu
şi pe de-aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrînări.
Ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu le risipeşti în pofte şi plăceri, în loc să faci o fîntînă de milă
şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi.
Sînt multe şi felurite căile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl ceresc şi toate duc
acolo, unde a ajuns fiul din Evanghelie: la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după
ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, pînă ce a ajuns slugă la porci, flămînd şi
zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului: cînd apuci pe calea răului, cazi tot mai în jos şi mai
în jos, pînă cînd ajungi sluga diavolului şi te cobori în rînd cu dobitoceştile patimi. Cînd ajungi pe
căile răutăţilor, păcatul îţi rupe zi de zi haina sufletului, pînă cînd ajungi un suflet chinuit şi
zdrenţuit de patimi rele.
Fiul din Evanghelie ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei; un
pas poate îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut cu totul. Mulţi dintre oameni ajung la această decădere a
fiului pierdut şi mulţi, cei mai mulţi, nu se opresc în loc, ci merg înainte, la pieire; unii se spînzură,
pe alţii îi mănîncă bolile şi moartea, iar pe alţii îi înghit temniţele. Sărmanii! Aceştia nu se mai
întorc niciodată la casa de unde au plecat şi la Tatăl care-i aşteaptă. Fiul din Evanghelie n-a făcut
aşa. El s-a oprit în loc tocmai cînd ajunsese la marginea prăpastiei. Şi-a venit în fire, zice
Evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorţeală, ca dintr-un somn de moarte, şi văzînd cu groază
unde a ajuns, a strigat plîngînd cu amar: Mă voi scula din această stare ticăloasă şi mă voi duce la
tatăl meu.
Aici e şi începutul mîntuirii tale sufleteşti, iubite cititorule. Să-ţi dai mai întîi seama cu groază
în ce stare ticăloasă te-a adus păcatul. Să te înspăimînţi de această stare de pieire şi să ieşi
numaidecît din ţara păcatelor, aşa cum a făcut fiul din Evanghelie. Mulţi arată părere de rău pentru
păcate, ba şi plîng pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căinţă n-ajunge la nimic.
Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul ce-şi prădase averea, ba încă şi ospăţ de bucurie a
făcut pentru cel ce mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat. Asta înseamnă că Tatăl ceresc stă
gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească şi pe noi, oricît de păcătoşi am fi. O, ce veste bună ne
spune această Evanghelie! Oricît de păcătos ai fi tu, cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine,
te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Un păcătos s-a întors la Domnul şi, uitaţi-vă ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui: cerul se
deschide, îngerii cîntă şi Tatăl aleargă în calea lui. Cerul şi pămîntul împreună se bucură şi se
veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Imaginea
de mai sus este, dragă cititorule, icoana şi oglinda prin care vedem mila şi bunătatea Tatălui ceresc.
Cînd se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, Se bucură Tatăl ceresc. Se bucură şi îngerii din
cer pentru un păcătos care se pocăieşte
(Luca 15, 10).
Tu, dragă cititorule, cînd citeşti aceste rînduri, poate eşti undeva departe în calea rătăcirii şi a
pieirii. Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu! Pleacă,
întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate! Fiul cel
pierdut n-a aşteptat pînă să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci
Tatăl ceresc te aşteaptă cu haină nouă şi cu inel nou, pentru a începe o viaţă nouă.
Vino acasă, suflet rătăcit! Vino acasă din grozava pustiire în care rătăceşti! Vino acasă, căci ai
stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi
plăceri păcătoase.
 Vino dragă suflet rătăcit, şi căzînd înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu: Tată şi Doamne, greşit-am la
cer şi înaintea Ta!... Mulţi am trăit fără de Tine... Averea ce mi-ai dat-o am risipit-o... Vin acasă
flămînd, prăpădit şi zdrenţăros... Primeşte-mă Doamne! Iartă-mă Doamne!...
Cînd astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar în viaţa ta
se pogoară un dar, o putere, o binecuvîntare şi o schimbare pe care nu le-ai avut şi nu le-ai cunoscut.

Vremile noastre sînt un mare fiu rătăcit

Vremile noastre sînt pilda fiului rătăcit arătată în chip mare. Pe fiul cel pierdut l-au întors acasă
lipsa, foamea şi necazul.
Necazurile şi suferinţele vin din îndepărtarea de Dumnezeu, ca o chemare cerească să ne oprim
din calea morţii şi să ne întoarcem acasă, la cele sufleteşti. Necazurile, greutăţile şi lipsurile
vremurilor noastre sînt strigarea şi chemarea Tatălui ceresc să ne oprim din calea răutăţilor şi să ne
întoarcem acasă la El. Însă lumea, oamenii de azi, aleargă înainte pe căile pierzării. Necazurile şi
greutăţile nu i-au putut opri în loc.
Vremile noastre sînt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănînce roşcovele... a ajuns să îndure
cumplite lipsuri şi greutăţi, dar nu vrea să se întoarcă acasă la Tatăl ceresc... Chefuieşte, rabdă şi stă
slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă acasă la mîntuire.
De greutăţi şi necazuri nu vom scăpa pînă ce nu vom apuca înapoi pe calea întoarcerii la Tatăl
ceresc. Lumea de azi e plină de fii rătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea.
Ca să scăpăm la bine şi uşurare, ne trebuie şi nouă lacrimile fiului pierdut şi hotărîrea lui: Ne
vom scula - din răutăţi - şi ne vom întoarce la Tatăl nostru Cel ceresc...
Fără această hotărîre, nu vom avea uşurare.

Pilda cu oaia cea pierdută

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cîrteau şi
ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei. Dar El le-a spus pilda aceasta: Care
om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă
pe izlaz, şi se duce după cea pierdută, pînă cînd o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe
umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: Bucuraţi-vă împreună
cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.
Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît
pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă
(Luca 15, 1-7).

O, ce pildă de iubire cerească este şi aceasta, cu oaia cea pierdută! Ce mai mulţi creştini au o
credinţă plină de frică şi de teamă, pentru un Dumnezeu ce pedepseşte păcatul; dar miezul
creştinismului nu e acesta, ci e un Mîntuitor care Se apropie cu milă şi iubire de cei păcătoşi şi
umblă să-i scoată din pieire. Isus Mîntuitorul a venit pe pămînt, împlinind profeţia de la prorocul
Isaia: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să
vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război,
libertate... (Isaia 61, 1). Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut, aşa le-a
răspuns Isus fariseilor ce cîrteau că stă la un loc cu cei păcătoşi (Matei 18, 11).
În pilda cu oaia cea pierdută putem citi dragostea şi bunătatea Mîntuitorul care a venit să caute
şi să mîntuiască pe cel ce era pierdut. În chipul omului care a lăsat cele 99 de oi şi a plecat să o
caute pe cea pierdută, este Isus, Păstorul Cel Mare şi Bun care caută oile cele rătăcite, le întoarce pe
cele fugărite, le leagă pe cele cu picioarele frînte şi le întăreşte pe cele slabe... (Ezec. 34, 16).
Isus este şi azi Păstorul Cel Bun care umblă neîncetat să ne scape din pierzare.
Într-un alt loc Isus a zis: Eu sînt Păstorul Cel Bun... oile Mele ascultă de glasul Meu... Eu le
chem pe nume şi ele vin după Mine şi Eu le dau viaţă veşnică (Ioan 10). Minunat glas! Minunată
chemare! Asta ar fi împlinirea Evangheliei şi împlinirea chemărilor noastre: a-L urma c toţii pe Isus,
Păstorul Cel Mare, şi a asculta glasul Lui.
Însă vai, sîntem încă departe de împlinirea acestei Evanghelii. Lumea e plină şi azi de oi
rătăcite. Domnul Isus e şi azi Păstorul care caută oile cele rătăcite... e Păstorul fără de odihnă pînă la
sfîrşitul veacurilor. El caută şi strînge mereu oi rătăcite.
Dragă cititorule! Poate că şi eu, poate că şi tu sîntem nişte ori desprinse din turma Marelui
Păstor. Ne-a înşelat păcatul. Vai de noi... Rătăcim prin păduri fioroase de fărădelegi... Am dat prin
păşuni pline de gălbează... Am căzut în prăpăstii de pierzare. Dar oricît de rătăciţi am fi, Domnul
Isus, Păstorul Cel Bun, e gata să ne scape şi să ne mîntuie.
Oricît de rătăcit, oricît de păcătos ai fi tu dragă cititorule, află că Domnul te caută, Domnul te
strigă, Domnul umblă să te scape din pierzare.
În starea în care te afli, poate că tu nu mai poţi face nimic pentru mîntuirea ta. Eşti o oaie
rătăcită care te-ai agăţat cu totul în spinii patimilor rele... Eşti căzut într-o prăpastie din care nu te
mai poţi ridica... Eşti rătăcit printr-o pădure de fărădelegi din care singur nu mai poţi ieşi. Dar
mîntuirea ta începe tocmai în clipa cînd afli şi simţi acest lucru: cînd afli că singur nu mai poţi
scăpa, cînd afli şi simţi că îţi trebuie un ajutor, cînd afli că eşti pierdut şi începi a striga să te audă
Păstorul.
Strigă!... Atît se cere de la tine. Strigă din adîncul sufletului tău după Păstorul Cel Bun şi
Milostiv. Cînd păstorul îşi pierde o oaie, ce face? Pleacă după ea peste cîmpuri sau păduri, şi
oprindu-se ici şi colea, o strigă pe nume şi aşteaptă răspunsul ei... O strigă pe nume şi-apoi ascultă
să audă strigătul ei deznădăjduit. În clipa cînd oaia a răspuns, ea este mîntuită; păstorul se îndreaptă
spre ea şi o scapă din pierzare.
Aşa e şi mîntuirea ta, dragă cititorule. Isus, Păstorul Cel Bun, te strigă pe nume şi aşteaptă
răspunsul tău de oaie rătăcită. Te strigă aşa precum odinioară Dumnezeu l-a strigat în Grădina
Edenului pe Adam: Adame, unde eşti? vrînd să trezească în el conştiinţa păcătuirii sale.
Aşa te strigă şi pe tine Isus, Păstorul Cel Mare, ca să trezească în tine conştiinţa stării tale celei
păcătoase. Domnul Isus, Păstorul Cel Bun, te strigă pe nume şi, în faţa acestei strigări , tu trebuie
să-ţi dai seama de starea ta păcătoasă; trebuie să-ţi dai seama că eşti într-o stare de pierzare din care
numai El te poate scăpa, şi dîndu-ţi seama de aceasta, să răspunzi îndată: Aici sînt Doamne... Eu
sînt oaia cea pierdută care am fugit din turma Ta. Fie-Ţi milă de mine, căci sînt într-o stare
grozavă... M-am agăţat cu totul în spinii patimilor şi nu mă pot elibera... Sînt plină de răni şi nu pot
scăpa... Sînt într-o prăpastie fioroasă din care nu pot ieşi... Tremur de frică şi sînt bolnavă... Fie-Ţi
milă de mine, scapă-mă căci mă prăpădesc...
Cînd astfel răspunzi la chemarea Domnului, Domnul îndată aude strigarea ta, şi ca un Păstor
Bun şi Milostiv, te scapă îndată de pierzare; te ia pe umerii Lui, îţi tămăduieşte rănile şi te face
iarăşi o oaie din turma Lui cea binecuvîntată.
Însă vai, cîţi ascultă chemarea Marelui Păstor? Cîţi cer ajutorul Lui? Ia seama, dragă cititorule,
poate şi tu stai rătăcit pe undeva, prin atare pustiu de păcate... Isus, Marele Păstor te strigă pe nume,
dar tu taci. Te cheamă neîncetat, dar tu nu răspunzi.
Iată-L peste dealuri pe Bunul Păstor. Aleargă grăbit. Caută ceva cu zor. Pe tine te caută, dragă
suflete pierdut. O chemare dulce prin munţi şi văi se aude. El glasul Lui. Te caută pe tine, te strigă
pe tine, dragă suflete rătăcit în pădurea păcatelor. De cînd te tot strigă pe tine şi tu n-auzi! Pieirea te
aşteaptă - şi tu taci? Lupii urlă în apropiere - şi tu nu te înfiori? Vulturii cu gheare lungi se rotesc
deasupra ta - şi tu nu te îngrozeşti?
Grăbeşte-te suflet pierdut, grăbeşte-te şi strigă-L îndată pe Marele Păstor, să te afle şi să te
salveze pînă nu-i prea tîrziu.
Şi dacă ai scăpat, ajută-i şi pe alţii să scape! O, cîte oi rătăcesc mai prin păduri, mai printre
spini, mai prin fund de prăpăstii! Fără nici o călăuză, chinuite de foame sărmanele. Veniţi să le
ajutăm, să scape de pieire!... Veniţi să le aducem la Păstorul Cel Mare! Ferice de cel ce poate
raporta: O oaie Ţi-am adus, Marele meu Păstor... Am găsit-o păscînd în locul plin de gălbeaza
alcoolului şi a altor patimi rele... E greu bolnavă şi îi trebuie tămăduirea Ta.

Rugăciune
 Isuse, Preabunul meu Păstor! Eu sînt oaia cea pierdută, din pilda Evangheliei. Eu sînt oaia cea
nebună care am fugit din turma Ta. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! M-am agăţat cu totul în spinii
păcatelor şi nu mă pot elibera. Am căzut într-o prăpastie fioroasă din care nu pot ieşi... Aud lupii
urlînd şi tremur de frică... Sînt plină de răni şi n-are cine mă lega... Sînt bolnavă şi n-are cine mă
tămădui... Fie-Ţi milă de mine Doamne, căci mă prăpădesc. Leagă-mi rănile cele sufleteşti şi mă
ridică în braţele Tale. Ridică-mă din pierzare şi mă du iarăşi în turma Ta cea scumpă. Scoate-mă din
gălbează şi mă du iarăşi la păşunea vieţii.
Eu sînt oaia cea pierdută, chema-mă Mîntuitorule şi mă mîntuieşte, ca să pot cînta cu psalmistul
în toate zilele vieţii cîntarea mîntuirii mele:
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce
la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui
Său (Psalm 23, 1-3).

Un cal cu coadă de oaie

Un pustnic întrebă odată într-un tîrg după un cal care să aibă coadă de oaie.
Tîrgoveţii începură a rîde; ziceau că-i nebun. Atunci pustnicul le spuse: Voi sînteţi nebuni dragii
mei, că vă petreceţi viaţa în fărădelegi şi totuşi la capătul vieţii vreţi să muriţi ca nişte oi din turma
lui Hristos... Vă numiţi oi din staulul lui Hristos, dar alergaţi în galop pe toate drumurile
fărădelegilor...
Tîrgoveţii înţeleseseră predica şi se depărtară ruşinaţi.

Pilda cu drahma cea pierdută

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cîrteau şi
ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei. Dar El le-a spus pilda aceasta: Sau
care femeie, dacă are zece lei de argint şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa
şi nu caută cu băgare de seamă pînă cînd îl găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi
vecinele ei, şi zice: Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul, pe care-l pierdusem. Tot aşa,
vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte
(Luca 15, 1-3; 8-11).

Pilda cu drahma cea pierdută închipuie şi ea iubirea ce o are Dumnezeu faţă de noi oamenii şi
faţă de mîntuirea sufletului nostru (banii greceşti se numesc drahme; drahma este deci un ban, un
leu).
Drahma zăcea pierdută prin gunoiul din casă. O acoperise demult gunoiul, întunericul şi rugina.
Ea nu mai putea face nimic pentru aflarea ei. Ea zăcea ca pierdută pentru totdeauna. Această
drahmă pierdută îi închipuie pe cei mai păcătoşi oameni, pe cei care zac îngropaţi în patimi,
acoperiţi de întuneric sufletesc şi roşi de rugina păcatelor. Aceştia sînt oamenii cei biruiţi de
patimi... Aceştia sînt cei ticăloşiţi de tot... Aceştia sînt cei pentru care se pare că nu mai este nici o
mîntuire.
Şi iată, Domnul le vesteşte şi acestora o bucurie mare. El a venit în lume anume pentru ei... El îi
caută anume pe ei... El a murit anume pentru ei şi pentru mîntuirea lor.
Dragă cititorule şi scumpă cititoare! Poate că şi tu, poate că şi eu, sîntem în chipul drahmei din
Evanghelie: zăceam căzuţi în murdăria patimilor şi în întunericul păcatelor. Ne-a acoperit păcatul şi
ne roade rugina. Vai de noi! Sîntem ca şi pierduţi. Dar oricît de căzut şi de ticăloşit vei fi tu dragă
cititorule, află că Domnul te caută tocmai pe tine, căci El a venit anume pentru cei păcătoşi. El a
venit anume să te scoată şi pe tine din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă. Tu nu poţi face
nimic pentru mîntuirea ta. Păcatul şi patimile ţi-au ologit sufletul cu totul şi te-au doborît la pămînt.
Tot ce se cere de la tine şi tot ce poţi face, aceasta este: să doreşti mîntuirea şi să-L primeşti pe Cel
ce a venit anume pentru scăparea şi mîntuirea ta.
 Dragă suflete căzut în păcate! Eu îţi aduc o veste scumpă şi dulce: Atît de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică (Ioan 3, 16). Tu eşti, dragă suflete, acela pe care Dumnezeu l-a iubit atît de mult
şi pentru care L-a trimis pe Însuşi Fiul Său să-l izbăvească. Primeşte dragă suflete, acest nepreţuit
dar ceresc. Nu respinge mîntuirea sufletului tău! Primeşte-L pe Isus Mîntuitorul, ca să primeşti
îndată iertare, viaţă şi pace.
O, cît de Bun şi Îndurat este Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul! Nu pentru păcate îşi pierd
oamenii sufletul, ci pentru că nu primesc dragostea lui Dumnezeu, nu-L primesc pe Cel ce a venit
anume să şteargă păcatele noastre: pe Isus Mîntuitorul.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu simt păcatul, nu se înfioară de el, nu
umblă să scape de el. Nu ştiu oamenii preţui îndeajuns sufletul lor şi darurile lor cele sufleteşti.
Pilda cu drahma ne arată şi ea preţul unui suflet de om. Se bucură şi îngerii cerului pentru un suflet
de om care se mîntuieşte. Un suflet de om este mai scump decît lumea întreagă cu toate bogăţiile ei.
Dragă cititorule! Drahma din pilda Evangheliei închipuie şi darurile cele sufleteşti, închipuie
talantul ce ţi l-a dat Dumnezeu să-l păstrezi şi să faci cu el dobîndă de fapte bune (Luca 19). Ia
seama! Poate şi tu ţi-ai pierdut această drahmă. Cînd trăieşti în păcate şi fărădelegi, casa sufletului
tău e plină de gunoaie şi darurile tale cele sufleteşti stau căzute ca nişte bani pierduţi. Din această
stare numai o singură cale de scăpare este: să primeşti lumina lui Hristos, să laşi lumina lui Hristos
să facă lumină în viaţa ta şi în sufletul tău.
Din toate puterile sufletului tău să strig: Luminează Tu Doamne casa sufletului meu. În lumina
Evangheliei vei vedea în ce stare grozavă ai trăit. Primeşte dragă suflete, primeşte îndată lumina
vieţii, primeşte-L îndată pe Isus Mîntuitorul şi atunci vei afla şi tu drahma cea pierdută a sufletului
tău şi ca femeia din pilda Evangheliei, vei striga şi tu plin de bucurie: Bucuraţi-vă împreună cu
mine, căci mi-am aflat sufletul... M-a aflat Domnul... Am aflat mîntuirea sufletului meu...

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Eu sînt drahma cea pierdută din Evanghelie. Ah, în ce stare grozavă şi
nenorocită am ajuns! M-a acoperit întunericul păcatelor şi gunoiul fărădelegilor. M-au biruit
patimile şi zac doborît la pămînt. N-am nici o putere, nu pot face nimic. Ca şi drahma, zac şi eu
acoperit de întuneric şi ros de rugină. Chipul Împăratului Dumnezeu S-a şters cu totul de pe drahma
sufletului meu. Am risipit darurile sufleteşti pe care mi le-a dat Tatăl ceresc. Totul am pierdut, totul
am risipit.
Vai mie păcătosul! Cine mă va izbăvi din această pierzare?... Cine mă va scăpa din întunericul
în care zac şi mă va scoate iarăşi la lumină? Fie-Ţi milă de mine Isuse Doamne căci numai Tu poţi
face acest lucru. Caută-mă şi mă află şi pe mine, cel pierdut în fărădelegi. Ridică-mă Bunule
Doamne din ticăloşia în care zac şi mă curăţă de urîciunea fărădelegilor. Curăţă Doamne drahma
sufletului meu cu Scump Sîngele Tău şi îi dă iarăşi strălucirea pe care a avut-o înainte de la Tatăl
ceresc.
Isuse, Mîntuitorul meu Cel Scump! Află-mă şi pe mine păcătosul! Ridică-mă din pierzare şi mă
mîntuieşte.

Cei trei pierduţi şi aflaţi: fiul, oaia şi drahma

Am dat pînă aici pe larg, din pildele Mîntuitorului, pe acele cu cei trei pierduţi şi aflaţi: cu fiul,
cu oaia şi cu drahma.
Să vedem acum în ce se aseamănă şi în ce se deosebesc aceste trei pilde.
Toate aceste pilde se aseamănă una cu alta într-un punct: cei trei pierduţi sînt căutaţi şi mare
bucurie se face pentru aflarea lor. Fiul e primit cu braţele deschise şi cu ospăţ de bucurie, ca unul ce
mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Păstorul ridică pe umerii său oaia cea pierdută,
bucurîndu-se, şi cheamă prietenii săi zicîndu-le: Bucuraţi-vă că am afla oaia cea pierdută! La fel şi
femeia se bucură cu vecinele sale de aflarea drahmei. Adică la toţi cei trei pierduţi se potriveşte un
lucru: ei sînt în pierzare, ei sînt căutaţi şi bucurie mare se face pentru aflarea şi mîntuirea lor.
Este însă o deosebire între felul cum sînt aflaţi cei trei pierduţi. Fiul s-a întors el singur din
calea pierzării, oaia a strigat după ajutor, pe cînd drahma... ea n-a făcut şi n-a putut face nimic
pentru aflarea ei. Aceste trei pilde ne închipuie pe noi oamenii, închipuie mîntuirea noastră
sufletească. Într-una din cele trei stări sîntem şi noi. Ca fiul cel pierdut, poate am ajuns şi noi
undeva departe în căile pierzării. Ca oaia cea pierdută, poate ne-am rătăcit şi noi în pustiul păcatelor
şi ne-am agăţat în spinii fărădelegilor. Ca drahma, poate că zăceam şi noi în murdăria şi întunericul
patimilor şi păcatelor.
Cei trei pierduţi din Evanghelie se pot asemăna cu trei feluri de bolnavi. Fiul cel pierdut este
bolnavul care încă mai poate umbla pe picioarele lui, poate el singur să meargă la doctor. Oaia cea
pierdută este bolnavul ce nu mai poate umbla, boala l-a doborît la pat. Tot ceea ce poate face este să
ceară ajutor, să cheme doctorul. Drahma cea pierdută este bolnavul ajuns la hotarul pierzării, este
bolnavul care şi-a pierdut orice nădejde de viaţă.
Într-una din aceste trei stări se află şi viaţa noastră cea sufletească. Boala cea sufletească poate
că nu ne-a doborît încă jos, mai putem merge cu ea la doctor... Sau poate că păcatul ne-a doborît; nu
mai putem face nimic, decît să chemăm doctorul. Şi iarăşi, poate că boala păcatului a ajuns atît de
departe, încît ne-a luat orice putere, ne-a stins graiul şi ne-a pus în faţa morţii şi pieirii sufleteşti.
Însă, oricît de pierduţi am fi, oricît de bolnavi şi ticăloşi cu sufletul am fi, cele trei pilde din
Evanghelie ne aduc o veste minunată, o veste scumpă şi dulce: noi putem scăpa din starea grozavă
în care ne-a adus păcatul. Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise... Fiul Său Cel Sfînt ne caută...
Cerul stă gata să ne dea iertare şi să se bucure de mîntuirea noastră.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduc cele trei pilde! Ele vestesc în lume dragostea şi iubirea
Tatălui ceresc. Pînă la sfîrşitul veacurilor ele vor vesti în lume cîntecul cel dulce al dragostei
creştine. Ele vor răsuna neîncetat ca un cîntec dulce, vestind între păcătoşii pămîntului dragostea şi
iubirea Tatălui ceresc. Ele vor vesti pînă la sfîrşitul veacurilor o făgăduinţă scumpă şi dulce: Atît de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16). Aceste trei pilde ar trebui lipite pe toţi pereţii, pe
străzi, pe case... Prin toate locurile de pierzare... Pe tot locul pe unde se îmbolnăvesc şi mor
suflete... Ele ar trebui mai ales să fie întipărite în inima fiecărui om. Nu pentru păcate îşi pierd
oamenii sufletul, ci pentru că nu primesc dragostea lui Dumnezeu, nu-L primesc pe Cel ce a venit
anume să şteargă păcatele lor: pe Isus Mîntuitorul.
Dragă cititorule! Poate şi tu eşti într-una din cele trei stări ale pieirii sufleteşti. Dar, oricît de
pierdut şi păcătos ai fi, nu dispera. Mîntuirea este lîngă tine. Un singur lucru se cere de la tine: să-ţi
simţi starea grozavă în care te afli şi să doreşti mîntuire.
Dragă cititorule! Ca fiul cel pierdut, poate şi tu eşti undeva departe pe calea fărădelegilor.
Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din această cale a morţii şi te întoarce acasă. Tatăl ceresc te
aşteaptă cu iertare şi îmbrăţişare sfîntă. Braţele Lui stau totdeauna deschise pentru iertarea şi
primirea ta.
Ca oaia cea pierdută, poate şi tu zaci undeva bolnav, agăţat în spinii păcatelor. Isus Păstorul Cel
Bun te caută. O chemare dulce prin munţi şi văi se aude. E glasul Lui care te cheamă pe tine. Să
strigi, atît se cere de la tine, strigă să te audă şi să te scape.
Ca drahma din pildă, şi tu te-ai ticăloşit de tot, nu mai poţi face nimic. Te calcă în picioare
patimile şi păcatele, le-a ologit păcatul, dar nici atunci nu dispera; crede în Cel ce a venit să dea
orbilor vedere, robilor libertate, morţilor viaţă. Crede şi te încrede din tot sufletul tău în Cel a murit
pe Crucea Golgotei pentru tine şi pentru scăparea ta.

Rugăciune

Preabunule Doamne! Eu sînt fiul cel pierdut care am ieşit din casa poruncilor Tale şi mi-am
risipit averea ce mi-ai dat-o... Eu sînt oaia cea nebună care am ieşit din turmă şi m-am rătăcit în răni
şi fărădelegi... Eu sînt drahma ce zac călcată în picioare de patimi şi fărădelegi. Am mers din rău în
mai rău. Am fost bolnav şi n-am alergat la Tine, Doctorul sufletului meu. Boala m-a doborît şi nu
Te-am chemat. Acum zac fără nici o putere... Graiul mi s-a stins... Întunericul m-a copleşit... Răul
m-a acoperit... Groapa pieirii mele sufleteşti stă deschisă în faţa mea.
Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Tu Singur mă poţi scăpa din această grozavă pierzare. Fie-Ţi
milă de mine, Preabunule Doamne. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl ceresc... Ridică-mă în braţele Tale ca
pe o oaie bolnavă şi rătăcită... Ridică-mă ca pe drahma cea pierdută în fărădelegi. Eu sînt bolnav şi
nu pot face nimic. Caută-mă Preabunule Doamne, află-mă şi mă ridică din pierzare.

Pilda cu semănătorul

Semănătorul a ieşit să-şi semene sămînţa. Pe cînd semăna el, o parte din sămînţă a căzut lîngă
drum: a fost călcată în picioare, şi au mîncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stîncă; şi
cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii
au crescut împreună cu ea şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pămînt bun, şi a crescut, şi a făcut
rod însutit. După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă. Ucenicii
Lui L-au întrebat ce înţeles are pilda aceasta. El le-a răspuns: Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi
tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca măcar că văd, să nu vadă,
şi măcar că aud, să nu înţeleagă. Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămînţa, este Cuvîntul lui
Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămînţa căzută lîngă drum, sînt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia
Cuvîntul din inima lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie mîntuiţi. Cei închipuiţi în sămînţa căzută pe
stîncă, sînt aceia care, cînd aud Cuvîntul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred pînă la
o vreme, iar cînd vine ispita, cad. Sămînţa, care a căzut între spini, închipuieşte pe aceia care, după
ce au auzit Cuvîntul, îşi văd de drum, şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii
acesteia, şi n-aduc rod care să ajungă la coacere. Sămînţa, care a căzut pe pămînt bun, sînt aceia
care, după ce au auzit Cuvîntul, Îl ţin într-o inimă bună şi curată, şi fac roadă în răbdare. Nimeni,
după ce a aprins o lumină, n-o acopere cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic,
pentru ca cei ce intră, să vadă lumina (Luca 8, 5-16).

Tîlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mîntuitorul. Să mergem dar pe urmele tîlcuirii
Domnului.
Sămînţa este Cuvîntul lui Dumnezeu, a zis Isus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un
grăunte de sămînţă este o putere uriaşă - puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strînse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte
de grîu cu putere de rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvîntul lui Dumnezeu. El are puterea
să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Toţi filozofii din lume n-ar putea scrie
o carte cum este Evanghelia şi Biblia. De ce? Pentru că Evanghelia şi Biblia cuprind Cuvîntul lui
Dumnezeu, prin ea vorbeşte Însuşi Dumnezeu.
Cuvintele şi învăţăturile Scripturilor vor trăi peste toate veacurile şi timpurile. Cerul şi pămîntul
vor trece, dar Cuvintele Mele nu - a zis Isus Mîntuitorul. Cuvîntul lui Dumnezeu este o putere vie
care lucrează; Cuvîntul lui Dumnezeu este Viu şi lucrător
(Evrei 4, 12); e o sămînţă minunată din care încolţeşte rodul vieţii veşnice. Căci, după cum
ploaia şi zăpada se coboară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pămîntul şi-l fac să rodească
şi să odrăslească, pentru ca să dea sămînţă semănătorului şi pîine celui ce mănîncă, tot aşa şi
Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va
împlini planurile Mele (Isaia 55, 10-11).
Dar această sămînţă a Cuvîntului lui Dumnezeu, ca să poată rodi, are lipsă de semănător.
Semănătorul Dumnezeieştilor învăţături, Semănătorul din pilda Evangheliei este în primul rînd Isus
Mîntuitorul, iar sămînţa Cuvîntul Lui, Cuvîntul lui Dumnezeu. Ah, ce sămînţă minunată are Acest
Semănător! Cînd învăţa Isus pe pămînt, gloatele se ţineau după El, să-I poată asculta Cuvîntul...
Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om
(Ioan 7, 46), ziceau cei ce-L ascultau cu credinţă. Isus Mîntuitorul, Marele Semănător Divin, a
semănat în lume o sămînţă veşnică: a semănat Cuvîntul lui Dumnezeu.
 Semănătorul Cel mare a fost Isus Mîntuitorul, iar azi sînt bisericile, preoţii, vestitorii
Evangheliei şi toţi care îşi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămînţa
Dumnezeieştilor învăţături. Această sămînţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie,
în Sfînta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care îşi iau sămînţa toţi semănătorii şi vestitorii
Cuvîntului lui Dumnezeu. Şi omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămînţă din acest hambar pentru
ogorul inimii sale. Cuvînt nu va avea nimeni în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămînţa.
Dar această sămînţă, ca să poată încolţi, are lipsă de pămînt, iar pămîntul este inima oamenilor.
Pilda Evangheliei se împlineşte şi aici. Pămîntul este mai mult rău decît bun. În trei feluri de pămînt
rău ne spune pilda Evangheliei că a căzut sămînţa.

Pămîntul de lîngă cale

Cel dintîi e pămîntul cel de lîngă cale, unde sămînţa a căzut în cale bătută şi păsările cerului au
mîncat-o. Despre acest pămînt rău a zis Mîntuitorul că e chipul acelor oameni care aud Cuvîntul,
dar vine diavolul şi îl ia din inima lor, ca nu cumva crezînd să se mîntuiască. Aceştia sînt oamenii
cei păcătoşi în care pămîntul inimii s-a uscat şi s-a învîrtoşat cu totul de vînturile fărădelegilor.
Inima lor e o cale bătută, nu prinde deloc în ea sămînţa. Cînd o arunci, sare înapoi. Spune-i celui
cufundat în fărădelegi despre Dumnezeu, că te rîde; cheamă-l la Mîntuitorul, că te suduie. Diavolul
fură îndată din mintea şi din inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mîntuire.
În chipul acestui pămînt erau pe vremea Mîntuitorului, fariseii şi cărturarii, care nu puteau
suferi învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu. Sămînţa se izbea în inima lor ca într-o cale bătută.
Oamenii din clasa asta sînt întocmai ca bolnavul care nu poate mînca nimic; îi este greaţă de
orice fel de mîncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut... Un aşa pierdut e şi cel ce
nu poate suferi deloc Cuvîntul lui Dumnezeu.

Pămîntul cu pietre

Al doilea pămînt rău este cel ce n-avea umezeală destulă, avea prea multă piatră în el. Despre
acest pămînt rău a zis Mîntuitorul că e chipul acelor oameni care primesc cu bucurie Cuvîntul, dar
n-au rădăcină şi la vreme de ispită se leapădă. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sînt în chipul
acestui pămînt. Le place Cuvîntul lui Dumnezeu, Îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvînt nu poate
prinde rădăcină, pentru că pămîntul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi năravurilor de tot
felul. Ispitele îi biruie la tot pasul pentru că pămîntul inimilor nu are destulă umezeală din izvoarele
apelor vii ale Evangheliei.
Pămîntul cel cu pietre, ce nu avea umezeală destulă, era pe vremea Mîntuitorului, cei ce strigau
după El: Doamne, Doamne, dar nu făceau voia Lui (Luca 6, 46). Pămîntul acesta n-avea
umezeală destulă. Le plăcea oamenilor Cuvîntul lui Dumnezeu, încolţea în inima lor, dar n-avea
putere să crească pînă la roadă. În clasa asta sînt cei care strigă şi azi: Doamne, Doamne, dar nu fac
voia Domnului. Sînt evlavioşi la vedere, îşi fac rugăciunile seara şi dimineaţa regulat, dar şi
păcătuiesc regulat. Le place de Cuvîntul lui Dumnezeu; Îl primesc pe Domnul cu bucurie, dar la
vreme de ispită, se leapădă de Domnul şi rămîn cu păcatul.
Oamenii din clasa asta sînt întocmai ca bolnavul care poftă de mîncare. Semn bun, semn de
tămăduire este această poftă, numai că bolnavul... nu poate înghiţi mîncarea. Sănătatea bolnavului
nu cîştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu cîştigă nici creştinul care ascultă cu bucurie Cuvîntul lui
Dumnezeu, Cuvînt care însă nu poate străbate pînă la schimbarea vieţii lui păcătoase.
 Pămîntul cu spini

Despre al treilea fel de pămînt rău zice Evanghelia că era plin de spini şi crescînd spinii, au
înecat sămînţa. Despre acest pămînt rău a zis Mîntuitorul că e chipul acelor oameni care ascultă
Cuvîntul, dar cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţile vieţii acesteia umblînd, se îneacă şi nu aduc
roadă. Minunată tîlcuire. Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atît că e
plină lumea şi de astfel de oameni. E plină şi lumea de azi de cei înăduşiţi de spinii alergărilor şi
grijilor lumeşti; de cei ce n-au vreme pentru cele sufleteşti.
Să luăm aminte că spinii grijilor şi dulceţilor acestei vieţi, sînt ispititori. Încetul cu încetul ei îţi
fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, grija de cele sufleteşti, pînă cînd, deodată te afli
înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sînt în chipul bolnavului care are poftă de
mîncare şi poate mînca, dar al cărui stomac nu mistuie, nu macină mîncarea. Sănătatea lui nu cîştigă
nimic. Tot aşa şi cei ce primesc Cuvîntul lui Dumnezeu, dar care îneacă pe urmă Acest Cuvînt în
spinii grijilor şi alergărilor lumeşti.

Pămîntul cel bun

Abia în al patrulea rînd vine pămîntul cel bun, adică acei oameni care, cu inimă bună şi curată,
primind Cuvîntul, fac roadă de fapte bune. Din acest pămînt au ieşit pe vremea Mîntuitorului:
Zacheii, Magdalenele, Samaritencele şi toţi ceilalţi păcătoşi care au înviat la o viaţă nouă. Aceştia
sînt şi azi cei care primesc Cuvîntul într-o inimă bună şi rodesc o schimbare din temelie a vieţii lor,
o viaţă nouă plină de dar şi de putere.

Ce fel de pămînt eşti tu?

Dragă cititorule! Eu te întreb: în care din aceste patru stări te afli tu? În care din aceste patru
clase de pămînt este pămîntul inimii tale? Eu te întreb: cum stai tu faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu?
Cum stai tu cu pămîntul inimii tale faţă de Isus, Marele Semănător şi faţă de sămînţa Lui? Ia seama,
tu ai o groaznică răspundere faţă de Isus, Marele Semănător. De n-aş fi venit (în lume) şi nu le-aş fi
vorbit (oamenilor) - zicea Isus - păcat nu ar avea, dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul
lor (Ioan 15, 22). Sămînţa adusă în lume de Isus Mîntuitorul se seamănă şi azi şi puterea ei este
şi azi tot aşa de mare, ca atunci. Dar această sămînţă nu poate rodi, pentru că pămîntul inimii tale
este rău. L-ai lăsat să se usuce în vîntul fărădelegilor... L-ai lăsat să-l calce patimile şi păcatele... L-
ai lăsat să se umple de bolovanii patimilor şi năravurilor celor rele... L-ai lăsat să-l înece spinii
grijilor lumeşti şi ai alergărilor după cele trecătoare. Cuvîntul lui Dumnezeu are şi azi tot aceeaşi
putere ca pe vremea Mîntuitorului, însă El nu poate rodi, pentru că pămîntul inimilor noastre este
rău. Nu-i de vină sămînţa, ci e de vină pămîntul. S-au înţelenit ogoarele inimilor noastre şi s-au
umplut de pietrele şi spinii ispitelor şi patimilor rele.
Trebuie desţelenite ogoarele inimii. Al lui Dumnezeu pămînt de arat sîntem noi, zice ap. Pavel
(1 Cor. 3, 9). Araţi pămîntul cel înţelenit al al inimii voastre şi nu semănaţi în spini.
Desţeleniţi-vă un ogor nou (Ier. 4, 3; Osea 10, 12). Să udăm pămîntul cel pustiu şi fără de
apă al inimilor noastre cu lacrimi de căinţă şi cu rugăciuni, ca se înmoaie şi să se trezească în el un
dor, o sete, o aşteptare după Cuvîntul lui Dumnezeu.
Dragă cititorule plugar! Sămînţa pe care o arunci tu în pămînt rodeşte mai întîi pai verde, apoi
spic şi după aceea grîu deplin în spic (Marcu 4, 28). Aşa şi sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu
trebuie să rodească fapta cea bună pînă la sfîrşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau
florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mîntuirea sufletului tău!

Rugăciune

Isuse Mîntuitorule! Eu sînt pămîntul cel rău din pilda Evangheliei. Sînt un pămînt uscat de
vîntul fărădelegilor... Pămîntul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor şi de spinii grijilor şi ai
alergărilor lumeşti. Sămînţa Ta nu poate încolţi şi rodi în el. Vindecă Tu Doamne pămîntul inimii
mele. Eu stau în faţa Ta ca un pămînt pustiu şi fără de apă... ca un pămînt ce şi-a pierdut puterea de
rodire. Stropeşte-l cu Scump Sîngele Tău; udă-l cu dragostea Ta şi fă-l iarăşi roditor cu Jertfa Ta cea
sfîntă.
Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud şi eu pămîntul cel înţelenit al inimii mele. Revarsă peste el
ploaia harului şi darului Tău. Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se întoarce pînă nu
adapă pămîntul şi-l face de rodeşte (Isaia 55, 10), aşa fă să se reverse şi peste pămîntul inimii
mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Gal. 5, 22). Duhule Sfinte! Trezeşte în mine o
foame de a auzi Cuvîntul lui Dumnezeu (Amos 8, 11) şi o sete de a mă adăpa cu el (Isaia
55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău Cel Sfînt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile şi
tot ce este rău în el, ca să ma desţelenesc într-un ogor nou şi să încep o viaţă nouă.

Cum rodeşte un grăunte de grîu

Grîul rodeşte mai întîi pai verde, apoi spic şi după aceea grîu deplin în spic
(Marcu 4, 28); şi pe urmă vine secera şi secerişul. Aşa trebuie să crească şi să rodească şi
Cuvîntul lui Dumnezeu în pămîntul inimilor noastre.
Grîul se înfige mai întîi în pămînt şi prinde rădăcină. Rădăcina pămîntului este credinţa; este
adîncirea vieţii noastre într-o credinţă vie şi de viaţă dătătoare.
Grîul după ce răsare, are lipsă neîncetat de căldură, de ploaia şi de lumina cerului de sus. Ca să
putem creşte şi înainta în cele sufleteşti, avem şi noi lipsă de darurile Duhului Sfînt.
În măsura în care creşte, spicul de grîu se întăreşte... suportă furtunile şi vînturile. Aşa e şi
creştinul ce creşte în cele sufleteşti întărindu-se cu darurile Duhului Sfînt... El biruie vînturile
ispitelor şi furtunile încercărilor.
Cînd spicul e plin şi copt, vine secerişul. Iar cînd rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit
secerişul (Marcu 4, 29). Secera e moartea, iar secerişul este Ziua cea mare a Judecăţii, cînd va
trebui să dăm seamă despre rodul vieţii noastre. Ferice de cel ce se apleacă spre groapă ca grîul cel
copt care s-a secerat la vremea lui (Iov 5, 26).

Pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a
semănat o sămînţă bună în ţarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a
semănat neghină între grîu, şi a plecat. Cînd au răsărit firele de grîu şi au făcut rod, a ieşit la
iveală şi neghina. Robii stăpînului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămînţă bună în
ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au
zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva smulgînd neghina, să smulgeţi şi
grîul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş şi, la vremea
secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar
grîul strîngeţi-l în grînarul meu. Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii
Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: Tîlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină. El le-a răspuns: Cel
ce seamănă sămînţa bună, este Fiul omului. Ţarina este lumea, sămînţa bună sînt fiii Împărăţiei;
neghina sînt fiii celui rău.
Vrăjmaşul care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfîrşitul veacului; secerătorii, sînt
îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Fiul omului
va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sînt pricină de
păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plînsul
şi scrîşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are
urechi de auzit, să audă (Matei 13, 24-30; 36-43).

Pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină a tîlcuit-o Însuşi Mîntuitorul. Cel ce a semănat

sămînţa cea bună este Fiul Omului, iar ţarina este lumea. Vrăjmaşul care a semănat neghina este
diavolul, iar secerişul este sfîrşitul veacului, cînd toţi cei ce fac fărădelegea se vor aduna - cum se
adună neghina - şi se vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor.
Semănătorul de neghină este diavolul; este lucrarea lui de vrăjmăşie contra lui Dumnezeu şi contra
binelui. Pilda cu neghina ne arată şi ea cum umblă diavolul să strice tot ceea ce lucrează Dumnezeu.
Uitaţi-vă în lume şi veţi vedea în toate părţile pilda cu neghina satanei.
Diavolul lucrează şi azi din toate puterile lui şi cu toate meşteşugurile lui contra lui Dumnezeu,
contra adevărului şi binelui din Evanghelie. Oriunde se iveşte un plan bun, un lucru bun, e gata şi
diavolul cu neghina lui, cu împotrivirile şi zîzaniile lui. Un vrednic preot îmi spunea că i-a trebuit
zece ani pînă să poată închide o crîşmă ce stătea în uşa bisericii. Diavolul semăna mereu cu neghina
lui împotrivire şi zîzanie chiar în popor, în oamenii bisericii. Oriunde creşte grîul cel curat al
Evangheliei, diavolul umblă să strice cu neghina lui secerişul Domnului. Aţi văzut, de pildă, unde
trăiesc bine doi soţi sau doi vecini, cum umblă diavolul să semene între ei neghina zîzaniei şi a
certurilor.
Oriunde ai spune o predică frumoasă, o chemare la mîntuire, diavolul e gata şi el cu neghina lui.
Mă gîndesc la mişcarea noastră cu Oastea Domnului. Diavolul umblă în tot chipul să semene
neghină în secerişul nostru. Contra mişcării noastre, el seamănă bănuiala şi vorbele: Cei din Oastea
Domnului sînt nişte rătăciţi, feriţi-vă de ei! Ah, ce semănător mişel este diavolul! Dar lucrarea
diavolului semănător de neghină, o putem vedea nu numai înafară noi, în jurul nostru, ci o putem
simţi şi în noi, înăuntrul nostru. Ţarina în care umblă să-şi semene diavolul neghina lui este inima
noastră. Cu sacul plin şi cu mîna plină, satana stă gata să-şi arunce neghina sa în inima noastră şi în
gîndurile noastre cele bune. În gîndurile noastre cele bune şi curate, nu-l simţiţi pe satana cum
încearcă să-şi semene neghina lui: gîndurile cele rele, ispitele şi poftele? Seminţele pe care le
seamănă diavolul în inima oamenilor sînt: ispitele, clevetirile, zavistiile, minciunile, poftele şi
celelalte răutăţi.
Ah, ce repede şi ce bine creşte această sămînţă spurcată! Semeni o minciună seara, o găseşti
dimineaţa înflorită şi înspicată în zece spice. Îi dai drumul la un capăt de sat şi îndată e plin tot satul
de ea. Ah, ce seceriş bogat are diavolul mai ales în aceste vremuri!
Dragă cititorule! Nu uita că ţarina inimii tale este făcută pentru sămînţa cea bună, pentru grîul
Domnului, pentru Cuvîntul lui Dumnezeu. Apără-ţi ţarina inimii de neghina diavolului. În imaginea
de alături se vede cum satana îşi seamănă neghina în vreme ce oamenii dorm. Aşa e şi azi. Diavolul
se apropie cu neghina lui cînd omul doarme cufundat în somnul păcatelor şi al nepăsării de suflet.
De aceea învăţa Mîntuitorul neîncetat pe oameni, zicîndu-le: Privegheaţi neîncetat şi vă rugaţi. Cu
priveghere şi cu rugăciune să ne apărăm ţarina inimii de neghina diavolului.
Ah, ce putere şi dar mare ne este nouă rugăciunea! Însă oamenii de azi n-au vreme pentru
rugăciune - au uitat să se roage; de aceea este plină ţarina inimii şi vieţii lor de neghina
fărădelegilor.
Pilda cu neghina ne poate fi de învăţătură şi în alt înţeles. Neghina la început nu se cunoaşte din
grîu. Are aceeaşi înfăţişare cu grîul. Abia pe urmă, pe cînd să dea rod, se observă că-i un grîu
mincinos. Aşa sînt şi cei mai mulţi creştini de azi. Ei se numesc creştini, spun că sînt botezaţi, de
multe ori sînt şi evlavioşi la vedere; arată spic verde de grîu, dar pe urmă dau rod de neghină, de
fapte rele. Viaţa lor de creştini este un grîu mincinos, o viaţă mincinoasă. Pentru aceştia zicea
Mîntuitorul: După roadele lor îi veţi cunoaşte
(Matei 7, 16). În Ziua cea mare a Judecăţii se va face lumină deplină asupra faptelor noastre...
Atunci se va alege grîul din neghină... faptele cele bune din cele rele... creştinii cei adevăraţi dintre
cei mincinoşi.
Interesant şi cu mult înţeles sufletesc este şi faptul cum se face neghina. Învăţaţii spun că
neghina în sine nu există ca plantă deosebită. Ea se produce prin nişte germeni ce intră în grăunţele
ei pe timpul înfloririi. Aceşti germeni îi prefac rodul în otravă, în grîul mincinos. Dacă aceşti
germeni n-ar intra în ea, rodul ei ar fi grîu bun.
Aşa e şi cu noi cînd ispita, cînd răul şi păcatul ne cuprind viaţa. Sîntem azi un grîu frumos, plin
de viaţă sufletească, dar ca mîine intră germenele păcatului în inima noastră şi grîul se schimbă în
neghină. Viaţa noastră se face un rod pentru cuptorul cel de foc. Ah, ce teribilă stricăciune face
diavolul cu neghina lui în ţarina inimii noastre şi a vieţii noastre! Feriţi-vă de această neghină
spurcată şi de suflet pierzătoare! Apăraţi-vă contra ei cu rugăciune şi priveghere neîncetată!
Dragă cititorule! Eu te întreb, ce fel de sămînţă creşte în ţarina inimii tale? Creşte grîul
Domnului sau neghina satanei? Trăieşti o viaţă de creştere în cele sufleteşti sau o viaţă de
fărădelegi? Domnul spune apăsat: Neghina e aşteptată de focul cuptorului. În ziua cea mare a
secerişului, se va alege neghina din grîu; toţi cei ce fac fărădelegea vor fi aruncaţi în cuptorul cel de
foc. Ia seama să nu fii şi tu între aceştia.
Ah, ce nebunie este a trăi o viaţă copleşită şi biruită de neghina satanei!
Ferice de cel ce se apleacă spre mormînt ca un grîu copt care s-a secerat la vremea sa
(Iov 5, 26).
Vai de cei ce se apleacă spre mormînt ca o neghină coaptă, gata de aruncat în cuptorul iadului!

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Fost-am şi eu odată o ţarină copleşită de neghina satanei. Ah, în
ce stare grozavă eram! Adormisem în fărădelegi şi ţarina inimii mele se umpluse de neghina satanei.
Tu, Preabunule Doamne, m-ai scăpat din această stare grozavă. M-ai trezit din somnul păcatelor şi
ai curăţit ogorul inimii mele de sămînţa pierzării. Te rog însă Preabunule Doamne, întăreşte-mă şi
mă ajută şi pe mai departe, căci vrăjmaşul semănător de neghină umblă neîncetat să-şi arunce iar
neghina lui în temniţa inimii mele. Îl simt cum pîndeşte neîncetat clipa în care m-ar fura iar somnul
păcatelor, pentru a-şi putea semăna neghina lui. Întăreşte-mă Doamne şi mă apără contra acestui
semănător mişel.
Duhule Sfinte! Trezeşte-mă neîncetat la rugăciune şi priveghere, să nu mă mai fure somnul
patimilor şi păcatelor. Ţine-mă treaz, ca să n-apuce a intra în grîul vieţii mele germenele păcatului şi
să mă trezesc pe urmă un grîu mincinos, o neghină de aruncat în foc.
Duhule Sfinte! Adă-mi aminte neîncetat de ziua cea mare a secerişului, cînd se va alege neghina
din grîu. Duhule Sfinte! Întreabă-mă neîncetat, ziua şi noaptea: Suflete, ce va fi cu tine în ziua cea
mare a secerişului?... Vei fi tu aflat un grîu copt, sau o neghină rea de aruncat în cuptorul iadului?...

Cei doi semănători şi cele două feluri de seminţe

În pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină, pe care am dat-o mai înainte, Mîntuitorul a spus
apriat că în ţarina lumii noastre cele sufleteşti sînt doi semănători: Domnul şi diavolul şi două feluri
de seminţe: grîul şi neghina.
Grîul este Cuvîntul lui Dumnezeu şi orice învăţătură bună, iar neghina sînt ispitele, minciunile,
păcatele şi alte răutăţi pe care le seamănă diavolul. Iată, vedeţi: sînt doi semănători şi două feluri de
seminţe, dar să luăm aminte că este numai un singur ogor de semănat. Acest ogor este inima
omului. Ţarina lumii din pilda Evangheliei este inima oamenilor. Inima omului este - trebuie să fie -
un pămînt al Domnului, un pămînt pentru sămînţa cea bună care este Cuvîntul lui Dumnezeu. În
ţarina inimii noastre Domnul seamănă grîul Evangheliei pentru ca din acest grîu să rodească mai
întîi pai verde, apoi spic şi după aceea grîu deplin în spic (Marcu 4, 28) şi seceriş de fapte bune.
Dar vrăjmaşul semănător de neghină pîndeşte neîncetat să semene neghină în grîul Domnului şi în
ţarina inimii noastre. Ispitele, minciunile, clevetirile, batjocurile, zavistiile şi celelalte răutăţi sînt tot
atîtea seminţe din hambarul diavolului.
Şi o ce bine rodeşte această sămînţă spurcată! Grîul Domnului cade mai mult tot în pămînt
nepotrivit; cade mai mult tot în pămînt cu spini, cu piatră fără umezeală. Însă neghina diavolului
îndată prinde rădăcină şi creşte şi rodeşte văzînd cu ochii. O minciună semănată seara, o găseşti
dimineaţa înflorită şi înspicată în zece spice. O bîrfeală aruncată între doi oameni, o vezi cu ochii
cum creşte şi rodeşte. O, cît de repede creşte neghina diavolului şi cît de încet prinde grîul
Domnului! Cît trebuie să-i vorbeşti omului despre cele sufleteşti, pînă se prinde ceva de el, dar
neghina diavolului îndată o primeşte.
 Mă gîndesc la foaia Lumina Satelor. De cinci ani semănăm Cuvîntul lui Dumnezeu prin această
foaie şi într-o ţară cu 14 milioane de români, abia am putut afla zece mii de abonaţi. Să fi scos atare
calic de bazaconii sau altfel de foaie semănătoare de neghină, am avea, desigur, mai mulţi abonaţi.
O foaie de porcării din Bucureşti a ajuns în scurtă vreme să se desfacă în 50 de mii de exemplare.
Cărţile cu neghina diavolului se desfac în zeci de mii de exemplare, în vreme ce Biblia, Noul
Testament şi alte cărţi bune zac prin magazine. Clăcile, jocurile, crîşmele, chefurile strîng mai multe
suflete decît Cuvîntul lui Dumnezeu.
O, ce bine merge semănătura diavolului, mai ales în zilele noastre!
Doar niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriş atît de bogat ca cel de acum. S-a
umplut ţarina lumii, s-au umplut ogoarele sufleteşti de neghina satanei. Ura dintre popor şi popor,
dintr eom şi om, zavistiile, împerecherile (contrazicerile) şi celelalte răutăţi sînt tot atîtea dovezi că
neghina diavolului creşte şi rodeşte azi din belşug. Grîul Domnului tînjeşte, dar diavolul rîde de
bucuria bogatului seceriş.
Mie mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă uit în lume şi văd în toate părţile ce bine înfloreşte şi
rodeşte neghina diavolului, iar grîul Domnului stă pe loc şi se usucă. Uitaţi-vă şi prin sate, ce bine
rodeşte neghina. Nu este sat în care să nu afli culcării şi împerecheri (contraziceri) între
conducătorii satului, ca şi între diferitele familii. De unde s-au pornit şi se pornesc aceste duşmănii?
Din neghina diavolului. Diavolul seamănă neghina zavistiei şi apoi o udă mereu, ca să crească. Şi
pe urmă învîrte toată viaţa satelor în jurul acestui seceriş al iadului.
Deasupra satelor şi oraşelor noastre parcă stă vrăjmaşul diavol semănînd neghina zavistiei şi a
împerecherilor (contrazicerilor) şi rîzînd de bucuria secerişului.
Mie de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă gîndesc că atîta seceriş este pentru lucrul
Domnului şi oamenii îşi macină vremea în pizme şi împerecheri (contraziceri). O, cîte lucruri bune
s-ar putea face pentru Domnul, pentru ţară şi neam dacă n-ar fi această neghină! În special noi
românii avem minunate însuşiri sufleteşti, sîntem un popor în care creşte grîul credinţei, dar în acest
grîu satana a semănat şi seamănă mereu zavistia, ura de fraţi, împerecherea (contrazicerea).
Între domni ca şi între plugari înfloreşte zavistia, împerecherea (contrazicerea), care nu-s
altceva decît o neghină spurcată a diavolului.
Ah, ce seceriş bogat are diavolul cu neghina lui şi în politică! Politica de partid cu vrajbele ei
nu-i altceva decît neghina ce necurată a diavolului.
Mie mi se umplu ochii de lacrimi cînd mă gîndesc că inima celor mai mulţi oameni este o
grădină pentru neghina diavolului. Pentru grîul Domnului, pentru învăţăturile mîntuirii sufleteşti n-
au nici o atragere, dar neghina diavolului îndată o primesc. O, ce nebunie este a trăi o astfel de
viaţă!
Şi apoi să luăm aminte. Domnul are ajutători la semănatul grîului, dar şi diavolul îşi are
ajutătorii lui. Sînt unele suflete care ard de dorul şi rîvna de a putea vesti Cuvîntul lui Dumnezeu şi
învăţăturile mîntuirii sufleteşti. Sînt însă alţii, mulţi, mulţi, care parcă nimic altceva nu fac decît
poartă într-un sac neghina satanei şi o seamănă printre oameni. Aceştia sînt cei ce poartă din casă în
casă şi de la om la om minciuni, clevetiri, bîrfeli, zavistii şi cu ele coc seceriş bogat pe seama
diavolului. Inima acestor oameni este o grădină în care diavolul cultivă neghină şi pentru alţii.
Dragă cititorule! Inima ta este un ogor pentru grîul Domnului. Fereşte-l de neghina diavolului.
Grîul Domnului nu poate creşte la un loc cu neghina diavolului. Nu poţi sluji la doi domni: şi lui
Dumnezeu şi diavolului. Tu eşti un semănător de grîu sau de neghină, aşa după cum primeşti în
ţarina inimii tale grîul Domnului sau neghina diavolului. Prin pilda vieţii tale, prin vorbele şi faptele
tale - bune sau rele - tu semeni în lume grîu sau neghină.
Iubiţi fraţi ostaşi din Oastea Domnului şi toţi cei cu rîvnă pentru cele sufleteşti, veniţi să ajutăm
lucrul Domnului, semănînd în lume grîul Lui şi învăţături Lui. Lumea e plină de neghina lui satana
şi de cei ce ajută sămînţa lui ce necurată. Să ieşim şi noi în lume cu grîul Domnului, cu sămînţa cea
roditoare de viaţă veşnică.

Rugăciune
 Isuse, cerescule Semănător! Am fost şi eu odată un ogor copleşit şi biruit de neghina satanei.
Ah, în ce stare grozavă eram! Grîul Tău nu prindea în inima mea. Îmi era silă şi greaţă de orice
învăţături sufleteşti. Ajunsesem o grădină a diavolului plină cu neghina lui. Ajunsesem şi eu un
semănător de neghină. Semănam în lume neghina diavolului: clevetiri, bîrfeli, minciuni, etc.
Preabunule Doamne! Tu m-ai scăpat din starea aceasta nenorocită. Ai curăţit ogorul inimii mele
arzîndu-l cu focul Duhului Sfînt şi udîndu-l cu Scump Sîngele Tău. Dar ajută-mă Doamne şi mă
apără şi mai departe în contra vrăjmaşului semănător de neghină. Apără-mă cu puterea Ta contra
acestui semănător mişel.
Duhule Sfinte! Arde cu focul Tău cel sfînt toate încolţirile neghinei din inima mea. Duhule
Sfinte, întreabă-mă neîncetat de este inima mea un ogor pentru grîul Domnului sau pentru neghina
diavolului... De sînt un semănător de grîu sau un semănător de neghină.

Du-te şi seamănă scai...

O femeie a venit la mine să se spovedească. A început îndată:

- N-am omorît părinte, n-am aprins, n-am furat, ci iac-aşa, vorbe de astea, clevetiri şi minciuni
am mai purtat printre oameni...
- Pentru clevetiri îţi dau un canon mic. Du-te acasă, ia spicul de la doi scaieţi ce s-au copt şi
împrăştie sămînţa lor în grădină. Vino apoi la mine peste zece zile.
După zece zile:
- Ai semănat sămînţa de scai?
- Da.
- Apoi du-te acum şi o strînge.
- Asta nu se poate părinte! Sămînţa s-a împrăştiat şi de atunci a prins şi rădăcină.
- Apoi vezi, dragă suflete, aşa sînt şi clevetirile şi minciunile tale. Sînt sămînţa cea rea ce zboară
ca vîntul şi prinde rădăcină. Odată ce le-ai slobozit în lume, nu le mai poţi strînge. Ele fac roadă şi
seceriş pentru diavolul. Clevetirile tale sînt neghină din hambarul diavolului. Din ele răsar zavistii,
mînii, certuri... Ele sînt un păcat tot atît de mare ca şi este ai aprinde casa vecinului tău.

Pilda cu aluatul

El a zis iarăşi: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-a
luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, pînă s-a dospit toată
(Luca 13, 20-21).

Ce mare putere are aluatul! O bucată de aluat dospeşte saci întregi de făină. De unde vine
puterea acestui aluat? Se ştie numai atît că plămădeala aluatului trece mai întîi printr-o stare de
putrezire, de stricare şi tocmai starea aceasta îi dă puterea de a dospi.
Puterea aluatului închipuie puterea ce o are Împărăţia lui Dumnezeu, puterea ce o are credinţa şi
Evanghelia în lucrarea mîntuirii noastre sufleteşti. Iar aluatul însuşi închipuie Jertfa Crucii
Mîntuitorului. Prin moartea Sa, Domnul S-a făcut stricăciune pentru noi, ca să ne învie şi pe noi la o
viaţă nouă. Aluatul din lumea noastră cea sufletească este plămădit cu Sîngele Domnului, care ne
curăţă de orice păcat (1 Ioan 1, 7).
O, ce lucruri minunate face şi dospeşte acest aluat în sufletul nostru! Precum aluatul dospeşte
toată făina în care s-a pus, întocmai aşa şi acest aluat dospeşte toată fiinţa celui care-l pune în făina
vieţii sale.
Cînd în făina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, aluatul credinţei în Dumnezeu şi în Jertfa
Mîntuitorului, atunci acest aluat deodată, ca prin minune, începe să-ţi dospească toată fiinţa ta, toate
simţurile tale, toate gîndurile tale, toată judecata, toată vederea, toate umblările, toate lucrările tale.
Cînd a intrat acest aluat în făina vieţii tale, atunci începi altcum să simţi, altcum să vezi, altcum să
vorbeşti şi altcum să trăieşti. Cînd a intrat acest aluat în făina vieţii tale, atunci el lucrează cu putere
şi îţi dă şi ţie putere să fii şi să te faci frămîntătură nouă (1 Cor. 5, 7), făptură nouă (2 Cor.
5, 17). Fără acest aluat şi fără această dospire, nu este şi nu poate fi mîntuire sufletească. Taina
mîntuirii sufleteşti începe începe în clipa cînd în făina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, ai pus
un aluat nou ca să dospească o viaţă nouă cu Domnul. Orice hotărîre contra păcatelor fără acest
aluat şi fără această dospire, n-ajunge nimic. Sînt destui care Îl predică foarte frumos pe Hristos, dar
nu trăiesc o viaţă cu Hristos, pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei. Sînt destui care
cunosc din scoarţă în scoarţă toate pravilele şi păcatele arătate în ele, dar nu trăiesc o viaţă cu
Domnul, pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei. Ştiu bine că şi în Oastea Domnului
este destul aluat nedospit. Toţi cei care dezertează dintre noi şi se întorc iarăşi în mocirla păcatelor
din care a ieşit sînt un astfel de aluat nedospit. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sînt un aluat
nedospit pentru Evanghelie, de aceea sînt atîtea răutăţi în lume. Taina mîntuirii nu stă în aceea să nu
faci cutare şi cutare şi să faci cutare şi cutare, ci stă în întrebarea: ai pus tu aluat nou în făina vieţii
tale? Eşti tu un creştin dospit de Evanghelia Mîntuitorului?
Aluatul Evangheliei trebuie să dospească toată făina vieţii noastre, trebuie să-l lăsăm să
dospească toată fiinţa noastră. Mulţi însă dintre creştinii de azi nu se îndură să pună aluat nou în
făina vieţii lor. O parte din făină o lasă pentru aluatul răutăţilor şi păcatelor.
Numai aşa se poate explica viaţa celor care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.
Din gura lor iese şi rugăciune, şi blestem. Duminica merg şi la biserică, şi la crîşmă.
O, ce minunată viaţă trăieşte un creştin dospit de aluatul Evangheliei Mîntuitorului! Un astfel
de creştin poartă în el Împărăţia lui Dumnezeu, căci aşa a zis odată Isus: Iată, Împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21), dar această împărăţie o poate avea în el numai
cel ce are toată viaţa lui şi toată inima lui dospită de aluatul Evangheliei. Un astfel de creştin se face
apoi el însuşi un aluat bun care îi dospeşte pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un astfel de
suflet e copleşit şi biruit de Evanghelie şi oriunde ajunge, începe să-i dospească şi pe alţii.
Dar să luăm aminte. Mai este încă un fel de aluat. Feriţi-vă de aluatul fariseilor, - zicea
Mîntuitorul către apostoli (Luca 12, 1). Este în această lume şi destul aluat de răutate şi de
vicleşug (1 Cor. 5, 8). Să ferim făina vieţii noastre de acest aluat care dospeşte pieire
sufletească (şi, o, ce bine şi ce repede dospeşte acest aluat!). Sînt destui oameni dospiţi de acest
aluat rău şi aceşti oameni caută neîncetat să-i dospească şi pe alţii cu răutăţile lor. Adică vedeţi,
aluatul vieţii e de două feluri: unul e cel bun, al Domnului - şi cei dospiţi de el lucrează pentru
Domnul. Celălalt e cel rău, al diavolului - şi cei dospiţi de el lucrează cu el pentru diavolul. Tu,
cititorule, pe care aluat îl ai în făina vieţii tale?
Fiecare dintre voi, iubiţi cititori, să fi un aluat dospit, ca să putem împiedica cumplita
stricăciune din această lume şi să-i dospim şi pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Rugăciune

Isuse, BUnule Doamne! Multă vreme a fost şi viaţa mea o făină rea în care nu intrase încă
aluatul Evangheliei Tale. O ferisem de acest aluat. Eram dospit cu totul de aluatul cel rău al
patimilor şi păcatelor. Mult ai umblat Tu Isuse, Scumpul meu Mîntuitor, pînă ce ai pus aluatul
Evangheliei în făina vieţii mele. Abia atunci am băgat de seamă cît de dulce şi scumpă este o viaţă
dospită de aluatul Tău! Abia atunci am băgat de seamă ce teribilă otravă era pentru sufletul meu
aluatul patimilor rele!
Isuse, Bunule Doamne! Viaţa mea încă nu este dospită cu totul de aluatul Evangheliei Tale. Mai
este destulă făină care n-a apucat încă a se dospi. O, nebunul de mine! Într-un timp credeam că pot
împărţi în două făina vieţii mele, pentru ca o parte să o ţin pentru aluatul răutăţilor şi plăcerilor
lumeşti. Dar o astfel de împărţeală este o nebunie şi pierzare de suflet. Încap şi aici cuvintele Tale:
Nu puteţi sluji la doi domni... Aluatul Evangheliei trebuie să dospească toată viaţa mea şi toată
fiinţa mea.
Isuse Bunule Doamne! Întăreşte-mă şi mă ajută să pot dobîndi şi trăi o viaţă dospită cu totul de
aluatul Evangheliei Tale.
 Pilda cu comoara cea ascunsă

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte,
o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia
cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, cînd găseşte un
mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără
(Matei 13, 44-46).

Plină de un adînc înţeles este şi această pildă. În ea se află taina şi înţelesul unei vieţi de creştin
adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă cu putere creştinească nu înseamnă a nu face
aia şi aia, de frica focului din iad, sau a face aia şi aia pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci
înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ştii tu ce înseamnă să afli această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu care te-a iubit şi te
iubeşte Dumnezeu, că pe Însuşi Fiul Său L-a dat Jertfă pentru tine, pentru iubirea ta şi pentru
iertarea ta.
Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli cît de mult te-a iubit Isus Mîntuitorul, că a murit
pentru tine, pentru păcatele tale şi pentru mîntuirea ta... Să afli cît de mult te iubeşte Mîntuitorul şi
cum face totul să te atragă la El.
Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli puterea, să afli bucuria, să afli mîngîierea, să afli
lumina şi viaţa ce o capeţi cînd L-ai aflat pe Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă şi trăieşti o viaţă cu
El. Numai cînd ai aflat această comoară faci totul ca să o poţi dobîndi şi să poţi dobîndi şi viaţa cea
de veci.
O astfel de comoară aflase ap. Pavel cînd scria filipenilor: Ba încă, şi acum privesc toate aceste
lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.
Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să cîştig pe Hristos,
şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă
prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi
puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung
cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi
(Filip. 3, 8-11). Apostolul Pavel Îl aflase pe Mîntuitorul - Comoara cea mai scumpă pe care
o poate afla un om aici pe pămînt - şi prin dobîndirea acestei comori, nădăjduia şi învierea din morţi
şi viaţa veşnică. Într-adevăr, cine Îl află pe Domnul, află viaţa.
Puţini sînt însă azi cei ce află această comoară. Împărăţia lui Dumnezeu este şi azi o comoară
ascunsă pentru cei mai mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilor de azi e plină de fărădelegi, de idoli
şi de păcate, tocmai pentru că oamenii n-au aflat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.
Omul din pilda Evangheliei a aflat comoara arînd. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui
Dumnezeu: arînd în ogorul cel sufletesc, arînd şi lucrînd în ţarina inimii tale, în ţarina învăţăturilor
mîntuirii sufleteşti. Cum vrei să afli comoara Împărăţiei lui Dumnezeu dacă tu nu sapi după ea, dacă
tu veşnic nu lucrezi în ogorul cel sufletesc? Taina plugăriei e să ari mai adînc. O comoară de roadă
bogată află plugarul cînd ară adînc. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu: arînd mai
adînc, lucrînd şi pătrunzînd mai adînc în taina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la suprafaţă şi de
aceea nu aflăm comoara cea ascunsă.
Şi apoi, ce ne spune mai departe asemănarea Mîntuitorului? O mare schimbare s-a făcut în viaţa
omului care aflase comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cuprinsă şi pătrunsă acum de un singur
gînd şi o singură grijă: să-şi poată cumpăra ţarina cea cu comoara. Întorcîndu-se acasă, va fi început
repede a vinde ce avea, să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi vecinii lui se vor fi mirat de
schimbarea omului (aşa cum se miră şi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mîntuirii
sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba: Auzit-aţi măi, ce a păţit omul acela şi acela, cică vrea
să-şi vîndă tot ce are şi să-şi cumpere un dărab de loc slab şi nelucrat... Vai de el săracul... Poate a
slăbit de minte... Însă cel ce aflase comoara n-avea grijă de şoaptele oamenilor, căci el ştia că ţarina
lui cea nouă e mai scumpă decît toate averile oamenilor.
Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră cînd am aflat cu adevărat comoara Împărăţiei lui
Dumnezeu. Dar să nu creadă cineva că această schimbare ar sta în aceea că omul trebuie să-şi vîndă
averea şi tot ce are, să poată dobîndi Împărăţia lui Dumnezeu. Această schimbare înseamnă să
înţelegi că nimic din această lume n-are preţ faţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi dobîndirea ei. Cînd
afli această comoară, de dragul ei îţi vinzi nu averea, ci patimile, plăcerile, poftele şi năravurile cele
rele. În faţa acestei comori afli că n-are nici un preţ lumea cu toate comorile şi plăcerile ei. Ceea ce
ţi se părea mai dulce, afli că e mai amar.
Cînd ai aflat această comoară, atunci pui în slujba Domnului toate puterile, toată averea ta
sufletească şi lumească, pentru a o putea cumpăra. Ca lui Zacheu ţi se deschide atunci punga pentru
lucrul Domnului, pentru ajutorarea săracilor şi pentru lipsurile sufletului tău. Cînd ai aflat această
comoară, atunci nu mai eşti tu sluga şi robul banilor şi averilor tale, ci ele sînt slugile tale şi fac ce
porunceşti tu.
Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la nedreptăţi, la strîngeri de bani şi averi
(zgîrcenia), tocmai fiindcă n-au aflat comoara cea ascunsă.
Isus a zis odată că, unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră
(Luca 12, 34). Comoara oamenilor de azi sînt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şi de aceea şi
inima lor e acolo.
Eu te întreb iubite cititorule, ai aflat comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat tu
ce comoară este o viaţă trăită cu Domnul, ai aflat tu cu adevărat pe Mîntuitorul şi prin El viaţa cea
de veci? Dacă n-ai aflat-o, eu te întreb: ce faci ca să o poţi afla şi cumpăra?

Pilda cu bogatul cel nebun

Şi le-a spus pilda aceasta: Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gîndea în sine, şi zicea:
Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strîng rodurile. Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi
strica grînarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strînge toate rodurile şi toate bunătăţile mele;
şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă,
bea şi veseleşte-te! Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi
sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi? Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori
pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu (Luca 12, 16-21).

Minunată pildă! Parcă nici o tîlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E
plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din
Evanghelie.
Să cercetăm puţin această pildă.
Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strîngere averii l-a pierdut pe bogatul din
Evanghelie. Averea şi strîngerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a
dat lui Adam în Grădina Edenului: În sudoarea feţei tale îţi vei cîştiga pîinea şi cele de lipsă traiului.
Păcatul se iveşte însă atunci cînd averea se face scopul vieţii noastre; cînd trăim numai să strîngem
averi. Noi nu trăim ca să strîngem averi trecătoare. Viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale -
zicea Isus (Luca 12, 15). Averea e numai un scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel
trecător.
Scopul vieţii noastre este să ne îmbogăţim în Dumnezeu şi să dobîndim mîntuirea sufletului.
Trăind în lume, trebuie să ne îngrijim şi de ale traiului, dar adevărata noastră grijă, care să se ridice
peste toate celelalte, trebuie să fie mîntuirea sufletului, grija de cele sufleteşti. O cumpănă dreaptă şi
înţeleaptă trebuie să fie între grijile cele sufleteşti şi cele trecătoare.
O înţelegere dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între cele două surori din viaţa noastră: între
Marta, cu grijile vieţii trecătoare, şi Maria, cu grijile vieţii celei veşnice. Cumpăna celor sufleteşti
trebuie să tragă totdeauna şi să ne atragă spre grija de suflet. Marta trebuie să asculte totdeauna de
Maria. Aici era greşeala şi nebunia bogatului din Evanghelie. Cumpăna vieţii lui era răsturnată cu
totul. El trăia numai pentru avere. Scopul vieţii lui era... lărgirea hambarelor şi... bea, mănîncă şi te
veseleşte. Totul pentru cele trecătoare, nimic pentru suflet. Totul pentru lume, nimic pentru cer.
Dacă nu băgăm de seamă, averea şi grijile cele trecătoare se pot face o mare primejdie pentru
sufletul nostru. Lăcomia averilor înăbuşă grija de cele sufleteşti... îi face pe oameni zgîrciţi... îi face
să-şi uite şi de moarte.
Cu averile şi bunurile cele trecătoare, diavolul trezeşte în om ispita lăcomiei. Lăcomia averilor
înăbuşă grija de suflet... strică gustul de cele sufleteşti. Omul cuprins de lăcomia celor trecătoare n-
are nici o plăcere şi nici o înţelegere pentru cele sufleteşti. Să nu-i vorbeşti de Isus Hristos şi de
mîntuirea sufletului; să-i vorbeşti numai de gunoi, de vite, de cîştiguri şi de alte lucruri lumeşti.
Lăcomia de averi îi face pe alţii zgîrciţi, de le pare rău şi de pîinea ce o mănîncă. Pentru aceştia
averea e un idol. Sînt atîţia fără copii, cu o avere din care ar putea trăi şi o sută de ani, dar lăcomia
nu-i lasă să scape la cele sufleteşti. Ei strîng avere de dragul averii... dr dragul unui idol de suflet
pierzător.
Ţin să amintesc aici că şi cei săraci pot cădea în ispitele acestea. Şi cel sărac poate face un idol
din puţinul ce-l are şi se poate îneca în lăcomia celor trecătoare.
În lumina vieţii sufleteşti averea noastră nu valorează nimic; nu valorează nimic nici chiar toate
averile din lume, pentru că un suflet e mai scump decît toate bogăţiile lumii.
Bogatul din Evanghelie îşi strînsese o avere mare şi acum era frămîntat de gîndul că n-avea
hambare destule. Din prisosul averii, el şi-ar fi putut face un ajutor de mîntuire sufletească. În jurul
lui erau o grămadă de hambare goale: casa orfanilor, a văduvelor, a săracilor şi a lipsiţilor. Dar în
loc de acest lucru bun, el face planuri cum să-şi cheltuiască prisosul averii în chefuri şi desfătări
lumeşti. Sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu (Psalm 41, 2), după mîntuire, însă el îl
îmbia cu... mîncare şi băutură. Ah, ce nebunie! E aceasta o nebunie de care-i plină şi lumea de azi.
Pilda aceasta este parcă Evanghelia vremurilor de azi, pentru că şi azi cei mai mulţi oameni îşi
îmbie sufletul cu... chefuri, cu mîncări şi băuturi. Bea, mănîncă şi te veseleşte, aceste vorbe parcă
sînt crezul şi credeul oamenilor de azi. Lumea aleargă după cîştiguri şi averi, pentru ca pe urmă să
le poată cheltui în desfătări şi plăceri lumeşti. Parola vremurilor noastre este: cît mai multe averi şi
cîştiguri, pentru ca să ne putem face cît mai multe plăceri şi desfătări lumeşti.
Bogatul din Evanghelie este în special chipul şi tipul îmbogăţiţilor din afaceri şi din politică, al
căror dumnezeu este pîntecele şi poftele.
Bogatul din pilda Evangheliei a murit înainte de a-şi vedea împlinit planul cu... bea, mănîncă şi
te veseleşte. Într-o noapte, moartea l-a trecut pe neaşteptate în iad. Din toate averile şi planurile lui
n-a putut duce cu sine decît patru scînduri şi hainele de pe el. Pilda lui şi moartea lui sînt puse în
faţa noastră ca o strigare. Ea strigă tuturor: Grijiţi, că scopul vieţii voastre nu este averile şi
plăcerile. Îmbogăţiţi-vă în Dumnezeu, căci nu ştiţi ziua şi ceasul cînd moartea va curma zilele
voastre!
Mai anul trecut am citit în gazete o interesantă întîmplare din Italia. Într-un sat din Sicilia trăia
un om după chipul bogatului din Evanghelie. Cineva s-a apucat noaptea şi a lipit pe toţi pereţii
caselor sale table de hîrtie pe care era tipărită această Evanghelie. Treaba asta l-a pus pe gînduri pe
cel bogat. La un an, casa lui şi viaţa lui erau schimbate cu totul. Într-o casă schimbată, locuia un
Zacheu mîntuit.
Pilda bogatului din Evanghelie ar trebui lipită pe toate casele şi averile noastre, să ne aducă
aminte neîncetat că scopul vieţii noastre nu este numai strîngerea de averi trecătoare, ci mai ales
îmbogăţirea în Dumnezeu.
Dragă cititorule! Că strîngi avere să poţi trăi şi să o poţi lăsa copiilor tăi, bine faci. Eşti chiar
dator să faci aşa. Dar pentru sufletul tău nu înseamnă nimic că vei muri în casă nouă sau veche, cu
moşie ma mica său mai mare. Pentru sufletul tău are însemnătate numai întrebarea: ce avere
sufletească vei avea în clipele morţii... cu ce te-ai îmbogăţit în Dumnezeu, cu ce avere şi cu cîtă
avere sufletească vei trece în cealaltă lume?
Ah, ce nebunie văd eu în lume! E plină lumea de oameni ce aleargă, strîng, zidesc, îşi lărgesc
moşiile şi hambarele, dar, vai, n-au nici o avere sufletească. Sînt săraci de orice avere sufletească şi
poate că moartea îi pîndeşte. Toată truda lor şi toată viaţa lor curg spre cele trecătoare şi poate că în
noaptea asta sau în următoarea, moartea îi va chema în cealaltă lume. Alţii fac şi mai rău: îşi
cheltuiesc vremea în chefuri, beţii şi desfătări. Se îmbogăţesc în averea diavolului şi moartea stă
gata să-i mute în iad. Ah, ce nebunie este a trăi o astfel de viaţă, pierdută pentru Împărăţia lui
Dumnezeu!

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Şi eu eram pe calea nebunului din Evanghelie. Ispita lăcomiei de a
strînge averi mă prinsese în ghearele ei. Toată truda mea şi toată viaţa mea curgea spre ispita
aceasta. Ca să mă scapi de ea, Tu Doamne cuibul casei mele l-ai spart şi m-ai trimis prin lume sărac
şi pribeag. M-ai făcut sărac, ca să mă pot îmbogăţi în Tine şi să pot îmbogăţi şi pe alţii. Lasă-mă
Doamne în starea aceasta... lasă-mă mai bine lipsit şi necăjit, decît să mă prindă iarăşi ispita
îmbogăţirii în ghearele ei. Pentru sufletul meu nu înseamnă nimic că voi muri cu casă sau fără casă,
cu moşie ori fără moşie. Pentru sufletul meu are însemnătate numai întrebarea: ce avere sufletească
voi avea în clipa cînd voi pleca în cealaltă lume? Întăreşte-mă Doamne şi mă ajută să mă pot
îmbogăţi în Tine!

Pilda cu cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă

Isus a luat cuvîntul, şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu
un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar
ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi, şi le-a zis: Spuneţi celor poftiţi: Iată că am gătit
ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă. Dar
ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au
pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat, a trimis
oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: Nunta este gata,
dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspîntiile drumurilor, şi chemaţi la nuntă
pe toţi aceia pe care-i veţi găsi. Robii au ieşit la răspîntii, au strîns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni
şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Şi a zărit acolo pe un om, care nu era
îmbrăcat în haina de nuntă. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; Prietene, i-a zis el, cum ai intrat
aici fără să ai haina de nuntă? Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: Legaţi-i
mîinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plînsul şi scrîşnirea
dinţilor. Căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi (Matei 22, 1-14).

Plină de învăţătura mîntuirii este această pildă. Împăratul din pildă este Dumnezeu, iar nunta
este Împărăţia lui Dumnezeu, la care sînt chemaţi toţi oamenii. Dar pentru a intra în Împărăţia lui
Dumnezeu, se cere pregătire sufletească. Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată pregătire
sufletească pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Omul din pilda Evangheliei intrase la nuntă fără nici o pregătire. În mijlocul care veniseră
îmbrăcaţi de sărbătoare, el s-a trezit că n-avea haină de nuntă. Intrase în haine murdare şi rupte. În
faţa mustrării împăratului, l-a cuprins ruşinea şi tăcerea... A fost amarnic mustrat şi pedepsit.
Acest om nesocotit îi închipuie pe cei care îşi trăiesc viaţa în nepăsare de cele sufleteşti... Îi
închipuie pe cei care nu au nici o grijă de sufletul lor. Pilda lui este pusă în faţa noastră ca un strigăt
de întrebare: Cum staţi cu viaţa voastră cea sufletească, cum staţi ci haina sufletului vostru?
Prin taina botezului ni s-a dat o haină sufletească nouă şi curată. Dar această haină n-a rămas şi
nu rămîne tot curată. Păcatul murdăreşte, păcatul rupe şi zdrenţuieşte haina sufletului nostru. Ea
trebuie îngrijită mereu, spălată şi înnoită. Ştii tu cititorule cu ce se spală şi se înnoieşte haina
sufletului tău? Se spală cu lacrimile cele calde de căinţă pentru păcate şi mai ales se spală cu
Sîngele Mîntuitorul, cu Jertfa cea sfîntă a Crucii de pe Golgota. Sîngele Lui... ne curăţeşte de orice
păcat (1 Ioan 1, 7). Evanghelistul Ioan spune că i-a văzut în vedeniile sale pe cei drepţi şi
credincioşi în Ziua Judecăţii în haine albe şi pe un înger care i-a arătat, zicînd: Aceştia sînt cei ce şi-
au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sîngele Mielului, adică în Jertfa lui Isus (Apoc. 7,
13). Ţi-ai spălat şi tu cititorule, haina sufletului tău în Jertfa cea sfîntă a Crucii de pe Golgota?
Eu te întreb iubite cititorule, cum este îmbrăcat sufletul tău? Eu te întreb cu ap. Pavel: În Ziua
cea mare a Judecăţii, oare vei fi aflat îmbrăcat, sau gol? (2 Cor. 5, 3). Eşti tu gata de nuntă?
Adică ai haine sufleteşti pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Ia seama că vine moartea şi atunci nu te
mai poţi îmbrăca. Ia seama omule, că sluga împăratului, care cheamă la nuntă, umblă printre noi (e
moartea) şi... ce ştii? Trimisul împăratului poate să te cheme la noapte sau mîine noapte, în
săptămîna aceasta sau în cealaltă, anul acesta sau celălalt. Ai tu hainele gata de nuntă? Dezbracă-te
omule, dezbracă-te repede de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi te îmbracă în omul cel
nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul lui Dumnezeu (Col. 3, 9-12).
O, ce mare dar este să fii totdeauna gata de nuntă, adică să-ţi ai curată şi curăţită de păcate
haina sufletului tău! Sînt însă atît de puţini - mai ales azi - acei care se îngrijesc de haina sufletului
lor. În zilele noastre este la modă fala de haine lumeşti. Mătăsurile acopăr zdrenţele sufleteşti.
Suflete bolnave, urîte, schilodite şi schilave umblă căptuşite în mătăsuri şi haine făloase. O, dacă
sufletele oamenilor ar putea lua înfăţişare văzută, ar fi plină lumea de pocituri îmbrăcate în zdrenţe
murdare.
De cînd eram preot la ţară, mi-aduc aminte de unul care toată viaţa lui şi-a murdărit şi sfîrtecat
mereu haina sufletului cu fel de fel de păcate. Pe patul morţii îmi apucase patrafirul cu atîta putere,
încît abia l-am putut smulge din mîinile lui. Sărmanul, ce om! Se simţea gol şi zdrenţos de haine
sufleteşti şi în clipa din urmă, căuta în grabă ceva acoperămînt sufletesc, dar era prea tîrziu. Ferice
de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate! (Apoc.
22, 14).
Uită-te bine cititorule, la imaginea acestei pilde. Aşa vor sta păcătoşii în Ziua Judecăţii, cum stă
omul din imagine. Omule, unde ţi-s hainele cele sufleteşti? - va întreba Dumnezeu. Eu am trimis pe
Fiul Meu să te îmbrace în haină nouă... tu n-ai cunoscut pe Fiul Meu? Atunci Isus va zice: Tată şi
Doamne, de atîtea ori am voit să-l îmbrac pe omul acesta, şi el n-a primit haină nouă... De atîtea ori
l-am îmbiat cu haină nouă şi el n-a voit să primească darul Meu... De atîtea ori Mi-am pus Sîngele
Meu înaintea lui şi i-am zis: Pune-ţi hainele în Sîngele Meu şi mai vîrtos decît zăpada se vor albi,
dar el n-a voit. Inimă nouă şi duh nou am voit să pun în cele dinăuntru ale lui, dar el n-a voit...
vrednic este de judecată şi osîndă...
Primeşte-L dragă cititorule, primeşte-L îndată pe Cel ce poate curăţi haina sufletului tău.
Primeşte-L pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă. Primeşte-L îndată, căci altcum şi tu vei păţi
ca acel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă: în Ziua Judecăţii vei sta mut şi ruşinat în faţa
Împăratului Dumnezeu.

Rugăciune

Preabunule Părinte şi Tată ceresc! O dulce chemare mă cheamă şi pe mine la nunta Fiului Tău...
Mă cheamă să intru şi eu la ospăţul mîntuirii mele sufleteşti. Însă eu, nebunul, nu mă pot dezlipi de
ispitele şi plăcerile acestei lumi păcătoase. Aud chemarea Ta cea dulce, dar ispitele lumii nu mă lasă
să intru. Sufletul meu mă îndeamnă să intru, însă vai, haina mă vădeşte că nu sînt gata de nuntă.
Haina cea mîndră pe care mi-ai dat-o (botezul), am rupt-o, am zdrenţuit-o demult în păcate şi
fărădelegi. Totul am rupt, totul am zdrenţuit. Ca şi fiul cel pierdut din Evanghelie, am ajuns un biet
suflet gol şi zdrenţăros. Păcatul m-a dezbrăcat şi nu m-a lăsat să mă îmbrac.
Într-o vreme trăiam în credinţa că sufletul meu este îmbrăcat în haină gata de nuntă. Îmi
ziceam: N-am omorît pe nimeni, n-am aprins, n-am furat... Însă vai, pe urmă am aflat că toată lauda
mea era o cîrpă murdară înaintea Ta. Voiam şi eu să mă îmbrac cu frunze, ca oarecînd Adam în
Grădina Edenului.
Isuse, Bunule Doamne! Tu Singur mă poţi îmbrăca în haină de nuntă. Tu Singur poţi spăla şi
înnoi haina sufletului meu. Îmbracă-mă cu dragostea Ta şi mă spală cu Scump Sîngele Tău. Cămara
Ta Mîntuitorule, o văd împodobită şi haine nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului
meu...
Duhule Sfinte! Întreabă-mă neîncetat cum stau cu haina sufletului meu. Adu-mi aminte
neîncetat că numai Isus Mîntuitorul mă poate îmbrăca şi poate albi haina sufletului meu. Adu-mi
aminte că Adam a încercat să se îmbrace cu frunze, să nu încerc şi eu a mă îmbrăca cu o credinţă
goală. Duhule Sfinte, ajută-mă cu darul şi harul Tău să mă îmbrac în omul cel nou, în făptura cea
nouă.

Adam a încercat să se îmbrace cu frunze

Despre Adam ne spune Biblia că după ce a păcătuit, a aflat că e gol şi a căutat să se îmbrace cu
frunză de smochin (Genesa 3, 7). Dar cu această îmbrăcăminte n-a cutezat să dea faţă cu
Dumnezeu. Se simţea tot gol. Dumnezeu i-a făcut haină de piele
(Genesa 3, 21).
Şi noi încercăm adeseori să ne îmbrăcăm sufleteşte cu frunze, încercînd să ne scăpăm de grija şi
mîntuirea sufletului cu fel de fel de nimicuri. Dar această îmbrăcăminte n-ajunge nimic. Numai
Domnul ne poate îmbrăca, iar îmbrăcămintea cea adevărată este cea care iese din Jertfa cea mare a
Mîntuitorului, aşa cum haina de piele iese din jertfirea unei vieţuitoare.

Pilda cu cei chemaţi la cină

Şi Isus i-a răspuns: Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe
robul său să spună celor poftiţi: Veniţi, căci iată că toate sînt gata. Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi,
au început să se dezvinovăţească. Cel dintîi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l
văd, rogu-te să mă ierţi. Un altul a zis: Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc:
iartă-mă, te rog. Un altul a zis: Tocmai acum m-am însurat, şi de aceea nu pot veni. Cînd s-a întors
robul, a spus stăpînului său aceste lucruri. Atunci stăpînul casei s-a mîniat, şi a zis robului său: Du-
te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi. La urmă,
robul a zis: Stăpîne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc. Şi stăpînul a zis robului: Ieşi la
drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun
că nici unul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea. (Luca 14, 16-24).

Cina din pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu; este mîntuirea noastră cea sufletească
prin Jertfa cea mare şi sfîntă a Fiului Său. Cei chemaţi la această cină au fost în primul rînd evreii.
Pentru ei pregătise Dumnezeu acest ospăţ al mîntuirii. Dar ei au refuzat chemarea Domnului;
Evanghelia mîntuirii a trecut asupra neamurilor, asupra popoarelor păgîne.
Dar afară de acest înţeles, pilda cu cei chemaţi mai are şi un alt înţeles, care ne priveşte pe noi,
pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Pilda cu cei chemaţi este o invitaţie ce ne cheamă şi pe noi la
cina cea mare. Domnul ne cheamă la cina mîntuirii sufleteşti. Domnul ne cheamă cu o invitaţie
scrisă: cu Evanghelia, cu Cuvintele Lui ce ni le-a lăsat scrise în Noul Testament, în Sfînta Scriptură.
Nimeni nu va putea spune că n-a fost invitat şi că n-a ştiut de această invitaţie.
Domnul ne cheamă la cina mîntuirii sufleteşti, dar la chemările Domnului oamenii de azi
răspuns tot aşa ca şi chemaţii din pilda Evangheliei. Mulţimea cea mare a creştinilor n-ascultă
chemarea Domnului; n-a oamenii vreme pentru cele sufleteşti. Sînt cuprinşi de vîrtejul averilor,
afacerilor, păcatelor şi ispitelor. Pilda Evangheliei îi împarte în trei clase pe cei care au refuzat
invitaţia la cină.
În prima clasă a fost cel care trebuia să-şi vadă ţarina. În clasa asta sînt şi azi cei cuprinşi şi
înecaţi de grijile avuţiilor. Averea şi strîngerea acesteia nu este în sine un păcat. Este chiar o datorie
pentru fiecare tată de familie. Dar devine un păcat averea cînd facem din ea un idol, singurul pentru
care trăim şi muncim. Lăcomia averilor strică gustul de cele sufleteşti... Ne fură toată vremea, toate
gîndurile şi toate preocupările noastre. Lăcomia aceasta îi face pe unii oameni zgîrciţi. Sînt atîţia
oameni care au avere cît să poată trăi şi o sută de ani, dar lăcomia nu le dă răgaz să scape la cele
sufleteşti. Strîng avere de dragul averii, de dragul unui idol de suflet pierzător. Însemn aici că şi
puţinul celui sărac poate fi un astfel de idol.
În clasa a doua a fost cel care se scuza că şi-a cumpărat perechi de boi şi merge să-i încerce.
Asta-i clasă afacerilor şi a negustorilor. Asta-i clasa vremurilor şi a oamenilor de azi. Nici
negustoria nu-i un păcat. Este şi ea o ocupaţie ce începe la un loc cu mîntuirea sufletului. Numai că
- dacă nu băgăm de seamă - această ocupaţie se poate face o mare, o foarte mare ispită pentru suflet.
Afacerile şi negustoriile îl atrag pe om - dacă nu bagă de seamă - într-un vîrtej din care nu mai poate
scăpa la cele sufleteşti. Aţi văzut pe oamenii de afaceri cît sînt de cufundaţi în afacerile lor. Toată
vremea şi toată viaţa lor curg în partea aceasta. Pentru cele sufleteşti n-au răgaz nici măcar un
minut. Am scris la foaie despre un negustor ce ne-a ameninţat că ne pîrăşte pentru că trimisesem din
greşeală o Biblie rambursată cu 120 de lei. Ne scria că l-am conturbat în negustoria lui cu... Biblia,
cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Ah, ce ispită grea sînt afacerile şi negustoriile pentru mîntuirea
sufletului!
Al treilea invitat din Evanghelie spunea că s-a însurat şi nu poate veni. Asta închipuie grijile
familiale care şi ele copleşesc uneori grija de suflet. Mulţi îşi închipuie că greutăţile şi datoriile
familiale sînt o piedică pentru cele sufleteşti. Greşită părere. Un tată şi o mamă pot sluji Domnului
mai mult decît alţii, aducînd la Domnul şi pe copiii lor, pe slujitorii lor şi priveghind să fie căsuţa
lor totdeauna plină de rugăciune şi purtări curate.
Însuratul din pilda Evangheliei închipuie şi desfătările, poftele cele lumeşti care sînt şi ele o
mare - o foarte mare piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cine a apucat cu poftele şi
dezmierdările cele lumeşti asurzeşte cu totul pentru chemările Domnului. Nu mai are nici un auz şi
nici o plăcere pentru chemările mîntuirii sufleteşti.
Acestea sînt cele trei clase de invitaţi pe care-i mustră pilda Evangheliei. Îi mustră nu pentru că
îşi aveau averile şi afacerile lor, ci pentru că afacerile lor erau mai de preţ decît chemarea la cina
Domnului.
Să luăm aminte! Evanghelia nu ne mustră pentru că ne-am avea boii, averile şi afacerile
noastre, ci ne mustră pentru că grija de suflet stă în urma tuturor afacerilor şi alergărilor noastre. În
mijlocul vieţii noastre trebuie să stea cina Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu, grija mîntuirii
sufleteşti. Grija de suflet trebuie să dospească şi să copleşească toate frămîntările şi alergările
noastre. Însă viaţa oamenilor de azi e dospită cu totul de cele lumeşti. Ah, ce nebunie este a trăi o
astfel de viaţă! Cei mai mulţi oameni trăiesc în această nebunie pentru că n-au gustat din cina
Domnului, n-au aflat cît de dulce şi liniştită este o viaţă trăită cu Domnul.
Veniţi, că iată toate sînt gata... aşa chema sluga Domnului din Evanghelie.
O, ce înţeles adînc este în aceste vorbe! Aşa ne cheamă şi pe noi Domnul. Veniţi, că toate sînt
gata - ne zice şi nouă Tatăl ceresc - totul am făcut pentru viaţa şi mîntuirea voastră... Veniţi, că e
gata Jertfa Fiului Meu... Veniţi, că v-am iertat prin Jertfa Fiului Meu... Veniţi, că totul e gata - ne
zice şi Isus Mîntuitorul. Veniţi, că iată am suit Golgota. Veniţi, că iată cuiele au trecut prin mîinile şi
picioarele Mele... Veniţi că suliţa a străpuns coasta Mea... Totul e gata, toate am suferit pentru voi şi
pentru mîntuirea voastră... Veniţi să luaţi în dar viaţă şi mîntuire...
În clipele cînd Şi-a dat Duhul pe Crucea Golgotei, Mîntuitorul a strigat cu glas înalt: S-a sfîrşit!
Prin acest cuvînt Mîntuitorul spunea că Şi-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Cuvîntul s-a
sfîrşit a fost strigă de biruinţă. Mîntuitorul biruise toate ispitele şi durerile. Diavolul era biruit. Jertfa
era gata.
Dar vai, acest strigă pentru mulţi va fi un strigă de pieire în Ziua Judecăţii. O, Scumpul meu
Mîntuitor, Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mîntuirii. Cina Ta este gata... Masa e întinsă... Toate uşile sînt
deschise... Din toate părţile se aude chemarea: Veniţi, că iată toate sînt gata... Însă vai, cei mai mulţi
nu vor să intre şi să guste din cina mîntuirii.
Veniţi, că iată toate sînt gata! Auzi tu dragă cititorule, şi asculţi tu această chemare dulce de
mîntuire? Grăbeşte dragă frate, grăbeşte să intri la cina mîntuirii. La masa marelui ospăţ mai este un
loc şi pentru tine. Uşa e încă deschisă. Intră şi tu dragă suflete! Intră numaidecît, intră azi, căci
mîine poate fi prea tîrziu. Se va închide uşa şi tu vei rămîne afară în pieire veşnică.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată ceresc, şi eu sînt între cei chemaţi la cina cea mare. Cuvîntul şi
darul Tău mă cheamă mereu şi pe mine la cina mîntuirii mele sufleteşti, iar eu sînt între cei
nesocotiţi, care refuză chemarea Ta. Aud chemarea, dar lumea cu ispitele ei nu mă lasă să o ascult.
 Mai zilele trecute, o societate mi-a trimis invitaţie în scris să merg la petrecerea ei. Şi m-am dus
îndată. Mă simţeam mîndru că m-a chemat.
Cu o invitaţie în scris - în Sfînta Scriptură - mă inviţi şi Tu, Preabunule Doamne, la cina marelui
ospăţ. Dar pe aceasta nu o ascult. Ah, ce nebunie mare este acest lucru!
Duhule Sfinte, luminează-mă şi mă întăreşte cu darul Tău, să ies din nebunia aceasta de suflet
pierzătoare. Duhule Sfinte, ajută-mă să ascult chemarea Tatălui ceresc... Ajută-mă să intru la cina
marelui ospăţ... Ajută-mă să intru chiar azi, căci mîine se va închide uşa şi atunci va fi prea tîrziu...
Voi rămîne afară, în pierzare veşnică.

Pilda cu cele zece fecioare

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit
în întîmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, cînd şi-
au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu
ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a
auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întîmpinare! Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-
au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci
ni se sting candelele. Cele înţelepte le-au răspuns: Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici
vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vînd untdelemn şi cumpăraţi-vă. Pe cînd se duceau ele să
cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a
încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: Doamne, Doamne, deschide-ne!
Dar el drept răspuns, le-a zis: Adevărat vă spun, că nu vă cunosc! Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua,
nici ceasul în care va veni Fiul omului (Matei 25, 1-13).

Minunată este această pildă. Pînă la sfîrşitul veacurilor, pilda cu cele zece fecioare va rămînea
ca un strigăt de trezire către toţi cei ce dorm în păcate şi fărădelegi... Pînă la sfîrşitul veacurilor ea
va aduce aminte oamenilor că viaţa noastră este - trebuie să fie - o pregătire, o aşteptare a Mirelui
ceresc, a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În pilda cu cele zece fecioare care-l aşteptau pe mire este pusă chemarea vieţii noastre. Şi viaţa
noastră e o aşteptare a Celui ce a zis: Iată Eu vin curînd şi plata Mea este cu Mine, ca să dau
fiecăruia după fapta lui (Apoc. 22, 12). Fiecare dintre noi e chemat să ia parte la nunta cea
mare (Matei 22, 10). Mirele Cel Dulce al sufletelor noastre - Isus Mîntuitorul - ne cheamă pe
toţi la nunta Sa... la praznicul cel veşnic al sufletelor noastre... la praznicul cel mare, unde este
bucurie şi fericire veşnică. Dar pentru această nuntă trebuie pregătire sufletească.
Cinci dintre fecioare, ne spune pilda, erau înţelepte. Acestea s-au asigurat din vreme să aibă
untdelemn pentru cînd soseşte mirele. Aceste fecioare cuminţi îi închipuie pe creştinii cei adevăraţi
care petrec o viaţă de aşteptare a Mirelui ceresc. Untdelemnul candelelor închipuie credinţa,
dragostea, faptele bune şi alte daruri şi comori sufleteşti. Cine are acest untdelemn, cine trăieşte o
viaţă de credinţă, de rugăciune şi fapte bune, acela şi-a asigurat untdelemnul de lipsă pentru
întîmpinarea Mirelui. Acela poate trăi liniştit, el este gata în orice clipă să-L întîmpine pe Domnul şi
să plece acasă la Domnul.
Cine trăieşte o viaţă aprinsă şi cîrmuită de darul şi harul Duhului Sfînt, acela are candela
aprinsă şi e gata oricînd pentru întîmpinarea Mirelui.
Celelalte cinci fecioare despre care ne spune pilda, erau nebune. Ele nu s-au asigurat cu
untdelemn. Dormeau liniştite în vreme ce candelele lor se stingeau. Nu-şi dădeau seama ca va fi cu
ele cînd va sosi mirele.
Aceste cinci fecioare nebune în închipuie pe cei ce dorm în păcate şi nepăsare de suflet. Ah, e
plină lumea de azi de nebunia celor cinci fecioare nebune. E plină lumea de cei ce dorm cu
candelele goale. E plină lumea de păcătoşi care dorm liniştiţi în păcate şi fărădelegi. Ca mîine
strigarea morţii îi va afla fără untdelemn.
Mirele din pilda Evangheliei a venit pe neaşteptate. Pe neaşteptate va veni şi Mirele Cel ceresc.
Toate Evangheliile spun acest lucru. Evanghelia ne spune lămurit că Fiul omului va veni pe norii
cerului să judece pămîntul (Matei 25). Aceasta va fi ziua cea mare cînd va trebui să aprindem
candelele noastre. Dar nimeni nu ştie cînd va veni această zi, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai
Tatăl (Matei 24, 36). De altfel, pentru noi nici nu are însemnătate acest secret divin. Fie că vom
fi pe pămînt, fie că vom fi în mormînt cînd va sosi Mirele, lucrul de căpetenie acesta este: să avem
candelele aprinse cu untdelemn.
Strigătul că a venit Mirele este pentru noi moartea.
Moartea ne vine ca o solie, ca o strigare că a sosit Mirele şi trebuie să ieşim din această lume
întru întîmpinarea Lui. Moartea ne vine ca o chemare la cina marelui ospăţ ceresc
(Matei 22). Moartea ne vine ca o solie neaşteptată. Trebuie să stăm totdeauna gata.
Strigare mare ne spune pilda că s-a făcut la sosirea mirelui. Strigare şi spaimă. Dar spaima le
privea numai pe fecioarele cele nebune. Fecioarele cele înţelepte au primit strigarea cu linişte şi
bucurie. Îşi ştiau candelele pline cu untdelemn.
Cînd ţi-ai strîns untdelemn în candela sufletului, aştepţi moartea liniştit, aştepţi venirea Mirelui
liniştit. O, ce liniştit moare cel credincios! O, cu ce dor şi bucurie Îl aşteaptă cel credincios pe
Mirele ceresc! Viaţa celui credincios este dospirea şi chemarea cu care se încheie Apocalipsa şi
Scripturile: Amin, vino Doamne Isuse! (Apoc. 22, 20).
Vestea sosirii mirelui le-a umplut de groază pe fecioarele cele nebune. Abia atunci şi-au dat
seama că n-au untdelemn în candelele lor şi alergau zorite în toate părţile. Strigarea morţii îi umple
de groază pe cei păcătoşi. Abia pe patul morţii se trezesc păcătoşii din somnul păcatelor şi aleargă
îngroziţi în toate părţile după untdelemn, dar atunci e prea tîrziu... e prea tîrziu!...
Doamne, Doamne, deschide-ne nouă... aşa strigau fecioarele cele nebune, bătînd la uşa
ospăţului. Dar strigarea lor era zadarnică.
Uşa se închisese. Uşa nu se mai deschidea. Ele întîrziaseră şi rămaseră afară. Înăuntru era
lumină şi veselie, iar ele stăteau afară în noapte şi întuneric. Prin nebunia lor pierduseră bucuria
marelui ospăţ, pierduseră chemarea mirelui.
Fioroasă era starea lor, dar şi mai fioros era răspunsul ce le-a venit dinăuntru: Nu vă cunosc pe
voi... aşa le-a răspuns mirele, dinăuntru. Timpul intrării a trecut. Voi nu mai sînteţi dintre chemaţii
mei... nu vă cunosc pe voi... chemaţii mei au intrat... uşa s-a închis...
Aşa e şi cu viaţa celor păcătoşi. Fecioarele care băteau la uşa cea închisă îi închipuie pe cei
păcătoşi... îi închipuie pe cei care şi-au petrecut viaţa în păcate şi fărădelegi... îi închipuie pe cei
care numai în clipele morţii se trezesc îngroziţi şi bat la uşă, dar atunci e prea tîrziu... e prea tîrziu.
O pocăinţă prea tîrzie bate la uşă şi uşa nu se mai deschide. Uşa mîntuirii s-a închis şi nu se mai
deschide.
Pînă trăieşte omul, toate uşile mîntuirii sînt larg deschise. Toate Evangheliile îl cheamă pe om
să intre pe uşa mîntuirii.
Dar în clipele morţii această uşă se închide. Uşa corăbiei lui Noe a stat 160 de ani deschisă,
chemîndu-i pe oameni să intre la mîntuire. Dar cînd s-a pornit potopul, uşa s-a închis. Au scăpat
numai cei ce intraseră. Aşa se închide şi uşa mîntuirii în clipele cînd soseşte sfîrşitul omului. Ferice
de cel ce a intrat şi a scăpat înăuntru, la ospăţul bucuriei şi fericirii veşnice; vai de cei ce au rămas
afară, în întuneric şi pieire sufletească!
Ah, ce fior este în cuvintele: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!... Aşa vor striga păcătoşii în
clipele cînd Fiul omului va veni să judece pămîntul. Strigarea lor va fi strigătul celor care se pierd.
Dar şi mai fioros va fi răspunsul ce-l vor primi: Nu vă cunosc pe voi... le va răspunde Domnul. Eu
cunosc oile Mele, dar pe voi nu vă cunosc, pentru că n-aţi ascultat glasul Meu şi n-aţi petrecut în
turma Mea (Ioan 10). Eu nu vă cunosc pe voi, pentru că nici voi nu M-aţi cunoscut pe Mine, ci
aţi trăit o viaţă fără de Mine... aţi trăit o viaţă mincinoasă. Mi-aţi zis mereu: Doamne, Doamne, dar
n-aţi făcut voia Mea
(Matei 7, 21)... V-am împresurat mereu cu dragostea Mea, dar voi M-aţi respins... Am bătut la
uşă şi nu Mi-aţi deschis (Apoc. 3, 20)... La voi am venit şi nu M-aţi primit...
Dragă cititorule! Mai curînd ori mai tîrziu, Fiul omului Se va arăta pe norii cerului... Ah, ce
strigare şi ce mişcare va fi atunci! Atunci va fi nunta cea mare a Mirelui ceresc. Sfinţii, îngerii,
martirii şi toţi credincioşii, îmbrăcaţi în haine albe, se vor prezenta cu candelele aprinse pentru
întîmpinarea Mirelui. În toate părţile va răsuna strigarea: Iată, Mirele vine, ieşiţi întru întîmpinarea
Lui!
Fie că vom fi pe pămînt, fie că vom fi în mormînt, va trebui să ieşim şi noi întru întîmpinarea
Mirelui. Oare avea-vom noi atunci untdelemn în candelele noastre? Această întrebare trebuie să ne
urmărească o viaţă întreagă.
Privegheaţi!... Acesta este Cuvîntul Mîntuitorului. Ah, de cîte ori a spus Mîntuitorul acest
cuvînt: Privegheaţi! Privegheaţi dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul
nopţii, sau la cîntatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi
dormind (Marcu 13, 35).
Să priveghem... Să ne îngrijim din vreme de untdelemn... Să nu ne lăsăm biruiţi şi adormiţi de
ispitele şi înşelăciunile lumii... Să stăm totdeauna gata, ca o santinelă neadormită, aşteptînd în orice
vreme sosirea Mirelui.

Rugăciune

Isuse, Preadulcele meu Mire sufletesc! Într-o vreme eram plin de trezire sufletească. Candela
mea era plină cu untdelemn. Dar vai, a venit noaptea ispitelor şi încercărilor... A venit noaptea şi
privegherea s-a făcut tot mai grea... A venit noaptea şi privegherea mea a slăbit... Somnul m-a
furat... Untdelemnul s-a gătat... Candela stă gata să se stingă...
Isuse, Preabunule Doamne şi Scumpul meu Mîntuitor! Te rog nu mă lăsa în această stare de
pierzare. Aprinde din nou candela sufletului meu... Pune din nou untdelemn în ea... Aprinde-mă din
nou pentru Tine... Pentru o viaţă trăită cu Tine...
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte-mă din somnolenţa şi trîndăvia ce m-a
cuprins. Strigă-mă şi mă trezeşte din nebunia în care dorm aşteptînd Mirele cu candela goală.
Trezeşte-mă Duhule Sfinte... Trezeşte-mă cu o clipă mai înainte de a sosi Mirele şi de a se închide
uşa. Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind, nevrednică
este iarăşi sluga pe care o va afla lenevindu-se şi dormind. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu
te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui...

Pilda cu talanţii

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, cînd era să plece într-o altă ţară, a
chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia
unul: fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi, s-a dus, i-a pus
în negoţ, şi a cîştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi, a cîştigat şi el alţi
doi cu ei. Cel ce nu primise decît un talant, s-a dus de a făcut o groapă în pămînt şi a ascuns acolo
banii stăpînului său. După multă vreme, stăpînul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.
Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi, şi a zis: Doamne, mi-ai încredinţat
cinci talanţi; iată că am cîştigat cu ei alţi cinci talanţi. Stăpînul său i-a zis: Bine, rob bun şi
credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria
stăpînului tău. Cel ce primise cei doi talanţi, a venit şi el, şi a zis: Doamne, mi-ai încredinţat doi
talanţi; iată că am cîştigat cu ei alţi doi talanţi. Stăpînul său i-a zis: Bine, rob bun şi credincios; ai
fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpînului tău! Cel
ce nu primise decît un talant, a venit şi el, şi a zis: Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri
de unde n-ai semănat, şi strîngi de unde n-ai vînturat: mi-a fost teamă, şi m-am dus de ţi-am ascuns
talantul în pămînt; iată ce este al tău! Stăpînul său i-a răspuns: Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că
secer de unde n-am semănat, şi că strîng de unde n-am vînturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi
dat banii la zarafi, şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobîndă ce este al meu! Luaţi-i dar
talantul, şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are, i se va da şi va avea de prisos, dar
de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de
afară; acolo vor fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor (Matei 25, 14-30).
 Pilda cu talanţii este foarte cunoscută, însă prea puţin înţeleasă şi mai ales prea puţin pusă şi
trăită în viaţa noastră. În chipul slugilor din Evanghelie, cărora stăpînul le-a împărţit talanţii, sîntem
noi creştinii, cărora Dumnezeu ne-a împărţit şi ne împarte mulţi feluriţi talanţi. Un talant de la
Bunul Dumnezeu este spre pildă şi sănătatea omului, mintea, priceperea. Un talant de la Dumnezeu
e şi averea omului. Un talant de la Dumnezeu sînt apoi şi diferitele daruri ce le au unii oameni. Unul
are darul de a cînta frumos, altul are dar de a vorbi frumos, unul are dar de a scrie versuri, altul de a
cînta la vioară sau alt instrument, etc. Toate acestea sînt daruri primite de la Dumnezeu şi omul e
dator să le pună în slujba Domnului şi a mîntuirii sufletului său. Nu tuturora ni s-au dat pe o măsură,
aceeaşi talanţi. Unora li s-a dat numai un singur talant: sănătatea ori mintea; altora spre pildă
cărturarilor, li s-au dat mai mulţi talanţi. Toţi însă trebuie să negustorească pentru Domnul cu aceşti
talanţi şi să scoată din ei dobîndă de mîntuire sufletească.
O, ce lucru frumos şi ce viaţă minunată ar fi în această lume cînd fiecare om ar negustori pentru
Domnul cu talanţii ce-i are de la El! O, cum s-ar schimba înfăţişarea acestei lumi, cînd - de la
ministru, pînă la primarul din sat - fiecare slujbaş şi-ar da seama că slujba lui e un talant cu care
trebuie să lucreze ca pentru Domnul şi să-şi dea seama înaintea Domnului despre negustoria
sufletească ce a făcut-o cu talantul ce i s-a dat. O, cît s-ar face de buni şi plugarii şi toţi oamenii cînd
toţi talanţii lor ar negustori pentru Domnul! Însă ce vedem noi azi în lume? În toate părţile vedem
pe oameni risipind şi îngropînd talanţii ce-i au de la Dumnezeu. Ici, iată, un beţiv îşi îngroapă
sănătatea, mintea şi averea şi sufletul. Dincolo, iată un desfrînat cum îşi cheltuieşte talantul cel
trupesc şi sufletesc. Ici, iată slujbaşul cum îşi risipeşte talanţii, făcînd cu ei nedreptăţi şi negustorind
pentru diavolul; dincolo iată pe zgîrcitul şi pe lacomul cum astupă în pămînt talantul averii ce-l au
de la Dumnezeu. Un risipitor de talanţi e şi cel care, cu darul cîntării, cîntă şi zbiară noaptea prin
birturi, în loc să înveţe şi să cînte cîntări creştineşti. Un risipitor de talanţi e şi cel care, cu darul de a
scrie versuri, scrie poezii aţîţătoare de patimi rele. Muzicantul care duminica, aţîţă lumea la joc cu
meşteşugul ce-l are în vioară încă negustoreşte pentru diavolul cu talantul ce-l are de la Dumnezeu.
Tot pentru diavolul negustoreşte şi cel ce are minte şi învăţătură bună, dar foloseşte acest talant
pentru a-i înşela pe cei mai mulţi, care sînt mai puţin pricepuţi. O, ce risipă grozavă se face azi cu
talanţii Domnului şi în popor şi între cărturari!
Dragă cititorule! Nu uita că şi tu ai primit de la Domnul talanţi despre care va trebui să dai
seamă în Ziua Judecăţii. Tot ce ai tu, toată averea ta trupească, lumească şi sufletească este un talant
de la Dumnezeu, cu care trebuie să negustoreşti mîntuire sufletească. În Ziua Judecăţii, aşa vei sta şi
tu în faţa Dreptului Judecător cum stau slugile din imaginea de mai înainte. Unde este talantul ce ţi
l-am dat? - va întreba Tatăl ceresc pe omul păcătos. Ce ai făcut cu el? L-ai băut la crîşmă? L-ai
cheltuit în desfrînări? Ai viclenit cu el? Ori ai făcut nedreptate? Ori l-ai ascuns în zgîrcenie?
Vai celui ce nu va putea da seama în Ziua Judecăţii de talanţii ce i-a avut în această lume!
Şi mai este încă un talant de care va trebui să dăm seama în Ziua Judecăţii. E un talant mai
scump decît toate: este Jertfa Domnului Hristos, e Sîngele Domnului. E acesta un talant ce ni se
îmbie tuturor pentru a cumpăra cu el moştenirea vieţii de veci. Ai primit tu acest talant? Şi cum l-ai
folosit?
Un ogor plin de spini şi pălămidă am văzut astă vară într-un sat. Era al unui beţiv, şi oamenii
spuneau că beţivul e pe care de a-l vinde, adică de a-l pierde pentru băutură. Aşa e pierdută şi
Împărăţia lui Dumnezeu pentru cei ce-şi îngroapă talanţii în patimi şi plăceri lumeşti, în loc să
lucreze cu ei în ogorul mîntuirii sufleteşti. Tu, cititorule, cum foloseşti talanţii ce-i ai de la Domnul?

Pilda cu smochinul neroditor

El a spus şi pilda aceasta: Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi
n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sînt trei ani, de cînd vin şi caut rod în smochinul acesta, şi
nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pămîntul degeaba? Doamne, i-a răspuns vierul, mai
lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de
acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia
(Luca 13, 6-9).

În multe locuri din Evanghelie, a asemănat Isus viaţa omului cu viaţa unui pom, şi omul avînd
chemarea să rodească fapte bune. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini,
sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.
Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. (Matei 7, 16-
18).
Scripturile amintesc despre trei feluri de pomi răi, despre trei clase de oameni care n-aduc roadă
de fapte bune. Unii sînt pomul cel sălbatic de la Ieremia 17, 6. Aceştia sînt pomii cei tomnatici, fără
de rod, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi (Iuda 1, 12). Pe aceştia îi aşteaptă securea morţii să-i
taie şi să-i arunce în focul pieirii.
Alţii sînt în chipul unui smochin care arăta de departe frunze frumoase, dar cînd S-a apropiat de
el Mîntuitorul să ia smochine, n-a aflat decît frunze (Marcu 11, 13). Şi pilda aceasta vorbeşte
despre un smochin altoit şi îngrijit care nu dădea roade.
Abia în rîndul din urmă sînt pomii cei buni despre zice psalmistul că sînt răsădiţi lîngă izvoarele
apelor şi-şi vor da rodul la vremea lor (Psalm 1, 3). Aceştia sînt oamenii cei roditori de fapte
bune.
Pildele cu pomii seamănă cu pilda seminţei de grîu care a căzut în trei feluri de pămînt rău şi
numai într-un bun.
În clasele celor trei feluri de pomi este şi viaţa cea sufletească a oamenilor. În prima clasă -
pomii cei uscaţi - sînt cei ce stăruie în păcate şi fărădelegi... Sînt cei uscaţi cu totul de vînturile şi
furtunile fărădelegilor.
În clasa a doua - smochinul cu frunze frumoase - sînt creştinii care ţin datinile, ţin posturile, îşi
fac seara şi dimineaţa rugăciunile, se duc la biserică, dar de cauţi mai de-aproape în viaţa lor, nu afli
roadele faptelor bune. De departe se văd frunze frumoase în viaţa multor creştini, dar cînd dai în
lături aceste frunze, nu se vede rod. Sînt evlavioşi la înfăţişare, dar în traiul lor sînt răi, îndărătnici,
egoişti, zgîrciţi, certăreţi, etc. Ceea ce se cheamă azi creştinism este mai mult un frunziş verde şi
frumos la înfăţişare, însă cînd te apropii de el, vezi că n-are roadă.
În clasa a treia sînt cei din pilda cu smochinul care era altoit şi îngrijit şi totuşi roadă nu făcea.
În chipul acestui smochin sîntem noi, mulţimea cea mare a creştinilor cărora stăpînul grădinii - Tatăl
ceresc - ne-a dat scumpe daruri sufleteşti: botezul, credinţa, rugăciunea, darurile Duhului Sfînt,
etc. , să rodim cu ajutorul lor. Însă smochinul vieţii noastre n-arată roadă.
De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru că rădăcinile lui nu sînt adîncite în pămîntul
cel cu suc de viaţă şi de putere creştinească dătător. Trăim o viaţă de suprafaţă, o viaţă neadîncită în
Evanghelia Mîntuitorului şi în Jertfa Lui cea sfîntă, de aceea pomul vieţii noastre n-are putere de
rodire. Pomul vieţii noastre nu este altoit în Isus Mîntuitorul, în viaţa cea nouă, în naşterea cea din
nou, despre care spunea El (Ioan 3, 1-13); iar fără această altoire, fără această renaştere, pomul
vieţii noastre nu poate rodi.
Pe smochinul din pilda aceasta, stăpînul grădinii a voit să-l taie, dar grădinarul a mijlocit pentru
el, zicînd: Doamne, lasă-l pe el şi anul acesta, pînă îl voi săpa împrejur şi îi voi pune gunoi...
Şi viaţa noastră e un astfel de smochin neroditor pe care Dumnezeu îl ameninţă cu tăierea.
Avem însă şi noi un grădinar milostiv, care mijloceşte pentru pomul vieţii noastre, să nu fie tăiat
pînă va mai încerca El să-i dea putere de rodire. Acest grădinar milostiv e Mîntuitorul vieţii noastre.
Îi este milă de noi... Opreşte securea morţii şi Se roagă pentru noi Tatălui ceresc, zicînd: Tată şi
Doamne, mai îngăduie pomul acestui om... Mai lasă-l să-l ud cu Sîngele Meu... Mai lasă să-l ud cu
dragostea Mea... Mai lasă să sap şanţ mai adînc în jurul lui, în care să se strîngă mai multă credinţă.
Fără ajutorul acestui grădinar bun şi milostiv, pomul vieţii noastre nu poate rodi. Pe El să-L
chemăm, zicînd: Vino Bunule Doamne, căci pomul vieţii noastre se usucă, omizile îl rod şi vînturile
îl răstoarnă. Cînd Îl chemăm cu adevărat, El vine, El altoieşte, El taie, retează, El îngrădeşte, El
sapă, El leagă şi udă. O, cum se schimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de roade cînd Îl
chemăm şi Îl primim cu adevărat pe Mîntuitorul! Roadă numai cu darul şi ajutorul lui Dumnezeu
putem face. Pînă la sfîrşitul vieţii noastre, El să fie Stăpînul şi Îngrijitorul vieţii noastre.
De cînd eram copil, mi-aduc aminte de un altoi care se prinsese, dar pe dedesubt au dar iar
vlăstarele cele vechi, şi nemaiumblînd nimeni să le cureţe, altoiul s-a întors iarăşi cu totul la firea
cea sălbatică şi a crescut un pom sălbatic. Aşa e şi viaţa celor mai mulţi creştini: e altoită în Domnul
cu botezul ce li s-a dat pe cînd erau copii, dar pe dedesubt au crescut iar vlăstarele firii celei vechi şi
au înăbuşit pe omul cel născut din nou. Asta vine de acolo că omul nu se apropie, nu primeşte şi nu
rămîne mai departe lîngă marele grădinar, care singurul ne poate da dar şi putere să ne păstrăm şi să
ne apărăm altoirea cea duhovnicească.
Smochinul din pildă închipuie o viaţă pierdută în zadar, închipuie sfîrşitul omului care a trăit
fără Dumnezeu şi a murit fără roadele faptelor bune. Eu te întreb, iubite cititorule, în ce stare se află
pomul vieţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru ziua roadelor, pentru ziua cînd Domnul va trimite
slugile Sale să culeagă rodul din pomul vieţii tale?
(Matei 21, 34). Ca mîine Domnul va veni să scuture roadele (Isaia 27, 12). Oare va afla
roade în pomul vieţii tale, ori numai frunze goale?
Domnul din pildă S-a mîniat că după trei ani de aşteptare, nu-i rodise smochinul şi a poruncit
grădinarului să-l taie. Dumnezeu aşteaptă treizeci, patruzeci, şaizeci de ani, aşteaptă o viaţă întreagă
să facă rod pomul vieţii noastre şi de cele mai multe ori nimic nu află în el, decît frunze goale.
Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc - zice Evanghelia
(Matei 7, 19). Ce ştii? Poate că securea morţii stă gata să taie pomul vieţii tale. Iată securea stă
la rădăcina pomilor (Matei 3, 10). Faceţi dar roadă vrednică de pocăinţă (Matei 3, 8).

Rugăciune

O, Preabunul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că pe mine, un pădureţ sălbatic, m-ai scos din
pădurea pieirii sufleteşti şi m-ai altoit în grădina vieţii. Dar Te rog Bunule Doamne, rămîi lîngă
mine şi grijeşte de pomul vieţii mele pînă la sfîrşit, căci din tulpina lui cea sălbatică - din firea cea
veche - răsar mereu vlăstare; vînturile ispitelor sînt grele şi omizile patimilor sînt multe. Apără-mă
cu darul Tău, leagă-mă şi mă întăreşte cu Crucea şi Jertfa Ta; taie şi curăţă cu cuţitul suferinţelor
unde vei afla de bine, ca tot mai multă roadă să pot aduce.

Casa zidită pe temelie de piatră

De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu
judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vînturile şi au
bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă. Însă orişicine
aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa
pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vînturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a
prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare. După ce a sfîrşit Isus cuvîntările acestea, noroadele au rămas
uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor
(Matei 7, 24-29).

Citeşte, dragă cititorule, cu luare aminte această învăţătură şi te gîndeşte bine asupra ei, căci în
ea este vorba despre tine şi despre mîntuirea sufletului tău.
Ştii tu care este temelia cea de piatră pe care trebuie să-ţi clădeşti casa vieţii tale? Această
temelie este, dragă cititorule, stînca Golgotei, este Isus, Răscumpărătorul şi Mîntuitorul nostru. Că
nimeni nu poate pune altă temelie decît cea pusă, care este Isus Hristos (1 Cor. 3, 11).
Temelia vieţii noastre sufleteşti şi creştineşti este Isus Mîntuitorul pe care L-a trimes Tatăl ca o
Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, ca noi să trăim prin El
(1 Ioan 4, 9-10). Prin Jertfa cea sfîntă, Isus Mîntuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a dat
putere să ne facem iarăşi copiii Lui (Ioan 1, 12).
Viaţa ta cea sufletească e aşezată pe temelia cea de piatră cînd ai înţeles şi ai primit cu adevărat
Jertfa Crucii Mîntuitorului... Cînd ai înţeles că Isus Hristos a murit pentru tine, pentru păcatele tale,
pentru iertarea şi pentru mîntuirea ta... Cînd ai înţeles că viaţa ta e un dar al Jertfei de pe Cruce.
Viaţa ta cea sufletească e zidită pe temelia cea de piatră cînd ai aflat că Jertfa Crucii nu este
numai o iertare a păcatelor tale şi o împăcare cu Dumnezeu, ci este o putere... Este toată puterea
vieţii tale sufleteşti. Prin Jertfa Crucii Isus Mîntuitorul ne-a dat şi nouă putere să ne răstignim, să
murim faţă de păcat şi să înviem cu El la o viaţă nouă (Rom. 6). Temelia şi tăria vieţii noastre
sufleteşti este Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfîntă. Fără de El noi nu putem face nimic. Fără Mine nu
puteţi face nimic (Ioan 15, 5).
Cînd ţi-ai pus viaţa pe această temelie, atunci eşti a lui Dumnezeu zidire
(1 Cor. 3, 9), atunci eşti casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în tine (1 Cor.
3, 16). Numai cînd ţi-ai pus viaţa pe această temelie, capeţi putere să şi faci Cuvîntul lui
Dumnezeu. Cînd ţi-ai pus viaţa pe această temelie, viaţa ta deodată se umple de dar şi putere...
Dintr-un om lumesc, te faci un om duhovnicesc; din om vechi - om nou
(Efes. 4, 24); dintr-un prăpădit şi pătimaş, te faci un nebun pentru Hristos
(1 Cor. 4, 10). Cînd temelia vieţii tale este Isus Hristos, atunci orice valuri, orice furtuni de
ispite, de patimi, de necazuri, de întristări, de prigoane s-ar scula împotriva ta, tu stai liniştit, pentru
că viaţa ta este clădită pe stîncă.
Pe această temelie de piatră se simţea ap. Pavel cînd striga: Cine ne va despărţi pe noi de
iubirea lui Hristos? Necazul, sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... (Rom. 8, 35).
Dragă cititorule! Viaţa aceasta este o neîncetată furtună cu vînturi de ispite şi tunete de
fărădelegi. Marea vieţii răsună neîncetat de vuietul apelor fărădelegilor. Numai cel ce-şi are viaţa
clădită pe temelia cea de piatră poate sta neclintit în faţa acestor furtuni. Numai cel ce trăieşte clipă
de clipă o viaţă cu Domnul poate sta neclintit în faţa ispitelor... Numai cel ce soarbe clipă de clipă
dar şi putere din Jertfa Crucii poate birui furtunile ispitelor şi valurilor fărădelegilor. Trăieşti tu o
astfel de viaţă?
Şi acum să vedem cine sînt cei ce zidesc pe temelia cea de nisip.
Mai întîi sînt cei ce ascultă cu drag Cuvîntul lui Dumnezeu, dar nu-L fac. Aceştia sînt cei despre
care zicea Mîntuitorul: Ce-mi ziceţi Mie Doamne, Doamne şi nu faceţi voia Mea? (Luca 6,
46)... Că nu oricine Îmi zice Mie: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face
voia Tatălui Meu (Matei 7, 21). Sînt foarte mulţi oameni credincioşi şi evlavioşi la vedere, dar
viaţa lor e plină de păcate: sînt răi, pizmaşi, zgîrciţi, egoişti, etc. De ce? Pentru că viaţa lor cea
creştinească nu e zidită pe temelia cea de piatră, pe temelia cea vie şi dătătoare de putere, care este
Isus Mîntuitorul şi Biruitorul... Viaţa lor nu-şi soarbe puterea din izvorul vieţii şi puterii, care este
Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. Să luăm aminte că noi românii în special, trăim un astfel de
creştinism de suprafaţă... un creştinism plin cu Doamne, Doamne, dar gol de fapte bune şi lipsit de
putere creştinească. Din creştinismul nostru lipseşte tocmai Hristos, lipseşte Golgota, de aceea viaţa
noastră e aşa de săracă în fapte de putere creştinească...
Pe temelie de nisip clădesc apoi şi cei ce se lasă de păcate, dar la vreme de ispită iar cad şi iar se
întorc la ele. Eu am cunoscut creştini care, în posturile cele mari, se lăsau regulat de băutură şi
sudălmi, dar îndată ce soseau sărbătorile cu balurile şi valurile petrecerilor, într-o clipă se răsturna
tot ce clădiseră, şi crîşmele iarăşi răsunau de beţiile şi de înjurăturile lor. Clădirea lor se răsturna în
valurile ispitelor, pentru că ei lipsea temelia cea de piatră: îi lipsea o îndreptare din temelia a vieţii,
îi lipsea renaşterea sufletească. Mulţi pătimaşi umblă să se lase de patimi, dar încercarea lor e
zadarnică, pentru că la asta le trebuie temelia cea de piatră; schimbarea din temelie a vieţii,
renaşterea la o viaţă nouă cu Domnul. Piatra din capul unghiului, care este Isus Hristos, nu este nici
azi luată în seamă de clăditori
(Luca 20, 17). De aceea e plină lumea de creştini fără putere creştinească... şi de aceea trosnesc
în toate părţile clădirile sufleteşti ale creştinilor de azi.
Cei ce clădesc pe nisip cînd apoi mulţimea cea mare a păcătoşilor. Viaţa tuturor păcătoşilor,
viaţa tuturor celor care stăruie în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti e o casă zidită pe nisip,
care se răstoarnă cu vuiet mare în clipele morţii.
Pe temelie de nisip clădesc, spre pildă, lacomul şi zgîrcitul, care nu se mai satură de bani şi
averi şi pe urmă le lasă pe toate şi duc cu ei numai sicriul. Pe temelie de nisip îşi clădesc viaţa şi cei
ce trăiesc numai pentru pîntece, pentru pofte şi desfătări lumeşti... Pe temelie de nisip îşi clădesc
viaţa şi cei ce trăiesc în zavistii, în pizme, pîre, împerecheri (contraziceri), răzbunări... Pe temelie de
nisip îşi clădesc viaţa şi toţi ceilalţi păcătoşi: desfrînaţii, hoţii, înşelătorii, beţivii, suduitorii, etc. Toţi
aceştia sînt case zidite pe nisip sau mai bine zis, sînt case pe care vînturile şi furtunile ispitelor le-au
răsturnat.
Fiecare să ia seama cum zideşte (1 Cor. 3, 10). Aşa vă zic şi eu cu ap. Pavel: Puneţi-vă
casa vieţii pe temelia cea de piatră... pînă nu-i prea tîrziu, căci vine moartea şi atunci nu mai aveţi
vreme. Eu am slujit zece ani ca preot şi am văzut mulţi oameni murind. O, ce cumplită este moartea
păcătoşilor! Întocmai ca oamenii ce sînt în pericol să se înece, aşa cei păcătoşi, în clipa morţii,
aleargă să scape de valurile pieirii, dar nu mai pot, căci e prea tîrziu. Mă înfior şi azi cînd îmi aduc
aminte cum mor păcătoşii şi plin de această înfiorare, strig de aici, din cartea aceasta: pune-ţi omule
casa vieţii pe temelia cea de piatră; pune-o acum pînă eşti viu, căci la moarte-i prea tîrziu!

Intraţi prin uşa cea strîmtă!...

Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strîmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor
putea. Odată ce Stăpînul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să
bateţi la uşă şi să ziceţi: Doamne, Doamne, deschide-ne! drept răspuns, El vă va zice: Nu ştiu de
unde sînteţi (Luca 13, 24-25).

Am căutat prin Evanghelie o învăţătură potrivită pentru sfîrşitul acestei cărţi. N-am aflat alta
mai potrivită ca învăţătura de mai sus a Mîntuitorului, despre uşa şi calea cea strîmtă a vieţii şi
despre cea largă a pieirii.
O, ce învăţătură adevărată este aceasta! Parcă nici o tîlcuire nu mai trebuie la ea. O vedem
îndată ce ne uităm în jurul nostru. Iat-o foarte nimerit pusă şi în imaginile care urmează. Cu vuiet
mare şi înghesuială mare aleargă lumea pe calea cea largă a desfătărilor lumeşti şi a păcatelor; dar
pe calea cea îngustă a vieţii abia se vede înaintînd o ceată mică de creştini. O cale duce spre cer, alta
spre iad...
Una spre viaţă veşnică, alte spre pieire veşnică... Pe una te cheamă Domnul, pe alta te înşală
diavolul... Una suie, alta coboară... Calea cea strîmtă a vieţii suie în sus, spre culmile Ierusalimului
sufletesc. Pentru cel înţelept calea vieţii duce tot în sus, ca să se ferească de iadul de jos (Pilde
15, 24). Pentru cel nebun, calea pierzării duce alergînd tot în jos, spre afunzimile iadului şi pieirii
sufleteşti.
Despre calea cea strîmtă a vieţii, Domnul Isus zice că cei ce vor să apuce pe ea trebuie să o
afle.
Ştii tu cititorule, ce înseamnă să afli calea cea îngustă a vieţii? Înseamnă să-L afli pe Isus
Mîntuitorul, căci El a zis: Eu sînt Uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mîntui
(Ioan 10, 9). Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Să afli calea vieţii înseamnă să-
L afli mai întîi pe Domnul, să afli că El te-a izbăvit de la pieire şi ţi-a deschis uşa mîntuirii prin
Scump Sîngele Său. Să afli calea vieţii înseamnă să afli că Isus este Izbăvitorul tău, Tovarăşul tău
de călătorie, puterea şi scăparea ta. Să afli calea vieţii înseamnă să-ţi dai seama clipă de clipă că
Domnul trăieşte cu tine şi tu cu El. Oriunde vrei să pleci şi să mergi, să te întrebi: Oare Domnul
merge cu mine sau ba? Oare Domnul merge cu mine la crîşmă? Ba! Atunci nici eu nu merg. Oare
merge Domnul cu mine noaptea cînd merg să fur, să desfrînez? Ba! Atunci nici eu nu merg. Oare
mai stă Domnul cu mine cînd eu mint, sudui, batjocoresc, înşel? Ba! Atunci mă las de rele, ca să
rămînă Domnul cu mine. Să nu mergi decît acolo unde şi Domnul merge cu tine şi să nu faci nimic
înainte de a cere sfat de la El, zicînd: Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale
(Psalm 24, 4).
Cînd o astfel de legătură ţi-ai făcut cu Mîntuitorul, atunci să ştii dragă cititorule, că eşti pe calea
vieţii.
Englezii au o frumoasă cîntare religioasă care începe aşa: Eu umblu toată ziua cu Domnul. El
poartă greutatea mea şi cu sfîntă puterea Lui mă scapă de calea cea rea. O, ce viaţă uşoară şi plină
de odihnă şi de bucurie are cine călătoreşte împreună cu Domnul pe calea cea strîmtă a vieţii!
Domnul îi ajută să biruie toate ispitele şi greutăţile.
Faţă de această cale a vieţii, calea cealaltă, a morţii, nu trebuie aflată... Ea stă totdeauna larg
deschisă în faţa noastră.
Diavolul şi moartea o ţin larg deschisă cu fel de fel de înşelăciuni, de desfătări şi patimi lumeşti.
Arma cea mai puternică e şi aici alcoolul, cu ajutorul căruia diavolul ameţeşte de cap multe suflete
şi le pleacă pe calea cea largă a pieirii sufleteşti. Cu adevărat, largă este calea ce duce la pieire. Cînd
apuci odată pe ea, te duci ca pe gheaţă. Aşa se duce beţivul, aşa se duce desfrînatul, zgîrcitul, etc.
Calea spre iad este calea ce duce la păcat şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai întorc înapoi pe
cărările vieţii (Pilde 7, 27).
Nu cumva es şi tu dragă cititorule, pe calea aceasta? Opreşte-te frate dragă, opreşte-te din calea
morţii şi ca fiul cel pierdut din Evanghelie, întoarce-te îndată la calea vieţii. Întoarce-te
numaidecît... Apucă pe calea vieţii chiar azi, căci ca mîine poate va fi prea tîrziu... Va sosi moartea
şi atunci e prea tîrziu.
Iubiţi cititori ai acestei cărţi! Să apucăm pe calea cea strîmtă a vieţii. Să apucăm pe calea ce
duce în sus, spre culmile Ierusalimului cel sufletesc. Să apucăm pe calea ce duce acasă la Domnul şi
Mîntuitorul nostru Isus Hristos. Nu este uşoară această cale. E o cale grea, plină cu multe feluri de
ispite şi greutăţi. Noi însă să stăruim pe suişul acestui drum. Domnul ne cheamă pe această cale,
Domnul ne ajută să intrăm pe această cale, căci El a zis: Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un
loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi (Ioan 14, 3).
Să-i atragem şi pe alţii pe această cale a mîntuirii sufleteşti.
O, lumea de azi e plină de cei ce aleargă pe căile pierzării. În Numele Domnului Isus, chemaţi-i
înapoi din căile morţii! Spuneţi-le că Tatăl ceresc îi aşteaptă ca pe fiul cel pierdut. Spuneţi-le că este
cumplită moartea păcătoşilor.
Iubiţi cititori! Luptaţi-vă lupta cea bună!... Împliniţi-vă datoria şi călătoria, ca să ne întîlnim pe
urmă cu toţii în Ierusalimul cel sufletesc, în Cetatea cea sfîntă unde Domnul Mîntuitorul nostru Isus
Hristos ne va găti şi nouă un loc (Ioan 14, 3), ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Mulţi ani am alergat şi eu pe calea cea largă a pieirii. Mulţi ani
am trăit şi am călătorit fără Tine. Ca fiul cel pierdut din Evanghelie, ajunsesem şi eu la marginea
prăpastiei. Un pas poate îmi mai trebuia şi eram pierdut.
Tu Preascumpul meu Mîntuitor, mi-ai ajutat să mă opresc din calea morţii şi să apuc pe calea
vieţii. Acum călătoresc împreună cu Tine. O, ce viaţă dulce este aceasta! O, cum n-am cunoscut eu
mai demult această viaţă!
Dar ajută-mă Doamne, ajută-mă, căci satana umblă neîncetat să mă despartă de iarăşi de Tine.
Îl simt cum la fiecare pas deschide în faţa mea calea cea largă a păcatelor şi mă ispiteşte să apuc
iarăşi pe ea. Fii Tu Doamne clipă de clipă cu mine pînă în clipa cînd voi scăpa din lumea aceasta
plină de ispite şi voi pleca acasă la Tine, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Ţi-a plăcut această carte?

Dar diavolul rîde de plăcerea ta... El se sperie numai
cînd o rupi cu păcatele şi începi o viaţă nouă cu Domnul

Dragă cititorule! E ştiu că ţi-a plăcut această carte. Pe unele locuri poate ai şi plîns citind-o. Dar
diavolul nu se sperie de plăcerea ta. El rîde de plăcerea ta... El rîde de lacrimile tale. De ce? Pentru
că ştie că fiorul tău cel sufletesc e numai trecător... E numai o tresărire din somnul păcatelor. Ai
tresărit o clipă şi pe urmă iarăşi ai adormit în patimi şi păcate. De această tresărire diavolul nu se
sperie. Nu se teme că te va pierde.
Diavolul se sperie numai atunci cînd iei hotărîrea să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcătos...
cînd Îl primeşti pe Domnul de Împărat, Stăpîn şi Cîrmuitor peste viaţa şi inima ta şi începi cu El o
viaţă de luptă şi de biruinţă contra păcatelor şi contra ispititorului diavol. Despre cum se cîştigă
această biruinţă citiţi cartea Ce este Oastea Domnului şi Intraţi în Oastea Domnului. Oastea
Domnului este o mişcare de renaştere sufletească, de luptă contra beţiei, a sudălmii şi a altor răutăţi.
Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu Domnul... La o schimbare din temelie a vieţii.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestor pilde, nu te mulţumi numai cu
plăcerea şi fiorul sufletesc pe care le-ai avut citindu-le, ci lasă-L pe Duhul Sfînt să lucreze mai
departe în sufletul tău şi să te trezească la o viaţă nouă. Intră în Oastea Domnului... Primeşte-L pe
Domnul, ca să începi o viaţă nouă cu El.
 Adînciri în Evanghelia Mîntuitorului

Cuvînt înainte:

Noi românii, trăim o viaţă neadîncită destul în Evanghelia Mîntuitorului. Trăim un creştinism
de suprafaţă, căci viaţa noastră încă nu s-a pogorît în adîncimea Evangheliei, de unde iese puterea
unei vieţi adevărat creştineşti. Trăim un creştinism ce a rămas numai cu litera legii, nu însă şi cu
duhul Evangheliei, care îl face pe om viu şi îi dă putere să iasă din păcate. Din creştinismul nostru
lipseşte parcă miezul şi răsună numai găocile goale. Aici e pricina atîtor rele şi scăderi care bîntuie
viaţa noastră.
Mîntuitorul predica o înnoire lăuntrică a omului, mustrînd pe cei ce spală blidele numai pe
dinafară (Matei 23, 25). Aşa trebuie să fie şi predica. În spiritul Vechiului Testament e acea
predică ce întruna tot spune să nu faci ceea şi ceea şi să faci ceea şi ceea. Este aceasta o predică fără
putere, pentru că aproape toţi oamenii cunosc binele şi răul, dar n-au putere să facă binele, ci fac
răul. Păcătoşii trebuie aduşi la Mîntuitorul, trebuie apropiaţi de Mîntuitorul, trebuie ajutaţi să-L afle
pe Mîntuitorul căci atunci cînd L-au aflat cu adevărat pe Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă, deodată
capătă dar şi putere de sus ca să iasă din răutăţi.
Taina unei plugării luminate este arătura adîncă. Numai cînd plugul pătrunde la o adîncime de
anumiţi centimetri se spune că dă de aşa numitul pămînt viu şi răscolirea acestui pămînt aduce
roadă bogată. Să arăm mai adînc, aceasta este parola, deviza, lozinca plugăriei şi tot aceasta e şi
parola îndreptării vieţii omului. Pentru ca să putem trăi o viaţă după Evanghelie, pentru ca viaţa
noastră să poată rodi roade de fapte bune, trebuie să arăm cu plugul Evangheliei mai adînc în
pămîntul inimii noastre şi al altora. Pentru aducerea sufletelor la Mîntuitorul, noi preoţii, trebuie să
arăm mai adînc. În acest înţeles a ieşit cartea de faţă, ca o încercare de arătură mai adîncă în
pămîntul inimii oamenilor şi în ogorul păstoririi sufleteşti.

Sibiu, la 30 ianuarie 1926 Preot Iosif Trifa

Rămîneţi în Mine şi Eu în voi... căci fără mine nu puteţi face nimic

Eu sînt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce
roadă, El o taie şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.
Acum voi sînteţi curaţi, din pricina cuvîntului, pe care vi l-am spus. Rămîneţi în Mine, şi Eu voi
rămîne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa,
nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cine
rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face
nimic. Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă;
apoi, mlădiţele uscate sînt strînse, aruncate în foc, şi ard (Ioan 15, 1-6).

De cînd eram preot tînăr la sate, mi-aduc aminte că în toată duminica predicam oamenilor
zicîndu-le: Faceţi oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi ceea... Însă în scurtă vreme am băgat
de seamă că o astfel de predică era fără putere. Era o predică fără Hristos, pentru că nu puteam
aduce cu ea sufletele la Mîntuitorul şi nu vedeam răsărind pe urmele ei roade de fapte bune.
Oamenii ascultau cu plăcere sfaturile, dar făceau tot aceleaşi urîciuni. Atunci am început să cercetez
Scripturile şi adîncindu-mă în Noul Testament, am aflat că pentru aducerea sufletelor la Mîntuitorul
trebuie săpat mai adînc.
Oamenii - îmi ziceam eu - destul de bine cunosc şi ei ce-i bine să faci şi ce nu-i bine să faci,
însă răul stă în aceea că omul n-are putere să facă binele, şi face răul. Predica şi Evanghelia trebuie
să pătrundă mai adînc. Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă mai adînc. Puterea Evangheliei
trebuie să pătrundă pînă la izvorul de unde pleacă binele şi răul, faptele cele bune şi cele rele.
Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cu putere şi cu dar de sus...
După această adîncire în mine însumi şi în Evanghelie, am stat în faţa poporului cu o predică
nouă. Într-o duminică le-am citit Evanghelia de mai sus şi la sfîrşit le-am zis cam aşa: Fraţilor! Eu
tot mereu v-am sfătuit să faceţi fapte bune şi să vă feriţi de cele rele. Acum însă văd că predica şi
sfaturile mele au fost în zadar şi în zadar aş mai predica mereu să faceţi fapte bune, căci voi n-aveţi
putere să faceţi fapte bune. Auziţi cum zice Isus în Evanghelie: Eu sînt Viţa, voi mlădiţele
(ramurile); cel ce rămîne în Mine şi Eu în el, acela aduce multă roadă, căci fără Mine nu puteţi face
nimic. Voi nu puteţi face roade de fapte bune pentru că n-aveţi legătură cu Mîntuitorul. Ramurile
vieţii noastre au ieşit din butucul vieţii care este Isus Hristos şi de aceea n-aveţi putere să vă
schimbaţi viaţa şi purtările. Dacă cineva nu rămîne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă, -
zice Mîntuitorul. Aşa şi orice om: îndată ce-şi pierde legătura cea vie cu Isus Mîntuitorul, îşi pierde
şi puterea sufletească şi se ofileşte, se usucă în păcate. Satul nostru şi viaţa noastră sînt pline de
uscăturile faptelor rele tocmai din pricină că noi am pierdut legătura cea vie cu Isus Mîntuitorul,
sîntem nişte odrasle rupte din butucul vieţii. Fiecare dintre noi să se întrebe ce legătură are cu Isus
Mîntuitorul, cu butucul vieţii. Ce fel de legătură ai tu cu Mîntuitorul? Eşti tu o ramură altoită şi
odrăslit în butucul Lui? Aici este izvorul şi taina puterii de viaţă creştină. De la cine n-are această
legătură, în zadar am aştepta să facă fapte bune. Pînă nu vă faceţi această legătură, zadarnică este
predica şi sfatul meu să faceţi asta şi asta şi să nu faceţi ceea şi ceea. Ar însemna că predic la nişte
meri pădureţi să facă mere bune. Faceţi-vă legătura cu butucul vieţii: cu Isus Mîntuitorul şi atunci
viaţa voastră va înflori şi va rodi neîncetat roade de fapte bune.
Astfel mă înţelegeam în predică cu păstoriţii mei şi această frîntură de predică am pus-o şi aici,
ca toţi creştinii să înţeleagă că izvorul îndreptării omului trebuie căutat în legătura ce şi-o face omul
cu Isus Mîntuitorul. Tăria şi puterea unui creştin adevărat al lui Hristos este legătura ce şi-a făcut-o
şi pe care o are şi o ţine cu Isus Mîntuitorul. Fără această legătură, hotărîrea noastră de a sluji lui
Hristos trebuie altoită în butucul vieţii, care este Isus Hristos, căci altcum n-are nici o putere.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria mai anul trecut: Am cercat părinte să mă las de beţie,
dar n-am putut; m-am hotărît că nu mai beau, dar n-am putut ţine hotărîrea. I-am scris înapoi: Fă-ţi
dragă suflete, mai întîi o legătură vie cu Mîntuitorul... Altoieşte-ţi ramura vieţii în butucul Lui...
Predă-te Lui şi începe o viaţă nouă cu El. Fără să-ţi faci mai întîi această legătură, te poţi hotărî în
toată ziua contra păcatelor, poţi pune jurămînt contra lor, că tot la nimica ajungi...
Lumea de azi e plină de uscăturile şi poamele sălbatice ale fărădelegilor tocmai din pricină că
oamenii au pierdut legătura cea de putere şi de viaţă dătătoare cu Isus Mîntuitorul. Trăiesc creştinii
de azi un creştinism de spoială, fără rădăcină şi fără altoire în butucul vieţii, care este Isus Hristos.
O, cum se scurg în deşertăciune anii celui ce trăieşte o astfel de viaţă! Cînd trăieşti o viaţă fără
Hristos, eşti o ramură uscată pe care o aşteaptă focul pieirii sufleteşti.
Dar, o, ce frumoasă şi plină de putere şi de bucurie sufletească este viaţa celui ce trăieşte o
legătură vie şi neîncetată cu Dumnezeu prin Isus Hristos! Cînd viaţa ta e o ramură din butucul viţei
lui Isus Hristos, atunci faptele cele bune vin de la sine. Atunci pomul, via vieţii tale înfloreşte şi
rodeşte neîncetat. Cînd ai această legătură, atunci Domnul curăţă mereu via vieţii tale şi îi dă putere
ca tot mai multă roadă să aducă. Cînd ai această legătură, atunci şi hotărîrea ta contra păcatelor are
putere şi îţi dă putere să birui patimile şi ispitele acestei lumi şi să atragi şi pe alţii în calea mîntuirii
sufleteşti.

La picioarele Crucii se poate afla taina mîntuirii sufleteşti

Din toate părţile primesc întrebări despre tainele mîntuirii sufleteşti. Taina cea mare a mîntuirii
sufleteşti se poate afla numai la picioarele Crucii. Înţelesul şi taina mîntuirii sufleteşti nu stă în
aceea că îţi pui în gînd să ieşi mai întîi din răutăţi ca să te faci un credincios bun, ci taina cea mare a
mîntuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii... Să
cazi la picioarele Crucii doborît de greutatea păcatelor... Să cazi plîngînd la picioarele Crucii, aşa
cum eşti, plin de răutăţi. Carul mîntuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, cînd simţi că te
înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, cînd simţi o pieire şi cauţi o mîntuire, cînd te simţi într-o
prăpastie şi cauţi o ieşire, cînd te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, cînd simţi că te-a schilodit
păcatul, cînd simţi că te-a orbit patima, cînd simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi
strigi cu lacrimi din adîncul sufletului: Isuse Mîntuitorule, mîntuieşte-mă şi mă tămăduieşte! Să
cauţi mai întîi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna să înjugi boii înapoia carului.
Începutul mîntuirii tale se face atunci cînd păcatele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele
Crucii. Dumnezeu Însuşi te atrage în diferite chipuri la picioarele Crucii. Şi pe toţi vă voi atrage la
Mine, zicea Mîntuitorul către apostoli (Ioan 12, 32). Cînd în tine se trezeşte o dorinţă de a ieşi
din ticăloşie, cînd în tine se trezeşte un suspin sufletesc, cînd din ochii tăi iese pe furiş cîte o lacrimă
de durere pentru ticăloşia ta, cînd atare necaz soseşte şi poposeşte la tine, atunci să ştii dragă
cititorule, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine şi vrea să te aducă la picioarele Crucii. Însă cînd
Duhul lui Dumnezeu începe a lucra în om, atunci începe şi satana a lucra cu toate meşteşugurile lui,
pentru că se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Vocea diavolului e aceea care şopteşte
unora: Eşti prea păcătos omule, ca să ai iertare... că doară n-ai omorît pe nimeni să te faci pocăit...
N-asculta dragă cititorule, n-asculta de şoaptele şi amăgirile diavolului, ci lasă-L pe Duhul lui
Dumnezeu să te atragă tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te dragă suflete, lasă-te atras cu totul
la picioarele Crucii, căci numai acolo ţi se arată taina cea mare a vieţii şi a mîntuirii sufleteşti.
Minunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase, minunea cea mare a învierii păcătoşilor la o
viaţă nouă, se poate petrece numai la picioarele Crucii. Căzut la picioarele Crucii, ţi se deschid ochii
ca să vezi lumea şi să te vezi pe tine însuţi în lumina Evangheliei. La picioarele Crucii te afli pe tine
însuţi şi rosturile vieţii tale. La picioarele Crucii afli cît de grozav a fost păcatul tău, că a trebuit ca
Însuşi Isus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine şi iertarea ta. La picioarele Crucii afli cu ce
dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său L-a jertfit pentru tine. La picioarele Crucii
afli că Isus este un Mîntuitor al tău, care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iubirea ta şi
pentru scăparea ta. La picioarele Crucii ţi se deschide mintea şi gura ca să strigi îngrozit: O, nebunul
de mine, cu cîtă dragoste m-a iubit Tatăl şi cu cîtă ură l-am urît eu pe de-aproapele, cît a suferit
Mîntuitorul pentru mine şi eu am sărit în capul vecinului pentru toate nimicurile; cu ce dar m-a
îmbiat Crucea şi eu l-am respins!... La picioarele Crucii afli că tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Isus
Hristos, care te-a răscumpărat cu un preţ mare; eşti averea Celui răstignit (1 Cor. 6, 19-20).
Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o
putere, un ajutor să-ţi schimbi viaţa. Stînd la picioarele Crucii, o putere de sus îţi schimbă inima, îţi
schimbă ochii, îţi schimbă urechile, mîinile, vorbele şi purtările. Cînd ai aflat cu adevărat Crucea
Mîntuitorului, nimeni nu te mai poate ridica de la picioarele ei. O viaţă întreagă o petreci lîngă
Crucea Mîntuitorului şi sub darurile ce se revarsă din ea.
Dragă cititorule! Hotărîrea ta împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea
mai întîi la picioarele Crucii; dacă nu stai cu ea mereu sub darurile ce izvorăsc din Jertfa cea sfîntă a
Crucii. Diavolul încă nu se sperie cînd te hotărăşti contra păcatelor, căci ştie el că de la hotărîre pînă
la faptă este mult; diavolul nu se sperie nici chiar cînd jurămînt să ieşi din rele (şi pe urmă mai
afund te bagi în ele), dar se îngrozeşte satana şi tremură cînd te ridici ca fiul cel pierdut din
Evanghelie, şi plîngînd cu amar ca şi în faţa Crucii Mîntuitorului, cazi în braţele Tatălui ceresc şi
începi o viaţă nouă ca unul ce mort ai fost şi ai înviat, pierdut ai fost şi te-ai aflat.
În imaginea alăturată se vede calea cea strîmtă a vieţii. Această cale are la intrare numai o uşă
îngustă. Toţi cei ce vor să apuce pe calea vieţii trebuie să intre prin această uşă îngustă, iar această
uşă este Crucea şi Jertfa lui Isus.
Eu sînt Uşa; de va intra cineva prin Mine se va mîntui (Ioan 10, 9), a zis Isus. Această Uşă
e Crucea şi Jertfa Lui cea sfîntă. Numai cine intră prin această Uşă capătă dar şi putere de sus să
înainteze tot mai sus, mai sus, spre culmile Ierusalimului sufletesc, spre culmile vieţii fericirii
veşnice.

Cele patru stări ale mîntuirii sufleteşti

Şi un om din norod I-a răspuns: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpînit de
un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trînteşte la pămînt. Copilul face spumă la gură, scrîşneşte din
dinţi, şi rămîne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut. O, neam
necredincios! le-a zis Isus. Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine. L-au
adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pămînt, şi
se zvîrcolea făcînd spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: Cîtă vreme este de cînd îi vine aşa?
Din copilărie, a răspuns el. Şi de multe ori duhul l-a aruncat cînd în foc, cînd în apă, ca să-l
omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne. Isus a răspuns: Tu zici: Dacă poţi!
Toate lucrurile sînt cu putinţă celui ce crede!
Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Cînd a văzut
Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat, şi i-a zis: Duh mut şi surd, îţi
poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el. Şi duhul a ieşit, ţipînd şi
scuturîndu-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: A murit!
Dar Isus l-a apucat de mînă şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare. Cînd a intrat Isus în casă,
ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta? Acest soi de
draci, le-a zis El, nu poate ieşi decît prin rugăciune şi post. Au plecat de acolo, şi au trecut prin
Galileia. Isus nu voia să ştie nimeni că trece (Marcu 9, 17-30).

Un bolnav s-a apropiat de mine astă vară într-un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopa şi nici
un altfel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia. Am cercat să
mă las de beţie, d-le părinte, şi nu pot - mi se plîngea omul. Am iscălit hotărîrea din Lumina Satelor,
am ţinut-o pînă la un loc, dar după o vreme şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot
scăpa de acest rău?...
Ca răspuns, eu am deschis Testamentul Nou şi am citit împreună cu el Evanghelia fiului
îndrăcit, pe care o dăm aici. I-am arătat că patru lucruri ne spune această Evanghelie.
Întîia dată ne spune că un copil avea duh mut care îl chinuia şi îl arunca în foc şi în apă. A doua
oară, că părinţii lui l-au adus la Isus. A treia oară, că i-a fost mai rău cînd s-a apropiat Isus de el şi a
patra oară, că s-a tămăduit deplin.
Vezi omule, - i-am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări ca să te poţi
mîntui. Întîia dată trebuie să ne dăm seama că duhul mut din Evanghelie sînt păcatele şi patimile
cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpîn peste voinţa omului ce le primeşte. Şi tu eşti
stăpînit de puterea duhului mut care, atunci cînd te cuprinde, te aruncă în focul beţiilor şi în
noroiul... păcatelor!
De la început diavolul păcătuieşte (1 Ioan 3, 8), şi de cîte ori păcătuim sau apucăm patimi
rele (ca beţia, sudalma, mînia, desfrînarea, etc.), diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e
starea cea dintîi şi din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decît
la Isus Mîntuitorul nostru, care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului (1 Ioan 3,
8). Ca şi copilul din Evanghelie, aşa trebuie să ne apropiem şi noi, cu bolile sufleteşti, de Isus
Mîntuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti.
Doctorul şi Izvorul tămăduirii bolilor noastre sufleteşti este Isus Mîntuitorul. Fără El noi nu
putem face nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi
auzi plîngîndu-se: Am cercat, dar nu pot Mi-am pus în gînd să mă las de ceea şi ceea, dar n-am
putut... N-au putut pentru că au încercat să facă acest lucru prin puterile lor, iar Domnul Isus a spus
răspicat că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei ce spun că nu pot, au luat o hotărîre
fără Hristos, iar o astfel de hotărîre n-are putere.
Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai întîi să-ţi faci o legătură vie cu
Mîntuitorul şi să alergi în braţele Lui mîntuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urîte înseamnă
să te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpîn nou: pe Mîntuitorul Isus Hristos; şi să începi o
viaţă nouă cu El. Peste această hotărîre se coboară apoi de sus darul, harul şi puterea Duhului Sfînt,
care face din tine o făptură nouă, un om nou, un om duhovnicesc care biruie firea cea păcătoasă şi
patimile rele.
Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mîntuitorul şi mîntuirea ta sufletească trebuie să
fie starea a treia prin care a trecut copilul din Evanghelie, adică aceea cînd i s-a făcut mult mai rău,
cînd l-a scuturat pe el diavolul, după ce s-a apropiat de Isus. Cînd te apropii şi tu cu adevărat de
Mîntuitorul, ţi se face şi ţie mai rău, adică diavolul se vede în primejdie de a-şi pierde un credincios
şi de aceea umblă cu toate meşteşugurile să nu te scape din prinsoarea lui.
 Pînă cînd petreci în fărădelegi, diavolul şade liniştit şi mulţumit de felul traiului tău, dar îndată
ce vrei să o rupi cu păcatul şi te apropii cu adevărat de Isus, ţi se face şi ţie mai rău, adică diavolul
începe şi el a lucra.
Unul dintre cei ce s-au hotărît împotriva păcatelor şi a intrat în Oastea Domnului îmi scrie: Am
ţinut hotărîrea pînă la un loc, dar de la o vreme şi mai tare s-a aprins pofta băuturii în mine şi m-am
îmbătat şi mai rău. Altul, de altă parte mi se plînge: De cînd m-am hotărît, nu mai am pace cu
oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după biserică nu mă bag cu ei la crîşmă
să beau. Iată, aceasta este starea a treia: cînd omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie de
Dumnezeu, diavolul pe de altă parte, pune foc mai mult în patimile omului şi scoate în calea lui fel
de fel de batjocuri şi de prieteni, care îl trag de mînecă să se dea iarăşi la roată cu lumea, adică să se
întoarcă iarăşi în mocirla din care a ieşit.
Dragă cititorule! Cînd satana te chinuie după ce te-ai hotărît împotriva păcatelor şi te-ai apropiat
de Mîntuitorul şi de mîntuirea ta cea sufletească, să nu te sperii: este cea din urmă zvîrcolire a lui.
Tu nu te teme, stai drept, ca un bun ostaş al lui Hristos, în faţa meşteşugirilor lui, mai înaintează
cîţiva paşi în credinţă, în încredere, în alipirea faţă de El şi ai cîştigat lupta, trecînd în starea a patra
a fiului din Evanghelie: tămăduirea şi mîntuirea ta cea sufletească.
Acestea sînt cele patru stări şi trepte ale mîntuirii noastre sufleteşti şi toţi care vor să intre cu
adevărat în Oastea Domnului vor trece prin ele.
 Rugăciune

Isuse Mîntuitorule, iată ies şi eu în calea Ta ca fiul din Evanghelie. Diavolul mă chinuie şi pe
mine şi mă aruncă în focul şi în apele ispitelor şi patimilor. Fie-Ţi milă de mine Doamne, căci rănile
din suflet mă dor. Din pustiurile păcatelor vin acum la Tine şi ca un copil scăpat de moarte vreau să
mă ţin de Tine şi să trăiesc cu Tine. Ţie Îţi dau aceste mîini şi picioare pe care le-ai dezlegat din
lanţurile satanei. Ţie Îţi dau ochii, urechile, gura, gîndurile, vorbele mele. Toată averea mea
trupească şi sufletească o pun de acum înainte în slujba Ta Doamne, şi în ascultare de Tine
Doamne...

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... şi Eu vă voi odihni pe voi

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra
voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară
(Matei 11, 28-30).
Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi
(Luca 6, 19).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu cititorule aceasta chemare? Te cheamă
Isus la El, te cheamă Mîntuitorul lîngă El. Pe vremea Mîntuitorului gloatele se atingeau de El pentru
că din El ieşea o putere. Această putere iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, în sufletul tău, în casa
ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Eu socot că greşeala cea mai mare a creştinilor
de azi e tocmai aceea că nu cunosc dulceaţa şi odihna şi pacea pe care le dă Mîntuitorul.
Celor ma mulţi oameni li se pare un jug greu viaţa după Evanghelie. De cînd eram preot la ţară
mi-aduc aminte de un tînăr care, la stăruinţele mele să înceapă o viaţă nouă, după Evanghelie, mi-a
răspuns aşa: Sînt prea tînăr părinte să mă bag de acum în jug. Viaţa după Evanghelie li se pare
oamenilor un jug greu care te scoate din lume, din plăceri, din baluri, din crîşmă, din fel de fel de
înşelăciuni şi minciuni mai mari şi mai mărunte, etc. etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă a vieţii,
aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea, bucuria, dulceaţa ce le dă Mîntuitorul şi o viaţă
trăită cu El. E o mare greşeală în vorba ce se spune că lumea asta-i o vale a plîngerii, o lume de chin
şi de întristare. Cine a spus aceste vorbe n-a cunoscut pe Mîntuitorul. Isus Mîntuitorul a făcut şi
viaţa din această lume o viaţă plină de pace, de odihnă şi de bucurie pentru cine o trăieşte cu El şi s-
a apropiat de El. Lumea de azi e plină de frămîntări, de oameni nervoşi, nemulţumiţi, zavistuitori,
îndărătnici, tocmai din pricină că n-au aflat pe Mîntuitorul şi liniştea, pacea şi odihna ce le dă El.
Cînd te-ai apropiat de Mîntuitorul şi te-ai atins de El, atunci capeţi o linişte, o pace şi o bucurie
sufletească pe care nimeni şi nimica n-o poate lua de la tine: nici sărăcia, nici boala, nici întristarea,
nici suferinţa, nici asuprirea, precum zicea ap. Pavel: Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos?
Suferinţa, sau strîmtorarea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau spada?...
(Rom. 8, 35). Dacă El dă linişte, cine o poate tulbura? (Iov 34, 29). Un creştin adevărat are
linişte şi bucurie şi în necazuri, cum zice ap. Pavel: Mă bucur în necazuri
(2 Cor. 12, 10).
Cei mai mulţi creştini n-au pacea şi bucuria Evanghelie pentru că n-au gustat din izvorul ei,
care este Isus Hristos. Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se
tulbure inima, nici să nu se înspăimînte (Ioan 14, 27). Toate bogăţiile şi toate plăcerile din
această lume nu pot să dea pacea şi bucuria pe care le dă Mîntuitorul. Eu sînt Pîinea vieţii, cel ce
vine la Mine nu va flămînzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată (Ioan 6, 35).
Mîntuitorul dă şi ceea ce trebuie sufletului, de aceea El este pacea şi fericirea deplină. Această pace
şi această odihnă Evanghelică se pot cîştiga printr-o credinţă vie şi tare într-un Mîntuitor Bun care a
luat asupra Sa toate sarcinile noastre şi mai ales sarcina şi greutatea păcatelor noastre. O încredere
nemărginită în Acest Mîntuitor ne dă o nespus de dulce pace şi uşurare sufletească. Din toată inima
încrede-te dragă cititorule, în Acest Mîntuitor. Predă-I Lui toate grijile tale, inima ta, sănătatea ta,
banii tăi şi toate afacerile şi frămîntările tale. Ca un copil mic te încrede în El şi te alipeşte de El. De
ai un necaz, spune-I Lui şi te alipeşte mai tare de El; de te batjocoreşte cineva sau îţi face o
supărare, tu taci, fii liniştit, încrede-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te să nu te odihneşti decît în
El.
O, ce linişte şi pace şi bucurie dă încrederea desăvîrşită în Mîntuitorul! Dar cei mai mulţi nu se
ştiu încrede, de aceea trăiesc o viaţă plină de păcate şi de frămîntări. Cei păcătoşi n-au pace (Isaia
48, 22). Cînd te-ai apropiat de Mîntuitorul şi trăieşti o viaţă cu El, numai atunci înţelegi că şi
necazurile şi greutăţile acestei lumi sînt un mare ajutor sufletesc care te ţine mereu lîngă Mîntuitorul
şi te învaţă să te alipeşti şi mai mult de El. Englezii au o minunată poezie religioasă, intitulată: Mai
lîngă Domnul meu, mai lîngă El, şi zice aşa: Mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El. Cu toate că e
greu necazul meu, cîntarea mea va fi: mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El. Orice întristare e ş
înştiinţare ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Necazurile spun: mai lîngă Domnul meu, mai lîngă
El. Sus inima, voi toţi cei întristaţi: căci Domnul este plin de îndurare. Cîntaţi cu noi şi voi: mai
lîngă Domnul meu, mai lîngă El...
Apropie-te dragă cititorule, apropie-te de Domnul. Din ce te vei apropia mai mult de El şi te vei
alipi mai tare de El, viaţa ta se va face mai uşoară, mai liniştită, mai plină de pacea şi de bucuria cea
adevărată.
Încearcă şi vezi!

Văzînd cetatea Ierusalimului, Isus a plîns pentru ea

Cînd S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plîns pentru ea, şi a zis: Dacă ai fi cunoscut şi
tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sînt ascunse de ochii
tăi. Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor
strînge din toate părţile: te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău şi nu
vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetată (Luca 19,
41-44).

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori
am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă
casa pustie (Matei 23, 37-38).

De două ori ne spun Evangheliile că a plîns Mîntuitorul. Odată cînd a mers să învie pe Lazăr cel
mort şi cînd a văzut pe Maria plîngînd şi pe iudeii care veniseră cu ea, încît S-a tulburat în Sine şi a
lăcrimat (Ioan 11, 35).
Altădată a plîns asupra Ierusalimului, precum spune Evanghelia de mai sus. De ce a plîns Isus
cetatea Ierusalimului? Pentru că aceasta n-a voit să primească învăţăturile Lui, n-a voit să primească
lumina, pacea, viaţa şi mîntuirea pe care le adusese Mîntuitorul în lume. Eu spre aceasta am venit în
lume, zicea Mîntuitorul, ca să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea
şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, ca să dau poporului cunoştinţa mîntuirii şi să
luminez pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii (Luca 1, 77-79). Dar Ierusalimul n-a
vrut să primească aceste lucruri ca să aibă pace şi mîntuire. Mîntuitorul a stăruit neîncetat să aducă
la mîntuire poporul evreu din Ierusalim, dar el n-a vrut să primească mîntuirea, iar Dumnezeu nu
pune şi nu impune mîntuire cu puterea. De aceea zicea Isus: Ierusalime, Ierusalime, de cîte ori am
vrut să vă aduc la mîntuire, dar voi n-aţi vrut! Dumnezeu pune înaintea omului mîntuirea şi îl îmbie
cu ea; mai mult nu poate face, căci atunci mîntuirea ar fi un lucru impus pentru care omul n-are
avea nici merit, nici răspundere.
Mîntuitorul Şi-a făcut toată datoria faţă de Ierusalim şi faţă de mîntuirea poporului din cetate.
Atunci de ce plînge Mîntuitorul? Plînge pentru că mare şi nemărginită este durerea Lui pentru
sufletele pierdute. Mîntuitorul n-a plîns pentru dărîmarea zidurilor de piatră ale Ierusalimului, ci a
plîns pentru dărîmarea şi pieirea sufletelor din cetate. O, cîtă dragoste şi cîtă durere este în lacrimile
ce le-a vărsat Mîntuitorul pentru cetatea Ierusalimului! Dar nu numai dragoste şi durere, ci şi
învăţătură este în aceste lacrimi.
Să luăm aminte că şi noi avem o cetate sufletească. Şi noi avem un Ierusalim sufletesc căruia
Mîntuitorul îi tot predică şi pe care îl tot cheamă la mîntuire. Dar de cele mai multe ori, cetatea
sufletului nostru nu-L ascultă pe Mîntuitorul şi nu primeşte predica Lui. Ca şi oarecînd Ierusalimul,
cetatea sufletului tău, iubite cititorule, nu-L ascultă pe Domnul şi nu primeşte mîntuirea. Cetatea
sufletului tău nu L-a primit pe Domnul şi de aceea n-are pace. Cetatea sufletului tău merge spre
dărîmare. Vrăjmaşul diavol a împresurat-o, a făcut şanţ împrejurul ei, a dat atac cu ispitele şi a
străbătut înăuntru. N-ai primit pe Mîntuitorul şi de aceea pietrele credinţei se huruie, cetatea
trosneşte din temelie şi Mîntuitorul plînge.
Da, da, iubite frate, Mîntuitorul plînge, pentru că mare şi nemărginită este dragostea Lui faţă de
noi. Mîntuitorul plînge pentru sufletul tău şi al meu, pentru pieirea ta şi a mea, pentru nepăsarea
mea şi a ta. O, ce lucru măreţ şi înfiorător este acesta: Mîntuitorul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
plînge pentru tine şi pentru mine, pentru sufletul meu şi al tău. Mîntuitorul n-a plîns în vremea
înfricoşatelor patimi, n-a plîns cînd L-au pălmuit şi L-au batjocorit, n-a plîns cînd L-au bătut, n-a
plîns cînd cuiele au pătruns sfintele Sale mîini şi picioare, n-a plîns cînd Sîngele curgea şiroaie din
rănile Sale şi sudori de Sînge picurau de pe fruntea Lui, dar iată, a plîns pentru pieirea sufletească a
Ierusalimului şi plînge azi pentru sufletele pierdute. O, ce lucru scump şi nepreţuit poate fi un suflet
şi mîntuirea lui cînd Însuşi Mîntuitorul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plînge pentru pierderea lui!
Auzu tu dragă cititorule? Mîntuitorul plînge pentru un suflet pierdut, şi tu cu atîta uşurinţă îşi
prăpădeşti sufletul. Mîntuitorul plînge pentru pieirea sufletului tău, şi tu stai liniştit în păcate? Şi tu
îţi omori sufletul cu toată liniştea?
Fie ca măcar lacrimile Domnului să te înfioreze şi să te înveţe ce lucru scump este sufletul tău şi
mîntuirea lui.

Stă în voia ta...

Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor cu numele Apolon, care stătea la Delfis, într-o
ascunzătoare, de unde răspundea la diferite întrebări. Odată a mers la acest Apolon un om oarecare,
viclean şi amăgitor. În mîinile lui avea o pasăre pe care o acoperise cu haina lui şi ajungînd în faţa
locului de unde grăia Apolon, l-a întrebat pe acesta să-i răspundă de este pasărea aceea vie sau
moartă. Omul acesta era viclean şi avea gînd, de-i va răspunde că este moartă, să o arate aşa cum
era: vie; iar de-i va răspunde că este vie, să o sugrume şi să o arate moartă şi în acest chip să-l
amăgească pe Apolon. Dar Apolon, cunoscînd vicleşugul lui, i-a răspuns aşa:
- Stă în voia ta, omule, să arăţi pasărea cum vei vrea: sau moartă, sau vie.
O păsărică purtăm şi noi, iubite cititorule, ascunsă sub hainele şi lutul nostru. E sufletul, şi stă în
voia ta şi a mea să avem această păsărică cerească vie sau moartă, să avem un suflet viu sau unul
mort. Dumnezeu ne-a dat ajutor şi dar să putem ţine vie această păsărică, dar pe de altă parte, omul
are voie slobodă să o şi omoare. Însă cel ce şi-a omorît sufletul cu patimi şi fărădelegi, acela va
trebui să dea seamă de el în Ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii.

Fericiţi veţi fi cînd...

Cînd a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte, şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat
de El.
Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!
Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!
Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
 Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot
felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au
prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi (Matei 5, 1-12).

Evanghelia aceasta e cunoscută în Biblia Noului Testament sub denumirea de Predica de pe

Munte, pentru că Mîntuitorul a rostit-o stînd sus pe o colină. Din această predică sînt luate Fericirile
care se cîntă în strană în fiecare duminică şi sărbătoare. Minunată este această Evanghelie şi
minunate sînt învăţăturile din cele nouă fericiri. Un mare învăţat spune că nu s-a rostit şi nu se va
rosti niciodată în această lume o altă predică ce ar putea să o întreacă în adîncime pe aceasta. Ce ne
spune Mîntuitorul în predica celor nouă fericiri? Ni-i înşiră pe cei ce vor fi cu adevărat fericiţi în
lumea aceasta şi în cealaltă. Dar ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericiri nu vorbeşte de
bogăţie lumească, nici de mărire omenească, nici despre bani, averi şi plăceri. Fericirea pe care a
făgăduit-o Mîntuitorul este înăuntrul omului şi pleacă dinăuntru în afară. Mîntuitorul face fericiţi pe
cei blînzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă, dar toate acestea pleacă dinăuntrul omului; acolo e
mila, pacea, dreptatea şi acolo e şi inima curată. Spre deosebire de această fericire adevărată, noi
căutăm o fericire ce pleacă din afară înăuntru. Noi aşteptăm şi ne trudim să ne facem mai întîi
bogaţi, să ne umplem mai întîi de bani, de plăceri şi de mărire omenească, pentru ca apoi să fim
fericiţi.
Însă fericirea adevărată, lumea aceasta nu o poate da măcar de l-ar încărca pe om cu toate
bogăţiile şi plăcerile şi măririle ei. Asta e un lucru dovedit. Oare sînt fericiţi toţi bogaţii, toţi
milionarii şi toţi cei ce şed în palate? Nici vorbă. Dimpotrivă, se constată că traiurile cele mai
nefericite sînt tocmai în palatele celor bogaţi. Este pus un mare adevăr în istorioara cu împăratul ce
căuta cămaşa fericitului (să se lecuiască de boală cu ea), dar pe urmă s-a aflat că fericitul nici
cămaşă pe el n-avea (era un cioban de la oi). Fericirea cea adevărată şade şi azi mai mult în coliba
săracului credincios decît în palatul necredincioşilor. O statistică din America arată că 60% din cei
ce îşi fac moartea sînt milionari şi oameni bogaţi. Oare de ce nu poate da lumea, cu bogăţiile şi cu
plăcerile ei, fericirea adevărată? Pentru că este cineva şi ceva ce tulbură fericirea cea lumească. E
graiul sufletului, e mustrarea şi întrebarea sufletului, pe care a prins-o aşa de frumos psalmistul
David în cuvintele: Pentru ce eşti mîhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? (Psalm 42, 6).
În zadar nici sufletului ca bogatul din Evanghelie: Suflete, ai de toate, mănîncă, bea şi te veseleşte...
căci sufletul cere altceva: sufletul se doreşte spre Domnul şi însetoşează după Domnul şi dacă nu-i
dai această întîlnire cu Domnul, el este mîhnit, el este tulburat şi tulbură şi fericirea omului.
Fericirea cea adevărată este un lucru după care trebuie să cauţi mai adînc, tot mai adînc în inima ta,
înăuntrul tău; să cauţi pînă dai peste un Doctor pentru suspinele sufletului tău, să cauţi pînă dai de
Mîntuitorul şi pînă L-ai aflat pe Mîntuitorul. Cînd L-ai aflat cu adevărat pe Mîntuitorul şi Jertfa Lui
cea sfîntă, atunci El dintr-o dată îţi ia sarcina păcatului de pe sufletul tău, dintr-o dată sufletul tău şi
inima ta scapă de mîhnire şi te simţi nespus de uşurat şi fericit. Ferice de cel cu fărădelegea iertată
şi de cel cu păcatul acoperit! (Psalm 32, 1).
Fericit este bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului şi care se bucură sub acoperămîntul
aripilor Lui şi sufletul său se lipseşte după El (Psalm 63, 8).
Cînd L-ai aflat cu adevărat pe Mîntuitorul şi trăieşti o viaţă nouă cu El, atunci ai o fericire pe
care nu ţi-o poate lua, nici tulbura suferinţa, sărăcia, prigoana, boala, etc. Mîntuitorul dă omului o
fericire care nu slăbeşte, ci dimpotrivă, se întăreşte în suferinţe, în lacrimi, în prigoane. Lumea şi
creştinii de azi nu înţeleg însă acest fel de fericiri (unii chiar şi rîd de ele). Nu înţeleg pentru că n-au
gustat şi cu cunosc bucuria şi fericirea cea adevărată ce o dă Mîntuitorul şi o viaţă trăită cu El.
Oamenii caută fericirea înafară de inima lor şi înafară de Mîntuitorul şi de aceea fericirile ce se
cîntă în strană nu le vedem şi în lume şi în viaţa oamenilor. Nu-i vedem pe făcătorii de pace, pe cei
blînzi, pe cei milostivi; dimpotrivă, vedem ura, nedreptatea, prigoana, etc. Cercetaţi cu luare aminte
cele nouă fericiri şi veţi afla că fiecare din ele e legată cu cerul de sus, fiecare pleacă de la inima
omului şi se gată cu cerul de sus, fiecare leagă cerul cu pămîntul şi pe om cu Dumnezeu. Cînd
fiecare om ar căuta şi ar umbla după o astfel de fericire ce-l leagă cu cerul şi cu Dumnezeu, atunci
ar avea omul şi omenirea fericire adevărată. Atunci s-a împlini şi psalmul ce zice: Credincioşia
răsare din pămînt şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor. Domnul ne va da şi fericirea, şi
pămîntul nostru îşi va da roadele. Dreptatea va merge şi înaintea Lui, şi-L va şi urma, călcînd pe
urmele paşilor Lui! (Psalm 85, 11-13).
Însetezi tu cititorule după o astfel de fericire?

Pilda cu aluatul

El a zis iarăşi: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-a
luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, pînă s-a dospit toată
(Luca 13, 20-21).

O femeie pune de seara aluat în trei măsuri de făină. Dimineaţa cînd se scoală, o minune... Află
dospită toată plămădeala şi pe urmă se dospeşte toată făina. Ce mare putere are aluatul! Un astfel de
aluat dospitor de lucruri minunate este şi în lumea cea sufletească. Acest aluat este credinţa cea vie
în Dumnezeu şi în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Este acesta un aluat plămădit cu Sîngele Domnului,
care ne curăţeşte pe noi de orice păcat (1 Ioan 1, 7). O, ce lucruri minunate face şi dospeşte
acest aluat în lumea cea sufletească! Precum aluatul dospeşte toată făina în care e pus, aşa şi acest
aluat dospeşte toată fiinţa omului cînd omul îl pune în făina vieţii sale. Cînd în făina vieţii tale ai
pus aluatul Evanghelie, aluatul credinţei în Dumnezeu şi în Jertfa Mîntuitorului, atunci acest aluat
deodată, ca prin minune, începe să-ţi dospească toată fiinţa ta, toate simţurile tale, toate gîndurile
tale, toată judecata, toată vederea, toate umblările, toate lucrările tale. Cînd a apucat acest aluat în
făina vieţii tale, atunci începi altcum să simţi, altcum să vezi, altcum să vorbeşti şi altcum să trăieşti.
Cînd a apucat acest aluat în făina vieţii tale, atunci el lucrează cu putere şi îţi dă şi ţie putere ca să fii
şi să te faci frămîntătura nouă (1 Cor. 5, 7), făptură nouă (2 Cor. 5, 17). Fără acest aluat
şi fără această dospire nu este şi nu poate fi mîntuire sufletească. Taina mîntuirii sufleteşti începe
din clipa cînd în făina vieţii tale, în plămădeala vieţii tale ai pus aluatul Evanghelie, ai pus un aluat
nou care să dospească o viaţă nouă cu Domnul. Orice hotărîre contra păcatelor, fără acest aluat şi
fără această dospire, n-ajunge nimic. Sînt destui care predică foarte frumos despre Hristos, dar nu
trăiesc o viaţă cu Hristos, pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evanghelie.
Ştiu bine că şi în Oastea Domnului este destul aluat nedospit.
Toţi cei care dezertează dintre noi şi se întorc iarăşi în mocirla păcatelor din care au ieşit sînt un
astfel de aluat nedospit. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sînt un aluat nedospit pentru
Evanghelie, de aceea sînt atîtea răutăţi în lume. Taina mîntuirii nu stă în aceea să nu faci ceea şi
ceea şi să faci ceea şi ceea, ci stă în întrebarea: ai pus tu aluat nou în făina vieţii tale? Eşti tu un
creştin dospit de Evanghelia Mîntuitorului?

Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că de multe lucruri s-a lăsat, însă de unele năravuri
rele nici acum nu se poate dezbăra. Eu i-am zis: Dragă ostaşule! Bagă de seamă că n-ai pus aluat
nou în toată făina vieţii tale. O parte din făină ai mai lăsat-o şi pentru aluatul răutăţilor şi plăcerilor
lumeşti... Îl ghicisem, căci pe urmă ostaşul mi-a mărturisit că satana îi şoptise să-şi mai ţină cîteva
răutăţi şi patimi.
Despre femeia din Evanghelie, Mîntuitorul a zis că avea trei măsuri de făină şi în toate trei a
pus aluat bun. Însă creştinii de azi se pare că au împărţit această făină aşa: într-o măsură bagă aluat
bun, iar în celelalte două bagă aluat rău. Numai aşa se poate explica viaţa celor care cred că pot sluji
şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Din gura lor iese şi rugăciune, şi blestem. Duminica merg şi la
biserică, dar şi la joc, la crîşmă şi beţie.
O, ce minunată viaţă trăieşte un creştin dospit de aluatul Evanghelie Mîntuitorului! Un astfel de
creştin poartă în el Împărăţia lui Dumnezeu, căci aşa a zis odată Isus: Iată, Împărăţia lui Dumnezeu
este înăuntrul vostru (Luca 17, 21), dar această Împărăţie o poate avea în el numai cel ce are
viaţa lui şi toată inima lui dospită de aluatul Evanghelie. Un astfel de creştin se face apoi el însuşi
un aluat bun, care-i dospeşte pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un astfel de suflet e copleşit şi
biruit de Evanghelie şi oriunde ajunge şi începe să-i dospească şi pe alţii. Eu îl cunosc de pe vorbă
pe cel dospit. Vorbeşte cu căldură şi dragoste, pentru că gura lui grăieşte din prisosul inimii (Matei
12, 34).
Dar să luăm aminte. Mai este încă un fel de aluat. Feriţi-vă de aluatul fariseilor, zicea
Mîntuitorul către apostoli (Luca 12, 1). Este în această lume şi destul aluat de răutate, de
vicleşug, etc. (1 Cor. 5, 8). Să ferim făina vieţii noastre de acest aluat care dospeşte pieire
sufletească (şi, o, ce bine şi ce repede dospeşte acest aluat!). Sînt destui oameni dospiţi de acest
aluat rău şi aceşti oameni caută neîncetat să-i dospească şi pe alţii cu răutăţile lor. Adică, vedeţi,
aluatul vieţii e de două feluri: unul e cel bun, al Domnului, şi cei dospiţi de el lucrează cu el pentru
Domnul; celălalt e cel rău, al diavolului, şi cei dospiţi de el lucrează cu el pentru diavolul.
Tu, cititorule, pe care aluat îl ai în făina vieţii tale?
Fiecare dintre voi, iubiţilor cititori, să fie un aluat dospit, ca să putem împiedica cumplita
stricăciune din această lume şi să-i dospim şi pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Care este porunca cea mai mare?

Cînd au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strîns la un loc. Şi unul din ei, un
învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: Învăţătorule, care este cea mai
mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă. Iar a
doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se
cuprind toată Legea şi Prorocii (Matei 22, 34-40).

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Isus că se cuprind toată legea şi prorocii. În
această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decît dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pămînt. Ca să poţi avea dragoste creştină,
adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întîi şi să afli mai întîi dragostea lui Dumnezeu
Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum
aşa de bine a spus acest lucru ap. Ioan în cuvintele: Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe
Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru
păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi
unii pe alţii (1 Ioan 4, 10-11). Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire
(1 Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Isus Mîntuitorul şi
pe urmă a întărit-o cu Însăşi Jertfa Sa cea sfîntă. Ca pe un testament a lăsat Isus Mîntuitorul
apostolilor Săi cuvintele: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să
vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii pentru alţii (Ioan 13, 34-35). Dar Mîntuitorul n-a predicat iubire numai între
ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a de-aproapelui, oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea
era închisă între graniţele fiilor lui Israel. Tot ce nu era din Israel putea fi - şi trebuia chiar - urît,
dispreţuit, ba şi ucis cîteodată.
Isus Mîntuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor
noştri. Mîntuitorul a început să înveţe mai întîi în lume că fiecare om e un suflet al lui Dumnezeu, e
un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Isus a lăsat în lume
Evanghelia iubirii de oameni şi pînă va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decît
aceasta.
Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi
sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintîi creştini. Despre creştinii cei
dintîi, Scripturile ne spun că erau în legătură frăţească, întru frîngerea pîinii şi întru rugăciuni. Şi era
una sufletul şi inima celor ce s-au botezat
(Fap. Ap. 2, 42; 4, 32) . Însă durere: din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină
s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi
popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. S-a împlinit parcă
profeţia Scripturilor: Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi
fiica împotriva mamei (Luca 12, 53). De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între
oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă ap. Ioan cînd zice: Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8). Creştinii de azi nu-L cunosc cu
adevărat pe Dumnezeu şi pe Isus Mîntuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.
Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii şi cînd ai aflat cu adevărat
acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar
urăşte pe fratele său, este mincinos
(1 Ioan 4, 20). Cei mai mulţi dintre creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim un
creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adîncimi în Evanghelia lui Hristos şi de aceea
lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea
numai atunci cînd ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea
numai la picioarele Crucii Mîntuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii poţi
cîştiga acea dragoste sfîntă, care toate le sufere, precum şi Isus le-a suferit, toate le rabdă, precum şi
El le-a răbdat. Aici poţi cîştiga dragostea cea adevărată care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se
trufeşte, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr (1 Cor. 13).
Dragă cititorule! Pe vreme de iarnă, frigul te apropie de foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în
foc sînt şi ele o predică minunată despre dragostea creştină. De ce ard lemnele cînd le aprindem?
Învăţaţii spun că lemnele cînd ard nu fac altceva decît dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi
căldura soarelui. Focul nu este aşadar altceva decît o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o
şi cînd le aprindem, ne-o dă nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui
ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea sfîntă a Fiului Său. Iubirea ce o
primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe aşa cum lemnele dau
căldura mai departe. O, ce lucru fioros se vede în lumea de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau
nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Toată firea cea necuvîntătoare ne dă nouă
darurile primite de sus. Pămîntul ne dă ploaia în formă de izvoare şi fîntîni, ogoarele ne dau pîinea
cea coaptă din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul, cel ce e făcut după Chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu, numai omul, cel ce soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească, dă
numai ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc. Ne mustră şi firea cea neînsufleţită!
Isus Mîntuitorul a zis: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii pentru alţii (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi
parcă a pierit cu totul în zilele noastre. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai Evanghelia iubirii de
oameni. Evanghelia iubirii creştine încă nu s-a sălăşluit pe pămîntul acesta udat de sîngele şi ura
atîtor războaie şi răzbunări. Evanghelia iubirii şi Împărăţia lui Dumnezeu vor veni în viitor.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pămînt numai în măsura în care dragostea creştină va
cuprinde inimile noastre. Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît aş vrea să fie acum aprins, - zicea
Isus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine, pe care trebuie să-l aprindem
neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se
poate ajuta mai mult decît cu acest doc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi cîştiga mai curînd
pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decît cu dragostea Evanghelică. Despre David
prorocul spune Biblia că liniştea cu cîntecele alăutei sale furia lui Saul. Cîntecul cel dulce al
dragostei creştine linişteşte şi azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate de valurile urii. Ajută şi tu,
dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cîntec dulce. Ostaşi din Oastea Domnului,
aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cîntecul cel dulce al iubirii
evanghelice!
 Maria la picioarele Domnului

Un fariseu a rugat pe Isus să mănînce la el. Isus a intrat în casa fariseului, şi a şezut la masă.
Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas
de alabastru cu mir mirositor, şi stătea înapoi lîngă picioarele lui Isus şi plîngea. Apoi a început să-
I stropească picioarele cu lacrimile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le
ungea cu mir. Cînd a văzut lucrul acesta, fariseul, care-L poftise, şi-a zis: Omul acesta, dacă ar fi
un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă. Isus a
luat cuvîntul, şi i-a zis: Simone, am să-ţi spun ceva. Spune, Învăţătorule, I-a răspuns el. Un cămătar
avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau
cu ce plăti, i-a iertat pe amîndoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult? Simon I-a răspuns:
Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Isus i-a zis: Drept ai judecat. Apoi S-a întors spre
femeie, şi a zis lui Simon: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă
pentru spălat picioarele, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul
capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea de cînd am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea, îţi spun: Păcatele
ei care sînt multe, sînt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. Apoi, a zis
femeii: Iertate îţi sînt păcatele! Cei ce şedeau cu El la masă, au început să zică între ei: Cine este
acesta de iartă chiar şi păcatele? Dar Isus a zis femeii: Credinţa ta te-a mîntuit; du-te în pace
(Luca 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este această Evanghelie! Dar, pe lîngă acestea, e plină şi
de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie vestită în
desfrînări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Isus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere
şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să
alerge la Isus? Pe Maria a adus-o la Isus greutatea pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească
pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrînările lumeşti.
Cercetătorii Evangheliilor spun că această femeie desfrînată a fost Maria Magdalena, despre
care ne spune o altă Evanghelie că din ea a scos Isus şapte diavoli (Luca 8, 2). Această greutate
sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din
ochii ei. Maria s-a mîntuit în clipa cînd s-a simţit doborîtă de greutatea păcatelor şi a căzut la
picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luînd tămăduire prin credinţă. Să
luăm aminte că aceasta este calea mîntuirii şi pentru noi. Cea dintîi condiţie a mîntuirii e să simţi
ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi
greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa cititorule, de
acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele
care sînt cele şapte păcate de moarte (trufia, desfrînarea, lăcomia, pizma, etc. etc.)? Maria n-a avut
odihnă şi linişte sufletească pînă nu L-a aflat pe Mîntuitorul şi n-a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit
în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai
da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar
pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. Este însă
cineva care îţi ia din spate greutatea păcatelor, fără nici o plată şi pentru totdeauna. Acela e
Mîntuitorul. Un singur lucru se cere de la tine: să te apropii de Acest Mîntuitor şi să te atingi de El
cu toată credinţa sufletului tău, cu toată încrederea că El a murit pentru tine şi pentru păcatele tale.
Apropie-te dragă suflete, apropie-te de Domnul în orice stare, cît de ticăloasă ar fi. Îngenunchează
plîngînd la picioarele Lui şi stropindu-ţi ticăloşia cu lacrimile tale şi cu Sîngele Lui, ia tămăduire şi
mîntuire.
O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei după ce s-a ridicat iertată şi mîntuită de la
picioarele Domnului! Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: Da ce-i cu păcătoasa asta de femeie, că nu
mai umblă nopţile, nu mai merge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii?... Trebuie că a păţit ceva
nenorocita... Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşa cum se miră şi azi cînd începi să
trăieşti o viaţă cu Domnul). Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a petrecut o mare schimbare.
Maria cea veche a murit şi în locu-i trăia alta, adusă la viaţă prin Isus Mîntuitorul. Aceasta e şi azi
dovada cea mai bună că cineva s-a apropiat cu adevărat de Mîntuitorul şi s-a atins de El. Să-ţi
schimbi purtările şi să începi o viaţă nouă cu El. O credinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea păcătoasă n-
ajunge nimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură, dar nu-şi schimbă purtările.
Despre Maria Magdalena, Evanghelia ne spune că după iertarea şi tămăduirea ei, s-a ţinut
mereu de Mîntuitorul. L-a însoţit pe drumul Golgotei, L-a plîns cînd murea pe Cruce, a plîns cînd a
aflat mormîntul gol. Maria se simţea legată de Acest Mîntuitor al ei; îşi dădea seamă clipă de clipă
ce mare binefacere i-a făcut ei; din ce necaz a scos-o; cît i-a iertat; şi, din ce îşi dădea seama mai
mult despre acestea, se alipea tot mai tare de El.
Aşa şi noi, clipă de clipă trebuie să ne dăm seama ce a făcut Mîntuitorul pentru noi. Cînd ai
ajuns să afli ce a făcut Mîntuitorul pentru tine, cînd ai ajuns să cunoşti cu adevărat pe Mîntuitorul şi
Jertfa Lui, atunci te faci un nebun pentru Hristos (1 Cor. 4, 10), atunci nu vrei să mai auzi de
nimeni, decît de El, atunci nu vrei să mai vorbeşti de nimeni, decît de El şi de binecuvîntarea Lui;
atunci, ca şi Maria, dintr-un vas lepădat te faci un vas ales, dintr-un ticălos şi păcătos te faci un
vestitor al Domnului şi către toată lumea spui despre toate cîte ţi-a făcut ţie Domnul.
Îl cunoşti tu cititorule, în acest chip pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos?

Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă...

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte,
o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia
cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, cînd găseşte un
mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără
(Matei 13, 44-46).

Plină de un adînc înţeles este această asemănare pe care a spus-o Isus Mîntuitorul. În ea se află
taina şi înţelesul unei vieţi de creştin adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere
creştinească nu înseamnă atît a nu face ceea şi ceea de frica focului din iad sau a face ceea şi ceea
pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a Împărăţiei
lui Dumnezeu. Ştii tu ce înseamnă să afli această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu care te-a
iubit şi te iubeşte Dumnezeu, că pe Însuşi Fiul Său L-a dat Jertfă pentru tine, pentru iubirea ta şi
pentru iertarea ta. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli cît de mult te-a iubit Isus
Mîntuitorul, căci a murit pentru tine, pentru păcatele tale şi pentru mîntuirea ta, să afli cît de mult te
iubeşte Mîntuitorul şi cum face totul să te atragă la El. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli
puterea, să afli bucuria, să afli mîngîierea, să afli lumina şi viaţa ce le capeţi cînd L-ai aflat cu
adevărat pe Mîntuitorul şi Jertfa Lu cea sfîntă şi cînd trăieşti o viaţă cu El. Numai cînd ai aflat
această comoară, faci totul să o poţi dobîndi şi să poţi dobîndi şi viaţa cea de veci. O astfel de
comoară aflase ap. Pavel cînd scria filipenilor: Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o
pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să cîştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu avînd o
neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos,
neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi
părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi
putea, la învierea din morţi (Filip. 3, 8-11). Ap. Pavel Îl aflase pe Mîntuitorul - Comoara cea
mai scumpă pe care o poate afla un om aici pe pămînt - şi prin dobîndirea acestei comori nădăjduia
să dobîndească şi învierea din morţi şi viaţa veşnică. Cel ce Mă află, zice Domnul, a aflat viaţa
(Pilde 8, 35).
Puţini sînt însă azi cei ce află această comoară. Împărăţia lui Dumnezeu este şi azi o comoară
ascunsă pentru cei mai mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilor de azi e plină de fărădelegi, de idoli
şi de păcate tocmai pentru că oamenii n-au aflat comoara, arînd în ţarina lor. O, ce înţeles adînc a
pus Mîntuitorul în acest lucru! Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu arînd în ogorul cel
sufletesc, arînd şi lucrînd în ţarina inimii tale, în ţarina învăţăturilor mîntuirii sufleteşti. Cum vrei să
afli comoara Împărăţiei lui Dumnezeu, dacă tu nu sapi după ea, dacă tu veşnic nu lucrezi în ogorul
cel sufletesc? Taina plugăriei este să ari mai adînc. O comoară de roadă bogată află plugarul cînd
ară adînc. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu: arînd mai adînc, lucrînd şi pătrunzînd
mai adînc în taina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la suprafaţă şi de aceea nu aflăm comoara
ascunsă.
Şi apoi ce ne spune mai departe asemănarea Mîntuitorului? O mare schimbare s-a făcut în viaţa
omului care aflase comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cuprinsă şi pătrunsă acum de un singur
gînd şi o singură grijă: să-şi poată cumpăra ţarina cea cu comoara. Întorcîndu-se acasă, va fi început
repede a vinde ce avea să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi vecinii lui se vor fi mirat de
schimbarea omului (aşa cum se miră şi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mîntuirii
sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba: Aţi auzit ce-a păţit omul acela şi acela, cică vrea să-şi
vîndă tot ce are şi să-şi cumpere o bucată de loc slab şi nelucrat... vai de el săracu... poate a slăbit de
minte... Însă cel ce aflase comoara, n-avea grijă de şoaptele oamenilor, căci ştia el că ţarina lui cea
nouă e mai scumpă decît toate averile oamenilor.
Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră cînd am aflat cu adevărat comoara Împărăţiei lui
Dumnezeu. Dar să nu creadă cineva că această schimbare ar sta în aceea că omul trebuie să-şi vîndă
averea şi tot ce are să poată dobîndi Împărăţia lui Dumnezeu. Această schimbare înseamnă să
înţelegi că nimic din această lume n-are preţ faţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi dobîndirea ei. Cînd
afli această comoară de dragul ei îţi vinzi nu averea, ci patimile, plăcerile, poftele şi năravurile cele
rele. În faţa acestei comori afli că n-are nici un preţ lumea cu toate comorile şi plăcerile ei. Ceea ce
ţi se părea mai dulce, afli că e amar.
Cînd ai aflat această comoară, atunci pui în slujba Domnului toate puterile, toată averea ta
sufletească şi lumească, ca să o poţi cumpăra. Ca şi Zacheu ţi se deschide atunci punga pentru lucrul
Domnului, pentru ajutorarea săracilor şi pentru lipsurile sufletului tău. Cînd ai aflat această
comoară, atunci nu mai eşti slujba şi robul banilor şi averilor tale, ci ele sînt slugile tale şi fac ce
porunceşti tu.
Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la nedreptăţi, la strîngeri de bani şi averi
(zgîrcenia), tocmai fiindcă n-au aflat comoara cea ascunsă.
Isus a zis odată că: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră
(Luca 12, 34). Comoara oamenilor de azi sînt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şi de aceea şi
inima lor este acolo.
Eu te întreb, iubite cititorule, ai aflat tu comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat
tu ce comoară este o viaţă trăită cu Domnul, L-ai aflat tu cu adevărat pe Mîntuitorul şi prin El, viaţa
cea de veci? Dacă n-ai aflat-o, eu te întreb: ce faci tu ca s-o poţi afla şi cumpăra?
În pilda de mai sus, Isus Mîntuitorul a asemănat Împărăţia lui Dumnezeu şi cu un neguţător care
umblă şi îşi bagă banii şi averea în cumpărarea unui mărgăritar de preţ mult. În legătură cu aceasta,
îmi aduc aminte de o mult grăitoare întîmplare. În anul 1918, cînd se temeau oamenii că rămîn banii
pe nimica, un mare bogătan şi-a băgat toţi banii într-o piatră scumpă. Însă pe urmă, la un an, s-a
adeverit să piatra era mincinoasă (falsă) şi astfel bogătanul şi-a pierdut toţi banii. Aşa păţesc toţi
acei mulţi, mulţi creştini care îşi cumpără în această viaţă comori care pe urmă, cînd moare omul, se
adeveresc că-s mincinoase şi n-au nici un preţ.
Astfel de comori strîngi şi tu, iubite cititorule?

Pomul vieţii noastre

În lunea din Săptămîna Paştilor, ne spun Evangheliile că, fiind cu apostolii în drum de la
Ierusalim spre Betania, lui Isus I s-a făcut foame şi văzînd un smochin lîngă drum, S-a apropiat de
el, doară va găsi ceva roadă în el; dar n-a găsit decît frunze şi i-a zis: De acum înainte să nu mai
fie rod în tine în veac! (Matei 21, 18-19); Marcu 11, 12-14). Şi pe dată smochinul s-a
uscat.
 O, ce adînc înţeles este în Evanghelia cu smochinul cel blestemat! Şi viaţa omului se aseamănă
cu un pom care trebuie să facă roade de fapte bune. După roadele lor îi veţi cunoaşte, zice
Evanghelia. Că nu culeg oamenii struguri din spini (Matei 7, 16). Şi tu cititorule, eşti un
smochin, eşti un pom pe care Dumnezeu l-a sădit în grădina acestei lumi pentru ca să faci roade de
fapte bune. Însă vai, de cele mai multe ori pomul vieţii noastre arată numai frunze goale, n-are
roade. De departe, din depărtare, se văd în viaţa noastră frunze de datini creştineşti, de praznice, de
posturi, de vorbe mari, dar cînd cauţi mai de aproape şi dai deoparte aceste frunze, nu se vede nici
un rod.
De cînd eram preot la ţară, mi-aduc aminte de unii poporeni că erau foarte evlavioşi şi
bisericoşi, dar vai, cînd m-am uitat în traiul lor de acasă, am aflat că erau foarte îndărătnici, zgîrciţi,
sfădicoşi..., adică dincolo de frunze nu era rod. Ceea ce se cheamă azi creştinism este mai mult un
frunziş verde şi frumos la înfăţişare, însă cînd te apropii de el vezi că nu are roadă.
De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru că rădăcinile lui nu sînt adîncite în pămîntul
cel cu suc de viaţă şi de putere creştinească dătător. Trăim o viaţă de suprafaţă, o viaţă neadîncită în
Evanghelia Mîntuitorului şi în Jertfa Lui cea sfîntă, de aceea pomul vieţii noastre n-are putere de
rodire. Pomul vieţii noastre nu este altoit în Isus Mîntuitorul, în viaţa cea nouă, în naşterea din nou,
de care spunea El (Ioan 3, 3-7), iar fără această altoire, fără această renaştere, pomul vieţii
noastre nu poate rodi.
O altă Evanghelie (Luca 13, 6-9), spune despre un alt smochin, pe care stăpînul grădinii
umbla să-l taie, căci de trei ani de zile aştepta în zadar să rodească. Pentru acest smochin s-a
interpus grădinarul, zicînd: Doamne, i-a răspuns vierul, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur
împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină... Şi viaţa este un astfel de smochin neroditor pe care
Dumnezeu îl ameninţă cu tăierea. Avem însă şi noi un Grădinar milostiv, care mijloceşte pentru
pomul vieţii noastre să nu fie tăiat, pînă va mai încerca El să-i dea putere de rodire. Acest Grădinar
milostiv este Mîntuitorul vieţii noastre. Îi e milă de noi... Opreşte securea morţii şi Se roagă pentru
noi Tatălui ceresc, zicînd: Tată şi Doamne, mai îngăduie pomul acestui om... Mai lasă să-l ud cu
Sîngele Meu... mai lasă să-l ud cu dragostea Mea... mai lasă să sap şanţ mai adînc în jurul lui, în
care să se strîngă mai multă credinţă.
Fără ajutorul acestui grădinar bun şi milostiv, pomul vieţii noastre nu poate rodi. Pe El să-L
chemăm zicînd: Vino Bunule Doamne, căci pomul vieţii noastre se usucă, omizile îl rod şi vînturile
îl răstoarnă. Cînd Îl chemăm cu adevărat, El vine, El altoieşte, El taie, retează, îngrădeşte, El sapă,
El leagă şi udă. O! Cum se schimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de roade cînd Îl chemăm
şi Îl primim cu adevărat pe Mîntuitorul. Roadă numai cu darul şi ajutorul lui Dumnezeu putem face.
Pînă la sfîrşitul vieţii noastre El să fie Stăpînul şi Îngrijitorul pomului vieţii noastre.
De cînd eram copil, mi-aduc aminte de un altoi care se prinsese, dar pe dedesubt au dar iar
vlăstarele cele vechi, şi nemaiumblînd nimeni să le cureţe, altoiul s-a întors iarăşi cu totul la firea
cea sălbatică şi a crescut un pom sălbatic. Aşa e şi viaţa celor mai mulţi creştini: e altoită în Domnul
cu botezul ce li s-a dat pe cînd erau copii, dar pe dedesubt au crescut iar vlăstarele firii celei vechi şi
au înăbuşit pe omul cel născut din nou. Asta vine de acolo că omul nu se apropie, nu primeşte şi nu
rămîne mai departe lîngă marele grădinar, care singurul ne poate da dar şi putere să ne păstrăm şi să
ne apărăm altoirea cea duhovnicească.
O, Preabunul meu Mîntuitor! Mulţumescu-Ţi că pe mine, un pădureţ sălbatic, m-ai scos din
pădurea pieirii sufleteşti şi m-ai altoit în grădina vieţii. Tar Te rog, Bunule Doamne, rămîi lîngă
mine şi grijeşte de pomul vieţii mele pînă la sfîrşit, că din tulpina cea sălbatică - din firea cea veche
- răsar mereu vlăstare; vînturile ispitelor sînt grele şi omizile patimilor sînt multe. Apără-mă cu
darul Tău, leagă-mă şi mă întăreşte cu Crucea şi Jertfa Ta; taie şi curăţă cu cuţitul suferinţelor unde
vei afla de bine, ca tot mai multă roadă să pot aduce.
Smochinul din Evanghelie a închipuit o viaţă pierdută în zadar, a închipuit sfîrşitul omului care
a trăit fără Dumnezeu şi a murit fără roade de fapte bune.
Eu te întreb iubite cititorule, în ce stare se află pomul vieţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru
ziua roadelor, pentru ziua cînd Domnul va trimite slugile Sale să culeagă rodul din pomul vieţii
tale? (Matei 21, 34). Ca mîine Domnul va veni să adune roadele
(Isaia 27, 13). Oare va afla roade în pomul vieţii tale, ori numai frunze goale?
Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc, - zice Evanghelia
(Matei 7, 19). Ce ştii? Poate că securea morţii stă gata să taie pomul vieţii tale. Iată, securea stă
la rădăcina pomilor (Matei 3, 10). Faceţi dar roadă vrednică de pocăinţă (Matei 3, 8).
 Fricoşii
de la Apocalipsa, cap. 21, 8

Cuvînt înainte:

Mişcarea Oastei Domnului a deschis o şcoală nouă în poporul nostru. A deschis o şcoală de
cercetare şi de adîncire a Scripturilor.
De la Dumnezeu era şcoala aceasta, căci în scurt timp ea s-a umplut de şcolari, de cărţi, de predici,
de cîntări şi învăţături care au umplut toată ţara.
Şcoala Duhului Sfînt era şcoala aceasta, căci ea a început să nască oameni noi, făpturi noi.
Din această binecuvîntată şcoală a Duhului Sfînt au ieşit învăţăturile din cărticica de faţă. Sînt şi ele
un rod al suflării Vîntului ceresc peste ţara aceasta.
Frica de la Apocalipsa 21, 8 este cercetată în această carte şi arătată în lumina ei cea adevărată.
Fie ca şi aceste învăţături să trezească în orice suflet curajul şi îndrăzneala pentru cauza Domnului
şi lupta Domnului în lume. Şi să omoare în orice suflet frica, clătinarea şi căderea.
Fă Tu Doamne ca şi citirea acestor învăţături să facă din toţi copiii Tăi nişte luptători neînfricaţi
pentru cauza Ta şi lucrul Tău în lume.

Sibiu, la 1 decembrie 1936 Iosif Trifa - preot - redactorul foii Isus

Biruitorul

Ostaşi ai Domnului Isus

Ostaşi ai Domnului Isus

ce Crucea Lui pe steag v-aţi pus,
să ştiţi că-n lumea asta voi
purtaţi un lung şi greu război:
războiul lui Isus.

În lupta Lui fiind chemaţi

voi lupta dragostei purtaţi,
răbdarea Lui vă fie ţel,
tăcuţi, şi blînzi, şi buni ca El,
şi nu descurajaţi.

Nainte deci prin ploi şi vînt

vestind Cuvîntul Lui Cel sfînt,
iar plată pentru că luptaţi,
nici cinste pentru tot ce daţi,
nu cereţi pe pămînt!

De lume n-aşteptaţi să fiţi

nici lăudaţi, nici preţuiţi,
să nu v-atragă slava sa;
Hristos a suferit în ea
şi voi să suferiţi!

Traian Dorz.

Ce mare păcat este frica

Dar, cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi
toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua
(Apoc. 21, 8).
În cartea Apocalipsei la cap. 21 vers. 8 sînt înşirate opt păcate şi opt feluri de păcătoşi despre
care Cuvîntul lui Dumnezeu spune lămurit că nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, ci iazul cel
de foc.
Dar, cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi
toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua...
Citind acest verset, eu am rămas mirat de ordinea în care sînt aşezate cele opt feluri de păcătoşi.
În fruntea lor stau fricoşii. Cei fricoşi sînt puşi înaintea desfrînaţilor, necredincioşilor, vrăjitorilor.
Ba chiar şi înaintea ucigaşilor.
Parcă-ţi vine să te întrebi: păi doar frica nu va fi ea mai mare decît uciderea. Dar Cuvîntul lui
Dumnezeu ştie ce spune. În fruntea celor opt păcate de moarte, Cuvîntul lui Dumnezeu a pus frica,
anume, să ne dăm bine seama de greutatea acestui păcat. Frica - să o judecăm mai întîi omeneşte - e
o mare pacoste. Fricosul nu isprăveşte nimic. Ce bine l-a fotografiat înţeleptul Solomon pe fricosul,
la Pilde 22, 13. Afară este un leu, care m-ar putea ucide... mai bine stau pe loc... mi s-ar putea
întîmpla ceva... decît să mi se întîmple ceva, mai bine nu lucru nimic.
Fricosul nu isprăveşte nimic. N-are încredere nici în el, nici în alţii şi nici în Dumnezeu.
Dumnezeu i-a dat voinţă, înţelepciune, putere, îndrăzneală, dar el nu poate folosi această avere, din
cauza fricii. El vede toate lucrurile în lumina fricii. El vede totul în lumina întrebării: oare ce s-ar
putea întîmpla? Cum spune înţeleptul Solomon: fricosul vede totdeauna leul sau lupul ce i-ar putea
ieşi în cale. De aceea el nu isprăveşte nimic. Nu face nimic. El e totdeauna ocupat cu gîndul şi frica:
ce i s-ar putea întîmpla?
Eu am cunoscut la ţară un om, care avînd banii gata, abia în cinci ani s-a putut hotărî să-şi facă
o casă. Se ocupa veşnic cu ce i s-ar putea întîmpla, dacă s-ar apuca de lucru.
Şi-apoi, să te ferească Dumnezeu, să nu faci tovărăşie cu un asemenea fricos. La cea mai mică
greutate, te lasă în drum. Şi mai ales să te ferească Dumnezeu de a-ţi pune încrederea să te apere
fricosul! Şi să te ajute la vreme de necaz. Numai ce miroase primejdia - fuge şi te lasă în mijlocul
drumului. Un om fricos este o pacoste şi pentru el şi pentru alţii.
Aşa este şi cu creştinul cel fricos. Aşa este şi frica cea duhovnicească. Ea este o pacoste pentru
mîntuirea sufletului. Şi e un păcat grozav. De ce? - Pentru că fricosul nu se ştie încrede în puterea şi
ajutorul lui Dumnezeu. Cel fricos tăgăduie puterea lui Dumnezeu. Fricosul are un fel de dumnezeu
care nu-l poate ajuta şi scăpa. Cel fricos tremură de toate frunzele, pentru că nu-L cunoaşte cu
adevărat pe Dumnezeu, care scapă şi mîntuie. Fricosul are un dumnezeu cu care nu cutează a pleca
la drum. Nu cutează a începe o lucrare. Nu cutează a întreprinde nimic.
Fricosul este un fel de tăgăduitor al lui Dumnezeu. E mai rău decît cel necredincios. Pentru că
cel necredincios spune pe faţă că nu crede şi nu se încrede în Dumnezeu: dar fricosul crede, însă Îi
tăgăduie puterea prin frica lui. Fricosul are o putere de la Dumnezeu. Are un nor de făgăduinţe, prin
care Dumnezeu îi asigură ajutorul Lui. Dar el, sărmanul, tremură de frică lîngă o astfel de avere.
Fricosul nu poate face nimic, nici pentru mîntuirea lui, nici pentru mîntuirea altora. O, e jalnic să-l
vezi pe satana cum se joacă cu fricosul, ca şi pisica cu şoarecele!
Frica e piedica mîntuirii. E şi ea o ispită a satanei. De aceea trece ca un fir roşu, prin toată
Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu ce spune: Nu te teme!... Eu, Domnul sînt cu tine, să te scap şi să te
mîntui (Ier. 1, 8). Şi de aceea ne-a adus Domnul Isus scumpa Lui chemare: Îndrăzniţi, căci Eu
am biruit lumea! (Ioan 16, 33). Şi de aceea ne-a lăsat ca testament scumpa făgăduinţă: Nu vă
temeţi!... Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului (Matei 28, 20).

Nu te teme!
Acesta e cîntecul cel dulce care trece prin toată Biblia.

Nu te teme!, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest nu te teme! îl pune Domnul în faţa
aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest nu te teme! este începutul biruinţei şi al mîntuirii,
întocmai precum frica este începutul înfrîngerii şi căderii. Pe acest nu te teme! îl îmbie Domnul, ca
pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
Avraame, nu te teme! Eu sînt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi (Genesa 15, 1).
Agar, nu te teme! (Genesa 21, 17).
Isaac, nu te teme, căci Eu sînt cu tine (Genesa 26, 24).
Nu te teme, Iacove, să te pogori în Egipt (Genesa 46, 3).
Nu te teme Ghedeon, căci nu vei muri (Jud. 6, 23).
Nu te teme Israele, căci Eu sînt cu tine!... Eu sînt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu
te sprijinesc... (Isaia 41, 10).
Nu te teme, Ieremia, căci Eu sînt cu tine să te scap! (Ier. 1, 8).
Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocurile lor!
(Isaia 51, 7).
Nu te teme, căci nu vei rămînea de ruşine!... (Isaia 54, 4).
Şi aşa mai departe, acest nu te teme! trece prin toată Biblia, ca un preadulce cîntec ceresc. E
plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: nu te teme!. Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se
îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunîndu-ne lămurit să nu ne teme, să îndrăznim,
căci El este cu noi...
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această
făgăduinţă, această asigurare, şi cu ea au biruit... Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost
oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decît de păcat. Au fost oameni care n-
au cunoscut frica. Iar curajul acesta l-au avut prin credinţa, prin conştiinţa şi încrederea vie, tare şi
nestrămutată, că Domnul este cu ei... că ei sînt vasele de care Se foloseşte Domnul şi de care Se
îngrijeşte El, şi le duce la biruinţă El. Iată Dumnezeu este izbăvirea mea - striga prorocul Isaia - voi
fi plin de încredere, şi nu mă voi teme de nimeni! (Isaia 12, 1).
Frica provine dintr-o credinţă slabă, dintr-o încredere şovăielnică. Curajul în schimb, pleacă
dintr-o credinţă tare şi vie că Domnul este clipă de clipă cu noi... că El dirijează viaţa noastră... că
El comandă, şi la comanda Lui trebuie să păşim înainte, chiar dacă va trebui să trecem prin foc şi
apă. Nu te teme Israele, chiar dacă vei trece prin ape, Eu sînt cu tine şi rîurile nu te vor îneca. Şi
dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra sa nu te va aprinde!... (Isaia 43, 1-2).
Dintr-o astfel de credinţă, dintr-un astfel de curaj au ieşit aleşii Domnului, eroii Domnului şi toţi
creştinii luptători şi biruitori.
Biblia e plină cu astfel de eroi. În Vechiul Testament, acolo e ceata aleşilor Domnului, începînd
cu Moise, cu toată viaţa lui şi călătoria lui spre Canaan.
Toţi aleşii Domnului din Vechiul Testament - Avraam, Moise, Noe, etc. - au fost oameni de
curaj şi de luptă şi biruinţă. La fel şi toţi eroii viteji de acolo (Samson, Ghedeon, etc).
În special, pildă de curaj, de luptă şi de îndrăzneală sînt prorocii. Fiecare proroc e o pildă
măreaţă de curaj şi îndrăzneală. Cei mai mulţi au plătit cu viaţa lor îndrăzneala şi curajul de a striga:
Aşa zice Domnul!, pe tot locul, fără să cruţe pe nimeni.
Dar dintre toţi aleşii Domnului din Vechiul Testament, este unul care parcă a luat mai mult din
făgăduinţa divină: nu te teme!. E David, prorocul şi psalmistul, despre care vorbim mai pe larg în
paginile următoare.
Iar pe urma eroilor şi vitejilor din Vechiul Testament, au păşit cei din Noul Testament şi tuturor
le-a urmat apoi ceata martirilor şi mucenicilor care şi-ai jertfit şi ei viaţa pentru biruinţa Evanghelie.

Nu vă temeţi! - în Vechiul Testament

Un erou al lui Nu mă tem!: psalmistul David

În Vechiul Testament, David a atins o culme a lui nu mă tem! Psalmistul David este un erou al
lui nu mă tem!
Prin toată Psaltirea trece acel minunat răspuns pe care David ştia să-l dea la făgăduinţa lui
Dumnezeu: Nu te teme căci Eu cu tine sînt! Trece acel minunat nu mă tem! Trece cel mai minunat
răspuns pe care vreun muritor l-a dat cîndva la făgăduinţa lui Dumnezeu: nu te teme!
 Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic. Ce pot să-mi facă nişte oameni?
(Psalm 56, 11).
Domnul este lumina şi mîntuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este mîntuirea mea, de
cine mă voi înfricoşa? (Psalm 27, 1).
Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar un război de s-ar
ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi (Psalm 27, 3).
Domnul este Sprijinitorul nostru, de aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pămîntul şi s-
ar clătina munţii în inima mărilor! (Psalm 46, 1-3).
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem! (Psalm 23, 4).
Iată cel mai minunat răspuns pe care l-a dat vreun muritor la făgăduinţa lui Dumnezeu, nu te
teme, căci Eu cu tine sînt!... Te înfioară, te cutremură parcă, acest minunat răspuns al lui David. Te
cutremură parcă acest nu mă tem! al lui.
Şi băgaţi de seamă! În acest nu mă tem! al lui David, este o gradaţie, este o scară. Mă încred în
Domnul - zice David - şi nu mă tem de om... nu mă tem de o mie de oameni... nu mă tem de un
război întreg... nu mă tem chiar de s-ar zgudui pămîntul... nu mă tem nici de moarte, de valea
umbrei morţii!
Vedeţi, acest nu mă tem! e ca un termometru. El se tot ridică, tot creşte, pînă ajunge la gradul
cel mai înalt, la punctul cel mai înalt, unde moare şi frica de moarte.
Termometrul cu care ne măsurăm căldura are gradul 42 drept cel mai înalt grad. La gradul
acesta, moare omul. Termometrul lui nu mă tem! are şi el un grad la care moare frica. Iar gradul cel
mai înalt e acela la care moare şi frica de moarte. Pînă la acest grad trebuie să ajungă şi încrederea
noastră în Dumnezeu: curajul nostru şi pieirea fricii din noi.
Dragă cititorule! Eu te rog măsoară-te cu termometrul lui nu te teme!, ca să vezi cîte grade ai de
nu mă tem! La cîte grade a ajuns acest nu mă tem! al tău. Şi de ai o temperatură scăzută, vezi să
creşti mereu în credinţă şi încredere în Domnul, pînă se va ridica şi termometrul tău la gradul unde
moare îndată frica.

Şi acum să ne întoarcem la lecţia noastră. Precum am arătat, Vechiul Testament are frumoase
pilde de curaj şi încredere în Domnul. Dar totuşi, frica are încă rădăcini puternice în Vechiul
Testament. Însuşi Moise, se pare că, pentru şovăielile şi îndoielile lui, n-a putut intra în Canaan. Sau
pilda prorocului Ilie, care nu s-a temut în faţa împăratului Ahab şi nu s-a temut de preoţii lui Baal -
dar pe urmă a fugit de frica unei femei (Izabela) şi tremura de frica morţii, sub ienupăr.
Apoi, o altă pildă e chiar psalmistul David. Prorocul David a atins o culme a lui nu mă tem!.
Dar psalmistul a atins-o parcă mai mult cu vorba decît cu fapta. Căci îl vedem de-atîtea şi atîtea ori
tremurînd de frică. Spunea că nu se teme de nimic, nici de oameni, nici de moarte şi iată, în psalmul
55, îl vedem tremurînd de frica oamenilor. Rătăcesc încoace şi încolo şi mă frămînt. Îmi tremură
inima în mine şi mă cuprinde spaima morţii. Mă apucă frica şi groaza, căci mă urmăresc vrăjmaşii
(Psalm 55, 1-8).
În lupta cu Saul, Domnul îl asigurase pe David de atîtea ori că este cu el şi îl scapă de furia
vrăjmaşului şi totuşi într-un moment, într-o clipă de credinţă slabă, şi-a zis în sine: Şi totuşi într-o zi
voi pieri ucis de mîna lui Saul (1 Samuel 27, 1).
Adică, precum se vede, nici termometrul lui nu mă tem! al lui David nu era bun. El arăta mai
mult boala decît sănătatea. În psalmul 23, termometrul lui David arăta 42 de grade, arăta moartea
completă a fricii. Iar în psalmul 55, iată-l coboară sub 35 de grade, la punctul unde murise nu mă
tem!
Cea mai primejdioasă boală e cînd termometrul face salturi. Cînd eram greu bolnav la Davos, în
Elveţia, aşa sărea termometrul meu. Dimineaţa aveam 36 grade, iar seara 40. Şi dimineaţa iar 36.
Aşa e şi boala fricii şi neîncrederii în Domnul. Ea face salturi. Acum se încrede omul cu putere
în Dumnezeu, acum îl vezi tremurînd de frică.
Aşa este termometrul lui nu mă tem! şi în Vechiul Testament. Şi vom arăta că aşa era - pînă la
un loc - şi în Noul Testament. Frica nu murise nici în Noul Testament. Dar este în Biblie un hotar
mare, la care frica a murit cu totul. Pe acest hotar îl vom arăta mai tîrziu.

Nu vă temeţi! - în Noul Testament

Solia cea scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor

Domnul Isus a venit în lume să strice lucrurile diavolului (1 Ioan 3, 8). Între aceste lucruri
ce trebuiau stricate, era şi frica. Pentru că şi frica este un lucru al lui satana. Prin frică satana fură
credinţa şi încrederea omului în Dumnezeu. Şi pe urmă, îl duce şi la lepădarea de Dumnezeu.
De aceea şi Mîntuitorul a venit în lume cu solia: Nu vă temeţi! Începînd de la acel Nu te teme,
Iosife! din începutul Evanghelie de la Matei (Matei 1, 20), toate Evangheliile sînt pline cu acest
preadulce nu te teme!
Cu toate prilejurile, Mîntuitorul le spunea învăţăceilor că satana va răscula în capul lor toată
lumea şi toate prigoanele, să-i facă să se teamă şi să piardă mîntuirea. Din pricina Mea - le zicea
Isus - veţi fi daţi în judecata soboarelor... şi veţi fi duşi în faţa dregătorilor... vă vor da în mîinile
lor... veţi fi urîţi de toţi, din pricina Numelui Meu, dar voi să nu vă temeţi de ei! Nu vă temeţi de cei
ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrab de Cel ce poate să piardă şi sufletul
şi trupul în gheenă (Matei 10, 17-28).
Iată, Mîntuitorul ne-a spus aici lămurit de cine să ne temem. De un sigur lucru să ne temem în
lumea aceasta: de păcat şi de diavolul, care e tatăl păcatului. Pentru că păcatul are puterea să
omoare şi trupul şi sufletul omului.
Mîntuitorul umbla neîncetat să scoată frica din apostolii Lui. Pînă şi perii capului vostru sînt
număraţi - le zicea Isus - deci să nu vă temeţi! (Matei 10, 31). Adică voi sînteţi în grija Tatălui
ceresc, deci nu vă temeţi! El va purta grijă de voi, ca de nişte copii ai Lui.
Un leac al fricii acesta este: să avem întotdeauna ştiinţa şi conştiinţa că noi trăim în grija Tatălui
ceresc, ca nişte copilaşi ai Lui.
Altădată Mîntuitorul i-a lăsat pe apostoli să-i cuprindă furtuna pe mare. Şi pentru frica lor i-a
mustrat blînd, zicîndu-le: Pentru ce sînteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi încă credinţă? (Marcu 4,
40).
Adică, aici Mîntuitorul pune frica alături de necredinţă. Frica omoară credinţa. Fricoşii sînt
alături de necredincioşi, de aceea Isus îi zicea lui Iair: Nu te teme, crede numai!
(Marcu 5, 36), adică frica se aşezase în drumul credinţei şi trebuia alungată.
Noi de regulă, ştim că păcatul ne desparte de Domnul, dar uităm că şi frica face acelaşi lucru. Şi
ea ne rupe legătura cu Dumnezeu. Un vestit predicator spunea că necredinţa noastră Îi leagă mîinile
lui Dumnezeu, să nu ne poată da ajutor şi mîntuire. Acelaşi lucru îl face şi frica. Şi ea Îi leagă
mîinile lui Dumnezeu să nu ne poată ajuta.
De aceea Mîntuitorul stăruia mereu să scoată frica din apostolii Lui, şi să-i umple de credinţă,
de încredere şi curaj. În lume veţi avea necazuri - zicea Mîntuitorul - dar îndrăzniţi, căci Eu am
biruit lumea (Ioan 16, 33). Să nu se tulbure inima voastră, aveţi încredere în Mine! (Ioan
16, 1-27), căci Eu sînt cu toţi copiii Mei, şi le asigur biruinţa. Nu te teme, turmă mică! (Luca
12, 32), nu vă temeţi, copiii Domnului, căci Domnul e cu noi!
Mîntuitorul a făcut o şcoală cu învăţăceii Lui, să-i întărească în acel nu te teme!, de care are
nevoie orice creştin luptător şi biruitor.
Mîntuitorul a ştiut cît sîntem noi de slabi şi cît de mare este ispita fricii, de aceea ne-a lăsat
tuturor acel preadulce testament: Nu vă temeţi... căci iată, Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului
acestuia! (Matei 28, 10 şi 20).
Domnul Isus Hristos ne dă siguranţa că va fi cu noi în toate zilele - şi dacă El e cu noi, frica nu
mai poate trăi. Căci frica nu poate petrece la un loc cu Domnul. Ori Domnul omoară frica, ori frica
Îl alungă pe Domnul. Un creştin adevărat a scăpat de frică.
Domnul Isus Şi-a crescut învăţăceii în şcoala îndrăznelii. I-a învăţat să nu se teamă. I-a învăţat
şi prin pilda vieţii Sale. Mîntuitorul nu S-a ocupat niciodată cu frica şi teama zilei de mîine. Şi aşa
erau şi învăţăceii Lui. Doisprezece oameni simpli păşeau să întoarcă la Dumnezeu o lume întreagă.
Intrau într-un război cu o lume întreagă. Şi nu se temeau.
Dar - ca în Vechiul Testament - frica încă nu murise cu totul nici în Noul Testament. Nu murise
nici după venirea în lume a Domnului Isus. O vedem stăruind încă chiar şi în mijlocul învăţăceilor
Domnului.
Cînd L-au prins pe Domnul în Grădina Gheţimani, Evanghelia ne spune că toţi ucenicii L-au
părăsit şi au fugit (Matei 26, 56). I-a cuprins frica şi au fugit... Iar după Înviere, cînd i S-a
arătat lui Toma necredinciosul, Domnul i-a aflat pe apostoli într-o casă cu uşile încuiate de frica
iudeilor (Ioan 20, 19).
La fel e cunoscută şi istoria lui Petru. Într-o clipă de mare curaj, Petru scosese sabia să-L apere
pe Domnul şi a declarat solemn că e gata chiar să şi moară pentru El
(Matei 26, 35), dar pe urmă s-a lepădat de Domnul, de frica unei slujnice.
Adică, era şi aici termometrul lui nu mă tem! din Vechiul Testament care făcea salturi, în semn
de boală.
Este însă în Noul Testament un hotar mare, unde frica moare cu totul. Despre acest hotar, vor
vorbi în cele ce urmează.

Cincizecimea, Pogorîrea Duhului Sfînt

Hotarul cel mare unde a murit frica

Spuneam mai înainte că în Noul Testament este un hotar unde a murit frica. Acest hotar mare se
află la Faptele Apostolilor, cap. 2. E Cincizecimea, Pogorîrea Duhului Sfînt. Aici la Faptele
Apostolilor cap. 2, este mormîntul fricii. Aici a murit frica.
Duhul Sfînt - aşa cum făgăduise Mîntuitorul - a adus în lume desăvîrşirea lucrării Lui. A adus
desăvîrşirea mîntuirii. A adus moartea deplină a omului cel vechi şi învierea deplină a celui nou.
Duhul Sfînt a adus şi moartea fricii şi a tot ce mai trecuse în omul cel nou din firea cea veche.
Citiţi în Faptele Apostolilor, de la cap. 2 încolo, şi nu veţi mai afla urmele omului cel vechi. Şi nu
veţi mai afla nici urmele fricii. Cincizecimea a dat oameni noi, oameni schimbaţi. Cincizecimea i-a
schimbat pe toţi; pe apostoli, ca şi pe popor. Iar în schimbarea aceasta, în această minunată
schimbare, se observă înainte de toate curajul, îndrăzneala pentru Dumnezeu.
După Pogorîrea Duhului, ap. Petru - spre pildă - e de nerecunoscut. Îl vesteşte acum pe Isus şi
pocăinţa cu o îndrăzneală şi cu o putere pe care nu le avusese niciodată. Împreună cu Ioan îi vedem
acum făcînd minuni (vindecînd un slăbănog) pentru că acum credinţa lor nu mai e bîntuită de
îndoială şi frică, iar în faţa sinedriului îi pun pe toţi în uimire cu îndrăzneala lor. Cînd au văzut ei
îndrăzneala lui Petru şi Ioan, s-au mirat, întrucît îi ştiau pe ei oameni necărturari (Fap. Ap. 4,
13). Iar cînd sinedriul le-a poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip despre Isus Hristos, nici
să nu mai înveţe pe oameni în Numele Lui - ei au răspuns: Judecaţi voi singuri dacă trebuie să
ascultăm mai mult de oameni decît de Dumnezeu (Fap. Ap. 4, 19).
După Cincizecime - ca un dar al Duhului Sfînt - se aude întîia dată în lume parola: Noi trebuie
să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni (Fap. Ap. 5, 20). Cu această parolă au
trecut prin lume toţi creştinii biruitori. Şi cu ea vor trece toţi creştinii biruitori.
Darurile Duhului Sfînt sînt multe, dar drumul lor îl deschide îndrăzneala şi curajul de a-L vesti
pe Isus Cel Răstignit şi a suferi totul pentru El şi pentru mîntuirea sufletului. Pe această cale îl
vedem apucat - deja în cap. 6 din Fap. Ap. - pe arhidiaconul Ştefan. După ce Îl vesteşte cu putere pe
Isus Cel Răstignit, moare liniştit sub pietrele iudeilor.
Şi după el urmează şiragul cel nesfîrşit al celor care şi-au dat viaţa pentru a-L vesti pe Domnul
şi a-şi mîntui sufletul. Biblia şi veacul de aur al creştinătăţii sînt pline cu oameni care şi-au pus în
joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos
(Fap. Ap. 15, 26). Darul Duhului Sfînt a omorît cu totul frica din ei.
Duhul Sfînt lucrează şi azi tot aşa cum a lucrat în ziua Cincizecimii. Semnele şi roadele Lui sînt
tot aceleaşi. Semnul revărsării şi lucrării Duhului Sfînt este, înainte de toate, îndrăzneala şi curajul
în cele ale mîntuirii sufletului. Un şcolar al Duhului Sfînt este înainte de toate, un om fără frică.
Frica de oameni, frica de lume, a murit din el. E gata să sufere orice pentru Domnul şi sufletul său.
Revărsarea Duhului Sfînt n-a lăsat în lume creştini fricoşi. Peste cei fricoşi n-a suflat Vîntul cel
ceresc. Fricoşii n-au trecut prin şcoala Duhului Sfînt.
Aşa e şi la Oastea Domnului. Am spus-o de atîtea ori: Oastea Domnului a ieşit din suflarea şi
revărsarea Duhului Sfînt. Şi trăieşte prin suflarea şi revărsarea Duhului Sfînt. Iar semnul acestei
lucrări este - trebuie să fie - şi îndrăzneala, curajul nostru, în lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi
mîntuirea sufletului.
Un ostaş al Domnului este un şcolar din şcoala Duhului Sfînt. Iar în şcoala aceasta nu este frică;
a murit cu totul frica. Fricosul n-a trecut însă prin praznicul Cincizecimii; n-a trecut prin revărsarea
Duhului Sfînt, n-a trecut prin şcoala Duhului Sfînt; frica lui este semnul că-i lipseşte încă pecetea
Duhului Sfînt.
Curajul, îndrăzneala - este semnul unui ostaş adevărat, al unui ostaş trecut prin Vîntul şi Focul
cel ceresc.
Slăvit să fie Domnul, avem şi semnul acesta la Oastea Domnului! E plină Oastea Domnului de
ostaşi plini de curaj şi de îndrăzneală. E plină de oameni care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele
Domnului nostru Isus Hristos (Fap. Ap. 15, 26) - aşa încît se miră lumea de ei că sînt oameni
necărturari şi totuşi vorbesc cu atîta îndrăzneală...
Fiecare ostaş al Domnului, să fie un astfel de luptător. Fiecare ostaş al Domnului trebuie să aibă
semnul lucrării Duhului Sfînt: curajul, îndrăzneala pentru Domnul.

Dumnezeiescul apostol Pavel

Un erou desăvîrşit al lui nu mă tem!

Arătasem mai înainte, cum Cincizecimea, Pogorîrea Duhului Sfînt în lume, a adus şi moartea
fricii. Creştinii cei trecuţi prin revărsarea Duhului Sfînt au fost şi sînt oameni fără frică.
Cincizecimea a dat eroi gata să-şi dea şi viaţa pentru Domnul Isus Hristos.
Aici străluceşte îndeosebi viaţa şi icoana marelui ap. Pavel. El este eroul desăvîrşit al lui nu mă
tem! El este eroul lui Isus, care prin puterea Duhului Sfînt, a atins culmea îndrăznelii şi curajului
pentru a-L vesti pe Isus Cel Răstignit. Citiţi viaţa acestui erou al Domnului în Fap. Ap. şi Epistolele
lui şi veţi rămînea uimiţi despre ce poate face curajul, îndrăzneala şi nebunia pentru Domnul.
La despărţirea din Milet, le spunea fraţilor: Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea... ştiţi
că nu m-am temut să vă propovăduiesc pocăinţa şi credinţa în Domnul Isus Hristos... şi iată, acum
mă duc la Ierusalim. Şi Duhul Sfînt mă înştiinţează că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri, dar eu nu ţin
numaidecît la viaţa mea, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bine calea şi slujba pe care am primit-o de
la Domnul Isus (Fap. Ap. 20, 18-20).
Iar cînd fraţii plîngeau şi îl rugau să nu meargă la Ierusalim, Pavel le răspundea: Ce faceţi de
plîngeţi aşa?... Eu sînt gata nu numai să fiu legat, ci chiar să şi mor pentru Numele Domnului Isus
(Fap. Ap. 21, 13).
La moarte cu el! - strigau iudeii înfuriaţi cînd Pavel ajunsese în Ierusalim şi îl prinsese în
Templu (Fap. Ap. 21, 36). Dar el stătea liniştit şi cînd Domnul îi dădea grai, Îl vestea cu
putere.
Iadul întreg parcă s-a slobozit asupra acestui om, vrînd să trezească în el frica şi să-l despartă de
Hristos. Trecut-a prin osteneli, prin temniţe, prin lovituri fără număr
(2 Cor. 11, 13). De trei ori a fost bătut cu nuiele, o dată cu pietre... trecut-a cu primejdii pe
rîuri, cu primejdii pe mare, pe uscat, în cetăţi şi în pustie
(2 Cor. 11, 25-27) - dar el striga totdeauna biruitor: Cine ne va despărţi pe noi - cine mă va
despărţi pe mine - de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea,
sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8, 36).
Legat în lanţuri, în temniţa din Roma, ap. Pavel făcea adunări, iar lui Filimon îi striga: Eu,
bătrînul Pavel, legat în lanţuri pentru Isus Hristos... sînt plin de mulţumire şi bucurie (Filimon
9).
Ap. Pavel ne-a arătat că încrederea şi dragostea în Domnul Isus trebuie să ne ducă nu numai la
moartea fricii, ci şi la bucuria şi plăcerea de a suferi pentru El, în nevoi, în prigoane, în strîmtorări
(2 Cor. 10, 13).
Un creştin adevărat are bucurie şi plăcere acolo unde ar trebui să tremure de frică.
Pe drumul acesta, ap. Pavel a mers mai departe, atingînd culmea la care trebuie să ajungă
curajul şi încrederea noastră în Domnul. Culmea aceasta e cînd pierdem şi frica de moarte. Această
culme a atins-o şi ap. Pavel cînd zicea: căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri - cîştig... Aş
dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos (Filip. 1, 21-23). Un creştin adevărat a pierdut
şi frica de care tremură toţi oamenii: frica de moarte.
Ap. Pavel ne-a arătat, ca nimeni altul, urmele Domnului, urmele Evanghelie, urmele curajului şi
îndrăznelii pentru Domnul Isus. Pe aceste urme au călcat eroii din Vieţile Sfinţilor. Şi pe aceste
urme trebuie să calce orice creştin luptător şi biruitor.
Pe aceste urme trebuie să călcăm şi noi, ostaşii Domnului. Curajul, îndrăzneala, hotărîrea de a
suferi pentru Domnul Isus - acestea sînt semnul unui ostaş adevărat, al unui ostaş trecut prin Vîntul
şi Focul cel ceresc.
Slăvit să fie Domnul! Avem şi semnul acesta la Oastea Domnului. Fronturile Oastei sînt pline
de hule, prigoane, bătăi, temniţe, pentru Numele Domnului Isus. Şi - din ce vor spori aceste semne -
avem dovada că sîntem cu adevărat pe drumul mîntuirii.

Şi s-a temut Adam (Genesa 3, 9)

Izvorul fricii a fost şi este păcatul

Tot ce a creat Bunul Dumnezeu a fost bun şi desăvîrşit. Aşa a fost şi omul. Dumnezeu a creat un
om desăvîrşit; o creatură desăvîrşită. Frica n-a fost nici ea în firea omului. Nici frica, nici alte
scăderi n-au fost în firea omului.
Dar îndată ce ispita l-a biruit pe Adam, urmările păcatului au început a se arăta în toată puterea
lor. Păcătuind, Adam a simţit că a ieşit din ascultarea lui Dumnezeu, şi acest simţ a trezit în el frica.
Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: Adame, unde eşti? El a răspuns: Ţi-am auzit
glasul prin grădină şi mi-a fost frică (Genesa 3, 9-10).
Frica este aşadar fiica păcatului; este urmarea firească a păcatului. Păcatul a născut frica şi
păcatul o ţine în viaţă. Frica s-a născut în Grădina Edenului şi o vedem călătorind împreună cu omul
prin Vechiul Testament. O vedem mai ales în Vechiul Testament. De ce? Pentru că Vechiul
Testament avea Legea, iar Legea avea în sine şi călcarea Legii şi păcatul. Iar frica se ţinea de păcat,
pentru că unde este păcatul acolo este şi frica.
Domnul Isus a venit să repare ceea ce păcatul a stricat în Grădina Edenului şi în sufletul lui
Adam. A venit să-l scape pe om de păcat, pentru ca să devină iarăşi ceea ce a fost: un copil al lui
Dumnezeu. Domnul Isus a omorît şi frica. Un creştin, născut din nou prin Sîngele Domnului Isus, a
murit faţă de lume şi faţă de păcat. Şi odată cu aceasta, a murit şi frica din el. Creştinul Noului
Testament Îl iubeşte pe Dumnezeu şi ascultă de El nu din frică, ci din dragoste. Golgota ne-a redat
iarăşi pe Tatăl nostru Cel ceresc care ne iubeşte cu o dragoste nemărginită şi pe care noi Îl iubim din
tot sufletul nostru şi din dragoste faţă de El, facem voia Lui. În acest înţeles zice ap. Pavel: Căci
Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste (2 Tim. 1, 7).
- Mie nu mi-e frică de Dumnezeu - spunea odată un ostaş al Domnului într-o strînsură de
oameni.
- Ce grăieşti omule? - se întreba lumea mirată - cum grăi astfel de vorbe?... şi încă spui că eşti
ostaş al Domnului!
- Da! da! răspunse ostaşul hotărît, mie nu mi-e frică de Dumnezeu... mi-a fost frică odată, dar
acum nu mi-e mai frică pentru că acum Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, Îl iubesc din tot
sufletul meu şi fac voia Lui nu din frică, ci din dragoste, aşa cum spune ap. Pavel, că Dumnezeu nu
ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste!
 Un semn şi un rod al unei vieţi trăite după Cuvîntul Evanghelie este şi acesta: să scăpăm de
frică. Iar de frică am scăpat cînd am scăpat de păcat.
Un copil al lui Dumnezeu are o singură frică şi teamă în această lume: frica şi teama de păcat.
Un creştin adevărat trebuie să aibă numai frica aceasta. Iar pe aceasta s-o aibă întotdeauna.
Cînd n-ai păcatul, cînd ai scăpat de păcat, atunci n-ai de ce să te mai temi. Orice încercare ar
veni peste tine, orice izbelişti şi furtuni - cînd eşti curat şi păcatul n-are loc în casa ta şi în sufletul
tău, n-ai de ce să te temi. Atunci, cum zice psalmistul: De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar
zgudui pămîntul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. (Psalm 46, 2).
După Golgota, după înnoirea omului prin Jertfa Crucii, ar trebui să nu mai avem frică în lume,
ci dragoste. Şi totuşi... lumea e plină de frică. Oamenii ştiu şi azi mai mult de frica lui Dumnezeu,
decît de dragostea Lui. Şi fac, ceea ce mai fac pentru sufletu lor, mai mult de frică, decît din
dragoste. Frica a rămas în lume pentru că a rămas şi păcatul. Frica trăieşte şi azi, în semnul cît de
puţin au trecut creştinii de azi din Vechiul Testament, la Noul Testament.
În special, despre poporul nostru se poate spune că cu frica trăieşte în Vechiul Testament. Face
pentru suflet ce face, mai mult din frică de Dumnezeu, decît din dragoste pentru El.
O pildă din cele multe. Fratele Nicolae Bucur din Sibiu, ieşind săptămînile trecute printr-un sat,
le vorbea oamenilor despre post şi lucrurile mîntuirii.
- Eu trebuie să postesc - zicea un om bogat - pentru că am vaci, boi, cai, oi, porci şi mi-e frică
să n-am pagubă în vite... mi-e frică să nu-mi ia Dumnezeu vitele. Dar cel sărac poate să nu
postească pentru că de la el n-are Dumnezeu ce să ia... el nu se teme că-i piere vaca...
Adică postesc de frică să nu-mi piară vitele. Ah, Doamne Isuse, ce lungă cale este de aici şi pînă
la vîrful Golgotei Tale... pînă la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Jertfa Crucii Tale!

Frica de Dumnezeu din Vechiul Testament

este un pedagog spre Hristos

În Vechiul Testament se stăruie foarte mult asupra fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu -
zice înţeleptul Solomon - este începutul înţelepciunii (Prov. 1, 7).
Toată Biblia Vechiului Testament, şi îndeosebi Proverbele şi Psalmii, e plină cu lauda fricii de
Dumnezeu şi cu îndemnul de a o avea. Însuşi Domnul Dumnezeu lăsase prin Moise porunca: Să te
temi de Dumnezeul tău! Eu sînt Domnul (Levitic 19, 32). Temeţi-vă de Domnul şi Îi slujiţi
Lui cu credincioşie (Isaia 24, 24). Tot pămîntul să se teamă de Domnul (Psalm 38, 8).
Ferice de omul care se teme de Domnul (Psalm 112, 1). Frica de Domnul este curată şi ţine pe
vecie (Psalm 19, 9).
Precum spuneam, frica de Dumnezeu îşi are şi ea locul ei în lucrul mîntuirii. Ea este începutul
mîntuirii. Frica de Dumnezeu este o frică mîntuitoare căci ea purcede din cunoaşterea şi
recunoaşterea păcatului. Unde s-a trezit frica de Dumnezeu, acolo e semn că s-a trezit şi frica de
păcat. Şi acolo s-a făcut şi începutul mîntuirii. Acolo s-a deschis primă uşă a mîntuirii.
Frica de Dumnezeu e în strînsă legătură cu frica de păcat. Frica de Dumnezeu ajută ferirea de
păcat, ajută uciderea păcatului. În acest înţeles zicea înţeleptul Solomon:
Frica de Domnul este urîrea păcatului (Prov. 8, 13). Prin frica de Domnul, omul se abate
de la cel rău (Prov. 16, 6). Frica de Domnul este un izvor de viaţă şi ea ne fereşte de cursele
morţii (Prov. 14, 27).
Un om care a pierdut frica de Dumnezeu acela a pierdut şi frica de păcat. Acela este un pierdut.
Să nu uităm însă că frica de Dumnezeu, ea numai singură, nu e mîntuitoare. Ea ne este un
pedagog spre Hristos, spre Golgota, spre dragostea lui Dumnezeu. Să nu uităm că locul de la 1 Ioan
4, 18: În dragoste nu e frică, ci dragostea desăvîrşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea
pedeapsa, şi cine se teme, n-a ajuns desăvîrşit în dragoste.
Ce mult spune acest loc! Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, unde Tatăl ceresc ne
arată că El a pedepsit pe Însuşi Fiul Său pentru păcatele noastre şi acum noi trebuie să trăim fără
frică de pedeapsă, în dragostea Lui. Aici este culmea unde moare şi frica de Dumnezeu, iar culmea
aceasta o putem ajunge numai murind cu totul faţă de lume şi omorînd cu totul păcatul.
Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, căci altcum, ea numai singură nu dă destulă
putere de mîntuire. Biblia este plină de locuri unde îl vedem pe om, sau pe oameni că tremură şi se
tem de Dumnezeu, dar nu se îndreaptă. Nu fac o pocăinţă statornică. Sub tunetele şi fulgerele de pe
Muntele Sinai, poporul tremura de frica lui Dumnezeu. Dar fiind încă sub acest cutremur, s-a
sculat... să joace în jurul unui viţel de aur!...
Se teme omul de Dumnezeu pînă fulgeră şi trăsneşte şi apoi iară îşi vede de păcate. Frica de
Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota.

Frica de diavolul

Şi acum să spunem ceva şi despre frica de diavol. Frica de diavol trebuie să o aibă fiecare om,
pentru că diavolul de la început este un ucigător de oameni. Într-un anumit înţeles, oamenii se tem
şi de diavolul. Dar o frică tare ciudată este aceasta; o frică falsă.
Oamenii se tem cu toţii de diavolul de noapte. Trecînd noaptea prin nişte locuri pustii, omul
simte un fel de frică de diavol. Într-o moară, sau casă pustie, omul n-ar intra la miezul nopţii, pentru
mare lucru. Căci e credinţa că acolo locuieşte diavolul.
Dar, de altă parte, omul merge liniştit, dus de diavolul pe căile păcatului şi ale pierzării. Nu se
bagă într-o moară părăsită, dar se bagă liniştit la cîrciumă, la casa desfrînatei şi oriunde diavolul
omoară şi trupul şi sufletul omului.
Se teme omul de diavolul cel de la miezul nopţii, dar nu se teme şi de diavolul de amiază
(Psalm 90, 6). Călătoreşte omul toată ziua cu diavolul, iar noaptea se teme de el. Îl crede pe
diavolul locuind în pietre şi pustiuri, dar nu îl vede locuind în păcat şi în inima lui, împlinindu-se
ceea ce spune Biblia într-un loc, că s-au temut de frică acolo unde nu era frică. Însăşi frica de
diavolul, aşa cum o au oamenii de azi, e o dovadă cît de grozav a slăbit creştinătatea.
Un creştin adevărat n-are frică de noapte, pentru că Domnul Isus a zis că El e cu noi totdeauna,
nu numai ziua, ci şi noaptea. Cum zice şi psalmistul: Nu te teme de groaza nopţii, căci scut şi
pavăză e credincioşia Lui (Psalm 81, 4-5).
Un creştin care are frică de noapte şi de stafii are un Dumnezeu cu care nu îndrăzneşte să
călătorească noaptea. Frica de noapte şi de stafii e şi ea dovada unei credinţe slabe şi a unui creştin
slab care nu trăieşte încă cu Domnul.
De vină este aici şi proasta educaţie ce li se dă copiilor, strecurîndu-se în ei frica de stafii şi de
diavoli de noapte, în loc să se strecoare în sufletul lor, încă de mici, frica de păcat şi de diavolul
păcatului. Mamele şi părinţii, care nu-L cunosc pe Domnul, strecoară în sîngele copiilor o frică
falsă. Dar frica asta poate fi omorîtă prin Sîngele Golgotei.
La picioarele Crucii de pe Golgota, moare şi frica cea falsă. La picioarele Crucii, moare orice
frică şi scăpam de orice frică.

Frica în armată
Frica în armata Domnului - scutirile de la Deut. cap. 20:
Fricoşii să plece acasă!

Precum am arătat la începutul acestor învăţături, fricosul este o pacoste. O mare pacoste şi
pentru el şi pentru alţii. La orice treabă, fricosul nu face nici o ispravă. Ci numai încurcă lumea şi
lucrurile.
Dar mai presus de toate, fricosul nu face nici o ispravă la armată. Un soldat, din firea lui,
trebuie să fie un om viteaz, un om fără frică şi plin de curaj. Cînd zicem soldat, lîngă el parcă
vedem îndată curajul, vitejia. Un soldat fricos e ceva ridicol. E ceva de rîs. Fricosul nu este pentru
armată şi nici armata pentru el.
La oştire, totul se lucrează pentru a spori curajul şi vitejia soldaţilor; pentru a da patriei soldaţi
gata să-şi dea oricînd şi viaţa în lupta pentru patrie. Pentru că puterea unei armate o face curajul,
îndrăzneala, vitejia şi jertfelnicia soldaţilor. Cu o armată de fricoşi, de cînd e lumea nu s-a cîştigat
vreo bătălie. Şi nici nu se va cîştiga.
Acest adevăr e cunoscut de cînd e lumea. Îl aflăm şi în Biblie spus într-un chip foarte potrivit în
cărţile lui Moise.
În drumul spre Canaan, spre patria făgăduinţei, Moise, alesul Domnului, conducea o luptă, cu
un popor înarmat. Iar în această luptă Domnul Dumnezeu i-a dat lui Moise un fel de regulă despre
cum trebuie să procedeze şi cu luptătorii cei fricoşi. Ascultaţi ce spune Cuvîntul lui Dumnezeu:
Cînd vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi, şi vei vedea cai şi cară, şi un popor mai
mare la număr decît tine, să nu te temi de ei, căci Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara
Egiptului, este cu tine. La apropierea luptei, preotul să vină şi să vorbească poporului. Să le spună:
Ascultă, Israele! Voi astăzi sînteţi aproape de luptă împotriva vrăjmaşilor voştri. Să nu vi se tulbure
inima, fiţi fără teamă, nu vă înspăimîntaţi, nu vă îngroziţi înaintea lor. Căci Domnul, Dumnezeul
vostru, merge cu voi, ca să bată pe vrăjmaşii voştri, ca să vă mîntuiască. Mai marii oştirii să
vorbească apoi poporului şi să zică: Cine a zidit o casă nouă, şi nu s-a aşezat încă în ea, să plece şi
să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să se aşeze altul în ea. Cine a sădit o vie, şi n-a
mîncat încă din ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să mănînce altul din
ea. Cine s-a logodit cu o femeie, şi n-a luat-o încă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în
luptă şi s-o ia altul. Mai marii oştirii să vorbească mai departe poporului, şi să spună: Cine este
fricos şi slab la inimă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui
(Deut. 20, 1-8).
Ce mult spune acest loc din Biblie! Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu spune aici că fricoşii nu sînt
pentru luptă şi pentru armată. Sau mai bine zis, erau scoşi din armată ca unii ce numai încurcau şi
slăbeau şi pe ceilalţi.
Dar locul acesta spune mai mult decît atît. El n-a fost numai o regulă pentru un război din lume.
Ci el spune ceva mai mult. Războiul israelienilor îndrum spre Canaan, era războiul lui Dumnezeu.
Şi tocmai pentru aceasta, Dumnezeu le cerea luptătorilor anumite condiţii. Cei ce nu întruneau
aceste condiţii erau scutiţi de armată, sau mai bine zis, erau scoşi din armată.
În înţeles duhovnicesc, aceste condiţii ne privesc şi pe noi. Căci războiul israelienilor pentru
cucerirea Canaanului a fost o icoană, un simbol, în care să vedem războiul nostru cel duhovnicesc,
ce trebuie să-l purtăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru Canaanul cel ceresc.
Oastea Domnului încă este un astfel de război duhovnicesc. Şi noi ne-am angajat într-o luptă
sfîntă pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru Canaanul cel ceresc, pentru patria noastră cea dulce
de mîine. Războiul nostru este şi războiul lui Dumnezeu. Prin El, cu El şi pentru El purtăm acest
război sfînt. Iar războiul nostru fiind războiul Lui, trebuie să întrunim şi noi, luptătorii Lui,
condiţiile de la Deuteronom cap. 20.
Să cercetăm dar aceste condiţii!
Cei cu case noi, cu vii noi, cei curînd logodiţi, erau trimişi acasă. Aceştia închipuie pe cei din
Evanghelie care fuseseră chemaţi la ospăţ: dar unul n-a venit fiindcă şi-a cumpărat ţarină, altul şi-a
cumpărat perechi de boi, altul şi-a luat soţie (Luca 14, 16-20).
Icoana aceasta ne spune lămurit: cei legaţi mai mult de lume decît de Dumnezeu n-au ce căuta
în armata Domnului.
Cei ce iubesc mai mult lumea şi cele lumeşti, decît sufletul şi cele sufleteşti, n-au ce căuta în
războiul cel sfînt.
Cei ce ascultă mai mult de oameni decît de Dumnezeu (Fap. Ap. 5, 29), n-au ce căuta în
oştirea Domnului; să plece acasă!
Cei ce cred că pot iubi şi lumea şi pe Dumnezeu, şi pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona, n-
au ce căuta în războiul cel sfînt; să plece acasă!
Între cei poftiţi să plece acasă din armată, Biblia pune şi pe cei fricoşi.
Cine este fricos şi slab la inimă să plece acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui!...
Cine este fricos şi slab la inimă să plece acasă şi din războiul Domnului! Căci cu fricoşii nu se
poate face nici un fel de război. Ei sînt o pacoste şi pentru luptele cele duhovniceşti. Căci - cum
spune Biblia - ei numai moaie inima fraţilor lor. Prin slăbiciunea lor, îi slăbesc şi pe alţii. Prin frica
lor, îi înfrică şi pe alţii.
 Fricoşii n-au ce căuta în Oastea Domnului. Un ostaş fricos e numai o pacoste pentru armata
Domnului şi luptele Domnului. El numai moaie şi slăbeşte inima fraţilor. Din cei fricoşi ies şi
dezertorii şi trădătorii. La cea dintîi împotrivire, fricosul dezertează.
O pildă din cele multe, multe: Un brav luptător, Ion Cirtăş din Ibăneşti Pădure, jud. Mureş, ne
scria mai anii trecuţi: Eram la începutul Oastei. Pe lîngă mine abia mai putusem recruta apoi încă pe
un frate mai bătrîn. Dar un preot ne-a arătat la jandarmerie că sîntem sectari şi au venit jandarmii să
ne cerceteze. Eu, întîmplător eram la pădure. Jandarmii l-au căutat pe fratele mai bătrîn, spunîndu-i
spre ce scop au venit în casa lui. Atunci, ştiţi ce s-a întîmplat? Fratele s-a repezit la o ladă ce o avea
în casă, a scos din ea o pipă mare şi a început a se lepăda de Oaste cu tărie, zicînd:
- Io, domnilor, nu sînt cu rătăciţii aceia... uite eu am pipă şi fumez ca şi ceilalţi oameni care
merg la crîşmă... eu n-am nimica cu rătăciţii aceia, trăsni-i-ar... (şi aici omul a mai tras şi o
înjurătură, pentru ca dovada să fie mai tare).
Iată pînă unde merge lupta fricosului!
Un ostaş al Domnului nu cunoaşte frica.
Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi
avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m-am lăudat niciodată decît în neputinţele mele. Dar, aşa
mic şi slab cum sînt, Domnul m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele
Lui.
Cînd am cumpărat tipografia, toţi şopteau că m-am înfundat. Uite-l, pe o criză ca asta şi-a băgat
capul în datorii de milioane!
Cînd am căzut bolnav, toţi mă socoteau - şi mulţi se bucurau - că m-am prăbuşit definitiv. Dar
eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pămîntul şi s-ar clătina munţii
- cum zice Scriptura - eu nu mă tem, cîtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: Nu
te teme, căci Eu sînt cu tine ca să te scap şi să te mîntui
(Ier. 1, 8). Bolnav, de pe pat am zis şi aceste rînduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atîtea
dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încît să mă tem, ar însemna că sînt un laş şi un îndoielnic şi
necredincios ca Toma.
Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi
n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi
curajul, îndrăzneala.
Aici la foaie a stat un raport despre Oastea de la Săsciori, care a mers la hora satului, să-L
vestească şi acolo pe Domnul, celor ce ardeau în focul cel rău.
- Nu v-aţi temut? - am întrebat pe fratele Marini - să faceţi acest lucru?
- După ce ne-am hotărît, nu ne-am mai temut - mi-a răspuns fratele Marini. Aveam conştiinţa
vie că Domnul este cu noi, iar cu El şi pentru El eram pregătiţi la orice.
Slăvit să fie Domnul! Fronturile Oastei sînt pline cu astfel de fapte de vitejie. Sînt pline de
dovezi că ostaşii Domnului îndrăznesc în Numele Lui. Cînd va apărea Cartea Biruinţelor vom face
şi dovada că armata Domnului nu cunoaşte frica.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie o pildă de îndrăzneală şi curaj evanghelic. Iar dacă lucrul
acesta se cere de la un ostaş, cu atît mai vîrtos el se cere de la cei ce stau în fruntea Oastei. Nici nu-
mi pot închipui un conducător de Oaste fricos. Vai de Oastea aceea! O trîmbiţă care azi răsună şi
mîine tace - ce biruinţă ar putea vesti? O trîmbiţă ce azi dă un glas lămurit, iar mîine mult încurcat -
ce biruinţă ar putea avea? Din aceştia se recrutează şi dezertorii şi trădătorii care azi te laudă, mîine
te batjocoresc; azi te sărută, mîine te vînd.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Curajul evanghelic este un mare dar pe care trebuie să-l păstrăm, să-l
sporim şi să-l ferim de îmbolnăvirea fricii.
Noi trebuie să avem clipă de clipă conştiinţa că nu sîntem singuri în războiul cel sfînt. Domnul
e cu noi. Domnul ne-a dat atîtea dovezi că este cu noi, încît să ne mai temem ar însemna că sîntem
nişte laşi şi fricoşi, vrednici de a fi trimişi acasă din armata Domnului.
Eu nu mă tem decît de un singur lucru: de păcat. Un ostaş al Domnului trebuie să se teamă
numai de păcat. Să ne temem numai de păcat căci prin păcat Îl pierdem pe Domnul; să nu-L
părăsim pe Domnul ca să nu ne părăsească şi El!
Pînă cînd Domnul este cu noi şi noi cu El - n-avem de ce să ne temem. Chiar de s-ar zgudui
pămîntul şi s-ar cutremura toţi munţii răutăţii omeneşti - n-avem de ce să ne temem.
Să nu vi se tulbure inima - iubiţi fraţi ostaşi - fiţi fără teamă, nu vă spăimîntaţi, căci Domnul
Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să bată pe vrăjmaşii voştri
(Deut. 20, 3-4).

Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!

Sus pe dealul Golgotei, Isus Mîntuitorul cîştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra
lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor... Pe Cel mai mare
Biruitor din cîţi a cunoscut vreodată acest pămînt trecător.
Şi totuşi lumea a crezut că poate să învingă pe Acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ţinea
închis într-un mormînt, păzit de suliţe, de străji.
Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormîntul şi biruinţa Lui a strălucit în toată puterea
ei.
El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţa tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în
Numele Lui şi luptă în Numele Lui.
Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
Isus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care nimeni n-o poate lua de la
noi.
Isus e Domnul Biruinţei. El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui.
Toţi cei ce se strîng în Numele Lui, toţi cei ce trăiesc în Numele Lui, toţi cei ce luptă în Numele
Lui - vor birui. Prin oricîte furtuni şi lupte vor trece copiii Lui, ei vor birui, pentru că în fruntea lor
stă Isus Biruitorul.
Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!... Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de
biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. El ne cheamă la luptă. Şi El ne asigură biruinţa.
Cei ce luptăm în Numele Lui nu sîntem singuri. În fruntea noastră stă El, Isus Biruitorul.
Şi dacă El este cu noi - de cine ne vom teme?
Şi dacă dragostea Lui e cu noi... de cine ne vom înfricoşa? Dacă biruinţa Lui e cu noi - vom
birui şi noi!
Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Isus Biruitorul! Cu El am biruit, cu El vom birui şi cu El vom
dobîndi pe urmă preadulcea făgăduinţă: Celui ce va birui, îi voi da să mănînce din pomul vieţii, care
este în raiul lui Dumnezeu (Apoc. 2, 7).

Înainte, cu Isus Biruitorul

Fraţi ostaşi, pornim la luptă

cu nădejdea-n Cel din cer.
Înaintea noastră merge
Cel ce vina lumii şterge,
deci priviţi cu toţii sus!
calea lui satan e ruptă,
înainte fraţi, la luptă,
înainte cu Isus!...

Trecem azi prin grele clipe,

vom avea de suferit.
Dar ostaşul e să lupte
şi să meargă înainte,
cu privirea la Isus.
Moartea cade, iadul plînge,
satan mîinile îşi frînge,
dar nainte cu Isus!

Nu ne-nspăimîntă moartea
frica a pierit din noi.
Înainte, tot poporul,
cu Isus Biruitorul,
înainte, cu Isus!
Cine vrea să lupte: vie!
Iar fricoşii să rămîie.
Noi nainte, cu Isus!

Lipsa nu ne înspăimîntă,
suferinţa nici atît.
Cine e ostaş să vie
trădătorii să rămîie,
noi luptăm pentru Isus.
Ţelul nostru şi tot dorul
e Isus Biruitorul.
Înainte, cu Isus!

Lupta noastră grea-i de-acuma

vom avea de dus nevoi,
însă cît trăi-va unul
nu ne-om da nicicînd napoi
ci vom merge cu Isus.
Cine e ostaş să vie,
trădătorii să rămîie,
noi nainte, cu Isus!

Au atacat cîrciuma şi hora

O pildă de vitejie din fronturile Oastei

Slăvit să fie Domnul! Fronturile Oastei sînt pline de luptători din care a pierit frica. Sînt pline
de ostaşi care îndrăznesc în Numele Domnului şi biruiesc. Ne-ar trebui o carte întreagă să dăm
astfel de pilde frumoase. Vom da o seamă din ele în Cartea Biruinţelor. Aici amintim, pe scurt,
numai una.
În foaia noastră Isus Biruitorul, s-a publicat mult grăitorul raport de mai jos:
Sîntem în Sărbătorile Crăciunului, atît de dulci şi scumpe sufletului nostru.
Dar satul vuieşte de zgomote. El ţine să petreacă aşa după cum a apucat, cu jocuri şi beţii. Şi
mai ales tineretul, care nu cunoaşte pe Isus...
Şi în bucuria noastră curată de la Crăciun, ne-am gîndit şi la ei. Ne-am zis: Iată, ei petrec fără
Dumnezeu. Hai să mergem să le vestim pe Isus şi să-i chemăm la Domnul adevăratei bucurii. Şi
după ce la casa unui frate am făcut un popas de rugăciune, am plecat la ei, la ospăţul lor... Am ajuns.
Aici vuiet mare! Joc, chiote, strigăte, rîsete, beţie, destrăbălare... Ne înfioară această petrecere.
Nu mai călcasem nici unul de ani de zile pragul lor şi acum, numai ne dăm seama în ce iad
îngrozitor sînt. Intrarea noastră are darul să veştejească puţin buna dispoziţie a jucătorilor. Nu le
place... Parcă sînt strînşi în cleşte. Numai ce nu se aude strigătul gadareanului: Ce avem noi a face
cu Tine?...
Veniră şi de pe stradă curioşi... Noi am ocupat un colţ de odaie şi ne pregătim de luptă.
Muzica încetează... Hora se opreşte... Începem noi cu cîntarea Eu pentru voi murii! Se făcu
deodată linişte mare şi apoi zgomotul reîncepu. Se formară îndată două tabere. Unii fac cerc în jurul
nostru şi ascultă, alţii cîntă şi strigă... Noi cîntăm înainte.
V-am dat ca viaţă Viaţa Mea, dar ce faceţi din ea?... V-am scos din moarte şi necaz, dar voi ce-
Mi faceţi azi? Şi cîntarea urmează înainte ca o blîndă mustrare.
Era o mustrare dulce pe care le-o trimitea Isus, la timp şi loc potrivit.
O scurtă chemare le face fratele Marini şi răsună imnul: Naintea Ta Isus Iubit.
Cîntăm Mai lîngă Domnul. Unii cîntă cu noi... Ceilalţi sînt tot mai necăjiţi. Nu mai pot suferi
prezenţa noastră acolo. Sînt disperaţi că nu-şi mai pot petrece. Fratele Ilie, pune problema morţii,
care n-alege. Deci tinerii n-au dreptul să stea deoparte de mîntuire... fiindcă mai au vreme.
În timpul cît noi vesteam pe Domnul, a intrat şi un om vîrstnic (însurat, cu mulţi copii), care
îndemna cu stăruinţă pe tineri: Daţi-i afară şi vă dau o vadră de vin! Nu ni s-a întîmplat însă nici o
vătămare căci Domnul a fost cu noi. Am îndrăznit în Numele Lui şi am biruit.

Ioan Marini - Săsciori, Alba.

 Munca şi lenea

Cuvînt înainte:

De ani de zile, cu darul şi ajutorul Domnului, ne silim la Oastea Domnului, să arătăm viaţa cu
toate laturile ei în lumina ei cea adevărată: în lumina Evangheliei.
Din programul acesta a ieşit cărticica de faţă, prin care arătăm munca şi lenea în lumina
Evanghelie. În special pentru poporul nostru plugar, aceste învăţături îşi au rostul lor, arătîndu-i
poporului munca şi plugul în înţeles duhovnicesc şi trupesc. Ele au o aplicare specială şi pentru
plugăria noastră de la Oastea Domnului. Ţinînd seamă de cele două laturi ale muncii (latura
sufletească şi trupească), învăţăturile din cartea aceasta sînt împărţite în două părţi:
1 - Munca şi lenea cea duhovnicească.
2 - Munca şi lenea cea trupească.
Pentru fiecare din aceste două părţi, am dat unele învăţături, pilde, asemănări, etc, toate
cercetate în lumina Evangheliei.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei ce vor citi şi răspîndi aceasta
cărticică de bun folos sufletesc.
Slăvit să fie Domnul!

Sibiu la 12 iulie 1936 Preot Iosif Trifa - redactorul foii Isus Biruitorul

Ţarina unui om leneş

Ţarina noastră cea duhovnicească

Înţeleptul şi împăratul Solomon a trecut odată prin ţarinile supuşilor săi. Ieşise cum s-ar spune
azi, într-o vizită regală. Cu acest prilej, a văzut moşioara unui om leneş. Şi tare s-a întristat despre
cum a văzut-o. Am trecut pe lîngă ogorul unui leneş şi pe lîngă via unui om fără minte. Şi era
numai spini, acoperit de mărăcini şi zidul de piatră era prăbuşit. M-am uitat bine şi cu luare
aminte, şi am tras învăţătură din ce am văzut (Prov. 24, 30-32).
În legătură cu aceasta a scris într-alt loc înţeleptul Solomon: Pînă cînd vei sta culcat, leneşule?
Cînd te vei scula din somnul tău? Să mai dormi puţin, să mai aţipeşti puţin, să mai încrucişezi puţin
mîinile ca să dormi!... Şi sărăcia vine peste tine, ca un hoţ, şi lipsa, ca un om înarmat (Prov. 6,
9-11), cum se vede în chipul de alături.
Dar vedeţi, înţeleptul Solomon nu s-a întristat numai văzînd ţarina leneşului, ci a tras şi
învăţătură. Din ţarina unui om leneş a cules o învăţătură duhovnicească.
Aşa este omul cel înţelept. Aşa este omul cel credincios. El trage învăţătură din toate celea. Un
om credincios, un copil al lui Dumnezeu, vede ceva şi învaţă ceva şi acolo unde altul nu vede nimic.
Pentru un copil al lui Dumnezeu predică şi păsările cerului, crinii cîmpului, peştii mărilor, etc. Voi
copiii lui Dumnezeu, - zice un vestit predicator - veţi afla predici peste tot locul, pe uscat şi pe
mare, pe pămînt şi pe cer, şi veţi învăţa de la fiecare animal, pasăre, peşte, insectă şi de la fiecare
plantă care răsare şi creşte pe pămînt.
Înţeleptul Solomon a tras învăţătură şi de la nişte scaieţi şi urzici. A văzut o ţarină năpădită de
scai şi buruieni şi şi-a zis: Oare nu tot aşa face şi păcatul cu ţarina inimii omului?
Înţelepciunea omului credincios culege struguri - adică învăţături - şi din spini. Culege
smochine şi din urzici.
Şi acum să ne întoarcem la ţarina omului leneş.
Pe omul acela, înţeleptul Solomon îl numeşte fără minte, adică nebun.
Grea vorbă! Se prea poate, ca acel om să fi fost un om foarte de treabă. Un om cinstit. Şi totuşi,
Solomon îi aruncă vorba grea de nebun. De ce? Pentru că el avea o moşie, avea o avere pe care, din
lene, n-o lucra, n-o îngrijea, ci o lăsase în paragină.
Întocmai aşa stau lucrurile şi cu averea cea spirituală. Căci moşia şi averea omului nu este
numai casa şi pămîntul, ci şi mintea, inima, credinţa şi celelalte bunuri spirituale. Unii au din
această avere mai mult, alţii mai puţin. Dar trebuie să o muncească; să o apere de scaieţi şi urzici,
făcînd-o folositoare şi altora. Un om poate fi foarte cuminte. Poate avea o avere de mare
înţelepciune. Dar ce folos dacă această avere face scaieţi şi urzici; face înşelăciuni, nedreptăţi şi alte
lucruri slabe?
Ce folos şi de averea culturii dacă dă şi ea scaieţi şi spini în loc de flori şi roade de fapte bune?
Un învăţat creştin zicea: Dacă ştiinţa ta, cultura ta, activitatea ta, nu duce într-acolo ca să
serveşti lui Dumnezeu prin neamul tău, atunci n-ai învăţat ceea ce Solomon numeşte înţelepciune, şi
tu nu eşti omul acela despre care stă scris: că oriunde se duce, face bine.
Aşa e şi cu ogorul nostru cel duhovnicesc, cu averea noastră cea duhovnicească. Credinţa ta
desigur este o avere frumoasă. Dar ce folos dacă nu lucrezi cu ea şi prin ea, ca să produci recoltă de
fapte bune?
Credeul este desigur o avere minunată. Dar poţi ajunge cu el în iad dacă nu lucrezi cu averea
lui. Te lauzi cu biserica ta, cu credinţa ta ortodoxă? Foarte bine. Şi eu mă laud. Este averea noastră
cea mai scumpă. Vom pierde însă mîntuirea cîtă vreme noi nu lucrăm în această avere.
Vom pierde mîntuirea cîtă vreme noi vom dormi ca nişte leneşi, cu scaieţii şi urzicile păcatelor
crescute pînă la brîu.
Nu-i destul să ai o avere duhovnicească, ci trebuie să şi lucrezi în ea. Nu talanţii sînt o avere, ci
sporirea lor, cum spune şi Evanghelia. Nu pămîntul în sine este o avere, ci lucrarea lui.
Mîntuirea vine prin dar, zic unii. Şi mulţi îşi reazemă lenea duhovnicească aici: păi dacă
mîntuirea vine prin dar, la ce să mai lucrăm noi? La ce să mai alergăm şi noi pentru mîntuirea
altora?
Da! E adevărat, mîntuirea vine prin dar. Dar şi aici plugăria şi ţarina ne ţine o predică. Omul,
plugul şi sapa nu pot face absolut nimic cîtă vreme cerul de sus nu-şi trimite darul lui: căldură,
ploaie, etc. Însă sub revărsarea acestui dar, omul trebuie să lucreze, altcum creşte buruiana şi urzica.
Peste ţarina unui om leneş poate să umble cea mai potrivită vreme - ea va produce numai urzici şi
bălării.
Aşa e şi cu ţarina noastră cea duhovnicească. Harul trebuie primit într-un pămînt lucrat de noi şi
pregătit de noi pentru primirea şi rodirea lui - altcum, cu lenea noastră, vom produce numai buruieni
şi urzici de păcate.
Unde rugineşte plugul şi sapa, creşte cuscuta şi urzica.
Un creştin leneş nu este copilul Celui care a zis: Tatăl Meu lucrează pînă acum, şi Eu de
asemenea lucrez (Ioan 5, 17).

Moşioara de la Numeri 36, 7-9

Fiecărui israelit, Dumnezeu îi dăduse un ogor de lucrat
Ogorul nostru cel duhovnicesc

Între rînduielile pe care Dumnezeu le-a lăsat prin Moise poporului israelian, era şi aceea ca
fiecare israelian să-şi aibă bucata lui de pămînt, moşioara lui, care nici nu se putea înstrăina
(Numeri 36, 7-9).
Înţelepciunea lui Dumnezeu a făcut şi aceasta, ca omul să fie legat de muncă, de moşioara lui,
de ogorul lui. Să muncească şi să aştepte mila şi binecuvîntarea cerului de sus.
Dar viaţa omului nu stă însă numai în atît: să-şi lucreze moşioara. Domnul Dumnezeu i-a dat
fiecărui om şi un ogor duhovnicesc, o ţarină duhovnicească, în care aşijderea trebuie să lucreze. Voi
sînteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9). Fiecare din noi avem o
seamă de bunuri şi daruri spirituale... o avere spirituală în care trebuie să lucrăm pentru mîntuirea
noastră şi a altora. Întocmai ca şi talanţii, Domnul Dumnezeu ne-a dat fiecăruia cîte-o moşioară; la
unii mai mare, la alţii mai mică.
Eşti tată de familie? Lucrează în moşia aceasta! Ca tu şi toată casa ta, să slujeşti Domnului.
Eşti primar în sat?
Iată asta este o avere mai mare. Lucrează în ea spre slava şi dreptatea lui Dumnezeu.
 Eşti învăţător? Dumnezeu ţi-a dat în seamă ţarina inimii copiilor. Lucrează în ea pentru
Dumnezeu.
Eşti preot, păstor de suflete? Iată o moşie curat duhovnicească. Iată o moşie mare şi minunată.
Dar şi plină de o groaznică răspundere. Sînt 25 de ani de cînd slujesc ca păstor de suflete şi tremur
şi azi la gîndul ca nu cumva Domnul, trecînd pe lîngă ogorul meu acesta, să zică: Trecut-am pe
lîngă ţarina unui preot leneş şi iată, ogorul lui pastoral, era umplut de scaieţi. Şi via pe care i-am
dat-o în seamă, era pustiită şi surpată... Din această groaznică răspundere a ieşit şi Oastea
Domnului, despre al cărei ogor vom scrie mai la urmă.
Eu zic că nu este o mai mare binecuvîntare pentru un sat, decît un preot harnic, care a pus mîna
pe plugul Evangheliei. Şi iarăşi, nu este o osîndă mai mare pentru un sat, decît un preot leneş, un
preot care doarme lîngă plug, cu ogorul parohial plin de scaieţi şi de bălării...
Moşia duhovnicească care ni s-a dat, are valoare numai în măsura în care o lucrăm. Eu pot fi
preot, pot fi profesor de teologie, pot să cunosc din doică în doică toate canoanele, toate dogmele şi
învăţăturile mîntuirii. Dar cîtă vreme eu nu lucrez cu această avere, ea este o avere moartă, care nu
produce nimic...
Să luăm aminte. Fiecare om: tînăr, bătrîn; bărbat, femeie; învăţat, neînvăţat; plugar sau slujbaş;
diregător sau servitor... fiecare îşi are ogorul lui şi moşioara lui cea duhovnicească, în care trebuie
să lucreze la mîntuirea sufletului său.
Eu te întreb, iubite cititorule, cum stai tu cu acest ogor? Eu te întreb: de cîte ori a intrat plugul
Evangheliei în ogorul inimii tale?
De cîte ori a tremurat plugul Evangheliei scormonind şi scoţînd pietrele păcatelor din acest
ogor? Şi de cîte ori ai trecut cu grapa şi sapa Evangheliei, peste gliile acestui ogor? De cîte ori l-ai
semănat şi l-ai curăţit şi l-ai udat cu lacrimile tale?
Ce frumos lucru este să vezi pe plugarul cel harnic cum îşi grijeşte ogorul şi moşia; cum îl
piaptănă şi îl îngrijeşte de dimineaţa pînă seara.
Dar, o, cît de grozav este să-l vezi pe om cît e de leneş în ogorul lui cel duhovnicesc. Cum cresc
acolo, în dragă voie, urzicile şi buruienile păcatelor. Cum doarme omul lîngă ţarina lui cea
duhovnicească. Să-ţi lucru ogorul cel trecător, dar să-ţi laşi în părăginire pe cel netrecător - asta e o
curată nebunie.

Satana nu e leneş

Un creştin leneş - oricine ar fi el - acela este un om fără de minte. Căci Domnul nu ne-a dat în
seamă un ogor pentru ca să-l umplem de scaieţi şi urzici. El nu ne-a chemat în via Lui ca să
dormim.
Un creştin leneş! există oare o astfel de creatură? - zicea un vestit predicator. Apoi dacă există,
acela nu este un creştin, ci este un om fără de minte. Căci Domnul Isus n-a fost un leneş. Şi El nu
are nici copii, nici servitori leneşi! Uită-te măcar la diavolul. Uită-te la el cît e de harnic. Diavolul
nu e leneş. Satana e foarte harnic. Iadul nu are lucrători leneşi. Dracii sînt de o hărnicie
extraordinară. Ei colindă mereu lumea. Şi lucră mereu cu zi cu noapte ca să-i poată prinde pe
oameni în cursele lor.
Satana nu e leneş. El ară şi seamănă cu zi cu noapte. Plugul lui nu stă niciodată şi nu rugineşte
niciodată. Satana nu are vacanţă niciodată. El e totdeauna în brazdă cu mîna pe plugul şi sapa lui.
Iar dacă iadul e plin de harnici lucrători, apoi nici copiii Domnului nu pot fi leneşi. Dacă
scaraoschi are astfel de aprigi lucrători, apoi nici Domnul nu poate avea nişte trîntori.
Un creştin adevărat, un copil al Domnului, este acela care pune mîna pe plug şi ară şi sapă în
ogorul mîntuirii.
Fraţii mei! Mîna pe plug, pe sapă, pe seceră, căci ne întrec argaţii lui satana! Lumea e plină de
lucrătorii lui satana. Să ieşim cu toţii la plug rugînd pe Domnul secerişului să ne trimită cît mai
mulţi secerători.

Ţarina totdeauna rodeşte ceva

 Aşa e şi ţarina inimii. Ea dă roadă bună dacă e lucrată (firea cea nouă), şi roadă de spini şi
buruieni dacă nu e lucrată (firea cea veche).
Solomon trecuse pe lîngă ţarina unui om leneş şi o văzu plini de scaieţi şi urzici. Leneşul nu-şi
lucrase ţarina şi totuşi ea rodise din belşug. Mai rar o aşa minune de scaieţi şi urzici. Holda urzicilor
era cît omul de mare.
Băgaţi de seamă: pămîntul totdeauna produce ceva. Ţarina totdeauna rodeşte ceva. Un ogor
totdeauna rodeşte ceva. Dacă e lucrat, ogorul dă o recoltă bună de grîu sau altceva. Dacă nu e lucrat,
el atunci dă o recoltă bună de... buruieni şi urzici.
Şi omul cel leneş are o recoltă bună de... bălării şi urzici.
Lăsaţi o grădină în voia ei, nelucrată, şi veţi vedea ce minunată recoltă de buruieni şi urzici va
avea.
Rodul cel natural al ţarinei este scaietele şi bălăria. Iar rodul unei ţarini lucrate este grîul,
porumbul, florile, etc.
Aşa e şi ţarina inimii omului. Ea totdeauna rodeşte ceva. Ea niciodată nu stă fără rod, fără
recoltă. Iar această recoltă este bună sau rea, aşa după cum ţarina inimii este lucrată pentru
Dumnezeu sau e lăsată pentru urzicile şi bălăriile păcatelor.
Ţarina leneşului rodeşte şi ea din greu la urzici şi buruieni de păcate. Grădina inimii noastre
îndată ce nu mai e îngrijită şi lucrată, ne dă o minunată recoltă de... urzici şi buruieni de păcate.
Ţarina cea nelucrată e firea cea veche. Ea îşi dă rodul ei natural: urzica şi scaietele păcatului.
Cînd o lăsăm pe ea să rodească, cînd o lăsăm în voia ei, ea îşi dă roadele ei de la Galateni 5, 20.
Iar ţarina cea lucrată, cea cultivată, este firea cea nouă, care îşi dă roadele ei cele bune de la
Galateni 5, 22.
Ţarina nelucrată, firea cea veche - întocmai ca pomul cel nealtoit - e firesc să dea ce are: scaieţi
şi spini de păcate. Ea nu poate produce altceva, pînă nu intră în ea plugul şi sapa Evangheliei ca să
desţelenească un ogor nou, ca să facă un om nou, o făptură nouă.
Dar să luăm aminte! Se poate ca plugul şi sapa Evangheliei să fi intrat în ţarina inimii noastre -
şi lenea noastră de mai tîrziu să oprească roada. Se poate ca plugul şi sapa Evangheliei să fi lucrat în
ţarina inimii noastre şi pe urmă, noi dîndu-ne pe lenea păcatului, să avem o bogată recoltă de...
urzici.
Căci aţi văzut iubiţii mei, cum roada cea mai bogată de urzici şi buruieni o dă un pămînt care a
fost lucrat odată.
Un pămînt nelucrat, o ţarină nelucrată nu va da niciodată atîtea urzici ca o grădină care a fost
lucrată odată.
Cînd omul cel întors la Dumnezeu cade în lenea şi somnul păcatelor - apoi ţarina lui dă roadă
îndoită de păcate. Precum spune şi ap. Petru că starea omului căzut din credinţă e mai rea ca cea
dinainte (2 Petru 2, 20).
O ce lucru grozav este să vezi un ogor, un om pe care Dumnezeu îl pregătise pentru grîul Lui,
pentru via Lui, pentru florile Lui - să vezi un ogor al Domnului prefăcut prin lenea omului într-un
ogor al diavolului.
Dragă cititorule! Ia seama! Ţarina inimii tale nu poate sta goală. Ea totdeauna rodeşte ceva. Ia
seama, iubitul meu! Ţarina inimii noastre ne este o moşie, o avere tare ciudată. De fapt, ea nici nu
este a noastră. Ea nici nu este proprietatea noastră. Ci ea este clipă de clipă a Domnului sau a
diavolului. după cum rodeşte pentru unul sau pentru altul.
Cîtă vreme tu eşti un creştin harnic şi muncitor - ţarina inimii tale rodeşte Domnului. Dar îndată
ce o dai pe lenea păcatelor - ea rodeşte diavolului. Chiar dacă tu nu lucrezi pentru diavolul, e destul
să dormi lîngă ţarina inimii pentru ca ea să dea lui satana o recoltă bogată.
Fratele meu! Cînd e vorba de ţarina inimii tale nu poţi sta neutru. Tu trebuie să te declari, pentru
unul ori altul. Dacă eşti leneş pentru Hristos, vei fi harnic pentru diavolul. Dacă nu rodeşte nimic
pentru Hristos, în timpul cînd dormi, ţarina ta va rodi bogat pentru diavolul.
Iubitul meu! Inima ta nu poate fi o ţarină fără stăpîn. Ea este a Domnului sau a diavolului. Dacă
n-ai predat-o Domnului, ea e proprietatea diavolului. În războiul mîntuirii nu poţi fi şi pentru
Dumnezeu şi pentru vrăjmaşul diavol. Inima ta nu poate rămînea ca o bucată de hîrtie albă. Dacă pe
hîrtia asta Domnul Isus nu Şi-a scris Numele Său propriu şi scump - atunci, uită-te bine, acolo e
iscălitura lui satana.
Dacă n-ai semănat grîul Domnului, apoi uită-te bine şi vei vedea că creşte neghina diavolului.
Fratele meu! Eu te întreb cum stai tu cu ţarina inimii tale? Cum lucrezi tu în acest ogor şi ce fel
de roade produci? Fă-ţi singur socoata!

Pînă cînd vei dormi, o leneşule?

Diavolul seamănă neghină în ţarina inimii tale

Spuneam că inima omului este ţarina ce produce neapărat ceva: semănătură bună, sau buruiană,
aşa cum proprietarul ei, omul, este un plugar harnic, sau un leneş. O ţarină lăsată deplin în voia
lenei - este pe de-a-ntregul ţarina celui rău şi ea produce o holdă minunată de păcate.
Dar să luăm aminte! Satana se amestecă şi acolo unde omul lucrează; unde omul a pus mîna pe
plug şi trage brazde de mîntuire, în ogorul lui cel sufletesc...
Satana face aici pe pînditorul viclean, care aşteaptă clipa cînd pe plugarul cel harnic, îl fură
ispita somnului. Cînd omul cel duhovnicesc slăbeşte, adoarme - atunci vine satana şi seamănă în
arătura lui neghina păcatului. Şi pe urmă grîul e înecat de neghină...
Să luăm aminte! În plugăria mîntuirii noastre nu este somn şi odihnă. Privegheaţi şi staţi
totdeauna gata. Rugaţi-vă neîncetat - zicea Mîntuitorul.
În pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină (Matei 13, 24-43), Mîntuitorul ne-a spus
lămurit că diavolul este cel ce seamănă neghina păcatului. Şi că el îşi seamănă neghina cînd oamenii
dorm. El pîndeşte clipa cînd omul adoarme furat de somnul ispitei. Noaptea îşi seamănă diavolul
neghina. Adică atunci cînd te cuprinde noaptea ispitelor şi patimilor.
O, ce semănătură bogată are diavolul în noaptea şi somnul oamenilor de azi! Ţarina lumii este
azi plină de semănătura lui satana. Dacă un înger ar putea cuprinde cu privirea, dintr-odată toată
ţarina lumii - ce mai lacrimi ar vărsa văzînd atîta roadă de fărădelegi. Se înfricoşează luna de ce
vede noaptea! Şi se cutremură soarele de ce vede ziua. Lumea de azi e ţarina lui satana. Numai ici şi
colo se mai vede şi cîte un plugar al Domnului. Numai ici şi colo se mai vede cîte un ogor al
Domnului...
De aceea zice: Deşteaptă-te tu care dormi (Efes. 5, 14). Deşteaptă-te din somnul lenei şi
trîndăviei celei sufleteşti. Ţarina inimii tale s-a umplut de semănătura celui rău. Deşteaptă-te şi pune
mîna pe plug şi pe sapă.
Iar tu care eşti în brazdă, în lucru, ai grijă să nu te fure lenea şi somnul. Căci îndată ce te-ai dat
pe lene - în ţarina inimii tale se iveşte neapărat neghina şi buruiana...
Toţi cei ce căutaţi şi vă ocupaţi cu mîntuirea sufletului, grijiţi! Doar cea mai mare primejdie
pentru noi este domolirea, slăbirea, moleşeala, lenea şi somnul cel duhovnicesc. Diavolul e şiret
mare. El se apropie de noi pe nesimţite; cu moleşeala, cu lenea, cu somnul. Şi cînd i-a reuşit să ne
lenevească, ne-a bătut, ne-a biruit. Lenea te cufundă într-un somn adînc, şi sufletul molatic sufere
de foame (Pilde 19, 15) - iar somnul aduce moartea şi pieirea sufletului.
Lenea - zicea un preasfînt Părinte - schimbă Duhul în carne iar carnea în putrezire...
Este cunoscută istoria pîrîului care într-o bună zi a zis: dar ce să mai alerg eu peste pietre şi
văgăuni; să mă mai odihnesc! Şi punîndu-se la odihnă, încetînd a mai curge, s-a făcut o baltă urît
mirositoare care în curînd s-a umplut de broaşte şi şerpi. Aşa face şi lenea cea duhovnicească cu
omul. Pînă cînd vei dormi o, leneşule... apa vieţii tale se va umplea cu şerpii şi cu broaştele
patimilor rele.
Şi e cunoscută istoria acelui fier de plug, care s-a pus în cămară la odihnă, şi pe urmă l-a ros
rugina. Aşa roade şi lenea cea duhovnicească sufletul omului. Pînă cînd vei dormi o, leneşule...
rugina îţi roade plugul şi sufletul...
Lenea e dăscăliţa diavolului. Ea îl învaţă pe om să păcătuiască. Ea pregăteşte cuib cald pentru
patimi şi păcate. Poftele leneşului îl omoară, pentru că nu vrea să lucreze cu mîinile.
Toată ziua o duce numai în pofte (Prov. 21, 25-26). Spune-mi cît doarme şi cît doarme şi cît
zace pe pat un om care nu-i bolnav - zicea cineva - şi eu îţi voi spune îndată de este baltă sau pîrîu,
acel om.
Cineva a făcut o statistică interesantă; într-o viaţă de 70 de ani, omul doarme 29 de ani. E mult,
grozav de mult, să dormi 29 de ani într-o viaţă. Dar, o, dacă s-ar putea face o statistică şi despre
somnul cel duhovnicesc al omului!
Despre cît doarme omul cu duhul într-o viaţă întreagă! Despre cît petrece omul în lene şi somn
duhovnicesc! Ar fi ceva îngrozitor. Cei mai mulţi oameni au o viaţă întreagă de somn sufletesc.
Dragă cititorule! Cum stai tu cu hărnicia cea duhovnicească? Şi cum stai tu cu lenea şi trîndăvia
cea duhovnicească?
Te scoli dimineaţa de la 4 pentru lucrul gospodăriei? Foarte bine faci. Hărnicia asta te apără şi
ea de pofte şi ispite. Şi te apără şi de sărăcie. Dar eu te întreb, eşti tu tot atît de harnic şi în cele
duhovniceşti, ori în acestea eşti un leneş şi trîntor? Fă-ţi singur socoata!

Încă puţin somn... încă puţină odihnă

Încă puţin... numai puţin, şi apoi mă întorc la Dumnezeu...

Să mai dorm puţin, - zice leneşul - să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mîinile puţin ca să mă
odihnesc!... (Prov. 24, 33).
Ce bine a cunoscut înţeleptul Solomon pe omul cel leneş. Căci aşa e leneşul; el nu se leapădă de
lucru, vrea şi el să fie harnic, dar tot amînă lucrul cu parola: încă puţină odihnă şi apoi mă voi scula
ca un urs şi voi lucra îndoit de mult.
Numai că ursul acesta nu prea iese din bîrlog, ci doarme mai departe îndoindu-şi doar somnul şi
lenea şi îşi umple ţarina de bălării şi casa de sărăcie.
Aşa e şi lenea cea duhovnicească. Omul de regulă nu se leapădă de chemările mîntuirii. Spune
că vrea să se întoarcă la Dumnezeu. Îşi pune gînd bun să se întoarcă la Dumnezeu, dar îşi tot amînă
lucrul mîntuirii cu ispita: să mai dorm puţin... numai puţin... ah, ce dulce-i somnul plăcerilor, numai
puţin să mai dorm şi apoi mă apuc de lucrul mîntuirii.
Satana are însă grijă ca acest încă puţin să nu mai fie gata.
Te apropii de tînărul care doarme în somnul şi lenea păcatelor şi îi strigi: Tinere! Scoală-te! Ţi
s-a umplut ogorul de urzici şi bălării, pune mîna pe plug! - el îţi răspunde îndată: Prietene! Ai
dreptate, dar prea devreme m-ai trezit... soarele vieţii mele abia acum a răsărit... dimineaţa vieţii
mele abia acum a răsărit... mai lasă-mă să dorm puţin... mai lasă-mă să-mi trăiesc şi eu viaţa... mă
voi scula apoi şi cu toate puterile am să mă pun pe lucru...
Îl trezeşti mai tîrziu, colea către amiază, către amiaza vieţii lui - el îţi răspunde: păi tocmai
acuma ţi-ai găsit să mă trezeşti? nu vezi ce căldură e afară?... acum e prea cald pentru lucru. Şi apoi
e şi ceasul de amiază, cînd toată lumea mănîncă şi se odihneşte... Mai lasă-mă puţin şi pe mine să
mă odihnesc la umbră şi să mănînc... Ah, e aşa de bine la umbra plăcerilor... nu mă scoate chiar
acum în arşiţa şi soarele Evangheliei... Mai lasă-mă puţin... mă scol eu mai tîrziu...
Îl trezeşti mai tîrziu, colea mai de seară, mai spre seara vieţii lui - el îţi răspunde: păi acuma e
prea tîrziu... nu vezi că se lasă soarele şi amurgul?... Ce mai pot lucra eu acum pînă deseară?... Doar
n-o să merg eu la lucru cînd toată lumea se întoarce de la lucru... acum vine seara, vine bătrîneţea -
şi trebuie să mă pregătesc de somn şi odihnă.
Şi iată aşa înşală satana pe om cu lenea şi cu parola: Încă puţin - numai puţin.
Eu am cunoscut un om care sînt acum 6 ani de cînd îmi spune mereu că vrea să intre în Oaste
dar de 6 ani îl ţine satana afară la uşă cu ispita: Încă puţin; numai puţin... să mai dorm puţin, să mai
păcătuiesc puţin... O! e aşa de dulce somnul păcatelor... să mai dorm puţin, c-apoi am vreme şi de
Oaste...
Dar o nebunule de ce grăieşti aşa? Socoata ta e socoata lui satana, căci pînă mîine dimineaţă
poţi să fi în sicriu şi în pămînt. Şi atunci vei pleca la iad, ducînd cu tine şi gîndul tău cel bun de a
intra în Oaste. Cineva spunea că drumul spre iad a pardosit tot cu gînduri şi hotărîri bune pe care
omul le-a tot amînat pînă cînd pe urmă a plecat cu ele... la iad!
Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile! - zice Cuvîntul lui Dumnezeu (Evrei
4, 7), dar din acest astăzi, satana face mîine, mîine.
Trezeşte-te cel ce dormi. Trezeşte-te cel ce dormi în somnul lenei şi al păcatelor. Trezeşte-te azi,
căci ca mîine poţi fi în mormînt.
Iară dacă te-ai trezit, trezeşte-i şi pe alţii.
Trezeşte şi pe copilul tău, pe soţul tău, pe vecinul tău, pe de-aproapele tău. Uită-te la vecinul şi
de-aproapele tău. Sărmanul! El doarme de vreo 40-50 de ani! A dormit destul; trezeşte-l! Trezeşte-l
cu cîntările tale, cu Biblia ta, cu vorbele tale şi mai ales cu purtările tale. Tulbură-i mereu somnul şi
nu-l lăsa în pace.
Zvîrle mereu cu pietre în fereastra conştiinţei lui şi stai mereu de el pînă îl vezi că se scoală şi
pune mîna pe lucru.
Trezeşte-te cela ce dormi! Treziţi-vă cei ce dormiţi! N-auziţi că strigă şi cerul de sus: treziţi-vă?
Prin semne şi arătări înfricoşate, cerul de sus strigă azi mai tare ca oricînd: treziţi-vă!
Trăim vremuri grele dar binecuvîntate, căci Duhul lui Dumnezeu ne scutură mai tare ca oricînd,
strigîndu-ne: treziţi-vă!
Treziţi-vă îndată pînă ce nu soseşte focul şi prăpădul.
Trezeşte-te cel ce dormi! Trezeşte-te înainte de a veni să te trezească moartea, judecata şi iadul.
Căci odată şi odată se vor trezi toţi oamenii. Dar vai celor pe care îi va trezi moartea şi judecata. Şi
ferice de cei pe care îi trezeşte Duhul Sfînt şi care scuturaţi din somn aleargă plîngînd şi căutînd
mîntuire.

Oastea cheamă la lucru!

Fraţi ostaşi, cu toţii mîna pe plug, pe sapă, pe seceră! - Astea sînt statutele şi regulamentele
noastre!
Am arătat pe larg ce ispită şi pierzare este lenea cea duhovnicească. Şi cum îşi pierde mîntuirea
leneşul cel duhovnicesc.
Un creştin adevărat este un lucrător harnic, un plugar harnic. Un creştin adevărat este veşnic cu
mîna pe plug, pe sapă, pe seceră. El lucră neîncetat în ogorul mîntuirii lui şi al altora.
Aşa este şi aşa trebuie să fie şi Oastea Domnului. S-a vorbit mult şi în multe feluri despre
Oastea Domnului. Eu zic că Oastea este mai ales o rupere cu lenea, cu somnul, cu trîndăvia cea
duhovnicească. Am rupt-o cu somnul, cu lenea şi ne-am apucat de lucru. Am pus mîna pe plug.
Eu, ca preot tînăr la ţară, de cîte ori citeam în Biblie, găseam un loc la Isaia, care pare că îmi
trăgea o palmă şi mă ruşina. Toţi păstorii lui Israel sînt orbi, fără pricepere, toţi sînt nişte cîini muţi,
care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi, şi le place să doarmă
(Isaia 56, 10-11).
Cuvîntul lui Dumnezeu, parcă mă tîra şi pe mine în faţa acestei judecăţi. Eram şi eu un păstor
prea leneş. Şi atunci m-am ridicat şi mi-am zis: Doamne, eu nu mai pot suferi această mustrare!...
ajută-mă să mă trezesc şi să intru cu adevărat în lucrul Tău!
Şi am pus mîna pe plugul Evangheliei. Şi am început să strig şi pe alţii: Ce staţi fără de lucru
aici? (Matei 20, 6). Intraţi în ogorul Domnului... Să lăsăm lenea şi somnul... să ne punem pe
lucru...
Şi astfel s-a format Oastea Domnului, ca o trezire la lucru. Preoţi şi mireni ne-am trezit din
toate părţile şi-am pus mîna pe plug, pe sapă, pe lucru... Au început să scîrţîie plugurile şi s-a pornit
o mare plugărie duhovnicească pe întinsul acestei ţări.
Departe de mine gîndul de a mă lăuda, căci numai acela se poate lăuda pe care îl laudă Domnul
(2 Cor. 19, 18). Sînt un slab şi nevoiaş. Şi trupeşte şi sufleteşte. N-am chemat pe nimeni să
păşească pe urmele mele, cum zicea ap. Pavel. Ci pe toţi i-am chemat să păşească pe urmele
Domnului, spre Golgota.
Dar dacă am avut ceva cu care am putut da pildă fraţilor mei, acest ceva a fost hărnicia; a fost
răbdarea, silinţa şi stăruinţa de a sta mereu la lucru, în cercetarea şi tîlcuirea Scripturilor; în scriere
de cărţi şi foi, pentru trezirea religioasă a poporului. Oastea s-a înfiripat prin nopţi de veghe, de
muncă, de rugăciune, de neîncetate frămîntări, pentru a ara mai adînc. Domnul ştie mai bine ca
oricine această muncă şi jertfă şi El nu va lăsa să fie batjocorită.
Şi nu-mi pare rău că am fost harnic şi m-am jertfit în ogorul Domnului. Căci pilda mea a prins.
Oastea a crescut şi s-a format în duh şi muncă de hărnicie şi de jertfă...
Toţi ostaşii sînt nişte harnici plugari şi semănători în ogorul Domnului. Pe tot locul îi vezi cu
mîna pe plug, pe sapă, pe seceră...
Nici o altă mişcare religioasă din ţara asta n-a pus pe drumuri atîţia devotaţi vestitori şi lucrători
ai Domnului. Niciodată n-a avut ţara asta atîţia harnici plugari şi săpători în poporul de jos, în
poporul laicilor. E o bucurie nespus de dulce să vezi oameni din popor, cutreierînd satele şi oraşele,
desţelenind ogoare sufleteşti cu Cuvîntul lui Dumnezeu...
Fraţii mei! Să ne păstrăm harnici, lucrul şi jertfa, pentru cauza Domnului. Să fim nişte harnici
lucrători în via Lui. Să fim nişte harnici servitori ai Lui.
Domnul Isus a fost şi o pildă de lucru şi hărnicie: Dar Isus le-a răspuns: Tatăl Meu lucrează pînă
acum, şi Eu de asemenea lucrez (Ioan 5, 17). Un creştin leneş este şi o defăimare pentru
Domnul lui. Închipuiţi-vă o ceată de servitori leneşi, somnoroşi, murdari. Oricine îi va vedea, va
zice îndată: Trebuie că aşa e şi stăpînul lor... un leneş trebuie să fie şi stăpînul lor...
O, dacă oamenii Îl batjocoresc în atîtea feluri pe Isus, Domnul lor, apoi ei Îl batjocoresc şi prin
lenea lor cea duhovnicească. Ce defăimare pentru Domnul, este să vezi lenea, somnul şi trîndăvia,
tocmai acolo unde ar trebui să vezi munca şi jertfa. Chiar şi asta este o sminteală pentru mulţi, şi vai
aceluia prin care vine sminteala!...
Mă uit duhovniceşte peste fronturile Oastei. Şi văd în toate părţile plugari, sape, greble, coase...
văd în toate părţile munca, truda şi alergarea fraţilor ostaşi. Asta-s statutele şi regulamentele Oastei.
Noi nu avem la Oaste statute şi regulamente speciale. Avem însă în schimb pluguri, sape, secere,
greble, etc... Şi cu astea facem biruinţa. Cînd Oaste va avea statute, dar nu va avea unelte agricole şi
plugari - atunci ea şi-a sfîrşit viaţa...
Mă uit peste fronturile Oastei. Mă uit şi peste munca şi frămîntările mele. Sînt 14 ani de cînd
am căutat să dovedesc că mai sînt în ţara asta şi păstori care n dorm tolăniţi. Mai sînt şi păstori care
s-au trezit. Şi totuşi... mă gîndesc: uite, ce fu să păţesc cu trezirea mea. După 14 ani de lucru, mi se
spune azi că sînt dat afară din biserică!
Mă mîngîi însă cu gîndul că asta a fost soarta de totdeauna a celor care n-au dormit.
Fraţii mei! Nu uitaţi: Toţi cei care am pus mîna pe plug, vom avea şi multe frămîntări şi
necazuri. Dar scris este: Că cel ce a pus mîna pe plug, nu se mai uită înapoi...
(Luca 9, 62) ci numai înainte...

Partea a 2-a
Munca şi lenea cea trupească

În continuare, urmează partea a doua cu învăţăturile despre munca şi lenea cea trupească,
văzute în lumina Evangheliei.

Munca e o poruncă Dumnezeiască

Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului
(Exod 31, 15).
Munca, lucrul pentru traiul vieţii e o poruncă Dumnezeiască. Celui dintîi om i s-a dat Grădina
Edenului ca să o lucreze. Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în Grădina Edenului ca s-o
lucreze şi s-o păzească (Genesa 2, 15).
Iar după ce Adam a păcătuit, i s-a dar munca şi ca un fel de pedeapsă pentru păcat. Fiindcă ai
ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mîncat din pomul despre care îţi poruncisem: Să nu mănînci
deloc din el, blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în
toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănînci iarba de pe cîmp. În sudoarea feţei
tale să-ţi mănînci pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci ţărînă eşti, şi în
ţărînă te vei întoarce
(Genesa 3, 17-19).
Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău (Exod 20, 9).
Să nu urăşti lucrarea cea cu osteneală şi lucrarea pămîntului cea făcută de Cel Preaînalt (Sirah
7, 16). Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce (2 Tes. 3, 10).
Aşadar, munca ne-a rămas ca o poruncă Dumnezeiască, ca un testament ce a trecut prin Adam,
şi la noi toţi.
Orice creştin trebuie să ştie că Evanghelia n-a şters acest testament. Ci îl predică şi azi şi îl va
predica pînă la sfîrşit. Mulţi credincioşi au încercat să răspîndească hula că Evanghelia predică
lenea şi îi face pe oameni leneşi. Minciună! Evanghelia predică munca. Însuşi Mîntuitorul Şi-a trăit
copilăria în casa lemnarului Iosif. Creştinul cel adevărat este un om harnic, care îşi agoniseşte traiul
vieţii prin muncă cinstită şi printr-o viaţă şi casă ordonată.
Evanghelia nu predica lenea. Leneşul nu are duhul Evangheliei. Du-te la furnică, leneşule, uită-
te cu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te! (Prov. 6, 6).
Dar în lumina Evangheliei, munca pentru traiul vieţii nu trebuie văzută atît ca o pedeapsă
pentru păcatul lui Adam, ci trebuie văzută ca un lucru bun pe care ni s-a lăsat de Bunul Dumnezeu
spre binele şi mîntuirea sufletului nostru. Munca este de la Dumnezeu şi tot ce este de la Dumnezeu
nu poate să fie rău.
Munca este de la Dumnezeu, de aceea poartă în ea ceva de la Dumnezeu, ceva din darul cerului
de sus.
Despre Însuşi Dumnezeu, Creatorul lumii, spune Cuvîntul Bibliei că a lucrat 6 zile. În ziua a
şaptea, Dumnezeu a sfîrşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea
Lui pe care o făcuse (Genesa 2, 2).
Lumea cu toate cele ce se văd în ea - zicea un sf. Părinte - este oglinda lucrării lui Dumnezeu.
Tatăl Meu lucrează - zicea Isus - şi Eu de asemenea lucrez (Ioan 5, 17).
Tot ceea ce a creat Dumnezeu - zice un învăţat creştin - este o vie lucrare. Dacă pămîntul şi
plantele nu şi-ar face necurmat lucrul lor de învîrtire împrejurul soarelui - îndată s-ar tulbura tot
mersul lumii şi al Universului. Cu atît mai vîrtos omul, cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu,
trebuie să fie într-o vie şi necurmată lucrare. Munca e veche cît pămîntul şi are creştetul în cer.

Munca cea legată cu cerul

Munca peste care se coboară darul şi binecuvîntarea cerului de sus

În lumina Evangheliei, munca nu este o pedeapsă pentru păcat, ci, dimpotrivă, este un mare
ajutor contra păcatului.
Munca este şi ea un dar şi ajutor de sfinţenie şi mîntuire. Dar numai cu o condiţie: să aibă
legătura cu Dumnezeu, cu cerul de sus.
Legătura aceasta coboară spor şi binecuvîntare cerească peste lucrul mîinilor noastre.
Legătura aceasta stropeşte cu mulţumire şi bucurie lucrul mîinilor noastre.
Legătura aceasta face şi din munca noastră ajutor şi apărare contra ispitelor şi păcatelor.
Legătura aceasta alungă lenea cea trupească şi duhovnicească din viaţa noastră.
Voi spune acum ceva despre sporul şi binecuvîntarea cerească ce se pogoară peste munca celui
credincios.
Cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie, ne arată lămurit că munca omului este legată şi condiţionată
de darul şi binecuvîntarea Domnului. Fără ele, munca omului este o pedeapsă şi se iroseşte în zadar.
Ce minunat a spus acest adevăr psalmistul David în cuvintele: Ferice de oricine se teme de
Domnul şi umblă pe căile Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mîinilor tale, eşti fericit, şi-ţi merge
bine (Psalm 128, 1-2). Asta e munca ce aduce mulţumirea, pacea şi bucuria cea sufletească şi
trupească.
Fără binecuvîntarea Domnului, vai de sporul omului. În mîna Domnului este sporul omului,
zice înţeleptul Sirah (11, 5). Este om care se osteneşte şi munceşte şi se sîrguieşte - şi cu atît mai
mult se lipseşte. Este om slab, fără de ajutor, lipsit de putere şi împovărat de sărăcie. Şi ochii
Domnului au căutat spre el şi l-au ridicat pe el din smerenia lui
(Sirah 11, 11-12).
Este acesta un adevăr pe care şi noi îl putem vedea şi observa. Cel credincios, oricît de sărac ar
fi, Domnul îi umple mereu ulciorul, ca la văduva din Sarepta Sidonului. Dar necredinciosul, oricît
se zbate, şi oricît strînge de mult, tot nu e mulţumit, tot nu e fericit, ba de multe ori ajunge chiar şi
lipsit.
Căci preaiubiţilor Lui, El le dă pîinea ca în somn (Psalm 127, 2), adică asta nu e a se
înţelege că Dumnezeu dă de-a gata pîinea unor leneşi care dorm, ci aici e a se înţelege că Dumnezeu
binecuvîntează cu spor munca celui drept şi îi rînduieşte traiul vieţii în chip minunat. Se împlineşte
şi aici Cuvîntul Domnului că n-am văzut pe cel drept lipsit şi nici pe urmaşii lui cerşind pîine
(Psalm 37, 25). În schimb însă se pot vedea atîţia bogaţi necredincioşi ajunşi să trăiască în
lipsă, ba chiar şi să cerşească.
Toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic - s-a plîns Simon cînd venise Isus la ei pe lac
(Luca 5, 5). Dar au prins mulţime de peşte după ce au aruncat mrejile în Numele Domnului. Aşa
e şi cu munca ce are sau nu are binecuvîntarea Domnului. O trudă zadarnică e munca ce n-are
binecuvîntarea Domnului.
Se împlinesc şi aici cuvintele ap. Pavel: Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să
crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sînt nimic, ci Dumnezeu care face să crească
(1 Cor. 3, 6-8). Omul lucră şi asudă, dar rezultatul e în mîna Domnului.
Omul are spor şi rod la muncă atunci cînd munca lui e legată cu Dumnezeu. Şi nu se cunoaşte
nimic de truda lui atunci cînd munca lui e legată cu păcatul.
Ce mult se vede acest adevăr mai ales în munca plugarului. Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu
spune că peste munca plugarului se coboară binecuvîntarea sau urgia cerului, aşa după cum el
trăieşte în ascultare de Dumnezeu sau în neascultare de El.
Dacă vei asculta de glasul de Domnului Dumnezeului tău... vei fi binecuvîntat în cetate şi la
cîmp... rodul pămîntului tău, vacile şi animalele tale vor fi binecuvîntate... dar de nu vei asculta de
glasul Domnului Dumnezeului tău... vei fi blestemat în cetate şi la cîmp... rodul pămîntului tău,
vacile şi oile tale vor fi blestemate.
Dar dacă nu Mă ascultaţi... vi se va istovi puterea fără folos: pămîntul vostru nu-şi va da roadele
şi pomii nu-şi vor da rodurile (Lev. 26, 1-29). Voi face ca cerul deasupra voastră să fie fier şi
pămîntul aramă.
Au semănat grîu, şi seceră spini, s-au ostenit fără folos. Să vă fie ruşine de ce culegeţi, în urma
mîniei aprinse a Domnului! (Ier. 12, 13).
Vei semăna, dar nu vei secera, vei stoarce măsline, dar nu te vei unge cu untdelemnul lor, vei
face must, dar nu vei bea vin! (Mica 6, 15).
Semănaţi mult, şi strîngeţi puţin (Hagai 1, 6).
Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice
Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi aleargă pentru
casa lui. De aceea, cerurile nu v-au dat rouă, şi pămîntul nu şi-a dat roadele.
Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grîu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate
duce pămîntul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mîinilor voastre
(Hagai 1, 9-11). Am dat ploaie peste o cetate, dar n-am dat ploaie peste o altă cetate; într-un
ogor a plouat, şi altul, în care n-a plouat, s-a uscat (Amos 4, 7). V-am lovit cu rugină în grîu şi cu
tăciune, şi cu grindină (Hagai 2, 17). Şi aşa se întîmplă nu numai în lucrul cîmpului, ci şi cu
orice lucru care nu are binecuvîntarea cerului de sus.
Noi trebuie să avem munca împreunată cu rugăciunea. Roagă-te şi lucră! - aceasta trebuie să fie
parola unui creştin.
Munca noastră trebuie sfinţită de rugăciune şi binecuvîntarea cerului de sus. Fie peste noi
bunăvoinţa Domnului, Dumnezeului nostru! Şi întăreşte lucrarea mîinilor noastre, da, întăreşte
lucrarea mîinilor noastre! (Psalm 90, 17).
Orice muncă trebuie începută cu acel Doamne, ajută! Doamne, dă izbîndă!
(Psalm 118, 25). Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu
păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă
culcaţi tîrziu, ca să mîncaţi o pîine cîştigată cu durere, căci prea iubiţilor Lui El le dă pîine ca în
somn (Psalm 127, 1-2).
Într-un muzeu din Viena, se poate vedea o veche şi vestită icoană (tablou). Un plugar stă în
genunchi lîngă plugul său şi se roagă, iar în vremea asta, un înger ară în locul lui.
Icoana vrea să spună că vremea ce o petrece omul în rugăciune nu e o vreme pierdută; darul lui
Dumnezeu duce înainte lucrul lui.
Credinţa şi rugăciunea coboară sporul şi binecuvîntarea Domnului peste lucrul mîinilor noastre.
Un ostaş din Oastea Domnului, îmi spunea că de cînd poartă în buzunar nt în loc de tutun şi
citeşte din el în timpul cînd altădată fuma, lucrează cu un spor îndoit; se miră şi el de sporul ce-l are
în lucru.
- Cum se face asta - fu întrebată odată o văduvă săracă cu mulţi copii - că îţi acoperi toate
lipsurile şi copiii tăi sînt totdeauna bine îngrijiţi?... cu ce-ţi acoperi lipsurile?...
- Cu această Psaltire şi cu aceste două mîini, - răspunse văduva. Adică cu rugăciunea şi munca.
- Dar tu de ce te încurci cu cartea şi cu cititul acum la vremea lucrului? - fu întrebat odată un
ostaş al Domnului, care ieşise la coasă cu mai mulţi oameni şi citea în Noul Testament, de cîte ori
apuca răgaz.
- Dar voi - răspunse ostaşul - de ce vă pierdeţi vremea cu ascuţitul şi bătutul coasei, acum în
vremea lucrului?
Rugăciunea trebuie să meargă mînă în mînă cu munca omului.
Rugăciunea ajută munca omului. Cel ce crede că îşi pierde vremea rugîndu-se, e tocmai în
chipul unui cosaş care nu-şi asculte coasa ca să cruţe vremea. Vai de sporul ce-l face un asemenea
creştin!
Stă şi azi în picioare parola strămoşilor romani: Ora et labora; roagă-te şi lucră! Rugaţi-vă şi
lucraţi!

Munca în epistolele sf. ap. Pavel

O pildă de muncă: apostolul Pavel

În epistolele ap. Pavel, aflăm Evanghelia aplicată la viaţă, în toată întregimea ei. În ele aflăm şi
învăţătura despre muncă.
Ap. Pavel predică cu apăs şi munca de care avem lipsă pentru a ne asigura traiul vieţii. Ap.
Pavel ne predică munca, întîi, ca pe testamentul ce ni l-a dat şi ni l-a lăsat Domnul Dumnezeu prin
strămoşul Adam: Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă
să-ţi dea, şi să mănînci iarba de pe cîmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea, pînă te vei
întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci ţărînă eşti, şi în ţărînă te vei întoarce (Genesa 3,
17-19).
Orice creştin, trebuie să ştie că Evanghelia n-a şters acest testament. Ci îl predică şi azi şi îl va
predica pînă la sfîrşit. Mulţi necredincioşi au încercat să răspîndească hula că Evanghelia predică
lenea şi îi face pe oameni leneşi. Minciună! Evanghelia predică munca. Însuşi Mîntuitorul Şi-a trăit
copilăria în casa lemnarului Iosif. Creştinul cel adevărat este un om harnic, care îşi agoniseşte traiul
vieţii prin muncă cinstită şi printr-o viaţă şi casă ordonată. Evanghelia nu predică lenea. Leneşul nu
are duhul Evangheliei. Mergi la furnică, leneşule - zice Cuvîntul lui Dumnezeu - uită-te cu băgare
de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te (Pilde 6, 6-11).
Această muncă o predică cu apăs ap. Pavel: Căci cînd eram la voi vă spuneam lămurit: Cine nu
vrea să lucre, nici să nu mănînce... auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorînduială (adică, lene),
nu lucrează la nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi îi sfătuim în Domnul
Isus Hristos, să-şi mănînce pîinea lucrînd
(2 Tes. 3, 11-12). Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mîinile
voastre, cum v-am sfătuit (1 Tes. 4, 11).
 Adică clar şi lămurit: apostolul Pavel spunea că tot omul trebuie să lucreze. Cine nu lucră, nici
să nu mănînce.
Dar, ca peste tot în sfaturile sale, marele apostol n-a dat numai sfaturi pentru alţii, ci mai întîi el
însuşi le-a trăit şi le-a aplicat aceste sfaturi. N-a predicat apă şi a băut vin - cum de regulă se face
azi - ci a strigat: Păşiţi pe urmele mele (1 Cor. 4, 26)... faceţi ceea ce fac eu... luaţi pildă de la
mine... urmaţi în toate pilda mea.
Aşa a făcut şi cu munca. El însuşi a dat o pildă de muncă. Căci n-am trăit în neorînduială (lene)
între voi... n-am mîncat de pomană pîinea nimănui, ci lucrînd şi ostenindu-ne, am muncit zi şi
noapte ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am avut dreptul acesta, dar am vrut să vă
dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat (2 Tes. 3, 7-9).
Ap. Pavel avea meseria de împletitor (ţesător) de corturi. E arătată această meserie în Faptele
Apostolilor cap. 18, vers. 8: După aceea, Pavel s-a dus la Corint şi acolo a găsit pe un iudeu, numit
Acvila, de neam din Pont, venit cu nevastă-sa Priscila, din Italia. Şi fiindcă aveau acelaşi meşteşug,
a rămas la el şi lucrau: meseria lor era facerea corturilor (în chipul de alături se vede ap. Pavel lîngă
războiul de ţesut corturi).
Cu această meserie îşi cîştiga ap. Pavel traiul vieţii, precum însuşi le spunea fraţilor, la
despărţirea din Milet: N-am rîvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că
mîinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi a celor ce erau cu mine
(Fap. Ap. 20, 33-34).
Ce luptă măreaţă! Într-o parte din timp marele apostol ţesea la haina cea nouă cu care îmbrăca
pe oamenii cei noi - iar în restul timpului ţesea corturi pentru a-şi asigura traiul vieţii şi a nu fi spre
povară nimănui. Acesta e doar cel mai frumos imn al muncii!

Munca şi vestirea Evangheliei

Pilda şi învăţătura sf. ap. Pavel

Sf. ap. Pavel ne-a dat şi ne-a lăsat o pildă de muncă completă, cum s-ar zice. Ap. Pavel lucra şi
pentru Evanghelie şi lucra şi pentru traiul vieţii. Şi pentru corp şi pentru suflet. Vestea Evanghelia,
iar traiul vieţii şi-l cîştiga cu lucrul mîinilor, ţesînd corturi de pînză.
De ce această îndoită muncă? De ce oare ap. Pavel mai făcea şi muncă cu mîinile faţă de uriaşa
muncă şi uriaşele osteneli ce le făcea cu vestirea Evangheliei? Căci doar el însuşi a spus: Domnul a
rînduit ca cei ce predică Evanghelia, să trăiască din Evanghelie
(1 Cor. 9, 14). Cine paşte o turmă şi nu mănîncă din laptele ei; sădeşte o vie şi nu mănîncă din
rodul ei? (1 Cor. 9, 7).
Desigur, ap. Pavel - mai mult ca oricine - avea dreptul acesta. El, care adunase în staulul lui
Hristos atîtea oi şi le păşuna cu atîta dragoste şi jertfă - avea desigur tot dreptul să mănînce din
laptele lor şi să se îmbrace cu lîna lor.
Dar marele apostol nu s-a folosit totdeauna de acest drept. Şi pe lîngă acest drept, s-a folosit şi a
folosit şi lucrul mîinilor sale. De ce?
Întîi pentru ca să ne dea şi să ne lase o pildă despre sfinţenia şi rostul muncii corporale. N-am
trăit în neorînduială între voi... n-am mîncat de pomană pîinea nimănui, ci lucrînd şi ostenindu-ne zi
şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să
vă dăm în noi înşine o pildă de urmat. Căci cînd eram cu voi, vă spuneam lămurit: cine nu vrea să
lucreze, nici să nu mănînce (2 Tes. 3, 6-15).
Al doilea, ap. Pavel îşi cîştiga traiul vieţii lucrînd şi cu mîinile pentru ca să nu fie povară
nimănui şi să ferească vestirea Evangheliei de sminteala şi bănuiala că el ar lucra pentru cîştig. Vă
aduceţi aminte fraţilor de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte ca să nu fim sarcină
nimănui dintre voi (1 Tes. 2, 9). Domnul a rînduit ca cei ce predică Evanghelia să trăiască din
Evanghelie, dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei (1
Cor. 9, 12-14).
Unde fraţii erau tari şi înţelegeau apostolia şi truda lui evanghelică, acolo Pavel folosea ajutorul
lor, folosea laptele şi lîna oilor; dar în schimb, unde fraţii erau mai slabi şi s-ar fi putut sminti, acolo
nu cerea şi nu folosea ajutorul lor. V-am vestit Evanghelia... am despoiat alte biserici ca să vă pot
sluji vouă. Cînd am fost la voi şi eram în strîmtoare, nu m-am făcut sarcină nimănui, căci de nevoile
mele au grijit fraţii din Macedonia... în toate m-am ferit şi mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva (2
Cor. 11, 7-9).
Iată cu cîtă grijă a folosit ap. Pavel laptele şi lîna oilor. Iată cu cîtă grijă a mîncat struguri din
via sădită de el. La fiecare pas, conştiinţa lui tremura de răspunderea sufletească de a nu sminti
Evanghelia.
Prin pilda lui, ap. Pavel a tras pentru totdeauna şi linia dintre muncă şi vestirea Evangheliei.
Nici pentru un vestitor al Evangheliei nu este ruşine să lucreze şi cu mîinile lui. Şi mai presus de
toate, un vestitor al Evangheliei trebuie să stea mereu de veghe la hotarul unde satana ridică
bănuiala şi sminteala că el ar lucra numai de dragul plăţii; ar lucra numai de dragul laptelui. Asta e o
şoaptă şi-o bănuială pe care satana a ridicat-o totdeauna pentru a împiedica vestirea Evangheliei. Iar
şoapta asta o poate spulbera numai Păstorul Cel Bun de la Ioan 10, 11, care şi sufletul şi-l pune
pentru oi.
Oile cunosc pe păstorul cel bun. Oricît de rea ar fi lumea şi oamenii, un păstor adevărat care îşi
pune sufletul şi inima pentru oi şi arde de dragostea şi rîvna mîntuirii lor - nu se poate ca, mai
curînd ori mai tîrziu, să nu fie preţuit, iubit şi ajutat de oile lui.
Ap. Pavel spunea: Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi mă voi cheltui în totul şi pe
mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12, 15), la care dragoste tot el spune despre fraţi:
Dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat
(Gal. 4, 15).
Aşa răspunde întotdeauna dragostea fraţilor, dragostea oilor, faţă de dragostea păstorului celui
bun care e gata să-şi dea viaţa pentru ele.
Dar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sînt ale lui, cînd vede lupul venind, lasă oile
şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi
(Ioan 10, 12-13). Despre aceşti păstori care păstoresc numai de dragul plăţii, spune vorbe
grele şi Cuvîntul lui Dumnezeu de la Ezechiel: Voi mîncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lînă, tăiaţi ce
e gras, dar nu paşteţi oile (Ezec. 34, 3).

Munca şi Oastea Domnului

Oastea Domnului are şi munca cea trupească şi cea duhovnicească. Să ne ţinem pe linia
învăţăturilor sf. ap. Pavel.
Arătam cum satana se amestecă şi acolo unde se vesteşte Evanghelia. Oriunde se vesteşte cu
putere Evanghelia, satana ridică fel de fel de bănuieli; ba că predicatorul predică din interes, ba că e
un leneş ce nu-i place munca, ba că e din greu plătit, etc.
Şi arătam cu apăra ap. Pavel vestirea Evangheliei faţă de astfel de atacuri. Făcea totul - lucra
din greu şi cu mîinile sale - numai ca să nu smintească cu ceva vestirea Evangheliei.
Pe linia aceasta trasă de marele apostol, ne-am ţinut şi ne ţinem şi noi cu vestirea de la Oastea
Domnului.
De la început, noi am ferit mişcarea aceasta de orice taxe şi contribuţii obligatoare. Oastea
Domnului e doar singura societate care n-are taxe; n-a pornit la drum cu taxe, şi n-are nici un fel de
taxe şi greutăţi băneşti pentru membrii ei. Şi am făcut acest lucru anume ca să ferim vestirea
Evangheliei şi vestirea mîntuirii de orice fel de sarcini şi de orice fel de bănuială.
Domnul Singur ştie cît am răbdat, cît ne-am lipsit, cît am suferit dar obligator, n-am cerut de la
nimeni nimic; anume ca să ferim vestirea Evangheliei de sarcini şi bănuieli.
Şi dacă totuşi în capul meu s-au ridicat acuze şi bănuieli pentru cîştig - Domnul m-a apărat şi
mă va apăra, El Însuşi, faţă de aceste acuze.
Domnul Singur ştie ce fel de cîştig material am eu, după patrusprezece ani de muncă
istovitoare. Am însă, în schimb, mulţumirea şi bucuria sufletească, că am putut îmbogăţi
duhovniceşte, pe alţii.
Şi am mulţumirea sufletească ştiind că mănînc o pîine cîştigată cu trudă şi muncă cinstită. Pe
linia aceasta - trasă de ap. Pavel - trebuie să se ţină şi misionarismul de la Oastea Domnului.
Oastea Domnului lucrează cu putere şi prin faptul că, în mare parte, vestirea de la Oaste o fac
laicii; o fac oamenii din popor, în faţa cărora satana nu mai poate ridica bănuiala şi sminteala că ar
lucra pentru plată. Nu-i vorba, încearcă el satana şi minciuna aceasta, strigînd după ostaşii vestitori
că au plăţi mari, dar minciuna nu prinde.
Vestirea de la Oaste trebuie ferită cu orice preţ pînă la sfîrşit de orice sminteală.
Aprinşi de dragostea pentru lucrul Domnului, au plecat la drum mulţi fraţi nazirei şi vestitori ai
Oastei. Pe aceştia - pe care i-a plecat la drum rîvna şi nebunia pentru Hristos - fraţii să-i ajute ca pe
nişte vrednici lucrători, care asudă în ogorul Domnului.
Dar alături de aceştia, au plecat şi mulţi care umblă să-şi facă rost de trai fără muncă, speculînd
credinţa şi evlavia ostaşilor. Şi înşelînd pe cine pot. De aceştia să se ferească fraţii, pentru că Oastea
Domnului nu încurajează lenea, vagabondajul şi înşelătoria religioasă.
Oastea Domnului trebuie să rămînă pînă la sfîrşit cu vestirea şi vestitorii care îşi cîştigă traiul
vieţii prin muncă şi trudă cinstită.
Îmi tot aduc aminte de un raport al nazireului nostru drag. Paraschiv Sîrghie, din Corod -
Tecuci, în care spunea: Mi-am pus porumbul în pămînt şi acum plec la celălalt semănat.
Ajuns în satul cutare - ne scria celălalt drag nazireu, Costică Eftimie - am reparat ghetele
fratelui la care am tras, căci mă pricep la meseria aceasta şi nu vreau să mănînc de pomană pîinea
nimănui.
În adunarea de la Sibiu, fraţii noştri dragi, I. Mureşan din Chiuieşti - Someş şi I. Morariu din
Şaroş - T. Mare, au răscolit toate sufletele cu vorbirile lor pline de duh. Iar mîinile lor purtau urnele
asprei munci; unul e de meserie zidar, celălalt tîmplar.
- Mulţumesc lui Dumnezeu - ne spunea fr. Morariu - căci şi cu meseria o duc bine. De cînd am
intrat în Oaste, am lucrat mai mult şi lucrez mai mult pentru că toată lumea a aflat că nu mai mint:
acum gat lucrul la timpul făgăduit.
De altcum, parcă e ceva de la Dumnezeu şi în asta. O vestire a Evangheliei împreunată cu aspra
muncă pentru traiul vieţii parcă mai multă roadă aduce decît o misiune plătită special.
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de prima năvală sectară în satul meu. Veniseră
ţărani care vorbeau cu Biblia în mînă, şi poporul îi asculta cu drag.
Ţăranul predicator era ceva ce atrăgea şi avea credit.
Dar mai tîrziu, cînd aceşti ţărani au venit din nou, îmbrăcaţi de data asta în straie domneşti şi cu
titie de predicatori, nu i-a mai ascultat nimeni. Toţi spuneau că predică pentru bani şi plată. Dolarii
din America stricaseră totul.
Anul trecut, cineva îmi spunea: La toate mişcările religioase s-a ivit cîte un Mecenate, cîte un
om al lui Dumnezeu, care şi-a pus bogăţia în slujba mişcării... e de mirat că la Oastea Domnului nu
s-a ivit încă nici un Mecenate... ce lucru frumos ai face sfinţia ta dacă, de pildă, ai căpăta un dar de
un milion de lei.
- O, dragul meu - i-am spus eu - ştii ce aş face dacă aş primi de undeva un dar de un milion?
- Ce anume?
- Apoi, a doua zi poate că n-ai mai citi tîlcuirile şi învăţăturile mele din Isus Biruitorul. De ce?
Pentru că ispita m-ar fura şi pe mine, să îmi zic: Ei, acum am la spate un milion... sînt foarte
obosit... a sosit vremea să mă mai odihnesc şi eu... acum să mai lucreze şi alţii...
Eu mulţumesc lui Dumnezeu că El m-a ferit şi mă fereşte şi de ispita aceasta.
El m-a lăsat să muncesc din greu pentru a-mi cîştiga traiul vieţii, şi muncind pentru acest trai,
iată, din munca mea se înfruptă şi alţii. O Doamne, ţine-mă sărac pînă la sfîrşit pentru ca să-i
îmbogăţesc pe alţii - decît să ajung eu bogat şi să sărăcească alţii.
Un frate preot îmi spunea:
- Preoţii noştri nu pot face destulă apostolie fiind prea slab salarizaţi. Dacă li s-ar asigura traiul
vieţii, ar face mai mult.
- Dar realitatea - am răspuns eu - nu prea întăreşte acest lucru. Căci sînt atîţia şi atîţia preoţi
asiguraţi din partea materială de ar avea cu ce trăi şi 200 de ani. Şi totuşi fac atît de puţină apostolie.
Apostolie fac şi aici, de regulă, preoţii cei care se luptă din greu şi cu traiul vieţii.
Să împreunăm deci şi la Oastea Domnului, munca cu vestirea Evangheliei. Un ostaş al
Domnului trebuie să fie un harnic muncitor în ogorul Domnului şi în ogorul traiului vieţii.

Munca e sănătate trupească şi sufletească

Lenea e boală trupească şi sufletească

Precum am spus, munca nu trebuie privită atît ca o pedeapsă ce a venit în lume pe urma
păcatului strămoşesc, ci trebuie văzută ca un mare bine, atît pentru corp cît şi pentru suflet.
Munca e sănătate trupească şi sufletească. Lenea este o boală sufletească şi trupească. Acest
adevăr îl spune deopotrivă şi credinţa şi ştiinţa.
Munca înviorează puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului, făcînd între ele o dulce armonie. Prin
muncă se întîlneşte corpul cu sufletul şi împreună lucrează pentru sănătatea şi binele nostru cel
sufletesc şi trupesc.
Prin muncă - zicea un învăţat credincios - întregul suflet al omului se orînduieşte într-o armonie
adevărată. Din clipa în care omul se aşează la muncă, fuge îndoiala, mînia, pofta cea rea, durerea,
deznădejdea, etc, care ca şi nişte haite de cîini ai iadului împresoară sufletul omului... cînd omul se
aşează la lucru, toată haita asta se linişteşte şi se retrage mîrîind în vizuina ei. Acum omul e om...
căldura binecuvîntată a muncii este un foc curăţitor în care orice otravă e arsă... Un om se
desăvîrşeşte pe sine însuşi lucrînd. Din pădurea sălbatică, munca face lanuri de grîu, din mlaştină
face grădină, din pustiu ogor... Şi tot prin muncă, omul însuşi încetează de a mai fi o pădure
sălbatică şi un pustiu nesănătos. Orice muncă adevărată e o sfîntă rugăciune (Thomas Carlyle).
În schimb însă lenea, trîndăvia, e cuib cald pentru toate patimile şi păcatele. Lenea - zice
înţeleptul Sirah - e dăscăliţa diavolului, căci multe răutăţi a învăţat ea pe oameni
(Sirah 32, 33).
Ce fel de scăderi are omul cutare? - a întrebat odată un vestit predicator pe un prieten al lui.
- E grozav de leneş - a început prietenul.
- Destul! - a strigat predicatorul - dacă e leneş, apoi are toate păcatele...
Un om care îşi pierde vremea şi puterea cu trîndăvia - zicea un vestit predicator din Anglia - se
aşează singur ca ţintă diavolului, care este un vînător foarte iscusit şi ciuruieşte întruna pe leneş cu
gloanţele lui. Cu alte cuvinte, leneşii ispitesc pe diavolul ca să-i ispitească. Cine se joacă cînd
trebuie să muncească, are de tovarăş un duh rău; se face un atelier al satanei. Cînd diavolul prinde
pe cineva care stă degeaba, îl pune la lucru; îi găseşte scule şi în curînd îi dă şi plata. Oare nu de aici
vine beţia, care umple oraşele şi satele de nenorociri? Nelucrarea este mama cerşetoriei şi rădăcina
a tot felul de rele. Cine n-are poftă de lucru are îndoită poftă de mîncare şi de băutură. Ştiu bine că
după cum din acoperişurile vechi iese muşchiul, tot aşa din ceasurile de trîndăvie iese beţia şi
necumpătarea.
A pierde în nelucrare oră după oră înseamnă a face în gard spărturi prin care pot să intre în
grădină porcii, şi prăpădul pe care îl fac ei numai cine are datoria să vegheze asupra grădinii, îl ştie!
Pe poarta trîndăviei intră răul în inimă mai tare ca prin orice. Leneşul este un bun material
pentru diavol; diavolul poate să facă din ele tot ce vrea, de la hoţ pînă la criminal.

Cînd oamenii dormeau

Cînd oamenii dormeau, şi-a semănat vrăjmaşul neghina (Marcu 13, 24). Cînd omul
leneveşte s-apropie ispita şi patima de el.
Am arătat mai înainte cît de rea este lenea cea duhovnicească. Dar tot atît de rea este şi lenea
cea trupească. De altcum, aceste două feluri de lene sînt surori dulci. Oriunde se află una, acolo e şi
cealaltă. Oriunde se iveşte una, acolo se găseşte şi cealaltă.
În pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină, Mîntuitorul spunea că vrăjmaşul şi-a semănat
neghina în grîu, în timpul cînd oamenii dormeau (Matei 13, 26).
 De omul ce dormitează şi leneveşte, se apropie şi azi diavolul cu ispita păcatului. Cînd omul
leneveşte şi trîndăveşte, îşi seamănă diavolul neghina patimilor rele în ţarina inimii lui. Lenea e
dăscăliţa diavolului. Ea îl învaţă pe om să păcătuiască. Căci multe răutăţi a învăţat pe om lenea
(Sirah 33, 23).
Lenea pregăteşte cuib cald pentru patimi şi pofte rele. Cînd omul n-are de lucru, îi dă diavolul
de lucru. La oraşe lumea e mai stricată tocmai pentru că la oraşe trăiesc cei mai mulţi trîntori şi
leneşi, care neavînd de lucru, le dă diavolul de lucru. Şi e lucru constatat că şi la sate, cîrciumile şi
păcatele răsună mai mult iarna, cînd oamenii n-au de lucru, decît vara cînd tot omul e cu mîna pe
lucru. Ce bine a spus aceasta înţeleptul Solomon în cuvintele: Poftele îl omoară pe leneş pentru că
nu vrea să lucreze şi toată ziua o duce numai în pofte (Prov. 21, 25).
E cunoscută istoria acelui pîrîu, care într-o bună zi şi-a zis: La ce să mai alerg peste pietre şi
văgăuni? Să mă odihnesc! Şi încetînd să mai curgă, s-a făcut o baltă urît mirositoare, plină de
broaşte şi şerpi.
Aşa face şi lenea cu omul. Îi face viaţa o baltă plină de şerpii şi broaştele scîrboaselor patimi şi
pofte rele.
Şi e cunoscută păţania acelui fier de plug, care s-a pus în grevă şi n-a vrut să mai taie pămîntul.
Şi pe urmă ce s-a întîmplat? L-a ros rugina în cămară.
Aşa roade şi lenea sufletul omului.
Lenea - zice un sf. Părinte - schimbă Duhul în carne şi carnea în putrezire şi pieire.
 Munca şi lăcomia

Să grijim, căci de la Genesa 3, 17 pînă la Luca 12, 16-21 este numai un pas mic - Munca cea
închinată lui mamona.
Precum am arătat mai înainte, munca e o înviorare şi o binecuvîntare pentru trup şi suflet. Dar
să grijim, căci de la Genesa 3, 17, de la porunca lui Dumnezeu să ne scoatem cu trudă pîinea din
pămînt, şi pînă la Luca 12, 16; pînă la lăcomia de a-ţi face un idol din avere - este numai un pas
mic. Evanghelia ne-a lăsat o pildă despre acest lucru: omul bogat de la Luca 12, 16-21. Se poate să
fi fost un om harnic acest bogat, care prin trudă şi prin binecuvîntarea cerului de sus, a avut
secerişul cel bogat de care spune Evanghelia. Dar tocmai în faţa acestui seceriş, şi-a pierdut viaţa şi
sufletul pentru că făcea la planuri cum să-şi lărgească hambarele şi moşiile, iar sufletul şi-l îmbia cu
nebunia: Suflete, bea, mănîncă şi te veseleşte. Dar încă în acea noapte a murit!
Să nu uităm că Bunul Dumnezeu ne dă rod şi belşug să trăim din el, dar să nu ne înecăm în el.
Evanghelia a pus hotar între muncă şi idolul lăcomiei de a munci numai pentru a strînge averi şi
avuţii.
Cel credincios lucră pentru a trăi. Dar cel necredincios trăieşte numai pentru a-şi face din
muncă averi şi a-şi lărgi hambarele.
Şi să luăm aminte căci tocmai pămîntul şi munca pămîntului duc de cele mai multe ori la ispita
şi lăcomia de a te afunda cu totul în coaja pămîntului... de a te apleca mereu spre lăcomia de
pămînt; de a trăi numai pentru pămînt şi a intra pe urmă în pămînt, pierzînd cerul şi cununa vieţii de
veci.
Sapi în pămînt şi dacă nu bagi de seamă, pămîntul te fură mereu, te apleacă spre el, te afundă
mereu în coaja lui şi nu te mai lasă pînă n-ajungi la adîncimea de 2 metri, cît ţi-e groapa. Atunci te
uiţi speriat spre cer, dar atunci e prea tîrziu. Să nu uităm cuvintele ap. Pavel: Omul nostru cel dintîi
este din pămînt, iar omul al doilea este din cer
(1 Cor. 15, 47).
Din pămînt e omul nostru cel dintîi, corpul nostru - şi poate şi de aceea are omul atîta dragoste
de pămînt. Cum spune şi vorba: E legat cu sînge pămîntul de popor.
Dar omul nostru cel al doilea, sufletul nostru, e din cer şi de aceea noi trebuie să avem o tainică
legătură de dragoste şi cu cerul.
În firea noastră trebuie să fie şi dragostea pentru cer, pentru sufletul nostru. Iar după ce sufletul
e mai mult decît trupul - dragostea noastră pentru cer trebuie să fie neasemuit mai mare decît
dragostea pentru pămînt.
Dacă se spune că e legat cu sînge pămîntul de popor, apoi, prin Sîngele Golgotei omul trebuie
să fie legat de o mie de ori mai mult de cer, decît de pămînt.
Dragostea noastră pentru cer, pentru casa şi averea noastră cea veşnică
(Evrei 13, 14), trebuie să se ridice peste toate legăturile noastre cu cele trecătoare ale
pămîntului. Dar cei mai mulţi creştini trăiesc furaţi de ispita pămîntului, neavînd nici o dragoste
pentru cele cereşti.
O, ce grozav e să-l vezi pe om cum îşi pierde cununa vieţii de veci, furat fiind de ispita lăcomiei
averii şi bogăţiei trecătoare, nesocotind darul lui Dumnezeu care îl îmbie de sus, cu cununa vieţii de
veci.
Dragostea omului pentru moşioara lui, e de la Dumnezeu. Dar lăcomia de-a nu te mai sătura de
averi şi bogăţii şi a trăi numai pentru ele - asta e de la diavolul.
 Zeciuiala din Vechiul Testament

Cei mai mulţi creştini nu lasă să picure pentru suflet nimic. Nu se îndură omul să-şi cumpere o
Biblie, o nepreţuită hrană pentru suflet; nu se îndură să-şi cumpere o carte sau o foaie religioasă. Nu
se îndură de sărac şi nevoiaş. În Vechiul Testament era zeciuiala drept mulţumită lui Dumnezeu. Dar
creştinul din Noul Testament nu vrea să ştie de zeciuiala ce i se cuvine sufletului şi Domnului - dar
zeciuiala diavolului (tutunul, luxul, băutura, cîrciuma, etc) - pe aceea o plăteşte regulat.

Plugul şi fabrica
Munca celor credincioşi şi munca celor necredincioşi

Munca, lucrul mîinilor, i s-a lăsat omului spre binele lui şi spre sănătatea lui cea trupească şi
sufletească.
Însă necredinţa şi decăderea omului a tulburat şi a stricat şi această rînduială binecuvîntată.
Munca stă şi ea împărţită în două tabere: în munca celor credincioşi; în munca cea binecuvîntată cu
spor şi binecuvîntare de la Domnul de sus - şi în munca celor necredincioşi; în munca ce rodeşte
ură, nemulţumire şi lipsă.
Această deosebire se vede mai ales la munca cea de la plug şi de la fabrică. Fabrica a atras
lucrul mîinilor în atelierele ei şi la maşinile ei. Şi asta a tulburat rînduiala muncii lăsate de
Dumnezeu căci în fabrică s-a născut lăcomia patronului de a cîştiga cît mai mult, iar lăcomia
aceasta a zămislit la rîndu-i, ura muncitorului.
Lăcomia cu ura se războiesc mereu aproape în toate fabricile.
Faţă de această ură otrăvită de păcat şi necredinţă, cît de frumoasă este munca plugarului
credincios; munca cea legată cu cerul, cu Dumnezeu. Plugarul munceşte rugîndu-se, muncitorul
ateu, înjurînd.
Plugarul iubeşte plugul şi munca şi cere mereu darul şi ajutorul cerului de sus. Această muncă
aduce mulţumiri, bucurie şi îndestulare.
În cîmp la lucru, sub darul şi binecuvîntarea cerului de sus - asta este viaţa cea rînduită de
Dumnezeu. Această viaţă i s-a lăsat cu testament lui Adam: să-şi scoată pîinea din pămînt. Iar mai
tîrziu Dumnezeu, prin Moise, a rînduit ca fiecare israelian să-şi aibă moşioara lui, bucata lui de
pămînt (Numeri 36, 7-9).
Dumnezeu a pus în mîinile omului plugul. Şi nu i l-a pus ca o pedeapsă, ci ca un mare ajutor de
mîntuire sufletească.
Munca plugarului este o rugăciune. El ară şi sapă, cu ochii şi gîndul sus la cer, de unde aşteaptă
dar şi binecuvîntare peste munca lui. Plugăria, viaţa de muncă de la ţară - asta este viaţa cea rînduită
oamenilor de Dumnezeu.
Vestitul învăţat rus Tolstoi, spunea că omenirea se va întoarce la Dumnezeu, numai întorcîndu-
se la rînduiala lăsată de El, ca fiecare om să-şi aibă moşioara lui şi plugul lui. El însuşi s-a retras la
plug în mijlocul ţăranilor şi predica binefacerile vieţii de la ţară.
Dar alături de această viaţă a păşit încă de la început, şi viaţa cea fără plug, viaţa de la oraş. Şi
Cain a început apoi să clădească o cetate (Genesa 4, 7). Cainiţii au întemeiat primele cetăţi,
primele oraşe - şi după chipul şi asemănarea lor, - a devenit şi viaţa din acele cetăţi.
Din cetăţile cainiţilor au ieşit Babiloanele din Biblie, şi cele de azi. Viaţa de oraş a fost de la
început o viaţă mai stricată, o viaţă ieşită din rînduiala Bunului Dumnezeu. O viaţă care face noapte
din zi şi ziuă din noapte.
Şi aşa e şi azi. Oraşele de azi, sînt tot atîtea Sodome şi Gomore, tot atîtea Babiloane, pline de
vuietul stricăciunilor. Destrăbălarea vieţii de oraş şi-a ajuns culmea. Şi oraşele au stricat şi satele, au
stricat viaţa cea curată de la ţară.
Cititorule de la ţară! Dă slavă lui Dumnezeu că trăieşti departe de vuietul stricăciunilor de la
oraş. Voi plugarii, puteţi apuca Împărăţia lui Dumnezeu pe jumătate mai uşor decît cei care trăiesc
în Babilonul oraşelor de azi.
 Maşina...

Tot aici e a se aminti şi răul ce l-a făcut maşina, care a tulburat rînduiala lăsată de Bunul
Dumnezeu cu lucrul mîinilor. Fabrica şi maşinile au înlocuit mîinile, dar prin asta au creat armata
cea mare a şomerilor, a celor fără lucru. Maşina a creat şomajul şi mizeria.
Fabrica şi maşina au otrăvit şi tulburat lucrul mîinilor lăsat de Bunul Dumnezeu.
Dacă omul ar fi rămas la rînduiala muncii cea lăsată de Dumnezeu: la plugari şi meşteşugari; la
lucrul de cîmp şi la industria casnică şi de meşteşugari din sat şi oraş - poate n-am avea azi marile
crize morale şi financiare din lume.

Pe toţi aleşii Domnului

chemarea apostoliei i-a aflat lucrînd

Biblia ne arată un lucru mult grăitor despre binecuvîntarea muncii.

Pe toţi aleşii Domnului, chemarea apostoliei i-a aflat lucrînd.
Cînd Ilie a fost trimis la Elisei, să-l cheme în slujba Domnului, Scriptura ne spune că l-a aflat
arînd (1 Regi 19, 19). Pe Moise, chemarea Domnului l-a aflat îngrijind de oi. Pe David
aşijderea. Pe Ghedeon, treierînd.
Pe apostoli, chemările Domnului i-a aflat pescuind. Pe Matei (Levi) l-a aflat Domnul stînd la
vamă, pe Iacov şi Ioan cîrpind mrejile, iar pe Simon Petru şi Andrei, pescuind. Apostolul Pavel era
de meserie împletitor de corturi.
Despre nici un ales al Domnului nu ne spune Scriptura că chemările Domnului l-ar fi aflat
dormind sau lenevind. Pe nici un leneş nu l-a chemat Domnul în slujba Lui. Ori nu este şi lucrul
acesta o grăitoare mărturie despre binecuvîntarea muncii?...

Munca, sudalma şi păcatul

Pe cît de frumoasă este munca cea împreunată cu credinţa şi rugăciunea, pe atît de urîtă este
munca cea împreunată cu păcatul.
Durere, poporul nostru are mai ales munca cea împreunată cu păcatul. Suduie românul la plug,
suduie la sapă, suduie la coasă, îşi suduie vaca şi boii de la car. Pe tot locul românul nostru cel
creştin îşi spurcă munca cu păcatul. Îşi spurcă şi ţarina cu păcatul, de aceea nu ne mai slăbesc
secetele, furtunile şi alte urgii cereşti.
Vai de sporul ce-l are omul care lucrează suduind şi păcătuind!
Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate şi odăile cu nelegiuirile şi care pune pe de-aproapele
să lucreze degeaba, fără să-i dea plată (Ier. 22, 13).

Munca şi rugăciunea
Pilda unui seceriş ostăşesc

Cît de frumoasă este munca cea împreunată cu rugăciunea şi binecuvîntarea cerului de sus. Şi
cît de urîtă este munca cea împreunată cu păcatul. Iată alături două pilde.
Cucernice şi scumpul nostru părinte Iosif! În satul nostru sînt nişte obiceiuri, aşa numitele clăci
la seceratul grîului.
La o astfel de clacă am avut ocazia să iau parte şi eu în ziua de 9 iulie. Această clacă a fost la un
frate ostaş, unde s-au strîns peste 30 de secerătoare, care erau aproape toate ostaşe ale Domnului. Iar
aceste ostaşe, intrînd în lanul de grîu, au început să cînte cîntări ostăşeşti. Secerau şi cîntau. Atît de
minunat cîntau din cîntările Oastei de răsuna cîmpia şi ceilalţi secerători de pe cîmp stăteau miraţi şi
ascultau minunatele cîntări de bucurie spre slava lui Dumnezeu.
Iar la amiază, cînd am luat masa, am intrat în pădurea apropiată, la un izvor rece şi cristalin, în
umbra răcoroasă a codrului. În murmurul unui pîrîiaş şi în ciripitul păsărilor am intonat cîntarea de
mărire lui Dumnezeu, Cer şi mare şi pămînt. După o rugăciune duhovnicească, am luat masa cu
mulţumită, după care ne-am sculat din nou la lucru şi pînă seara, plini de putere şi de dragostea
Domnului am continuat în cîntări şi bucurii.
Iară seara am plecat acasă. La intrarea în sat, încolonaţi frumos răsuna satul de cîntări. Aşa că
ieşeau toţi la poartă să vadă ce este.
După aceea am luat masa şi ne-am bucurat mai departe. Aşa am petrecut o zi cu mari bucurii la
secerat.
Slăvit să fie Domnul! I. Mureşan, ostaş - Chiuieşti - Someş.

Să lucrăm, cîntîndu-I Domnului

Oamenii cei lumeşti lucră cîntîndu-i diavolului fel de fel de cîntări plăcute lui. Noi ostaşii
Domnului să lucrăm cîntîndu-I Domnului. La plug, în pădure, la lucru, la fabrică, pe stradă, pe
cîmp, pe drum, pe tot locul să răsune cîntările noastre de slavă Domnului.

Munca şi păcatul
Pilda unui seceriş lumesc

În ziua de 11 iulie s-a mai ţinut la noi în sat (şi durere, tocmai la părintele unit), o clacă de
secerat grîu, cu peste 35 de persoane, la care părintele le-a adus 3 muzicanţi, pe care i-au pus
înaintea secerătorilor, să le cînte întruna. Iar secerătorii, n-au mai încetat toată ziua de a cînta tot
felul de cîntări murdare şi porcoase.
Asta era mulţumita care se aducea către Cel ce trimite ploaia binecuvîntată şi aducătoare de rod,
către Cel ce trimite ploaie timpurie şi ploaie tîrzie.
Ce durere era pentru mine cînd mă gîndeam la craca noastră de ieri, cea duhovnicească şi cînd
priveam pe cea de astăzi, pe care am auzit-o toată ziua de acasă. Căci ei secerau în grădina
parohială şi eram aproape.
Ce mă durea, cînd vedeam pe micuţii copilaşi de prin sat, alergînd ca să se lumineze şi ei din
lumina scripcarilor. Şi mă gîndeam cîtă deosebire între secerătorii lui Boaz şi între aceştia. Ce
frumos i-a salutat Boaz pe secerători cu cuvintele: Domnul să fie cu voi. Iar ei au răspuns: Domnul
să te binecuvînteze (Rut 2, 4). Iar acum, muzicanţi şi tot felul de vorbe murdare, la secerişul
grîului, din care se aduce sfînta jertfă; aşa ceva n-am mai pomenit!
Într-o foaie am citit cum un mare învăţat olandez, spunea că pe timpul primilor creştini, ţarina
era declarată ca loc sfînt, peste care s-au revărsat binecuvîntările lui Dumnezeu. Şi era oprit ca să
intre măcar în ţarină, muzică sau cîntece lumeşti, sau altceva, decît numai rugăciuni şi slujbe sfinte
de cîte 4 ori pe an. Iar azi... cu muzicanţi în fruntea secerătorilor!...
Cînd scriu aceste rînduri e sîmbătă seara, e noaptea tîrziu, ora 11:45, şi în curtea luminătorului
se aud tropote de joc şi bucurii, cum le numesc ei. Curat Babilon şi Sodomă.
Rămîn sărutîndu-vă mîinile cu dragoste frăţească.

I. Mureşan, ostaş Chiuieşti - Someş.

Cei ce lucră duminica

În Vechiul Testament cel ce lucra în ziua Domnului era pedepsit cu moartea

(Exod 35, 2).
Între cele zece porunci pe care Dumnezeu ni le-a lăsat, este şi porunca de a ne feri de orice fel
de lucru în ziua a 7-a, în ziua Domnului, în ziua duminicii (şi în sărbători).
Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toate treburile. Dar ziua a 7-a este ziua de odihnă a Domnului
Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici
slujnica ta, nici boul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale
(Numeri 5, 13-14).
Şase zile să lucraţi dar ziua a 7-a să fie închinată Domnului... cine va face vreo lucrare în ziua
aceea, să fie pedepsit cu moartea (Exod 35, 2).
 Dar lăcomia omului a stricat şi această poruncă Dumnezeiască. Împins de lăcomie, omul iese la
lucru şi în ziua Domnului. Unii lucrează în ziua Domnului, iar alţii se odihnesc prin cele cîrciumi şi
păcate. Şi cu toţi îşi omoară sufletul pentru că lucrul şi păcatul din ziua Domnului se pedepseşte şi
azi ca pe vremea Vechiului Testament: cu moarte şi pieire sufletească.
Şase zile veţi lucra - zice porunca Domnului.
Dar omul de colo, îndemnat de lăcomie, răspunde: mie Doamne nu mi-s destule cele 6 zile...
mie îmi trebuie şi ziua Ta... ziua a 7-a...
Şi astfel omul fură şi ziua a 7-a; scoate la lucru şi ziua a 7-a, ziua Domnului, ziua odihnei, ziua
sufletului şi a îngrijirii de suflet. Şi crede omul că merge înainte cu această nelegiuire.
E cunoscută istoria cu cele 7 surori; din care 6 ieşeau totdeauna la lucru, iar a 7-a îngrijea casa
şi masa.
Asta nu-i dreptate! - ziseră într-o zi cele 6 surori - sora noastră să stea ca o doamnă acasă... să
iasă şi dumneaei la lucru în rînd cu noi.
Şi o scoseseră şi pe ea la lucru. Dar seara, cînd se întoarseră acasă, îşi văzură îndată greşeala;
nici tu mîncare gătită, nici tu casă curată - şi n-au mai scos-o la lucru.
Ziua Domnului, duminica, este chemată să binecuvînteze munca omului din cele 6 zile. Cei ce
scot duminica la lucru, fac tot aceiaşi ispravă ca şi cele 6 surori care au scos şi pe sora lor, a 7-a, la
lucru în rînd cu ele.
Cu lucrul de duminica, omul îşi pierde binecuvîntarea muncii din cele 6 zile. Iar cu cîrciuma de
duminica - îşi pierde sufletul.

Lenea şi sărăcia

Lenea tîrăşte după sine şi sărăcia, iar sărăcia aduce în casa omului necaz, lipsă, trai rău, etc.
Unde sînt bani mulţi şi avere mare, acolo - spunea cineva - de cele mai multe ori e de faţă şi
diavolul. Dar scriitorul nostru popular, Anton Pann, răspundea la asta că unde-i lene şi sărăcie,
acolo sînt 99 de diavoli.
Oriunde se munceşte, este şi cîştig, dar oriunde numai se vorbeşte, este lipsă
(Prov. 14, 22).
 Munca şi lenea
în ţările biblice şi în cele nebiblice

Biblia, cartea lui Dumnezeu, a lucrat şi lucrează în lume şi în suflete într-un chip extraordinar.
Biblia are puterea tainică, cerească, de a-l schimba pe om, de a-l desăvîrşi, de a-l face om adevărat,
cum s-ar zice.
Adîncirea în Biblie dă pe omul întreg aşa cum l-a creat Dumnezeu. În toate ramurile şi direcţiile
vieţii, Biblia îşi pune pecetea ei, pecetea vieţii celei adevărate. Lucrul acesta se poate vedea şi în
direcţia muncii. Biblia ne dă şi pe creştinul harnic. Creştinul biblic este şi un om harnic, un om ce
iubeşte munca şi îşi cîştigă traiul vieţii prin muncă cinstită.
Adevărul aceste se vede şi în chip mare, uitîndu-ne pe mapa Europei şi cercetînd viaţa ţărilor şi
popoarelor biblice şi a celor nebiblice. Toate ţările biblice: Anglia, Elveţia, Suedia, Norvegia,
Germania, Statele Unite, etc, sînt ţări de muncă, sînt ţări vestite în hărnicie şi muncă. Dar cu mult
mai scăzută este munca şi hărnicia din ţările nebiblice (Rusia, Balcani, Spania, Italia, Franţa, etc).
Este proverbială trîndăvia şi lenea omului din Orient, ca şi cea din Spania şi alte ţări nebiblice
din Occident.
Biblia a aşezat şi munca la locul ei de preţuire ce i se cuvine. Numai un creştin de nume umblă
să trăiască fără muncă, cu cît mai puţină muncă, umblă să trăiască cu fel de fel de apucături şi
înşelăciuni. Iar fuga aceasta de muncă, lenea aceasta, a zămislit şi o mulţime de alte păcate. De
aceea s-a născut şi hoţia, adică furarea muncii altuia. Hoţia totdeauna trăieşte şi înfloreşte numai
între oamenii cei leneşi în acest înţeles, zicea ap. Pavel: Cel ce fură să nu mai fure, ci mai degrab să
lucreze cu mîinile lui ca să aibă ce să dea celor lipsiţi
(Efes. 4, 28).
Iar cu hoţia se ţine de mînă şi pungăşia, corupţia, înşelătoria, crima şi tot neamul lor cel rău.
Unde înfloreşte hoţia, pungăşia şi corupţia, acolo e semn că lipseşte Biblia şi munca, şi e de faţă
lenea şi păcatul.
Cum stă ţara noastră cu munca şi lenea? Acolo sîntem şi noi între ţările nebiblice. Concepţia cea
adevărată, cea biblică despre muncă lipseşte şi la noi, atît jos în popor cît şi sus în lumea
cărturarilor.
Ţăranul nostru, în mare parte, vede în muncă o pedeapsă de care umblă să-şi scape măcar
copilul, făcîndu-l domn la oraş.
Iar sus în lumea domnilor noştri, lenea îşi arată roadele şi mai şi. Însăşi politica de partid cu
nesfîrşitele ei partide şi politicieni sînt o grăitoare dovadă despre lene, despre silinţa de-a trăi fără
muncă cinstită. Ce să mai zicem apoi de ruşinea cu bacşişuri, mituirea, corupţia de pe la uşile
birourilor?... Toate acestea din lene şi din păcat purced.
În timpul din urmă se vorbeşte mult de invazia, de primejdia evreismului. Ne acaparează
străinii bogăţiile. Dar - spune foarte bine un învăţat de-al nostru - însăşi invazia străinilor este o
dovadă despre lenea noastră. Căci speculantul poate pătrunde şi poate prinde rădăcină numai acolo
unde află lenea şi trîndăvia.
Cu Oastea Domnului lucrăm şi în direcţia aceasta, pătrunzînd în popor cu Biblia, căci Biblia are
mare putere de a-l schimba pe om şi viaţa lui.
Cu ajutorul Bibliei am creat pe ţăranul cel nou, om creat, ţărănimea cea nouă, care la rîndul său
va crea ţara cea nouă, România cea nouă.
Prin Biblie s-a regenerat în veacurile trecute Anglia devenind ţara muncii, ţara cinstei şi ţara
vieţii evanghelice.
Istoria va arăta - la vremea sa - ce a lucrat Oastea Domnului şi în direcţia aceasta.
 Munca şi sănătatea

Întru toate lucrurile fi sîrguitor, şi toată neputinţa va fugi de la tine (Sirah 31, 26).
Munca susţine sănătatea. De ce? Pentru că în organismul nostru prin alimentaţie - intră mereu
diferite otrăvuri (toxine), care trebuiesc eliminate (prin ud şi asudare). Iar această eliminare o ajută
munca. Lucrînd şi asudînd, otrăvurile se elimină din corp. Corpul se simte uşor înviorat.
Pe lîngă asta, munca împiedică a se pune grăsime pe organele interne (stomac, inimă, etc).
La cei ce lenevesc, la cei ce trăiesc bine şi nu lucră, se întîmplă tocmai contrariul. Nelucrînd,
organismul lor nu poate elimina toate otrăvurile, toxinele. Organismul se intoxică mereu. Pe
organele interne se aşează grăsime şi greutate.
De aici, bolile cele multe la domni (boli de stomac, rinichi, ficat, inimă, etc). Grăsimea lor e
boală şi greutate.
Pentru asta medicii îi trimit pe la băi unde sînt puşi să asude şi să bea ape amare ca să se cureţe
şi să slăbească.
Dacă ar face o muncă în soare şi aer liber, n-ar mai avea lipsă de băi. O vară de coasă ar fi cea
mai bună cură pentru mulţi.
De cînd eram copil, îmi aduc aminte că preotul din satul nostru, apucînd a se prea îngrăşa, a
consultat nişte medici vestiţi de la Viena. După ce s-a întors de acolo se ducea la pădure unde tăia
lemne şi ieşea la plug. Asta era medicina ce i se dăduse.
Munca în aer, în soare, în lumină - e sănătate şi medicină.

Lucraţi ca pentru Domnul!

Orice lucraţi, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni
(Col. 3, 23).
Evanghelia a dospit şi-a-noit viaţa oamenilor în toate direcţiile. Evanghelia a adus un duh nou şi
în munca omului.
Orice lucraţi - zicea ap. Pavel - lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul - şi nu ca pentru
oameni (Col. 3, 23).
Un creştin adevărat, oriunde e angajat a face un lucru, nu-l face de mîntuială, nu-l face de teama
supravegherii, ci îl face socotindu-se pe sine ca un angajat al Domnului, ce lucrează pentru Domnul.
Un creştin adevărat, un ostaş al Domnului, oriunde e pus la lucru, fie în serviciu, fie în lucrul
mîinilor - el lucrează din toată inima, ca pentru Domnul.
Lucraţi ca pentru Domnul! - o, cum s-ar schimba faţa lumii dacă fiecare om ar lucra ca pentru
Domnul. N-ar mai trebui atunci atîta supraveghere, grijă şi ceartă.
Şi o, ce binecuvîntare ar fi şi într-un stat, într-o ţară, cînd şi slujbaşii ar lucra ca pentru Domnul.
Cînd de la primul ministru şi pînă la jitarul satului, toţi ar lucra ca pentru Domnul. N-ar mai trebui
atunci atîţia inspectori şi para inspectori. Ca prin minune ar dispărea şi hoţiile şi nedreptatea şi
corupţia şi mituirea.
Averea statului ar fi socotită ca averea Domnului şi nimeni n-ar mai umbla să fure statul şi să-l
înşele.
O, cum s-ar schimba cu totul oamenii, cînd ar lucra ca pentru Domnul.
- Dar tu de cînd ai intrat în Oaste? - fu întrebată o servitoare ostaşă, de o prietenă a ei?
- De cînd mătur şi pe sub paturi - răspunse ostaşa - căci mai înainte lucram numai de ochii
stăpînei, dar acum lucrez ca pentru Domnul.
- Bine că se duse stăpînul - grăi odată un lucrător către tovarăşul său, care era ostaş - de acum
ne putem pune la odihnă.
- Stăpînul meu nu S-a dus, răspunse ostaşul - Domnul meu e de faţă. El mă vede şi nu-L pot
înşela. Eu lucrez ca pentru El.
Lucraţi ca pentru Domnul! - cine trăieşte această parolă, poate aduce cu ea şi suflete pierdute la
Domnul.
Un domn de la oraş dăduse unei spălătorese credincioase nişte albituri la spălat. Mirat pe urmă
de preţul mai scăzut al lucrului, întrebă:
- Cum se face că d-ta lucrezi cu mult mai ieftin decît alţii?
- Pentru că - răspunse femeia - eu lucrez ca pentru Domnul; mi-am socotit lucrul, mi-am socotit
cîştigul; să cer mai mult, ar însemna să te înşel nu pe d-ta, ci pe Domnul.
Mirat de această pildă de trăire a Evangheliei, domnul acela s-a apropiat de Biblie şi a devenit şi
el un credincios, şi spunea la toată lumea că pe el l-a convertit o spălătoreasă.
Lucraţi ca pentru Domnul! - Ce puţin se vede această parolă în viaţa creştinilor de azi. O
dovadă este şi aceasta despre creştinătatea de nume de azi.
Noi ostaşii Domnului, să trăim şi parola aceasta; să lucrăm ca pentru Domnul, pentru ca şi prin
aceasta să vestim puterea Evangheliei şi să aducem la mîntuire sufletele pierdute.

Femeia cea harnică şi cinstită

Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decît mărgăritarele.
Inima bărbatului se încrede în ea, nu duce lipsă de venituri.
Ea îi face bine, şi nu rău, toate zilele vieţii sale.
Ea face rost de lînă şi de in, lucrează cu mîini harnice.
Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pîinea.
Ea se scoală cînd este încă noapte, şi dă hrană casei sale, şi împarte lucrul de peste zi slujnicelor
sale.
Se gîndeşte la un ogor, şi-l cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie.
Ea îşi încinge mijlocul cu putere, şi îşi oţeleşte braţele.
Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea.
Ea pune mîna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul.
Ea îşi întinde mîna către cel nenorocit, îşi întinde braţul.
Nu se teme de zăpadă pentru casa ei, căci toată casa ei este îmbrăcată cu cărămiziu.
Ea îşi face învelitori, are haine de in subţire şi purpură.
Bărbatul ei este bine văzut la porţi, cînd şade cu bătrînii ţării.
Ea face cămăşi, şi le vinde, şi dă cingători negustorului.
Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă, şi rîde de ziua de mîine.
Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sînt pe limbă.
Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănîncă pîinea lenevirii.
Fiii ei se scoală, şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală, şi-i aduce laude zicînd:
Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.
Dezmierdările sînt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul
va fi lăudată.
Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei, şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii
(Prov. 31, 10-31).

O pildă ostăşească
Ajutorarea celor lipsiţi prin muncă

La propunerea fr. Adam Borza - un vrednic ostaş al Domnului, fraţii din com. Vinerea, jud.
Hunedoara, au hotărît să secere o holdă a unui frate mai bogat, iar cu banii strînşi să ajute pe cei
săraci.
Iată o pildă vrednică de urmat.

Fraţii din Uzdin, Yugoslavia, aşijderea au arendat şi au lucrat pămînt, din beneficiu, acoperind
lipsurile Oastei şi săracilor.

Fraţii din 15 comune ale jud. Rădăuţi, au pus mînă de la mînă şi au zidit o casă de locuit unei
biete văduve din com. Burla.
 Iată tot atîtea pilde de urmat!

Cei ce nu poartă grija casei

Între datoriile muncii, Cuvîntul lui Dumnezeu a atins şi grija casei: grija omului de casa şi
moşioara lui.
Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi
este mai rău decît un necredincios (1 Tim. 5, 8).
Un creştin adevărat îşi împlineşte şi datoria faţă de casă şi familie.

Ocupaţii amintite în Biblie

În Biblie sînt amintite aproape toate ocupaţiile. Dăm mai jos cîteva din ele:
Plugăria: Genesa 3, 17-19, (Adam); 4, 2; 9, 20 (Noe); Sirah 38, 28-29.
Lucrători în aramă: Genesa 4, 22; 1 Regi 7, 13.
Îmblătitori de grîu: Judec. 6, 11.
Cărămidari: Exod 1, 14.
Tăbăcari: Fap. Ap. 10, 6.
Ţesători de corturi: Fap. Ap. 18, 3.
Aurari, argintari: Fap. Ap. 19, 24.
Logofeţi: Genesa 39, 5 (Iosif).
Tîmplar: Matei 13, 55; Sirah 38, 30.
Fierari: 38, 33-36.
Olari: Sirah 38, 37-40.
Medicina: Col. 4, 14 (Luca, doctorul prea iubit).
Brutari: 1 Samuel 8, 13.
Gospodăria casei: Prov. 31, 10-31.
Vopsitoria: Exod 25, 25.
Negustoria: Prov. 31, 34.
Croitoria: Fap. Ap. 9, 39 (Tabita).
Păstorit, oierit: Genesa 4, 2; 4, 2 (Abel); 29. 6 (Rahela); Exod 3, 1 (Moise);
1 Sam. 16, 11 (David).
Pescuitul: Matei 4, 18.
Vameşi: Matei, 9, 9 (Levi); Luca 19, 2 (Zacheu).
Zidăria: Neemia 3, 2, etc.
Tăietori de lemne: 1 Regi 5, 6.
Cioplitori de pietre: 1 Regi 5, 17-18.
Slujbaşi de stat: 1 Împ. 4, 1-19.
Muzicanţi: Genesa 4, 21.
Scriitori: 1 Împ. 4, 3.
 Noul Testament şi tabachera

- De cînd port în buzunar Noul Testament în locul tabacherei de tutun, şi citesc în el - zicea un
frate ostaş, am băgat de seamă că la orice lucru am un spor cu mult mai mare.
- Şi eu de cînd, mergînd pe lîngă carul cu boi, am început să cînt cîntările lui Dumnezeu - zicea
un alt frate ostaş, nu mi s-a mai stricat niciodată carul în drum şi n-am mai avut pagubă în vite.

Istorioare despre muncă şi lene

O pedeapsă din vechime

În vechime, celor leneşi li se dădea o pedeapsă ciudată. Cîte doi-trei leneşi erau băgaţi într-un
podrum (beci), unde era o pompă de scos apă, care era încuiat şi inundat cu apă. Apa creştea şi cei
leneşi trebuiau să pună mîna pe pompa de scos apă, altcum erau pierduţi: îi îneca apa, care se urca
tot mai sus.
Cu lecţia asta se lecuiau de lene.
Cînd ne împresoară valurile lipsurilor, să ne rugăm şi să punem mîna cu nădejde pe pompă, pe
lucru şi vom scăpa de lene.

Păsările şi hrana lor

Căutaţi la păsările cerului; nici nu seamănă, nici nu seceră, şi totuşi Dumnezeu le hrăneşte pe
ele - a zis Mîntuitorul (Luca 12, 24).
Da! aşa este - dar nu s-a pomenit undeva ca Dumnezeu să arunce hrana de-a gata în cuibul
păsărilor, ci ele trebuie să alerge după ea.
Toate vietăţile aleargă şi umblă după hrana pe care le-a rînduit-o Dumnezeu.

Cerbul şi melcul

Cei mai mulţi creştini - zicea un sfînt părinte - sînt sprinteni şi iuţi ca cerbul cînd e vorba de
lucrurile cele trecătoare.
Dar cînd e vorba de lucrul Domnului, ei devin deodată melcul ce abia se tîrîie.

O lege din Egipt

Un rege din vechiul Egipt, Arnosis, făcuse o lege în puterea căreia, fiecare cetăţean trebuia să
dovedească în fiecare an, cel fel de ocupaţie are şi din ce anume trăieşte. Cine nu se putea dovedi
era scos din ţară, aşa cum albinele alungă trîntorii din stup.

Cetăţenia şi palmele

Un vestit bărbat de stat roman, cenzorul Catto, dădea dreptul de cetăţean roman, numai acelora
care puteau arăta palmele muncite şi asprite de muncă, dovedind prin aceasta că îşi cîştigă traiul
vieţii prin muncă cinstită.

Acuzat de vrăjitorie

Un harnic plugar roman, a fost odată acuzat de vrăjitorie din partea vecinilor săi.
- Omul acesta este un vrăjitor - ziceau vecinii - pentru că de pe o moşie cu mult mai mică decît
a noastră, scoate totdeauna bucate cu mult mai multe decît noi... cu vrăjitoria ne fură şi rodul
nostru...
În ziua judecăţii, plugarul pîrît apăru în faţa judecătorilor cu vitele sale şi cu uneltele sale de
plugărit.
 - D-lor judecători - zise el - acestea sînt vrăjitoriile mele cu care scot bucate multe din pămînt...
aş fi adus aici, drept martori, şi sculele mele de dimineaţă şi sudorile mele, dar pe acestea nu le-am
putut aduce.
Pîrîtorii au rămas ruşinaţi.
 Fiul cel pierdut

Cuvînt înainte:

În vestirea Evangheliei, Isus Mîntuitorul n-a predicat oamenilor în glas de filozofie grea şi
neînţeleasă. Isus Mîntuitorul a fost şi aici un Învăţător neîntrecut. El a folosit pilde şi asemănări
luate din viaţa şi priceperea oamenilor. El a folosit învăţături atît de simple, încît şi pruncii le pot
pricepe - şi totuşi atît de adînci încît în ele încape tot adîncul înţelepciunii.
Minunate sînt, în special, pildele Mîntuitorului. Pentru trezirea păcătoşilor şi întoarcerea lor la
Dumnezeu, nimic nu lucrează cu atîta putere ca pildele Mîntuitorului.
Minunată şi neîntrecută este îndeosebi pilda cu fiul cel pierdut. Preoţi din toate timpurile au predicat
această pildă; poeţii au cîntat-o, pictorii au zugrăvit-o... Ea va rămîne pînă la sfîrşitul veacurilor una
din cele mai mişcătoare chemări al Dumnezeirii, va rămîne ca un cîntec dulce al iubirii cereşti, ca o
chemare a Tatălui ceresc.
Milioane şi milioane de suflete a scos această pildă din căile pierzării. Milioane şi milioane de
suflete au plîns cu fiul cel pierdut, s-au întors cu el acasă şi au căzut cu el în braţele Tatălui ceresc...
Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de faţă am tîlcuit pe larg această pildă şi o slobozim în
lume - tipărită a doua oară - ca pe un strigăt de întoarcere la Dumnezeu.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei ce o vor citi şi răspîndi.

Sibiu, 15 martie 1937 Preot Iosif Trifa - redactorul foii Isus Biruitorul

Pilda Evangheliei cu fiul cel pierdut

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de
avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns
totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducînd o viaţă destrăbălată. După
ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus
şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a
venit în fire, şi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîine, iar eu mor de foame aici! Mă voi
scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi
nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat, şi a plecat la
tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe
grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu
mai sînt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună
şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel
îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era
pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Cînd a venit şi
s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce
este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat,
pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El s-a întărîtat de mînie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl
său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îţi slujesc ca
un rob de atîţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un
ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar cînd a venit acest fiu al tău care ţi-a mîncat averea cu
femeile desfrînate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna eşti cu mine, şi
tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era
mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit (Luca 15, 11-32).

Fiul pleacă de acasă şi rupe legătura cu tatăl său

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl ceresc
 Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile,
fiul cel mai tînăr a strîns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată.
Ce i-a venit feciorului cel mai tînăr să facă acest lucru? De bună seamă ceva îndemnuri slabe.
Nu-i prea plăcea lucrul... Apucase cu prieteni răi... Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl
poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său... Voia să fie
liber... Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el, cît de frumoasă trebuie să fie o
astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casă părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o
ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu
ochii în zare, suspinînd: Oare se va mai întoarce scumpul meu copil? Chipul de alături arată
plecarea fiului pierdut, arată ruperea legăturii dintre un tată şi un fiu. Grozavă este această rupere!
O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul
cel pierdut este o oglindă în care, uitîndu-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească.
Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul sîntem noi cei care - prin
păcatele noastre - rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc.
Ah, ce grozavă este această rupere! Sînt multe nenorociri în lumea asta. Eu însă zic că nu este
decît o singură nenorocire adevărată: ruperea legăturii cu Tatăl ceresc!
Peste mine au dat multe nenorociri: am pierdut pe mama, am pierdut soţia, trei copii; dar eu nu
mă tem decît de o singură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi rupă păcatul
legătura cu El.
Omul e făcut să trăiască în legătură necurmată de ascultare şi iubire cu Dumnezeu, Făcătorul
său. De la începutul pînă la gătatul Scripturilor, răsună neîncetat chemarea şi strigarea Dumnezeirii,
să nu rupă omul această legătură. De la început pînă la gătat, s vede şi aplecarea omului de a rupe
această legătură şi se vede şi silinţa satanei de a strica această legătură.
Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu! Ah, ce lucru grozav este un
om ce trăieşte fără Dumnezeu în lume! Şi vai, este lumea plină de astfel de oameni!
În trei clase s-ar putea împărţi oamenii, în ceea ce priveşte legătura lor cu Dumnezeu:
1 - În clasa întîi, stă mulţimea necredincioşilor, mulţimea celor mulţi, mulţi, care n-au nici o
legătură cu Dumnezeu. Singura lor întîlnire cu Dumnezeu a fost Taina sfîntului Botez; singura
mărturie despre legătura lor cu Dumnezeu este matricola botezaţilor (dar la ce poate folosi această
mărturie?). Aceştia trăiesc în slobozenia diavolului. Sărmanii! Aceştia nu cunosc casa părintească a
Tatălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodată din ea. Ei rîd cînd le spui despre dulceaţa unei vieţi
trăite cu Domnul.
2 - În clasa a doua, este mulţimea celor ce-şi închipuie că legătura cu Tatăl ceresc se poate ţine
cu fel de fel de minciuni şi forme goale. Sînt atîţia şi atîţia oameni care se roagă - aşa în graba mare
- seara şi dimineaţa lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gîndesc cu cîtă
uşurinţă rostesc oamenii rugăciunea Tatăl nostru. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar n-ascultă de El.
Îl agrăiesc Tată, dar nu sînt acasă la El şi nici nu umblă să se întoarcă, stăruind în păcate. Toată ziua
fac unii oameni voia diavolului, iar seara rostesc în galopul gurii Tatăl nostru. Aici încap asprele
cuvinte ale Mîntuitorului: Ce-Mi ziceţi Mie: Doamne, Doamne, şi nu faceţi voia Mea? (Luca 6,
46).
Am amintit aceste lucruri, să nu creadă cineva că fiii pierduţi sînt numai cei ce-şi topesc averea
sufletească şi trupească în chefuri, beţii, desfrînări şi alte păcate răsunătoare. O, nu! Fiu pierdut este
tot omul cel care nu are o legătură vie şi lucrătoare cu Tatăl ceresc.
A avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeu înseamnă să
trăieşti o viaţă legată clipă de clipă cu El, cu cerul, cu veşnicia... Înseamnă să trăieşti o viaţă de
copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce viaţă dulce şi scumpă
este aceasta! Cîţi însă o trăiesc?
Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatăl său pentru că îi trebuia libertate... Voia să fie liber... Voia
să trăiască de capul său. Tatăl său putea să-l ţină cu puterea acasă, putea să nu-i dea nici o parte de
avere, căci după legea lui Moise, feciorul avea drept la partea sa de avere numai în cazul cînd se
căsătorea. Dar - în iubirea lui de tată - i-a dat şi libertate şi i-a dat şi partea sa de avere. Nu voia să-l
ţină cu puterea acasă, ca într-un arest.
Tatăl ceresc ne-ar putea ţine şi pe noi cu puterea în casa Lui; în ascultare de este. Ne-ar putea
opri de la păcat. Dar în acest caz, am avea o mîntuire silită; o mîntuire fără nici un preţ. Ni s-ar lua
şi libertatea voinţei. Dumnezeu nu Se atinge de libertatea voinţei. Numai cît aceasta libertate trebuie
folosită bine. Toate îmi sînt îngăduite - zice ap. Pavel - dar nu toate de folos (1 Cor. 10, 23).
Un dar mare şi scump este libertatea, dar foarte gingaş. Chiar şi libertatea cea lumească este un
dar foarte gingaş. Vorbeşte despre libertate unor oameni mai nepricepuţi, şi ei se vor duce să
jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea este un fel de slobodă, un fel de slobozire a
apelor. O libertate e bună numai în cadrele legilor şi ordinii publice. Aşa e şi cu libertatea cea
sufletească. Ea este bună numai în cadrele legilor cereşti; e bună numai pînă cînd rămîne sub
controlul şi ascultarea Tatălui ceresc.
Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său, afară de ochii lui şi controlul lui. O
aşa libertate sufletească le place şi oamenilor de azi. Le trebuie libertate să se îmbete, să înjure şi să
facă toate păcatele.
Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdut părăsind casa tatălui său călare pe un cal zburdalnic.
Potrivită icoană, căci aşa este şi libertatea păcătoşilor: un cal fără frîu
(Iacov 3, 3). Cei păcătoşi aleargă la galop pe căile pierzării ca şi calul şi catîrul la care nu este
pricepere (Psalm 31, 10).
Ce lucru gingaş este libertatea cea sufletească!
Un mare învăţat creştin zice: La drept vorbind, omul nici n-are slobozenie cum îşi închipuie el.
Dacă nu-l cîrmuieşte Dumnezeu, fără doar şi poate îl cîrmuieşte satana. Omul e cîrmuit ori de
Domnul, ori de diavolul, aşa după cum face voia unuia sau a celuilalt...
Învăţatul se pare că are toată dreptatea. Eu citesc mult în Scriptură şi am observat un lucru. De
cîte ori omul s-a ridicat şi şi-a bătut pieptul, strigînd: Eu sînt liber, face ce vreau..., de atîtea ori
îndată l-a înhăţat satana în cursa păcatului. N-a păţit oare şi Adam aşa? Voia să fie complet liber şi a
căzut în cea mai ruşinoasă robie a lui satana.
Lauda omului: fac ce vreau... tradusă în româneşte înseamnă că face diavolul ce vrea el.
Libertatea adevărată este numai în casa Tatălui ceresc: în ascultare de El şi de poruncile Lui.
Libertatea, aşa cum o înţelege lumea de azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.
Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a cîştigat-o Scumpul nostru Mîntuitor cu Jertfa
Lui cea Sfîntă. Isus ne-a eliberat din jugul cel ruşinos al robiei lui satana. Hristos ne-a izbăvit, ca să
fim slobozi... Să rămînem dar tari în această libertate; să nu ne plecăm iarăşi sub jugul robiei (Gal.
5, 1).
Însă vai, cei mai mulţi creştini au căzut din această libertate (2 Petru 2, 20), rupînd
legătura cu Tatăl ceresc.
Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc! Această rupere este începutul pierzării
sufleteşti. Dar să luăm aminte că tot aici este şi începutul mîntuirii sufleteşti.
Primul pas al mîntuirii sufleteşti tocmai acesta este: să-ţi dai seama ce fel de legătură ai tu cu
Dumnezeu, cu Tatăl ceresc. Să te retragi în cămara sufletului tău şi să te întrebi: Oare cum stau eu
faţă de Dumnezeu? Oare mă pot înfăţişa înaintea Lui ca un copil ascultător Lui?...
Începutul mîntuirii nu stă în ocoşeli de acestea: Fac ce pot şi pentru suflet, mă silesc să-mi fac
pi datoria de creştin..., ci stă în întrebarea categorică, precisă: Eşti tu într-o legătură vie şi necurmată
cu Tatăl ceresc, ori eşti într-o legătură stricată? Eşti tu acasă, ori eşti dus de acasă?... Trăieşti în
ascultare de Tatăl ceresc ca un copil ascultător al Lui, ori ai ieşit din această ascultare?
Fratele meu! Eu pun în faţa ta întrebarea: Eşti tu acasă ori eşti dus de acasă? Fă-ţi tu singur
socoata!

Şi şi-a risipit toată averea sa în dezmierdări...

Despre risipa şi risipirea averii celei sufleteşti
 Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a dat, partea lui de avere. Dar răul şi
pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce şi-a luat partea sa de
avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie, să-şi facă o căsnicie şi să trăiască fericit. Dar el n-a
făcut aşa. El a ales calea cea rea.
Fiul cel mai tînăr a strîns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea,
ducînd o viaţă destrăbălată.
O, ce înţeles adînc este şi pentru noi în această istorie! Fiul din pilda Evangheliei a plecat în
lume cu partea lui de avere. Întocmai aşa sîntem şi noi. Tatăl ceresc ne-a trimis în lume, dîndu-ne
partea noastră de avere, dîndu-ne o zestre sufletească cu care să putem trăi în această ţară străină,
pînă ne vom întoarce iarăşi la El. Ştii tu dragă cititorule, care este partea noastră de avere ce o
avem de la Tatăl ceresc? Este averea noastră cea trupească şi sufletească: este mintea, priceperea,
cunoştinţa, sănătatea şi alte daruri, - aici pomenind şi darurile mîntuirii sufleteşti.
Ah, ce avere scumpă avem noi de la Tatăl ceresc! Pentru averea aceasta noi ar trebui să stăm
neîncetat în genunchi cu rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu. Dar vai, noi nu ştim preţui această
avere! Sîntem şi cu lucrul acesta în chipul fiului cel pierdut. Ca şi el risipim şi noi şi prădăm partea
de avere ce ni s-a dat de la Tatăl ceresc. O prăpădim în fel de fel de păcate şi lucruri slabe. E plină
lumea de cei ce-şi risipesc averea ce o au de la Tatăl ceresc.
În multe chipuri şi feluri îşi risipesc oamenii averea ce o au de la Tatăl ceresc.
Iată pe beţiv cum îşi pradă averea trupească şi sufletească. Iată pe învăţatul necredincios. Are o
avere întreagă de minte şi înţelepciune. Ce lucruri frumoase ar putea face cu această avere! Cum ar
putea deştepta pe oameni... cum le-ar putea citi din Biblie... cum i-ar putea învăţa şi lumina... Dar
vai, el foloseşte averea ce o are pentru a înşela pe cei nepricepuţi. Ba unii folosesc mintea şi
învăţătura chiar pentru a tăgădui pe Bunul Dumnezeu, care le-a dat aceste daruri.
Iată pe înşelătorul, pe zavistuitorul şi pe toţi ceilalţi păcătoşi care îşi prădează averea trupească
şi sufletească. Oh, cum îşi prădează oamenii averea ce o au de la Tatăl ceresc! Ce dar mare sînt
mîinile, dar păcătosul le foloseşte să fure, să bată, ba chiar şi să omoare. Ce dar mare sînt picioarele,
dar păcătosul aleargă cu ele la birt şi în căile pierzării. Ce dar mare sînt gura şi graiul, dar omul le
foloseşte să mintă, să blesteme, să batjocorească, ba chiar şi să înjure pe Făcătorul său, pe Cel ce i-a
dat aceste daruri.
La Taina sfîntului Botez, cînd primim legătura cu Dumnezeu, ni se pecetluiesc cu darul Duhului
Sfînt ochii, mîinile, picioarele, fruntea, pieptul, capul, în semnul că ele sînt o avere a Tatălui ceresc
şi trebuie să le punem în slujba Lui. Ni se dă şi haină nouă şi curată în semnul că avem o zestre
sufletească deplină. Taina sfîntului Botez ne dă partea noastră de avere; ne dă o zestre cerească şi
sufletească completă. Dar cei mai mulţi oameni parcă nimic nu fac altceva decît rup, murdăresc şi
zdrenţuiesc haina botezului; risipesc zestrea ce li s-a dat. La cei mai mulţi oameni ce a mai rămas
din această zestre? (Matricola botezaţilor).
Ah, ce risipă grozavă de avere trupească şi sufletească este azi în lume! Ori încotro te uiţi, vezi
această pradă. E plină lumea de oameni care şi-au pierdut cea mai scumpă avere.
În multe chipuri şi feluri îşi poate prăda omul partea de avere ce o are de la Tatăl ceresc. Pilda
Evangheliei ne arată pe fiul cel pierdut prădîndu-şi averea în chefuri şi desfătări. Prin aceasta,
Evanghelia pune în faţa noastră beţiile, chefurile, desfătările şi destrăbălările ca pe cea mai grăitoare
pildă despre prădarea averii trupeşti şi sufleteşti. Nici un alt păcat nu arată aşa de bine prădarea
acestei averi ca beţiile, chefurile şi desfătările.
La alte păcate (zgîrcenia, trufia, înşelăciunea, etc), omul îţi cruţă măcar averea cea trupească,
sănătatea, dar la beţie şi destrăbălare, omul îşi prădează văzînd cu ochii, atît averea cea trupească,
cît şi cea sufletească. Alte păcate sînt singure şi rămîn singure, dar beţiile şi desfătările atrag după
ele un şirag întreg de alte păcate (desfrînări, bătăi, certuri, înjurături, omoruri, etc).
Fiul cel pierdut şi-a mîncat averea cu prietenii şi prietenele. Ajutători la pradă a aflat destui. Aşa
e şi azi: oriunde se prădează averi lumeşti şi sufleteşti, mîncători se află destui. Păcatele şi oamenii
cei răi se strîng acolo ca şi corbii şi cîinii la mortăciune.
Cele ma multe averi trupeşti şi sufleteşti se prădează şi azi prin beţii, chefuri şi destrăbălări.
Acesta-i parcă păcatul vremilor noastre. Diavolul a slobozit în lume parola: Mîncaţi, beţi şi
chefuiţi!... Trăiţi-vă viaţa!...
Beţia şi desfătările sînt o sfidare, o batjocorire a darurilor ce le are omul de la Dumnezeu. În
urletele de pe la birturi, beţivul parcă astfel grăieşte: Uită-Te Doamne din cer şi vezi cum îmi bat eu
joc de averea trupească şi sufletească ce mi-ai dat-o... Uită-Te Doamne şi vezi cum batjocoresc eu
dragostea Ta şi bunătatea Ta... Uită-Te cum calc în picioare şi în noroi darurile ce mi le-ai dat:
mintea, sănătatea, curăţia sufletească şi celelalte...

Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis în lume dîndu-ne partea noastră de avere sufletească şi
trupească. Tot ce avem noi este averea Tatălui ceresc. Noi sîntem răspunzători pentru păstrarea şi
buna chivernisire a acestei averi. În Ziua cea mare a Judecăţii va trebui să dăm seama de ea pînă la
cel din urmă bănuţ!
Fiul cel pierdut a început cu risipa şi prada averii după ce a rupt legătura cu tatăl său. Să ştii
fratele meu, că aşa se întîmplă şi cu noi. Risipa şi prada averii noastre sufleteşti şi trupeşti începe
îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc şi apucăm cu păcatele şi desfătările.
Fratele meu! Eu te întreb cum stai tu cu partea de avere ce o ai de la Tatăl ceresc? Nu cumva
eşti şi tu alături de fiul cel pierdut? Nu cumva prădezi şi risipeşti şi tu această avere?

Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi

De la desfătare, a ajuns la întristare - o întristare fără Dumnezeu

Pînă au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ţineau
lanţ. Asta-i viaţă! - îşi va fi zis fiul cel pierdut.
Însă averea se topea zi de zi. Cînd s-a topit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat,
prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur.
După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i
păzească porcii.
Lipsa şi răul l-au pus la gînduri. Iată-l cum stă necăjit şi gînditor la masa chefurilor unde şi-a
prădat averea. De la dezmierdare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare, la lipsă. De la masa de
chefuri, a ajuns slugă la porci.
Aşa păţesc şi azi toţi cei apucaţi în căile pierzării. Desfătările ţin numai pînă ce ţine prada şi
risipa averii sufleteşti, trupeşti şi băneşti a omului. Cînd se gată această avere - cel desfătat deodată
rămîne singur în drum, lipsit şi părăsit de toţi şi de toate.
Un Ion oarecare, apucat la chef, striga şi poruncea: Mai adă o litră!... Şi încă una... Şi încă
două... Patru... Şase...
Cîrciumarul - gîndindu-se la cîştig - îl servea alergînd şi răspunzînd: Aduce, d-le Ion, aduc!...
Însă mai tîrziu, înţelegînd că d-l Ion n-are nici un bam, deschizînd lar uşa birtului şi îl zvîrli
afară, strigîndu-i:
- Afară, porcule!
Aşa a păţit şi fiul cel pierdut din Evanghelie după ce i s-au gătat banii. Din d-le fiu, a ajuns,
marş, slugă la porci!
Aşa cumpăneşte şi răsplăteşte diavolul pe toţi cei ce apucă în căile pierzării.
Calea ce duce la pierzare are în faţă o poartă mîndră, strălucitoare de marmură. Cel amăgit de
diavolul pe poarta aceasta, la intrare îşi zice: Aicea-i de trăit!... asta-i odată viaţă... dar, vai, în dosul
acestei intrări este o portiţă mică, iar această poartă îl scoate mai tîrziu - pe cel intrat - în livada cu
porci.
Toţi cei intraţi pe poarta de marmură a desfătărilor şi dezmierdărilor ajung pe urmă să pască
porcii, ajung slugi la porcii diavolului.
Aşa a păţit şi fiul cel pierdut. A fost scos afară pe poarta cea din dosul intrării şi deodată s-a
trezit singur, lipsit şi părăsit. Şi acum să vedem, mai departe, ce a făcut fiul cel pierdut.
Iată-l ajuns la o răspîntie. Lipsa, necazul l-au oprit în loc din căile pierzării. El se întreabă acum
ce este de făcut? Lucrul cel mai cuminte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la tatăl său. El putea
face acest lucru, dar nu l-a făcut. El a mers mai departe în calea cea rea.
Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i
păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mîncau porcii, dar nu i le da
nimeni.
În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la porci, se face porcar. Întristarea fiului era
o întristare ce nu-i aducea încă aminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-l pleca înapoi spre casă.
Cît a stat fiul în lipsă şi în necazul acesta; cît a stat slugă la porci, anume nu se ştie. Evanghelia
nu ne spune acest lucru. Probabil, jumătate din întristarea lui a fost o întristare fără Dumnezeu, fără
aducere aminte de tatăl său. Va fi suduit pe necazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, va fi şi plîns
de necaz, dar la întoarcere încă nu se gîndea. Întristarea lui era o întristare fără Dumnezeu.
O, ce învăţătură minunată este aceasta şi pentru noi şi vremile noastre! Întocmai aşa se întîmplă
şi cu noi. Cînd apucăm a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne ducem ca pe gheaţă.
Alergăm în galop pe calea pierzării. Uităm de Bunul Dumnezeu. Şi atunci iese şi în calea noastră
atare beteşug, atare pagubă, atare încercare. Întristările şi încercările vin din depărtarea lui
Dumnezeu... Vin să ne oprească din calea pierzării... Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne
întoarcem acasă la El.
Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor. O carte întreagă aş putea scrie despre
şcoala aceasta minunată, prin care Domnul m-a trecut şi pe mine. Însă vai, oamenii nu înţeleg
această şcoală. Plină este şi lumea de azi de necazuri şi întristări, dar întristarea oamenilor este o
întristare fără Dumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dumnezeu şi întoarcerea la El.
Ajuns-am şi noi ca fiul cel pierdut. E plină lumea de întristări şi necazuri. Însă vai, oamenii
aleargă înainte în căile pierzării şi slujesc la porcii diavolului, la patimile cele rele.
Mie îmi vine să plîng cînd mă uit în lume şi văd atîtea şi atîtea necazuri, atîţia şi atîţia oameni
necăjiţi. Dar nu de necazul lor îmi vine să plîng, ci de nepriceperea lor că nu văd mîna ce-i loveşte
şi n-ascultă chemarea ei.
O, cum nu se uită oamenii în sus, să vadă şi să înţeleagă că toate necazurile şi încercările sînt
legate cu o aţă lungă, lungă, al cărei capăt este în mîna lui Dumnezeu. Cu această aţă Domnul vrea
să-l atragă pe om la El, dar omul sare să rupă această aţă.
Necazurile, greutăţile şi lipsurile vremilor noastre sînt strigarea şi chemarea Tatălui ceresc să ne
oprim din calea răutăţilor şi să ne întoarcem acasă la El. Însă lumea şi oamenii de azi aleargă înainte
pe căile pierzării. Vremile noastre sînt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănînce roşcovele; să îndure
cumplite lipsuri şi necazuri, dar nu vrea să se întoarcă acasă... Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la
diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă acasă. Lumea de azi e plină de fii rătăciţi şi
nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea.
Zilele trecute am auzit în tîrg un om ce suduia necazurile şi greutăţile. Înjura pe scumpete şi
lipsuri. Vai, ce nebunie!
Văzut-aţi ce face cîinele cel furios cînd îl loveşti cu băţul, sau arunci după el cu pietre?
În furia şi mînia sa, el sare să muşte băţul sau piatra. El se războieşte mai mult cu băţul şi
pietrele, decît cu omul care-l loveşte. El umblă să scape mai mult de băţ, decît de om... Vede mai
mult băţul şi piatra, decît pe cel ce dă cu ele.
Aşa e şi omul. Necazurile, întristările, încercările sînt băţul, sînt nuiaua cu care Domnul loveşte
pe fiii Săi, pentru a-i opri din calea pierzării şi a-i întoarce acasă la El. Însă omul vede numai
nuiaua, dar nu vede - nu vrea să vadă - pe Domnul care ţine nuiaua. Vede necazul, dar nu vede pe
Domnul îndărătul necazului. Ca şi cîinele, sare şi omul să muşte băţul - suduie pe necazuri - dar n-
ascultă chemarea Celui ce-l loveşte. Suduie oamenii necazurile, dar de răutăţi nu se lasă.
Medicii cînd operează pe cineva, îl adoarme cu cloroform (cu un fel de materie tare,
adormitoare). Omul cloroformizat nu simte cuţitul doctorului, nu simte sîngele ce-l pierde. Numai
pe urmă, cînd se trezeşte, simte durerile.
Diavolul a aflat şi el un fel de cloroform cu care adoarme pe cei păcătoşi: alcoolul şi patimile
cele lumeşti. Cînd Domnul - Doctorul Cel sufletesc - s-apucă şi taie cu cuţitul suferinţelor în viaţa
omului ca să cureţe răul, diavolul sare cu cloroformul lui şi ameţeşte pe cel păcătos, să nu simtă
cuţitul mîntuitor. Ameţit de patimile cele rele, păcătosul îşi vede înainte de patimi şi fărădelegi. Nu
simte cuţitul încercărilor. Abia pe urmă - pe patul morţii - se trezeşte în dureri grozave, dar atunci e
prea tîrziu, e prea tîrziu...
Cuţitul Domnului taie în toate părţile cu suferinţe şi necazuri ce n-au fost de la începutul lumii
(Marcu 13, 13). Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi, pentru că i-a amorţit
diavolul cu cloroformul, cu duhul acestei lumi. Sîngele curge şiroaie din rănile necazurilor, dar
oamenii nu simt cuţitul Domnului, pentru că i-a amorţit înşelătorul cel mare cu cloroformul lui.

Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi orice încercare îţi vin din depărtarea bunătăţii lui
Dumnezeu, îţi vin ca un leac amar pentru îndreptarea ta şi mîntuirea ta, îţi vin ca o chemare să te
întorci acasă.
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu eram între cei care adormisem, amorţit de patimi şi
fărădelegi. Îţi mulţumesc, Preabunule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting în acest somn de pieire
sufletească. Sărut nuiaua cu care m-ai lovit, sărut cuţitul suferinţelor cu care m-ai trezit.
Ajută-mă Doamne să pot rămîne în această trezire şi să pot trezi şi eu pe alţii!

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său. A mers din rău
în mai rău, pînă ce a ajuns slugă la porci.
Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării.
Cînd apuci pe calea cea rea a păcatului, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţiei sufleteşti ţi se
rupe zi de zi, pînă ce pe urmă ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţăros, ajungi la porcii diavolului,
la dobitoceştile patimi şi năravuri urîte.
Pe această cale mersese şi fiul cel pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii... Ajunsese la
marginea prăpastiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Punea să facă şi acest pas.
Putea să suduie pînă la capăt necazurile... Putea să moară în ticăloşie... Putea eventual să-şi pună
capăt zilelor.
Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit
în loc.
Şi-a venit în fire, şi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîine, iar eu mor de foame aici!
Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Se trezeşte ca
dintr-o beţie.
Aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul beţiei, îşi dă seama despre ce
a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în şanţ şi noroi. Aşa e
şi cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se
pipăie parcă se şi întreabă: Oare eu sînt, eu sînt, oare, fiul cel drag al tatălui meu?... Aşa de tare m-
am putut eu ticăloşi?...
Mîntuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme l-au scuturat suferinţa şi lipsa, pînă s-a
trezit din somnul pierzării. Suferinţa i-a fost spre mîntuire. I-a deschis ochii, să afle starea grozavă
în care ajunsese.
Aşa se întîmplă şi cu noi. Suferinţele şi încercările ne vin din îndepărtarea lui Dumnezeu ca un
strigăt de trezire, de deşteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum ai striga pe un om ce
doarme dus, în vreme ce casa lui a luat foc. Mulţi se trezesc prin strigătul încercărilor. Ca şi fiul cel
pierdut, se trezesc şi se îngrozesc de starea grozavă şi nenorocită în care se află.
Ferice de ei, căci începutul mîntuirii sufleteşti este tocmai acesta: cunoaşterea stării tale
păcătoase, cunoaşterea deplină a stării grozave în care te-a dus păcatul. Dar vai, sînt atît de puţini
acei care se trezesc la strigătul suferinţelor.
Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cu un ac. Dacă simte bolnavul acul, mai e nădejde de
viaţă. Dar de nu-l simte, toată nădejdea e pierdută. Cei mai mulţi păcătoşi (bolnavi) nu simt acum
suferinţelor. Aceştia sînt pierduţi.
Pe fiul cel pierdut suferinţa l-a trezit din somnul pierzării. Dar această trezire încă nu însemna
mîntuirea lui. El se putea prăpădi tot aşa de bine şi cu această trezire şi fără ea. Se putea prăpădi, la
fel, plîngîndu-şi ticăloşia, ori suduind necazurile. El n-a rămas numai la trezirea şi tresărirea din
somnul pierzării, ci a purces mai departe pe calea mîntuirii. După trezire, a luat o hotărîre. A luat
hotărîrea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său.
Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi
împotriva ta, şi nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
Ce rugăciune dulce şi scumpă este aceasta!... Cu ea învie un mort şi se pune un hotar. Ea răsună
- şi va răsuna neîncetat - ca un cîntec minunat şi neîntrecut... Est doar cel mai minunat cîntec
pămîntesc din cele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu cîte lacrimi fierbinţi va fi stropit fiul cel pierdut
această hotărîre!
Aceasta este taina cea minunată a căinţei: recunoaşterea păcatului, mărturisirea lui şi stropirea
lui cu lacrimile cele fierbinţi de căinţă. Căinţa fiului pierdut este chipul căinţei adevărate. El nu
pune vina pe nimeni, ci numai pe sine-şi. El nu se gîndeşte şi nu plănuieşte cum să-şi scuze
rătăcirea cînd va ajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată greşeala lui şi toate lacrimile lui în
rugăciunea: Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta!
De cînd eram duhovnic la ţară, îmi aduc şi acum aminte cu groază, de cei care veneau la
spovedanie făcînd pe avocaţii (sau mai bine zis, diavolul făcea pe avocatul lor). Îşi apărau păcatele
cu fel de fel de ocoşeli, în loc să le stropească cu lacrimi de căinţă. Mărturisirea sinceră a păcatelor
şi stropirea lor cu lacrimi fierbinţi, aceasta este căinţa cea adevărată.
Fiul cel pierdut ne arată calea mîntuirii. După trezirea noastră din păcate, trebuie să urmeze şi
întoarcerea noastră la Dumnezeu. Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.
Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în loc cînd ajunsese la marginea prăpastiei. Ia seama,
poate şi tu eşti în calea lui! Poate şi tu eşti undeva, departe, departe în calea pierzării. Ai ajuns şi tu
slugă la porcii diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urîte. Domnul strigă după tine,
încercările strigă după tine, cerul strigă după tine... Trezeşte-te fratele meu, trezeşte-te, pînă nu-i
prea tîrziu!
Fiul cel pierdut, cînd a ajuns la marginea prăpastiei, şi-a plecat ochii în palme şi zicea plîngînd:
Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul cel drag al tatălui... Ah, în ce casă caldă şi bogată am
crescut eu şi acum mă chinuiesc aici!... Nu mai pot de rău... Sînt flămînd... Sînt gol... Sînt bolnav!...
Mă voi scula din ticăloşia asta şi mă voi duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voi
înmuia cu lacrimile mele şi cu suferinţele mele...

Fă şi tu aşa, fratele meu! Plînge-ţi şi tu păcatele cu lacrimi de foc, zicînd: Vai, în ce stare
grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ceresc!... Vai, cum mi-am prădat darurile sufleteşti ce le-am avut
de la El!... Vai, în ce ticăloşie trupească şi sufletească am ajuns!... Nu pot să mai stau în starea asta
grozavă!... Sînt gol, sînt flămînd, sînt bolnav. Mă voi scula din ticăloşie şi mă voi întoarce la Tatăl
ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voi stărui cu lacrimile mele şi suferinţele mele...
Nu te teme, scumpul meu frate, nu te teme!... Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele deschise. Te
aşteaptă cu haină nouă şi cu inel nou. Pleacă îndată acasă la El! Pleacă chiar azi! Pleacă acasă
îndată... pleacă!

Fiul se întoarce acasă

Întoarcerea noastră la Dumnezeu

După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărîrea de a se întoarce acasă. Putea însă
foarte bine să moară în ticăloşie şi cu această hotărîre. El n-a rămas însă numai cu hotărîrea, ci a şi
ţinut hotărîrea: s-a sculat şi a plecat spre casă.
Căinţa şi hotărîrea noastră contra păcatelor trebuie să fie însoţite şi de întoarcerea la Dumnezeu,
altcum mîntuirea sufletului nu cîştigă nimic. Atîţia şi atîţia oameni îşi plîng păcatele, dar nu se lasă
de ele. Atîţia şi atîţia oameni îşi pun în gînd să se lase de răutăţi, dar nu se lasă. Atîţia şi atîţia cititori
ai cărţilor noastre îşi vor fi pus în gînd să intre în Oastea Domnului, numai cît nu intră.
Mîntuirea sufletului este asemenea unei case cu mai multe încăperi. Cînd apuci a deschide
prima uşă, căinţa, apoi celelalte se deschid - şi trebuie să se deschidă - una din alta. Intri printr-o uşă
într-alta, dintr-o casă într-alta, pînă cînd ajungi pe urmă, în faţa Tatălui ceresc.
Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre casă. A lăsat porcii şi se întoarce acasă. El merge apăsat şi
îngîndurat. Îl apasă nu numai foamea şi suferinţa, ci şi gîndul şi întrebarea: Oare îl va ierta tatăl său,
ori nu? El merge tînguindu-se şi întrebîndu-se: Vai, cum mi-am prăpădit averea; mă va ierta tatăl
meu?...
Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, cînd mă va vedea?... Oare mă va ierta, ori
mă va alunga, fiindu-i scîrbă şi ruşine de mine, ticălosul? Oare ce va fi cu mine?... Oare ce va fi cu
mine?...
Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tată suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fiecare zi
după tine. Tatăl te aşteaptă cu braţele deschise...
Întoarcerea fiului pierdut este pusă în faţa noastră ca un strigăt al Domnului, să ne întoarcem şi
noi din căile pierzării. Întoarcerea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate
Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata să ne ierte şi să ne primească.
Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să
se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască? (Ezec. 18, 23). Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi
întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor (Maleahi 3, 7). Dar chiar acuma, zice Domnul,
întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plînset şi bocet! Sfîşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi
întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung
răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe care le trimite (Ioel 2, 12-13).
Trebuie să ştim însă cum să face o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu
îşi are şi ea regulile ei şi rînduielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul cel pierdut.
1 - Întîi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă aşa cum era: zdrenţăros, flămînd,
prăpădit. N-a aşteptat pînă să-şi facă ceva haine şi pînă se mai îngraşă la faţă. În acest caz, desigur
ar fi pierit. El a plecat aşa cum era: n-a luat cu el decît lacrimile şi rugăciunea pe care o plănuise să
o spună în faţa tatălui său.
Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării aşa cum eşti! Întoarce-te acasă aşa cum eşti.
Întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti. Dacă vei aştepta să te faci mai bun întîi şi apoi să te întorci la
Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de încercare şi aşteptare, carul
mîntuirii stă pe loc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi decît lacrimile
noastre, înfrîngerea şi căinţa noastră.
Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat
spre acest scop un tip de om prăpădit, decăzut, zdrenţăros. L-a căutat mult prin temniţe, cîrciumi,
spitale - prin locurile pe unde sînt oamenii cei căzuţi şi decăzuţi. În sfîrşit, a aflat pe stradă un
vagabond ce i se părea lui mai potrivit spre acest scop.
- Să vii mîine la mine - i-a zis pictorul - în strada cutare şi cutare, vreau să-ţi fac chipul şi vei
primi de la mine un dar.
În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu un om bine îmbrăcat.
- Cine eşti d-ta şi ce doreşti?
- Eu sînt cerşetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici. M-am pus şi eu puţin la rînd şi de aceea
nu mă mai cunoşti.
- O, dragul meu, - i-a răspuns pictorul - dacă e aşa, nu mai am nevoie de d-ta. Eu te aşteptam să
vii aşa cum erai; numai aşa îmi puteai fi de folos!
Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi rătăcit în păcate. Tatăl te aşteaptă aşa cum eşti. Întoarce-te
acasă aşa cum eşti!
2 - A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravurile lui
cele rele. N-a luat nici cărţile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stricate cu care îşi
prădase averea. El a făcut un stînga împrejur. Le-a părăsit pe toate şi a plecat acasă fără ele. Ar fi
avut oare îndrăzneală să se întoarcă acasă cu cărţile de joc în buzunar şi cu femeile pe după cap?
Fireşte că nu! Căci desigur, şi tatăl ar fi luat bîta la el, văzîndu-l în starea aceasta.
Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dumnezeu aşa cum sîntem; dar asta nu
înseamnă că ne putem întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu ţigara în gură, cu patimile şi
năravurile cele rele ce le avem. Mulţi s-ar întoarce la Dumnezeu cu condiţia să-şi păstreze unele
năravuri urîte. În Oastea Domnului ar intra atîţia şi atîţia oameni, dacă unora le-am lăsa băuturile,
altora femeile; unora înşelăciunile, altora zavistiile, etc. O întoarcere adevărată la Dumnezeu se face
cu o stînga împrejur: cu ruperea de lume şi de patimile cele rele.
3 - A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea multă zăbovire. Era încă tînăr, dar n-a
aşteptat să îmbătrînească. În cazul acesta, desigur ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie să facem şi noi.
- Cît timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu - a întrebat odată un om pe un vestitor al
Evangheliei?
- Ţi-e destul o singură zi pentru acest lucru - răspunse vestitorul.
- Şi care-i ziua aceea?
- Ziua cea dinaintea morţii tale.
- Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pentru că nu ştiu cînd va fi ziua aceea!
- Tocmai pentru asta - răspunse vestitorul - întoarce-te la Dumnezeu azi, căci ca mîine poţi fi în
mormînt.
Întoarce-te acasă suflet pierdut! Întoarce-te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căci mîine poate
fi prea tîrziu. Oricît ai fi de bătrîn - azi încă nu e prea tîrziu. Oricît ai fi de păcătos - azi încă nu e
prea tîrziu.
Însemnaţi-vă bine un lucru: diavolul vrea să piardă pe fiii cei rătăciţi cu două vorbe de
înşelăciune: cu mîine şi cu prea. Întoarce-te mîine! şopteşte ispititorul. Iar mîine îţi zice: Eşti prea
păcătos omule, pentru a fi iertat!
Înşelăciunea lui mîine o putem birui cu azi, iar înşelăciunea cu prea, o biruie dragostea şi
bunătatea Tatălui ceresc.
Sînt apoi alţii pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcătoşi pentru a se întoarce la Dumnezeu.
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam scoate din
gîndul că ea-i prea păcătoasă pentru a fi iertată. Odată, veni iar la mine, plîngînd şi tînguindu-se.
- Sînt pierdută, sînt pierdută...
- Şi ce va fi cu tine - o întrebai eu?
- În iad o să intru părinte, în fundul iadului...
- Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una! De vei merge în iad, plîngînd şi tînguindu-te, apoi să
ştii că toţi diavolii vor fugi de acolo, pentru că unde s-a mai pomenit să meargă cineva la iad,
plîngînd şi tînguindu-se pentru păcate?
Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neaşteptate asupra ei, şi din clipa aceea, n-am mai
auzit-o tînguindu-se că n-are iertare.
Sînt apoi alţii în care diavolul trezeşte un fel de ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu. Tot de
pe cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaş beţiv să se lase de
cîrciumi şi să vină la biserică, să asculte predica.
- Vin părinte, vin - îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă mi-a spus-o lămurit: Aş
veni, dar mi-e ruşine de oameni...
Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în cel păcătos ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu,
iar nesocotitul d eom primeşte această ispită. Îi e ruşine omului să se întoarcă la Dumnezeu, îi e
ruşine să se roage, să citească în Biblie, să cerceteze biserica, dar nu îi e ruşine să se îmbete, să
suduie şi să scoată cîte toate spurcăciuni din gura lui! Ah, cît de mult a săpat diavolul şi aici.
Cînd un om îşi pune în gînd să se întoarcă la Dumnezeu, diavolul sare cu toate armele lui să-l
oprească. Cînd stăpînul fiului pierdut va fi aflat de hotărîrea fiului de a se întoarce acasă, acela îi va
fi zis:
- Ce, eşti nebun? Rămîi aici! Cine o să-mi mai pască porcii?
- Stăpîne eu plec. Mă duc la tatăl.
- Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vremurile sînt grele. Dar o să vină şi vremuri bune. Fii pe
pace!
- Stăpîne, nu mai stau! Plec!
Fiul n-a ţinut seamă de nimic. Cînd şi-a văzut starea ticăloasă, a plecat.
 Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut. Opreşte-te din căile pierzării şi te întoarce
la Dumnezeu! Lasă răutăţile şi te întoarce la Dumnezeu! Diavolul şi lumea vor fi contra ta, dar ţie
de nimic să nu-ţi pese. Sufletul tău e mai scump decît toată lumea. Pentru mîntuirea lui, lasă căile
pierzării şi te întoarce la Dumnezeu!
Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoarce-te chiar azi!...

În braţele tatălui...
Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte

Despre ce a făcut tatăl în timpul cît fiul său era prin lume, Evanghelia nu ne spune nimic.
Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atîtea şi atîtea ori. Fără voia lui şi
peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat averea, dar era fiul lui.
De se va reîntoarce cîndva, îl va reprimi, căci e fiul lui, e sînge din sîngele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atîţia şi atîţia ani de cînd nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în
zare, nu cumva îl vede întorcîndu-se; îl are neîncetat în gîndul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă.
O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricît de păcătoşi am fi, oricît de departe
am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui,
ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine,
pentru că oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.
Oricît de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dragostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. Şi
dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a
trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 4, 10).
Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe
grumazul lui.
Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea
pe el fiul.
De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iubirii lui
Dumnezeu văd mai departe decît ochii căinţei.
O, scumpul meu frate, să ştii că îndată ce apuci pe calea întoarcerii din răutăţi, Tatăl ceresc
aleargă în calea ta. Tatăl ceresc aleargă să-ţi scurteze calea. Să ştii fratele meu, că din calea
întoarcerii tale Tatăl ceresc face mai mult decît tine.
Căinţa ta merge cu paşi domoli, dragostea Tatălui ceresc aleargă. Tu faci un metru, Tatăl ceresc
un kilometru. Drumul ce-l faci tu într-un an Tatăl îl face într-un ceas. Tu mergi încet, Tatăl aleargă.
Fratele meu, din zările cerului de sus, Tatăl te vede, Tatăl aşteaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea
ta, ca să alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci?
Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părintească. Iată valea pe unde se juca în
copilărie, iată livada, pomii, iată măslinul de lîngă casă. Ah, ce bucurie!... Dar în această bucurie
cade ca oţetul în apă trecutul lui şi starea lui cea grozavă. Ce va zice oare tatăl său?...
Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E tata! Inima îi bate cu putere. Luîndu-şi îmbărbătare,
păşeşte înainte. Fiul se apropie, tatăl se apropie. Urmează clipa cea mare şi măreaţă: întîlnirea.
Tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat
mult.
După atîţia şi atîţia ani, tatăl îşi vede iar fiul pierdut. Îl vede într-o stare grozavă şi fioroasă. În
inima lui suspină: Vai, copilul meu cel drag, în ce stare grozavă ai ajuns! O dragoste şi milă
neţărmurite clocoteau în sufletul tatălui. Îşi îmbrăţişează copilul, îl sărută cu foc, îl acopere cu
dragoste şi iertare.
Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea de căinţă, dar tatăl a luat-o înainte; l-a acoperit cu
dragoste şi iertare înainte de a-şi spune rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveau cuvinte. Li se oprise
graiul. Vorbeau lacrimile. Dragostea şi iertarea tatălui grăiau şi se revărsau prin sărut.
Aşa e şi clipa cea sfîntă în care omul se întoarce din căile pierzării şi se întîlneşte cu Tatăl
ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte. Îl acopere pe cel întors cu dragostea şi iertarea Lui cea sfîntă.
O, ce dulce şi sfîntă este întîlnirea cu Tatăl ceresc!
 Cînd am fost în călătorie la Ierusalim, am luat cu mine şi toate păcatele mele. Le duceam să le
depun cu lacrimi de căinţă lîngă Mormîntul Mîntuitorului. Făcusem în gîndul meu şi o rugăciune
frumoasă pe care să o rostesc. Dar cînd am ajuns acolo, n-am putut grăi. Clipe întregi n-am putut
vorbi decît prin lacrimile mele. Am simţit însă braţele Tatălui ceresc, am simţit îmbrăţişarea şi
iertarea Lui cea sfîntă. Ce dulce-i îmbrăţişarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu fratele meu din ea?
Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta.
Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu foc şi iubire. Sărutul era semnul iertării.
Şi nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău...
Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori: Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea
mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul
cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era
pierdut, şi a fost găsit.
Haina, inelul şi încălţămintea erau semnul că fiul este nu numai iertat, ci şi aşezat iarăşi în
starea în care fusese înainte de a pleca în calea cea rea.
Vedeţi cu cîtă putere se revarsă dragostea şi iertarea tatălui? De la sărut, la haină... De la haină,
la încălţăminte... De la încălţăminte, la inel... De la inel, la viţel şi la ospăţ de bucurie. Tatăl putea să
o lase mai cu domolul. Putea să zică: Aduceţi azi haina, mîine inelul, poimîine încălţămintea... Cît
despre ospăţ, să vedem mai întîi cum se va purta cel întors...
Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat dintr-o dată toată dragostea sa şi toată bunătatea sa
asupra celui întors.
Aşa face şi Tatăl ceresc. Cînd ne întoarcem din căile pierzării, El ne acopere îndată cu bunătatea
Lui, cu dragostea Lui şi cu iertarea Lui cea dulce şi sfîntă. Iertarea Tatălui ceresc merge mai repede
decît căinţa omului.
O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc! O, cum Îşi revarsă darurile bunătăţii şi iertării Lui
peste cei ce se întorc cu lacrimi de căinţă la El. Uitaţi-vă la fiul pierdut din Evanghelie. Tatăl a pus
în mişcare toată casa şi toată curtea pentru el. Unul aduce haina, altul inelul, altul încălţămintea;
unii taie viţelul, alţii pregătesc focul, alţii pleacă după muzicanţi, alţii cheamă vecinii.
Toată casa, toată curtea şi toată vecinătatea e în mişcare şi pregătire de ospăţ. Pentru cine?
Pentru un fiu ce şi-a prădat toată averea; pentru un risipitor ce s-a întors acasă. Unii dintre oameni,
poate, vor fi şoptit acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie nimic. El strigă mereu: alergaţi şi pregătiţi
degrabă ospăţul şi să ne bucurăm, căci fiul meu acesta - mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat...
Aşa lucrează şi Tatăl ceresc cînd ne întoarcem la El cu credinţă şi căinţă. Toate darurile şi
binecuvîntările Sale se revarsă asupra noastră.
Într-o carte am citit despre cum se pregătesc diamantele cele scumpe. Diamantul, după ce e scos
din adîncul pămîntului, încă nu e gata. E numai o bucată de cărbune negru. El trebuie tăiat şi şlefuit,
altcum n-are valoare. O mulţime de oameni lucrează pe el. Unii îl taie, alţii îl şlefuiesc, alţii
pregătesc materia în care să-l cureţe, alţii cuptorul în care să-l ardă. O fabrică întreagă cu toate
maşinăriile ei lucrează la un cărbune negru, iar acest cărbune iese pe urmă diamantul cel strălucitor
care împodobeşte coroanele regilor.
Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se întoarce la Tatăl ceresc. Dumnezeirea lucrează cu toate
darurile ei la curăţirea lui. Îndurarea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, iertarea îl îmbrăţişează,
iubirea îl sărută, mila îl îmbracă, bunătatea îi dă inelul, Mirelui îi face ospăţ.
Ah, ce lucru mare şi măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Dintr-un cărbune, el
devine un diamant ce străluce în coroana Mirelui (Apocalipsa).
Ah, ce lucru măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Cerul şi pămîntul se bucură
cînd un păcătos se întoarce la Dumnezeu. Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se
pocăieşte (Luca 15, 10).
Cerule şi pămîntule, priviţi şi vă minunaţi: un păcătos se întoarce din calea răutăţilor şi iată,
Tatăl ceresc - Făcătorul şi Stăpînul tuturor lumilor văzute şi nevăzute - Se ridică de pe Tronul Său;
Se apleacă spre el, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Domnul cerului şi al pămîntului Se apleacă să
îmbrăţişeze, pe cine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şi plînge păcatele.
Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru că Tatăl i-a
aşteptat cu braţele deschise, i-a aşteptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şi inel nou, dar ei n-au
primit acest dar.

Tatăl te iartă!...
Vino acasă, suflet pierdut!...

Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au
mîntuit numai lacrimile şi întoarcerea lui, ci l-au mîntuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-
avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă... El n-avea nici măcar dreptul de slugă...
El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă. Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi
să ne primească, oricît de păcătoşi am fi. Oricît de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc
întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea
Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cît de mare este
dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!...
Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul America, din Cleveland, a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin
părţile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pe semne, fiul apucase în căile cele rele
şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar
tatăl rămîne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decît greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după
fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gîndit să
publice un anunţ, într-un ziar românesc din America.
În iubirea sa, tatăl s-a gîndit astfel: Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta
românească îi trimit o înştiinţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca să-i mişc
inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşa cum sînt, amărît şi îngîndurat; să publice
gazeta şi chipul meu lîngă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi ma mult inima pruncului meu.
Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său!
Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de următoarea scrisoare:
Ioniţă dragă! Sînt doi ani de cînd te-ai dus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a
uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniţă dragă! Tata te iartă, vino acasă!
Ioniţă dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De cînd te-ai dus tu, gîndeşti că a
murit cineva în casă la noi.
N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-ta plînge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne topim de
dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă!
Al tău tată îndurerat.

Despre c es-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de
vapor. De bună seamă însă, această chemare - mişcătoare pînă la lacrimi - n-a răsunat în pustiu. De-
l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur l-a adus acasă.
O altă pildă.
Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată pe căile dezmierdărilor. Din
vina ei şi cu voia ei plecase în lume şi în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea
suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a
văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vînd pentru bani). O căută şi pe acolo, dar
n-o află.
Atunci mama, în iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulţime de fotografii cu chipul
ei îndurerat şi scrise pe ele, dedesubt: Aniţă dragă! Mama te iartă, vino acasă!
Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot locul pe unde se pierd
sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri. Fiica mea - îşi va fi zis mama - de bună
seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu îndurerat şi se
va întoarce acasă...
 Aşa s-a şi întîmplat. Într-un local de pierzare se topea o tînără femeie. Venise ca un trandafir
frumos şi acum era o floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei ei se putea citi durerea şi
suferinţa. Plîngea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte,
ajunsese la marginea prăpastiei, ca şi fiul cel pierdut.
Dar într-o zi, iată cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi îndată
izbucneşte într-un strigăt de plîngere şi bucurie: E mama!... Mama mă iartă!... Mamă dragă!
Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile: Mama mă iartă... Mă duc acasă... Mama
mă iartă!...

Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cît de
mare şi cît de tare este dragostea de părinte.
Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste
nemărginită ce întrece toată dragostea omului. Dr s-ar putea strînge la un loc dragostea tuturor
părinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de oceanul cel nemărginit al dragostei
lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8).
Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc
neîncetat şi ne cheamă acasă.

Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti prin străinătatea cea neagră a
păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl te iartă!
Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus, copiii acasă - vestindu-i că-i iartă -
aşa cum te cheamă şi pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.
Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi eu îţi spun:
Tatăl te iartă. Plîngînd, eu te chem: Vino acasă!
Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Tatăl te iartă. Eu nu-ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi
le spun din viaţa mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda
aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpastiei. Dar m-am întors acasă, şi Tatăl îndată m-a iertat.
Tatăl m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat cu iertarea, cînd eu eram mai prăpădit şi ticălos.
Tatăl te iartă şi pe tine. Oricît de păcătos ai fi, oricît de căzut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl te
iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi fratele meu! Cerul şi pămîntul se înfioară şi
suspină pentru starea ta. Plînge cerul şi pămîntul, văzîndu-te mergînd înainte pe calea pierzării.
Opreşte-te frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce acasă!
Vino acasă suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti! Vino acasă, căci ai stat
destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri
păcătoase.
Vino dragă suflet rătăcit, şi căzînd înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această rugăciune:

Rugăciune:

Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Eu sînt fiul cel pierdut din Evanghelie. Eu sînt
fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am umblat în căile pierzării. Mulţi ani sînt de
cînd trăiesc fără Tine. Am risipit demult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări
şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie...
Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am
alergat înainte pe calea pierzării. Abia acum vin la Tine, Preabunule Doamne şi Tată ceresc. Ah, în
ce stare nenorocită mă aflu! Sînt bolnav şi n-are cine mă vindeca... Sînt flămînd şi n-are cine mă
sătura... Sînt gol, şi n-are cine mă îmbrăca... Sînt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Chipul
cel frumos, ce-l aveam cînd trăiam în casa Ta, mi s-a schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme
adînci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea strălucitoare a botezului, n-a mai rămas nimic.
Totul am zdrenţuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată ceresc, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sînt vrednic să mă
numesc fiul Tău... N-am nici un drept să port acest nume... Sînt vrednic de alungare. Te rog însă,
Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din Evanghelie. Fie-Ţi milă de
mine şi de starea grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta. Îmbracă
sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou, să pot începe o viaţă nouă, ca unul
ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.

Tatăl te aşteaptă...
Vino acasă, suflet pierdut!...

De cîte ori va fi suspinat tatăl din pilda Evangheliei, gîndindu-se la fiul său şi întrebîndu-se:
Oare se va mai întoarce scumpul meu copil acasă?... Oare îl voi mai vedea vreodată? Fără voia lui
plecase fiul în lume, dar cel plecat era copilul lui, era sînge din sîngele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atîţia şi atîţia ani de cînd nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uita lung în
zare, nu cumva îl vede întorcîndu-se. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă neîncetat.
Aşa e şi Tatăl ceresc faţă de noi. Oricît de păcătoşi am fi, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea
Lui şi cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu Se leapădă de tine, pentru că
oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui. Oricît de păcătos ai fi, Tatăl te aşteaptă. Tatăl ceresc
aşteaptă întoarcerea ta.
Undeva am citit duioasa istorie a unui fiu care a părăsit pe tatăl său şi casa părintească. După 20
de ani şi după ce şi-a risipit averea trupească şi sufletească, s-a întors acasă bolnav şi prăpădit.
A ajuns noaptea tîrziu. Poarta va fi încuiată - şi-a zis fiul, apropiindu-se - şi a încercat să
deschidă. Dar, o minune, poarta era descuiată.
A intrat şi s-a apropiat cu sfială de uşa casei. Uşa, desigur, va fi încuiată - şi-a zis în sine fiul - şi
a dat să deschidă. Dar, o minune, şi uşa era descuiată. Şi-a luat îndrăzneala şi a intrat.
- Cine-i? - întrebă un glas stins şi abătut.
- Eu sînt, tată dragă, copilul tău cel rău şi blestemat! Am intrat, căci am aflat toate uşile
descuiate... Altcum n-aş fi cutezat să intru. Desigur, aţi uitat în noaptea asta uşile descuiate. Tată
dragă, te rog iartă-mă tată dragă, sînt flămînd şi bolnav, te rog... iartă-mă...
- Ah, scumpul meu copil! Vino în braţele mele... Tata te iartă!... Tata te-a aşteptat mereu... Tata
se topeşte de dorul tău... Noi n-am uitat uşile descuiate, scumpul nostru. Din ziua în care ai plecat,
uşile le-am ţinut mereu descuiate, ca să te poţi întoarce oricînd... Uşile au fost descuiate pentru tine,
scumpul meu copil.
Fratele meu! Poate şi tu eşti undeva, departe, în calea pierzării. Află dragul meu că Tatăl te
aşteaptă... Află că Tatăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.
Află fratele meu că Tatăl ceresc n-a încuiat uşa în urma ta. De cînd ai plecat în calea pierzării,
să ştii fratele meu, că uşa iertării stă mereu descuiată. Tatăl te aşteaptă cu toate uşile descuiate.
Istoria păstrează numele unui tată îndurerat din Franţa, care timp de 10 ani şi-a aşteptat fiul
plecat în lume, ieşind în fiecare zi de trei ori la gară, în nădejdea că îl va vedea reîntorcîndu-se.
Dacă dragostea unui tată pămîntesc a făcut acest lucru - cît de mare trebuie să fie dragostea Tatălui
ceresc?
De cînd ai plecat în căile pierzării, să ştii fratele meu, că Tatăl ceresc Se uită în fiecare zi să te
vadă întorcîndu-te, te aşteaptă în fiecare zi, în fiecare clipă...
O, nu mai zăbovi, fratele meu! Destul ai stat slugă la diavolul şi la porcii lui; la diavoleştile
patimi şi păcate. Întoarce-te îndată acasă. Întoarce-te pînă uşile sînt deschise, pentru că pe urmă, (la
moarte), uşile se vor închide şi atunci va fi prea tîrziu, prea tîrziu...
O, nu mai zăbovi fratele meu! Tatăl te aşteaptă. Dragostea Lui te aşteaptă, iertarea Lui te
aşteaptă. Vino acasă suflet pierdut! Tatăl te aşteaptă. Vino acasă! Vino!

Tatăl te cheamă...
Vino acasă, suflet pierdut...

Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să ne întoarcem acasă. Şi în cîte chipuri şi feluri ne cheamă!
În ziare am citit o ştire despre cum s-a prăpădit la Bucureşti un tînăr apucat cu patima beţiei. A
fost aflat dimineaţa mort în faţa unei cîrciumi. Percheziţia poliţiei a aflat la el cincizeci de scrisori
pe car ei le scrisese tatăl lui de la ţară. Tatăl înţelesese despre căderea lui şi îl ruga să se întoarcă
acasă. Dar tînărul n-a ascultat chemarea. S-a prăpădit, purtînd scrisorile în buzunar.
În chipul acesta sînt toţi cei cei ce trăiesc şi mor în păcate şi în nepăsare de cele sufleteşti. Ei
trăiesc şi mor, purtînd sute de scrisori de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtînd cu ei scrisorile cele dulci
prin care Tatăl ceresc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru grozav este acesta! În Ziua Judecăţii tocmai
aceste scrisori vor mărturisi contra lor. Scrisorile se vor deschide atunci şi vor începe a grăi. Una va
zice: Adu-ţi aminte omule de necazul cela şi cela, de boala ceia şi ceia; ele erau chemările Tatălui
ceresc, dar nu le-ai ascultat... Predica ce te-a fulgerat la inimă atunci şi atunci, era chemarea Tatălui
ceresc, dar tu n-ai ascultat-o... Biblia ce ţi-a îmbiat-o un ostaş al Domnului, atunci şi atunci, era
scrisoarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o în foc şi ai batjocorit pe cel ce ţi-a adus-o... De atîtea şi
atîtea ori te-am chemat acasă, dar tu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc... Răspuns nu vei avea în
faţa Judecăţii.
Oricît de căzut şi de decăzut ai fu tu dragă suflete, află că Tatăl ceresc te iubeşte, te iartă şi te
aşteaptă cu braţele deschise.
Copilul unui tată căzuse într-o fîntînă. Tatăl alerga să-l scape, strigînd disperat:
- O, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu?
- Tată, eu am murit - răspunse copilul din fîntînă.
Oare îl durea pe tată acest răspuns? Nu, ci dimpotrivă, îl bucura. Tocmai aceste vorbe: eu sînt
mort, îi dădea tatălui nădejdea că fiul său trăieşte.
Aşa e şi cu cel păcătos. Tocmai strigătul păcătosului: Eu sînt pierdut... Vai mie, păcătosului, căci
sînt pierdut..., este un semn de viaţă sufletească. Tocmai strigătul acesta place mai mult şi face mai
multă bucurie Tatălui ceresc.
Luaţi aminte şi grijiţi: încercările ce ni le trimite Tatăl ceresc, prin care ne cheamă să ne
întoarcem acasă, diavolul umblă să le atragă în apele lui, în apele deznădejdii.
O legendă spune: Cică odată diavolul şi-a scos la vînzare lucrurile sale. A ţinut cu ele licitaţie.
Între obiectele scoase la vînzare erau: Ura, minciuna, pizma, înşelătoria şi alte răutăţi. La fiecare
diavolul îi pusese un preţ. Preţul cel mai mare îl avea deznădejdea.
- Cum se poate diavole, - întrebau cumpărătorii - de ai pus deznădejdii preţul cel mai mare?
- Pentru că ea îmi aduce cele mai multe suflete în iad - răspunse diavolul rîzînd.
O legendă cu mult adevăr în ea.
Gazetele sînt pline de ştiri despre cei ce se sinucid din disperare. Cei mai mulţi păcătoşi mor în
braţele deznădejdii, în braţele diavolului.
Dragă cititorule! Încercările şi necazurile nu vin asupra ta ca să te arunce în braţele deznădejdii,
ci vin din depărtarea şi din dragostea Tatălui ceresc... ele vin să te atragă în braţele Sale.

Fratele meu! Tatăl te cheamă acasă! Oricît de căzut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl te iubeşte şi
aşteaptă întoarcerea ta.
O, nu mai zăbovi fratele meu. Tatăl te cheamă, dragostea Lui te cheamă, iertarea Lui te cheamă,
ospăţul Lui te cheamă. Vino acasă, suflet pierdut, vino acasă... vino!

Şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea fiilor pierduţi

Aici vom spune că şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea păcătoşilor.

O minunată pildă în privinţa asta aflăm în viaţa Fericitului Augustin.
În tinereţele sale, Fericitul Augustin era un tînăr copleşit de duhul cel rău al lumii. Era şi el un
fiu pierdut.
Mama lui, Monica, o femeie credincioasă, se ruga neîncetat cu lacrimi fierbinţi pentru
îndreptarea lui. Dar anii trecură şi rugăciunile ei păreau zadarnice. Monica şi-a vărsat necazul în
faţa episcopului Ambrosie din Milano.
Femeie, nu te teme - i-a răspuns episcopul - copilul atîtor lacrimi şi rugăciuni nu se poate
pierde... Un copil pentru care s-au făcut atîtea rugăciuni şi s-au vărsat atîtea lacrimi nu se poate
pierde...
Şi aşa a şi fost. Din tînărul cel stricat şi pierdut s-a ales un om mare, un sfînt. Dintr-un vas
necurat Domnul a făcut un vas ales, un vas sfînt.
Toţi cei întorşi la Domnul să ne rugăm pentru întoarcerea celor pierduţi!

Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi iertarea tatălui său. A fost primit cu zgomot
mare de ospăţ şi bucurie. Dar după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se
întrebe îngîndurat: Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?... Oare ce va zice tata
după ce i se va potoli bucuria?... Poate mă va mustra... Ba, poate mă va şi pedepsi...
- Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?... Ce va fi cu trecutul meu?... Ce va fi cu viitorul
meu?...
- Scumpul meu copil - va fi răspuns tatăl - ce a fost cu tine, tata a uitat... Tata a tras dungă peste
toate... Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică... Tata te-a
îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat
inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.
În Orient, slugile nu purta nici încălţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpînii şi fiii lor. Inelul
şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul
primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere, etc.
Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dragostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întîmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele
tatălui său; Evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi
a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată Evanghelia, se poate vedea că fiul
cel întors a rămas pînă la sfîrşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu
adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care
plecase în lume. El a început o viaţă nouă... N-avea altă bucurie decît să petreacă în dragostea
tatălui său şi în ascultare de el.
Vecinii vor fi şoptit (mai bine zis, batjocorit): Auziţi măi, pruncul vecinului nostru s-a întors
acasă pocăit; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jocuri... Săracul, rău s-a mai
scrîntit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!...
Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său.
Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri. De bună
seamă, nu va fi trecut mult şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apropiat de el cu şoapta şi ispita:
Bine c-ai scăpat... Vino cu noi să ne mai petrecem... Adu-ţi aminte ce bine ne mai petreceam noi
înainte de a te duce în lume... Ţi-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri...
Dar fiul va fi răspuns aşa:
- O, dragii mei prieteni, eu nu mai sînt cel ce petreceam cu voi nopţile. cela care chefuia şi
petrecea cu voi, nu mai trăieşte... A murit prin cele ţări străine... Eu sînt un altul... N-aţi auzit că şi
tata a zis despre mine că mort am fost şi am înviat?... Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd
acum lumea şi viaţa într-o lumină nouă. Chefurile şi petrecerile sînt acum pentru mine o scîrbă şi o
nebunie...
- Cu pocăitul ăsta nu-i de vorbit - îşi vor fi zis prietenii - rău s-a zăpăcit săracul, pe acolo pe
unde a umblat!
Vor fi rîs prietenii de el, vor fi rîs vecinii; vor fi rîs oamenii, dar lui nu-i păsa de rîsul lor. El
sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plăcere şi nici o hulă nu-l
mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui şi iertarea lui.
Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în faţa
noastră ca o pildă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţa şi întoarcerea noastră din calea
răutăţilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui ceresc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Tatălui
ceresc, dar la această revărsare de dragoste şi bunătate noi trebuie să răspundem cu o întoarcere
statornică. După primirea cerescului sărut, trebuie să începem o viaţă nou.
Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (Ioan cap. 3). Prin această taină a trecut fiul
cel pierdut şi trebuie să treacă toţi cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la
Dumnezeu fără această renaştere sufletească n-are nici o putere. Mulţi se întorc, dar nu la Cel
Preaînalt (Osea 7, 16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere.

Într-un sat s-a întîmplat că un ostaş din Oastea Domnului a dezertat de sub steagul
Mîntuitorului şi, probabil, de bucurie că a scăpat de această cătănie, s-a îmbătat tun. Oamenii
rîdeau de el şi de ceilalţi ostaşi din comună, zicînd: Iată, şi ăsta-i de-al vostru... Şi ăsta-i dintre cei
de-ai lui Trifa din Sibiu...
La asta, un ostaş mai bătrîn a răspuns, foarte cuminte, aşa:
- Dreptate aveţi dragii mei, că acesta-i de-al nostru, căci dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar
fi căzut... Aveţi dreptate că-i de-al lui Trifa, căci dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... El
s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Domnul... Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Domnul, el n-
ar fi căzut.
Cuminte şi bun răspuns. Numai o întoarcere adevărată la Domnul ne dă putere şi biruinţă contra
păcatelor.
Să ne gîndim apoi că pe fiul cel întors îl ţinea în casă şi aducerea aminte de trecutul lui şi de
suferinţele lui. De cîte ori prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus aminte de
porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de cîte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că vai,
amare mai sînt urmările!
Eu de cîte ori simt şoapta ispitelor mă gîndesc la cuţitul doctorului şi la anii pe care i-am
petrecut în boli şi suferinţe. La şoapta ispititorului, eu îi răspund: Ce-i diavole, atîta de prost şi de
dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou tîrît ca slugă la porcii tăi?... Să m-apuc din nou de
roşcove?...
De regulă, toţi cei întorşi la Domnul, am gustat din roşcove. De cîte ori simţim şoapta ispitelor,
să ne gîndim la ele.
Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne
treacă prin taina cea mare a naşterii din nou.

Fratele s-a mîniat şi nu voia să intre

Oriunde se face o întoarcere la Dumnezeu - acolo se supără cineva

Pilda cu fiul cel pierdut spune că feciorul cel mai mare era la cîmp cînd a sosit acasă fratele său.
Şi cînd a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cîntece şi jocuri; şi, înţelegînd despre ce este
vorba, s-a mîniat şi nu voia să intre, iar tatăl lui ieşind, îl ruga pe el...
Plină de un adînc înţeles este şi partea aceasta din pildă. Întîi să luăm ospăţul ce se făcuse:
Iar feciorul cel mai mare, cînd s-a apropiat de casă, a auzit cîntece şi jocuri. Foarte bine - va
zice la asta atare necredincios - iată Evanghelia însăşi spune că s-a făcut o petrecere mar ecu cîntece
şi jocuri... Evanghelia nu poate fi, aşadar, contra petrecerilor... Evanghelia ne lasă să jucăm şi să ne
petrecem.
Ce judecată greşită! Ce judecată de om lumesc! Trebuie să ştim că Evanghelia ne grăieşte nouă
oamenilor în pilde şi asemănări omeneşti, pentru ca să înţelegem mai bine lucrurile cele
duhovniceşti. Ospăţul din pilda cu fiul cel pierdut închipuie dragostea şi bucuria cea duhovnicească
pentru cel întors la Dumnezeu. Cerul şi pămîntul cîntă şi se bucură cînd un păcătos se întoarce la
Dumnezeu. Despre o astfel de bucurie şi petrecere duhovnicească este vorba în pilda Evangheliei.
Nişte ostaşi din Oastea Domnului, dintr-o comună din jud. Bihor, ne scriu că o noapte întreagă
au petrecut în cîntări şi rugăciuni de bucuria unui frate nou care a intrat în rîndurile lor. Iată şi acesta
era un fel de ospăţ ca şi cel din pilda Evangheliei.
Este o mare deosebire, este o prăpastie întreagă între petrecerile cele lumeşti şi cele
duhovniceşti. Şi aleşii Domnului au jucat, dar jocurile lor erau duhovniceşti. Despre Maria,
prorociţa, ne spune Biblia că a luat în mînă o timpană şi toate femeile au venit după ea cu timpane,
cîntînd şi jucînd: Cîntaţi Domnului cîntare nouă (Exod 15, 20-21). Era şi aici un joc, dar jocul
acesta era aprins de focul Duhului Sfînt. Şi David prorocul a jucat în faţa Domnului, în faţa
chivotului sfînt, dar era şi jocul acesta o aprindere sufletească pentru slava lui Dumnezeu (2
Samuel 6, 14). Jocurile acestea erau o beţie sfîntă, aprinsă de focul Duhului Sfînt.
La astfel de jocuri şi petreceri desigur că m-aş duce bucuros şi eu; ne-am duce, tot alergînd, şi
noi ostaşii Domnului. Un astfel de ospăţ a fost şi cel din pilda Evangheliei.
Oh, cît de mult a lucrat şi aici diavolul, mişelul. Petrecerea cea sufletească a atras-o diavolul cu
totul în partea lui. Orice bucurie dintre creştinii de azi, diavolul o duce la cîrciumă, o duce la alcool,
la petrecere cu chef şi lăutari.
Şi acum să vedem supărarea feciorului celui mai mare. Îşi are locul ei şi tîlcul ei această
supărare. Tîlcuitorii Scripturilor spun că acest fiu a închipuit poporul evreu care era în casa Tatălui,
dar îi lipsea temelia mîntuirii: dragostea şi iertarea. Închipuia acest fiu, în special, pe fariseii care Îl
mustrau pe Isus, că stă de vorbă cu vameşii şi păcătoşii. Ei se ţineau aleşii Domnului şi se mîniau
pentru păcătoşii şi pierduţii pe care Isus îi aducea în braţele Tatălui ceresc.
Fratele cel mai mare era şi chipul legii din Vechiul Testament. Pilda cu fiul cel pierdut era şi un
hotar de întîlnire şi de despărţire între Vechiul Testament şi Noul Testament, între lege şi har, între
fiul care trebuia omorît pentru greşeli (Numeri 21, 18-23) şi între cel primit cu ospăţ de
bucurie.
Dar feciorul cel mai mare, ce s-a supărat de întoarcerea fratelui său, mai închipuie pe cineva.
Închipuie pe cei pe care şi azi îi supără întoarcerea păcătoşilor. Alături de un suflet care se întoarce
la Dumnezeu, pilda a pus pe unul care se supără pentru această întoarcere.
O, binecuvîntată Evanghelie a lui Hristos! Cum se împlinesc toate cuvintele tale! Pe cel care se
supără îl avem şi azi. Oriunde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se face cu adevărat o
întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva.
Şi anume cine?
Întîi şi întîi se supără diavolul. Se supără şi plînge că i s-a furat un credincios. În al doilea rînd
se supără toţi cei care-l ascultă pe diavolul şi fac voile lui. Necredincioşii nu pot suferi pe cei care
se întorc la Dumnezeu... Urăsc şi batjocoresc pe cei întorşi la Domnul.
Cînd un pătimaş intră în Oastea Domnului şi se retrage din lume şi răutăţi, oare nu strigă tot
satul după el că s-a pocăit şi îl batjocoreşte?
Da ce-o mai fi şi aia Oastea Domnului? - întreba odată un necredincios - că strînge pe toţi
prăpădiţii şi stricaţii... Şi ăştia s-apucă să cînte şi să înveţe şi pe alţii!...
Oare astfel de glasuri nu sînt şi ele ale feciorului mai mare din Evanghelie? Sînt şi azi oameni
care nu cunosc dragostea şi bucuria pentru cei întorşi la Dumnezeu.
Cînd un păcătos se îmbracă în haină nouă şi Tatăl ceresc pune în degetul lui un inel nou, ca să
înceapă o viaţă nouă, îndată se aude şi azi glasul fratelui celui supărat. Oriunde se face veselie mare
pentru întoarcerea unui suflet pierdut - acolo se aude îndată şi mustrarea.
O, binecuvîntată Evanghelie a lui Hristos, cum ne araţi tu tot anume ce trebuie să ni se întîmple
şi ce trebuie să suferim, ca să dobîndim mîntuirea!
Dar fiul cel întristat închipuie nu numai pe cei necredincioşi, ci închipuie şi pe alţii. În felul său,
feciorul cel mai mare era un om foarte de treabă. Era un om foarte harnic şi cruţător. Îi lipsea însă
ceva; îi lipsea partea cea bună, îi lipsea dragostea şi iubirea de frate. Îi lipsea înţelegerea pentru cele
sufleteşti. La el numărau numai averile şi vitele. Pentru el era mai de preţ viţelul care se tăiase decît
întoarcerea fratelui său.
Sînt şi azi atîţia şi atîţia oameni harnici şi buni gospodari. Le lipseşte însă înţelegerea pentru
cele sufleteşti. Ei văd toate cele numai prin ochelarii pămîntului. Ei se mişcă îndată cînd e vorba să
se atingă ceva de averea lor şi de interesele lor materiale, dar pentru averea cea sufletească şi
lucrurile cele sufleteşti n-au nici un interes şi nu le dau nici un preţ. Cînd e vorba de un car de
gunoi, pentru ei e ceva mai de interes şi mai de preţ decît trezirea unui păcătos. Nici aceştia n-au
înţelegere pentru întoarcerea păcătoşilor.
Nici aceştia nu vor să intre la ospăţ, ci stau afară supăraţi şi critică.
 Iubiţii mei fraţi ostaşi din Oastea Domnului! Să luăm aminte că feciorul cel supărat din pilda cu
fiul cel pierdut este pus special pentru învăţătura noastră. Şi noi eram nişte pierduţi care ne-am
întors acasă.
Tatăl ceresc ne-a iertat; ne-a îmbrăcat cu haină nouă şi ne-a ajutat să începem o viaţă nouă. Ce
bucurie pe noi, ce dar, ce binecuvîntare! Dar lumea nu înţelege bucuria de întoarcerea noastră, se
supără şi ne batjocoresc. Ei nu înţeleg bucuria noastră; ei nu vor să intre la ospăţul nostru.
O, nu vă descurajaţi pentru acest lucru, scumpii mei fraţi ostaşi! Pilda trebuie să se împlinească
şi azi deplin. Oriunde se întoarce cu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie să se ivească
neapărat şi fratele cel supărat. Asta-i o regulă atît de adevărată, încît se poate pune şi întors: oriunde
nu se supără nimeni pentru întoarcerea unui păcătos, acolo nu s-a făcut o întoarcere adevărată.
Supărările, hulele, batjocurile şi prigoanele ce le întîmpinăm sînt dovada cea mai bună că ne-am
întors din căile pierzării.

Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine

Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, în Numele lui Isus Hristos

În tîlcuirile noastre de mai înainte, am arătat că Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise... El
ne iubeşte cu o dragostea nemărginită. Vom spune însă acum că Tatăl ceresc ne iubeşte şi ne iartă
numai prin Jertfa cea mare a Fiului Său.
Istoria mîntuirii neamului omenesc ne arată foarte lămurit acest lucru. Înainte de venirea
Mîntuitorului, omenirea era un mare fiu rătăcit. Chiar şi poporul cel ales era un mare fiu rătăcit ce
orbecăia în căile pierzării.
În Vechiul Testament vedem vrăjmăşia dintre Dumnezeu şi om, vedem pedeapsa pentru păcat,
pentru că nu venise încă Mijlocitorul şi Împăciuitorul Cel Mare dintre om şi Dumnezeu.
Isus Mîntuitorul a venit în lume ca un Împăciuitor între Dumnezeu şi om. Tatăl ceresc nu era
numai dragoste, ci El era şi dreptate, iar dreptatea Lui cerea pedeapsa păcatelor. Isus Hristos a luat
asupra Lui această pedeapsă şi prin Jertfa Crucii Sale, ne-a împăcat cu Tatăl ceresc (Rom. 5,
11). Dumnezeu a voit să împace totul cu Sine prin El, atît ce este pe pămînt, cît şi ce este în ceruri,
făcînd pace, prin sîngele Crucii Lui (Col. 1, 20).
Omenirea s-a împăcat cu Tatăl ceresc prin mijlocirea şi prin Jertfa cea mare a Fiului Său.
Isus Mîntuitorul a făcut ospăţul cel mare. El S-a junghiat pe Sine şi S-a făcut ospăţ de împăcare
cerească şi de bucurie sufletească pentru cei mîntuiţi. Isus Mîntuitorul este şi azi - şi va fi pînă la
sfîrşitul veacurilor - Marele Mijlocitor dintre noi şi Dumnezeu. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la
Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre (1
Ioan 2, 1). El sîngerează şi azi şi va sîngera pînă la sfîrşitul veacurilor pentru păcatele noastre.
El a venit în lume anume să ne împace cu Tatăl ceresc.
Numai prin El ne putem întoarce acasă la Tatăl ceresc... Numai prin El ne putem împăca cu
Tatăl ceresc, prin Isus Hristos, prin Jertfa cea scumpă a Scump Fiului Său. Din căile pierzării şi ale
păcatelor, noi ne putem întoarce acasă la Tatăl ceresc numai cu ajutorul Mîntuitorului.
În acest înţeles zicea Mîntuitorul: Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine
(Ioan 14, 6).
Vechiul Testament trimitea oamenilor înştiinţări şi chemări să se întoarcă la Dumnezeu. Dar
aceste chemări şi gătau cu blestemul legii, pentru că nu era cine să ajute întoarcerea şi să
mijlocească iertarea. Legea lui Moise îl ducea pe cel greşit numai pînă la uşă şi apoi îl lăsa în faţa
judecătorului, care îi măsura pedeapsa.
Este şi în Vechiul Testament o pildă cu un fiu rătăcit. Dar vai, ce groaznică este această pildă!
Citiţi-o la Deuteronom: Dacă un om are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de
glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar după ce l-au pedepsit, tatăl şi
mama să-l ia, şi să-l ducă la bătrînii cetăţii lui şi la poarta locului în care locuieşte. Să spună
bătrînilor cetăţii lui: Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru, şi este
lacom şi beţiv. Şi toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre, şi să moară (Deut. 21, 18-
21).
Isus Mîntuitorul a venit să ne scape din această grozavă osîndă a legii (în care adventiştii îşi
bagă capul din nou). Legea lui Moise îl ducea pe fiul rătăcit în faţa morţii, în faţa pedepsei pentru
păcat. Isus Mîntuitorul ne duce pe noi, cei sărmani şi rătăciţi, în faţa iertării... Nu ne duce în faţa
Judecătorului, ci ne duce în faţa Tatălui ceresc cu care ne-a împăcat prin Jertfa Sa cea scumpă.
O, ce Mijlocitor Bun şi Scump avem noi în Isus Hristos! El nu strigă numai: Întoarceţi-vă la
Tatăl ceresc, ci El vine la noi şi ne ia de mînă, ne ajută să ne întoarcem acasă... Se înfăţişează cu noi
şi pentru noi în faţa Tatălui ceresc şi ne mijloceşte iertarea.
Isus Mîntuitorul ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl ceresc ne iubeşte, ne iartă şi ne
aşteaptă cu braţele deschise. Isus Mîntuitorul ne aduce şi haine şi tot ce ne trebuie să ne putem
întoarce acasă.
O, Preascumpul nostru Mîntuitor! Cît de dulce este vestea Ta şi cît de scump este ajutorul Tău.
Vino Preadulcele nostru Mîntuitor, şi ne ajută să ne întoarcem acasă!
Ce Mijlocitor Bun şi Scump ne este nouă Isus Mîntuitorul! El mijloceşte pentru noi în toată
clipa. Dumnezeu a voit - şi voieşte - să împace totul cu Sine, prin Isus Hristos, făcînd pace cu noi
prin Sîngele Crucii Sale (Col. 1, 20).

Fă şi tu, dragă cititorule, această împăcare, de cumva n-ai făcut-o încă! Fă-o îndată, căci nu ştii
ziua şi ceasul cînd moartea te va chema în faţa Dreptului Judecător. Dumnezeu ne-a împăcat cu El
prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat şi nouă - zice ap. Pavel - propovăduirea acestei împăcări. Vă
rugăm fierbinte - ca şi cînd Dumnezeu v-ar îndemna prin noi - în Numele lui Isus Hristos, împăcaţi-
vă cu Dumnezeu! (2 Cor. 5, 18-20).
Această împăcare o propovăduim şi noi. În Numele lui Isus Hristos, vă rugăm, împăcaţi-vă cu
Dumnezeu!
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întîmplare ce a rămas adînc săpată în sufletul
meu. Între un tată şi un fiu, se iscase o mare vrăjmăşie. Multe încercări de pace a făcut mama, dar
toate erau zadarnice. M-a chemat şi pe mine să-i împac, dar nici eu n-am putut.
S-a întîmplat însă că mama s-a îmbolnăvit greu. De pe patul morţii a cerut - cu ultima dorinţă -
să-şi vadă fiul. Eram şi eu acolo; o împărtăşisem. Cînd fiul a intrat în casă, tatăl stătea lîngă patul
bolnavei cu capul aplecat. Din sufletul său nu se topise încă supărarea. Mama şi-a sărutat fiul cu foc
şi apoi i-a zis:
- Fiule dragă, acum vorbeşte cu tatăl tău!
- Aş vorbi, mamă dragă, dar tatăl e supărat!
Atunci mama - parcă o văd - făcu o ultimă sforţare, se ridică puţin şi luînd cu o mînă mîna
fiului, iar cu cealaltă mîna tatălui, le împreună laolaltă zicînd cu glas stins, de parcă venea dintr-un
adînc de mormînt:
- Dragul meu soţ şi scumpul meu copil, ci limbă de moarte vă rog: Împăcaţi-vă!...
Inimile celor doi învrăjbiţi căzură rănite: tatăl îşi îmbrăţişă fiul, dîndu-i sărutul iertării.
În aceste clipe, mama adormi în Domnul. Tatăl şi fiul se împăcaseră peste moartea ei şi prin
moartea ei.
Un adînc înţeles văd eu azi în această mişcătoare întîmplare. Aşa se face şi împăcarea noastră
cu Tatăl ceresc. Păcatul face vrăjmăşie între noi şi Tatăl ceresc, iar împăcarea o poate face numai
Isus Hristos şi Sîngele Crucii Sale (Col. 1, 20).
Ai păcătuit dragă suflete?... Eşti în vrăjmăşie cu Tatăl ceresc?... Eşti un fiu pierdut apucat pe
căile pierzării... Lasă-L şi roagă-L pe Scumpul nostru Mîntuitor să te împace cu Tatăl ceresc.
Dorinţa Celui Răstignit pe Cruce este să te împace cu Tatăl ceresc. El moare pentru tine şi
împăcarea ta cu Tatăl ceresc. El îţi cere mîna ca să te împace - prin moartea Lui - cu Tatăl de sus.
Suflet pierdut! Eu t rog fierbinte - ca şi cînd Dumnezeu te-ar îndemna prin mine - împacă-te cu
Dumnezeu în Numele lui Isus Hristos şi al Sîngelui Crucii Sale (2 Cor. 5, 18).

Rugăciune
 Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor! Tu Singur ştii că eu am fost un fiu pierdut. Tu Singur ştii cîţi
ani de zile am trăit în starea aceasta grozavă... Tu singur ştii cîţi ani am trăit cu roşcovele... Tu
Singur ştii cîte am suferit şi cîte am pătimit în ţara cea străină a păcatului... Tu Singur ştii cîte
lacrimi am vărsat şi cît m-am zbătut să scap din această pierzare... Tu Singur ştii că toate sforţările
mele au fost zadarnice, pînă ce nu Te-am aflat pe Tine...
Binecuvîntată să fie clipa în care Te-am aflat pe Tine, Preadulcele meu Mîntuitor. Cînd totul mi
se părea pierdut, Tu ai sosit să mă scapi. Cînd orice nădejde de pace şi împăcare sufletească mi se
părea pierdută, o mînă plină de sînge a luat mîna mea şi a pus-o în mîna Tatălui ceresc. Era mîna Ta
şi mijlocirea Ta, Preadulcele meu Mîntuitor. În clipa cînd ai strigat de pe Crucea Golgotei: S-a
sfîrşit! - eu am căzut în braţele Tatălui ceresc şi am primit sărutul iertării.
Slăvit să fii Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit pentru această dulce pace şi împăcare
dulce şi sfîntă pe care mi-ai cîştigat-o cu Sîngele Crucii Tale! Eu voi sta şi rămînea de-a pururi
îngenuncheat la picioarele Crucii Tale, ca să gust din această pace dulce şi să n-o mai pierd
niciodată. Slăvit să fii Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit!

Ţi-a plăcut cartea aceasta?

Întoarce-te la Dumnezeu! - altcum nici un folos n-ai din această plăcere!

Dragă cititorule! Poate ţi-a plăcut această carte. Poate că pe alocuri ai şi lăcrimat citind-o. Eu
însă mă grăbesc a-ţi spune că nici un folos n-ai din această plăcere, cîtă vreme alergi înainte pe
calea cea largă a pierzării. Cîtă vreme citeşti această carte stînd liniştit lîngă porcii diavolului - lîngă
diavoleştile patimi - ce folos de mîntuire sufletească ai putea avea?
Vrei să ai un folos sufletesc din citirea acestei cărţi? Întoarce-te la Dumnezeu! Plînge-ţi şi tu
păcatele ca fiul cel pierdut şi te întoarce acasă cu el.
Intră în Oastea Domnului, unde vei afla mii de suflete care s-au întors acasă din căile pierzării.
Intra în Oastea Domnului, rugîndu-L să te împace El cu Tatăl ceresc şi să-ţi ajute să te poţi face şi
tu, dintr-un pierdut, un aflat şi dintr-un mort, un înviat la o viaţă nouă!

Întoarce-te fiu rătăcit

Întoarce-te fiu rătăcit, te-aşteaptă Tatăl Sfînt,

căci nicăieri nu-i de găsit odihnă pe pămînt.

O, vin-acum, o, vin-acum, nu-i vremea să-ntîrzii,

să nu rămîi străin pe drum, pierdut pe veşnicii!

O, vin-aşa cum te găseşti, lipsit şi zdrenţăros,

veşmîntul cel mai bun primeşti din mîna lui Hristos!

Întoarce, fiule pierdut, nu mai umbla stingher!

Cînta-vor Domnului plăcut, toţi îngerii din cer!

Întoarce-acum la casa ta, ascultă blîndul glas,

căci Tatăl tău va înjunghia viţelul cel mai gras!
 Focul cel ceresc

Cuvînt înainte:

Iată şi a 3-a carte ce iese de sub tipar dintr-un rînd de 4 cărticele despre Duhul Sfînt.
În cartea 1-a am dat cîteva învăţături generale despre Dumnezeu - Duhul Sfînt.
În cartea a 2-a am dat învăţăturile despre Vîntul cel ceresc, despre asemănarea lucrării Duhului Sfînt
cu vîntul. Iar în cartea aceasta - a 3-a - dăm învăţăturile cu Focul cel ceresc; asemănarea lucrării
Duhului Sfînt cu focul. După care va urma cartea a 4-a cu Apa cea vie; asemănarea lucrării Duhului
Sfînt cu apa.
În Ziua Cincizecimii - după ce Mîntuitorul Îşi isprăvise lucrarea Lui - S-a pogorît Duhul Sfînt peste
apostoli în chipul limbilor de foc. În Ziua Cincizecimii S-a pogorît în lume şi a rămas în lume focul
cel ceresc pentru ca fiecare om să fie sărat cu acest co feresc
(Marcu 9, 49).
Despre acest foc vorbim pe larg în cărticica aceasta.
Duhule Sfinte, aprinde şi încălzeşte cu focul Tău cel sfînt pe toţi cei ce vor citi aceste învăţături şi le
vor răspîndi.

Sibiu la Praznicul Pogorîrii Duhului Sfînt, 1936 - Iosif Trifa - preot - redactorul foii Isus
Biruitorul

Ce dar mare este nouă focul

Ce dar mare este nouă focul cel văzut. Ia închipuiţi-vă că la un moment dat s-ar stinge complet
toate focurile de pe pămînt şi putinţa de a le mai putea aprinde. Ce s-ar alege de viaţa noastră? Ce s-
ar alege de hrănirea noastră, de încălzirea noastră, etc?
Şi ia mai închipuiţi-vă că cerul de sus într-o bună zi ne-ar retrage şi focul soarelui ceresc. Pe cer
ar rămînea un soare ce dă numai lumină, dar nu şi căldură. Desigur, lumea asta ar ajunge îndată o
lume moartă şi pustie aşa cum e luna şi alte planete stinse.
Căldura contribuie şi ea la susţinerea vieţii. O viaţă germinează numai acolo unde este şi
căldură. Unde nu-i foc şi căldură, viaţa se stinge.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfînt face parte din viaţa noastră
cea sufletească; este un susţinător al vieţii noastre celei sufleteşti. Pentru viaţa noastră cea
duhovnicească, focul cel ceresc al Duhului Sfînt are exact aceeaşi însemnătate ce o are focul cel
văzut în viaţa noastră cea pămîntească. Fără focul şi căldura cea cerească a Duhului Sfînt, viaţa
noastră este o lume moartă, rece şi stinsă.
Viaţa noastră are lipsă de focul şi căldura Duhului Sfînt. Învăţaţii spun că toate focurile şi
căldurile de pe pămînt îşi au naşterea şi puterea - direct sau indirect - în izvorul cel mare de căldură,
care este soarele. De exemplu: lemnul cînd arde nu face altceva decît dă înapoi căldura ce a sorbit-o
din razele şi căldura soarelui. Cărbunele de piatră din adîncul pămîntului aşijderea, pentru că e
constatat că straturile de cărbuni nu sînt altceva decît nişte foste păduri seculare pe care le-a
îngropat timpul în adîncul pămîntului, unde s-au petrificat, dar aprinzîndu-se, îşi redau căldura ce au
sorbit-o de la soare. Orice foc şi orice căldură din lume îşi are originea în marea magazie de foc şi
viaţă care este soarele. Dacă n-ar fi focul cel ceresc al soarelui, n-ar fi nici focul cel de pe pămînt.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfînt este izvorul cel mare
din care se adapă cu foc şi căldură duhovnicească viaţa noastră şi sufletul nostru.
Fără acest izvor ceresc nu este foc şi căldură duhovnicească. Fără acest foc nu este viaţă
duhovnicească. Unde n-ajunge căldura soarelui nu este viaţă. Und en-ajunge căldura Duhului Sfînt
nu este viaţă duhovnicească.
Sfînta Treime este în asemănarea soarelui. De la Dumnezeu Tatăl (soarele), ne vine lumina
(Dumnezeu Fiul) şi căldura (Dumnezeu Duhul Sfînt). Prin lumină şi căldură lucrează cerul de sus la
mîntuirea noastră.

Popoarele vechi adorau focul

Învăţaţii care cercetează scoarţa pămîntului (geologii), spun că ar fi fost cîndva o lume de
oameni, în care încă nu se ivise focul. Ne putem închipui ce viaţă grozavă va fi avut acea lume. Şi
ne putem închipui bucuria primilor oameni care au cunoscut darul şi binecuvîntarea focului. Lumea
cea veche îşi dădea seama mai mult despre darul focului; poate tocmai din pricina că era mai
aproape de amintirea acelor vremuri cînd încă nu se ivise focul pe pămînt.
Poate tocmai pentru asta, toate popoarele păgîne se închinau focului şi îl adorau ca pe ceva
sfînt. Aproape toate popoarele păgîne aveau un fel de altare în care ardea fără încetare focul cel
sfînt. La vechii perşi, cultul focului era atît de mare încît era socotit un mare păcat a stinge focul cu
gura sau a-l murdări cu apa. Stingerea focului era îngăduită numai înăduşindu-l cu ţoale curate.
În vechea Grecie era un altar al focului sfînt, în care focul sfînt se aprindea numai prin
concentrarea razelor soarelui, în semnul că focul e un dar al cerului de sus. Acest foc sfînt ardea
neîncetat în 4 temple din ţară.
La vechii romani era o tagmă întreagă de femei - aşa numitele vestale (un fel de călugăriţe) -
care aveau însărcinarea specială să păzească cu zi cu noapte focul cel sfînt, să nu se stingă.
Mai mult decît atît: fiecare familie, fiecare casă îşi cultul focului familiar; îşi avea un fel de
altar; o vatră în care focul cel sfînt nu se stingea niciodată.

Legenda lui Prometeu

care a adus focul pe pămînt cu preţul vieţii sale

Vechii greci şi romani credeau că focul a fost furat şi adus din cer de un erou al cerului, care
mult a pătimit pentru această binefacere.
E vorba despre legenda lui Prometeu. Legenda spune că acest Prometeu - un mare iubitor de
oameni - a furat focul din cer şi l-a coborît în slujba oamenilor. Pentru aceasta zeii din cer i-au dat o
pedeapsă groaznică: a fost legat de o stîncă şi un vultur uriaş îi mînca necontenit ficatul, care iarăşi
creştea la loc, anume să sporească chinurile celui osîndit.
Legenda spune că, în sfîrşit, o zeiţă s-a îndurat de el, i-a fost milă de suferinţele lui, i-a închis
rana şi l-a dezlegat. Prometeu a fost un erou al focului; un erou care a pătimit cumplit pentru
dragostea lui faţă de oameni. Prin jertfa lui se spune că a venit în lume darul focului. Am pus pe
acest Prometeu aici în tîlcuirile noastre pentru că istoria lui se potriveşte foarte mult cu învăţătura
despre focul cel ceresc. Ce dar mare pentru viaţa noastră cea sufletească este focul cel ceresc al
Duhului Sfînt! Iar focul acesta ne-a venit şi el printr-o Jertfă mare şi sfîntă.

Şi focul cel ceresc

ne-a fost adus printr-o Jertfă cerească

Focul cel ceresc era încă închis pe timpul Vechiul Testament. El încă nu se ivise în lume. Iar
focul acesta ne-a venit şi el printr-o Jertfă mare şi sfîntă. Darul şi harul Duhului Sfînt a venit în
lume prin Jertfa cea mare a Scumpului nostru Mîntuitor. Mîntuitorul este şi El un Erou al focului
ceresc, care din dragoste nemărginită a coborît la noi pe pămînt - şi în sufletul nostru - focul cel
ceresc al Duhului Sfînt.
Cu cîtă jertfă şi cu cîtă suferinţă a fost adus în lume acest foc! Focul cel ceresc a venit în lume
prin groaznicele suferinţe de pe Crucea Golgotei. A venit printr-o Jertfa care întrece toate jertfele şi
suferinţele din lume. Despre Prometeu, eroul focului lumesc, spune legenda că o zeiţă s-a îndurat de
el şi a pus capăt suferinţelor sale. I-a închis rana şi l-a dezlegat.
Dar despre Isus, Eroul focului cel ceresc, spun Scripturile că în decursul groaznicelor Sale
suferinţe, nu s-a îndurat nimeni de El. Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit - a
strigat Isus de pe Crucea Golgotei (Matei 27, 46).
 Tatăl ceresc Îl părăsise pentru că Isus luase asupra Sa păcatele tuturor oamenilor din toate
vremile, iar Dumnezeu nu poate iubi păcatul. Pămîntul Îl batjocorea şi cerul Îl părăsise pentru
păcatele noastre. Şi toate acestea din dragoste pentru noi ca să ne lase nouă mîntuirea... să ne lase
focul cel ceresc.
Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis; - le-a zis Isus apostolilor la Cina cea de Taină - şi nimeni
din voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a
umplut inima. Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu,
Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite
(Ioan 16, 5-7). Dar apostolii nu înţelegeau această făgăduinţă tristă, dar dulce. Ei se rugau
pentru Isus să-L ferească Dumnezeu să nu I se întîmple aşa ceva (Matei 16, 21). Adică să nu
moară. Ei cereau să se coboare foc din cer peste vrăjmaşii Domnului
(Luca 9, 54). Dar Domnul venise să coboare un altfel de foc din cer. El venise să coboare pe
pămînt focul cel ceresc al Duhului Sfînt.
Prin Sîngele şi suferinţele de pe Crucea Golgotei ne-a venit nouă darul cel mare şi sfînt al
Duhului Sfînt.
O Preadulcele nostru Mîntuitor! Oriunde este vorba despre un dar de mîntuire sufletească, noi
aflăm Jertfa Ta cea scumpă. Toate darurile mîntuirii noastre au ţîşnit în clipa cînd Jertfa Ta şi
suferinţele Tale s-au încheiat cu cuvintele: S-a sfîrşit! Slăvit să fii Tu Doamne! Amin şi de-a pururi
să fii slăvit! Noi ar trebui să ne petrecem viaţa plîngînd neîncetat la picioarele Crucii Tale...
Focul cel ceresc, focul Duhului Sfînt, a fost adus prin Jertfa Crucii: de aceea el se poate căpăta
numai la picioarele Crucii. Numai un creştin ce trăieşte o viaţă aplecată şi îngenuncheată sub braţele
Crucii, este un creştin ce arde.

Foc am venit să arunc pe pămînt

Mîntuitorul ne-a lăsat multe solii pe care noi, creştinii de azi, le-am cam uitat. Între acestea e şi
solia de la Luca: Eu am venit să arunc un foc pe pămînt, şi ce vreau decît să fie aprins chiar acum!
(Luca 12, 49). Mîntuitorul a adus foc pe pămînt. A adus focul cel ceresc al Duhului Sfînt. A
adus focul cel mare şi sfînt al dragostei de Dumnezeu, de oameni, de cele sufleteşti. Cu acest foc
ceresc a aprins Mîntuitorul lumea şi sufletele. Cu acest foc sfînt s-au aprins apostolii şi toţi cei care
L-au primit şi L-au urmat pe Domnul Isus.
Evanghelia este înainte de toate, foc ceresc, însufleţire, căldură, aprindere. Evanghelia se
adresează în primul loc, inimii. Iar inima se poate cuceri numai cu foc de dragoste, de iubire, de
nesfîrşită milă şi bunătate.
Evanghelia nu e numai o socoteală de cap, de raţiune. Evanghelia nu e numai o Pravilă plină de
reguli, de oprelişti şi canoane. Ci Evanghelia este în primul rînd un foc, un clocot, o aprindere
pentru dragoste pentru Domnul, pentru sufletul nostru, pentru dragostea de-aproapelui nostru.
Mîntuitorul a adus în lume un foc care să ardă neîncetat şi să aprindă tot pămîntul şi toate
sufletele. Un creştin trebuie să fie un suflet aprins de focul Domnului. Să fie un suflet care arde în
acest foc şi aprinde şi pe alţii.
A fi un creştin adevărat nu înseamnă numai să aprinzi din cînd în cînd cîte o lumînare la
biserică, ci înseamnă să te aprinzi şi pe tine însuţi, să-ţi aprinzi inima ta de dragoste pentru Domnul
şi Evanghelia Lui.
Un creştin adevărat e acela care arde şi aprinde. Un creştin rece nu este creştin, oricîte lumini ar
aprinde în biserică. Şi nici cel căldicel (Apoc. 3, 16), ci numai cel ce arde. Un creştin adevărat
trebuie să fie un purtător de foc ceresc.
Aşa să fim şi noi, ostaşii Domnului. Nişte suflete aprinse care aprindem şi pe alţii. Nişte
purtători de foc ceresc, care umblăm să aprindem cît mai mult cu acest foc.
Şi ce vreau - Se întreba Mîntuitorul - decît să fie aprins chiar acum! Dorinţa Domnului este să
ne aprindem cu focul Lui chiar acum, chiar azi. Dorinţa Lui cea fierbinte este ca orice suflet să se
aprindă cu focul Lui chiar acum, chiar azi.
Aprinde-te acum, aprinde-te azi, iubitul meu, cu acest foc, căci ca mîine poţi fi rece de tot; răcit
de suflarea morţii.
Chiar acum fraţii mei, ce chemare dulce şi scumpă este aceasta! Chiar acum să ne aprindem cu
focul Domnului, şi chiar acum să plecăm la drum şi la muncă pentru a-i aprinde şi pe alţii.
Fraţii mei, la drum!... mereu la drum, mereu la drum, cu focul pe care ni l-a adus Domnul pe
pămînt. Să prindem mereu cu el, sate, oraşe şi suflete.

Focul cel ceresc în Vechiul Testament

În Biblia Vechiului Testament aflăm focul în multe locuri a o icoană a lucrării duhovniceşti.
Lui Moise i S-a arătat Dumnezeu în chipul unui rug arzînd (Exod 3, 2). Sus pe Muntele
Sinai S-a coborît în mijlocul focului (Exod 19, 18). În chipul unui stîlp de foc i-a călăuzit pe
israelieni.
Focul cel ceresc se pogora să aprindă jertfele prorocilor şi ale aleşilor Domnului. Astfel îl
vedem aprinzînd jertfa lui Aron (Numeri 10, 24). Jertfa lui David
(1 Cronici 23, 26). Jertfa lui Solomon (2 Cronici 7, 1-3). Jertfa lui Ilie
(1 Regi 18, 38).
Focul cel sfînt trebuia să ardă neîncetat pe altarul de jertfă (Exod 6, 7).
Foc din cer se pogora de altă parte pentru pedepsirea şi nimicirea celor păcătoşi. Un astfel de
foc s-a pogorît peste Egipt (Exod 9, 23), peste Sodoma şi Gomora, peste fiii lui Core, peste
israelienii ce murmurau, etc.
Focul cel ceresc - harul şi darul Duhului Sfînt - încă nu era în lume pe timpul Vechiului
Testament. El se pogora numai din cînd în cînd peste aleşii Domnului. Trebuia să vină mai întîi
Mîntuitorul, să facă Jertfa cea mare de ispăşire şi să Se înalţe la cer pentru a ne trimite focul cel
ceresc al Duhului Sfînt.

Focul cel ceresc în Noul Testament

Limbile de foc din Ziua Cincizecimii

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt S-a pogorît peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a
coborît ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ardeau şi apostolii şi ardea şi
mulţimea.
Cînd citeşti la Faptele Apostolilor cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfîntă şi focul
cel sfînt din Ziua Cincizecimii. Acest foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele
apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest foc făcuse una sufletul
şi inima mulţimii. Acest foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintîi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru
Hristos. Dar în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din
creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.
Creştinismul de azi - zicea un predicator - e ca şi un cuptor care şi-a păstrat de bună regulă toate
coşurile, toate uşile, toate rînduielile, numai cît şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfînt al
Duhului Sfînt.
Duhul Sfînt S-a pogorît peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de
foc pentru ca cu limbă de foc să-L predice pe Isus Cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină
la El.
Duhul Sfînt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfînt: El ne dă
o limbă de foc pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cîntăm cu foc, să plîngem cu foc.
Un creştin adevărat e acela care are această limbă de foc. Un ostaş adevărat e acela care are această
limbă de foc.
Şi aşa e şi cu adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară limbile de
foc; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cîntă cu foc şi plîng cu foc.
Limbile de foc! - acesta e semnul cel bun dacă un creştin sau o adunare are sau ba pogorîrea
Duhului Sfînt.
Duhul Sfînt - zice un sf. Părinte - n-are în Biblie nici un cuvînt rece, nici o propoziţie rece. Tot
ce a scris şi a spus El, este foc, este căldură, este viaţă. Şi tuturor creştinilor adevăraţi El le dă o
limbă de foc, un dar de foc, cu care să se aprindă mereu şi ei şi pe alţii.
Praznicul Rusaliilor este praznicul Sfintei Treimi. Noi trăim în Numele Sfintei Treimi. Dar să
nu uităm, a trăi în Numele Sfintei Treimi înseamnă: a trăi în dragostea Tatălui, în Jertfa Fiului şi în
căldura Duhului Sfînt.
Le ai tu pe aceste trei daruri mîntuitoare în viaţa ta?

Botezaţi cu foc - săraţi cu foc

Nu se poate tăgădui faptul că a slăbit viaţa creştină. O dovadă e răcirea vieţii creştine; e
creştinismul cel rece şi cel căldicel de azi.
Creştinismul cel dintîi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot. În Ziua Cincizecimii, limbile de
foc au aprins un foc de dragoste, un clocot de dragoste care îi făcea pe oameni să depună totul la
picioarele Domnului şi la picioarele apostolilor. Îi făcuse pe oameni una cu sufletul şi inima lor. Dar
în curgerea vremii acest foc, acest clocot s-a răcit mereu pînă la recele de azi despre care a zis
Mîntuitorul: iar în vremile din urmă, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulţi
se va răci (Matei 24, 12).
Noi uităm un lucru: că am fost botezaţi nu numai cu apă, ci şi cu foc. Acela (Isus) vă va boteza
cu Duhul Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11). Am fost şi sîntem botezaţi cu focul cel ceresc, cu focul
darului, cu focul dragostei pentru Domnul şi pentru cele sufleteşti. Un creştin adevărat e acela care
rămîne şi trăieşte în acest botez de foc. E acela care arde mereu şi aprinde mereu şi pe alţii.
Fiecare om va fi sărat cu foc, zicea Mîntuitorul (Marcu 9, 49). Sarea împiedică stricăciunea.
Sarea focului ceresc împiedică stricăciunea vieţii noastre. Arde şi mistuie tot ce este rău şi stricat în
noi. Cel ce n-are sarea aceasta, acela se strică.
Fiecare om să fie sărat cu foc. Fiecare om să fie aprins cu foc ceresc şi să-i aprindă şi pe alţii;
să-i săreze şi pe alţii cu acest foc sfînt.
Măsura vieţii celei duhovniceşti este aceasta: cît de cald eşti? Cît de aprins eşti? Cîte grade de
căldură duhovnicească ai? Să nu uităm că termometrul vieţii noastre celei duhovniceşti are numai
cele două capete de la Apocalipsa 3, 15: fierbinte şi rece. În clocot pentru Domnul, sau îngheţat
pentru păcat. Îndată ce nu eşti cald - ai devenit rece. Iar între cald şi rece nu este decît căldicelul,
despre care Domnul a zis că îl va vărsa din gura Lui (Apoc. 3, 16). Căldicelul acesta este viaţa
creştinismului şi creştinilor de azi. Şi el va fi pieirea lor, căci numai creştinul cel în clocot, cel
veşnic aprins va dobîndi mîntuirea.
Deci, fratele meu, să ne facem socoata cum stăm cu botezul cel de foc, cum stăm cu
temperatura noastră cea duhovnicească?

Darul şi puterea focului ceresc

arătate prin pilde şi asemănări luate din Biblie şi din viaţă

Darul Duhului Sfînt este o putere nevăzută. Duhul Sfînt lucrează în chip nevăzut. Lucrarea
Duhului Sfînt este o lucrare tainică, nevăzută. Dar ea se vede şi se poate vedea în roadele şi
urmările ei. Pentru tainica lucrare a Duhului Sfînt, a focului ceresc, s-au folosit multe pilde şi
asemănări, din care dăm şi noi, în cele ce urmează, cîteva.

În casa olarului

Să intrăm în casa olarului. În casa lui aflăm o minunată învăţătură despre focul cel ceresc.
Olarul face vase din lut. Le face din lut călcat, din lut vîrtos. Dar oricît de vîrtos ar fi acest lut,
el e prea slab. El nu poate rezista. Pentru a întări vasele făcute din lut, olarul le bagă în cuptor şi le
arde.
 Cuptorul este pecetea vasului de lut. În cuptor îşi capătă vasele de lut tăria şi rezistenţa de lipsă.
Numai după arsul din cuptor, le poate pune olarul în vînzare.
Aşa e şi cu noi. Nişte vase de lut sîntem şi noi. Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna
pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu
(Genesa 2, 7). Din mîna Făcătorului, omul a ieşit un vas ales, un vas tare, un vas desăvîrşit. Dar
în Grădina Edenului acest vas a slăbit. Cu ispita şi păcatul, satana a întărit lutul din om şi a slăbit
duhul.
Biblia ne arată cît de slab a fost omul după căderea din Eden. Ce vas slab era omul din Vechiul
Testament.
Domnul Isus a venit să întărească vasele noastre cele slăbite. Iar această întărire a venit numai
după ce El S-a Jertfit pe Crucea Golgotei şi suindu-Se la cer ne-a trimis focul cel ceresc al Duhului
Sfînt.
Ce pildă grăitoare în această privinţă ne pot fi chiar apostolii Domnului. Trei ani i-a învăţat şi i-
a întărit Domnul, şi totuşi cît erau de slabi! În clipele răstignirii - afară de Ioan - toţi fugiseră. Dar
limbile cele de foc din Ziua Cincizecimii a întărit vasele lor. Focul cel ceresc pe care ni l-a trimis
Jertfa Scumpului nostru Mîntuitor a întărit şi desăvîrşit vasele apostolilor şi ale tuturor creştinilor
adevăraţi din toate vremile.
Focul cel ceresc întăreşte vasele noastre cele de lut. Precum focul cel pămîntesc - zice sf. Ioan
Gură de Aur - preface lutul cel moale într-un vas vîrtos aşa şi focul Sfîntului Duh cînd cuprinde un
suflet, îl face mai tare decît fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate vătăma.
Un creştin care n-a trecut prin focul acesta, este un vas slab, un vas nears.
Aţi fost cîndva la tîrgul de oale? În acest tîrg, vasele de lut se încearcă după sunetul lor. Ia omul
vasul în mînă şi îl bate cu degetul. De ce? Ca să afle, după sunetul ce-l dă, cît e de ars. Parcă l-ar
întreba: Ai fost tu vasule în cuptor? Şi vasul parcă ar răspunde - prin sunetul lui: da, am fost. Şi
omul îl mai ciocăne odată întrebîndu-l parcă: Ai stat destul în cuptor? Vasul care răsună mai
prelung, e mai bun, pentru că e ars mai bine.
Aşa e şi cu noi. Puterea noastră su se măsoară după cît sîntem de arşi în cuptorul Duhului Sfînt.

Rugăciune

Doamne, Tu Singur şti ce vas slab sînt şi eu... Abia mă ţin pe picioarele mele cele trupeşti şi
sufleteşti. Dă-mă şi pe mine Isuse Doamne, pe mîna Duhului Sfînt. Prin Sîngele Tău trimite-mi şi
mie focul cel ceresc.
Duhule Sfinte! Coboară-Te şi peste vasul meu cel slab cu focul Tău cel sfînt şi mă ţine mereu în
acest cuptor, pînă în clipa cînd lutul acesta mult pătimitor va vădea de pe mine şi mă voi muta acasă
la Domnul ca să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin!

În atelierul fierarului
focul aprinde cărbunele şi face moale fierul

Să intrăm î atelierul fierarului. Ce pildă minunată despre lucrarea focului ceresc, aflăm şi aici.
Mai întîi, să ne uităm la cărbunele din vatra fierarului. Acest cărbune este stins şi negru. De l-ai
spăla cu toate apele din lume, nu l-ai putea face alb; şi cu nici o putere nu l-ai putea aprinde.
Dar îndată ce e aruncat în foc, cărbunele se aprinde şi din negru se face alb şi luminos. Se
schimbă cu totul.
Întocmai aşa sîntem şi noi, păcătoşii. Nişte cărbuni şi tăciuni stinşi şi negri de păcate. Iar în
starea aceasta, nici o putere din lume nu e în stare să ne aprindă şi să ne schimbe culoarea. De ne-
am spăla cu toate apele şi săpunurile din lume, tot nişte cărbuni negri rămînem.
Dar îndată ce ajungem în focul darului ceresc, în focul cel sfînt al Duhului Sfînt, trecem printr-o
mare schimbare.
Îndată ce dragostea lui Dumnezeu ne aruncă în focul cel ceresc, cărbunii noştri se aprind; viaţa
noastră îşi schimbă faţa şi înfăţişarea. Din nişte oameni negri şi întunecaţi, devenim albi şi luminaţi.
 O, dragoste a lui Dumnezeu, aruncă mereu cărbunele nostru în focul cel sfînt al Duhului Sfînt!
Şi apoi, tot aşa se întîmplă şi cu fierul din atelierul fierarului. Cu ciocanul poţi izbi vreo bucată
de fier să faci din ea o unealtă folositoare - nu poţi face nimic. Fierul nu cedează. Stă rece şi
nepăsător sub loviturile ciocanului.
Dar lucrurile se schimbă îndată ce bagi fierul în foc. Fierul cedează şi poţi face din el ce vrei.
Aşa e şi cu sufletul tău şi al meu şi al altuia. El stă rece sub ciocanul diferitelor sfaturi şi
chemări. El stă rece şi sub ciocanul diferitelor încercări şi necazuri ce dau peste el. El stă rece şi sub
loviturile Cuvîntului lui Dumnezeu. Ori nu sînt Cuvintele Mele ca ciocanul? - zice Domnul (Ier.
23, 29). Dar omul de multe ori stă rece şi sub loviturile acestui ciocan.
Lucrurile însă se schimbă îndată ce soseşte focul Duhului Sfînt. Fierul din inima noastră
cedează şi ciocanul poate săpa în el.
Prin focul cel ceresc ajunge fierul nostru o unealtă bună şi folositoare lui Dumnezeu şi
oamenilor.
O, dragoste a lui Dumnezeu, aruncă mereu fierul nostru cel rece în focul cel sfînt al Duhului
Sfînt!

Focul lămureşte metalele

În foc se lămureşte aurul
În focul cel ceresc se lămureşte aurul sufletului nostru

Ce putere mare are focul şi în lumea metalelor! Ce dar mare este focul şi în lumea metalelor!
Dacă n-ar fi puterea focului, apoi nici fierul, nici aurul, nici arama, nici un alt metal n-ar fi ajuns în
slujba noastră. Ele ar sta moarte şi nefolosite în adîncul pămîntului. Focul le curăţă, le topeşte, le
reface, le preface şi le pune în slujba omului.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfînt curăţă, căleşte, întăreşte
metalul, aurul sufletului nostru. Pînă nu soseşte focul cel ceresc cu darurile Lui - aurul sufletului
nostru e o comoară plină de rugină, de pămînt şi alte materii netrebnice ale păcatului. Focul cel
ceresc curăţă viaţa noastră cea sufletească şi o pune în slujba Domnului.
Aţi văzut aurul înainte de a intra în focul cel curăţitor? E o pulbere ruginită, pe care dacă n-ai
cunoaşte-o, ai arunca-o cît colo.
Dar din cuptorul cel fierbinte iese aurul cel strălucitor. Focul l-a curăţit de toate materiile
netrebnice. În foc se lămureşte aurul şi argintul, În focul cel ceresc al Duhului Sfînt se lămureşte şi
aurul sufletului nostru.
Toţi avem aur în noi. Numai cît acest aur, de cele mai multe ori, e plin de rugina păcatului... e
plin de pămînt şi alte materii netrebnice de păcate. El n-a trecut prin focul cel curăţitor al Duhului
Sfînt. El trebuie să treacă prin acest foc, prin acest cuptor. În focul Duhului Sfînt se lămuresc
puterile şi darurile noastre sufleteşti. Creştinii cei vii şi adevăraţi ies din focul Duhului Sfînt, din
cuptorul Duhului Sfînt. Unde nu este pecetea acestui foc, nu poate fi nici viaţă, nici mîntuire.

Focul cel ceresc

lucrează şi prin focul suferinţelor, prin cuptorul suferinţelor

Focul Duhului Sfînt lucrează de multe ori şi prin focul suferinţelor. Focul cel ceresc e de multe
ori amestecat şi cu focul suferinţelor. Şcoala suferinţelor şi încercărilor e de multe ori şcoala cea
mare a Duhului Sfînt. Focul cel ceresc de multe ori se preface în cuptor de suferinţe şi încercări. Pe
toţi copiii Lui, pe toţi pe care Domnul îi iubeşte şi vrea să facă din ei nişte unelte pentru lucrul Lui -
Domnul, de regulă, îi trimite şi îi trece prin acest cuptor.
Acesta e cuptorul cel binecuvîntat care lămureşte aurul. La început, noi nu ne dăm seama de el.
Ne trezim numai, deodată, aruncaţi în mijlocul cuptorului, ca Daniel din Biblie. Şi cuptorul arde,
frige, doare. Şi numai pe urmă vedem şi cunoaştem binecuvîntarea lui. Zgura ce se pune pe aurul
sufletului nu se putea curăţi decît în foc, în cuptor.
Acesta e cuptorul cel binecuvîntat care lămureşte aurul. Care arde lumescul din noi. Iar în acest
cuptor Domnul ne trimite de cîte ori află El de bine. Şi ne ţine cît El află de bine. Din ce ne va
trimite mai de multe ori, din ce cuptorul va fi mai tare aprins, şi din ce ne va ţinea mai mult în el -
vom ieşi din el într-o stare de mai mult dar şi binecuvîntare. Vom ieşi din el mai lămuriţi şi mai
nebuni pentru Hristos.
Eu mă gîndesc şi la cuptorul meu. De ani de zile, Domnul mă trece mereu prin cuptorul cel
binecuvîntat al focului ceresc. Eu credeam la început că mă prăpădesc în acest cuptor. Că mă topesc
cu totul în focul lui. De vreo trei ori, Domnul aprinsese acest cuptor atît de tare încît orice scăpare
părea pierdută. Dar cuptorul nu era spre moarte, ci spre curăţire, spre binecuvîntare. Acum numai
văd binecuvîntarea care a rămas în viaţa mea pe urma lui.
După fiecare cuptor, am rămas mai nebun, mai cald, mai duhovnicesc. După fiecare cuptor,
tîlcurile mele şi predicile mele s-au făcut mai calde, mai tari, mai pline de dar. Mă gîndesc în special
la cuptorul din urmă, din vara anului 1934. Vai în ce foc grozav eram atunci! Mă înfricoşez şi numai
la gîndul lui. Mă chinuia zi şi noapte un foc mistuitor. De multe ori mă zvîrcoleam şi pe jos în
chinurile acestui foc. Nu mai aveam decît o singură dorinţă: să scap la odihna din cimitir.
Şi... pe urmă ce s-a întîmplat? Din acest cuptor a ieşit o nouă înviorare. A ieşit Isus Biruitorul.
Niciodată n-aş fi crezut să mai pot scrie ceva, şi iată, au ieşit alte cărţi noi, în semnul că şi de data
asta cuptorul de la Domnul era.
Cuptorul din urmă m-a făcut mai nebun, mai încăpăţînat pentru lucrul Domnului. M-a învăţat să
mă încred orbeşte şi nebuneşte în El. Prin urmare, să nu ne speriem cînd soseşte la noi cuptorul
suferinţelor. Ci să-l primim şi să intrăm în el cu resemnare - cu bucurie chiar - căci el soseşte spre
binele scump sufletului nostru.

Rugăciune

Duhule Sfinte, foc sfînt şi curăţitor al vieţii mele, eu Te rog fă tot ce şti cu mine ca să mă ţii
aprins pentru lucrul Domnului şi mîntuirea mea. Iar cînd altcum nu se va putea, eu Te rog, o Duhule
Sfinte, aruncă-mă în cuptorul suferinţelor şi încercărilor. De cîte ori Tu vezi că mă răcesc şi rugina
păcatului mă cuprinde - aruncă-mă în cuptor. Şi mai bine mă ţine o, Duhule Sfinte, pînă la sfîrşitul
vieţii mele în cuptorul suferinţelor decît să mă răcesc şi să pierd mîntuirea.

Cărbunele cel aprins de la Isaia 6, 1-7

focul cel curăţitor de păcate din sf. Împărtăşire

Focul cel ceresc este un foc curăţitor de păcate.

În Biblie se află o minunată icoană a acestei lucrări a Duhului Sfînt. E la Isaia cap. 6.
În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezînd pe un scaun de domnie foarte înalt
şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi:
cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul,
şi ziceau: Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oştirilor! Tot pămîntul este plin de mărirea Lui! Şi se
zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum.
Atunci am zis: Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui
popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor! Dar unul din
serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mînă, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-
a atins gura cu el, şi a zis: Iată, atingîndu-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este
îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit! (Isaia 6, 1-7).
Locul acesta închipuie Jertfa Crucii, închipuie taina cea mare şi sfîntă a Împărtăşirii cu Trupul
şi Sîngele Domnului. Într-un chip minunat este pusă aici şi cerinţa de căpetenie a primirii acestei
taine. Vai de mine! Sînt pierdut căci sînt un om cu buze necurate. După acest suspin de cunoaştere a
stării sale de om păcătos, a sosit serafimul cu cărbunele cel aprins; cu iertarea păcatelor. Numai
după cunoaşterea stării noastre celei păcătoase şi pierdute, urmează cărbunele cel aprins, iertarea
păcatelor noastre prin Jertfa Crucii.
Şi taina sf. Împărtăşiri este un foc ceresc. Şi prin taina aceasta lucrează focul cel ceresc, precum
aşa de frumos spune o rugăciune a sf. Împărtăşiri: Ca focul şi lumina să-mi fie mie Trupul şi Sîngele
Tău Cel Scump, Mîntuitorul meu, arzînd materia păcatului şi mistuind spinii păcatelor.
Cîţi însă se apropie azi de cărbunele cel aprins? În iarna păcatelor se strîng atîtea şi atîtea
gunoaie în sufletul omului. De aceea s-a rînduit cu bună înţelepciune primăvara harului şi postului
cînd tot creştinul cel adevărat trebuie să-şi cureţe ogorul vieţii cu focul cel ceresc. Cîţi însă folosesc
acest foc? Şi cîţi îl folosesc cu folos de îndreptare şi mîntuire sufletească?
Te împărtăşeşti? Apoi puterea acestei taine trebuie să se şi vadă în viaţa ta. Trebuie să se vadă
cum ard spinii şi mărăcinii şi buruienile păcatelor şi năravurilor rele din viaţa ta. Nu uitaţi:
cărbunele cel aprins e un foc care nu arde numai păcatele, ci arde şi pe cei care îl iau cu nevrednicie
şi fără nici o îndreptare. Precum zice rugăciunea: Îndumnezeitorul Sînge văzînd, omule, te
înfricoşează, că este cărbunele ce arde pe cei nevrednici.

Rugăciune

Duhule Sfinte, curăţitor al vieţii noastre. Viaţa mea s-a umplut de toată necurăţia. Ogorul meu
cel sufletesc e înecat cu totul de spini şi mărăcini. Nimic nu mă mai poate curăţi decît focul Tău cel
ceresc. Coboară-te o foc ceresc peste viaţa mea şi aprinde şi arde tot ce este de aprins şi de ars în
mine. Arde şi florile trufiei. Arde şi spinii păcatelor. Prin cărbunele Tău cel aprins curăţă-mă de
toată spurcăciunea.
Foc şi lumină să-mi fie mie primirea tainelor Tale celor preacurate şi făcătoare de viaţă,
Mîntuitorule, arzînd neghina păcatelor şi luminîndu-mă peste tot.
(din rugăciunile sf. Împărtăşire).

Focul cel ceresc şi rugăciunea

Prin rugăciune să coborîm foc ceresc în viaţa noastră. Auzi-mă Doamne auzi-mă cu foc.
Despre Ilie prorocul ne spune Biblia că a coborît foc din cer cu ajutorul rugăciunii. Ca să
vădească pe preoţii lui Baal, sus pe Muntele Carmel, a făcut un loc de jertfă, a grămădit lemnele, a
turnat apoi de trei ori apă peste ele şi apoi s-a rugat fierbinte pentru foc din cer, strigînd: Auzi-mă
Doamne, auzi-mă cu foc. Şi focul s-a coborît şi a aprins jertfa.
Rugăciunea - iată darul cel mare care coboară şi azi foc ceresc în viaţa oamenilor.
Rugăciunea - iată darul cel mare prin care putem şi noi să coborîm foc ceresc în viaţa noastră;
prin care putem şi noi primi focul cel sfînt al Duhului Sfînt.
Rugăciunea - iată darul cel mare şi sfînt prin care focul Duhului Sfînt se coboară şi azi în viaţa
celor ce se roagă cu lacrimi fierbinţi.
Rugăciunea este darul cel mare care ne aprinde şi ne ţine aprinşi. Cine se roagă, se aprinde.
Cine nu se roagă, se răceşte şi se stinge. Doar cu nimic nu putem ţine aşa de mult aprins focul cel
ceresc din noi ca şi cu ajutorul şi darul rugăciunii. Un creştin care nu se roagă, a pierdut focul cel
ceresc, a pierdut darul şi harul Duhului Sfînt.
Prorocul Ilie a turnat mai întîi apă peste lemne şi apoi s-a rugat pentru focul cel ceresc.
Fă şi tu aşa, dragă cititorule. Strînge şi tu ca jertfă de ardere lemnele patimilor şi păcatelor tale,
stropeşte-le apoi din greu cu apa ochilor tăi, cu lacrimile ochilor tăi, şi apoi te roagă fierbinte pentru
focul cel ceresc, strigînd cu lacrimi fierbinţi: Auzi-mă Doamne, auzi-mă şi pe mine cu foc din cer...

Rugăciune

Ca odinioară Ilie prorocul, îmi grămădesc şi eu Doamne păcatele mele şi stropindu-le cu apa
ochilor mei mă rog fierbinte să se coboare focul Tău cel arzător şi curăţitor peste ele. Auzi-mă
Doamne, auzi-mă şi pe mine cu foc din cer. Duhule Sfinte, foc sfînt şi curăţitor al vieţii noastre,
viaţa mea s-a umplut de toată necurăţia. Nimic nu mă mai poate curăţi decît focul Tău cel ceresc.
Coboară-te o foc ceresc şi peste viaţa mea şi aprinde şi arde tot ce este de aprins şi de ars în mine.
Arde şi florile trufiei şi spinii patimilor rele. Arde tot şi mă curăţă de toată spurcăciunea.
 Auzi-mă Duhule Sfinte, auz-mă şi pe mine cu focul Tău cel sfînt din cer!

Focul să ardă necurmat pe altar

şi să nu se stingă deloc

Între rînduielile pe care Dumnezeu le dăduse lui Moise cu privire la jertfe şi slujbe, era şi
aceasta ca focul să ardă neîncetat pe altar şi să nu se stingă niciodată.
Acest foc ce ardea neîncetat pe altar îl găsim şi la popoarele păgîne. Toate popoarele păgîne
aveau un fel de altar, unde ardea fără încetare focul cel sfînt. La vechii romani era o tagmă întreagă
de femei, aşa numitele vestale - un fel de călugăriţe - care aveau însărcinare specială să păzească cu
zi cu noapte focul cel sfînt să nu se stingă.
Mai mult decît atît: fiecare familie, fiecare casă îşi avea cultul focului familiar; îşi avea un fel
de altar; o vatră în care focul cel sfînt nu se stingea niciodată.
Dar legea aceasta - a focului sfînt ce nu trebuie să se stingă - pe care şi păgînii o aveau, n-o mai
avem noi creştinii de azi.
Inima noastră este şi ea un fel de altar pe care trebuie să ardă neîncetat focul cel sfînt al Duhului
Sfînt, focul cel ceresc, focul dragostei de Domnul şi lucrurile mîntuirii. Iar focul acesta trebuie să
ardă neîncetat. Să nu se stingă niciodată din inima noastră, din casa noastră, din viaţa noastră. Dar
în cîte inimi şi în cîte case arde neîncetat acest foc sfînt?
Puterea creştinismului şi puterea unui creştin este tocmai acest foc sfînt, este tocmai altarul ce
arde neîncetat. Fiecare trebuie să avem acest altar şi să aprindem neîncetat focul de pe el. Iar acest
foc se poate aprinde cu multe cele.
Să turnăm în el mereu rugăciunile noastre. Căci rugăciunea este doar cel mai bun material
pentru aprinderea focului ceresc de pe altarul inimii noastre.
Să turnăm apoi peste el Cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie căci şi acesta este un material foarte
aţîţător de foc sfînt.
Iar cînd am vedea că nu putem aprinde focul destul de bine cu aceste materiale, să-l rugăm pe
Duhul Sfînt să toarne El olei peste foc, şi atunci vom avea o văpaie de foc ce nu se stinge niciodată.
Fratele meu! Cum arde focul cel sfînt în inima ta, în casa ta, în familia ta, în viaţa ta?
Fraţii mei! Cum arde focul cel ceresc în familia Oastei voastre, în adunările voastre, în inimile
voastre?

Din scrierile sf. Părinţi

despre focul cel ceresc

În scrierile sf. Părinţi sînt multe învăţături despre focul Duhului Sfînt. Din cele multe, dăm mai
jos cîteva.
Şi precum adeseori nu se poate curăţi pămîntul unui ogor din pricina mulţimii pălămidei, a
spinilor şi a buruienilor pînă ce i se dă foc; aşa multă vreme nu s-a putut cunoaşte şi privi nici
nobleţea sufletului nostru, pînă ce a venit Sfîntul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu
focul Duhului şi l-a făcut propriu de a primi sămînţa cea cerească.

Sf. Ioan Gură de Aur.

Urmeaz-o fiule, fără a te uita la nimic altceva, decît către Acela care a zis: Eu am venit să arunc
un foc pe pămînt, şi ce vreau decît să fie aprins chiar acum! (Luca 12, 49).
Că acesta este focul Duhului ce aprinde inima: căci focul cel nematerial şi Dumnezeiesc,
luminează sufletele ca pe aurul cel curat din topitorie: răutatea însă o topeşte ca pe nişte trestii şi
spini; că Dumnezeul nostru este foc mistuitor, aruncînd în focul mistuitor pe cei ce nu ascultă de
Evanghelia Lui.
Focul acesta a lucrat printre apostoli cînd vorbea cu limbi de foc; focul acesta a strălucit
împrejur prin slavă pe Pavel, a luminat mintea lui, iar vederea i-a orbit-o. Focul acesta s-a arătat lui
Moise în rug; focul acesta a răpit pe prorocul Ilie în chip de car; lucrarea focului acestuia s-a arătat
fericitului David care zicea: Încearcă-mă Doamne şi mă cunoaşte, aprinde rărunchii mei şi inima
mea.
Deci acest le este îngrozitor diavolilor, arzător răutăţilor şi putere învierii noastre.
Acest foc curăţitor Hristos a venit să-l pună pe pămînt, ca foc mistuitor al materiei şi al relei
deprinderi; care voieşte cît mai degrabă a se aprinde, că doreşte degrabă facerea binelui, fiindcă şi
cărbunii aprinşi de foc ne dă nouă ajutor. Că ai cărbuni aprinşi de foc, şezi pe ei: aceştia îţi vor fi ţie
ajutor (Isaia 47, 14).

Focul cel ceresc şi Oastea Domnului

Dintr-o scînteie cerească s-a aprins şi focul Oastei

Acum 14 ani, focul Duhului Sfînt a slobozit o mică scînteie aici la Sibiu. Se credea că scînteia
se va stinge fără să lase foc. Ani de zile am pîlpîit cu numai cîţiva ostaşi lîngă mine. Dar focul s-a
făcut, pentru că scînteia era de la Dumnezeu. Şi pe urmă focul a cuprins toată ţara, pentru că el era
de la Dumnezeu.
Focul Oastei s-a aprins de la Dumnezeu. El trăieşte pînă va arde, cu putere de la Dumnezeu şi
pentru Dumnezeu. El trăieşte pînă ce Duhul Sfînt va sufla în el şi va turna mereu olei sfînt peste el,
şi pînă cînd vom sufla şi noi în el cu rugăciunile noastre, cu dragostea noastră, cu rîvna noastră, cu
lacrimile noastre.
Oastea Domnului e un foc ceresc care arde pentru Dumnezeu şi pentru aprinderea noastră şi a
altora.
În paginile ce urmează vom da unele învăţături despre focul cel ceresc în strînsă legătură cu
Oastea Domnului şi focul Oastei.
Vom stărui îndeosebi a arăta cum se aprinde un foc al Oastei şi cum trebuie ţinut aprins.

Foc!... Foc!...
Oriunde arde, se strînge lumea - Oriunde arde focul cel ceresc,
se strînge lumea - Aşa e şi la Oastea Domnului

Un lucru simplu. Un lucru cunoscut. Oriunde se strigă cuvîntul foc!, foc! - aleargă lumea.
Oriunde arde - se strînge lumea.
Aşa este şi în cele sufleteşti. Cu o deosebire însă. Focul cel pustiitor este o nenorocire.
Dumnezeu să ne ferească de acest foc.
Dar celălalt, e o binecuvîntare. Acesta e focul cel binecuvîntat pe care-l vestea Mîntuitorul: Foc
am venit să arunc pe pămînt (Luca 12, 49). Acesta e focul cel ceresc al Duhului Sfînt. Acesta e
focul cel mîntuitor al Evangheliei. O, ce binecuvîntat e acest foc! Oriunde arde acest foc, ard
păcatele şi se curăţă sufletele.
Şi oriunde arde acest foc binecuvîntat, lumea se strînge şi azi. Oriunde arde - lumea aleargă şi
azi.
O mărturie despre aceasta este şi Oastea Domnului. Oastea strînge şi ea lumea. Oriunde se
anunţă o adunare a Oastei - lumea se strînge ca la foc.
De ce? Pentru că Oastea are şi ea ceva din focul cel ceresc; din focul ce l-a adus Mîntuitorul pe
pămînt.
O plîngere generală este că vremile sînt rele; că s-a stricat lumea şi s-au stricat oamenii. Ne
plîngem mereu că vremile nu sînt potrivite pentru vestirea Evangheliei. Eu cutez însă a zice: nu-i
adevărat! Răul trebuie căutat în altă parte.
Se stinge focul! - aici e izvorul răului. Niciodată n-au fost vremile atît de potrivite pentru
vestirea Evangheliei ca azi - numai cît răul e că lipsesc vestitorii; nu-i cine să aprindă focul.
Lumea se strînge şi azi oriunde arde, oriunde este foc. Ne plîngem mereu că se golesc bisericile,
că nu mai merge lumea la biserică. Eu însă citez a zice că nu vine lumea la biserică din pricina că nu
arde. Oriunde arde - bisericile sînt pline. Oriunde slujitorii Domnului - preotul - arde şi aprinde,
bisericile sînt pline.
Dar de altă parte, oriunde preotul - funcţionar - îşi face serviciul, duminică dimineaţa, şi-apoi îşi
încuie biserica şi misiunea pe o săptămînă - bisericile sînt goale şi cîrciumile pline.
Daţi-mi cea mai rea parohie din ţară, care stă cu biserica goală şi satul plin de răutăţi. Da-ţi-mi-
o cu o condiţie: să merg acolo cu 5-6 fraţi ostaşi - şi dacă în cîteva luni nu voi putea umplea
biserica, eu vă las să-mi radeţi barba! Zic, să-mi radeţi barba, căci despre dar, spun canoanele că nu
se poate lua. Şi e foarte bine zis aşa, căci dacă n-am ceva, nimeni nu-mi poate lua. Dacă am un dar
ce nu aprinde pe nimeni - nici eu n-am ce pierde, nici altul n-are ce-mi lua.
Noi preoţii, să ne gîndim clipă de clipă, la cuvintele Dumnezeiescului ap. Pavel: De aceea îţi
aduc aminte, Timoteie, să aprinzi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mîinilor mele
(2 Tim. 1, 6).
Numai un dar aprins poate face foc şi poate aprinde suflete!
Ce dar mare este un preot aprins! Cel mai mare dar pentru un sat, eu zic că nu sînt pădurile lui,
nici hotarele lui, nici izlazurile lui, nici celelalte bogăţii ale lui, ci este un preot aprins.
Dar nu numai preotul, ci fiecare creştin trebuie să fie un purtător şi aprinzător de foc ceresc.
Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie şi el un foc ce arde şi aprinde.
Şi fiecare adunare a Oastei Domnului trebuie să fie un foc la care se strînge lumea şi care
aprinde lumea. Adunările Oastei să fie tot atîtea focuri la care se strînge lumea.
Slăvit să fie Domnul, că ne-a învrednicit să ajungem zilele cînd vedem arzînd focurile cele
cereşti, şi vedem lumea strîngîndu-se la ele.

Cei ce varsă apă peste focul Oastei

Oriunde arde focul cel ceresc al Duhului Sfînt, se strînge lumea şi se aprind sufletele. Dar de
altă parte, oriunde arde acest foc binecuvîntat, acolo aleargă şi cei ce umblă să stingă focul.
Oriunde s-aprinde un suflet, acolo aleargă în galop şi diavolul cu argaţii lui şi umblă în fel şi
chip să stingă focul. Ba că eşti rătăcit, ba că eşti sectar, ba că strici datinile, ba că n-ai omorît pe
nimeni să te pocăieşti, ba că toate-s de la Dumnezeu, etc, etc. Vin apoi şi batjocurile şi prigoanele.
Oriunde arde focul cel ceresc, acolo îndată aleargă lumea să-l stingă. În frămîntările mîntuirii
sufleteşti, aceasta este o lege atît de adevărată încît se poate pune şi întors: oriunde n-aleargă lumea
să stingă focul - acolo nu s-a aprins nimic. Acolo încă nu s-a întors nimeni la Dumnezeu.
Fratele meu! Lumea aruncă cu apă şi peste focul tău. O, nu te întrista şi nu te descuraja pentru
aceasta, ci te bucură. Chiar ăsta e semnul cel bun că arzi. Căci unde nu-i foc, n-aleargă nimeni cu
apă să-l stingă.
De 14 ani arde focul Oastei; de 14 ani ne urmăresc mereu cei ce toarnă apă peste el. Şi e
dureros, e nespus de dureros, că tocmai cei ce ar trebui să sufle în foc - varsă apă peste el. Aş putea
aici aminti multe, multe dureroase pilde. Amintesc mai jos una pe care mi-a spus-o un ostaş
(cărturar) din Bucovina.
Se pregătea o adunare a Oastei. Era să fie o mare bucurie. Un tremurător (penticostal), îşi
anunţase reîntoarcerea la biserică şi intrarea în Oaste. Fraţii ostaşi voiau să-i facă o primire
sărbătorească plină de focul dragostei şi bucuriei. Se pregătea un fel de ospăţ pentru fiul cel ce
pierdut fusese. Spre bucuria ostaşilor, îşi anunţă participarea şi părintele, doctor în teologie, N. N.
Toată adunarea e o vie animaţie. E un foc aprins.
Dar cînd colo, ce se întîmplă? Părintele, luînd cuvîntul, află de bine tocmai acum să sară în
apărarea... dansurilor naţionale!... Cică ostaşii exagerează... dansul e lăsat de Făcătorul... n-aţi văzut
că şi frunzele joacă în adierea vîntului... şi mieii zburdalnici joacă... avem datoria să apărăm
dansurile noastre naţionale...
Ostaşii rămîn uimiţi. Peste focul lor se turna din greu apă. Adunarea se tulbura, sufletele se
tulbură. Ospăţul se preface în jale. Întoarcerea celui rătăcit era pierdută. O soră ostaşă cade plîngînd
în genunchi şi strigă disperată: Dumnezeule, ai milă de noi păcătoşii şi nu ne lăsa...
De 14 ani se toarnă mereu apă peste focul nostru. Dar focul rezistă pentru că este de la
Dumnezeu, iar apa parcă se preface în ulei şi benzină. Focul mai tare s-aprinde. Din ce se toarnă apă
mai multă, focul arde mai tare.

Dar decît apa din afară

e mai rea cea dinăuntru - cînd noi înşine lăsăm focul să se stingă

Apa ce se varsă dinafară peste focul nostru şi peste focul Oastei (hulele, prigoanele, batjocurile,
etc), ne poate face mult necaz, dar ea nu poate stinge focul. Apa hulitorilor, dimpotrivă, se preface
în olei şi benzină. Ea măreşte focul în loc să-l stingă.
Primejdia cea mai mare pentru focul nostru şi focul Oastei vine dinăuntru, vine din noi şi de la
noi înşine. Cea mai primejdioasă apă pentru focul Oastei este răceala şi răcirea noastră cea
duhovnicească.
Şi cît de repede vine această răcire! Cît de repede se răceşte un suflet! Şi ce repede vine
îngheţul păcatului!
Aţi văzut ce repede vine primăvara îngheţul. Într-o singură noapte se ofileşte şi îngheaţă totul.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Cînd slăbeşte focul şi căldura din noi, vine pe
neaşteptate frigul şi îngheţul păcatului. Vine păcatul care ofileşte şi nimiceşte totul.
Cea mai mare primejdie pentru o viaţă duhovnicească, este îngheţul. O, e grozav să vezi
pustiirile ce le face acest îngheţ! E îngrozitor să vezi pe cîte un tînăr cum se ofileşte într-o singură
noapte de dans, de îngheţ, de păcat...
Ce lucru dureros este să vezi cum se stinge un suflet aprins! Ce lucru dureros este să vezi cum
s-a stins un suflet ce ardea pentru Domnul! Eu mă gîndesc cu durere cîte astfel de focuri stinse
avem şi în Oastea Domnului. Suflete care ardeau pentru Domnul - azi nu mai dau nici un semn de
viaţă. Iar pentru această stingere vinovat este însuşi omul. Prin lipsa lui de priveghere şi rîvnă, a
lăsat focul să se stingă.
Deci fraţii mei! Să îngrijim neîncetat focul din noi şi focul Oastei!

Focul cel ceresc

şi adunările Oastei

Adunarea Oastei trebuie să fie şi ea un foc binecuvîntat în care ostaşii se aprind mereu şi îi
aprind şi pe alţii. Un foc ceresc trebuie să fie şi adunarea Oastei care să ne apere de răceală şi de
stingere.
O zicală rusească spune: Un singur cărbune şi în vatră se stinge, dar doi cărbuni aprinşi ard şi în
cîmp. Acesta e şi rostul adunărilor Oastei. Cu cărbunii cei aprinşi, ne strîngem la un loc, ne strîngem
într-o vatră de adunare pentru ca să nu ne stingem şi pentru ca să putem arde şi aprinde mai cu
putere.
Adunarea Oastei trebuie să fie o vatră de cărbuni aprinşi, o vatră de foc ce arde şi aprinde.
Focul nu trebuie să se stingă niciodată din adunările noastre. Dar ca să nu se stingă, noi trebuie să-l
îngrijim mereu. Cînd pe foc nu mai pui lemne, focul se stinge. Suflaţi mereu în focul adunărilor
noastre cu rugăciuni, cu predici, cu cîntări, etc.
Oare nu-i prea mult să ne strîngem la adunare de 3 ori pe săptămînă - a întrebat odată un ostaş
pe fraţii lui? O nu, răspunseră fraţii mai bătrîni. Să lăsăm toate trei adunările căci altcum ne răcim.
Să facem mereu adunări şi pe la casele noastre căci altcum ne răcim. Şi să mergem pe la toate
adunările oştilor vecine căci altfel ne răcim.
Iată aceasta este chemarea adunărilor Oastei Domnului: să ne ţinem mereu aprinşi.
Fraţii mei! Mare binecuvîntare este o Oaste aprinsă, o adunare aprinsă. Dar să nu uităm că este
mai greu a ţinea focul aprins decît al aprinde. E mai uşor a aprinde foc la Oaste într-un sat decît a-l
ţinea aprins. Lumea se aprinde uşor şi pentru Domnul, dar se stinge şi mai uşor dacă focul nu e
îngrijit.
Fraţii mei! Aveţi o adunare în care focul cel ceresc arde cu putere? Grijiţi mereu ca acest foc să
nu slăbească. Suflaţi mereu în el cu rugăciunile voastre, cu predicile voastre, cu tot ceea ce aţîţă
focul şi îi dă putere.
 Şi încă ceva. Aţi auzit că s-a stins undeva vreo adunare? Mergeţi îndată acolo şi suflaţi în
cărbunii cei stinşi ca să se aprindă iară.
Suflaţi mereu şi în focul altor fraţi, şi chemaţi-i şi pe ei să sufle în focul vostru.

Înflăcărarea

Sînt mulţi oameni - zice un vestit predicator - pe care entuziasmul (înflăcărarea) îi sperie. Dacă
văd un credincios înflăcărat, spun: Zel fără pricepere! Cît mă priveşte pe mine, mai bine vreau un
entuziasm, chiar fără cunoştinţă, decît o cunoştinţă adîncă, dar lipsită de căldură. Cunosc oameni
plini de cunoştinţă, dar care n-au în sufletul lor nici cea mai mică scînteie.
A rămînea în Dumnezeu înseamnă a fi înflăcărat şi nu pot să înţeleg pe un credincios care îşi dă
seama de poziţia sa fără ca inima să-i ardă de la un capăt al anului pînă la celălalt. Dacă vă aruncaţi
în afaceri şi nu puneţi acolo inima voastră, aşteptaţi-vă la o pierdere. Tot astfel şi în lucrul lui
Dumnezeu trebuie bărbaţi predaţi trup şi suflet lui Dumnezeu.

O vorbă greşită
Ne răcim dacă nu mai vine nimeni la noi

De atîtea şi atîtea ori aud pe unii fraţi ostaşi zicînd vorba de mai sus: Ne răcim dacă nu mai vine
nime la noi... ne răcim dacă nu mai trimiteţi pe cineva la noi.
Eu de cîte ori aud aceste vorbe, sufletul meu se umple de întristare. De ce? Pentru că acest
vorbe, puse în lumina Evangheliei, sînt o întristare pe care I-o aducem Duhului Sfînt şi focului
ceresc.
Mă răcesc dacă nu mai vine om la mine? Ne răcim dacă nu mai vine cineva la noi? - Asta merge
ca şi cînd aş zice: Tu Duhule Sfinte eşti prea slab pentru a mă aprinde şi a mă ţinea aprins... mie îmi
trebuie om, altcum mă răcesc şi mă sting.
O fraţii mei! Să înceteze această jignire ce i-o aducem Duhului Sfînt. Căci El Singur are puterea
să ne aprindă şi să ne ţină aprinşi. E adevărat că Duhul Sfînt lucrează şi prin oameni. El foloseşte şi
vasele de lut prin care încălzeşte şi alte vase de lut. Dar niciodată aceste vase nu pot înlocui darul şi
puterea cu care lucrează Duhul Sfînt în orice suflet care Îl cheamă şi Îl primeşte. Iar Duhul Sfînt e
gata să meargă oriunde este chemat, cu lacrimi şi cu rugăciuni fierbinţi.
Fratele meu! Simţeşti că te răceşti? Simţeşti că te-ai răcit? Apleacă-te în genunchi, ridică-ţi
mîinile spre cer şi cere cu lacrimi fierbinţi focul Duhului Sfînt.
Fraţii mei! Simţiţi că se răceşte adunarea voastră? Jos genunchii şi sus cu mîinile... Rugaţi-vă
cu lacrimi fierbinţi pentru focul cel ceresc, pentru darul şi harul Duhului Sfînt.
Un suflet de om, o adunare de fraţi, nu se răceşte pentru că nu mai vine nimeni la el ci se
răceşte atunci cînd nu-L mai cheamă pe Duhul Sfînt, şi cînd nu vine la el Duhul Sfînt.
Răceala din viaţa noastră, răceala din adunarea noastră are un singur leac: rugăciunile şi
lacrimile noastre fierbinţi pentru focul cel ceresc.

Fierbinte sau rece

Cum înţeleg eu locul de la Apocalipsa 3, 16

La Apocalipsa cap. 3, vers. 16, Cuvîntul lui Dumnezeu spune: Fiindcă eşti căldicel, nici rece,
nici în clocot (fierbinte), am să te vărs din gura Mea. Dumnezeu îi judecă pe oameni şi după cum
sînt de calzi sau de reci în cele sufleteşti. În Ziua Judecăţii oamenii vor fi judecaţi şi după cum au
fost calzi sau reci în viaţa lor cea sufletească. Cei reci vor fi păcătoşii şi necredincioşii care n-au
avut în lume nici o rîvnă, nici o dragoste pentru cele sufleteşti. Cei calzi vor fi cei ce au trăit o viaţă
aprinsă în focul dragostei şi rîvnei pentru Domnul şi mîntuirea sufletului.
Eu înţeleg acest loc din Sfînta Scriptură printr-o asemănare. Pentru măsurarea temperaturii se
foloseşte aşa numitul termometru care arată cît de caldă sau de rece este vremea. Termometrul e un
aparat simplu. Este însă şi un fel de termometru mai complicat, cum e cel din chipul de alături. Am
văzut aici la Sibiu într-o prăvălie, un astfel de barometru şi l-am cercetat cum e făcut. Acest
termometru este în aşa fel făcut încît lasă urmă pe o fîşie de hîrtie despre mersul vremii. El are un
fel de sul rotund care se învîrte mereu iar pe acest sul, un ac înseamnă mersul temperaturii printr-o
linie sucită în sus şi-n jos, aşa după cum a fost vremea de schimbăcioasă.
Pe sulul ce se învîrte este însemnată luna, ziua, ceasurile şi minutele. Liniile acului arată precis
ce temperatură a fost în ziua cutare, ceasul cutare, minutul cutare. Cînd se gată o lună, fîşia de hîrtie
se ia de pe sul şi se pune o altă lună. Fîşiile lunilor şi anilor se păstrează, aşa că poţi afla oricînd ce
temperatură a fost în anul cutare, ziua cutare, ceasul cutare. Minunată iscodire! Să poţi afla ce
vreme a fost acum 10-20-30 de ani!...
Dacă omul - acest vierme neputincios - a ajuns la o astfel de iscodire, apoi trebuie să ne gîndim
că şi în lumea cea nevăzută a Atotputernicului Dumnezeu va fi un astfel de termometru sufletesc
care prinde zi de zi, ceas de ceas şi minut de minut, temperatura noastră cea sufletească. Sulul vieţii
noastre se învîrte mereu, şi acul vremii înseamnă pe el clipă de clipă, cît de calzi şi cît de reci am
fost în cele sufleteşti. Cînd murim, însemnarea se gată; fîşia se pune la o parte. În Ziua Judecăţii,
această fîşie se va desface şi va arăta precis, ce fel de temperatură sufletească am avut în viaţă.
Ferice de cei ce se vor afla calzi... ferice de cei ce trăiesc o viaţă aprinsă de focul Duhului Sfînt
şi de rîvnă pentru cele sufleteşti. Vai de cei ce se vor afla reci... vai de cei ce trăiesc o viaţă rece şi
îngheţată pentru cele sufleteşti... vai de cei ce trăiesc tot în îngheţ şi iarnă sufletească (păcate).
Dar tot atît de vai va şi celor ce nu sînt nici calzi, nici reci, ci căldicei, adică serbezi. Aceştia sînt
cei mulţi, mulţi, care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Aceştia sînt cei ce se roagă şi
suduie... merg şi la biserică şi la cîrciumă... se tem şi de Dumnezeu, dar ascultă şi de diavolul. Între
aceştia sînt şi cei ce se schimbă ca şi vremea de aprilie. Acum îi vezi aprinzîndu-se pentru lucrul
Domnului - acum îi vezi răcindu-se pînă la îngheţ (păcat). Dintr-o căldură sufletească de 30 de
grade îi vezi dintr-o dată coborîndu-se la zero grade, la îngheţ, la păcat. Ferice de cei ce-şi menţin
temperatura sufletească şi o ridică mereu cu ajutorul Duhului Sfînt, cu ajutorul rugăciunii, etc.
La termometru, punctul de îngheţ este zero. Cînd ajunge temperatura la zero, atunci e primejdie
de îngheţ. La termometrul nostru cel sufletesc, punctul acesta de îngheţ este păcatul. Este un punct
primejdios. De atîtea şi atîtea ori a ajuns şi viaţa noastră cea sufletească la acest punct de îngheţ
(păcătuire). Să ne apărăm neîncetat contra lui, să ne apărăm neîncetat temperatura cea sufletească
de cădere şi îngheţ!
Duhule Sfinte! Suflă neîncetat cu adierea Ta cea caldă şi înviorătoare peste hotarele sufleteşti
ale vieţii noastre. Suflă neîncetat cu căldura Ta cea sfîntă peste hotarele cele reci şi îngheţate ale
inimii noastre. Ajută-ne Duhule Sfinte să ne apărăm termometrul vieţii noastre celei sufleteşti de
punctul cel primejdios al îngheţului.

Focul cel bun şi focul cel rău

Focul cerului şi focul iadului

Domnul Isus a zis: Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît de mult doresc să fie aprins (Luca
12. 49). Acesta este focul cel ceresc al Duhului Sfînt, acesta este focul cel sfinţitor, acesta este
focul cel sfînt care trebuie să aprindă lumea.
Însă diavolul a alergat şi aici, zicîndu-şi: de se va aprinde lumea cu acest foc, împărăţia mea
este pierdută! Faţă de focul Domnului, diavolul şi-a aprins şi el în lume focul lui: focul cel rău,
focul iadului.
Diavolul îşi are şi el focul lui cu care îi aprinde pe oameni. Iadul îşi are focul lui nu numai în
iad, ci şi aici pe pămînt. Arde din greu în lume acest foc rău. Cred că e de prisos să-l arăt mai de
aproape. El se poate vedea în toate părţile. Lumea de azi e o adevărată Sodomă şi Gomoră, ce arde
aprinsă de focul cel rău.
Cînd omul se aprinde de ură şi mînie, acesta este un foc rău, un foc drăcesc. Cînd omul se
aprinde de desfătările şi plăcerile lumii, şi acesta este un foc rău şi de suflet pierzător. Orice patimă
rea care îl aprinde şi îl arde pe om, este un foc drăcesc. Ce cumplit este spre pildă, şi focul beţiei!
Beţivul arde dacă nu bea, iar dacă bea, arde şi mai tare.
 Şi e de însemnat aici, ce repede se aprinde în om focul cel rău!
Cît trebuie să stărui pe lîngă un suflet pînă îl aprinzi pentru Domnul. De 20 de ori - îmi scriau
nişte fraţi ostaşi - am mers într-un sat, pînă am putut aprinde două suflete pentru Domnul.
Dar focul iadului ce repede se aprinde şi ce bine arde! Aţi văzut spre pildă focul cel blestemat al
politicii de partid! Într-o clipă aprinde satul şi oraşul. E destul să vină un politician bun de gură,
pentru ca în cîteva ceasuri să aprindă satul cu focul cel rău al urii, al vrajbei şi împerecherilor
(contrazicerilor). Ard satele şi oraşele pe timpul alegerilor, de parcă focul iadului s-a coborît aievea
între oameni şi între oameni.
Dar să nu credem că focul cel rău arde numai prin puterea lui. Arde, pentru că diavolul, stăpînul
focului din iad, suflă mereu în el. Dintr-o scînteie, se aprinde de regulă şi focul cel rău. Iar diavolul
îndată aleargă şi suflă în această scînteie pînă se aprinde focul. Iar după ce s-a aprins, tot cară lemne
şi nu-l lasă să se stingă. Oare nu este aşa, spre pildă, cearta şi mînia dintre oameni? Oare nu este aşa
focul politicii şi focul tuturor patimilor rele?
Apoi, trebuie să ştiţi că diavolul îşi aţîţă focul lui, folosindu-se de uneltele lui, de oamenii lui,
de argaţii lui din lume.
Duhul Sfînt, vîntul cel ceresc, foloseşte oameni spre a sufla prin ei în focul Lui cel mînuitor. Tot
aşa face şi diavolul. El foloseşte oameni spre a sufla prin ei în focul lui cel pierzător.
Chipul de alături, spune foarte mult în privinţa aceasta. Diavolul se vede suflînd în focul cel rău
al certei - ca şi al tuturor patimilor rele - folosind un foi, iar acest foi este omul. Cel ce poartă
clevete şi minciuni între oameni, cel ce cară mereu lemne şi vreascuri pentru focul certelor între
oameni - acela este un foi, prin care diavolul suflă în focul lui. Acela e un tăciunar al diavolului.
Diavolul îşi are şi el făclierii lui, tăciunarii lui. E plină lumea de tăciunarii diavolului.
Lumea de azi e o uriaşă Sodomă şi Gomoră ce arde în focul răutăţilor. În Numele Domnului să
alergăm şi noi, ostaşii Domnului, pentru a salva pe cei ce se mai pot salva.
Spuneţi pe tot locul, iubiţi fraţi ostaşi, că orice suflet care aşteaptă mîntuirea, trebuie să fie un
foc aprins pentru Domnul. Spuneţi că numai acest foc scapă de focul cel pedepsitor care veni în
Ziua Judecăţii (2 Petru 3, 7). Spuneţi că Domnul va veni ca o flacără de foc pedepsitor (2
Tes. 1, 8) pentru toţi cei ce n-au cunoscut focul Lui.
Spuneţi că pentru toţi cei ce ard în focul cel rău al patimilor şi păcatelor, va urma focul iadului.

Ce să faci ca să te aprinzi?
Şi ce să faci ca să nu te stingi?

De cînd eram copil îmi aduc aminte că aveam în casa părinţilor un cuptor scund, care nu ardea
prea bine. De cîte ori făceai focul, trebuia să te apleci, să sufli mult şi să lăcrimezi mult, de fumul
cel mult. Iar operaţia asta trebuia făcută de cîteva ori pe zi, altcum focul se stingea.
Aşa e şi cu focul cel ceresc. El se aprinde numai dacă te apleci mai întîi în genunchi şi sufli;
adică te rogi şi lăcrimezi. Noi sîntem un cuptor ce nu prea arde bine. Trebuie să suflăm mereu în el
ca să ardă şi să nu se stingă.
Fratele meu! Eşti un cărbune aprins? Eşti numai un singur cărbune aprins în satul tău? Apoi nu
descuraja! Tu poţi să arzi şi să rămîi aprins chiar şi numai singur fiind. Căci focul tău e de la
Dumnezeu, şi el rămîne cîtă vreme sufli şi tu în el cu rugăciunile tale, cu cîntările, cu lacrimile şi cu
rîvna ta. Dar ca să te întăreşti mai mult şi să te aperi şi mai bine contra primejdiei de a te stinge,
caută să mai găseşti un cărbune pe lîngă cărbunele tău, şi încă unul şi încă unul. Iar cînd sînteţi 2-3
cărbuni aprinşi, nu vă lăsaţi pînă n-aprindeţi şi satul vostru. Nu vă lăsaţi pînă nu faceţi o adunare a
Oastei, adică un foc mai mare, la care să vă aprindeţi pe voi şi să aprindeţi şi pe alţii.
Fratele meu! eşti singurul ostaş în satul tău? Apoi cercetează adunarea Oastei pe care o vei afla
mai aproape şi în care vei afla mai mult foc. Oriunde veţi auzi că se face un foc mai mare, o adunare
mai mare, faceţi tot ce vă este în putinţă, să duceţi cărbunele vostru la acest foc, pentru ca el să fie
cît mai mare şi cît mai mult să se aprindă.
Prin rapoartele Oastei se pot citi călătorii de cîte 20-50 de km. şi mai mult, făcute de ostaşi în
căutarea fraţilor şi adunărilor Oastei.
 Cineva îmi spunea că aceasta este o exagerare. Va fi!... Este exagerarea cărbunelui care caută
alţi cărbuni stinşi pe care umblă să-i aprindă. Oastea Domnului trăieşte prin astfel de exagerări...
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Mare binecuvîntare este să fi un suflet aprins! Mare binecuvîntare este o
Oaste (o adunare) aprinsă! Dar să nu uităm, că este poate mai greu a ţine focul aprins, decît a-l
aprinde. Eşti un suflet aprins cu foc ceresc? Grijeşte mereu acest foc sfînt ca să nu slăbească şi să nu
se stingă.
 Vîntul şi Focul din Ziua Cincizecimii

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt S-a auzit ca un vuiet şi S-a văzut ca un foc. El lucrează şi azi
tot aşa: vîntul Lui ne trezeşte şi focul Lui ne aprinde.
Cînd vîntul cel ceresc ne trezeşte şi focul ne aprinde - atunci a sosit clipa cea binecuvîntată a
mîntuirii noastre. Ce binecuvîntare pentru un om cînd vîntul cel ceresc îl trezeşte şi focul îl aprinde!
Ce binecuvîntare pentru o casă, pentru un sat, pentru o ţară, unde suflă vîntul şi arde focul.
Ce binecuvîntare pentru un ostaş şi Oaste unde suflă vîntul şi arde focul.
O, coboară la noi tu vînt şi foc ceresc, căci lumea are mare lipsă de tine. Suflă Duhule Sfinte
din cele 4 vînturi, pînă ce va izbucni pe pămînt un mare foc care să cuprindă şi să aprindă toate
sufletele. Trimite-ne nouă vîntul cel trezitor şi focul cel aprinzător, pînă ce popor după popor se va
pleca sub Crucea lui Isus.

Făclierii Oastei Domnului

Fiecare ostaş să fie un purtător de foc ceresc

Oastea Domnului s-a aprins dintr-o mică scînteie ce era de la Dumnezeu.

Focul Oastei se aprinde şi azi tot aşa: din scîntei, din cărbuni aprinşi, din suflete care se aprind
şi care aprind apoi şi pe alţii. Sînt bune şi adunările cele mai mari ale Oastei; focuri mai mare care
aprind multe suflete. Dar - întocmai ca la pescuirea cea sufletească - aşa şi aici: aprinderea cea
statornică o fac de cele mai multe ori micii făclieri, o fac sufletele singuratice care ard pentru
Domnul, care aprind cărbuni stinşi şi suflă mereu în ei pînă ce se şi face un foc al Oastei.
De multe ori după o adunare mare nu rămîne foc mult, sau dacă şi rămîne, se atinge repede dacă
nu-i cine să sufle mai departe în el. Dar făclierul Domnului lucrează altcum: el strînge mereu
cărbune lîngă cărbune, şi aprinde cu cărbune după cărbune, şi suflă mereu în foc, pînă ce focul s-a
aprins statornic. Cele mai multe oşti s-au format în chipul acesta.
În fiecare sat, în fiecare ţinut, Domnul a aprins cîte un suflet şi pe urmă acest suflet, acest
făclier, a suflat în cărbuni şi a aprins foc. A făcut Oaste, a făcut adunare.
Atîţia şi atîţia din fraţii ostaşi ne scriu: Am fost în satul cutare şi cutare... n-am aflat nici un
ostaş... am fost la o casă... le-am vorbit oamenilor despre Oaste... le-am citit, le-am dat cărţi, am
cîntat, m-am rugat... şi aşa s-a înfiinţat o Oaste ce sporeşte văzînd cu ochii şi strînge mulţime de
popor.
Ce făcuse un astfel de ostaş? Un lucru simplu. A lua tun tăciune aprins, l-a dus în satul cutare şi
a aprins cu el un sat întreg pentru Oastea Domnului.
Ţara este plină cu astfel de aprinzători de foc. Ţara este plină cu făclieri care colindă satele şi
oraşele, aprinzînd pe tot locul casele, sufletele, oştile. Domnul îi cunoaşte pe toţi şi El le va da
răsplată cerească.
Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un făclier, un purtător de foc ceresc. Fiecare ostaş
trebuie să fie un cărbune aprins. Şi fiecare trebuie să plece cu acest cărbune ca să aprindă şi alţi
cărbuni stinşi.
Fiecare ostaş trebuie să fie un aprinzător de suflete. Toţi cei ce simţim că arde în noi ceva din
focul cel ceresc, trebuie să fim, să ne facem, nişte aprinzători de sate, de oraşe, de case, de suflete.
Şi fiecare ostaş trebuie să fie şi un suflător în foc. După ce s-a aprins focul să sufle mereu în el
ca să nu se stingă.
Să suflăm mereu în focul nostru şi în focul altora.
Să ne aprindem mereu pe noi şi să-i aprindem mereu şi pe alţii. Parola noastră să fie: Foc!

Cetatea asediată şi cucerită cu foc

Din timpurile vechi, cînd războaiele se dădeau în turnul cetăţilor - pentru apărarea şi cucerirea
cetăţilor a rămas o interesantă formă de asediu. Cînd cetatea asediată nu voia nicicum să se predea,
pentru cucerirea ei se folosea pe urmă aşa numitul asediu de foc. Se aruncau asupra ei săgeţi aprinse
cu foc. Cetatea lua foc, se aprindea şi era silită să se predea.
Cetatea era astfel cucerită cu foc, cu puterea focului.
Aşa e şi cu cucerirea sufletelor pentru Domnul. Cetatea omului care trăieşte în lume şi în duhul
lumii, nu se predă aşa uşor. Ea se apără cu îndîrjire. Satana i-a făcut multe turnuri de apărare. Şi an
de an, i-a îngroşat zidurile. Toate atacurile tale se par zadarnice. Cetatea rezistă. Şi va rezista mereu,
pînă nu soseşte asediul cel de foc al Duhului Sfînt. Cetatea noastră a căzut numai după acest
bombardament binecuvîntat.
Şi cetatea atîtor suflete pierdute tot numai cu acest asediu de foc se poate cuceri.
În vestirea mîntuirii şi în cucerirea sufletelor pierdute trebuie foc, foc şi iar foc.
Nu se predă Domnului cetatea vecinului tău? Apoi dragul meu, atacă-l cu asediul cel de foc.
Bombardează-l cu săgeţile cele de foc ale dragostei. Atacă-l cu necruţare şi azi şi mîine cu
aceste săgeţi de foc şi răneşte-l cu ele. Şi apoi fii sigur că la asaltul acesta vecinul tău nu va putea
rezista pînă la sfîrşit. Se va aprinde şi cetatea lui şi se va preda Domnului.
Numai cu focul cel ceresc al darului şi harului Duhului Sfînt poţi cuceri un suflet pierdut.
Cu un astfel de foc să umblăm şi noi, iubiţii mei fraţi ostaşi, după cucerirea celor care trăiesc în
lume. Cu un astfel de foc să-i aprindem şi pe alţii pentru Domnul. Mai întîi noi înşine să ne
aprindem şi atunci se vor aprinde şi alţii.
Fratele meu! Auzi tu? Arde focul în tine? Apoi dacă tu arzi, să ştii că se va aprinde şi casa de
aproapelui tău. Va sări foc din focul tău şi în sufletul de aproapelui tău şi se va aprinde şi el pentru
Domnul.

Un car de foc l-a răpit pe Ilie

Carul cel de foc al Duhului Sfînt trebuie să ne răpească şi pe noi

Pe Ilie prorocul l-a răpit la cer un car de foc. Pe cînd mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi
nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vîrtej de vînt (2 Împ.
2, 11).
Carul cel de foc car el-a răpit pe Ilie la cer - în înţeles duhovnicesc - există şi azi. Acesta este
carul cel de foc al Duhului Sfînt. E carul cel de foc care preface şi înalţă sufletul.
Sînt în viaţa noastră, în viaţa celor care căutînd mîntuirea, clipe sfinte şi binecuvîntate, cînd ne
simţim şi noi răpiţi de carul de foc. Simţim parcă ceva care ne aprinde, ne face nebuni pentru
Hristos, nebuni pentru dragostea lui Dumnezeu şi dragostea de aproapelui. Simţim ceva care parcă
ne desparte de lume, ne scoate din lume, ne înalţă la cer. Acesta e carul cel de foc al Duhului Sfînt.
Acesta e carul cel sfînt şi binecuvîntat care ne poartă pe sus, ne ridică la înălţimi nebănuite, unde
simţim bucurii duhovniceşti nebănuite.
Toţi cei nebuni pentru Hristos, cunoaştem acest car. De atîtea ori ne-am simţit răpiţi de el.
Lumea însă ne zice: Nebuni, zăpăciţi. Pentru omul cel lumesc este o nebunie, nebunia pentru
Hristos. Pentru că el, sărmanul, n-a fost niciodată în carul cel de foc; pe el nu l-a răpit niciodată
carul cel de foc al Duhului Sfînt.
Primejdia cea mare pentru copiii lui Dumnezeu, pentru oamenii cei duhovniceşti, este răceala,
lîncezeala, stingerea. Sînt în viaţa omului duhovnicesc clipe de răceală, clipe de primejdie, cînd
lumea parcă stinge focul. Şi atunci... n-avem decît o singură scăpare: carul cel de foc. Să ne rugăm
pentru el. Să ne rugăm să ne răpească iarăşi el din amorţeală şi lîncezeală.
Ai slăbit, fratele meu? Simţeşti că te-ai răcit? Apoi jos cu genunchii şi sus cu mîinile! Roagă-te
cu căldură, cîntă cu foc şi plînge cu lacrimi. Roagă-te pentru carul cel de foc. Şi nu te lăsa pînă nu
simţeşti că a sosit acest car şi te-ai suit în acest car.
Şi de cumva singur nu te poţi sui, du-te de caută şi tu un Elisei, un frate. Şi te roagă împreună
cu el. Şi plînge împreună cu el. Şi du-te regulat la biserică şi la adunarea Oastei. Căci acolo capeţi
putere să te sui în car.
Cînd copiii lui Dumnezeu, cînd copiii Oastei se roagă cu foc, cîntă cu foc şi plîng cu lacrimi de
foc - atunci îndată soseşte carul. Şi îl simţim cum ne ridică şi cum ne poartă pe înălţimi nebănuite
de dragoste şi bucurie duhovnicească.
 Fratele meu! Eu te întreb: Cunoşti tu carul cel de foc al Duhului Sfînt? De cîte ori te-a răpit
acest car de foc?
De cîte ori te-ai simţit răpit de dragostea lui Dumnezeu, de dragostea pentru sufletul tău şi
pentru de aproapele tău? De cîte ori te-ai lăsat răpit de acest car binecuvîntat?... Şi de cîte ori ai
călători cu el?
Lumea şi ştiinţa au inventat multe care; multe feluri de maşini care aleargă, una mai repede ca
alta. Azi zboară omul şi prin văzduh. Dar... pentru suflet, lumea şi ştiinţa, n-a făcut nici o invenţie.
Nici un automobil, nici un avion. Şi nici nu poate face. Căci noi avem carul cel de foc, care întrece
toate invenţiile şi toate maşinile din lume.
Şi dacă învăţaţii nu se prea suie în acest car, să dăm slavă lui Dumnezeu că se suie cei săraci şi
neînvăţaţi. Apucă Împărăţia lui Dumnezeu cei săraci şi neînvăţaţi.
Slăvit să fie Domnul! Şi la Oastea Domnului aleargă carul cel de foc. Duhul Sfînt ne poartă în
carul Lui de biruinţă (2 Cor. 2, 14). Părinte, părinte - striga Elisei uitîndu-se cum se înalţă Ilie
la cer - carul lui Israel (carul lui Dumnezeu) şi călărimea lui
(2 Regi 2, 12). Cu acest car şi cu această călărime, purtăm şi noi, ostaşii, războiul cel sfînt. Şi
acest car ne va trece pe urmă, de pe pămînt la cer şi de la moarte la viaţă.
Pe Ilie l-a ridicat la cer un car de foc şi un vîrtej de vînt. Binecuvîntată este clipa cînd în viaţa
noastră, împreună lucrează focul şi vîntul cel ceresc. Oriunde soseşte vîntul şi focul cel ceresc,
acolo se înalţă sufletele la cer, la Dumnezeu, la mîntuire.

Rugăciune

O, vino Duhule Sfinte şi mă răpeşte şi pe mine cu carul Tău cel de foc. Răpeşte-mă din lume şi
mă ridică spre cer, spre Dumnezeu, spre patria mea de mîine. Şi mă poartă mereu, Duhule Sfinte, în
carul Tău cel de foc. Ca să nu mă mai răpească lumea şi ispitele.
O, vino Duhule Sfinte şi mă aprinde mereu cu focul Tău şi mă trezeşte mereu cu Cuvîntul Tău.
Cu focul şi cu Cuvîntul Tău, mă ridică mereu spre cer, spre Dumnezeu.
Duhule Sfinte, poartă-ne mereu în carul Tău cel de biruinţă pe toţi cei ce ne-ai înviat din văile
morţii şi ne-ai strîns într-o Oaste mare (Ezec. 37, 11). Carul Tău şi călărimea Ta să ne ducă
mereu la biruinţă. Vîntul Tău şi focul Tău să treacă mereu peste tabăra noastră. Şi peste ţara noastră,
vîntul Tău să sufle şi focul Tău să aprindă, pentru ca să se trezească şi ţara aceasta. Pentru ca orice
suflet să se aplece sub Crucea lui Isus şi să afle mîntuirea.
Şi acum, o Duhule Sfinte, mă aplec smerit sub aripile Tale. Şi Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să
scriu aceste învăţături. Îţi mulţumesc că m-ai suit în carul Tău ca să le pot scrie. Cu focul cu care m-
ai aprins - fă Duhule Sfinte, să se aprindă şi alţii. Pentru ca pe urmă, carul Tău cel sfînt, să ne treacă
pe toţi în patria noastră de mîine, în bucuriile vieţii celei veşnice. Amin.

Corabia lui Noe

Cuvînt înainte:

Istoria cu Noe şi potopul din Biblie are foarte multă asemănare cu noi şi vremile noastre. Cînd
citeşti în Biblie despre vremile din timpul potopului, parcă ai citi despre vremile şi oamenii de azi.
Şi se stricase pămîntul înaintea lui Dumnezeu şi se umpluse de fărădelegi - zice Biblia. Şi a văzut
Domnul Dumnezeu că pămîntul era stricat şi tot omul s-a abătut de la calea sa (Genesa cap. 6).
Oamenii din timpul lui Noe nu s-au îndreptat. Au stăruit în păcate şi fărădelegi pînă cînd a sosit
urgia apelor şi i-a înecat.
Precum a fost în zilele lui Noe, aşa e şi azi şi aşa va fi şi în ziua cea mare cînd va sosi sfîrşitul lumii.
A spus Însuşi Mîntuitorul acest lucru: Că precum a fost în timpul lui Noe, aşa va fi şi la venirea
Fiului omului. Precum era în zilele cele mai înainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se
măritau, pînă în ziua în care a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic pînă cînd a venit potopul şi i-
a luat pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului
 (Matei 24, 37-39).
Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri în care parcă cerul de sus ne strigă: Oameni buni! Vine
urgia... lăsaţi-vă de răutăţi şi intraţi în corabia mîntuirii sufleteşti.
Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi. Cartea aceasta iese ca un strigăt de deşteptare a
păcătoşilor.
În Numele Domnului, cartea aceasta cheamă pe oameni să iasă degrab din răutăţi şi să intre îndată
în corabia mîntuirii.

Sibiu, la 1 iulie 1930 - Iosif Trifa - preot - redactorul foii Lumina Satelor.

Noe şi familia lui

Şi se stricase pămîntul înaintea lui Dumnezeu şi se umpluse de nedreptate. Şi S-a uitat

Dumnezeu spre pămînt şi a văzut că pămîntul era stricat; pentru că tot omul s-a abătut de la calea
sa... Şi a zis Dumnezeu: Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate
întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău
Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: Am să şterg de
pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, de la om pînă la vite, pînă la tîrîtoare şi pînă la
păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut. Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Iată
care sînt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla
cu Dumnezeu. Noe a născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Pămîntul era stricat înaintea lui Dumnezeu,
pămîntul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pămînt, şi iată că pămîntul era stricat; căci
orice făptură îşi stricase calea pe pămînt
(Genesa 6, 5-12).
Grozavă stricăciune sufletească era pe vremea lui Noe. De unde şi cum se făcuse această
stricăciune? Ne spune Biblia şi acest lucru. Fiii lui Dumnezeu - spune Biblia - s-au amestecat cu
fetele (şi cu fiii) oamenilor şi pe urmă s-au stricat cu toţii (Genesa 6, 4). Urmaşii lui Abel s-au
amestecat cu urmaşii lui Cain... cei buni s-au amestecat cu cei răi şi pe urmă s-au stricat cu toţii.
Ah, ce mişel mare este diavolul. El a făcut lucrul acesta. Începînd din Grădina Edenului, satana
a lucrat neîncetat să strice ceea ce a făcut Dumnezeu. El a lucrat - şi lucră mereu - să strice mai ales
pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu. Multe apucături şi mişelii foloseşte satana pentru a-
şi ajunge acest scop. Apucătura cea mai des folosită e cea de pe vremea lui Noe. Satana amestecă
binele cu răul, lumina cu întunericul, neghina cu grîul... iar din această amestecătură totdeauna
cîştigul e al lui. Domnul pus un hotar statornic pe vecie între bine şi rău, între întuneric şi lumină,
între oamenii cei duhovniceşti şi cei lumeşti
(Rom. 8; 1 Cor. 2, 14). Însă satana umblă neîncetat să strice acest hotar; să amestece pe cele
sufleteşti cu cele lumeşti, pe cei buni cu cei răi, ştiind bine că din acest amestec iese seceriş bogat
pentru împărăţia lui.
Aşa a stricat satana şi lumea de azi. Creştinătatea de azi e un amestec de lumină cu întuneric... e
un amestec în care cele lumeşti au biruit pe cele sufleteşti, duhul lumii a biruit Duhul Domnului...
neghina a copleşit grîul. Cei mai mulţi oameni îşi pierd sufletul tocmai pe urma acestui amestec.
Fereşte-te şi păzeşte-te dragă cititorule, de această apucătură a satanei!
Şi ce ne mai spune Biblia despre oamenii din timpul lui Noe? Uriaşii erau pe pămînt în
vremurile acelea, oameni cu nume (Genesa 6, 4).
Se vede din cuvintele acestea că oamenii de pe atunci erau în plin progres, cum s-ar zice azi. Ce
folos însă de acest progres şi de vitejia lor dacă viaţa lor cea sufletească era putredă şi îi aştepta
pieirea?
Aşa sînt şi vremurile noastre. Răsună şi în zilele noastre progresul şi civilizaţia pe toate
drumurile. Vitejii mari şi vitejii vremurilor noastră: zboară trenuri accelerate şi automobile, lucră cu
maşini, zboară chiar şi prin văzduh. E plină lumea de progrese. Însă, vai, acest progres n-ajunge
nimic. Viaţa cea sufletească a oamenilor este putredă... lumea e plină de regres sufletesc... e plină de
cumplite stricăciuni sufleteşti după care va veni osînda şi pieirea.
 Un singur om credincios trăia pe timpul potopului. Acela era Noe. Cine era acest Noe? Noe era
un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui (Genesa 6, 9). N-avea alt nume mare decît
atît. Poate că era un om bătrîn, sărac şi fără nume. În ochii lumii, poate că n-avea nici o trecere, în
schimb avea trecere în ochii Domnului: era alesul Domnului.
Despre Noe spune Biblia că trăia în legătură cu Dumnezeu, era alesul şi iubitul Domnului
(Genesa 6, 9). Ah, ce mult spun aceste cuvinte! Acesta este începutul mîntuirii noastre
sufleteşti: legătura cu Dumnezeu. Domnul avea cu cine vorbi, pe vremea potopului. Cu ajutorul
păcatului, diavolul stricase legătura între Dumnezeu şi oameni. Oamenii nu mai aveau urechi şi auz
pentru cele sufleteşti (aşa e şi azi). Era plină lumea de surdo-muţi cu sufletul (ca azi). Singur Noe îşi
păstrase legătura cu Dumnezeu, îşi păstrase credinţa. Credinţa este un telefon minunat, este un
telefon ceresc, prin care Domnul vorbeşte cu cei credincioşi şi le descoperă tainele mîntuirii
sufleteşti. Cine a pierdut credinţa, a pierdut mîntuirea.
Noe trăia în legătură cu Dumnezeu. Ah, ce înţeles adînc este în aceste cuvinte! E tot înţelesul
mîntuirii noastre sufleteşti. A trăi în legătură cu Dumnezeu nu înseamnă a te scăpa de datoriile cele
sufleteşti spunînd seara şi dimineaţa în grabă mare cîte un Tatăl nostru şi aruncînd cîteva cruci, ci
înseamnă a trăi clipă de clipă o viaţă cu Domnul, o viaţă retrasă din duhul lumii acesteia (Efes.
2, 2). A spune că eşti un creştin, dar trăieşti în toate modele şi desfătările lumii, este o minciună
mare şi de suflet pierzătoare. Noe trăia în mijlocul unei lumi dospită de fărădelegi şi stricăciuni
sufleteşti. El însă nu s-a lăsat dospit de această lume stricată. El şi familia lui trăiau o viaţă retrasă în
Domnul, în rugăciune, în legătură cu Dumnezeu.
Aici se arată puterea credinţei. Iată 8 oameni pe care nu i-au putut birui păcatele şi stricăciunile
unei lumi întregi ce se scufunda în pieire. Iată 8 oameni care se ţineau de Domnul într-o furtună de
fărădelegi. Pe vremea lui Noe, răsuna lumea, ca şi azi, de jocuri, ospeţe, chefuri şi desfătări. Însă
Noe şi familia lui trăiau retraşi în Domnul, în rugăciune. Vitejii îşi petreceau, ei se rugau. Aşa e şi
azi.
A trăi în legătură cu Dumnezeu înseamnă a trăi contra lumii, contra duhului lumii acesteia...
înseamnă a suferi şi hule, batjocuri, ocări. Biblia nu ne spune, dar Noe îşi va fi auzit şi batjocuri
destule de la vitejii cei cu nume. Va fi rîs lumea de el... va fi strigat după el: Da ce-i moşule? de ce
nu mai ieşi din bîrlog cu feciorii şi nurorile tale? Însă lui Noe nu-i păsa de batjocurile lor. El
petrecea retras în Domnul, în rugăciune.
Într-un sat de lîngă Sibiu, cunosc trei femei care citesc cu rîvnă mare Psaltirea, Lumina Satelor
şi alte cărţi religioase. De cînd au intrat în Oastea Domnului, s-au retras cu totul în rugăciune, într-o
viaţă ferită de duhul şi modele acestei lumi. Se retrag toate la un loc, citesc şi îşi petrec în cele
duhovniceşti. Pe la jocuri şi petreceri, nici cu jandarmii nu le-ai mai putea duce!
De la sine înţeles, lumea strigă după ele cu hule şi batjocuri. Strigă că s-au pocăit şi stau
oamenii să arunce cu pietre în casele lor. Însă lor nu le pasă de gura lumii. Mîntuirea sufletului lor
este mai scumpă decît toate batjocurile şi prigoanele.
Iată aceasta este viaţa cea retrasă din duhul acestei lumi!
Noe şi familia lui ne este o predică vie, este un strigăt, o strigare să nu ne dăm după duhul lumii
acesteia... să trăim o viaţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în cele sufleteşti. Cele 8 suflete din
chipul de alături parcă ne strigă: Fiii Domnului! nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume... căci
prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu... cine vrea să fie prieten cu lumea, se face
vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov 4, 4).
Şi încă ceva îmi vine în gînd privind familia lui Noe din chipul de alături. Noe a trăit într-o casă
cu 3 feciori şi 3 nurori şi toţi petreceau în cele sufleteşti. Mă gîndesc la casele de azi unde sînt 2-3
nurori. Ah, ce iaduri grozave sînt acele mai multe astfel de case! Viaţa celor din ea se trece în
zavistii, în certe şi împerecheri... în seceriş bogat pentru diavolul. De ce? Pentru că în aceste case s-
a stins credinţa şi rugăciunea.
Dragă cititorule! Noe şi familia lui stă în faţa ta cu o întrebare: ce fel de viaţă trăieşti tu?
Trăieşti după duhul care este acum în lume, ori trăieşti o viaţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în
grijile mîntuirii sufleteşti? Este casa ta o casă pe care o aşteaptă corabia mîntuirii, sau este o casă pe
care o aşteaptă potopul?
 Fă-ţi singur socoata!

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Simţesc că s-a amestecat şi în sufletul meu lumina cu
întunericul, binele cu răul. Şi simţesc că întunericul m-a biruit, răul m-a copleşit.
Ajută-mă Doamne, ajută-mă cu darul şi harul Tău să pot scăpa din această stare nenorocită.
Dintr-un om lumesc, ajută-mă să mă fac un om duhovnicesc, un om ce trăieşte în contră cu duhul
acestei lumi.
Lumea de azi vuieşte ca un mare rîu al fărădelegilor şi stricăciunilor sufleteşti. Ajută-mă
Doamne şi mă întăreşte să pot înota contra valurilor acestui rîu.
Întăreşte-mă Bunule Doamne contra ispitelor ce îmi vin de la lume şi de la oamenii cei lumeşti.
Întăreşte-mă contra prigoanelor ce se ridică contra mea ca să pot trăi o viaţa cu Tine şi să pot
dobîndi fericirea cea veşnică.

Noe clădeşte corabia după planul lui Dumnezeu

Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: Sfîrşitul oricărei făpturi este hotărît înaintea Mea, fiindcă au
umplut pămîntul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pămîntul. Fă-ţi o corabie din lemn
de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe, şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru
şi pe din afară. Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coţi în lungime, cincizeci de coţi în
lăţime şi treizeci de coţi în înălţime. Să faci corăbiei o fereastră, sus, lată de un cot; uşa s-o pui în
lăturea corăbiei şi să faci un rînd de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus (Genesa 6, 13-16).
O, ce înţeles adînc este în această corabie de mîntuire!
Pămîntul se stricase pe timpul lui Noe. Dumnezeu hotărîse pierderea lui. Ziua urgiei era
hotărîtă. Nu o hotărîse numai Dumnezeu, ci o hotărîse şi stricăciunea oamenilor. Sfîrşitul oricărei
stricăciuni este pierzarea. Toţi oamenii erau hotărîţi pierzării. Valurile potopului, valurile pieirii
aveau să acopere tot pămîntul. Pe Noe urma să-l scape din valurile pieirii darul şi ajutorul
Domnului. El singur nu se putea mîntui; faţă de valurile potopului nu putea face nimic pentru
mîntuirea lui. Fără darul şi ajutorul Domnului ar fi pierit şi el în valurile potopului.
O, de am înţelege că în acea stare sîntem şi noi. Toţi sîntem păcătoşi (Rom. 6, 23). Valurile
morţii trebuie să vină peste noi. Dreptatea lui Dumnezeu cere pedeapsa şi pierzarea noastră a tuturor
căci plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Valurile morţii trebuie să vină peste noi.
Din această judecată şi pierzare numai o intervenţie, numai un ajutor dinafară ne poate scăpa.
Noi singuri nu putem dobîndi mîntuirea. Sentinţa ni s-a rostit: plata păcatului este moartea. Numai o
corabie de mîntuire ne poate scăpa şi pe noi din această pierzare.
Pe Noe l-a scăpat Dumnezeu din apele potopului dîndu-i o corabie de mîntuire.
Corabia lui Noe închipuie toată taina mîntuirii noastre sufleteşti. Corabia lui Noe a fost o
închipuire, a fost o icoană înainte vestitoare despre mîntuirea omului şi omenirii prin Jertfa cea
mare şi sfîntă a Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Corabia lui Noe închipuieşte pe Isus
Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă. Vom afla această taină cercetînd felul cum a fost clădită corabia.
Despre mărimea corăbiei, Dumnezeu a zis să aibă o lungime de 300 de coţi, o lăţime de 50 de
coţi şi o înălţime de 30 de coţi. Mărimea aceasta luată în mic - în proporţia omului - dă exact
mărimea unui om bine dezvoltat şezînd culcat pe spate. Lungimea corăbiei era de 6 ori cît lăţimea şi
de 10 ori cît înălţimea. Tocmai atît e şi mărimea unui om cînd şade culcat pe spate.
Corabia lui Noe închipuie pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos, care S-a pogorît cu
trupul în mormînt, în apele morţii, să ne izbăvească pe noi din pierzare.
Noe! Fă-ţi corabia din lemn de chiparos, i-a zis Dumnezeu lui Noe. Lemnul trebuia mai întîi
tăiat ca să poată fi folosit la clădirea corăbiei mîntuitoare. Trebuia mai întîi doborît la pămînt. Asta
închipuie moartea Mîntuitorului. Isus Mîntuitorul zicea despre Sine că-i pomul cel verde (Matei
cap. 10). Dar acest pom verde, a fost tăiat şi doborît la pămînt. Mîntuitorul a suferit moarte şi S-a
coborît în mormînt pentru ca să Se facă corabie de mîntuire pentru noi păcătoşii. Chiparoşii au
trebuit tăiaţi, a trebuit să li se ia viaţa ca să devină corabie de adăpost. Isus Mîntuitorul a trebuit să
moară ca noi să fim mîntuiţi. Dacă n-ar fi murit El, mîntuirea noastră ar fi fost pierdută. Ne-am fi
înecat cu toţii în valurile pieirii sufleteşti.
Corabia lui Noe închipuie pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos, cu mîinile întinse şi
pironite pe Crucea Golgotei... Corabia lui Noe închipuie Crucea mîntuirii... închipuie moartea şi
Jertfa cea scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor. Fără această moarte şi Jertfă nu este mîntuire.
Corabia lui Noe închipuie biserica Domnului nostru Isus Hristos pentru că şi temeiul şi temelia
bisericii este Crucea, este Jertfa Mîntuitorului.
Corabia lui Noe închipuie şi taina botezului pentru că şi botezul înseamnă cufundarea în apele
morţii şi învierea la o viaţă nouă prin darul morţii şi Învierii Domnului.
Corabia lui Noe închipuie - precum am zis - şi Biserica lui Hristos. Noi vom stărui în cartea
aceasta să arătăm corabia lui Noe ca pe o icoană a Jertfei Scumpului nostru Mîntuitor pentru că
Jertfa aceasta este şi temeiul şi temelia Bisericii. Biserica lui Hristos este clădită şi zidită pe Jertfa
Crucii şi pe darurile Crucii (temelia bisericii are formă de cruce).
Un credincios adevărat al bisericii este acela care s-a adîncit mai mult în Jertfa Crucii.
În corabia bisericii intră cu adevărat numai acela care a intrat în înţelegerea şi adîncirea Jertfei
Scumpului nostru Mîntuitor. De aceea, noi vom stărui asupra acestei Jertfe.
Despre corabia lui Noe ne spune mai departe Biblia că avea multe încăperi, avea două rînduri
de cămări. Încăperi multe are şi corabia mîntuirii noastre sufleteşti. Pentru toţi cei ce vor să scape în
ea de urgia cea mare din Ziua Judecăţii, este loc destul. Pentru toţi are loc destul (Luca 14, 22).
Corabia este unsă cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară. Smoala închipuie, pe de o parte
păcatele noastre. El S-a făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5, 21). Domnul a luat asupra Lui
fărădelegile noastre ale tuturor (Isaia 53, 6).
Pe de altă parte, smoala închipuie darul şi harul Duhului mîntuirii. Ne apără de valurile pieirii
sufleteşti.
Despre uşa şi fereastra corăbiei vom vorbi de altă dată. Acum vom spune numai atît că corabia
lui Noe a închipuit pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfîntă.
Dreptatea lui Dumnezeu cerea pierzarea lumii şi a omului. Din această pierzare, pe Noe l-a
scăpat corabia, iar pe noi ne scapă Isus Omul. El a fost făcut păcat pentru noi . Peste Cel ce era
curat şi fără de păcat, au trecut toate valurile judecăţii lui Dumnezeu. Toate talazurile şi valurile
Tale au trecut peste Mine Doamne (Psalm 41, 10). Mîntuitorul a fost acoperit de valurile
păcatelor noastre, a suferit moarte ca să ne cîştige corabie de mîntuire sufletească.
Şi încă ceva să învăţăm privind cum lucră Noe la corabie. O viaţă întreagă a lucrat Noe la
corabia mîntuirii lui din potop. O viaţă întreagă trebuie să lucrăm şi noi la corabia mîntuirii noastre
sufleteşti. Noe lucra după planul lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu îi arăta tot anume cum să facă
corabia. Cuvîntul lui Dumnezeu, Biblia, din Evanghelie ne arată şi nouă tot anume - şi aşa de
frumos - cum să lucrăm la mîntuirea sufletului. Planul mîntuirii noastre sufleteşti se află spus pe
larg şi amănunţit în Biblie, în Sfînta Scriptură. Cîţi însă studiază acest plan şi s-apucă de lucru?
Spune-mi te rog de meşteşugari - zice sf. Ioan Gură de Aur - oare dacă voim a le cunoaşte, n-
avem de lipsă să ne apucăm de lucru ca să le deprindem? De pildă, dacă voieşte cineva să fie
căpitanul unei corăbii; se apucă de treabă. Voieşte să fie negustor; se apucă de treabă. La orice fel de
meşteşug trebuie omul a se deprinde şi a se apuca de lucru. Tot aşa şi cel ce voieşte să fie un creştin
adevărat, trebuie a se apuca de lucru. Nu e destul numai că voieşte omul a se face creştin, ci alături
cu voinţa, trebuie să se apuce şi de lucru. Dar dacă vom dormita, dacă sforăind vom aştepta să
intrăm în ceruri, cum vom aştepta să moştenim Împărăţia cerurilor?
Eu te întreb iubite cititorule, unde ai ajuns tu cu lucrul mîntuirii sufleteşti? Ori poate nu te-ai
apucat încă de lucru? Ce mai aştepţi? Potopul, moartea? Ia seama, Domnul strigă pe tine să te apuci
de lucru. N-auzi tu glasul Domnului Isus cum strigă la tine: Lucraţi pînă este ziuă căci vine noaptea
cînd nimenea nu mai poate lucra (Ioan 9, 4).
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Sînt şi eu unul din cei osîndiţi la moarte şi pieire sufletească
pentru păcatele şi fărădelegile mele. Din această osîndă nimeni nu mă poate scăpa decît Jertfa cea
scumpă a Fiului Tău.
 Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Jertfa Crucii Tale este corabia mîntuirii mele. Ajută-mă Doamne
şi mă scapă şi pe mine prin această corabie mîntuitoare.
Duhule Sfinte, adă-mi aminte că scăparea mea este corabia, dar adă-mi aminte că şi eu trebuie
să lucrez la mîntuirea sufletului meu.

În vreme ce Noe lucra la corabia mîntuirii

lumea chefuia şi rîdea de lucrul lui

Biblia nu ne spune mai amănunţit ce s-a întîmplat în timpul de cînd Domnul i-a spus lui Noe să
facă corabie de mîntuire pînă în clipa cînd a sosit potopul. S-a făcut socoata că Noe a lucrat la
corabie 120 de ani biblici (anii biblici erau mai mici ca cei de acum). Ce s-a întîmplat în acest timp?
Ne putem închipui.
Biblia ne spune că se făcuse în lume o stricăciune generală. Se stricase tot pămîntul şi tot omul
se abătuse de la calea lui (ca şi azi). În mijlocul acestei lumi stricate, a început Noe să clădească
corabia. Ce vor fi zis oamenii văzînd pe Noe că începe a clădi o casă aşa de mare? Cu siguranţă vor
fi sărit la el cu întrebări de batjocură: Ce faci moşule?... ce va fi cu şura asta aşa de mare? Ai de
gînd să te îmbogăţeşti?...
- Dragii mei - le va fi răspuns Noe - Domnul mi-a spus că va pierde pămîntul cu potop... lăsaţi-
vă de răutăţi... veniţi să ne facem corabie de mîntuire...
- Ce potop?... Ce Dumnezeu?... - vor fi zis păcătoşii - ai înnebunit moşule... moş Noe şi-a
pierdut minţile...
Dar Noe tăcea şi lucra. Lucra şi plîngea de mila unei lumi pe care o aştepta potopul şi nu voia
să se trezească din răutăţi. Lucrurile se vor fi petrecut aşa cum arată chipurile de alături. Noe cu
familia lui lucra la corabia mîntuirii, iar lumea chefuia şi petrecea. Chefuitorii îl vor fi arătat cu
degetul pe Noe strigînd în batjocură: Uitaţi-vă măi, că a înnebunit moş Noe... s-a apucat să-şi facă o
şură mare... cică vine potopul... ne cheamă şi pe noi în şura lui... lasă moş Noe că venim noi în şura
ta... lucră numai şi o gată c-apoi venim noi cu lăutarii să facem în ea o petrecere că tare-i potrivită
pentru treaba asta...
Lumea batjocorea lucrarea lui Noe, dar Noe tăcea şi lucra. Lucra şi plîngea de mila unei lumi pe
care o aştepta prăpădul. Ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Noe, se petrece şi azi. Să ne închipuim
că s-ar ivi un ales al Domnului şi ar începe să strige prin lume: Oameni buni, să ştiţi că vine
prăpădul lumii... Domnul mi-a spus acest lucru... lăsaţi-vă de răutăţi!... Ce credeţi, l-ar asculta
cineva? Dar de unde! Lumea ar rîde de vestirea lui şi şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi. Ba
încă pe vestitor l-ar înhăţa şi poliţia spunînd că tulbură viaţa oamenilor.
Dar ceea ce s-a întîmplat pe timpul lui Noe, se întîmplă azi şi fără să se ivească vreun Noe. Ca
pe vremea lui Noe, lumea e împărţită şi azi în două tabere. Deoparte sînt cei puţini, puţini, care
lucră la corabie - sînt cuprinşi şi aprinşi de dorul mîntuirii sufleteşti - iar de altă parte sînt cei mulţi,
mulţi, care îşi văd de păcate şi nici habar n-au de cele sufleteşti.
Lumea cea mare rîde şi azi şi îşi bate joc de cei puţini care lucrează corabia mîntuirii lor
sufleteşti. Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că i-a chemat pe oameni să vină şi ei la citirile
biblice ce le ţin ostaşii Domnului, să asculte şi îi învăţăturile sufleteşti. Venim bucuros, venim cu
toţii - i-au răspuns oamenii - dacă aveţi acolo... rachiu şi lăutari.
Lumea a fost, este şi va fi pînă la sfîrşitul lumii împărţită în două tabere: în oamenii cei lumeşti
care n-au nici o înţelegere şi nici o plăcere pentru cele sufleteşti, şi în oamenii cei duhovniceşti care
se doresc după lucrul mîntuirii sufleteşti (Rom. 8). Tu cititorule, din care tabără eşti?
Precum a fost în zilele lui Noe, aşa e şi azi şi aşa va fi pînă în ziua cînd va sosi sfîrşitul lumii.
Ziua aceea îi va apuca pe oameni chefuind şi petrecînd ca pe timpul lui Noe. A spus Însuşi
Mîntuitorul acest lucru: Cum s-a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întîmpla şi la venirea
Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se
măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi i-a
luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului
(Matei 24, 37-39). Ah, în ce grozavă orbie sufletească trăieşte lumea de azi... o orbie după
care va veni prăpădul şi pieirea.
Trăim vremuri biblice. Trăim parcă vremuri prevestitoare despre Ziua cea Mare cînd Fiul
omului va veni fără de veste pe norii cerului să judece pămîntul (Matei 25). Trăim vremuri în
care parcă cerul de sus ne strigă: Oameni buni, vine urgia... lăsaţi-vă de răutăţi şi păcate. Însă
oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi şi rîd de cei ce predică întoarcerea la Dumnezeu. Cu
adevărat precum a fost în zilele lui Noe, aşa e şi azi.
Un ostaş din Oastea Domnului - Henţ Florea, cantor în com. Clit, Bihor - îmi scrie: Cucernice
părinte sufletesc! Minunată este predica lui Noe cu corabia. Parcă văd cum va fi rîd de moş Noe
cînd va fi strigat pe oameni să se lase de răutăţi, dar ei nici habar n-au avut de cele sufleteşti.
Eu sînt cantor la două biserici. Strig şi eu la oameni cu cîntările, strig cu sf. apostol, strig cu sf.
cazanie, strig cu cărţile ce le-am comandat de la redacţia foii Lumina Satelor, strig după amiază în
uliţe şi nu aude nimeni. La ascultători tot mai este cîte unul, dar la faptă ba. Ba încă mai zic către
mine că e destul cu ale mele, să mai înceapă şi ei cu ale lor vorbe lumeşti. Iară eu le zic: Bine dragii
mei, vă veţi căi voi odată că n-aţi ascultat de cuvintele mele, dar atunci va fi prea tîrziu, întocmai
cum au păţit oamenii de pe timpul lui Noe.
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Poate că şi eu sînt din tabăra celor mulţi, mulţi care nici
habar nu au de cele sufleteşti. Poate că şi eu sînt un om lumesc care nu înţelege lucrurile cele
duhovniceşti şi pe oamenii cei duhovniceşti. Ajută-mă Doamne, ajută-mă să scap înainte de a veni
potopul, pieirea sufletului meu. Şi după ce am scăpat, ajută-mă să scap şi pe alţii care trăiesc în
pieire şi pierzare.

Ce spune istoria şi ştiinţa despre potop

Ceea ce spune Biblia despre potop este un lucru deplin adeverit şi din partea istoriei. În istoria
tuturor popoarelor din lume s-a păstrat tradiţia şi amintirea unui potop care a înecat pămîntul. Se
află în istoria caldeilor, perşilor, egiptenilor şi chinezilor. Tradiţia potopului s-a păstrat pînă şi în
America.
Geologia, ştiinţa care se ocupă cu cercetarea straturilor de pămînt, adevereşte şi ea acest lucru.
Geologia vorbeşte despre o lume antidiluviană (de dinainte de potop); o lume cu plante şi animale
ce s-au stins. Istoria spune că potopul a fost cam prin anii 1600-1700 după facerea lumii. Unii spun
că potopul a fost în anul 1656 după facerea lumii. În anul 1656, 17 noiembrie a intrat Noe în
corabie.
Învăţaţii mai spun că pe timpul potopului a fost o lume întreagă de oameni. Stricăciunea
sufletească de care vorbeşte Biblia încă e adeverită prin faptul că neamul cainiţilor a apucat cu
măiestriile, a clădit oraşe, s-a îmbogăţit, iar unde este bogăţie, acolo e şi stricăciune. Oamenii de
dinaintea potopului ajunseseră la o cultură şi bunăstare foarte înaintată. Însăşi decăderea lor era un
semn de bogăţie şi înaintare. Clădirea corăbiei lui Noe încă este o dovadă despre cît de înaintat era
meşteşugul acelor vremuri.
Potopul s-a petrecut în Asia şi e adeverit şi de faptul că Asia e leagănul tuturor animalelor.
Acolo li s-a conservat seminţia.
Şi iată aşa, chiar şi istoria şi ştiinţa omenească întăreşte cuvînt cu cuvînt tot ceea ce spune
Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu.

Noe, intră în corabie, tu şi toată casa ta!

Cînd corabia a fost gata, Domnul Dumnezeu a zis către Noe: Domnul a zis lui Noe: Intră în
corabie, tu şi toată casa ta (Genesa 7, 1), din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie
cîte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască. Din
păsări după soiul lor, din vite după soiul lor şi din toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor să
vină la tine înăuntru cîte două din fiecare soi, ca să le ţii cu viaţă (Genesa 6, 19-20). Şi Noe a
intrat în corabie cu fiii săi, cu nevastă-sa şi cu nevestele fiilor săi, din pricina apelor potopului. Din
dobitoacele curate şi din dobitoacele necurate, din păsări şi din tot ce se tîrăşte pe pămînt, au intrat
în corabie la Noe, două cîte două, cîte o parte bărbătească şi cîte o parte femeiască, aşa cum
poruncise Dumnezeu lui Noe
(Genesa 7, 7-9).
O, ce înţeles adînc este în această istorie despre intrarea lui Noe în corabie. Am amintit mai
înainte că corabia lui Noe a preînchipuit pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă. O, ce dar mare
este nouă Jertfa Mîntuitorului. Ea este corabia de care s-au izbit şi se izbesc toate valurile urgiei şi
pedepsei lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Ea este corabia mîntuirii noastre sufleteşti. Dar
această corabie pentru noi nu valorează nimic dacă nu intrăm în ea, dacă nu ne folosim de ea.
Corabia lui Noe n-ar fi valorat nimic pentru el, dacă n-ar fi intrat în ea.
Noe intră în corabie tu şi toată casa ta!... acesta a fost cuvîntul de mîntuire şi chemarea de
mîntuire ce i s-a dat lui Noe.
Aceasta este şi azi chemarea noastră de mîntuire. Evangheliile sînt pline de cei chemaţi să intre
la mîntuire. O Evanghelie ne spune de cei chemaţi să intre la cina cea mare
(Luca 14, 16-20). O alta ne spune de 10 fecioare chemate să intre cu mirele la ospăţ (Matei
cap. 20). Sînt şi acestea tot atîtea chemări după care s-a închis uşa ca la corabia lui Noe.
O, binecuvîntată carte a lui Dumnezeu, care eşti Biblia, Sfînta Scriptură! Cum se potrivesc
învăţăturile tale! Cele scrise în cartea ta despre timpul potopului, cu mii de ani înainte de venirea lui
Hristos, iată sînt o oglindă a Evangheliei.
Noe! Intră în corabie, tu şi toată casa ta... este aceasta o strigare ce a strigat nu numai pe Noe, ci
ea ne strigă şi pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule! Domnul ne cheamă să intrăm în corabia
mîntuirii sufleteşti pe care ne-a cîştigat-o cu scump Sîngele Său. Domnul ne cheamă să-L primim pe
El şi jertfa Lui cea sfîntă. Uşa acestei corăbii este Isus Mîntuitorul, căci El a zis: Eu sînt Uşa... Prin
Mine de va intra cineva, se va mîntui
(Ioan 10, 9). Aceasta este uşa - aceasta este singura uşă - prin care putem scăpa şi intra înăuntru
în corabia mîntuirii.
Lumea aceasta este plină de valurile ispitelor... este plină de păcate şi de plata păcatului care
este moartea (Rom. 6, 23)... este plină de stricăciune şi de pieire sufletească. O uşă de scăpare
stă larg deschisă în faţa acestui potop de pieire sufletească. E uşa mîntuirii noastre prin Domnul şi
Mîntuitorul nostru Isus Hristos. Intră dragă cititorule, prin această Uşă în corabia mîntuirii
sufleteşti. Intră tu şi toată casa ta. Mîntuieşte-te pe tine şi pe alţii. Intra îndată în corabia mîntuirii
sufleteşti... intră chiar azi căci ca mîine poate fi prea tîrziu. Uşa se va închide fără de veste şi tu vei
rămîne afară în potopul pieirii sufleteşti. Eu te întreg, dragă suflete, eşti tu acum în corabie, sau
afară de corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? De ce?
O, ce lucru fioros s-a întîmplat pe timpul lui Noe. Animalele au intrat în corabia mîntuitoare,
dar oamenii n-au vrut să intre. Animalele au presimţit primejdia, dar oamenii ba. Şi încă ceva.
Animalele intrate în corabia mîntuirii s-au îmblînzit... şi-ai pierdut firea cea sălbatică de a se muşca
şi sfîşia unele pe altele. Asta e o icoană ce închipuie schimbarea omului care a intrat în corabia
mîntuirii sufleteşti. Dintr-un om rău, îndărătnic, zavistuitor, gata de ceartă şi sfadă, devine deodată
un miel paşnic, blînd şi iertător. Paşnica petrecere împreună a animalelor din corabia lui Noe
închipuie pacea, dragostea şi frăţietatea ce a adus-o Evanghelia între popoarele şi neamurile din
lume... închipuie creştinismul viitorului cînd se va împlini profeţia de la Isaia prorocul: Atunci lupul
va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele
îngrăşate, vor fi împreună şi le va mîna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se
vor culca împreună. Leul va mînca paie ca boul, pruncul de ţîţă se va juca la gura bortei năpîrcii, şi
copilul înţărcat va băga mîna în vizuina baziliscului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe
tot Muntele Meu cel sfînt; căci pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele
care-l acoperă (Isaia 11, 6-9).
Popoarele de azi nu sînt în această icoană. Popoarele de azi nu sînt în corabia mîntuirii sufleteşti
căci dacă ar fi în corabie n s-ar duşmăni, nu s-ar muşca şi nu s-ar omorî unele pe altele cu războaie.
Omenirea e afară de corabia mîntuirii. Numai oameni singuratici, numai puţini, puţini sînt înăuntru
în corabie.
 Ia seama dragă cititorule, că poate nici tu nu eşti înăuntru, în corabie, atunci dobitoceştile patimi
n-ar avea putere asupra ta. Cîtă vreme eşti plin de ură, de mînie, de înşelăciune, de patimi, de păcate
şi de răutate, să ştii că nu eşti în corabie. Cînd intri cu adevărat în corabie, dintr-un dobitoc necurat
te faci un mieluşel nevinovat, dintr-o fiară sălbatică, te faci o oaie blîndă.
120 de ani a lucrat Noe la corabie, 120 de ani a strigat pe oameni în fiecare zi: Oameni buni,
vine potopul... lăsaţi-vă de răutăţi... Cînd norii prevestitori de primejdie au început a e grămădi, Noe
a intrat în corabie. Păcătoşii nici atunci n-au înţeles primejdia. Corabia era deschisă, dar n-au intrat.
Aşa e şi în zilele noastre. Pămîntul s-a umplut de stricăciune. Tot omul s-a abătut de la calea sa.
Cerul sufletesc al omenirii e încărcat de norii cei negri ai urgiei lui Dumnezeu. O revărsare a mîniei
lui Dumnezeu a început să picure din aceşti nori. Trăim vremuri plin de de urgie... pline de fel de fel
de arătări şi semne cereşti. Trăim vremuri în care parcă cerul de sus ne strigă: Oameni buni! Vine
prăpădul... vine Ziua cea mare a Judecăţii... lăsaţi-vă de răutăţi... intraţi în corabia mîntuirii
sufleteşti!...
Dar oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi. Numai cei credincioşi se înspăimîntă. Numai
credinţa vede norii urgiei lui Dumnezeu grămădindu-se. Numai credincioşii simţesc primejdia şi se
grăbesc să intre în corabia mîntuirii sufleteşti.
Aici voi aminti o întîmplare ce întăreşte istoria cu potopul lui Noe. În primăvara anului 1928 a
fost un groaznic cutremur în Bulgaria. În acest cutremur s-a adeverit că vitele presimţesc prăpădul
cutremurului. Se aminteşte numele unui sat distrus. În seara dinaintea prăpădului, vitele au luat-o
razna la cîmp. Aşijderea şoarecii au părăsit casele ieşind afară la cîmp. Noaptea a venit prăpădul.
Vitele şi şoarecii au scăpat, dar oamenii ba.
Această întîmplare întăreşte şi ea istoria cu potopul lui Noe. Necredincioşii spun: Cum s-a putut
să intre în corabia lui Noe atîtea animale sălbatice? Cine le-a strîns şi cine le-a băgat în corabie?
Întîmplarea din Bulgaria, iată ne dă răspunsul: le-a băgat în corabie presimţirea prăpădului.
Animalele au presimţit potopul şi au intrat degrab în corabie. Ele s-au mîntuit, dar oamenii ba.
Se ridică însă întrebarea: se poate oare ca animalele să fie înzestrate cu simţiri mai alese decît
omul? Să poate oare ca şoarecele cel mic să ştie mai mult decît omul, cel făcut după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu? La această întrebare, un mare învăţat creştin răspunde: Şi omul a avut
acest simţ al presimţirilor. L-a avut, dar l-a pierdut. L-a pierdut tocindu-şi puterile sufleteşti cu fel
de fel de patimi rele. Prin păcat, omul a pierdut o mare parte din zestrea sufletească ce a avut-o de la
Dumnezeu. Între acestea a pierdut şi presimţirea dezastrelor. Numai cei credincioşi mai au o parte
din această zestre.
Se şi vede acest lucru: lumea e plină de semne şi arătări cereşti, dar cîţi se înspăimîntă de ele? şi
cîţi intră în corabie?
A intra în corabie înseamnă a ieşi din duhul acestei lumi şi din răutăţile ei şi a începe o viaţă
nouă cu Domnul. Mulţi ar intra în corabie, dar nu se îndură să-şi lase patimile şi păcatele. Un om
îmi spunea că ar intra în Oastea Domnului dacă i-am lăsa pipa şi sudălmile cele mărunte. Ah, ce
greu intră omul în lucrurile mîntuirii sufleteşti, dar în cele rele îndată-i gata să sară. Nu-l poţi pleca
pe om să-i citeşti o carte bună, dar la cîrciumă îndată-i gata să intre.
Preabunule Doamne! Ajută-mă să mă pot rupe şi eu din duhul acestei lumi. Ajută-mă să pot şi
eu ieşi din lume şi să intru în corabia mîntuirii.
Şi după ce am scăpat, ajută-mă să scap şi pe alţii scoţîndu-i din valurile lumii şi aducîndu-i în
corabia mîntuirii noastre sufleteşti.

Noe, Noe, slobozi-ne şi pe noi în corabie!...

Cînd s-au ivit norii vestitori de primejdie, Au intrat în corabie la Noe, două cîte două din orice
făptură care are suflare de viaţă. Cele care au intrat, erau cîte o parte bărbătească şi cîte o parte
femeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul a închis uşa
după el (Genesa 7, 15-16).
După ce a intrat Noe în corabie, au început ploile şi potopul. După cele şapte zile, au venit apele
potopului pe pămînt. În anul al şasesutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea
a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adîncului cel mare şi s-au deschis stăvilarele
cerurilor. Ploaia a căzut pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Genesa 7, 10-12).
Ce vor fi făcut păcătoşii în timpul acesta? Ne putem închipui. La început nu vor fi dat
însemnătate ploilor. Vor fi crezut că sînt nişte ploi ca altele. Dar cînd au început a veni valurile şi
ploaia se revărsa înainte, o spaimă mare i-a cuprins. Abia atunci şi-au adus aminte de vorbele lui
Noe că va fi potop.
- Oameni buni - vor fi strigat bătrînii - se-mplineşte ceea ce a spus moş Noe... vine potopul...
vine prăpădul. Spaima începu să alerge de la om la om, din sat în sat... Apele începură a îneca
locurile mai joase. O spaimă mare cuprinse pe tot omul. Toată lumea alerga acum spre corabia lui
Noe şi cerea intrare, dar acum era prea tîrziu. Corabia era încuiată. Însuşi Domnul Dumnezeu o
încuiase pe dinafară (Genesa 7, 16).
O ceată de oameni bate cu putere în uşa corăbiei strigînd:
- Noe, Noe, deschide-ne uşa!
- Cine sînteţi voi? - întrebă Noe.
- Noi sîntem vecinii tăi... noi sîntem cei care veneam seara la tine şi ascultam predicile tale...
ştii cît de mult ne plăceau cuvintele tale... ştii bine, moş Noe, că ne pusesem şi noi în gînd să ne
lăsăm de răutăţi şi să intrăm în corabia ta... slobozi-ne Noe!
- Ei, dragii mei, - va fi răspuns Noe - apoi vedeţi, vă spuneam eu să n-amînaţi aceste lucruri...
ce folos că vă plăcea Cuvîntul lui Dumnezeu dacă n-aţi ieşit la vreme din răutăţi?... ce folos că aţi
ascultat cu plăcere 120 de ani cuvintele mele, dar n-aţi intrat la timp în corabie? De altcum eu nu
mai pot face nimic pentru voi... Chiar dacă aş vrea să vă slobod, nu pot căci Domnul Dumnezeu a
încuiat uşa pe dinafară!
O altă ceată de oameni bate la uşa corăbiei:
- Noe, Noe, deschide-ne uşa corăbiei!
- Cine sînteţi voi?
- Noi sîntem lucrătorii care ţi-am ajutat la clădirea corăbiei. Ştii bine că am lucrat împreună cu
tine şi familia ta 120 de ani la corabia aceasta. Slobozi-ne acum şi pe noi în ea!...
- Ei, dragii mei, - va fi răspuns Noe - e adevărat că şi voi aţi lucrat la corabia aceasta. Dar voi
aţi lucrat cu ziua şi pentru bani, pentru cîştig. Nu credinţa v-a adus la lucru, ci cîştigul şi plata ce v-
am dat-o (mă gîndesc aici la acei vestitori ai Evangheliei care văd în slujba lor numai o carieră ca şi
oricare alta de făcut cîştig bănesc cu ea). Aduceţi-vă aminte că şi voi rîdeaţi de corabia mea... nici
voi n-aţi crezut în potop... aţi lucrat numai de dragul cîştigului. De altcum eu, chiar dacă aş vrea, nu
pot face nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat corabia.
O altă ceată bate la uşa corăbiei:
- Noe, Noe, deschide-ne uşa!
- Cine sînteţi voi?
- Noi sîntem, Noe, cei care am rîs de corabia ta şi de predicile tale. Dar acum ne pare rău.
Acuma numai vedem în ce nebunie mare am trăit. Iartă-ne, moş Noe, şi ne slobozeşte în corabie...
- O, dragii mei - va fi răspuns Noe - 120 de ani am strigat neîncetat pe voi să vă lăsaţi de răutăţi,
dar voi aţi rîs de chemarea mea. Acum v-aţi trezit, dar e prea tîrziu. Pocăinţa voastră bate la uşă, dar
această pocăinţă e o pocăinţă prea tîrzie. Nu vă mai poate ajuta... De altcum, eu nici nu pot să fac
nimic pentru voi, căci Domnul Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară...
Ceea ce s-a petrecut pe timpul noi Noe, se petrece şi azi şi se va petrece şi cînd va veni Fiul
omului. Păcătoşii trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti. Ei se trezesc numai cînd soseşte potopul,
cînd soseşte moartea, dar atunci e prea tîrziu, e prea tîrziu!...
Spaima din timpul potopului închipuie spaima din ziua de apoi cînd Fiul omului va veni fără de
veste pe norii cerului, să judece pămîntul (Matei 25, 31).
Cei care vor fi pe pămînt şi cei care vor fi în mormînt, se vor umplea atunci de spaimă mare. Va
fi şi atunci un potop sufletesc din care nu vor scăpa decît cei ce se vor afla înăuntru în corabie... cei
ce se vor afla că au trăit o viaţă cu Domnul.
Dragă cititorule! Vecinii lui Noe strigau să-i sloboadă în corabie spunînd că le-au plăcut
predicile şi sfaturile cele bune. Dar din această plăcere nici o mîntuire n-au cîştigat. Poate că şi tu,
iubite cititorule, ai gînduri bune... poate că citeşti cu plăcere această carte... poate că eşti cuprins
uneori de fior sufletesc, dar bagă de seamă: toate acestea n-ajută nimic cîtă vreme nu te laşi de
răutăţi, cîtă vreme eşti afară de corabie.
De 5 ani de zile, un om îmi spune mereu că are de gînd să intre în Oastea Domnului. Dar ce
folos de gîndul lui, dacă nu intră?
Ce folos de cei ce trec dintr-un an într-altul cu gîndul să se lase de răutăţi, dar nu se lasă?
Ce folos de cei de mor cu gîndul cel bun de a intra în Oastea Domnului, dar n-au intrat mai
curînd, la timpul său?
Dragă cititorule! Toţi cei ce băteau la uşa corăbiei lui Noe erau foarte aproape de izbăvire. Nu-i
despărţea decît o uşă de scîndură groasă. Dar ce folos de această apropiere dacă nu erau înăuntru în
corabie? Dacă Noe ar fi strigat dinăuntru:
- Nu vă temeţi!... iacă şi voi sînteţi aici lîngă corabia mîntuirii...
- Ce folos că sîntem aici dacă nu sîntem înăuntru - ar fi răspuns cei de afară.
Poate că aşa e şi cu tine, dragă cititorule. Poate că şi tu eşti numai aproape de corabia mîntuirii.
Ţii anumite porunci, faci anumite rugăciuni, păzeşti anumite datini, dar de năravurile cele rele nu te
laşi. Unui tînăr din Evanghelie ce se lăuda în faţa Mîntuitorului că ţine poruncile, Domnul i-a
răspuns că este aproape de Împărăţia lui Dumnezeu
(Marcu 12, 34). Poate aşa te lauzi şi tu că nu omori, nu furi, nu aprinzi, dar cu asta eşti numai
aproape de Dumnezeu, eşti numai lîngă corabia mîntuirii, cîtă vreme viaţa ta nu curge întreagă spre
Domnul şi nu o trăieşti cu Domnul.
Dragă cititorule! Uşa corăbiei lui Noe a stat 120 de ani deschisă şi pe urmă s-a închis. Pînă
trăieşte omul, toate uşile mîntuirii sînt deschise şi Domnul ne cheamă să intrăm în corabie. Dar în
clipele morţii, această uşă deodată se închide. Ferice de cei intraţi înăuntru şi vai de cei rămaşi
afară!
Eu te întreb, eşti tu în corabie, sau afară de corabie? De eşti afară, de ce nu intri înăuntru? De
ce?
Aduceţi-vă aminte de pilda celor zece fecioare din Evanghelie (Matei cap. 25). Cele cinci
fecioare nebune s-au trezit din somn numai cînd a sosit mirele. Atunci au alergat şi ele îngrozite să
intre la ospăţ şi bătînd la uşă strigau: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Dar strigarea lor era
zadarnică! Uşa se închisese. Uşa nu se mai deschidea. O pocăinţă prea tîrzie bătea la uşă. Uşa nu s-a
mai deschis. Ele întîrziaseră şi rămăseseră afară în noapte şi întuneric. Prin nebunia lor pierduseră
bucuria marelui ospăţ, pierduseră chemarea mirelui.
Închipuie şi pilda aceasta pe cei care numai în clipele morţii se trezesc şi bat la uşă, dar atunci e
prea tîrziu, e prea tîrziu...
Dragă cititorule! Ia seama. Anul acesta este poate cel din urmă an din viaţa ta cînd uşa mîntuirii
mai stă încă deschisă pentru tine... luna aceasta este poate cea din urmă lună cînd corabia mai stă
încă deschisă pentru tine... ziua aceasta sau noaptea aceasta este poate ultima zi sau noapte cînd uşa
mai stă încă deschisă pentru intrarea ta şi mîntuirea ta...
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu sînt între cei care n-au intrat în corabie...
poate că şi eu sînt între cei care amînă din zi în zi şi din an în an lucrurile mîntuirii sufleteşti. Poate
că uşa mîntuirii mele stă gata să se închidă anul acesta sau chiar în ziua aceasta, şi eu nebunul îmi
văd înainte de păcate.
Trezeşte-mă Duhule Sfinte, trezeşte-mă din starea aceasta de pierzare şi mă ajută să intru în
corabia mîntuirii mele sufleteşti.

Învăţaţii din timpul lui Noe n-aveau înţelegere

pentru chemările sufleteşti ale potopului

Biblia nu ne spune mai anumit ce fel de lume era înainte de potop. Ne spune numai atît că se
înmulţiseră oamenii şi se stricaseră foarte. Cu siguranţă însă se poate spune că înainte de potop a
trăit o lume foarte înaintată. Însăşi corabia lui Noe - cea clădită cu mare meşteşug - este şi ea o
dovadă despre ştiinţa şi înaintarea oamenilor din acele vremuri. Lumea dinaintea potopului era plină
de bogăţie, de luxuri, de cultură şi de ştiinţă. Dar vai, toate acestea nu erau de nici un folos, pentru
că toate erau otrăvite cu otrava păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti (şi oare azi nu e tot aşa?).
Lumea de dinaintea potopului, va fi fost plină de ştiinţă şi de oameni învăţaţi, aşa cum e şi cea
de azi. Dar ştiinţa şi învăţaţii n-au dat nici o importanţă lui moş Noe şi predicilor lui.
Ce trecere ar fi putut avea moş Noe, un om neînvăţat din popor, în lumea învăţaţilor? Gazetele
din acele vremuri vor fi scris în batjocură despre cum s-a ivit un bătrîn superstiţios ce predică un
potop. Ştiinţa va fi rîs spunînd că un astfel de potop este o prostie; el este contra legilor naturale.
Ploile îşi au legile lor naturale.
Şi oare ce se va fi întîmplat cînd au început ploile potopului? Toată lumea cultă din acele
vremuri, se va fi îndreptat spre părerile ştiinţei aşa numite meteorologice, ştiinţa care se ocupă cu
mersul şi schimbarea vremii.
Ştiinţa aceasta - meteorologia - se va fi grăbit să explice oamenilor cauza ploilor. Gazetele vor
fi fost pline de părerile specialiştilor de la meteorologie. Învăţaţii de acolo se vor înfundat cu capul
în cărţi şi îşi vor fi tremurat ochelarii pe nas să explice oamenilor cauzele naturale ale ploilor (aşa
cum se vede în chipul de alături).
În toate părţile vor fi răsunat telefoanele şi telegramele aducătoare de veşti.
- Halo Egipt... halo China... ce maximum de umiditate e pe acolo (cuvintele maximum de
umiditate înseamnă pe limba învăţaţilor: cît de mult a plouat pe acolo?).
- Pe aici - vor fi răspuns cei întrebaţi - plouă de 15 zile. Toate semnele arată că acesta e
maximum de umiditate. Barometrul cedează... ploile vor înceta...
După astfel de vorbiri şi ocoşeli, gazetele vor fi ieşit cu ştiri aducătoare de linişte: În Egipt şi
China apele scad... meteorologia spune că a fost o generală rupere de nori. De la Ecuador s-a abătut
un curent aducător de ploi torenţiale, care în curînd vor înceta.
Cititorii se vor fi culcat liniştiţi la cap cu înştiinţările oficioase ale institutului meteorologic. Dar
ocoşelile ştiinţei nu le-au fost de nici un folos. Apele au crescut şi pe toţi i-a înecat, împreună cu cei
învăţaţi.
Ştiinţa de pe timpul potopului vedea numai ploaia, dar nu vedea mîna şi mînia lui Dumnezeu
dinăuntru ploilor. Ştiinţa rîdea de potopul lui Noe. Potopul nu încăpea în socotelile ştiinţei. El rupea
legile naturale; el aparţinea credinţei, iar ştiinţa nu prea are credinţă.
Aşa e şi azi. Ştiinţa se sileşte să explice toate celea numai prin puterile ei şi pe cale naturală.
Într-o carte am citit studiul unui învăţat ce spune despre potopul lui Noe că a fost o revărsare a
mărilor, un lucru natural.
De ani de zile viaţa noastră este plină de fel de fel de semne şi arătări cereşti. Chiar şi mersul
vremii este parcă o arătare cerească. Avem ierni cu revărsări de ape şi veri cu uragane, grindină,
secetă, etc. De la o zi la alta, vremea se schimbă cu totul. Ştiinţa pe toate se sileşte să le explice pe
cale naturală. Despre schimbarea vremii spune că s-au ivit pete în soare, şi de aici furtunile şi
temperiile. De-i spui că-s de la Dumnezeu, te rîd învăţaţii şi zic că eşti superstiţios şi prost.
Ca şi pe timpul lui Noe, ştiinţa n-are nici azi ochi să vadă mîna şi mînia lui Dumnezeu
dindărătul urgiilor ce vin peste noi. Cînd se va apropia sfîrşitul lumii cu cutremure de pămînt, cu
semne în lună şi în soare, cu zguduirea pămîntului (Matei 24), lumea se va prăpădi, citind
comunicatele liniştitoare ale Institutului de meteorologie.
Semnele şi arătările cereşti ce ne urmăresc de ani de zile sînt chemările Domnului... sînt ploi ş
furtuni ce ne cheamă să intrăm în corabie. De ani de zile plouă mereu la necazuri şi greutăţi. De ani
de zile s-a slobozit peste noi un potop de necazuri şi greutăţi. O mînă nevăzută, de sus din cer, parcă
ne urmăreşte şi varsă peste noi urgie şi osîndă. De ani de zile Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel
de semne şi arătări cereşti, dar noi, ochi n-avem şi nu le vedem, minte avem şi nu le pricepem.
Dumnezeu vorbeşte însă, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama (Iov 33, 14).
Ca şi lumea de pe timpul lui Noe, noi n-avem ochi sufleteşti să vedem mîna şi mînia lui
Dumnezeu dindărătul urgiilor ce s-au slobozit peste noi. Văd oamenii semnele şi arătările cereşti, se
înfricoşează de ele, dar n-ascultă chemarea lor: de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră (intră la
crîşmă şi beau, să le treacă de necaz).
Dragă cititorule! Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri ce strigă pe noi şi ne cheamă să intrăm
în corabie. Vremile noastre sînt strigarea Domnului: treziţi-vă oamenilor din răutăţi, căci vin apele
morţii... vine ziua cea înfricoşată a urgiei... intraţi în corabia mîntuirii.
Pleacă îndată, dragă suflete, şi intră în corabie. Nu vezi cum cresc apele stricăciunilor? N-auzi
cum vuiesc valurile fărădelegilor? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţilor? Şi tu stai
liniştit?
Eu socot că după cîteva sute de ani, după ce se va fi prăpădit demult rîndul acesta de oameni,
urmaşii noştri vor vorbi despre noi şi rîndul acesta de oameni... întocmai cum vorbim noi despre
oamenii din timpul potopului. Dascălii acelor vremuri vor povesti despre noi copiilor din şcoală
zicînd: Fost-a în vremile acelea că oamenii părăsiseră cu totul pe Dumnezeu şi Dumnezeu i-a certat
pe ei cu multe pedepse să se întoarcă din calea răutăţilor. Trimis-a peste ei războaie înfricoşate,
trimis-a scumpete nemaipomenită, necazuri nemaiauzite, trimis-a secetă, grindină, potopuri şi fel de
fel de urgii, dar ei nu s-au îndreptat, ci au murit în păgînătăţile lor.
Un om mă întreba, de ce oare Dumnezeu nu mai face atare minune, poate atunci oamenii s-ar
mai înfricoşa. O, dragă suflete, i-am răspuns eu, Dumnezeu face şi azi minuni. E plină lumea şi
vremile noastre de semne şi arătări cereşti, numai cît oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă şi să le
înţeleagă.

Groaznica pieire a celor ce n-au intrat în corabie

În anul al şasesutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua
aceea, s-au rupt toate izvoarele Adîncului cel mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor.
Ploaia a căzut pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În aceeaşi zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, nevasta lui Noe şi cele trei
neveste ale fiilor lui cu ei:
ei, şi toate fiarele cîmpului, după soiul lor, toate vitele după soiul lor, toate tîrîtoarele care se tîrăsc
pe pămînt după soiul lor, toate păsările după soiul lor, toate păsărelele, tot ce are aripi.
Au intrat în corabie la Noe, două cîte două din orice făptură care are suflare de viaţă.
Cele care au intrat, erau cîte o parte bărbătească şi cîte o parte femeiască, din orice făptură, după
cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul a închis uşa după el.
Potopul a fost patruzeci de zile pe pămînt. Apele au crescut şi au ridicat corabia, şi ea s-a înălţat
deasupra pămîntului.
Apele au ajuns mari şi au crescut foarte mult pe pămînt, şi corabia plutea pe deasupra apelor.
Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, care sînt sub cerul întreg, au fost acoperiţi.
Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi.
Şi a pierit orice făptură care se mişcă pe pămînt, atît păsările cît şi vitele şi fiarele, tot ce se tîra pe
pămînt, şi toţi oamenii.
Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pămîntul uscat, a murit.
Toate făpturile care erau pe faţa pămîntului au fost nimicite, de la om pînă la vite, pînă la tîrîtoare şi
pînă la păsările cerului: au fost nimicite de pe pămînt. N-a rămas decît Noe şi ce era cu el în
corabie. Apele au fost mari pe pămînt o sută cincizeci de zile
(Genesa 7, 11-24).
Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul de alături! Este sfîrşitul celor ce n-au intrat în
corabie... este groaznica judecată a celor care rîseseră de corabia lui Noe şi de chemările mîntuirii
sufleteşti. Chipul de alături închipuie urgia Judecăţii de apoi cînd toţi cei ce trăiesc în fărădelegi şi
nepăsare de cele sufleteşti îşi vor lua pedeapsa pieirii veşnice.
Dar să luăm lucrurile pe rînd aşa cum se vor fi petrecut. Apele potopului vor fi înecat mai întîi
locurile joase. Oamenii de la şes vor fi fugit pe locurile mai înalte, Cei de la dealuri vor fi stat încă
liniştiţi o bună parte din timpul ploilor. Mulţi din ei se vor fi coborît la şes să fure cîte ceva de la cei
fugari. Sărmanii! nu ştiu că şi pe ei îi aşteaptă aceeaşi osîndă. Apele potopului i-au scos mai întîi pe
cei de la şesuri şi oraşe din casele lor, avuţiile şi desfătările lor. Şi-apoi rînd pe rînd şi pe ceilalţi.
Potopul cu apele lui este icoana morţii. Cînd vine moartea, omul trebuie să-şi părăsească casa,
avuţiile, desfătările. Moartea îl scoate pe neaşteptate din toate acestea. De ai căuta să-l alungi pe
cineva din casa şi avuţia sa, ar fi în stare să te toace în cap, dar moartea îl alungă îndată, pe
neaşteptate.
În timpul creşterii apelor, oamenii din vremea potopului vor fi încercat să ia cu ei ce se putea
lua: bani, vite, haine, scumpeturi, etc, dar vai, degrab le-au pierdut pe toate.
Cînd vine moartea, omul nu poate lua cu el nimic din această lume trecătoare.
Cînd apele potopului au început să acopere şi dealurile, spaima oamenilor a crescut şi mai mult.
Ei alergau acum din deal în deal. Fiecare se silea să ajungă la munte, la locurile cele mai înalte. Cei
scăpaţi în munţii cei înalţi, vor fi răsuflat uşuraţi... se credeau scăpaţi... dar uşurarea lor n-a ţinut
mult. Apele au început să acopere şi munţii. Oamenii şi animalele se căţărau pe piscurile munţilor.
Căutau un reazem de scăpare, dar toate reazemele se prăbuşeau. Ziua mîntuirii trecuse, acum era
ziua judecăţii. Văzduhul era plin de strigăte de disperare ale oamenilor şi de urletele fioroase ale
animalelor. Dar nimic nu mai folosea. Timpul mîntuirii trecuse. Corabia se închisese. Acum era
timpul urgiei.
Spaima şi groaznicul sfîrşit al celor înecaţi în potop închipuie moartea şi sfîrşitul cel groaznic al
necredincioşilor. Cel credincios, cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit. El a
scăpat de moarte. El este înăuntru în corabie. El a trecut din moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Pentru
el, moartea este o mutare, o trecere acasă la Domnul.
Nu e aşa cu cel necredincios. Pentru cel necredincios moartea este un lucru grozav, o spaimă
mare. O viaţă întreagă îşi bate joc cel necredincios de cele sufleteşti, doar în clipele morţii se
cutremură... presimte urgia ce-l aşteaptă... presimte potopul pieirii sufleteşti... aude vuietul apelor
morţii şi aleargă grăbit să afle o scăpare, un reazem sufletesc. Dar trezirea lui e zadarnică... corabia
s-a închis... ziua vieţii lui a trecut, a sosit noaptea cînd nu mai poate lucra nimic (Ioan 9, 4)... a
sosit ziua urgiei.
De cînd eram preot îmi aduc aminte de un necredincios care în ceasurile morţii, după ce s-a
spovedit, s-a încleştat cu atîta tărie în patrafir, încît abia l-am putut scoate din mîinile lui. Sărmanul!
Se simţea fără nici un reazem sufletesc... în clipele din urmă căuta un reazem, dar atunci era prea
tîrziu, prea tîrziu!...
Icoana cu potopul, cu cei ce se prăpădesc în apele potopului închipuie apoi Ziua cea mare a
Judecăţii de apoi... ziua urgiei şi pedepsei pentru cei care au trăit o viaţă fără Dumnezeu.
Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Cînd Domnul Se va
arăta pe norii cerului înconjurat de sfinţii Săi îngeri (Matei cap. 24), o spaimă mare îi va
cuprinde pe cei ce vor fi în mormînt şi pe cei ce vor fi pe pămînt. Dar spaima aceasta o vor avea
numai cei necredincioşi... numai cei ce trăiesc în fărădelegi şi cei care au murit în fărădelegi şi
nepăsare de cele sufleteşti. Ca odinioară potopul, Ziua cea mare a Judecăţii îi va afla pe oameni şi
sufletele lor împărţiţi în două tabere mari: în cei care au intrat în corabia mîntuirii, în cei care au
trăit o viaţă cu Domnul şi în cei care au trăit în păcate şi nepăsare de cele sufleteşti.
Atunci numai vor vedea necredincioşii nebunia în care au trăit... atunci numai se vor trezi din
orbia lor cea sufletească, dar atunci va fi prea tîrziu. Timpul mîntuirii a trecut.
Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul cu potopul. Văzduhul e plin de strigătele celor ce se
îneacă în apele potopului. În clipele pierzării, oamenii se vor fi rugat cu căinţă mare şi cu lacrimi
fierbinţi strigînd: Dumnezeul lui Noe, ai milă de noi şi ne izbăveşte... Dar căinţa lor era prea tîrzie.
Timpul mîntuirii trecuse. Aşa va fi şi în Ziua cea de apoi. Va fi plin văzduhul de strigătul şi plînsul
păcătoşilor:
Doamne, Doamne, iartă nebunia noastră... tremurăm de groaza pieirii... nu ne lăsa să cădem în
focul iadului... Dar această strigare nu va mai ajuta nimic. Timpul mîntuirii a trecut. În văzduh va
răsuna teribila judecată: Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic (Matei 25, 41).
Toţi pe cîţi potopul i-a aflat afară de corabie au pierit. Toţi pe cîţi i-a aflat Ziua Judecăţii afară
de corabia mîntuirii sufleteşti, vor cădea în potopul cel de foc al iadului.
Chipul potopului cu înfricoşata vedere a celor ce se îneacă în valurile apelor închipuie Ziua cea
înfricoşată a Judecăţii.
Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pămîntul şi cerul au
fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stînd în
picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte,
care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile
acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe
morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au
fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea
vieţii, a fost aruncat în iazul de foc
(Apoc. 20, 11-15; Daniel 7, 10).
Cei scrişi în Cartea Vieţii sînt ce din corabie... sînt cei ce trăiesc cu Domnul o viaţă de putere
creştinească. Între care din aceştia eşti tu, cititorule?
Eu te întreb, eşti tu în corabie, sau afară de corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? Aştepţi să
sosească potopul, aştepţi să sosească moartea cînd nu vei mai putea face nimic?
Dragă suflete mîntuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi căci ca mîine poate va fi prea tîrziu.
Moartea ne poate veni pe neaşteptate, iar după moarte urmează Ziua cea mare a Judecăţii, urmează
potopul cel de foc.
Lumea şi oamenii vor trece printr-un nou potop de foc. Prin Cuvîntul lui Dumnezeu a pierit
odinioară lumea înecată în apă, iar cerurile şi pămîntul de acum sînt păstrate prin Acelaşi Cuvînt
pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi
(2 Petru 3, 5-7).
Cu toţii va trebui să trecem prin acest potop de foc, cu toţii va trebui să trecem prin Judecata
Zilei de apoi. Numai cei intraţi în corabie vor scăpa de valurile de foc ale acestui potop, ceilalţi vor
fi aruncaţi cu toţii în marea cea de foc.
Dragă suflete nemîntuit! În Numele Domnului Isus eu te chem din nou să intri îndată în corabia
mîntuirii!

Cei ce s-au căţărat pe corabie

Cînd apele potopului au început a creşte şi corabia a început a pluti, mulţi dintre oameni se vor
fi căţărat pe corabie în nădejdea că vor scăpa cu viaţă. La început, ei vor fi stat liniştiţi. Corabia
plutea lin peste întinsul apelor. Ei se credeau mîntuiţi. Însă pe urmă a venit urgia valurilor. Apele şi
valurile s-au înfuriat şi pe toţi i-au măturat în adîncul pierzării.
Cei care s-au căţărat pe corabia lui Noe, sînt icoana celor mulţi, mulţi ce cred că se pot mîntui
ţinîndu-se şi de cele sufleteşti şi de cele lumeşti... încercînd să slujească şi Domnului şi diavolului.
Ah, lumea e plină de oameni care se ţin de corabie, sînt aproape de corabia mîntuirii, dar nu intră în
ea. Sînt atîţia creştini evlavioşi la vedere, cucernici la înfăţişare; ei fac regulat anumite rugăciuni, ţin
anumite posturi şi datini, dar de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră. Viaţa lor se scurge în pizme,
în duşmănii, în clevete, în minciuni, înşelăciuni şi alte răutăţi mai mari şi mai mărunte. Ei sînt
aproape de corabie, se ţin de corabie, dar nu sînt înăuntru.
Sînt atîţia şi atîţia oameni care se roagă dimineaţa lui Dumnezeu, dar mai tîrziu Îl suduie pe
Dumnezeu... se duc duminică dimineaţa la biserică, iar după amiază se îmbată la cîrciumă. Ei vreau
să fie cu Domnul, dar nici cu diavolul nu vreau să se strice.
Toţi aceştia sînt între cei care se agaţă de corabie, dar nu intră în ea.
Aici este locul să apăs iarăşi cuvintele Mîntuitorului: Nu puteţi sluji la doi stăpîni: şi lui
Dumnezeu şi mamonei... Mîntuirea sufletului nu cunoaşte o împăcare, nu cunoaşte o cale de mijloc
între Domnul şi diavolul, între cele sufleteşti şi cele lumeşti, între lumină şi întuneric. Ce legătură
poate avea lumina cu întunericul, Hristos cu veliar? (2 Cor. 4, 10). Împărăţia lui Dumnezeu şi
mîntuirea sufletului cere o rupere totală între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, cere o rupere pe de-
a-ntregul cu duhul acestei lumi. Mîntuirea sufletului cere să intrăm în corabie. În corabie, ori afară
de corabie... cu Domnul ori cu lumea - acesta este hotarul dintre moarte şi viaţă. O altă cale de
mijloc nu este.
Însă diavolul, mişelul cel mare lucră cu zi cu noapte ca omul să aleagă tocmai calea aceasta de
mijloc, nici înăuntru nici în corabie, nici afară de tot, nici cald, nici rece
(Apoc. 3, 15), nici luminat, nici întunecat de tot.
 Diavolul face totul ca omul să nu intre în corabia mîntuirii. Îl lasă pe om să se apropie de
corabie, îl lasă să stea lîngă ea, îl lasă să se caţere pe ea, îl lasă se uite la ea, dar face totul ca omul
să nu intre în ea. Sînt atîţia şi atîţia creştini care înţeleg viaţa lor de creştin ca o datorie, ca o poruncă
de împlinit. Trebuie să facă şi pentru sufletul lor anumite datorii. Pentru cei mai mulţi oameni,
creştinismul este un fel de dare (plată, datorie) urgisită şi poruncită pe care trebuie să o plătească
zilnic sau măcar în rate mai mari.
De cînd eram preot la ţară îmi tot aduc aminte de un om care într-un post al Paştilor plecase cu
carul după lemne la pădure. Pe cînd a ajuns în dreptul casei mele, s-a oprit cu carul şi l-am auzit
zicîndu-şi: Hai să mă bag şi pe la popa să mă spovedesc... să mă scap şi de datoria asta...
În loc de pregătire sufletească şi lacrimi de căinţă, acest om venea la spovedanie aşa cum ai
merge la perceptor să plăteşti o dare urgisită.
Prin atîtea şi atîtea apucături viclene, umblă diavolul a-i opri pe oameni să nu intre în corabia
mîntuirii. Odinioară papa de la Roma a umplut lumea cu aşa numitele indulgenţe, nişte ţidule pe
care era scris că cine le cumpără - de sine înţeles cu bani grei - i se vor ierta toate păcatele. S-au
grăbit oamenii din acele vremuri să-şi cumpere iertarea păcatelor... Oare nu era şi aceasta o
înşelăciune ce-i făcea pe oameni să nu intre în corabia mîntuirii?
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care mă chema stăruitor la o petrecere cu
joc în crîşmă, zicîndu-mi că după ce am gătat slujba şi m-am dezbrăcat de hainele bisericeşti, sînt şi
eu un om ca ei... pot să-mi petrec şi să joc, căci doar aşa făcea şi popa cel bătrîn. Straşnică judecată;
omul mă împărţea în două, în unul ce juca la birt şi în altul ce slujea la altar. Oare nu era de la
diavolul şi această judecată?
Ah, ce mişel mare e diavolul! El a umplut lumea cu fel de fel de mode cu care împiedică pe
oameni să intre în corabia mîntuirii. E la modă să înjuri, să fumezi, să bei, să batjocoreşti, să minţi,
să spui vorbe murdare, altcum nu eşti la rînd cu lumea... te judecă lumea şi zice că eşti un... prost şi
slăbănog!
Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului cere o rupere pe de-a-ntregul cu duhul acestei
lumi şi cu modele acestei lumi. Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului cere o operaţie
sufletească care să-l schimbe cu totul pe om şi gusturile lui. Această operaţie o face Isus
Mîntuitorul. Cînd L-ai aflat cu adevărat pe Isus Mîntuitorul atunci dintr-o dată ţi se vede lumea şi
viaţa într-o altă lumină, în lumina cea adevărată... dintr-o dată părăseşti răutăţile şi patimile nu
pentru că ţi-ar porunci cineva, ci pentru că nu-ţi mai place de ele; ai alte gînduri, alţi ochi, alte
plăceri. Voi din lume sînteţi - zice Isus - dar nu mai sînteţi în lume (Ioan 15, 19).
Cînd trăieşti o viaţă cu Domnul, eşti încă din lume şi în lume, dar cu sufletul eşti înăuntru în
corabie. Cînd L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci cele sufleteşti nu mai sînt pentru tine o
datorie, o dare urgisită, ci sînt o plăcere şi o bucurie. Cînd L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci
nu te mai caţeri de corabie cu fel de fel de nimicuri şi minciuni, ci intri în ea.
Popoarele păgîne - între care şi strămoşii noştri romani - îşi închipuiau viaţa cealaltă ca o
trecere peste o apă mare cu luntrea. Luntraşul trebuia plătit, altcum nu trecea sufletele. De aici s-a
păstrat vechea datină de a pune în mîna mortului cîte un ban de aramă, ca taxă de trecere. Deşartă
credinţă! Îşi închipuia lumea că poate trece apele vieţii cu o taxă de un bănuţ de aramă.
De cînd eram pret la ţară îmi aduc aminte de un om care venise la biserică cu două lumini de
stearin (un fel de glicerină). Pe una a dat-o pentru iertarea unui furt de 1.000 de lei, iar cu cealaltă
cerea de la Dumnezeu ajutor şi izbîndă în lucrurile sale. Deşartă credinţă era şi aceasta. Mîntuirea
sufletului nu se poate dobîndi cu nimicuri de acestea.
Ah, ce mişel mare este diavolul. El nu umblă să-l rupă dintr-o dată pe om de Dumnezeu. El nu
umblă să-l rupă dintr-o dată de cele sufleteşti. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul e
foarte mulţumit cînd omul se ţine şi de cele lumeşti şi de cele sufleteşti... cînd viaţa lui e un amestec
de lumină şi întuneric pentru că din acest amestec, cîştigul e totdeauna al lui. Cele lumeşti biruie pe
cele sufleteşti. De la începutul pînă la sfîrşitul Scripturilor se vorbeşte despre un hotar statornicit pe
vecie între bine şi rău, între Domnul şi diavolul. Începînd de cînd a despărţit Dumnezeu uscatul de
ape şi lumina de întuneric, se vorbeşte mereu despre un hotar bine statornicit între lumină şi
întuneric (Ioan cap. 1), între fiii luminii şi fiii întunericului (Efes. 5, 8). între fiii lui
Dumnezeu şi fiii diavolului (1 Ioan 3, 10), între oamenii cei duhovniceşti şi oamenii cei
lumeşti
(Rom. 8), între calea vieţii şi calea morţii (Matei 7, 13).
De cîte ori se clatină şi se răstoarnă acest hotar, cîştigul e al satanei. De cîte ori se amestecă
lumina cu întunericul, virtutea cu păcatul, cele bune cu cele rele, cîştigul e al diavolului.
Mîntuirea sufletului n-are decît o singură întrebare, categorică şi precisă: eşti în corabie sau
afară de corabie, trăieşti cu lumea, sau cu Evanghelia? O altă cale de mîntuire nu este.
Dragă suflete! Eu te întreb cum stai tu cu mîntuirea sufletului tău? Eşti tu în corabie, sau eşti
numai agăţat de corabie? Bagă de seamă; în Ziua cea mare a urgiei, a Judecăţii de apoi, nu se vor
mîntui decît cei intraţi în corabie. Toţi ceilalţi se vor prăbuşi în focul pieirii sufleteşti aşa cum au
pierit şi cei căţăraţi de corabia lui Noe.
Intră dragă suflete, intră îndată în corabia mîntuirii sufleteşti!
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Lumea e plină de cei care stau grămadă în jurul corăbiei,
dar nu intră în ea. Se lasă înşelaţi cu fel de fel de nimicuri şi minciuni care nu le vor fi de nici un
folos de mîntuire. Spuneţi-le să intre în corabie. Spuneţi-le că numai o rupere totală cu duhul acestei
lumi... numai o schimbare din temelie a vieţii îi poate mîntui.

Corabia plutea cu mîntuire peste apele morţii

Toţi cei intraţi în ea aveau siguranţa deplină a mîntuirii lor

După ce Noe a intrat în corabie şi Dumnezeu a încuiat uşa în urma lui, el era într-o siguranţă
deplină. Afară vuia potopul şi prăpădul, afară era plîngere şi moarte, dar înăuntru, în corabie era
viaţă, linişte şi mîntuire. Valuri uriaşe acopereau munţii; valuri furioase izbeau corabia, dar Noe
avea o siguranţă deplină. Corabia plutea cu mîntuire peste apele morţii.
Siguranţa lui Noe era o siguranţă deplină. El avea o izbăvire deplină căci Dumnezeu îi dăduse
această corabie şi El încuiase uşa ei. Dacă valurile sau oamenii ar fi putut deschise uşa corăbiei,
Noe ar fi fost pierdut. Dar el nu purta nici o grijă şi nici o frică din partea aceasta pentru că
Dumnezeu încuiase uşa şi El o păzea.
Nic o putere lumească sau diavolească n-ar fi putut deschide uşa căci Dumnezeu o încuiase şi
El o păzea.
Noe avea siguranţa mîntuirii. Dumnezeu Însuşi era siguranţa lui. Corabia era sub scutul şi
apărarea lui Dumnezeu. Potopul era urgia şi mînia lui Dumnezeu, dar corabia - ea singură - era
scoasă de sub această urgie. Ea era sub dragostea, sub iertarea şi apărarea lui Dumnezeu.
Noe avea siguranţa deplină a mîntuirii lui de urgia şi prăpădul potopului. Această siguranţă este
o minunată icoană sufletească. Ea închipuie siguranţa credincioşilor... siguranţa celor mîntuiţi prin
scump Sîngele Mîntuitorului. Corabia lui Noe - precum am spus la vremea sa - închipuie Jertfa
Mîntuitorului, închipuie moartea Sa cea scumpă prin care ne-a scăpat de urgia morţii.
Toţi cei care au primit şi primesc cu adevărat pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă, au
deplina siguranţă a mîntuirii lor. Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede
în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă (Ioan
5, 24).
O, ce mîntuire dulce şi scumpă avem noi cei care am aflat cu adevărat pe Domnul şi
Mîntuitorul nostru Isus Hristos şi Jertfa Lui cea izbăvitoare. Noi am scăpat dintr-o moarte sigură...
am scăpat de plata păcatului care este moartea (Rom. 6, 23)... am scăpat de potopul pieirii
sufleteşti. Pentru păcatele şi fărădelegile noastre, valurile urgiei lui Dumnezeu se îndreaptă şi spre
noi, dar ele se izbesc de corabia mîntuirii noastre... ele se izbesc de Jertfa Mîntuitorului.
Valurile morţii şi a pieirii sufleteşti vuiesc în toate părţile, însă noi sîntem la adăpost... sîntem
înăuntru în corabie. Corabia noastră este unsă pe dinafară cu darul şi harul Duhului Sfînt... apele
morţii n-au putere asupra ei. Noi avem o deplină siguranţă de mîntuire în Jertfa cea scumpă a
Scumpului nostru Mîntuitor. Însuşi Dumnezeu ne-a dat această siguranţă. Fiindcă atît de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16).
Ah, ce bine este în corabia mîntuirii... ah, ce liniştită este viaţa celor intraţi în corabie şi ce plină
de dar şi de bucuria mîntuirii!
Viaţa celor intraţi în corabia mîntuirii sufleteşti este plină de bucuria izbăvirii. Corabia mîntuirii
este plină de naufragiaţi; toţi cei din corabie era să ne înecăm... eram sortiţi pieirii, dar ne-a scăpat
Jertfa cea scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor.
Corabia noastră pluteşte peste apele şi valurile morţii... corabia noastră trebuie să răsune
neîncetat de cîntări de slavă lui Dumnezeu, de cîntările noastre de bucurie şi mulţumită lui
Dumnezeu.
Corabia lui Noe era aşa făcută că n-avea decît o uşă şi o fereastră. Să faci corăbiei - a zis
Domnul către Noe - o fereastră, sus, lată de un cot; uşa s-o pui în lăturea corăbiei şi să faci un rînd
de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus (Genesa 6, 16).
Ce minunată icoană sufletească este şi aceasta! Uşa din coasta corăbiei închipuie icoana
răstignirii din Evanghelia de la Ioan cap. 19, 34: ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi
îndată a ieşit din ea sînge şi apă. Intrarea în corabia mîntuirii ne-a deschis-o o suliţă şi cuiele de pe
Dealul Golgotei... Uşa mîntuirii noastre este El şi Jertfa Lui cea sfîntă. Eu sînt uşa. Dacă intră
cineva prin Mine, va fi mîntuit (Ioan 10, 9).
Mîntuitorul ne-a mîntuit şi ne mîntuieşte prin sînge şi apă. Sîngele Lui ne curăţă de orice păcat
(1 Ioan 3, 7), iar apa ne spală. Slavă Ţie Mîntuitorule că ne-ai deschis şi nouă corabia mîntuirii
şi ne-ai scăpat de urgia morţii.
Corabia n-avea decît o singură fereastră, sus, în vîrful ei. Prin ea, Noe nu putea vedea altceva
decît cerul de sus. Minunată icoană sufletească este şi aceasta. Noe şi familia mîntuită nu putea
vedea apele morţii, nici moartea, nici prăpădul potopului. Între ei şi moarte era peretele corăbiei, era
mîntuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu apăra uşa, iar lui Noe îi lăsase fereastra să privească neîncetat
spre cer, spre Acela care osîndise lumea şi îi scăpase pe ei. Ei nu puteau privi decît spre cer, spre
Dumnezeu, Izbăvitorul lor.
Fereastra din corabia lui Noe închipuie legătura celor credincioşi cu Domnul, cu Izbăvitorul lor.
Cel izbăvit prin scump Sîngele Domnului, cel intrat în corabia mîntuirii, trebuie să rupă orice
legătură cu lumea, cu duhul acestei lumi, cu ispitele şi păcatele ei. Prin rugăciune, el trebuie să stea
într-o neîncetată legătură şi împărtăşire numai cu Domnul şi Izbăvitorul lui. El trebuie să aibă toate
ferestrele închise faţă de lume.
Astă vară am văzut un ostaş din Oastea Domnului, care îşi astupase două ferestre de la casă.
- De ce ai făcut acest lucru?
- Pentru că vecinii mei înjură de cele sfinte şi nu vreau să aud hulele lor - mi-a răspuns el.
Toţi cei din corabia mîntuirii, toţi cei care L-am aflat cu adevărat pe Scumpul nostru Mîntuitor,
să închidem toate ferestrele sufletului nostru faţă de duhul acestei lumi, faţă de ispitele ei şi păcatele
ei. Numai fereastra ce caută spre cer, spre Dumnezeire, trebuie să o avem deschisă.
Biblia nu ne spune ce a făcut Noe pe timpul cît a ţinut urgia potopului. Auzind cum vuiau afară
valurile morţii, Noe va fi plîns de bucuria izbăvirii sale. Dar va fi plîns şi de mila celor ce se înecau
afară. Ah, cum i-ar fi ajutat, dar el nu mai putea. Noi însă putem căci corabia mîntuirii încă nu s-a
închis.
Să sărim în ajutorul celor ce se îneacă în potopul răutăţilor. Să-i scăpăm de la pieire... să-i
chemăm neîncetat în corabia mîntuirii.
Dragă suflete nemîntuit! Corabia mînuirii tale sufleteşti încă nu s-a închis. Uşa ei este larg
deschisă şi te aşteaptă pe tine. Grăbeşte îndată să intri înăuntru. Intră îndată, intră chiar azi, căci ca
mîine poate fi prea tîrziu. Uşa se va închide fără de veste şi tu vei rămîne afară în potopul pieirii
sufleteşti.
Dragă suflete nemîntuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi căci mîine poate va fi prea tîrziu.
Moartea ne poate veni pe neaşteptate şi atunci uşa s-a închis...
Aduceţi-vă aminte şi aici că satana cîştigă cele mai multe suflete cu şoapta de înşelăciune: Mai
aveţi vreme...
Domnul ne strigă: Astăzi, de veţi auzi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile voastre
(Evrei 3, 7-11). Însă diavolul şoptea mereu omului: Mîine... mîine... mai aveţi vreme...
Vai celor ce ascultă de şoapta satanei. Numai în ceasul morţii vor afla că satana i-a înşelat, dar
atunci va fi prea tîrziu, prea tîrziu...
Dragă suflete nemîntuit! Ah, să ştii tu ce bine este aici înăuntru în corabie (în Oastea Domnului,
într-o viaţă trăită cu Domnul). Este aici o lume nouă, o viaţă nouă. Nu sîntem mulţi cei dinăuntru,
dar avem o viaţă plină de pace şi bucurie sufletească. Nu este vrăjmăşie între noi, nu este ură, nu
este întristare. Sîntem fraţi în Domnul, fraţi în bucurie, fraţi în necazuri şi suferinţe. Inima şi sufletul
nostru este una (Fap. Ap. 4, 32), pentru că trăim în Numele Domnului şi Domnul este între
noi. Ne bucurăm neîncetat şi cîntăm cîntări de slavă lui Dumnezeu că ne-a scos din duhul acestei
lumi stricate. Intră dragă suflete, intră şi tu la noi!
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Să cîntăm neîncetat cîntări de slavă lui Dumnezeu că ne-a
primit în corabia mîntuirii. Să ţinem închise uşile şi ferestrele corăbiei faţă de duhul şi ispitele
lumii, dar să le deschidem larg să se audă în lume cîntecele noastre de slavă lui Dumnezeu... să se
audă în lume rugăciunile noastre şi bucuria mîntuirii noastre. Aşa să lumineze în lume viaţa noastră
ca văzînd oamenii faptele noastre să intre şi ei în corabia mîntuirii!

Corabia se opreşte pe Muntele Ararat

Cei doi soli: porumbelul şi corbul

Urgia potopului a ţinut cu totul 150 de zile, timp în care a pierit tot ce era viu pe faţa a tot
pămîntul, de la om pînă la dobitoc... şi a rămas singur Noe şi cei ce erau cu el în corabie (Genesa
7, 22).
Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în
corabie; şi Dumnezeu a făcut să sufle un vînt pe pămînt, şi apele s-au potolit. Izvoarele Adîncului şi
stăvilarele cerurilor au fost închise, şi ploaia din cer a fost oprită. Apele au scăzut de pe faţa
pămîntului, scurgîndu-se şi împuţinîndu-se şi, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat
(Genesa 8, 1-3).
Razele soarelui au început să învioreze din nou o lume ce fusese botezată cu un botez de
judecată. Corabia s-a oprit pe Muntele Ararat. În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii,
corabia s-a oprit pe munţii Ararat. Apele au mers scăzînd pînă în luna a zecea. În luna a zecea, în
ziua întîi a lunii, s-au văzut vîrfurile munţilor (Genesa 8, 4-5).
Ah, ce privelişte înfiorătoare se vedea acum în lume! Apele se scurgeau cu vuiet mare lăsînd
pretutindeni cadavre de oameni şi animale. Pretutindeni se vedea secerişul cel grozav al morţii, al
păcatului.
După 40 de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei şi i-a dat drumul unui corb şi unui porumbel
să afle dacă au scăzut ori ba apele de pe pămînt. Porumbelul s-a întors, dar corbul ba. Plină de un
adînc înţeles sufletesc este întîmplarea aceasta. Porumbelul s-a întors grăbit în corabie. Afară era o
lume ce nu-i plăcea. Simţea mirosul mortăciunilor, vuiau încă apele morţii... porumbelul a fugit
degrab înapoi în corabie.
Porumbelul acesta este icoana creştinului adevărat care nu iubeşte duhul acestei lumi păcătoase.
El miroase de departe mortăciunile patimilor şi păcatelor şi se retrage îngrozit în corabia mîntuirii.
El se odihneşte numai în Domnul şi n-are odihnă decît în Domnul. El nu mai are plăcere pentru cele
lumeşti. Oricît l-ai slobozi în lume, el se reîntoarce în corabie.
Un tînăr intrat în Oastea Domnului îmi scrie:
Tata mi-a scris la Crăciun:
- Fiule, acum de sărbători te slobod şi pe tine să te duci la petrecere... du-te petrece-ţi şi tu!...
- Tată dragă - i-am răspuns eu - pînă acuma mă opreai să nu mă duc, şi eu mă duceam pe furiş;
acum mă laşi, dar nu vreau eu să merg. De cînd am intrat în Oastea Domnului nu mai am nici o
plăcere pentru petrecerile lumeşti. Petrecerea mea este Scriptura şi cărţile religioase. Acum chiar
dacă mi-ai porunci să merg, nu m-aş duce...
Iată şi acesta este un porumbel ce nu-şi află loc de odihnă picioarelor sale şi sufletului său decît
în corabie, în Domnul (Genesa 8, 9).
Nu aşa a fost însă cu corbul. Corbul nu se simţea bine în corabia lui Noe. Parcă-l văd cum va fi
stat trist şi posomorît într-un colţ al corăbiei. El se gîndea la hoiturile lui... el suspina după
mortăciunile lui. Ah, unde sînt hoiturile mele cele plăcute - va fi suspinat corbul - acest bătrîn m-a
încuiat şi pe mine în această corabie fără mortăciuni. Toate dobitoacele sălbatice din corabie, îşi
pierduseră firea ce o avuseseră în lume (altcum s-ar fi sfîşiat unele pe altele), numai corbul îşi
păstrase gustul lui după mortăciuni.
Corbul se simţea ca un arestat în corabie. Pentru el corabia era un arest. El se dorea după
libertatea hoiturilor şi mortăciunilor. Cînd Noe i-a dat drumul va fi răsuflat uşurat, iar cînd va fi
găsit hoituri destule, mare va fi fost bucuria lui. Nici nu s-a mai gîndit să se întoarcă în arestul
corăbiei. S-a pus iară pe mortăciuni.
Corbul acesta este icoana sufletească a celor care au ieşit odată din păcate, dar pe urmă iar s-au
întors la ele. Închipuie pe cei care se întorc iar la duhul acestei lumi. Cei păcătoşi nu se simt bine în
corabia mîntuirii. Scoateţi pe cel păcătos din crîşmă - şi alte păcate - şi-l duceţi la biserică, la citiri
biblice, etc, veţi vedea că se simte ca într-un arest, ca într-o temniţă din care abia apucă să scape.
Nu se simt bine în corabia mîntuirii nici cei care intră în ea de bună voie, dar nu se silesc să-şi
dospească mereu viaţa cu aluatul Evangheliei... să-şi întărească mereu firea cea duhovnicească
contra celei lumeşti.
Despre unul care a dezertat din Oastea Domnului (dintr-o comună de lîngă Baia de Criş), un alt
ostaş îmi scrie următoarele:
Vă aduc la cunoştinţă că ostaşul N. N. a dezertat din Oaste. De altfel ne aşteptam noi la acest
lucru. Vedeam noi bine ceilalţi ostaşi că noul ostaş nu se simte bine între noi. Era tot întristat. La
Crăciun ne-a părăsit punîndu-se în fruntea beţivilor şi făcînd chef cu scandal mare.
Iată şi acesta era un corb ce nu se simţea deloc bine în corabia mîntuirii. Gîndul lui era tot la
hoituri şi mortăciuni, la poftele firii celei lumeşti. Abia a apucat să scape din corabia mîntuirii şi s-a
pus iarăşi pe mortăciuni sufleteşti. Vina este a lui pentru că, după ce a intrat în Oaste, nu şi-a dat
silinţa să-şi întărească firea cea duhovnicească, firea cea nouă. Firea cea lumească cu poftele şi
ispitele ei, l-a copleşit din nou.
Toţi cei ce intră în Oastea Domnului, toţi cei ce apucă pe calea mîntuirii, trebuie să-şi întărească
mereu firea cea duhovnicească - cu rugăciune, citirea Bibliei, cărţi religioase, etc. - altcum îi biruie
firea cea veche cu poftele ei de mortăciuni. Diavolul, mişelul cel mare, pune neîncetat în faţa
omului întors la Dumnezeu carnea ispitelor şi patimilor lumeşti. Tot cel ce nu se întăreşte cade
înfrînt de ispite.
Icoana corbului din Bibliei se potriveşte de minune cu aceea a israelienilor care trecuseră prin
Marea Roşie, scăpaseră la mîntuire, dar în drum spre Canaan, le-a venit pofta de carne. Adunăturii
de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar şi copiii lui Israel au început
să plîngă, şi să zică: Cine ne va da carne să mîncăm? (Num. 11, 4). Pentru pofta cărnii, poporul
voia să lase calea spre Canaan şi să se întoarcă în Egipt, în robie (Num. 14, 1-4).
Aşa sînt şi azi cei ce apucă pe calea mîntuirii dar nu fac stăruinţe să-şi omoare firea cea
lumească. Le vine pofta de carne, de plăceri şi desfătări lumeşti. Ca şi corbul, părăsesc corabia şi s-
apucă iar de mortăciuni sufleteşti.
Ce deosebire mare a fost între porumbel şi corb! Porumbelul umbla să găsească o ramură verde,
corbul mortăciuni. Aşa e şi între oameni. Omul cel duhovnicesc are cu totul alte plăceri decît omul
cel lumesc. Omul cel duhovnicesc umblă după lucrurile sufleteşti; omul cel lumesc caută
desfătările, chefurile şi alte lucruri lumeşti. Cunosc un om care toată iarna a citit în Biblie şi alte
cărţi religioase; în vreme ce vecinul lui toată iarna a citit pe la birt în cealaltă Biblie cu 32 de foi
(cărţile de joc). Numai corabia schimbă pe om şi gusturile lui; din om lumesc face un om
duhovnicesc.
Dragă cititorule! eu te întreb: eşti în corabie ori afară de corabie? De eşti afară, intră îndată, iar
dacă ai intrat, priveghează, te roagă şi te întăreşte neîncetat în Domnul ca să nu fii biruit iarăşi de
duhul acestei lumi.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că m-ai primit şi pe mine în corabia mîntuirii. Ah,
ce bine este înăuntru în corabie; este viaţă şi pace. Te rog însă, Preabunule Doamne, întăreşte-mă
neîncetat cu darul şi harul Tău să rămîn în corabie pînă la sfîrşitul vieţii mele. Întăreşte-mă neîncetat
să rămîn înăuntru căci ispitele lumii sînt multe şi grele. Omoară în mine firea cea lumească cu
poftele şi gusturile ei ca să nu mai am nici o plăcere şi nici o atragere pentru cele lumeşti. Ca şi
porumbelul să aflu odihnă sufletului meu numai în corabie.

Noe iese din corabie într-o lume nouă şi la o viaţă nouă

Taina cea mare a naşterii din nou

În anul şase sute unu, în luna întîi, în ziua întîi a lunii, apele secaseră pe pămînt. Noe a ridicat
învelitoarea corăbiei: s-a uitat, şi iată că faţa pămîntului se uscase. În luna a doua, în a douăzeci şi
şaptea zi a lunii, pămîntul era uscat de tot. Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe, şi i-a zis: Ieşi din
corabie, tu şi nevastă-ta, fiii tăi şi nevestele fiilor tăi cu tine! Scoate afară împreună cu tine toate
vieţuitoarele de tot felul care sînt cu tine, atît păsările, cît şi vitele şi toate tîrîtoarele care se tîrăsc pe
pămînt: să mişune pe pămînt, să crească şi să se înmulţească pe pămînt. Şi Noe a ieşit afară cu fiii
săi, cu nevastă-sa şi cu nevestele fiilor săi. Toate dobitoacele, toate tîrîtoarele, toate păsările, tot ce
se mişcă pe pămînt, după soiurile lor, au ieşit din corabie (Genesa 8, 13-19).
Ieşirea lui Noe din corabia izbăvirii închipuie clipa cea sfîntă cînd vom ajunge şi noi, cei care
trăim o viaţă cu Domnul, la ţărmul dorit. Cînd se va sfîrşi călătoria vieţii noastre celei pămînteşti,
cînd valurile lumii şi ale ispitelor vor înceta să mai bată în corabia mîntuirii noastre sufleteşti, vom
scăpa şi noi cu totul într-o lume nouă unde ne aşteaptă un cer nou şi un pămînt nou.
Ieşirea lui Noe din corabie închipuie apoi taina cea mare a naşterii din nou. Naşterea din nou
este o taină mare pe care mulţi n-o înţeleg şi nici n-o pot înţelege. Cînd Nicodim a venit noaptea la
Isus şi L-a întrebat despre taina mîntuirii, Domnul i-a zis că trebuie să se nască din nou. Amin,
amin, zic ţie Nicodime, de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea Împărăţia lui
Dumnezeu... de nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea intra în Împărăţia lui
Dumnezeu... voi trebuie să vă naşteţi din nou (Ioan 3, 1-8). Nicodim nu înţelegea această
taină. I se părea ceva de neînţeles, cum el, om bătrîn, să se nască a doua oară! De s-ar fi gîndit la
istoria lui Noe ar fi înţeles această taină căci Noe a trecut prin taina cea mare a naşterii din nou.
Potopul a fost urgia lui Dumnezeu, a fost plata păcatului. Noe încă a trecut prin această urgie.
Valurile urgiei izbeau şi corabia lui. În mijlocul valurilor, corabia era ca un mormînt, ca un sicriu
cufundat în apele morţii. Dar în acest mormînt era viaţă din darul şi îndurarea lui Dumnezeu. Noe a
ieşit din corabie ca dintr-un sicriu, ca dintr-un mormînt.
A ieşit ca un om ce scăpase din urgia morţii prin darul lui Dumnezeu. El trecuse prin apele
morţii, el trecuse prin moarte. El era acum ca un înviat din morţi prin darul lui Dumnezeu. El
trecuse cu adevărat prin apă şi duh. Domnul îi trecuse prin apă şi prin duh.
Naşterea din nou este o taină mare la care lucrează nu atît omul cît mai ales Dumnezeu, darul
Duhului Sfînt. Noe n-a lucrat nimic altceva deosebit la izbăvirea lui decît că a ascultat Cuvîntul lui
Dumnezeu. Încolo Dumnezeu Singur a lucrat la mîntuirea lui. Dumnezeu i-a pregătit corabia... El i-
a spus să intre în ea... El a încuiat-o... El a apărat-o... El a deschis-o.
Naşterea din nou este o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfînt, iar rodul acestei
lucrări este o schimbare din temelie în viaţa omului... o viaţă nouă. Potopul a rupt în două viaţa lui
Noe: în viaţa de dinainte de potop şi în viaţa de după potop. După ieşirea din corabie, Noe a început
o viaţă nouă, o viaţă cu totul nouă, într-o lume nouă.
Prin taina cea mare a naşterii din nou trebuie să trecem şi noi. Am şi trecut căci taina botezului
închipuie această naştere din nou. Botezul ne trece prin apă şi prin duh, dintr-un om vechi face un
om nou. Însă mai tîrziu păcatul strică iarăşi acest om nou şi îl face iarăşi vechi. De aceea trebuie să
trecem din nou printr-o nouă naştere din nou, sufletească. Această naştere din nou o facem în duh,
în Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos.
Taina naşterii din nou are două părţi. O parte îl cufundă pe om, alta îl ridică. Una îl omoară, alta
îl învie. Partea care cufundă este păcatul. Păcatul sloboade peste noi urgia potopului şi valurilor
pieirii sufleteşti. Urgia şi pedeapsa pentru păcatele noastre trebuie să vină. O cere dreptatea lui
Dumnezeu. Valurile păcatelor ne îngroapă într-un adînc al pieirii sufleteşti.
Dar tocmai în acest adînc începe a lucra darul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne scapă de urgia
morţii. În faţa pieirii sufleteşti, El ne deschide corabia izbăvirii cea făcută cu scump Sîngele Lui. Ca
Noe, trecem şi noi prin valurile morţii, dar Domnul ne trece vii prin darul Său. Valurile păcatelor ne
îngroapă ca într-un mormînt, dar Domnul ne scoate din acest mormînt ca oameni înviaţi din nou,
născuţi din nou prin darul Jertfei Sale. În acest înţeles sînt a se înţelege cuvintele ap. Pavel: Noi
deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a
înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă (Rom. 6, 4).
Naşterea din nou este o taină mare şi tainică, la care lucrează ma mult Dumnezeu decît omul.
Din partea lui, omul nimic nu poate face altceva pentru această taină decît să intre în corabie. Cînd
ai intrat în corabie, cînd L-ai primit pe Domnul şi Jertfa Lui, începe a lucra Duhul Sfînt pentru
naşterea din nou. Numai cine a intrat în corabie, numai cine L-a aflat şi L-a primit cu adevărat pe
Domnul, poate înţelege şi poate primi această taină.
Naşterea din nou este o lucrare tainică a Duhului Sfînt, iar rodul acestei lucrări este o schimbare
din temelie a vieţii omului, este o viaţă nouă. Potopul a rupt în două viaţa lui Noe. După ieşirea din
corabie, Noe n-a mai întrebat oare aici sau acolo a fost casa mea. El a început o viaţă cu totul nouă
care nu mai avea nimic cu cea dinainte de potop.
O astfel de schimbare totală trebuie să facă naşterea din nou şi în viaţa noastră. Semnul şi
dovada că cineva a trecut sau ba prin naşterea din nou, este viaţa lui. Dacă cineva s-a schimbat
dintr-o dată... dacă s-a retras dintr-o dată din duhul acestei lumi, acesta este semnul că Duhul Sfînt
lucrează în el naşterea din nou. Dar dacă viaţa lui se scurge mai departe în aceeaşi matcă de răutăţi
şi năravuri rele, atunci în zadar spune acest cineva că a intrat în Oastea Domnului.
După naşterea din nou, noi, copiii Domnului, vedem altfel lumea, vedem un fel de lume nouă.
Avem alţi ochi, alte vederi şi alte gusturi. Pentru noi s-a schimbat lumea cu totul. Noi o vedem în
altă lumină. Ceea ce ni se părea dulce, vedem acum că-i amar, ceea ce ni se părea mai înainte bun,
vedem că-i rău.
Noi copiii Domnului stăm azi şi ne mirăm cum am putut noi trăi în atîta orbie sufletească...
stăm şi ne mirăm cum de nu vedeam pieirea sufletească... stăm şi plîngem de mila celor ce nu văd
starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc.
Slavă Ţie Mîntuitorule, că ne-ai trecut prin această taină mare şi sfîntă ce se cheamă naşterea
din nou. Ajută-ne cu darul Tău să rămînem în ea pînă la sfîrşitul vieţii noastre şi să putem aduce la
ea şi pe alţii care n-o cunosc.
Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu mîntuirea sufletului tău? Eu pun în faţa ta cuvintele
Mîntuitorului: Amin, amin zic ţie, de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea intra în Împărăţia
cerurilor (Ioan 3, 5). Dar ca să te poţi naşte din nou, trebuie să intri mai întîi în corabie, trebuie
să-L primeşti cu adevărat pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă.
Intră dragă suflete, intră îndată în corabie căci această corabie te trece dintr-o lume veche într-o
lume nouă, dintr-un om lumesc te face un om duhovnicesc, dintr-un om vechi, te face un om nou,
un om născut din nou la o viaţă nouă.
Înainte de potop, de la Adam pînă la Noe, au trăit multe, multe rînduri de oameni; multe, multe
milioane de oameni. Dar pe aceştia Biblia nu-i mai pomeneşte. Cartea neamurilor, care se citeşte în
Evanghelia din duminica dinaintea Crăciunului, aminteşte numai neamurile de oameni de la Noe şi
Avraam pînă la Mîntuitorul (adică de la potop încoace). Pe celelalte neamuri şi spiţe de oameni nu
le mai aminteşte. Aceştia au trăit o viaţă în zadar, o viaţă pierdută.
Aşa e şi cu viaţa noastră. Anii ce-i trăim în păcate şi fărădelegi sînt ani pierduţi pentru Împărăţia
lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului. Viaţa noastră cea adevărată se începe numai în clipa în care
am intrat în corabie. Se începe numai în clipa în care am rupt-o cu lumea şi primind pe Domnul, am
început o viaţă nouă cu El.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că m-ai primit şi pe mine în corabia mîntuirii
sufleteşti. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să o rup cu lumea şi să încep o viaţă nouă. Dar ajută-mă
Doamne, ajută-mă, căci ispitele sînt grele. Ajută-mă să pot trăi pînă la sfîrşitul vieţii mele în starea
aceasta. Ajută-mă şi mă întăreşte cu darul Tău să pot rămînea pînă la sfîrşitul vieţii mele în taina cea
mare a naşterii din nou.

Noe înalţă rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu

Cel dintîi lucru ce l-a făcut Noe după ce a ieşit din corabie, a fost să dea mulţumire lui
Dumnezeu. Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările
curate, şi a adus arderi de tot pe altar. Domnul a mirosit un miros plăcut, şi Domnul a zis în inima
Lui: Nu voi mai blestema pămîntul din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima
omului sînt rele din tinereţea lui, şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cît va fi pămîntul,
nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea! (Genesa 8,
20-22).
Ce minunată şi ce caldă trebuie să fi fost rugăciunea lui Noe! Ea nu izvora atît din datoria lui
Noe de a mulţumi pentru scăpare, ci izvora mai ales din cugetul cît de mare a fost dragostea şi
bunătatea lui Dumnezeu faţă de el.
Opt suflete mîntuite stăteau în faţa lui Dumnezeu cu inima plină de bucuria mîntuirii. Opt
suflete mîntuite stăteau în faţa lui Dumnezeu cu rugăciune de mulţumire pentru izbăvirea lor.
Ei poate că se rugau astfel: Slavă Ţie Dumnezeule, că ne-ai trecut prin valurile morţii şi ne-ai
scos din moarte la viaţă. Ar trebui să zacem şi noi alături cu hoiturile ce au rămas după potop, dar
noi sîntem vii şi trăim prin darul Tău, prin dragostea Ta şi iertarea Ta. Slavă Ţie Dumnezeul nostru,
Tu eşti viaţa noastră şi mîntuirea noastră. Viaţa noastră e un dar al Tău... viaţa noastră nu mai este a
noastră, ci este a Ta şi o depunem la picioarele Tale. Fii Tu Doamne şi mai departe Stăpînul şi
Cîrmuitorul vieţii noastre...
Ce mult se aseamănă rugăciunea lui Noe cu rugăciunea lui Moise şi a israelienilor cînd au trecut
prin Marea Roşie, scăpînd de Faraon. Ca şi Noe, Moise şi israelienii trecuseră şi ei prin valurile
apelor. Îi trecuse şi pe ei darul lui Dumnezeu. Domnul îi trecuse şi pe ei prin apă şi prin duh. Cînd s-
au văzut scăpaţi, au înălţat şi ei rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Voi cînta Domnului, căci Şi-
a arătat slava... ajutor şi acoperire S-a făcut nouă spre mîntuire (Exod 15).
Ce rugăciune vie şi caldă era şi aceasta! Biblia ne spune că cu acest prilej, o femeie, Maria,
prorociţa, sora lui Aaron, a luat în mînă o timpană, şi toate femeile au venit după ea, cu timpane şi
jucînd. Maria răspundea copiilor lui Israel: Cîntaţi Domnului, căci şi-a arătat slava (Exod 15,
20-21).
Rugăciunea israelienilor mîntuiţi era un fel de beţie sufletească, era o beţie de bucuria mîntuirii.
Era un fel de beţie duhovnicească ce-i ridica cu tot sufletul şi cu toată inima lor spre Dumnezeu,
spre Izbăvitorul lor, spre slava şi slăvirea Lui.
Aşa era şi rugăciunea lui Noe. Rugăciunea celor opt suflete mîntuite se ridica spre Dumnezeu,
spre Izbăvitorul lor, ca un miros de bună mireasmă. De aceea zice Biblia că a mirosit Domnul
Dumnezeu miros plăcut de bună mireasmă. Aceasta este rugăciunea cea adevărată de slavă şi de
mulţumire lui Dumnezeu.
Această rugăciune o aflăm şi în psalmii lui David. Aproape jumătate din psalmii lui David sînt
psalmi de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu (în chipul de alături se vede psalmistul David cîntînd
din strune psalmi de slavă lui Dumnezeu).
De ce acest lucru? Pentru că David - alături de Noe şi Moise - a fost şi el un trecut prin potop şi
prin Marea Roşie. Şi el aflase pe Domnul şi toate binefacerile Lui. Şi el gustase din darul mîntuirii.
Şi pe el îl trecuse Domnul prin atîtea şi atîtea necazuri şi primejdii de moarte. De aceea lăuda
neîncetat pe Domnul şi îndemna pe toată lumea să laude minunile Lui.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului, dragi copii ai lui Dumnezeu, şi voi toţi care aţi aflat pe
Domnul şi trăiţi o viaţă cu El! Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră de slavă şi mulţumită lui
Dumnezeu. Ea trebuie să ţîşnească din bucuria mîntuirii noastre sufleteşti. Noi trebuie să petrecem
o viaţă de rugăciune, o viaţă de slavă şi de mulţumită lui Dumnezeu pentru toate cîte ne-a făcut
nouă.
Noi trebuie să vedem neîncetat înapoia noastră potopul din care ne-a scăpat... Gomora din care
ne-a scos... şi Marea Roşie prin care ne-a trecut darul şi dragostea lui Dumnezeu.
 Noi trebuie să înălţăm neîncetat cîntece şi rugăciuni de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu.
Oriunde ne-am întîlni două sau trei suflete mîntuite, să înălţăm cîntare de mulţumită lui Dumnezeu
şi să ne punem viaţa în slujba Lui.
Spuneţi tuturor să înalţe rugăciuni de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Dar spuneţi că numai
aceia se pot ruga cu putere... numai aceia Îl pot slăvi pe Dumnezeu cu miros plăcut, care au gustat
din darul mîntuirii. Spuneţi tuturor că numai cei ce intră în corabie învaţă a se ruga cu putere...
numai cei ce ies din Sodoma şi Gomora... şi numai cei ce scapă din Marea Roşie cunosc puterea
rugăciunii. Spuneţi tuturor că rugăciunea de mulţumită nu e aceea ce mulţumeşte pentru averi, bani,
belşug, sănătate, etc. De cele mai multe ori aceste bunătăţi trecătoare n-au nici o legătură cu lucrul
mîntuirii sufleteşti. Adevărata rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu ţîşneşte din bucuria
mîntuirii sufleteşti, aşa cum gheizerele din America ţîşnesc apă fierbinte din adîncul pămîntului.
Rugăciunea izvorăşte de la sine cînd ai aflat taina mîntuirii sufleteşti şi ai intrat în ea. Omul nu
s-a putut mîntui prin propriile sale puteri. Lui Noe i-a dat Dumnezeu o corabie... Lui Moise un toiag
de lemn... lui Lot doi îngeri. Ei nu puteau să se mîntuiască prin propriile lor puteri.
Nouă ne-a dat Dumnezeu pe Scumpul nostru Mîntuitor... ne-a dat Crucea şi Jertfa Lui cea
sfîntă. Slavă Ţie Dumnezeule pentru acest dar mare şi sfînt! Slavă Ţie Mîntuitorule pentru scump
Sîngele Tău cu care ne-ai răscumpărat din blestemul morţii!
Indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii, noi trebuie să ridicăm neîncetat rugăciune de
mulţumită pentru acest dar mare şi sfînt.
Scripturile ne spun că îngerii din cer laudă veşnic pe Dumnezeu cîntînd cîntări de slavă şi
mărire. Aşa trebuie să facă şi oamenii pe pămînt. Cînd tu cititorule cazi în genunchi cu rugăciune de
laudă lui Dumnezeu, atunci glasul tău se împreună cu glasul îngerilor din cer şi împreună cu ei lauzi
şi cînţi mărirea lui Dumnezeu - aşa cum se vede rugîndu-se psalmistul David în chipul alăturat.
Jertfa şi rugăciunea lui Noe închipuie slava pe care sufletele sfinţilor şi a credincioşilor o aduc
neîncetat în cer lui Dumnezeu, Tatălui şi Mielului. Şi s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd
fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi cîntau o
cîntare nouă, şi ziceau: Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice
norod şi de orice neam (Apoc. 5. 8-9).
Învredniceşte-ne şi pe noi Doamne să Te slăvim împreună cu cetele îngerilor şi sfinţilor din cer;
slavă Ţie Mîntuitorule! Slavă Ţie Scumpul nostru Mîntuitor căci ne-ai răscumpărat din blestemul
legii cu scump Sîngele Tău... A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda,
cinstea, slava şi stăpînirea în vecii vecilor! Amin. (Apoc. 5, 13).

Dumnezeu face legămînt cu Noe

Legămîntul legii celei noi

În timpul cît Noe ridica jertfă de mulţumită lui Dumnezeu, Dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi
pe fiii săi, şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pămîntul. S-apuce groaza şi frica de voi pe
orice dobitoc de pe pămînt, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pămînt şi pe toţi peştii
mării: vi le-am dat în mîinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate
acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sîngele ei, să nu mîncaţi. Căci voi
cere înapoi sîngele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa
omului din mîna omului, din mîna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sîngele
omului, şi sîngele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om. Iar voi, creşteţi şi înmulţiţi-
vă, răspîndiţi-vă pe pămînt, şi înmulţiţi-vă pe el! Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care
erau cu el, şi a zis: Iată, Eu fac un legămînt cu voi şi cu sămînţa voastră, care va veni după voi, cu
toate vieţuitoarele, care sînt cu voi, atît păsările, cît şi vitele, şi toate fiarele de pe pămînt care sînt
cu voi, cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pămînt. Fac un
legămînt cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului, şi nu va mai veni potop
ca să pustiască pămîntul. Şi Dumnezeu a zis: Iată semnul legămîntului pe care-l fac între Mine şi
voi, şi între toate vieţuitoarele care sînt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci:
curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nori, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi
pămînt. Cînd voi strînge nori deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor şi Eu Îmi voi aduce
aminte de legămîntul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup, şi apele nu se vor
mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor, şi Eu Mă voi uita la el, ca
să-Mi aduc aminte de legămîntul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de
pe pămînt. Şi Dumnezeu a zis lui Noe: Acesta este semnul legămîntului pe care l-am făcut între
Mine şi orice făptură de pe pămînt
(Genesa 9, 1-17).
Legămîntul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe ne cuprinde şi pe noi. Prin legămîntul făcut cu Noe,
Dumnezeu ne-a făgăduit, ne-a asigurat că nu va mai veni potop de apă să pustiiască pămîntul. Prin
urmare - ar zice atare necredincios - ne putem vedea fără nici o grijă de păcate şi fărădelegi.
Dumnezeu ne-a asigurat că nu va mai fi prăpăd de ape pe pămînt...
Mincinoasă şi păcătoasă ar fi nădejdea aceasta! Căci lumea şi oamenii vor trece prin alt prăpăd
şi potop cu mult mai groaznic decît potopul apelor. Ascultaţi ce zice ap. Petru:
Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămînt scos prin Cuvîntul lui
Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar
cerurile şi pămîntul de acum sînt păzite şi păstrate prin acelaşi Cuvînt, pentru focul din ziua de
judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi (2 Petru 5, 7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi
sîntem ameninţaţi de acest potop. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop va trebui
să scăpăm la viaţă, ori să pierim în flăcările lui. Că pe pămînt nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom
muri înecaţi, asta încă n-ajunge nimic cîtă vreme vom pieri în potopul cel de foc. Eu am cunoscut
un om care a scăpat de înec în apă şi pe urmă a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec, nu i-a fost de
nici un folos.
Ah, ce groaznic este potopul cel de foc care ameninţă sufletele noastre! Toţi sîntem ameninţaţi
să pierim în acest potop pentru că toţi sîntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au adus în faţa
acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu în dragostea şi
iubirea Sa nemărginită de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El ne ajută să scăpăm de el.
Legămîntul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe, cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din
potopul pieirii sufleteşti.
Legămîntul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe, închipuie Jertfa Crucii, Jertfa cea sfîntă a Fiului
Său. Dumnezeu a făcut un legămînt cu pămîntul şi cu oamenii. A făcut legămînt că nu va mai
pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. Curcubeul acestui legămînt este Crucea şi Jertfa
Scumpului nostru Mîntuitor.
Cînd pătimea Isus pe Cruce, nori negri s-au grămădit pe cer. Deasupra Mielului se grămădiseră
nori negri car eau făcut întuneric mare peste tot Ierusalimul. Aceşti nori erau urgia şi mînia lui
Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al urgiei şi mîniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd
întreg pămîntul şi pe oameni. Dar în clipa cînd Scumpul nostru Mîntuitor a rostit cuvintele: S-a
sfîrşit - norii mîniei lui Dumnezeu deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceasta
cel mai minunat şi mare curcubeu din cîte s-au văzut cîndva în această lume: Isus Cel Răstignit
pentru păcatele noastre.
Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa cînd Scumpul nostru Mîntuitor a rostit cuvintele: S-a
sfîrşit... în clipa cînd Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre.
În clipa cînd Mielul a strigat: S-a sfîrşit, Dumnezeu a făcut un legămînt cu pămîntul şi oamenii
din toate timpurile. În acea clipă, Dumnezeu a vorbit, ca odinioară către Noe: Iată Eu fac un
legămînt cu voi că nu voi pedepsi mai mult lumea şi pe voi oamenii cu pieire sufletească... Crucea
şi Jertfa Fiului Meu va fi semn de legătură între Mine şi între pămînt. Cînd voi strînge nori de mînie
deasupra pămîntului, Crucea Fiului Meu se va arăta în nori şi Îmi voi aduce aminte de legămîntul
Meu şi voi ierta păcatele voastre... acesta este semnul legămîntului pe care l-am făcut între Mine şi
orice făptură de pe pămînt.
Crucea Mîntuitorului şi Jertfa Lui cea sfîntă este marele legămînt dintre cer şi pămînt, dintre
Dumnezeu şi oameni. În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat
oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi (Fap. Ap. 4, 12). Dar dacă cineva a păcătuit, avem la
Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit
(1 Ioan 2, 1; 1 Tim. 2, 5).
Dragă cititorule! Eu îţi aduc o veste scumpă şi dulce: nu mai este pieire şi prăpăd sufletesc în
lume. Dumnezeu a făcut legămînt cu noi... ne-a asigurat că nu ne va mai da pieirii pentru păcatele
noastre. Ne iartă pentru Jertfa Fiului Său.
O, ce dar mare este acest legămînt! Însă el nu ni se dă cu puterea. El trebuie primit. Trebuie să-l
cerem şi să-l primim. Vai de cei ce stau afară de acest legămînt... vai de cei care n-au intrat şi nu
intră în el. Ei vor rămînea afară în potopul cel de foc al pieirii sufleteşti întocmai cum au rămas
oamenii din timpul lui Noe în potopul cel de apă.
Eu plîng cînd mă gîndesc că atîtea şi atîtea suflete stau afară de acest legămînt... nu-l cunosc şi
n-au intrat în el.
Cum stai tu dragă suflete cititor, faţă de legămîntul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe şi cu noi?
Intra îndată în acest legămînt. Intră îndată în corabia mîntuirii şi-l vei avea.
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Primeşte-mă şi pe mine în legămîntul Crucii cel făcut
pentru mîntuirea noastră. Iartă-mă pentru Jertfa cea scumpă a Fiului Tău.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Primeşte-mă şi pe mine sub braţele Crucii Tale. Primeşte-mă în
corabia mîntuirii cea cîştigată cu scump Sîngele Tău. Împacă-mă cu Tatăl ceresc prin Jertfa Ta cea
sfîntă.
Duhule Sfinte, adă-mi aminte clipă de clipă că viaţa mea este un dar al Celui răstignit pe Cruce
şi trebuie să o trăiesc întreagă cu El şi pentru El... adă-mi aminte clipă de clipă că eu nu mai sînt al
meu, ci sînt al lui Isus Hristos care m-a răscumpărat cu un preţ mare!

Pe Noe, pe al doilea Adam al omenirii,

satana l-a înşelat cu ispita beţiei

Potopul a înecat o lume veche; a nimicit cu totul o lume veche. Pe urmele potopului a rămas o
lume nouă, o lume spălată şi curăţită de păcat.
În această lume, Noe era acum un al doilea Adam al omenirii. Era un Adam căruia Dumnezeu i-
a dat din nou în stăpînire pămîntul şi vieţuitoarele.
Cînd S-a arătat Dumnezeu lui Noe după potop, i-a zis ca odinioară lui Adam: Dumnezeu a
binecuvîntat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pămîntul (Genesa 9,
1).
Această binecuvîntare era o a doua facere a lumii, o a doua facere a omenirii.
Potopul s-a gătat cu o împăcare a lui Dumnezeu cu omul. Totul era bine după această împăcare.
Încăpeau şi aici cuvintele: Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune (Genesa
1, 31).
Dumnezeu Se împăcase cu omul. Urma să trăiască pe pămînt o omenire împăcată cu
Dumnezeu. Domnul Dumnezeu dăduse pentru a doua oară pămîntul şi vietăţile lui în stăpînirea
omului. Urma să înceapă oamenii pe pămînt o viaţă plină de dar şi de binecuvîntare.
Dar satana nu putea sta liniştit faţă de această înnoire a lumii şi a omului. Stricăciunea
oamenilor din timpul lui Noe fusese opera lui satana. El strecurase în urmaşii lui Adam otrava
neascultării şi a păcatului. Dumnezeu nimicise prin potop această otravă. Omul era iarăşi o făptură
înnoită şi curăţită de otrava păcatului.
Satana umbla acum să strice iarăşi această lucrare a lui Dumnezeu. Umbla să otrăvească şi pe
acesta al doilea Adam al omenirii. Aceasta este însuşirea diavolului. El umblă să strice ceea ce lucră
Dumnezeu. Oriunde lucrează Dumnezeu, aleargă şi satana încercînd să strice lucrul Domnului.
Odinioară în Grădina Edenului, diavolul a stricat lucrul lui Dumnezeu înşelînd pe Adam şi Eva
cu păcatul neascultării. El se apropie acum şi de Noe, acest al doilea Adam al omenirii. El se
apropie şi aici, pe furiş, pe nevăzute.
E şiret mare diavolul. El dă atacul din ascuns. Se apropie de Noe cu ispită şi înşelăciune.
 Odinioară pe Adam şi Eva diavolul i-a înşelat cu un măr frumos la vedere şi dulce la gustare. I-
a înşelat cu ispita lăcomiei trupeşti.
Tot cu o astfel de ispită îl înşală şi pe Noe. Noe a început să fie lucrător de pămînt şi a sădit o
vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său
(Genesa 9, 20-21).
Frumos la vedere şi dulce la gustare i s-a părut lui Noe rodul viţei, dar, vai, pe urmă această
lăcomie l-a ameţit, l-a îmbătat. Era ispita satanei.
Toate popoarele răsăritului au păstrat povestea că diavolul l-a învăţat pe Noe să sădească vie.
Cică via lui Noe nu se prindea. Atunci satana s-a apucat şi a uns rădăcinile vie cu sînge de leu, de
porc şi de maimuţă. Şi de atunci, băutura şi beţia îl face mai întîi pe om viteaz ca un leu, mai apoi
porc ce se tăvăleşte în noroi, şi pe urmă o maimuţă de care rîde toată lumea.
Este ceva şi în această tradiţie.
Diavolul s-a apropiat de Noe, de al doilea Adam al omenirii, cu ispita beţiei. Şi vai, l-a biruit şi
l-a smintit cu această ispită. Şi s-a îmbătat Noe... aceasta era o biruinţă a satanei. Era o biruinţă tot
aşa de mare ca cea din Grădina Edenului: şi a gustat Eva din măr.
Cu ispita beţiei, satana otrăvit pentru a doua oară pe om şi omenirea. Îndată ce s-a îmbătat Noe,
răutăţile şi greşelile au început a curge ca dintr-un izvor. Satana îşi strecurase otrava în sufletul
omului şi acum această otravă îşi arăta roadele. Beţia lui Noe a fost un izvor de nesfîrşite rele şi
răutăţi precum vom arăta mai tîrziu.
Acum vom spune numai atît că satana a înşelat şi a stricat pe al doilea Adam al omenirii cu
ajutorul alcoolului.
Ah, ce ispită grozavă este alcoolul şi beţia. Este cea mai puternică ispită şi armă a diavolului.
Mărul cu care odinioară diavolul a înşelat pe Adam şi Eva este şi azi paharul cu alcool.
Cu acest măr îi înşală diavolul pe oameni şi îi atrage în pieire trupească şi sufletească. Diavolul
a stricat omenirea cu ajutorul alcoolului. Despre ce poate face diavolul cu ajutorul alcoolului, citiţi
pe larg în cartea despre Oastea Domnului.
Şi mai este încă o adîncă învăţătură în beţia lui Noe. Diavolul caută totdeauna să ispitească pe
aleşii Domnului. Cu oamenii cei păcătoşi, satana nu-şi prea bate capul. Îi are în mîna lui. Diavolul
îşi îndreaptă greul atacurilor şi ispitelor contra oamenilor celor credincioşi, contra celor mîntuiţi,
contra aleşilor lui Dumnezeu.
Undeva am citit o poveste interesantă. Odată pe cînd umbla Dumnezeu cu sf. Petru pe pămînt,
intrînd ei într-un sat, iacă pe casa cea mai frumoasă, un drăculeţ şedea pe acoperişul ei şi dormea.
- Doamne, ce înseamnă asta? - întrebă sf. Petru.
- Înseamnă - răspunse Dumnezeu - că oamenii din casa asta trăiesc în fărădelegi şi în nepăsare
de cele sufleteşti. De aceea diavolul doarme liniştit. Nu se teme de primejdie; îi are în mîna lui.
Mai mergînd ei, iată în jurul unei căsuţe mici şi sărace, 100 de diavoli străjuiau şi se frămîntau.
- Ce înseamnă asta Doamne? - întrebă sf. Petru.
- În căsuţa asta - răspunse Dumnezeu - trăiesc doi soţi care au apucat pe calea mîntuirii
sufleteşti. Căsuţa asta este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înţelegere şi de rîvnă pentru cele
sufleteşti. De aceea diavolul îşi pune tot apăsul să strice mîntuirea lor. Aici şi-a îngrămădit
scaraoschi greul atacului pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete...
Atacurile cele mai înverşunate le dă satana totdeauna contra aleşilor Domnului. Pe toţi aleşii
Domnului satana i-a încercat cu grele ispite. Scripturile arată lămurit acest lucru.
Pe Adam, satana l-a atacat cu ispita trufiei, pe Noe cu beţia, pe Moise cu mînia (cînd s-a mîniat
şi a izbit tablele legii de o piatră), pe David cu femeia lui Urie, pe Solomon cu bogăţia şi femeile...
Satana L-a atacat cu ispita şi pe Domnul Isus, în timpul cînd Se pogorîse pe pămînt în chip de
om. L-a ispitit cu pîinile, cu trufia, cu mărirea lumii, dar faţă de Isus Omul, satana a rămas înfrînt.
Domnul Isus a biruit ispitele satanei şi ne-a dat şi nouă putere să le biruim.
Aproape toţi aleşii Domnului din Vechiul Testament, au avut clipe în care ispitele satanei i-a
înfrînt. I-a înfrînt pentru că nu venise încă în lume Jertfa cea scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor
şi Biruitor. Prin Jertfa Crucii, El ne dă nouă dar şi putere să biruim ispitele ispititorului. Oricine este
născut din Dumnezeu (născut din nou), biruieşte lumea; Domnul îl păzeşte şi cel rău nu-l poate
atinge (1 Ioan 5, 18).
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi cei care căutaţi mîntuirea sufletească! Băgaţi de
seamă. Satana pe noi ne caută, pe noi ne atacă şi cu noi se ocupă. Din ce înaintăm în cele sufleteşti,
satana înteţeşte şi aspreşte atacul. Satana ţine în permanenţă consiliu de război contra noastră.
Noi să rămînem în Domnul şi să petrecem neîncetat cu El şi atunci toate opintirile iadului vor fi
zadarnice. Să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, atunci satana va fugi ruşinat şi bătut.
Isuse Bunule Doamne! Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai ajutat să aflu taina mîntuirii
mele. Te rog însă ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot rămîne în starea aceasta pînă la sfîrşitul
vieţii mele.
Satana mă ispiteşte neîncetat să apuc iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu mine Domnului şi
mă întăreşte neîncetat ca stăpînitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine (Ioan 14, 30), să
nu afle nici o uşă deschisă... nici o poziţie neîntărită cu rugăciune şi priveghere căci orice slăbire mă
poate duce la pierzare. Fii cu mine Preabunule Doamne, rămîi cu mine şi priveghează împreună cu
mine asupra ispitelor ce vin asupra mea. Fii cu mine şi eu cu Tine pînă în clipa ce voi pleca din
această lume plină de ispite.

Noe blestemă pe fiul său Ham

Din ispita beţiei răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor

Satana s-a apropiat de Noe, al doilea Adam al omenirii, cu ispita beţiei. Îndată ce Noe a gustat
din ispita beţiei, răutăţile şi greşelile au început a curge ca dintr-un izvor, întocmai ca la Adam şi
Eva, după ce au gustat din pomul cel oprit.
A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său. Ham, tatăl lui Canaan, a văzut
goliciunea tatălui său, şi a spus celor doi fraţi ai lui afară. Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au
pus-o pe umeri, au mers de-a-ndărătelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau
întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Noe s-a trezit din ameţeala vinului, şi a aflat ce-i
făcuse fiul său cel mai tînăr. Şi a zis: Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui! El a
mai zis: Binecuvîntat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să
lărgească locurile stăpînite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie robul
lor! (Genesa 9, 21-27).
Cînd eram prunc la şcoală, dascălul stăruia asupra greşelii lui Ham care a rîs de tatăl său. Toată
lecţia dascălului se descărca în capul bietului Ham, iar asupra beţiei lui Noe nimic de rău nu se
pomenea. Greşeala lui Ham a fost mare, aceasta e adevărat, dar nici greşeala lui Noe n-a fost mai
mică. Izvorul greşelii lui Ham e a se căuta tocmai în faptul că s-a îmbătat Noe, că de nu se îmbăta
Noe, nici Ham nu păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat Noe, ca dintr-un izvor au început a curge greşelile
şi păcatele. Ham a început a rîde iar Noe a început a... blestema!
Auzi tu dragă cititorule... Noe blestemă. Blestemă Noe? De necrezut! Noe, alesul Domnului s-a
apucat să blesteme? Noe, pe care Dumnezeu l-a făcut un al doilea Adam al omenirii a ajuns să
blesteme? Noe, cel scăpat din potop; Noe care s-a rugat atît de frumos cînd a ieşit din corabia
mîntuirii, s-a apucat să blesteme? Da! da, Noe blestemă şi blestemul a izvorît din beţia lui.
Dar urmările beţiei lui Noe nu se opresc numai aici. Căci c ene spune Biblia mai departe?
Blestemul lui Noe l-a făcut pe Ham slugă fraţilor săi şi cu asta s-a spart iubirea şi dragostea dintre
fraţi. S-a spart pacea şi buna înţelegere din casa şi familia lui Noe. S-a iscat duşmănie între slugă şi
stăpîn şi această duşmănie a trecut apoi în toată omenirea, pentru că Biblia spune că din neamurile
feciorilor lui Noe s-au împărţit hotarele neamurilor pe pămînt
(Genesa 10, 5). Tulpina tuturor popoarelor a răsărit din cei trei fii ai lui Noe. Cum o duc
urmaşii fiilor lui Noe? Vai de traiul lor! Blestemul izvorît din beţia lui Noe, a rămas pînă azi: pofta
popoarelor de a se stăpîni şi asupri unele pe altele.
Priveşte Noe şi vezi ce au ajuns urmaşii fiilor tăi! Un blestem parcă-i urmăreşte. Se ceartă, se
bat, se urăsc şi mai ales se îmbată pe întrecute. Blestemată a fost clipa în care te-ai îmbătat, căci din
acea clipă parcă un blestem urmăreşte pe urmaşii fiilor tăi. Uită-te Noe ce roade bogate culege
satana pe urma beţiilor!
 Precum a fost în timpul lui Noe, aşa e şi azi. Din beţie izvorăsc şi azi, ca dintr-un izvor otrăvit,
tot felul de răutăţi şi păcate. Cîte blesteme nu se fac şi azi din pricina beţiei! Blestemă tata pe prunc
şi pruncul pe tată şi soţ pe soţie.
Ca pe timpul lui Noe, beţia sparge şi azi pacea şi bună înţelegerea din casele oamenilor. Este
casă cinstită ce hălăduieşte în cele bune, şi cum intră beţia în ea, o vezi cum se duce de rîpă.
Din beţie izvorăsc şi azi, ca dintr-un izvor spurcat, tot felul de fărădelegi şi păcate: desfrînări,
sudălmi, bătăi, omoruri, certe şi altele. Cu adevărat beţia este un izvor de rele şi fărădelegi.
O veche poveste arabă spune că diavolul se întîlni odată într-o pădure cu un om şi îi zise:
- Am să te omor - şi numai aşa îţi las viaţa, dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te
îmbeţi.
Ce să fac? - îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a făcut, e cu neputinţă. Să bat pe sora
mea e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta odată şi îmi scăpa viaţa. Şi s-a coborît omul în sat, a tras la
o crîşmă şi s-a îmbătat una bună. Dar mergînd acasă şi îngroşîndu-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a
omorît pe tatăl său.
A vrut să scape cu beţia şi pe urmă le-a făcut pe toate.
Dar sminteala lui Noe, nu e numai un învăţ contra beţiei, ci şi contra tuturor ispitelor şi
patimilor rele. Sînt ele şi alte feluri de beţii, tot atît de rele ca şi beţia de alcool. Şi desfrînarea e o
beţie... şi cearta şi sfada e o beţie... şi ura şi duşmănia e o beţie... şi zgîrcenia e o beţie... şi toate cele
7 păcate de moarte sînt tot atîtea feluri de beţii sufleteşti din care izvorăsc ca dintr-un izvor otrăvit
răutăţile şi păcatele. Orice del de patimă rea se preface într-un izvor de rele şi răutăţi.
Diavolul umblă neîncetat să ne otrăvească cu ispita şi păcatul. Îndată ce am primit otrava, ea
creşte şi rodeşte întocmai cum creşte pirul apucat în grădină sau în ogorul de grîu.
O poveste spune că 5 fire de pir s-au dus la un plugar şi l-au rugat zicînd: Îndură-te de noi şi
lasă-ne la marginea ogorului, unde şi aşa nu creşte nimic. Omul se învoi şi le primi la o margine de
ogor. Dar pirul se întinse mereu pe sub pămînt, pînă ce străbătu şi cuprinse întreg ogorul. Cînd a
venit omul să secere, n-a aflat decît nişte spice pipernicite. Toată vlaga ogorului o supsese pirul.
Ca pirul apucat pe ogor, aşa creşte păcatul în inimă îndată ce-i facem loc.
Ca pirul apucat în ogor, aşa lucră mai departe satana cu ispitele lui cînd l-am lăsat să intre în
inima noastră. Ah, ce mişel mare este diavolul! El se mulţumeşte cu un început mic, cu un măr mic,
c-apoi ştie el că după acest început urmează biruinţa lui.
Spre pildă, patima beţiei diavolul o pune în faţa omului cu un păhărel de băutură. De la un
pahar, omul alunecă la al doilea, iar la al 3-lea nu se poate opri. Urmează altele 33 după care satana
culege o bogată izbîndă.
Aşa e de pildă şi patima hoţiei. O pune satana în faţa omului cu un ou, după care omul ajunge
să fure un bou.
Aşa e spre pildă mai departe, patima desfrînării, pe care satana o pune în faţa omului cu
cuvintele: Gustă omule, gustă numai odată să vezi cît e de dulce!... gustă că doar pentru asta-i făcută
lumea, să gustăm din plăcerile ei... că doar n-ai să te faci călugăr, etc... Dacă omul ascultă de
diavolul şi gustă din această patimă, nu se mai poate opri pînă cînd pe urmă se trezeşte cufundat în
pieire trupească şi sufletească.
Toate patimile încep cu un măr mic şi pe urmă se gată cu pieire trupească şi sufletească.
Diavolul are pentru fiecare patimă şi pentru fiecare om cîte o şoaptă de înşelăciune.
Cîtă vreme Noe a stat în corabie, era în mîna şi în grija lui Dumnezeu. El era scos din lume; i se
rupse legătura cu lumea. El era legat numai cu cerul, cu Dumnezeu. Dar îndată ce a ieşit în lume, şi
Dumnezeu S-a retras lăsîndu-l să trăiască în binecuvîntarea primită, Noe greşeşte.
Aşa e omul. Cum îl lasă Dumnezeu din mînă, el apucă razna. Cum Se departă Dumnezeu, el s-
apucă de păcat.
Ah, ce slab este omul singur. Îl biruie lumea cu ispitele ei. Să ne alipim cu tot sufletul nostru şi
cu toată credinţa noastră de Isus Mîntuitorul şi Biruitorul. Să rămînem neîncetat în El, să rămînem
în corabie, în darul şi harul Duhului Sfînt care ne ajută să biruim duhul acestei lumi şi ispitele ei.
Noi sîntem într-o veşnică luptă cu ispititorul diavol şi ispitele lui. În lupta aceasta noi singuri
sîntem slabi, sîntem mai slabi decît ispititorul. Ne biruie patimile şi ispitele. Sîntem însă mai tari
decît ispititorul dacă-L primim pe Domnul, dacă trăim cu El şi cerem ajutorul Lui. Diavolul fuge
bătut şi ruşinat cînd în lupta contra lui, Îl avem alături de noi pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea
sfîntă.
Isuse, Bunule Doamne! Rămîi neîncetat cu mine şi eu cu Tine, căci fără ajutorul Tău sînt
pierdut.
În războiul cel mare cu ispitele vrăjmaşului diavol, eu cad înfrînt în clipa în care Te părăsesc şi
Tu mă părăseşti. Orice clipă trăită fără Tine, îmi poate fi spre pierzare. Diavolul aşteaptă o astfel de
clipă. Isuse Bunule! Fii neîncetat cu mine şi eu cu Tine. Eu Îţi predau Ţie toată inima mea, toate
gîndurile mele, toate hotarele vieţii mele, toată viaţa mea ca să fii Tu Stăpîn peste ele şi să le aperi
Tu cu darurile Crucii Tale. Amin.

Babilonul risipeşte pe urmaşii lui Noe

Golgota îi strînge din nou în corabie

Biblia nu ne spune mai amănunţit ce s-a petrecut mai departe după ce Noe a blestemat pe fiul
său Ham.
Un lucru însă e sigur. Cei trei fraţi n-au mai trăit laolaltă. Blestemul lui Noe făcuse în casa lor
slugă şi stăpîni. Ei s-au despărţit, s-au înmulţit şi din urmaşii lor au ieşit 3 spiţe de oameni din care
se trag toate neamurile pămîntului. Din familiile fiilor lui Noe au ieşit neamurile neamurile care s-
au răspîndit peste tot pămîntul (Genesa 9, 32).
Biblia nu ne spune mai amănunţit nici despre ce purtări au avut urmaşii fiilor lui Noe. Desigur,
fiii lui Noe vor fi păstrat încă cu recunoştinţă amintirea despre potop şi despre corabia mîntuirii. Vor
fi spus şi nepoţilor lor despre cum i-a scăpat Dumnezeu din prăpădul potopului. Dar pe urmă,
încetul cu încetul, amintirea despre urgia potopului şi despre darul lui Dumnezeu s-a stins.
În timpul războiului îmi scria un poporean că Dumnezeu l-a scăpat ca prin minune de lovitura
unui glonţ de tun care a omorît pe toţi cei din jurul lui. El singur a scăpat cu un deget rupt. Cîte zile
îmi va mai da Dumnezeu - îmi scria omul - le voi petrece în rugăciune şi fapte bune. Îndată după
război l-am văzut izbind cu mîna cea rănită în masa unui birt şi suduind de cele sfinte de te lua o
groază.
Urmaşii lui Noe, încetul cu încetul au pierdut amintirea potopului... au pierdut aducerea aminte
şi recunoştinţa că ei sînt urmaşii celor pe care corabia mîntuirii i-a scăpat din urgia potopului.
Mai tîrziu, Biblia ne spune că urmaşii fiilor lui Noe s-au întîlnit iarăşi. Pornind ei înspre răsărit,
au dat peste o cîmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo (Genesa 11, 2).
Dar vai, ei nu s-au întîlnit în Domnul, ci în păcat. Şi au zis unii către alţii: Şi au mai zis:
Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să
nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului (Genesa 11, 4).
Ah, ce mişel mare este diavolul! Turnul Babilonului era rodul lucrării sale. Turnul Babilonului
era rodul uitării de Dumnezeu şi ispita trufiei.
În Grădina Edenului, şarpele diavol l-a ispitit pe Adam cu ispita trufiei de a se face asemenea
lui Dumnezeu. Cu aceeaşi ispită lucră acum diavolul şi în Cîmpia Şinear.
Simţindu-se păcătos, Adam umblă să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, umblă să scape cu
fuga şi ascunderea de pedeapsa lui Dumnezeu. Aşa fac acum şi urmaşii lui Noe. Simţindu-se
păcătoşi şi aducîndu-şi aminte de urgia potopului, umblă să scape de o nouă pedeapsă, de un nou
potop, clădindu-şi un turn uriaş.
Era să fie şi acest turn un fel de corabie de scăpare, numai cît aceasta corabie era făcută după
planul diavolului.
Corabia lui Noe era făcută după planul lui Dumnezeu, iar Turnul Babilonului după planul
diavolului.
Ah, ce slab este omul în lucrul mîntuirii sufleteşti. Iată-l de la corabie, a ajuns la Babilon. De la
mîntuire, a ajuns la pierzare. Aşa păţesc şi azi toţi cei ce se lasă biruiţi de ispitele satanei.
Babilonul şi Turnul Babilonului era o lucrare a diavolului. Ca şi în Grădina Edenului, diavolul
stricase în Cîmpia din Şinear pentru a doua oară lucrul lui Dumnezeu. Stricase şi pe urmaşii lui
Noe, al doilea Adam al omenirii. Domnul Dumnezeu a intervenit din nou. Şi Domnul a zis: Iată, ei
sînt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica
să facă tot ce şi-au pus în gînd. Haidem! Să Ne coborîm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi
mai înţeleagă vorba unii altora. Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pămîntului, aşa că au
încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul
limba întregului pămînt, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pămîntului (Genesa 11,
6-9). Din această împrăştiere au luat naştere neamurile şi popoarele de azi.
În toate locurile din Sfînta Scriptură, Babilonul este înfăţişat ca o biruinţă a diavolului. Turnul
Babilonului din Cîmpia Şinear, era o biruinţă a diavolului. Satana stricase din nou lucrarea lui
Dumnezeu. După Turnul Babilonului, în istoria omului şi a omenirii a urmat din nou o noapte
sufletească lungă şi fioroasă.
La Turnul Babilonului s-au amestecat nu numai limbile, ci s-a amestecat iarăşi lumina cu
întunericul, binele cu răul. Întunericul a biruit din nou lumina. După Turnul Babilonului, a urmat un
nou potop sufletesc în care s-au înecat milioane şi milioane de suflete. Acest potop sufletesc,
această urgie şi pedeapsă cerească a ţinut pînă în zilele cînd Domnul Dumnezeu S-a îndurat din nou
să mîntuiască omenirea. Această stare a ţinut pînă ce S-a pogorît pe pămînt Însuşi Isus, Fiul lui
Dumnezeu; pînă ce S-a întrupat Însuşi Dumnezeu luînd chip de om ca să scape definitiv pe om din
puterea păcatului şi a pieirii sufleteşti.
Noi sîntem urmaşii lui Sem, Ham şi Iafet. Din seminţia lui Sem se trag seminţia: arabii, evreii,
etc.; din seminţia lui Ham se trag negrii, iar din Iafet am ieşit noi, toate popoarele indo-europene.
Noi sîntem urmaşii celor risipiţi la Turnul Babilonului. Pedeapsa Babilonului i-a risipit pe
protopărinţii noştri în cele 4 părţi ale lumii.
Isus Mîntuitorul i-a strîns din nou pe cei risipiţi şi pedepsiţi. Golgota este o corabie nouă care
strînge din nou pe cei risipiţi şi sufletele lor, scăpîndu-i din urgia morţii şi pieirii sufleteşti. În
Crucea Golgotei se întîlnesc - şi trebuie să se întîlnească - toate sufletele şi popoarele precum Se
ruga Isus zicînd că toţi să fim una (Ioan cap. 14). Ceea ce a stricat Babilonul, s-a refăcut în
Ziua Cincizecimii cînd Duhul Sfînt a făcut una sufletul şi inima celor 3000 (Fap. Ap. cap. 2).
Golgota este corabia mîntuirii noastre sufleteşti. Numai această corabie ne poate scăpa din
potopul pieirii sufleteşti. În nimeni altul nu este mîntuire - decît în Isus Hristos; căci nu este sub cer
un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mîntuiţi - decît Numele lui Isus Hristos (Fap.
Ap. 4, 12).
Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă este corabia mîntuirii noastre sufleteşti. El este corabia
ce ne scoate din lume şi ne trece din moarte la viaţă. Voi din lume sînteţi dar nu mai sînteţi în lume
(Ioan 15, 19).
Golgota este corabia ce ne rupe legătura cu pămîntul, cu lumea. Tot cel ce intră în corabia
aceasta, scapă de valurile şi ispitele lumii, scapă la limanul mîntuirii.
Ah, ce lucru grozav se vede astăzi în lume! O cîmpie a lui Şinear este şi lumea de azi. O cîmpie
plină cu fel de fel de turnuri ale trufiei omeneşti; cu fel de fel de iscodiri, lucrări măreţe, noutăţi
grozave, oameni mai ocoşi ca oricînd. Numai cît, din toate acestea lipseşte Dumnezeu, lipseşte
Evanghelia.
Ele nu împreună pe oameni în Dumnezeu, ci îi dezbină. E plină lumea cu fel de fel de turnuri
care dezbină popoarele şi întunecă lumina Evangheliei.
Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu sînt acolo undeva pe Cîmpia Şinear. Am cărat şi eu
cărămizi la Turnul Babilonului, la lucrul diavolului. Prin viaţa mea cea păcătoasă, prin purtările
mele cele ticăloase, am ajutat şi eu la lucrul şi biruinţa lui satana în lume. Dar pe urmă turnul s-a
năruit; văzut-am zădărnicia şi nebunia desfătărilor lumeşti şi a vieţii mele celei păcătoase.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Eu stau plîngînd în Cîmpia Şinearului meu. Păcatul m-a
despărţit de Dumnezeu şi umblu acum rătăcitor prin lume, bătut şi suflat în toate părţile de vînturile
ispitelor şi păcatelor.
Scapă-mă Isuse Bunule din starea aceasta nenorocită. Mîntuieşte-mă din pierzarea aceasta.
Împacă-mă cu Tatăl ceresc prin Jertfa Ta cea scumpă. Primeşte-mă în corabia mîntuirii ca să scap de
viforul ispitelor şi de furtuna fărădelegilor.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte-mă, întăreşte-mă şi mă ajută ca să intru în
corabie şi să rămîn în ea pînă la sfîrşitul vieţii mele. Amin.

Ţi-au plăcut învăţăturile din cartea aceasta?

Dragă cititorule! Eu ştiu că ţi-au plăcut învăţăturile din cartea aceasta. Pe unele locuri, te-ai
înfiorat cu sufletul citindu-le.
Mă grăbesc însă, acum la încheiere, să spun că singură numai plăcerea acestor învăţături nu
foloseşte nimic... n-ajută cu nimic lucrarea mîntuirii sufleteşti.
În chipul de mai jos, se vede un om citind cu interes şi plăcere învăţăturile despre corabia lui
Noe. Nu e de ajuns însă numai plăcerea de a citi cărţi religioase. Această plăcere trebuie să treacă la
o hotărîre contra păcatelor.
Diavolul rîde de plăcerea sufletească cu care cineva citeşte Biblia şi alte cărţi religioase cîtă
vreme cititorul se tăvăleşte mai departe în păcate şi de răutăţi nu se lasă. Din această plăcere, omul
nu cîştigă nimic, şi diavolul, aşijderea, nu pierde nimic. Ba încă diavolul cîştigă din acest lucru.
Diavolul e şiret mare. El cunoaşte Scriptura. El cunoaşte Scriptura mai bine decît cei mai mulţi
creştini de azi (cînd cu ispita în pustie, diavolul s-a disputat din Scriptură cu Mîntuitorul). Diavolul
cunoaşte cuvintele ce le-a zis Mîntuitorul: Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat;
dar acum, n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor
(Ioan 15, 22).
Diavolul se bucură cînd creştinilor li se vesteşte Evanghelia şi mîntuirea, dar ei se tăvălesc mai
departe în păcate şi de răutăţi nu se lasă. În acest caz, nu vor avea răspuns pentru fărădelegile lor. Li
s-a arătat calea, dar n-au mers pe ea.
Diavolul se bucură cînd se înmulţeşte cunoştinţa religioasă a omului, dar omul înoată mai
departe în fărădelegi pentru că atunci omul nici un răspuns nu va avea în Ziua Judecăţii pentru
păcatele sale.
Cel ce citeşte cărţi religioase şi ascultă cu plăcere predici, dar se ţine de toate răutăţile, n-a
cîştigat cu nimic mai mult decît cel ce petrece în totală nepăsare de cele sufleteşti.
Vai de cel ce trăieşte în nepăsare de cele sufleteşti; ştie citi dar nu citeşte Biblia şi alte cărţi
religioase, dar nu dobîndeşte nimic nici cel ce citeşte, dar de răutăţi nu se lasă.
Aşa e şi cu corabia aceasta. Diavolul rîde de cel ce o citeşte cu plăcere, dar se tăvăleşte mai
departe în păcate şi fărădelegi. Faţă de plăcerea lui, diavolul stă liniştit şi rîde. Parcă ar zice: citeşte
omule, citeşte, căci pînă cînd citeşti şi în păcate mai departe te tăvăleşti, eu nu mă sperii, eu rîd de
plăcerea ta.
Îţi place? Şi mie îmi place. Plăcerea ta e bucuria mea. Plăcerea ta e cîştigul meu căci ţi s-a vestit
mîntuirea şi în Ziua Judecăţii, răspuns nu vei avea. În Ziua cînd se va ţine Judecată, al cui să fii: al
meu ori al lui Dumnezeu, tu vei rămîne al meu, pentru că ai cunoscut adevărul mîntuirii, dar nu l-ai
făcut... ţi s-a vestit mîntuirea dar n-ai primit-o... ţi s-a arătat pierzarea, dar nu te-ai ferit de ea...
Diavolul nu se sperie de plăcerea cea sufletească a omului. El se sperie numai cînd plăcerea
trece într-o hotărîre contra păcatelor. Diavolul se cutremură numai cînd plăcerea cu care citeşte
cineva Biblia, Psaltirea şi alte cărţi religioase, se schimbă într-un cutremur sufletesc... într-o
schimbare din temelie a vieţii... într-o rupere cu lumea şi păcatele.
Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit cînd plăcerea sufletească îl îngenunchează pe om la
picioarele Crucii şi îşi predă viaţa Domnului ca să înceapă o viaţă nouă cu El.
Diavolul se cutremură şi fuge numai cînd pui hotărîre să o rupi cu viaţa şi cu trecutul tău cel
păcătos şi să începi o viaţă nouă de luptă şi biruinţă contra lumii şi contra ispititorului. Despre cum
se cîştigă această luptă, citiţi cartea Intraţi în Oastea Domnului Isus. Oastea Domnului este o
mişcare de renaştere sufletească. Oastea Domnului este şi ea o corabie de mîntuire sufletească, este
o rupere cu duhul acestei lumi; o ieşire din răutăţile lumii. Peste 20 de mii de suflete au intrat pînă
acum în această corabie.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu
plăcerea, ci intră în Oastea Domnului, primeşte-L îndată pe Domnul ca să începi o viaţă nouă cu El.
Să-L primim pe Domnul şi Jertfa Lui cea sfîntă: aceasta este corabia mîntuirii noastre sufleteşti.
Diavolul a biruit cu ispita şi pe Adam şi pe Noe. A încercat să-L biruiască şi pe Domnul Isus.
Dar faţă de Domnul, a rămas ruşinat şi bătut. Sus pe Golgota, diavolul a rămas înfrînt şi biruit
definitiv.
Dar pentru noi, n-ar avea nici o însemnătate această biruinţă a Domnului şi înfrîngere a
diavolului, cîtă vreme Domnul nu ar fi cîştigat această biruinţă şi pe seama noastră. Biruinţa de pe
Golgota este şi biruinţa noastră... este un dar ce ni se îmbie şi pe care primindu-l, putem birui pe
ispititorul şi ispitele lui.
Golgota ne este o cetate nebiruită, ne este o corabie de mîntuire sufletească. Biruinţa noastră şi
mîntuirea noastră atîrnă de la intrarea în această corabie. Numai în această corabie putem scăpa de
ispitele lumii.
Noe a fost tare în credinţă cînd lucra la corabie, la ieşirea din lume... a fost tare cînd era în
corabie, cînd i se rupsese legătura cu pămîntul, cu lumea, dar s-a clătinat îndată ce a ieşit din
corabie şi a atins pămîntul. Aşa e şi cu noi. Sîntem tari şi ispitele nu ne pot înfrînge numai cîtă
vreme sîntem înăuntru în corabie. Îndată ce ieşim din ea, ne biruie ispititorul şi lumea.
Aici este puterea mîntuirii noastre. Corabia crucii ne rupe din lume, ne scoate din duhul acestei
lumi. Voi din lume sînteţi - zicea Mîntuitorul - dar nu sînteţi în lume. Noi trăim în lume, dar nu în
duhul ei.
Cînd am fost în pelerinaj la Ierusalim, plecînd din Constanţa, ni s-a rupt legătura cu ţara, cu
pămîntul. Şi totuşi eram în ţară, pentru că vaporul reprezenta ţara românească (orice vapor este un
teritoriu al ţării respective). Pe la Ţarigrad, Jaffa, Alexandria, pe întinsul apelor, eram în România,
cu toate că n-atingeam pămîntul ei.
Aşa e şi cu corabia Golgotei. Ea ne scoate din lume, cu toate că noi trăim încă în lume.
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului şi toţi cîţi sînteţi înăuntru în corabie. Strigaţi neîncetat pe cei
păcătoşi să se lase de răutăţi şi să intre în corabie.
Spuneţi-le că urgiile vremilor noastre sînt chemarea Domnului să intrăm îndată în corabie.
Strigaţi în toate părţile: oameni buni, vine urgia cea mare, vine prăpădul cel sufletesc, lăsaţi-vă de
răutăţi şi intraţi îndată în corabie.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Ajutorul Tău şi sfatul Tău l-am cerut cînd am început să
lucrez la această corabie. Şi Tu mi l-ai dat. Ca oarecînd Noe, mi-ai arătat tot anume cum să lucrez la
această corabie. Mi-ai arătat tot anume cum să tîlcuiesc corabia potopului. Eu am lucrat după planul
Tău. Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Corabia aceasta a fost gata demult. Ea s-a gătat în clipa cînd ai
murit pentru noi şi Te-ai făcut Mîntuitorul nostru. Eu n-am făcut altceva decît am arătat oamenilor
mai lămurit această corabie şi i-am chemat să intre în ea. Tu eşti corabia mîntuirii noastre, Tu eşti
cîrmaciul ei şi puterea ei. Slavă Ţie Mîntuitorule, slavă Ţie.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte cu puterea Ta pe cei ce dorm în păcate.
Trezeşte-i să vadă apele pieirii şi să audă chemările mîntuirii. Trezeşte-i şi ajută-i să intre în corabie.
Iar pe noi cei intraţi şi pe cei ce vor intra, întăreşte-ne cu darul şi harul Tău să rămînem în corabie
pînă la sfîrşitul vieţii noastre... să rămînem pînă în clipa cînd corabia va pleca cu noi spre patria cea
cerească... spre Ierusalimul cel ceresc. Amin.
 Mai lîngă Domnul meu

Cuvînt înainte:

Cartea aceasta iese ca o chemare a sufletelor să se apropie de Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus
Hristos. Cartea aceasta vrea să arate oamenilor ce dar şi ce putere sufletească primesc cei ce se
apropie de Domnul.
Poporul nostru nu cunoaşte îndeajuns pe Isus Mîntuitorul. Nu cunoaşte darul şi puterea ce o revarsă
Domnul Isus asupra celor ce se apropie de El cu credinţă tare.
Viaţa cea creştinească îşi are şi ea o măsură a ei, un metru al ei. Măsura e aceasta: cît de aproape
eşti tu de Isus Mîntuitorul? De la distanţa aceasta atîrnă puterea vieţii noastre creştineşti, pentru că
izvorul puterii noastre de creştini este Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă.
Poporul nostru e prea departe de acest izvor, de aceea viaţa noastră e aşa de săracă în fapte de putere
creştinească. Păcătoşii trebuie aduşi la Mîntuitorul, trebuie apropiaţi de Mîntuitorul, pentru că
numai atunci capătă dar şi putere să iese din răutăţi.
Cartea aceasta iese şi ca recunoştinţa unui suflet pe care Domnul l-a atras la El din căile pierzării.
Ea pleacă în lume să spună ce odihnă, ce pace, ce bucurie, ce fericire dulce şi scumpă dă Domnul
celor ce se apropie de El şi trăiesc o viaţă cu El.
Cartea aceasta iese de sub tipar a patra oară; un semn bun că a pătruns în suflete. Domnul să
binecuvînteze cu dar şi binecuvîntare de sus pe cei ce o vor citi şi o vor răspîndi, ajutînd cu ea
sufletele să se apropie de Scumpul nostru Mîntuitor.

Sibiu, la 1 iulie 1937 Preot Iosif Trifa.

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi...

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra
voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară
(Matei 11, 28-30).
O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu, dragă cititorule, această dulce chemare?
Te cheamă Isus la El, te cheamă Mîntuitorul lîngă El.
O, ce odihnă, ce uşurare şi ce linişte dulce şi sfîntă dă Domnul celor ce se apropie de El şi
trăiesc o viaţă cu El!
Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că viaţa după Evanghelie este un jug greu de purtat. Sînt
prea tînăr părinte, să mă bag de pe acum în jug - mi-a răspuns astă vară un tînăr pe care îl chemam
să intre în Oastea Domnului. Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un jug greu, dar ea este
dimpotrivă, un jug dulce, o povară uşoară (Matei 11, 30).
Lumea de azi e o vale a plîngerii plină de necazuri, de frămîntări, de oameni necăjiţi, nervoşi,
îndărătnici şi răi tocmai pentru că oamenii nu cunosc odihna şi uşurarea pe care o dă Domnul.
Undeva am citit despre un biet cerşetor care o viaţă întreagă a trăit în lipsuri şi mizerie. După
moartea sa, dărîmîndu-se bordeiul în care stătuse, s-a aflat la temelia lui o comoară de aur, comoara
unui împărat din vechime. O viaţă întreagă cerşise şi suferise bietul om, în timp ce sub el se afla o
comoară împărătească. O, cum n-a ştiut el acest lucru! Dacă ar fi săpat numai cîteva palme în
pămîntul de sub el, ar fi găsit comoara şi ar fi scăpat îndată de toate mizeriile vieţii.
În chipul acestui om sînt şi creştinii de azi. Ei se zbat neputincioşi în frămîntări, necazuri,
lipsuri şi suferinţe, în timp ce lîngă ei se află o comoară nepreţuită: Isus Mîntuitorul, care îi poate
scăpa îndată de toate mizeriile trupeşti şi sufleteşti.
O, cum nu cunosc oamenii această comoară! De ar săpa numai puţin adîncurile Evangheliei, ar
afla îndată această comoară.
Viaţa din lumea aceasta este o viaţă plină de pace, odihnă şi bucurie sfîntă pentru cine o trăieşte
cu domnul şi s-a apropiat de El. Dar cei necredincioşi nu cunosc această viaţă. Nu cunosc dulceaţa
acestei vieţi, pentru că ei n-au gustat din ea. Celor necredincioşi în zadar le vorbeşti despre dulceaţa
ei.
Un misionar spune într-o carte că a găsit în Africa un trib de sălbatici unde gusturile erau de-a-
ndoaselea. Amarul era socotit dulce şi dulcele amar. În zadar a umblat să-i lămurească: negrii ţineau
la gusturile lor.
Aşa sînt şi cei mai mulţi din creştinii de azi. Ei au un gust sufletesc stricat şi schimonosit cu
totul. Ei au un gust lumesc. Ei nu pot gusta pacea şi bucuria pe care le dau Mîntuitorul şi
Evanghelia. Acest dulce, lor li se pare amar. Dulcele lor sînt plăcerile şi patimile lumeşti.
Apa mării, în sine, nu e bună de nimic; nici de băut, nici de udat pămîntul cu ea. Dar îndată ce
se ridică în formă de nori şi ia contact cu cerul - devine ploaie binecuvîntată ce adapă pămîntul şi se
preface în apă dulce de băut.
Aşa e şi viaţa noastră. Numai noi singuri, noi sîntem nişte fiinţe pline de otravă. O apă otrăvită
de păcat, de firea noastră cea rea.
Dar îndată ce luăm contact cu cerul, cu Dumnezeirea - viaţa noastră se schimbă. Îşi recapătă
preţul ei, darul ei. Devine o apă curată şi dulce. Viaţa noastră are preţ numai în contact cu cerul, iar
acest contact ni-l face Scumpul nostru Mîntuitor.
Veniţi la Mine - zice Domnul - şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 28). Sufletul
nostru n-are odihnă decît în Domnul... decît în legătura noastră cu Domnul.
Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla tot ce trebuie vieţii voastre trupeşti şi sufleteşti.
Fratele meu! Eu ştiu că multe necazuri şi izbelişti apasă viaţa ta. Dar toate se fac uşoare, toate
îşi pierd greutatea dacă te apropii cu ele de Domnul. O, cum nu ştiu oamenii că necazurile şi
frămîntările vieţii ne sînt trimise nouă tocmai să ne apropiem de Domnul. Ne sînt trimise tocmai ca
să gustăm din dulceaţa şi odihna pe care Domnul Singur o dă în vreme de necaz.
Pe vremea Mîntuitorului mulţimea căuta să se atingă de El, pentru că o putere ieşea de la El şi-i
vindeca pe toţi (Luca 6, 19). Această putere iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, dacă te apropii
şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Cînd te-ai apropiat cu adevărat de Mîntuitorul, cînd te-ai atins de
El şi trăieşti o viaţă cu El, atunci capeţi o linişte, o pace şi o putere sufletească pe care nimenea şi
nimica n-o poate lua de la tine.
Apropie-te frate dragă, apropie-te de Domnul şi-I predă Lui toate grijile tale, toate necazurile
tale şi toate frămîntările tale.
Predă-I Lui mai ales sarcina păcatelor tale şi vei simţi îndată o nespus de dulce odihnă şi
uşurare sufletească. Ca un copil mic şi slab, încrede-te în El şi te alipeşte de El. Spune-I Lui toate
necazurile tale, vorbeşte cu El despre toate lipsurile tale, cere sfatul Lui şi ajutorul Lui în toate
lucrările tale. În toate încercările fii liniştit. Încrede-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te să nu te
odihneşti decît în Domnul.
Un rege din Franţa, Carol al IX-lea, a întrebat odată pe un renumit scriitor, pe nume Torquato
Tasso:
- Cine este cel mai fericit om din lume?
- Deplin fericit nu e nimeni decît Dumnezeu - răspunse învăţatul - iar după Dumnezeu acela
care se apropie mai mult de Dumnezeu.
Cît eşti de aproape de Dumnezeu - aceasta trebuie să fie măsura cu care se măsoară fericirea cea
adevărată a omului şi rosturile vieţii sale.
Apropie-te dragă suflete, apropie-te tot mai mult de Dumnezeu. Cu cît te vei apropia mai mult
de El şi te vei alipi mai tare de El, viaţa ta şi casa ta se vor preface mai uşoare, mai liniştite, mai
pline de pace, de putere, de bucurie şi de mîntuire sufletească.

Rugăciune

Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Şi eu am fost nebunul care a căutat în lume odihna şi
bucuria. Dar vai, pe urmă lumea m-a lăsat în drum, singur, bolnav şi părăsit. Abia pe urmă, după
mulţi ani de suferinţă, am auzit glasul Tău cel dulce şi izbăvitor: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi!
Îţi mulţumesc Ţie, Preascumpul meu Mîntuitor, că m-ai izbit cu atîtea suferinţe, să mă poţi
atrage la Tine şi să pot afla odihna Ta. Ah, ce scumpă şi dulce este odihna Ta! Eu m-aş fi prăpădit
demult dacă n-aş fi aflat această odihnă. O, Dumnezeule, cum am putut eu să trăiesc atîţia ani fără
să Te cunosc cu adevărat! Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să pier în această orbie. Îţi mulţumesc
pentru toate cîte mi-ai făcut mie, ca să Te aflu pe Tine şi să mă apleci la picioarele Crucii Tale. Îţi
mulţumesc că m-ai ajutat să aflu cea mai scumpă comoară ce o poate afla un om pămîntean: să Te
aflu pe Tine, viaţa mea şi mîntuirea mea.
Păstrează-mă Doamne în odihna şi bucuria Ta pînă în clipa cînd voi scăpa cu totul în braţele
Tale, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

De cîţi ani eşti?

Mai zilele trecute m-a întrebat cineva de cîţi ani sînt.

- De zece - i-am răspuns eu.
Întrebătorul a rămas mirat, eu însă l-am lămurit îndată:
- Da, da, eu sînt numai de zece ani, pentru că pe ceilalţi i-am trăit în zadar, i-am trăit fără să-L
cunosc cu adevărat pe Isus Mîntuitorul.
Tu, cititorule dragă, de cîţi ani sufleteşti eşti?

Suferinţa m-a adus la Domnul

Sînt 35 de ani de cînd am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfîrşite
încercări, frămîntări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu locuieşte în trupul meu
(Rom. 7, 18) - apoi acela sînt eu.
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Sînt 35 de ani de cînd boli nesfîrşite rod în
corpul meu. Sînt 10 ani de cînd două boli, care nu iartă, rod în puţinul lut care a mai rămas pe mine.
Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac... şi eu totuşi trăiesc...
Trăiesc prin dragostea şi iertarea Celui răstignit pe Crucea Golgotei.
35 de ani de boli şi suferinţe! Mă uit îndărăt peste viaţa mea şi văd acest jubileu frînt în două. În
mai bine din jumătatea lui vedeam în suferinţă un diavol negru, un blestem, o soartă vitregă de care
umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că diavolul era un înger şi blestemul o binecuvîntare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvîntare de care Domnul m-a învrednicit.
Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă a
vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărţile
Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfînt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost mierea care a uns
cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea ap.
Pavel: De aceea nu ne pierdem curajul şi chiar dacă omul nostru cel de afară se trece, cel dinăuntru
însă se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4, 16).
O, sfîntă suferinţă, însoţeşte-mă pînă la marginea mormîntului. Ţine-mă neîncetat mai lîngă
Domnul meu, pînă în clipa cînd mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui.

Eu, regele Nicolae...

Despre un soldat din Anglia, istoria păstrează următoarea întîmplare:

Slujind la depozitul alimentării, soldatul delapidase o mare sumă de bani. Fusese judecat la
restituirea banilor furaţi sau la cinci ani de temniţă grea. De bani nu putea face rost. Îl aştepta
temniţa cea fioroasă. În disperarea lui luă seara o hîrtie, scrise pe ea toate sumele c ele furase - şi pe
urmă încheie scrisoarea astfel: Păcatele m-au pus să fur aceşti bani... Se va afla oare o inimă bună şi
milostivă care să mă scape de temniţă, plătind în locul meu? Cine ar plăti în locul meu? Cine?...
Bietul soldat lipi apoi această scrisoare pe uşa locuinţei sale şi adormi cu lacrimi în ochi.
Dimineaţa s-a nimerit că tocmai trecea pe acolo regele în inspecţie. Văzu scrisoarea, se înduioşă
de cuprinsul ei şi - ca un răspuns la întrebarea soldatului: Cine va plăti în locul lui? - scrise
dedesubt: Eu, regele Nicolae...
Soldatul fu îndată graţiat, spre marea lui bucurie.
O, dragă cititorule! Dacă ţi-ai face şi tu socoata cu toate păcatele tale, dacă le-ai stropi cu
lacrimi fierbinţi de căinţă şi ai striga: O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din aceste păcate? -
îndată ai auzi şi tu răspunsul: Eu, Regele Isus!... Sîngele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan
3, 7).

Şi s-a rezemat Ioan pe pieptul lui Isus...

O, ce reazem dulce şi sfînt este acesta!

Istoria Cinei celei de taină este plină de duioşie religioasă şi de adînci învăţături sufleteşti.
Mişcător este îndeosebi un amănunt pe care evanghelistul Ioan îl istoriseşte astfel:
Isus zicînd acestea S-a tulburat cu duhul şi a zis: Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit, şi a
zis: Adevărat, adevărat vă spun, că unul din voi Mă va vinde. Ucenicii se uitau unii la alţii, şi nu
înţelegeau despre cine vorbeşte. Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe
sînul lui Isus. Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. Şi
ucenicul acela (Ioan) s-a rezemat pe pieptul lui Isus, şi I-a zis: Doamne, cine este? Isus a răspuns:
Acela, căruia îi voi întinde bucăţica, şi i-o voi da. Şi a întins o bucăţică, şi a dat-o lui Iuda, fiul lui
Simon, Iscarioteanul
(Ioan 13, 21-26).
O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet stătea liniştit şi mînca liniştit la o masă cu
Domnul. Dar să-l lăsăm acum de o parte pe acest Iuda, punîndu-l în faţa celor ce cred că pot sluji la
doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).
Să ne întoarcem privirile şi gîndurile la Ioan, învăţăcelul cel iubit, care stătea rezemat la pieptul
lui Isus. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce mare dar s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul
Domnului! O, cum nu ştiu oamenii că Domnul ne învredniceşte şi pe noi de acest dar mare şi sfînt!
Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi, zice Mîntuitorul. El ne cheamă şi pe noi să
ne rezemăm în odihna şi pacea Lui cea sfîntă.
Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său. O, cum nu ştiu oamenii că şi necazurile,
suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii sînt o atragere a Domnul să ne aplecăm la pieptul Lui, să-
L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi odihna Lui...
Eu mă gîndesc la mine, în cîte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă
reazem numai în El.
A fost o vreme cînd m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce o strînsesem. Dar
aceste reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume
singur şi pribeag.
M-am rezemat în prieteni, dar curînd am aflat cît de slab şi nestatornic este şi acest reazem.
Pe mama n-am cunoscut-o, că mă reazem la pieptul ei (a murit cînd eram de cinci ani).
O, Scumpul meu Mîntuitor! Poate că Tu ai voit aşa: poate că Tu mi-ai răsturnat toate reazemele
cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine, reazemul cel minunat al vieţii mele. M-ai trecut prin suferinţe,
m-ai izbit cu lovituri, ca să pier toate reazemele cele lumeşti... ca să Te aflu pe Tine... ca să mă
apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău... Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din
acest loc pentru această aplecare a vieţii mele spre Tine, spre reazemul Tău cel scump şi sfînt.
O, ce reazem dulce este Domnul! Şi o ce dulce, ce uşoară şi ce plină de bucurie e o viaţă
rezemată la pieptul lui Isus! Lumea de azi e plină de frămîntări, de oameni nemulţumiţi, nervoşi,
răi, îndărătnici, tocmai fiindcă oamenii nu se ştiu rezema în Domnul, nu cunosc oamenii odihna,
liniştea, bucuria şi dulceaţa unei vieţi rezemată la pieptul lui Isus.
O, de ai şti tu, fratele meu, ce dulce şi ce uşoară este viaţa cînd stai rezemat la pieptul lui Isus;
cînd Îl ai pe Domnul de reazem al vieţii tale! Toate bogăţiile, toate comorile şi toate plăcerile acestei
lumi nu pot da liniştea, pacea şi bucuria pe care o dă Domnul celor ce-şi reazemă viaţa în El!
Văzut-aţi copilul cel mic pe care mama îl ţine în braţele ei? El nu se simte bine decît la pieptul
mamei sale. De l-ai muta într-un palat şi într-un leagăn de mătase, el nu se simte liniştit şi bine decît
la pieptul mamei sale. Aşa e şi o viaţă aplecată şi rezemată la pieptul Domnului. Lumea cu toate
bogăţiile ei nu ne poate da ceea ce ne dă Domnul.
O, ce reazem minunat este Mîntuitorul pentru viaţa noastră cea trecătoare şi pentru viaţa noastră
cea sufletească!
Singurul reazem al vieţii noastre celei sufleteşti este El. El este gata să ne primească la pieptul
Său pe toţii cei ce ne-am pierdut reazemul şi liniştea cea sufletească. Domnul este un reazem - este
singurul reazem - care ia asupră-Şi toată iertarea şi uşurarea păcatelor noastre.
Fratele meu! Tu eşti împovărat cu păcate multe şi grele. Te văd cum abia păşeşti sub greutatea
lor. Apleacă-te spre Domnul cu ele. Apleacă-te spre Domnul cu greutatea păcatelor tale. Apleacă-te
la pieptul Celui ce a murit pentru tine, pentru iertarea ta şi mîntuirea ta. Apleacă-te spre El şi îndată
vei afla iertare şi uşurare.
Apleacă-te spre El cu lacrimi fierbinţi, rugîndu-te şi zicînd:

Apleacă-mă Isuse, sub sfîntă Crucea Ta,

căci eu numai prin Tine iertare pot afla...
Apleacă-mă Isuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plîng mereu cu lacrimi păcatul din trecut...
Apleacă-mă Isuse la sfîntă Jertfa Ta,
cu Sîngele Golgotei să-mi ştergi Tu vina mea...
Apleacă-mă Isuse la sfînt mormîntul Tău
ca să privesc de-aproape că-i mort păcatul meu...

O Isuse, Preabunule Doamne, eu mă voi apleca mereu la pieptul Tău, pentru că Tu Te-ai aplecat
mai întîi spre mine şi ai scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la
cădere (Psalm 114, 8).
Fratele meu! Eu te întreb: care este reazemul vieţii tale? Te rezemi în puterile tale? O, ce
reazem slab este acesta! Te rezemi în bani şi în averi? Dar într-o singură noapte poţi deveni sărac.
Te rezemi în mărire şi prieteni? Slab reazem e şi acesta! Poate că te rezemi în desfătările lumii, dar
vai, amar îţi va fi pe urmă şi acest reazem! Vai cădea cu el într-o prăpastie de suflet pierzătoare.
La ţară am cunoscut un om bogat şi fericit. Avea bani, avea de toate. Dar s-a întîmplat că
şoarecii i-au ros cîteva mii, bani de hîrtie, ce-i avea într-o ladă de lemn. Şi omul şi-a făcut moarte de
necaz. Pentru că reazemul lui fusese banul.
Fratele meu! Reazemă-te în Domnul! Reazemă-te în El şi învaţă a te rezema numai în El, căci
acesta e un reazem pe care nici suferinţa, nici strîmtorarea, nici foametea, nici spada (Rom. 8,
35), şi nici o altă putere din lumea aceasta nu-l poate lua de la noi. Ca un copil al Domnului te
încrede în El şi te reazemă la pieptul Lui. Viaţa ta îndată se va umple atunci de o nespusă pace,
linişte, odihnă, fericire şi bucurie deplină.

Rugăciune

Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc pentru toate cîte mi-ai făcut mie, ca să Te aflu
pe Tine şi să mă aplec la pieptul Tău. Îţi mulţumesc pentru suferinţele prin care m-ai trecut; Îţi
mulţumesc pentru reazemele lumeşti pe care mi le-ai prăbuşit. Iartă-mă Bunule Doamne că Ţi-a
trebuit atîta timp şi atîta dragoste să mă scoţi din lume şi să mă apleci la pieptul Tău.
Isuse, iubirea mea, eu mă predau cu totul Ţie. Mă aplec în braţele iubirii Tale şi Te rog să nu mă
mai laşi din braţele Tale. Eu voi trăi şi voi muri la pieptul Tău. Nici moartea, nici viaţa nu mă vor
mai despărţi de Tine.
Eu Te rog, Preascumpul meu Mîntuitor, să mă loveşti iar cu nuiaua cînd voi încerca să mă
depărtez de lîngă Tine.

Pe Cel ce cuibul casei mi-ai spart

şi m-ai trimis prin lume pribeag
eu şi astăzi Te rog cu căldură:
O Doamne Preasfinte, de mine Te-ndură
şi-mi sparge iar cuibul cînd în el se adună
lumeştile mele gînduri şi planuri
şi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri.
Zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume
pribeag şi străin prin ţară şi lume,
să înţeleg în sfîrşit că afară de Tine
eu n-am în această lume pe nime.
Să înţeleg în sfîrşit că în orice necaz
Tu Singur Isuse, cu mine-ai rămas...

Mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El

Un cîntec preadulce-nvăţat-am în lume,

îl cînt pe tot locul, mereu să răsune,
cîntarea mea e scurtă, se cîntă într-un fel:
mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.

Chiar El m-a-nvăţat această cîntare

lovindu-mă cu multe necazuri amare,
m-a-nvăţat să cînt cu rîvnă şi zel:
mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.

El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară

şi pribeag mă trimise prin lume şi ţară,
simţindu-mă singur să cînt singurel:
mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.

O, scumpii mei fraţi, gîndiţi-vă bine

că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne înveţe să cîntăm într-un fel:
mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.

Cu-această cîntare mereu ne-ntărim,

cînd moartea veni-va, cu drag s-o primim,
ca pe o solie ce duce la El:
mai lîngă Domnul meu, mai lîngă El.

Din piatră a făcut un tată

Undeva am citit o poveste din ţările răsăritului. Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin
de groază umbla să scape de pieire. În depărtare iată, se iveşte un chip de om, dar cînd se apropie
văzu că omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci
copilul cuprinzînd cu braţele sale chipul de piatră, strigă din tot sufletul său:
- Tată dragă, scapă-mă!
Şi, o minune: piatra căpătă viaţă, chipul se făcu tată care îşi sărută copilul şi îl scăpă de la
pieire.
Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o piatră.
Cu noi se pare însă că povestea e de-a-ndoaselea. Noi avem un Tată Viu şi nespus de Bun, care
ne tot strigă şi ne cheamă la El: noi însă se pare că sîntem din piatră: nu-L vedem, nu-L auzim, nu-L
ascultăm.
 Ca şi copilul din pustie să alergăm la El şi să scăpăm la El în pustia acestei vieţi plină cu
urletele fioroase ale patimilor şi ispitelor de suflet pierzătoare.

Vă las pacea, vă dau pacea Mea.

Nu v-o dau cum o dă lumea

Ceea ce lipseşte omenirii şi oamenilor de azi e pacea şi bucuria cea adevărată. Vuieşte lumea,
vuiesc ţările şi popoarele de frămîntări, de nemulţumiri, de duşmănii, de necazuri. Şi vuieşte nu
numai lumea, ci vuieşte în acest clocot şi viaţa oamenilor.
Ori încotro ne-am întoarce ochii, nu vedem decît certuri, vrajbe, împerecheri şi duşmănii. Nu-i
pace în lume, nu-i pace între popoare, nu-i pace prin ţări, nu-i pace prin sate, nu-i pace între vecini,
nu-i pace în casele oamenilor şi nu-i pace în sufletul oamenilor.
Aproape nicăieri nu mai găseşti azi pace şi bucurie adevărată. De ce? Pentru că lumea şi
oamenii s-au depărtat de Domnul Păcii, s-au depărtat de izvorul păcii, care este Isus Mîntuitorul.
N-avem pace şi bucurie adevărată, pentru că ne lipseşte pacea lăuntrică, pacea sufletului.
Isus Mîntuitorul a adus în lume şi a lăsat în lume pacea şi bucuria cea adevărată. A adus în lume
o pace despre care zicea Mîntuitorul că nu-i din lume şi nu-i ca cea din lume. Isus Mîntuitorul a
adus o pace a sufletului, o pace sufletească, o pace lăuntrică. Pacea cea adevărată este pacea
sufletului, este pacea cea dinăuntrul nostru. Sufletul îşi are şi el lipsurile lui şi cerinţele lui pe care
trebuie să le ascultăm. O pace adevărată fără această ascultare a sufletului nu putem avea.
Ce ne cere sufletul nostru? Ne-ar spune el însuşi dacă l-am întreba cu psalmistul David: Suflete
el meu, de ce eşti mîhnit şi de ce mă tulburi? (Psalm 42, 6). El ne-ar spune că e mîhnit din
pricina păcatului... el ne-ar spune că se tulbură şi ne tulbură pentru păcat... el ne-ar spune că nu se
poate odihni decît în Domnul, într-o viaţă trăită cu Domnul.
Ceea ce tulbură pacea şi viaţa noastră este păcatul. Păcatul este o sarcină grea ce apasă sufletul
şi-l tulbură. Păcătosul nu simte păcatul, dar sufletul simte greutatea păcatului.
Învăţaţii au aflat că stratul de aer (atmosfera), ne apasă cu 15.000 de kilograme. O greutate
uriaşă, enormă. Noi însă nu simţim această greutate, pentru că trăim în aer şi aerul ne apasă din
toate părţile. Aşa e şi cu păcatul. Păcătoşii nu simt greutatea păcatului, pentru că trăiesc în păcat.
Peştele din mare nu simte greutatea valurilor, pentru că trăieşte în apă. Păcătosul nu simte
greutatea păcatului, pentru că trăieşte în păcat şi s-a dedat cu el. Dar sufletul simte această greutate
şi n-are linişte din pricina ei. Orice am face, orice am isprăvi, sufletul simte greutatea păcatului şi de
aceea se tulbură şi ne tulbură şi pe noi.
Oricît de bogat ai fi tu cititorule, oricît de multe ar fi bunătăţile, îndestulările şi desfătările tale,
tu n-ai pace şi bucurie adevărată cîtă vreme trăieşti în păcat şi sufletul tău suspină după lumină.
Isus Mîntuitorul ne dă o pace şi o bucurie deplină, pentru că El dă ceea ce trebuie sufletului, iar
ceea ce trebuie sufletului este înainte de toate scăparea şi uşurarea lui de sub greutatea păcatului.
Domnul Isus ne dă o pace deplină, pentru că El ne-a împăcat cu Tatăl ceresc. Dumnezeu a voit -
şi voieşte - să împace totul cu Sine, prin Isus Hristos, făcînd pace cu noi prin Sîngele Crucii Sale
(Col. 1, 20).
Aceasta este pacea cea adevărată. Aici este izvorul păcii celei adevărate: împăcarea noastră cu
Tatăl ceresc prin Jertfa cea sfîntă a Fiului Său. Despre această pace zicea ap. Pavel: Vă rugăm
fierbinte - ca şi cînd Dumnezeu v-ar îndemna prin noi - în Numele lui Isus Hristos, împăcaţi-vă cu
Dumnezeu (2 Cor. 5, 20).
În Numele Domnului Dumnezeu te îndemn şi eu dragă cititorule, împacă-te cu Dumnezeu prin
Jertfa cea sfîntă a Fiului Său, căci fără această împăcare tu nu vei putea avea niciodată o pace
adevărată.
Domnul ne dă bucuria celui ce a fost încuiat şi a scăpat, s-a eliberat dintr-o temniţă fioroasă.
Domnul ne dă eliberarea şi libertatea sufletului din jugul păcatelor. Aceasta este pacea cea
adevărată. Despre această pace zicea Mîntuitorul că n-o poate da lumea. Lumea de azi caută pacea
în păcate, iar cei păcătoşi n-au pace (Isaia 48, 22).
Toţi banii, toate averile şi toate plăcerile nu pot da pace şi bucurie adevărată, pentru că ele nu
dau sufletului nimic. Pacea sufletului o poate da numai Făcătorul lui. Pacea cea adevărată o poate
avea numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul. Pace multă au cei ce iubesc şi păzesc legea Domnului
- zice psalmistul (Psalm 119, 165).
Deasupra unei uşi, la o casă, am văzut minunata scrisoare de mai jos:
Unde este Domnul, nu este păcat, unde nu este păcat, acolo este pace şi fericire adevărată.
Frumoasă şi mult spunătoare scrisoare! Ah, ce bine ar fi să fie scrisă pe toate uşile şi mai ales în
toate inimile. Însă pe cele mai multe locuri, această scrisoare stă scrisă întors: Unde nu este
Domnul, este păcat, iar unde este păcat, acolo nu-i pace ci necaz şi tulburare mare.
Pacea cea adevărată nu e pacea pe care şi-o închipuie oamenii şi pe care o doresc oamenii.
Oamenii îşi doresc o pace de bun trai, de belşug, de plăceri şi desfătări. Dă-ne Doamne pace-n ţară
şi prune - zicea un om - să putem face rachiu şi să ne putem îmbăta la iarnă... Pacea pe care de
regulă o doresc oamenii aduce păcat.
Pe o veche piatră din Turda, s-a aflat următoarea inscripţie: Pacea creează bogăţia, bogăţia -
trufia, trufia - dispreţul, dispreţul - nedreptatea, nedreptatea - războiul, războiul - sărăcia, sărăcia -
smerenia, smerenia - pacea şi pacea iar războiul. Acesta-i chipul unei păci fără Dumnezeu. Ea se
învîrte mereu şi se schimbă mereu cu necazul şi tulburarea, dar nu-l duce pe om la Dumnezeu, la
pacea adevărată.
Lumea dă o pace mincinoasă, o pace care se răstoarnă la cel dintîi vînt de încercare. Eu am
cunoscut la ţară un om bogat... avea bani şi avere destulă, ca să poată fi fericit şi liniştit. Dar s-a
întîmplat că şoarecii i-au ros 5.000 de lei pe care îi ţinea încuiaţi într-o ladă de lemn. De necaz,
omul a căzut jos şi a murit lovit de gută. Pacea lui era o pace mincinoasă pe care a plătit-o cu viaţa.
Aşa e şi pacea celor mai mulţi oameni: rod şi şoarecii şi lumea la ea - şi pe urmă se trezesc fără ea.
Lumea nu poate da o pace şi fericire adevărată.
O gazetă engleză a pus odată cititorilor săi întrebarea: Ce este aurul? Pentru răspunsul cel mai
bun s-a pus un premiu de cîteva mii de lei. Răspunsul cel premiat a fost acesta:
Aurul este un paşaport universal (bun pentru toate ţările din lume). Poţi descuia cu el toate
graniţele şi toate uşile. Poţi intra cu el oriunde. Dar nu poţi intra cu el în rai. Uşa raiului n-o poţi
descuia cu aurul.
Cu aurul poţi cumpăra orice, dar Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului nu le poţi
cumpăra.
Produce aurul orice case, haine, scumpeturi, prieteni, etc. Un singur lucru însă nu poate
produce: pace, bucurie şi fericire adevărată.
Cu banii poţi cumpăra mîncare, dar nu şi pofta de mîncare. Poţi cumpăra perne moi, dar nu şi
somnul. Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Poţi cumpăra multe cărţi, nu însă şi minte.
Poţi cîştiga mulţi prieteni, nu însă şi credinţa şi prietenia lor statornică. Poţi cumpăra multe
desfătări, nu însă şi fericire adevărată. Poţi cumpăra cu bani multe desfătări şi lucruri lumeşti, dar
nu poţi cumpăra cu ei fericirea cea adevărată şi mîntuirea sufletului tău.
Domnul Isus ne dă o pace pe care lumea n-o poate nici da, nici lua. Isus Mîntuitorul ne dă o
pace pe care nimenea şi nimic n-o poate lua din sufletul nostru: nici sărăcia, nici lipsa, nici boala,
nici o altfel de încercare, precum zicea şi ap. Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui
Hristos? Necazul, sau strîmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia, sau sabia? (Rom. 8, 35).
Mîntuitorul dă o pace pe care cel credincios o are şi în cele mai grele încercări. Un medic îmi
spunea că a avut în spital o femeie ce suferea cumplit, dar ea era mai liniştită şi voioasă decît ceilalţi
bolnavi. Pacea Mîntuitorului meu în necazuri de acestea se adevereşte, - zicea ea. Domnul a ales
vasele cele slabe să facă cu ele de ocară pe cele tari. Peste cîteva luni femeia s-a însănătoşit prin
credinţa ei.
O, ce pace dulce şi sfîntă dă Mîntuitorul! Dar această pace o poate simţi şi o poate avea numai
cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul. Întrebaţi-l pe cel credincios despre această pace şi vă va spune
lucruri minunate. Gustaţi şi veţi afla ce pace dulce şi sfîntă dă Domnul!
Dragă cititorule! Vrei să ai în sufletul tău şi în casa ta o pace adevărată şi deplină? Primeşte-L
îndată pe Domnul Isus şi o vei avea!
 Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Căutat-am şi eu odată pacea şi fericirea în lumea aceasta şi în

desfătările ei. Dar vai, pe urmă ce mincinoasă s-a adeverit această pace! Tu Scumpul meu Mîntuitor,
m-ai izbit mereu cu necazuri, cu boli, cu suferinţe, ca să aflu pacea şi odihna Ta cea dulce.
Îţi mulţumesc Preabunule Doamne că m-ai ajutat să aflu această pace dulce şi sfîntă. Acum nu
mă tem de necazuri, de boli, de sărăcie sau de întristare. Pacea şi odihna mea cea dulce eşti Tu,
Preascumpul meu Mîntuitor. Pacea şi odihna Ta Doamne, să fie cu mine pînă la sfîrşitul vieţii mele.
Amin.

Rămîneţi în Mine şi Eu în voi... căci fără Mine nu puteţi face nimic

Eu sînt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce
roadă, El o taie şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.
Acum voi sînteţi curaţi, din pricina cuvîntului, pe care vi l-am spus. Rămîneţi în Mine, şi Eu voi
rămîne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa,
nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cine
rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face
nimic. Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi,
mlădiţele uscate sînt strînse, aruncate în foc, şi ard (Ioan 15, 1-6).
O, ce taină adîncă este pusă în această Evanghelie! Este pusă în ea toată taina vieţii noastre de
creştini şi mai ales toată taina puterii noastre de creştini. Taina aceasta este simplă. Domnul Isus
Hristos a murit pentru noi. Prin moartea Lui şi Jertfa Lui ne-a împăcat cu Dumnezeu; a reparat
iarăşi legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Crucea Golgotei leagă cerul cu pămîntul şi pe om cu
Dumnezeu. Taina mîntuirii noastre e să primim această legătură şi să rămînem neîncetat în ea. Să-L
primim pe Isus Mîntuitorul şi să rămînem clipă de clipă în El şi El în noi.
Nimenea dintre muritorii pămîntului n-a înţeles şi n-a trăit atît de mult această taină ca marele
apostol Pavel. Din înălţimea, din culmea acestei taine, a strigat ap. Pavel: Am fost răstignit
împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o
trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
Însuşi pentru mine (Gal. 2, 20). Numai cine a ajuns la această înălţime poate înţelege şi poate
trăi cuvintele Mîntuitorului: Eu sînt Viţa, voi mlădiţele...
Isus este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu. Căci este un Singur Dumnezeu şi este un
Singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Tim. 2, 5). Isus este Marele
nostru Izvor de putere şi de viaţă. Toată puterea vieţii noastre de creştini este în El şi la El. Prin El
ne vine tot darul şi toată puterea. Fără El nu putem face nimic.
De cînd eram preot la ţară mi-aduc aminte că în toată duminica predicam oamenilor zicîndu-le:
Faceţi oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi ceea... Însă pe urmă am băgat de seamă că
predica mea era fără putere. Nu puteam stîrpi cu ea răutăţile şi nu puteam aduce suflete la
Mîntuitorul. Oamenii ascultau cu plăcere sfaturile, dar făceau tot aceleaşi urîciuni. Atunci am
început să cercetez Scripturile şi adîncindu-mă în Cuvîntul lui Dumnezeu, am început cu o predică
nouă. Am citit oamenilor Evanghelia de alături şi pe urmă le-am zis: Fraţilor, eu tot mereu v-am
sfătuit să faceţi fapte bune şi să vă feriţi de rele. Acum însă văd că predica mea este zadarnică,
pentru că voi n-aveţi putere să faceţi binele. Aţi auzit ce zice Isus în Evanghelie: Cel ce rămîne în
Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic; nu puteţi face roade
de fapte bune, pentru că n-aveţi legătură cu Isus Mîntuitorul. Ramurile viţei noastre n-au ieşit din
butucul vieţii, din Isus Hristos, şi de aceea n-aveţi putere să faceţi binele. Pînă nu vă faceţi o
legătură cu Isus Mîntuitorul, zadarnică este predica mea şi sfatul meu să faceţi asta şi asta şi să nu
faceţi ceea şi ceea. Ar însemna să predic la nişte pădureţi să facă mere bune...
Fiecare dintre noi să se întrebe ce fel de legătură are cu Mîntuitorul. Eşti tu o ramură altoită şi
odrăslit în buciumul Lui? Aici este izvorul şi taina puterii de viaţă creştină. De la cine n-are această
legătură, în zadar am aştepta să facă fapte bune. Ar însemna să aşteptăm de la un pom pădureţ să
facă mere bune. Tăria şi puterea unui creştin adevărat este legătura ce şi-a făcut-o, şi pe care o are şi
o ţine cu Isus Mîntuitorul.
Cînd viaţa ta este o ramură din butucul viţei care este Isus Hristos, atunci faptele cele bune vin
de la sine; via vieţii tale înfloreşte şi rodeşte neîncetat.
Cînd ai această legătură, atunci Domnul curăţă mereu via vieţii tale şi îi dă putere ca tot mai
multă roadă să aducă.
Lumea de azi e plină de fărădelegi; lumea de azi e plină de creştini numai cu numele tocmai din
pricină că oamenii au pierdut legătura cea de putere şi de viaţă dătătoare cu Isus Mîntuitorul. De
aceea viaţa lor e plină de uscăturile şi poamele sălbatice ale fărădelegilor.
Eu socot că şi viaţa poporului nostru este prea săracă în fapte bune tocmai din pricina asta că nu
cunoaşte cum ar trebui pe Isus Mîntuitorul.
O viaţă fără Mîntuitorul este o viaţă pierdută, o viaţă trăită şi cheltuită în zadar.
O, cum se scurg în deşertăciune anii celor ce trăiesc o viaţa fără Hristos! Ei sînt ramurile cele
uscate pe care le aşteaptă focul pieirii sufleteşti (Ioan 15, 6). Dar o, ce frumoasă şi plină de
putere şi de bucurie sufletească este viaţa celui ce o trăieşte clipă de clipă cu Domnul şi în Domnul.

Rugăciune

Isuse Mîntuitorule! Poate şi viţa mea este o ramură ce a ieşit din butucul vieţii Tale. Mulţi ani
am trăit fără Tine. Viaţa mea s-a umplut de uscăturile fărădelegilor. Ah, ce grozavă a fost viaţa mea
fără Tine! Mă întorc iarăşi la Tine, Preadulcele meu Mîntuitor. Mă predau Ţie şi Te primesc pe Tine.
Primeşte-mă iarăşi Bunule Doamne în butucul viţei Tale, ca să odrăslesc într-o viaţă nouă. Rămîi
întru mine şi eu întru Tine, căci fără de Tine nu pot face nimic.

Iată, stau la uşă şi bat...

Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina
cu el, şi el cu Mine (Apoc. 3, 20).
Minunate vorbe, minunată înştiinţare! Mîntuitorul a spus aceste vorbe, El ne-a dat această
înştiinţare prin gura evanghelistului Ioan. Isus Mîntuitorul este Cel ce bate la uşă, iar uşa şi casa
unde vrea să intre, sînt dragă cititorule, inima ta şi viaţa ta.
A fi un creştin adevărat nu înseamnă numai a şti cine a fost Isus Hristos... nu înseamnă numai a
cunoaşte viaţa Lui din istoria biblică, ci înseamnă a-L primit pe Domnul în inima ta şi în viaţa ta.
Înseamnă a-L lăsa pe Domnul să intre în gîndurile noastre, în vorbele noastre, în sfaturile noastre, în
purtările noastre... în toată viaţa noastră.
Mîntuirea noastră se începe în clipa cînd Îl lăsăm pe Domnul să Se amestece în lucrurile noastre
şi se gată în clipa cînd nu ne mai amestecăm noi, ci Îl lăsăm pe El să hotărască în toate afacerile şi
lucrurile noastre.
Mîntuirea noastră se începe în clipa cînd Îi deschidem Domnului uşa inimii noastre - şi se
sfîrşeşte în clipa cînd Domnul a ajuns Stăpînul şi Cîrmuitorul vieţii noastre... cînd clipă de clipă
viaţa noastră este predată Lui; stă sub ascultarea Lui şi cîrma Lui. O viaţă creştinească fără această
predare Domnului n-ajunge nimic. Sînt atîţia creştini care ţin anumite datini, fac anumite rugăciuni,
păzesc anumite porunci, dar de răutăţi şi de năravurile rele nu se lasă...
Viaţa lor nu se schimbă şi nu se face mai bună pentru că nu-L primesc pe Domnul... nu-L suferă
pe Domnul să Se amestece în viaţa şi purtările lor... Îl lasă pe Domnul să stea numai afară la uşa
inimii lor. Mîntuirea sufletului nu cîştigă nimic cîtă vreme Domnul e numai afară la uşă. Mîntuirea
cîştigă numai cînd Domnul e înăuntru... cînd Îl lăsăm pe Domnul să intre în casa inimii noastre şi
începem o viaţă nouă cu El.
Într-o vară am văzut într-un sat o cîrciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea:
Aici se mută şcoala!
Cîrciuma era sub transformare radicală... îşi schimbase stăpînul... trecea sub o stăpînire nouă.
Odată cu această mutare îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o crîşmă plină de beţii şi
păcate se făcea o şcoală plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea; o
viaţă nouă se începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi viaţa noastră cînd Îl primim pe Domnul cu adevărat în
casa inimii noastre. Primirea Domnului înseamnă o schimbare şi transformare din temelie a vieţii
noastre... înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă stăpînul... trece sub o stăpînire nouă şi odată cu
aceasta i se schimbă şi rosturile şi chemările. Se curăţă de toate spurcăciunile; un duh nou se
sălăşluieşte în ea.
Mîntuirea mea şi a ta cititorule, se începe în clipa cînd Domnul Se mută în inima noastră... cînd
inima noastră îşi schimbă stăpînul... renunţă la arenda diavolului şi patimilor rele şi se face lăcaş
Duhului Sfînt, se face casa lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16).
Ah, ce dulce şi liniştită se face viaţa cînd Domnul devine chiriaşul şi stăpînul inimii noastre!
Un om cercetîndu-mă mai zilele trecute, m-a aflat singur aplecat la masa de scris.
- Numai singur părinte, numai singur? - m-a întrebat el - de ce nu-ţi mai bagi un tovarăş, un
companist, la o lucrare aşa de mare?
I-am răspuns îndată:
- O, dragul meu, eu nu sînt singur... eu sînt cu Domnul, eu mi-am găsit demult un Tovarăş cu
care împreună lucrez. Cu Acest Tovarăş mă sfătuiesc... cu El plănuiesc... cu El mă înţeleg nopţile ce
să mai scriu. Ah, ce Tovarăş Bun am aflat! El îmi rezolvă necazurile cele mai grele... El mă scoate
din încurcături... El îmi dă tot ce-mi trebuie... Toate îmi merg bine şi cu spor de cînd lucrez cu El.
Omul meu se uită la mine cu nedumerire. Poate că nu mă înţelegea destul de bine. Cel ce
trăieşte o viaţă cu Domnul grăieşte într-o limbă maternă nouă pe care alţii n-o înţeleg şi nici nu le
place.
O, ce dulce şi liniştită este o viaţă trăită clipă de clipă cu Domnul! Oamenii sînt plini de
necazuri, de frămîntări, de lipsuri şi greutăţi tocmai din pricină că Domnul e afară la uşă şi nu
înăuntru, în inima şi viaţa lor.
Dragă cititorule! Domnul bate la uşa inimii tale. Bate stăruitor şi aşteaptă răbdător să I se
deschidă uşa. Taina mîntuirii tale stă în zăvorul de la uşă, stă în voinţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi
să-I deschizi Domnului larg inima ta şi viaţa ta.
Isus Mîntuitorul nu deschide uşa inimii cu forţa. El nu este spărgător de uşă; El strigă de afară şi
aşteaptă răbdător ca omul să-I deschidă. Taina mîntuirii tale sufleteşti, scumpul meu frate, stă în
zăvorul de la uşa inimii tale; stă în urechile tale să auzi glasul Domnului şi să-I deschizi.
Însă vai, puţini aud şi ascultă acest glas! Unii nu-l aud pentru că în casa lor fac larmă şi
petrecanie patimile şi păcatele. Alţii îl aud, dar nu se îndură să-şi lase plăcerile şi păcatele şi să-L
primească pe Domnul, în locul lor. Şi iarăşi alţii L-ar primi pe Domnul, dar aşa ca să nu-I descuie
toate încăperile. Şi-ar mai lăsa cheile de la unele păcate şi patimi rele. Un om îmi spunea că ar intra
în Oastea Domnului dacă i-am lăsa pipa, sudălmile cele mărunte şi un pahar de rachiu pe zi. Dar
Domnul nu intră decît acolo unde I se predau toate cheile de la toate încăperile inimii.
O, ce glas dulce se aude, iubite frate, la uşa inimii tale, şi tu nu-l auzi? O, ce dragoste bate la uşa
inimii tale şi tu n-o primeşti? Bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu bate la uşa inimii tale - şi tu n-o
primeşti? Mîntuirea bate la uşa inimii tale şi tu o respingi?
Demult... de ani de zile, Domnul bate mereu, bate tot mai stăruitor la uşa inimii tale, şi tu nu
vrei să-L primeşti? Deschide frate dragă, deschide îndată uşa inimii tale, să intre în ea Domnul
Măririi, Domnul Păcii, Domnul Vieţii!
Deschide uşa frate dragă, căci Cel ce bate la uşă vrea să fie Fratele tău, vrea să fie Tovarăşul
tău, vrea să fie Mîntuitorul tău şi Izbăvitorul tău... El vrea să ia asupra Lui toate greutăţile tale, toate
grijile tale, toate necazurile tale, toate poverile tale sufleteşti şi trupeşti... El vrea să facă o
schimbare din temelie în casa ta şi viaţa ta... El vrea să facă din casa ta şi din inima ta, o casă a lui
Dumnezeu plină de dar şi putere... plină de lumină, de pace, de bucurie şi de fericire adevărată.
Deschide-I uşa frate, deschide-I îndată uşa... predă-I Lui toate cheile de la toate încăperile vieţii
tale, ca să începi o viaţă nouă cu El... Primeşte-L îndată pe Domnul şi te vei mira tu însuţi de ce dar
şi binecuvîntare a intrat în casa ta şi în viaţa ta.
 Rugăciune

Isuse, Mîntuitorule Bun! Demult stai şi la uşa inimii mele. Demult tot baţi şi mă strigi cu glas
duios să-Ţi deschid inimioara. Ah, nebunul de mine! Atîţia şi atîţia ani Te-am ţinut afară la uşă.
Atîţia şi atîţia ani ai bătut mereu cu dragoste şi răbdare la uşa inimii mele - şi eu, nebunul, n-am vrut
să-Ţi deschid. Nu m-am îndurat să mă despart de păcate şi să Te primesc pe Tine.
Mă grăbesc acum să ies din această nebunie de suflet pierzătoare. Eu Îţi deschid inimioara,
Scumpul meu Mîntuitor. Intră în ea şi Te fă Stăpînul şi Cîrmuitorul ei. Eu Îţi predau Ţie pe vecie
casa inimii mele; Îţi predau Ţie toate cheile de la toate încăperile ei. Îţi predau Ţie tot inventarul
acestei case ce a ajuns un faliment. Cu darul şi puterea Ta Doamne, refă această casă şi îi dă o viaţă
nouă...
Eu Îţi predau Ţie Doamne toate gîndurile mele, toate vorbele, toate planurile şi toate faptele
mele. Eu Îţi predau Ţie şi toate lipsurile, toate necazurile şi frămîntările mele. Ia-le pe toate Doamne
în grija Ta cea sfîntă!
Ia-mă pe mine însumi! Fii Tu Stăpîn pe mine. Ia-mă cu tot ce am o Doamne, şi fă ce vrei cu
mine!

Aici locuieşte Isus Hristos?

Într-o zi un om străin (pus la cale de un preot), intră în curtea unei femei din Anglia (care avea
obiceiul rău de a se certa şi înjura), cu întrebarea:
- Aici locuieşte Isus Hristos?
Femeia era cît pe-aci să-i înjure una bună şi îi răspunse răstit:
- Vezi-ţi de drum nebunule!
Dar după ce s-a depărtat omul, întrebarea începu să o stăpînească. Ori încotro se întorcea,
întrebarea: Aici locuieşte Isus Hristos? - o urmărea mereu ca un cîntec de care nu mai putea scăpa.
După trei zile de zbucium sufletesc, femeia s-a umplut de căinţă sufletească şi s-a lăsat de
năravurile cele rele.
Dragă cititorule! Dacă cineva ar intra în curtea ta cu întrebarea: Aici locuieşte Isus Hristos? - ce
fel de răspuns ai putea să-i dai?

Eu sînt Păstorul Cel Bun...

Citiţi Psalmul 23 şi capitolul 10 din Evanghelia de la Ioan şi veţi afla acolo o minunată icoană a
mîntuirii noastre sufleteşti şi a creştinismului adevărat, pusă în asemănarea cu păstorul cel bun şi
oile turmei sale.
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce
la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte
(Psalm 23, 1-3). Eu sînt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine,
aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile
Mele. Mai am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor
asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor (Ioan 10, 14-16).
Minunate cuvinte, minunată asemănare! Iată aceasta este icoana creştinului adevărat. Un creştin
adevărat este o oaie din turma cea binecuvîntată a Bunului Păstor Isus Mîntuitorul. Nu duce lipsă de
nimic. Domnul îl paşte în păşuni verzi şi îl duce la ape de odihnă. Domnul îi acopere toate lipsurile
sale sufleteşti şi trupeşti.
Oaia este chipul creştinului adevărat. Căci cum este oaia? Ea singură este slabă, neajutorată,
neapărată. Ea n-are nimic altceva decît blîndeţea, umilinţa, supunerea. Încolo toată soarta ei şi toată
viaţa ei este în grija păstorului. Ea se simte în siguranţă numai în turmă.
Aşa e şi creştinul cel adevărat. El singur este slab, neajutorat, neapărat. El este tare numai lîngă
Domnul, lîngă Păstorul lui. Toată soarta lui şi toată viaţa lui sînt în mîna şi grija Acestui Păstor. Un
creştin adevărat n-are nici o armă de apărare şi de răzbunare contra oamenilor răi şi necredincioşi.
Apărarea lui este Domnul. Ca oaia, el nu are nici un fel de armă decît blîndeţea şi umilinţa.
Batjocoriţi pe cel credincios, rîdeţi de el, daţi-i palme şi veţi vedea că toate le suferă ca o oaie
răbdătoare din turma Domnului. El n-are nici o altă armă de apărare decît răbdarea şi umilinţa.
Oaia este slabă, dar aceasta e o slăbie ce se teme să iasă din turmă şi să-şi facă de cap. Aşa e şi
creştinul cel adevărat. El are o slăbie ce-l apropie mereu de Marele Păstor şi-l ţine în turma Lui.
Dar vai, nu de acest fel de oi sînt creştinii de azi! Cei mai mulţi dintre creştinii de azi se cheamă
numai oi din turma lui Hristos, dar aievea sînt lupi.
Despre un pustnic am citit undeva să s-a dus la un tîrg să-şi cumpere nişte oi. Dar nici o oaie nu
era pe placul lui.
- Da ce fel de oi ai vrea d-ta? - întrebară oamenii.
- Apoi vedeţi, oameni buni, eu sînt un pustnic care trebuie să stau în rugăciune... Eu n-am
vreme să ciobănesc lîngă oi. Mie mi-ar trebui nişte ori care să aibă dinţi cu care să muşte şi gheare
cu care să se apere ele singure...
Oamenii începură a rîde. Unii ziceau că-i nebun. Dar pustnicul le răspunse astfel:
- Dragii mei, voi sînteţi în chipul oilor pe care le caut eu. Căci vă numiţi oi din turma lui
Hristos, dar vă muşcaţi unii pe alţii ca lupii. Vă numiţi oile lui Hristos, dar de la o poştă vi se văd
colţii şi ghearele de lup cu care vă sfîşiaţi unii pe alţii...
Cu adevărat şi noi sîntem în icoana aceasta: oi cu dinţi şi gheare de cîine, de vulpe şi de lup.
Un creştin adevărat este o oaie din turma cea binecuvîntată a Domnului. El caută păşunea cea
duhovnicească (biserica, rugăciunea, cititul Bibliei, citirea cărţilor religioase, etc). El se hrăneşte cu
păşunea Domnului. El se fereşte de păşunea diavolului. Căci şi diavolul îşi are aici în lume păşunea
lui: patimile, desfătările, păcatele. Mulţimea cea mare a creştinilor se hrăneşte cu păşunea aceasta.
I-a atras diavolul în ea cu ispita şi minciuna.
Undeva am citit o istorioară despre doi fraţi care moşteniseră o singură oaie. S-au înţeles să facă
fiecare cîte o grămadă mare de nutreţ. Pe urmă să sloboadă oaia din grajd şi la grămada unde va
trage oaia să mănînce, aceluia să rămînă.
Fratele cel dintîi s-a apucat să facă o grămadă de otavă aleasă, lîngă care a pus şi făină, sare şi
apă. Celălalt nu făcea nimic. Dar înainte cu cîteva clipe de a se deschide grajdul, a luat un braţ de
frunze verzi şi le-a grămădit frumos. Cînd s-a deschis uşa, oaia a dat buzna la frunze, cu toate că
frunza nici nu era bună de mîncat.
În chipul acestei oi sînt şi creştinii de azi. Domnul are de partea Lui nutreţul cel sufletesc, cel
adevărat... are şi sarea vieţii şi apa vieţii... are tot ce-i trebuie unui suflet de om, dar oile Domnului -
creştinii de azi - aleargă la frunza satanei. Cu frunză verde şi frumoasă la înfăţişare înşală satana pe
oameni şi îi abate de la păşunea cea minunată a Domnului.
Cu ispita şi viclenia înşală satana pe oile Domnului şi le atrage în gălbează.
Aţi văzut cum e gălbeaza? Ea e frumoasă la vedere. E verde şi înspicată şi dulce la gustare. Dar
vai, ea e plină de viermi care se mută în oaie, fac pui şi o prăpădesc cu zile.
Aşa sînt şi ispitele satanei. Frumoase la vedere, dulci la gustare, dar vai, ele sînt pline de viermi
producători de moarte trupească şi sufletească. Ah, ce moarte înfricoşată are cel apucat de gălbeaza
satanei! Patimile şi plăcerile îi rod trupul şi sufletul întocmai aşa cum gălbeaza roade carnea şi viaţa
sărmanei oi. Feriţi-vă de păşunea diavolului!
Oile Domnului - creştinii cei adevăraţi - cunosc glasul Lui şi merg după El. Ei cunosc şi glasul
lumii şi glasul diavolului şi se feresc de el.
Diavolul este ciobanul cel mincinos. El se îmbracă în piele de oaie şi face pe păstorul oilor, ca
să înşele pe oile nepricepute şi să le ducă la pierzare. Creştinul cel adevărat îi cunoaşte glasul şi
fuge de el.
Însă vai, e plină lumea de cei ce ascultă acest glas mincinos. Ah, cum merge lumea după
diavolul!... după acest lup mişel îmbrăcat în piele de oaie.
Duhule Sfinte! Ajută-mă şi mă întăreşte cu darul şi harul Tău cel sfînt să rămîn pînă la sfîrşitul
vieţii mele în turma Marelui meu Păstor. Ajută-mă să cunosc glasul Lui. Ajută-mă să ascult numai
de glasul Lui şi să merg numai după El.
 Eu sînt lumina lumii

Să fie lumină! - a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a
fost şi lumina sufletului, a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintîi. Aceasta era o
lumină curată şi desăvîrşită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greşeala din Grădina Edenului,
întunericul s-a amestecat cu lumina, binele cu răul - şi pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric
mare s-a făcut iar peste tot pămîntul; un fioros întuneric sufletesc.
Domnul Isus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc. Domnul Isus a venit în lume ca un
al doilea făcător de lumină sufletească. A venit în lume ca un soare al dreptăţii, ca o lumină a
cunoştinţei, să lumineze pe cei ce şedeau în umbră şi întuneric (Luca 1, 79).
O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa luminii. Satana voia să ţină lumea mai departe în
întuneric. Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Domnul a despărţit
din nou lumina de întuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lumina cunoştinţei şi lumina
vieţii.
Domnul Isus este lumina lumii. El este lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce
vine în lume (Ioan 1, 9)... El este lumina cea adevărată care ne deschide ochii cei sufleteşti, să
ne vedem pe noi înşine şi rosturile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumina vieţii.
Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi lumina soarelui. Le amintesc pe amîndouă,
pentru că una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui, ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am
avea ce face cu ei. Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul
soarelui şi luminii.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este
lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi
sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pentru noi.
Isus a venit în lume nu numai să aducă lumina vieţii, ci El a venit să şi tămăduiască pe cei orbi
cu sufletul. Duhul Domnului - zicea Isus - M-a trimis să dau orbilor vedere
(Luca 4, 18). Evangheliile sînt pline cu orbi pe car ei-a vindecat Domnul.
Domnul Isus tămăduia şi orbia cea sufletească. El tămăduieşte şi azi această orbie. El Singur o
poate tămădui. Lumina lui Hristos are o putere şi o însuşire deosebită. Ea luminează ca un fulger
neaşteptat viaţa cea sufletească a omului... ea schimbă deodată şi cu totul vederea cea sufletească a
omului... ea schimbă cu totul viaţa omului... Îi schimbă inima, îi schimbă gîndurile, îi schimbă
vorbele, purtările şi umblările. Minunea ce s-a petrecut cu Saul pe drumul Damascului, va rămînea
de-a pururi o mărturie despre puterea ce o are lumina lui Hristos.
Orb am fost şi acum văd, această vedere dulce o spuneau din om în om orbii tămăduiţi de
Domnul. Dar această veste o spunea şi ap. Pavel, o spuneau şi zacheii, samaritencele, magdalenele
şi toţi cei care fuseseră orbi cu sufletul. Această veste dulce o spun şi azi toţi cei care au scăpat de
orbia sufletească. Unul din cei ce a intrat în Oastea Domnului scrie: Ca un fulger a venit lumina lui
Hristos de m-a scos din întunericul satanei... Eram ca un orb - scrie un altul - dar de cînd citesc
foaia şi Scriptura, parcă văd altfel şi mă simt altfel...
Lumina lui Hristos luminează tuturor. Tot cel ce primeşte această lumină a scăpat de întuneric.
Are lumina vieţii. Însă vai, nu toţi primesc această lumină. Lumea cea multă trăieşte în orbie
sufletească. Aşa a fost pe timpul Mîntuitorului. Aşa e şi azi.
Domnul Isus cînd a venit pe pămînt, a aflat o lume cu oameni care ochi aveau, dar nu vedeau,
urechi aveau, dar nu auzeau... a aflat orbi care aveau ochi şi surzi care aveau urechi, dar n-aveau
ochi şi urechi pentru Cuvîntul lui Dumnezeu. Lumina a venit în lume, dar osînda aceasta este că
oamenii au iubit mai mult întunericul (Ioan 3, 19).
Pe mulţi i-a tămăduit Mîntuitorul de această orbie sufletească. Dar cei mai mulţi au stăruit în
orbia lor cea sufletească. Au murit în orbia lor cea sufletească fariseii şi cărturarii şi gloata cea mare
a celor ce n-au primit pe Domnul.
Aşa e şi azi. E plină şi lumea de azi de cei orbi cu sufletul. Lumina lui Hristos luminează
tuturor, dar oamenii iubesc întunericul, pentru că faptele lor sînt rele şi oricine face răul urăşte
lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele (Ioan 3, 19-20).
În foaia Oastei, am scris despre un orb care a intrat în Oastea Domnului. S-au împlinit şi aici
cuvintele Mîntuitorului: Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată; ca cei ce nu văd să vadă, şi
cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39).
Ah, în ce orbie sufletească trăiesc cei mai mulţi oameni! De ar avea ochi sufleteşti... de li s-ar
deschide dintr-o dată vederea cea sufletească, s-ar îngrozi de starea cea grozavă şi nenorocită în care
se află.
Anul trecut am citit într-o gazetă păţania unui călător. Într-o noapte, pe vreme de furtună, a
intrat la adăpost într-un han părăsit. N-avea unde să-şi plece capul şi era bucuros că a aflat acest
adăpost. Dar pe cînd era să-şi plece capul spre odihnă, un fulger a luminat încăperea sălaşului.
Atunci văzu o privelişte îngrozitoare: un şarpe grozav se tîra spre el; alţii se căţărau pe pereţi... ochii
unei bufniţe străluceau într-un colţ, iar pe celălalt colţ o lighioană stătea cu gura deschisă. Pe jos
mişunau fel de fel de jivine. Călătorul fugi îngrozit din acest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.
În chipul acestui călător care pe timp de întuneric s-a retras în hanul cel plin cu şerpi şi
lighioane sînt şi azi cei orbi cu sufletul. Ei trăiesc într-o stare înspăimîntătoare, dar nu se
înspăimîntă, pentru că ochi au, dar nu văd. Ei trăiesc într-un sălaş sufletesc plin cu lighioane
fioroase ce stau gata-gata să-l sfîşie. Trăiesc la un loc cu tigrul cel fioros (mînia), cu şarpele cel
veninos (zavistia), cu porcul cel murdar (beţia), cu ţapul cel puturos (desfrînarea), cu broasca cea
scîrboasă (zgîrcenia), etc. (Aceste lighioane se pot vedea pe larg în cartea Oglinda inimii omului). Şi
nu se înspăimîntă păcătosul... şade şi doarme liniştit în această şerpărie, pentru că n-are ochi
sufleteşti şi vedere sufletească să vadă starea fioroasă şi nenorocită în care se află.
Cel ce primeşte lumina lui Hristos vede deodată starea fioroasă în care se află şi părăseşte
păcatele strigînd îngrozit: Ah, nebunul de mine, în ce stare grozavă am fost!... Şi eu am stat liniştit
în pierzarea aceasta!
Ah, în ce cumplită orbie sufletească trăieşte lumea şi oamenii de azi! Se pare că întunericul a
biruit iarăşi lumea. Satana domneşte în întunericul acestei lumi
(Efes. 6, 12). O teribilă noapte sufletească s-a făcut iarăşi în lume.
Dar să nu pierdem nădejdea. Mai curînd ori mai tîrziu lumina va birui întunericul. Întunericul
şi-a ajuns culmea. Sîntem pe la miezul nopţii. Zorile încep a se ivi. Se înmulţesc fulgerările de
lumină sufletească. Lumina va birui, ea trebuie să biruie.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care trăiţi în lumina lui Hristos! Să ajutăm şi noi
după puterile noastre biruinţa luminii. Să luptăm din răsputeri contra întunericului. Să ajutăm
tămăduirea celor orbi cu sufletul.
Aşa să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor, ca văzînd ei rîvna noastră şi faptele noastre
cele bune, să li se deschidă şi lor ochii cei sufleteşti şi să primească lumina lui Hristos, lumina
vieţii.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi tu ţi-ai pierdut vederea cea sufletească. Fie că ai pierdut-o,
fie că ţi-a slăbit numai această vedere - eu te sfătuiesc să cumperi de la Domnul doctorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi (Apoc. 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată la Doctorul
Cel mare al sufletelor noastre. Milioane şi milioane de orbi şi bolnavi cu sufletul s-au vindecat
apropiindu-se de El şi cerînd mila Lui.
Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească!... Numai după ce ai scăpat de ea vezi cît de fioroasă a
fost.
- Da ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu bei şi să nu-ţi petreci? - îl batjocoreau nişte
oameni lumeşti pe un ostaş din Oastea Domnului.
- O, dragii mei - le-a răspuns ostaşul - eu m-am lăsat de petreceri şi de celelalte răutăţi nu pentru
că m-a oprit părintele Trifa de la Sibiu şi Oastea Domnului, ci pentru că m s-au deschis ochii să văd
rătăcirea în care am trăit... mi s-au deschis ochii să văd lumea şi viaţa în lumina Evangheliei... mi s-
au deschis ochii să văd minciuna cea mare în care am trăit. Nu pentru că m-a oprit Oastea Domnului
m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd negru ceea ce mai înainte mi se
părea alb... Eu slăvesc neîncetat pe Bunul Dumnezeu şi pe Scumpul meu Mîntuitor, căci orb am
fost, dar acum văd.
 Ce mărturie şi ce mărturisire dulce şi scumpă! Vai ce bucurie mare are un suflet cînd începe a
vedea. Are exact aceeaşi bucurie ce o are un orb cînd începe a vedea. Eu cred că nu este în lumea
aceasta un strigăt mai dulce, mai duios şi mai binecuvîntat decît acesta: Orb am fost şi acum văd!
(Ioan 9, 25).

Rugăciune

Isuse, Lumina lumii! Poate că şi eu sînt un orb cu sufletul. Ca şi orbul din Ierihon cad şi eu în
faţa Ta cu credinţă tare şi cu dorinţă fierbinte strigînd: Isuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul, căci m-au orbit patimile şi fărădelegile. Deschide-mi ochii Doamne să văd (Luca
18, 41)... dorinţa mea cea scumpă este să văd; să mă văd pe mine însumi, să văd lumea şi
rosturile vieţii mele în lumina Evangheliei Tale. Luminează-mă Doamne cu lumina Ta cea sfîntă, ca
să pot şi eu striga: Orb am fost şi acum văd!

Isus a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa

Un rege al Angliei avea între sfetnicii săi un necredincios. Toată lumea ştia acest lucru. Într-o
adunare a sfetnicilor, regele luă o Biblie şi o dete celui necredincios zicîndu-i:
- Te rog deschide Evanghelia de la Ioan, cap. 14, vers. 6 şi citeşte.
Sfetnicul citi: Isus i-a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin
Mine...
- Destul! Acum te rog, spune d-ta, s-a mai aflat cineva în istoria lumii să zică despre el că este
calea, adevărul şi viaţa? Vezi, dragul meu, eu sînt împărat peste 300 de milioane de oameni, dar
dacă aş zice că sînt calea, adevărul şi viaţa, lumea ar spune că sînt nebun. Nimenea dintre muritorii
pămîntului n-a cutezat - nici măcar prin gînd nu i-a trecut - să rostească astfel de vorbe! el c ele-a
spus, a fost nu numai un om, ci El a fost şi Dumnezeu; a fost Fiul lui Dumnezeu...
Necredinciosul a rămas ruşinat şi din acea clipă a părăsit necredinţa.
Isus Hristos n-a fost numai un Învăţător. El n-a dat numai sfaturi morale. Sfaturi morale mai
dau ei şi alţii destui (dintre care cei mai mulţi ei înşişi nu le ţin). Domnul Isus este Calea vieţii, El
este Adevărul, El este Viaţa Însăşi.
Eu sînt Calea... Înainte de a veni Mîntuitorul, lumea trăia în umbră şi în întuneric
(Luca 1, 79); n-avea nici lumina vieţii, nici calea vieţii. Prin Jertfa Sa cea scumpă, Domnul ne-a
deschis iar calea spre cer. Ne-a scos din căile morţii şi ne-a îndrumat pe căile vieţii. Domnul Isus
este Calea cea adevărată a vieţii. Numai prin El putem înainta pe calea ce duce la viaţa cea veşnică.
Domnul este calea cea îngustă ce duce la cer. Intraţi prin uşa cea strîmtă, că largă este uşa şi lată
este calea ce duce la pierzare şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este uşa şi îngustă este calea
ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o află (Matei 7, 13-15). Cu adevărat, puţini sînt cei ce află
calea vieţii şi umblă pe ea.
Lumea e plină de cei ce aleargă în galop pe căile morţii. De ce? Pentru că diavolul, mişelul cel
mare, atrage pe oameni cu fel de fel de apucături şi minciuni în căile rătăcirii. Satana pîndeşte pas
de pas calea vieţii noastre şi încearcă pas de pas să ne abată din căile Domnului. Lumea şi viaţa sînt
pline de răscruci şi căi încurcate de unde pîndeşte satana sufletele, întocmai ca păianjenul din
păienjeniş.
Văzut-aţi cum face păianjenul? El ţese o pînză întreagă de căi încurcate şi încîlcite şi pe urmă se
pune într-un colţ la pîndă. Vai de musca ce a dat în pînza acestor căi încurcate! E pierdută.
Păianjenul sare asupra ei şi îi soarbe viaţa. Aşa păţesc şi cei ce se lasă înşelaţi de căile lumii şi
ispitele diavolului.
Bătrînii noştri au ridicat pe vremuri cruci la răscrucile drumurilor şi la răspîntiile hotarelor.
Mare înţeles sufletesc este în aceste cruci (pe care noi însă le lăsăm să se răstoarne). La fiecare
răspîntie ele ne arată icoana lui Isus Cel Răstignit, vrînd parcă să ne zică: Luaţi aminte că şi viaţa
voastră cea sufletească este plină de fel de fel de răspîntii ispititoare, pe unde vă pîndeşte satana. La
fiecare răspîntie din viaţa voastră gîndiţi-vă la Isus Cel Răstignit şi vă rugaţi Lui să vă apere de
calea rătăcirii şi pierzării sufleteşti.
Cînd vrei să furi, gîndeşte-te că ai în faţa ta o răspîntie a diavolului... cînd vrei să desfrînezi...
cînd vrei să te răzbuni... să înşeli, etc... gîndeşte-te că toate acestea sînt tot atîtea răspîntii ale
diavolului prin care încearcă să ne atragă în căile morţii. În faţa tuturor acestor ispite trebuie să
vedem icoana Celui răstignit pe Cruce... trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Domnului: Staţi
la drumuri şi întrebaţi de cărările cele veşnice ale Domnului şi vedeţi care este calea cea bună şi
mergeţi pe ea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre
(Ier. 6, 16).
Ah, dacă la toate răspîntiile vieţii L-am vedea pe Domnul şi am asculta de El, ce viaţă curată şi
adevărată am trăi. Însă cei mai mulţi ascultă de diavolul şi aleargă în galop pe căile lui cele
mincinoase.
Din războiul cel mare un soldat îmi spunea o întîmplare plină de învăţătură sufletească.
Pe frontul din Galiţia, soldaţii austrieci au fost la început atraşi în cursă de către adversarii ruşi
cu o apucătură şireată. Pe la răspîntiile drumurilor erau tăbliţe cu indicaţii mincinoase. Indicaţia de
pe tablă arăta că drumul cutare şi cutare duce colo şi colo - dar el ducea drept în tabăra vrăjmaşilor,
adică drept la moarte şi prinsoare.
Aşa face şi vrăjmaşul diavol. El a împănat răspîntiile vieţii cu înşelăciuni - cu păreri mincinoase
despre lume şi viaţă - care duc direct la moarte şi pieire sufletească. Multe căi i se par bune omului,
dar la urmă ele duc la moarte (Prov. 16, 25).
Acestea sînt căile mincinoase ale diavolului.
A fi un creştin adevărat înseamnă a putea cînta cu psalmistul: Pe căile poruncilor Tale Doamne,
am alergat... Făclie picioarelor mele a fost Cuvîntul Tău şi lumină cărărilor mele (Psalm 118). În
viaţa cea sufletească nu sînt decît două căi: calea vieţii şi calea morţii (Ier. 21, 8). Pe care din
aceste două eşti tu?

Eu sînt Adevărul... Mult au umblat şi mult au dat filozofii din toate timpurile să afle adevărul
despre lume şi viaţă. Trenuri întregi abia ar putea duce toate cărţile cîte s-au scris despre ce este
viaţa, dar toate aceste cărţi se pot azvîrli în foc. Ele nu mai valorează nimic. Vremea a adeverit că
nu sînt adevărate.
Singur Domnul Isus Hristos a adus în lume adevărul cel veşnic... adevărul care rămîne în veci.
Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele, nu - a zis Isus (Matei 24, 35). Evanghelia şi
Biblia cuprind adevărul veşnic. În ele se află descoperirea lui Dumnezeu despre rosturile lumii şi
ale omului. Acest adevăr străluce ca lumina, ca soarele.
Însă vai, cei mai mulţi oameni umblă şi azi în întuneric şi trăiesc în minciună. De ce? Pentru că
cel mai mare duşman al adevărului este diavolul. El este tatăl minciunii
(Ioan 8, 44) şi umblă neîncetat să acopere adevărul Evangheliei şi să-l despartă pe om de acest
adevăr.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că înduplecase pe un cunoscut să-şi cumpere un Noul
Testament, dar tocmai în clipa cînd să i-l dea, a sosit un argat şi strigînd în gura mare: Asta-i o carte
pocăită... fugi de ea şi de acel ce ţi-o dă, că vrea să te facă pocăit... Şi omul a lăsat în grabă Noul
Testament... şi-a luat banii înapoi şi a fugit cu ei la birt, mulţumit şi liniştit că scăpase de rătăcire.
Aşa ştie diavolul să-i ţină pe oameni departe de Biblie, de Cuvîntul Adevărului. Atacurile cele
mai înverşunate le dă satana contra Bibliei, pentru că Biblia cuprinde adevărul cel veşnic şi
descoperirea planurilor ce le are Dumnezeu cu noi şi cu mîntuirea noastră.
Diavolul este tatăl minciunii. El pune înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare
mincinoasă. Din minciună, satana a făcut credeuri de viaţă. E plină lumea cu astfel de credeuri.
Dacă doară nu-i să mă fac călugăr, să intru în Oastea de la Sibiu - zicea un om... că doară n-am
omorît pe nimeni să mă fac pocăit... Aşa-i făcută lumea - zic alţii - că ici-colea trebuie să mai şi
minţi, să mai şi chefuieşti, să mai păcătuieşti... Trebuie să ne trăim viaţa - răspund alţii (în chefuri,
în beţii, în desfătări lumeşti)... Ah, cum a orbit diavolul mintea oamenilor, să nu vadă strălucind
adevărul Evangheliei (2 Cor. 4, 4). Adevărul vă va slobozi pe voi, zicea Isus, dar satana îi ţine
pe oameni legaţi cu fel de fel de minciuni şi datini de suflet pierzătoare. Ah, ce minciună mare este
viaţa celor mai mulţi creştini!

Eu sînt Viaţa... Domnul este Viaţa. El este Izvorul Vieţii. Cine a apucat pe calea arătată de El şi
a primit Adevărul adus de El, cîştigă viaţa veşnică.
Dragă cititorule! Viaţa noastră cea sufletească are două căi, două răspîntii. Una e calea cea
îngustă a Domnului, care duce spre lumină, spre adevăr, spre viaţa veşnică. Cealaltă e calea cea
largă a diavolului, care duce spre rătăcire şi pierzare veşnică.
Isus Hristos este viaţa cea adevărată. El a venit în lume ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 15). Cine are pe Fiul are viaţă, cine n-are pe Fiul n-are viaţă (1
Ioan 5, 12). Noi trebuie să trăim o viaţă cu El aici pe pămînt, ca să putem continua cu viaţa cea
veşnică dincolo de mormînt. Cine nu trăieşte o viaţă în Domnul şi cu Domnul, nu poate moşteni
viaţa veşnică.
Calea, Adevărul şi Viaţa stau faţă în faţă cu rătăcirea, minciuna şi moartea. Pe care din acestea
eşti tu?

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Pierdut-am şi eu calea vieţii. Ajută-mă să mă pot întoarce în ea.
Legatu-m-a ispititorul cu minciunile lui! Slobozeşte-mă Doamne cu Adevărul Tău.
Omorîtu-m-a lumea cu păcatele ei. Înviază-mă Doamne cu viaţa Ta.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor şi dătătorule de viaţă! Ajută-mă să mă pot întoarce din
calea pierzării; ajută-mă să pot ieşi din minciunile lumii şi ale satanei; ajută-mă să pot învia prin
moartea patimilor şi păcatelor.

Eu sînt Pîinea vieţii

Omul e făcut din două părţi: din lut, care este corpul, şi din suflarea lui Dumnezeu, care este
sufletul. Şi o parte şi alta îşi au legile şi lipsurile lor. Corpul are lipsă de aer, de hrană, de apă şi
lumină. Întocmai acele lipsuri le are şi sufletul. Sufletul îşi are şi el foamea lui şi setea lui. Dar
lumea aceasta n-are nici un fel de hrană pentru suflet.
Lumea aceasta cu toate plăcerile ei şi cu tot aurul ei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de
pîine. Sufletul flămînzeşte şi însetoşează după Dumnezeu. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a
după Tine trupul meu. Hrana sufletului vine de sus din cer.
În călătoria lor spre Canaan israelienii s-au hrănit în pustie cu mană din cer şi cu apă din stîncă,
adică cu pîine şi cu apă de la Dumnezeu. De această hrană cerească are lipsă şi sufletul nostru; de
această hrană avem lipsă şi noi în călătoria vieţii.
O hrană pentru sufletul nostru este şi Cuvîntul lui Dumnezeu. Scripturile sînt o pîine cerească.
Ele sînt insuflate de Dumnezeu: ele sînt o pîine ce s-a pogorît din cer. Nu numai cu pîine va trăi
omul, ci şi cu tot Cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu
(Matei 4, 4; Ier. 15, 16). Ferice de cei ce simt o foame şi o sete de a auzi Cuvîntul lui
Dumnezeu (Amos 8, 11).
Dar hrană sufletească este şi rugăciunea, pîinea cea de toate zilele a sufletului nostru.
Dar sufletului nostru i s-a dat o hrană şi mai scumpă decît aceasta. Însuşi Isus Mîntuitorul S-a
dat pe Sine Însuşi ca o hrană pentru viaţa şi mîntuirea sufletelor noastre. Jertfa Lui cea sfîntă este
cea mai scumpă hrană a sufletului nostru.
Deci luînd Isus pîinea şi binecuvîntînd, a zis: Pe cînd mîncau ei, Isus a luat o pîine, şi, după ce a
binecuvîntat, a frînt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicînd: Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu. Apoi a
luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicînd: Beţi toţi din el; căci acesta este
sîngele Meu, sîngele legămîntului cel nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor
(Matei 26, 26-28). Eu sînt Pîinea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie, şi au murit.
Pîinea, care se coboară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea, şi să nu moară. Eu sînt
Pîinea vie, care s-a coborît din cer. Dacă mănîncă cineva din pîinea aceasta, va trăi în veac; şi
pîinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii. La auzul acestor
cuvinte, iudeii se certau între ei, şi ziceau: Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l
mîncăm? Isus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, că dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului, şi dacă
nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, are
viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sîngele
Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine şi Eu
rămîn în el (Ioan 6, 48-56; 1 Cor. 11, 22-29).
Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mîntuirii noastre sufleteşti. Multe ar fi de spus
despre Cina Domnului. Vom spune numai cîteva pe scurt.
Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara cînd Domnul Isus Se pregătea să-i părăsească. În
acele clipe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legătură cu Domnul, de împărtăşire neîncetată
cu El şi cu darurile Lui.
Cina cea de taină le spunea apostolilor că Isus îi va părăsi, dar de altă parte îi asigura că El va
rămînea de-a pururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, putere şi har. Acesta este şi azi punctul
cel dintîi din Cina Domnului. Ea ne asigură o legătură sfîntă, o împărtăşire sfîntă cu Domnul vieţii.
Prin Cina Domnului noi stăm în neîncetată legătură cu El şi El cu noi. Iată, Eu stau la uşă, şi
bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine
(Apoc. 3, 20). Această împărtăşire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieţii sufleteşti. De
pe culmea aceasta a strigat ap. Pavel: Hristos este viaţa mea... nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine (Gal. 2, 20).
A doua oară, Cina Domnului li s-a dat apostolilor în semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin
Cina cea sfîntă Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi din toţi creştinii o familie de copii ai lui
Dumnezeu, o familie de fraţi şi surori, care iau parte cu toţii la aceeaşi Cină şi la aceeaşi Masă.
A treia oară, Cina Domnului ni s-a lăsat spre iertarea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi
sfîntă prin care Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Domnului ni s-a lăsat ca o putere în
încercări, întărire în necazuri... şi peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hrană pentru sufletul nostru.
Aşa au înţeles apostolii Cina Domnului şi aşa au înţeles-o creştinii cei dintîi. Cina Domnului
era pentru creştinii cei dintîi o hrană sufletească, o hrană regulată şi nelipsită. Pînă în veacul al
patrulea creştinii cei dintîi se împărtăşeau cu toţii în fiecare duminică, după fiecare liturghie
(liturghia e făcută pentru ase împărtăşi la sfîrşitul ei toţi credincioşii).
În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creştinii cei dintîi se împărtăşeau din Cina Domnului
şi se îmbrăţişau în semn de dragoste şi frăţietate. Această împărtăşire în Domnul le dădea har şi
putere să trăiască Evanghelia Mîntuitorului. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura
frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni. Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet
(Fap. Ap. 2, 42; 4, 32).
Dar în curgerea vremilor rîvna creştinilor pentru Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în
ziua de azi? Azi poţi număra pe degete pe cei care se împărtăşesc cu Cina Domnului.
Ah, ce înţeles mare şi ce putere mare este în Cina Domnului! Dar poate tocmai pentru asta
diavolul s-a silit să schimonosească înţelesul acestei taine şi se sileşte să-i ţină pe oameni departe de
ea. Diavolul a scornit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oamenii cei bolnavi şi bătrîni.
Creştinii de azi aşteaptă boala şi moartea să-i apropie de Cina Domnului.
De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte că am fost chemat odată să împărtăşesc pe un
bolnav. Dar bolnavul trăgea de moarte (nu se simţise destul de bolnav să mă cheme mai curînd).
Atunci ai casei făcură un lucru grozav. Luară o lingură, căscară cu putere gura muribundului şi
punînd în ea un mic căluş, mă poftiră să-i torn pe gură sf. Împărtăşanie, ca să nu moară
necuminecat!...
- Dragii mei - le-am răspuns eu - taina aceasta nu se dă cu forţa. Ea trebuie primită cu voinţa
omului şi cu pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de uşi sufleteşti. El aşteaptă ca
omul să-I deschidă el însuşi uşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în bucăţica aceasta de
pîine, ci în legătura ce şi-o face omul - prin această taină - cu Isus Mîntuitorul şi cu Dumnezeu. Dar
această legătură trebuie să şi-o facă omul pînă trăieşte, căci la moarte, iată, vedeţi, e prea tîrziu, e
prea tîrziu...
Şi iarăşi pe alţii îi sfătuieşte satana să se împărtăşească fără nici un folos sufletesc. De cînd
slujeam ca preot îmi aduc aminte de un om bătrîn care se cobora regulat de sus de la munte, în
fiecare post al Paştilor şi se cumineca. Dar după împărtăşire, trăgea să poposească la un birt, scotea
merinde din traistă, comanda o ţuică, două, trei... Şi pe urmă... se îmbăta şi cînta cîntece lumeşti. În
aceeaşi zi se cumineca cu două pahare: şi din paharul Domnului şi din paharul diavolului. Se
cumineca şi cu Duhul Domnului şi cu duhul diavolului, cu toate că ap. Pavel spune răspicat: Nu
puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor, nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa
dracilor (1 Cor. 10, 21).
O astfel de împărtăşanie nu foloseşte la nimic.
O, ce taină mare şi sfîntă este Cina Domnului! Cîţi însă folosesc puterea acestei taine? Domnul
ne cheamă pe toţi la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi împărtăşire cu El. Dacă toţi am cina
regulat cu El şi El cu noi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fi plină lumea de fraţi şi
surori în Domnul.
Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea lumea e plină de creştini ce se urăsc şi se
duşmănesc unii pe alţii.
Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, faţă de Cina Domnului?

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Lumea aceasta n-are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul
meu însetează după Tine ca un pămînt fără de apă (Psalm 62, 2-3) şi ca un flămînd fără pîine.
Sufletul meu flămînzeşte după pîinea Ta cea din cer şi după apa Ta cea vie. Dă-mi Doamne şi mie
această pîine şi apă!
Duhule Sfinte! Adu-mi neîncetat aminte că lumea aceasta n-are nici o coajă de pîine şi nici un
picur de apă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăni numai cu pîinea cea cerească şi se
poate adăpa numai cu apa cea vie.

A murit de sete în mijlocul apelor

Într-un ziar citesc o ştire ciudată. O barcă de pescari, apucată de valuri, a fost tîrîtă în largul
mării. Pescarii s-au ţinut contra valurilor, au avut şi merinde, dar pe urmă au murit de sete în
mijlocul apelor mării, pentru că apele acestea sărate nu stîmpără setea.
Aşa e şi cu sufletul nostru. Putem avea toate bunurile, toate averile şi plăcerile acestei lumi; ele
nu stîmpără setea sufletului şi nu dau fericirea sufletului. Înconjurat de bunuri lumeşti, sufletul
moare de foame şi sete, dacă nu i se dă pîinea şi apa lui cea adevărată.

Fericiţi veţi fi - cînd?...

Cînd a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte, şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat
de El.
Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!
Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!
Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot
felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.
 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au
prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi (Matei 5, 1-12).

Evanghelia de mai sus e cunoscută în Noul Testament sub numirea de Predica de pe Munte,
pentru că Mîntuitorul a rostit-o stînd sus pe o colină. Mulţime de popor asculta această predică. Din
această predică sînt luate fericirile care se cîntă în strană în fiecare duminică şi sărbătoare.
Minunată este această Evanghelie şi minunate sînt învăţăturile din cele nouă fericiri! Ele înşiră
pe cei ce vor fi cu adevărat fericiţi în lumea aceasta şi în cealaltă. Dar ce băgăm de seamă? Nici una
din cele nouă fericiri nu vorbeşte de bogăţie lumească, nici despre bani, averi şi plăceri.
Fiecare din cele nouă fericiri e legată nu cu lumea, ci cu cerul de sus. Fiecare pleacă din inima
omului şi se sfîrşeşte cu cerul de sus. Fiecare leagă cerul cu pămîntul şi pe om cu Dumnezeu.
Fericirea pe care a făgăduit-o Mîntuitorul este înăuntrul omului şi pleacă dinăuntru în afară.
Mîntuitorul face fericiţi pe cei blînzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă. Ba încă pune între cei
fericiţi şi pe cei ce sufăr ocări şi prigoane.
Fericirea cea adevărată este cea lăuntrică, cea sufletească. Însă spre deosebire de această fericire
adevărată, oamenii caută o fericire lumească, caută o fericire ce pleacă dinafară înăuntru. Se trudesc
oamenii să se facă mai întîi bogaţi, să se umple mai întîi de bani, de plăceri şi de mărire omenească,
pentru ca apoi să fie fericiţi.
Fericirea după care umblă cei mai mulţi oameni, fericirea după care se doresc şi pe care şi-o
poftesc oamenii ca: spor la averi, la vite, la belşug şi sănătate, îşi are şi ea rostul ei şi locul ei. Dar în
lumina Evangheliei, această fericire n-ajunge nimic, nu valorează nimic. Ea are preţ numai dacă
este pusă în slujba mîntuirii sufleteşti.
Oamenii îşi doresc o fericire lumească ce n-are nimic cu mîntuirea sufletului, ba uneori poate fi
chiar primejdioasă mîntuirii sufletului. Daţi unui tînăr sărac, dar cinstit, bani mulţi şi veţi vedea cu
ochii cum se strică. Banii, în loc să-l facă fericit, îl strică. Eu am cunoscut o femeie săracă, dar
foarte credincioasă. Petrecea o viaţă de rugăciune şi Domnul îi ajuta să petreacă. Dar îndată ce a
moştenit o avere mai mare, s-a lăsat de rugăciune; a aruncat Psaltirea, a făcut o căsnicie nelegiuită şi
s-a pus pe păcate. I-a fost oare spre mîntuire fericirea cu averea? Ba!
La ce ne foloseşte chiar şi belşugul de sănătate dacă nu-l punem în slujba mîntuirii sufleteşti?
Ce folos de fericirea unui om sănătos, dacă prisosul lui de sănătate îl foloseşte pentru beţii şi
desfrînări?
Lume anu poate da o fericire adevărată. Averile şi banii nu pot face pe oameni fericiţi. Ăsta e
lucru dovedit. Traiurile cele mai nefericite sînt tocmai în palatele bogaţilor. Este pus un mare adevăr
în istoria cu împăratul ce căuta cămaşa fericitului şi pe urmă s-a aflat că fericitul nici cămaşă pe el
nu avea. Nici averile, nici desfătările lumeşti nu pot da fericirea cea adevărată. Oare de ce? Pentru
că ele nu dau sufletului nimic. Sufletul se doreşte spre Domnul, sufletul însetoşează după
Dumnezeu, sufletul îşi are lipsurile sale, şi dacă nu e ascultat, el se mîhneşte, el se tulbură şi îl
tulbură şi pe om.
Zilele trecute am citit în gazetele din străinătate despre fiorosul sfîrşit al unui milionar din
America. După ce a gustat din toate plăcerile americane, a plecat cu un vapor al său să cutreiere
mările şi ţările. O nelinişte îl mîna să caute noi plăceri. A umblat mult, a gustat mult. Pe urmă s-a
tras cu vaporul spre nord, să vadă şi mările îngheţate. Şi aici ce s-a întîmplat? S-a suit pe un munte
de gheaţă şi şi-a dat drumul în adîncul mării. Şi-a făcut moartea, pentru că a căutat mulţumirea şi
fericirea în toată lumea, dar n-a aflat-o.
Fericirea adevărată o poate da numai Domnul. Fericirea cea adevărată se poate afla numai în
Domnul, într-o viaţă trăită cu El şi Evanghelia Lui.
Kant, unul din cei mai mari filozofi ai lumii, a zis: Căutaţi liniştea şi fericirea vieţii în
Evanghelie. Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.
Isus Mîntuitorul a adus în lume fericirea cea adevărată. El ia sarcina păcatelor de pe sufletul
nostru. Primind pe Domnul, sufletul nostru scăpă de sarcina păcatelor şi aceasta este fericirea cea
adevărată. Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele (Psalm 32, 3).
Zis-a Isus: Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!
(Matei 13, 16). Fericiţi sînt cei care au ochi sufleteşti şi urechi sufleteşti pentru chemările şi
tainele mîntuirii sufleteşti. Nu cei săraci sînt nefericiţi, nici cei bolnavi, nici cei batjocoriţi, nici cei
neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sînt cei ce ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud... sînt cei orbi şi
surzi faţă de lucrul mîntuirii sufleteşti, sînt cei ce nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc.
Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică. Ea se poate schimba de seara pînă dimineaţa. În
cîte case nu este azi fericire, şi mîine plîngere? Domnul dă o fericire pe care n-o poate lua nici
suferinţa, nici boala, nici prigoana...
Mai zilele trecute am cercetat pe un credincios greu bolnav de ani de zile. L-am aflat într-o stare
de plîns pentru un necredincios. Dar el zîmbea plin de bucurie sufletească.
Atunci mi-am zis: Iată bolnavul acesta este mai fericit decît gloata cea mare care zburdă cu
sănătate prin cele crîşme şi păcate.
O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mîntuitorul celor care trăiesc o viaţă după Evanghelia Lui!
Însă lumea cea mare nu înţelege această fericire. Oamenii de azi caută fericirea în afară de inima lor
şi în afară de Mîntuitorul. De aceea fericirile ce se cîntă în strană nu le vedem în lume şi nu le
vedem în viaţa oamenilor.
Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla fericirea cea adevărată. Veţi afla fericirea pe care lumea n-o
poate nici da şi nici n-o poate lua de la voi.

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Căutat-am şi eu fericirea în lume, dar n-am aflat decît durere,
întristare şi tulburare. Acum mă întorc spre Tine, Preadulcele meu Mîntuitor. Primeşte-mă şi pe
mine în fericirile Tale. Primeşte-mă în odihna, în pacea, în bucuria şi fericirea pe care o dă
Evanghelia Ta.
Duhule Sfinte, Cel ce ai fost făgăduit nouă ca Mîngîietor şi Învăţător! Învaţă-mă neîncetat să nu
caut fericirea în lume, ci să o caut în inima cea curată, să o caut în Domnul, într-o viaţă trăită cu El.
Învaţă-mă neîncetat să caut fericirea în suferinţe şi în prigoane pentru Hristos şi sufletul meu.
Învaţă-mă Duhule Sfinte să am plăcere şi fericire în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strîmtorări
pentru Hristos (2 Cor. 12, 10).
Învaţă-mă Duhule Sfinte, să mă simt fericit cînd sînt nefericit. Cînd în ochii lumii voi fi
nefericit... cînd toată lumea va zice: Ah, nefericitul de el - eu atunci să sorb fericirea cea dulce şi
scumpă pe care Tu Singur Doamne, o poţi da sufletului meu.

Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii...

Cînd se apropia ceasul cel mare al răscumpărării noastre prin Jertfa Crucii, Domnul Isus a strîns
pe învăţăceii Săi la Cina cea de taină.
În foişorul Cinei celei de taină a rostit Mîntuitorul testamentul tuturor creştinilor din toate
vremile: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi
unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
pentru alţii (Ioan 13, 34-35).
Isus Mîntuitorul a adus în lume o învăţătură nouă: iubirea de aproapelui. Evanghelia
Mîntuitorului este - mai presus de toate - Evanghelia iubirii de aproapelui. Mîntuitorul a adus în
lume porunca cea nouă a iubirii de aproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de religie. Mai mult
decît atît: a adus porunca iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri.
Domnul Isus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi pînă va dăinui această lume, nu se
va ivi o Evanghelie mai minunată decît aceasta.
Miezul creştinismului acesta este: Iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În porunca iubirii de
Dumnezeu şi de oameni, zicea Isus că se cuprinde toată Legea şi prorocii
(Matei 22, 40).
În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decît
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pămînt. Ca să poţi avea dragoste
creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întîi şi să afli mai întîi dragostea lui
Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui.
Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest
lucru ap. Ioan în cuvintele: Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că
El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea
iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii (1 Ioan
4, 10-11). Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste (1
Ioan 4, 8).
Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Isus Mîntuitorul şi pe urmă a
întărit-o cu Însăşi Jertfa Sa cea sfîntă.
Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi
sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi î viaţa celor dintîi creştini.
Despre creştinii cei dintîi, Scripturile ne spun că stăruiau în învăţătura apostolilor şi în
împărtăşanie, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni... Şi era una sufletul şi inima celor ce au crezut
(Fap. Ap. 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină
s-a tot răcit şi slăbit.
În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii
aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea
creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl ap. Ioan cînd zice: Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8). Creştinii de azi nu cunosc cu
adevărat pe Dumnezeu şi pe Isus Mîntuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.
Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său, este izvorul iubirii, şi cînd ai aflat cu
adevărat acest izvor ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. Cine zice că iubeşte pe
Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este (Ioan 4, 20). Cei mai mulţi dintre creştini
trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă.
Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adîncimi în Evanghelia lui Hristos, de
aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi
avea numai atunci cînd ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea
numai la picioarele Crucii Mîntuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii poţi
cîştiga acea dragoste sfîntă care toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă (2 Cor. 13).
Dragostea creştină este o floare curată ce răsare numai într-un pămînt al inimilor ce s-a udat cu
Sîngele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaşte Golgota, cine n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea
mare a Sîngelui ei, nu poate avea o dragoste creştină adevărată.
Ca pe o poruncă nouă a lăsat Isus în lume dragostea creştină, ca pe un lucru la care trebuia - şi
la care trebuie - o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă dospită de aluatul Evangheliei. Numai cînd
vor avea şi vor trăi oamenii o astfel de viaţă, se va vedea între ei dragostea creştină.
Ap. Pavel zice într-un loc despre noi că sîntem - că trebuie să fim - casa Duhului Sfînt (1
Cor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: credinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se
deschide spre Dumnezeu şi ne face legătură cu Dumnezeu, iar dragostea este uşa ce se deschide
spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie să fie totdeauna deschise:
prin una să primim, prin cealaltă să dăm.
Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a
canalului curge în noi darul şi puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să se scurgă acest
dar spre aproapele nostru, spre iubirea şi mîntuirea lui. În acest înţeles zicea Mîntuitorul despre
omul credincios, că din inima lui vor curge rîuri de apă vie
(Ioan 7, 38).
Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise şi totdeauna în plină curgere, adică de o
parte să tragem mereu dar şi putere cerească, iar de alta să slobozim acest dar în slujba lui
Dumnezeu spre mîntuirea aproapelui. În acest înţeles zice sf. ap. Pavel: Credinţa lucrează prin
dragoste (Gal. 5, 6).
O credinţă din care nu curge dragoste este un canal astupat şi stricat. O credinţă fără dragoste
faţă de aproapele este ca un pămînt ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o sloboade afară în formă
de izvor, ci o ţine încuiată numai pentru sine. O credinţă fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar
nu dă căldură. Nu cumva şi credinţa ta este de felul acesta? Nu cumva şi canalul vieţii tale este
astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragoste?
Isus Mîntuitorul a zis: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii pentru alţii (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi
parcă a pierit cu totul din zilele noastre.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pămînt numai în măsura în care dragostea creştină va
cuprinde inimile noastre. Eu am venit să arunc un foc pe pămînt, şi ce vreau decît să fie aprins chiar
acum! (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuie să-l aprindem
neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se
poate ajuta mai mult decît cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi cîştiga mai curînd
pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decît cu dragostea Evanghelică.
Cîntecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate
de valurile urii.
Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cîntec dulce.
Ostaşilor din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe
tot locul cîntecul cel dulce al iubirii Evanghelice!

Rugăciune

Duhule Sfinte, aprinde-mă neîncetat şi pe mine cu focul cel ceresc al dragostei creştine!
Aprinde-mă şi mă ajută să pot şi eu aprinde pe alţii cu acest foc ceresc. Duhule Sfinte, adu-mi
neîncetat aminte că Domnul Isus a venit să arunce foc pe pămînt şi cît de mult doreşte să fie aprins
(Luca 12, 49). Ajută-mă să fiu şi eu un purtător de astfel de foc ceresc.

Cele două surori: Maria şi Marta

Care este partea Martei şi care este partea Mariei din viaţa ta?

Pe cînd era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a
primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului, şi
asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, Şi I-a zis: Doamne,
nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute. Drept răspuns, Isus i-a
zis: Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu; dar un singur lucru
trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10, 38-42).
Cele două surori - Marta şi Maria - stau înaintea noastră cu o adîncă învăţătură sufletească.
Marta şi Maria închipuie cele două părţi din viaţa noastră: grija de cele sufleteşti şi grija de cele
trecătoare. În viaţa noastră fiecare din noi avem o parte a Mariei şi o parte a Martei. Grija de cele
sufleteşti este partea Mariei, iar grija de cele trecătoare este partea Martei. Aceste două surori
trebuie să trăiască în bună înţelegere. Evanghelia nu mustră munca şi alergarea după cele trecătoare
şi de lipsă traiului vieţii. Isus n-a mustrat pe Marta pentru că alerga în lucrul ei, ci a mustrat-o
pentru că o chema pe Maria să se ridice de la picioarele Lui. Mîntuitorul zicea: Marto, Marto,
pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu... adică faci bine că eşti harnică, dar îţi mai
trebuie ceva; îţi trebuie şi ţie partea cea bună pe care şi-a ales-o Maria, altcum n-ajunge nimic toată
hărnicia şi alergarea ta...
Aşa e şi cu noi. Trăind în lume, trebuie să ne îngrijim şi de cele trecătoare ale traiului. Ele ni s-
au dat odată cu testamentul lăsat lui Adam: în sudoarea feţei tale îţi vei cîştiga pîinea. Dar păcatul se
iveşte atunci cînd grijile cele trecătoare înghit pe cele sufleteşti; cînd Marta biruie pe Maria. E bună
partea Martei din viaţa noastră: hărnicia, munca, truda, strîngerea de averi, dar e rău cînd Marta nu
lasă pe Maria să stea la picioarele Domnului. E rău cînd grijile cele lumeşti înghit pe cele sufleteşti,
cînd Marta biruie pe Maria.
Între cele două surori - Marta şi Maria - a fost o mică neînţelegere şi Mîntuitorul a făcut pace
între ele, arătînd că Marta trebuie să se aplece spre partea cea bună a Mariei, să fie supusă ei. În
acest fel trebuie împăcate şi în viaţa noastră partea Mariei şi partea Martei, grijile cele sufleteşti cu
cele trecătoare.
O cumpănă dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între grijile cele sufleteşti şi cele trecătoare.
O înţelegere dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între cele două surori din viaţa noastră: între
Marta, cu grijile vieţii trecătoare, şi între Maria, cu grijile vieţii celei veşnice. Cumpăna celor
sufleteşti trebuie să tragă totdeauna şi să ne atragă spre grija de suflet. Marta trebuie să asculte
totdeauna de Maria.
Însă vai, în viaţa celor mai mulţi oameni această cumpănă este stricată.
În viaţa celor mai mulţi oameni cele două surori se ceartă întreolaltă. Marta nu lasă pe Maria să
stea la picioarele lui Isus; grijile cele lumeşti şi trecătoare înghit pe cele sufleteşti. Marta biruie pe
Maria.
O, ce lucru dureros se vede între creştinii de azi! Partea Mariei, partea Domnului, partea
sufletului e partea cea mai slabă, aşa după cum Cain a ales din hambarul său bucatele cele mai slabe
pentru partea Domnului.
De cînd eram preot la ţară, mi-aduc aminte că foarte mulţi credincioşi se scăpau de banii cei răi,
cumpărînd pe ei lumînări sau aruncîndu-i în discul bisericii. Aşa e şi cu partea Domnului din viaţa
celor mai mulţi oameni. Partea Mariei vin viaţa celor mai mulţi oameni sînt cele cîteva cruci ce le
fac în grabă mare seara şi dimineaţa. Cei mai mulţi cred că se pot plăti de această parte aruncînd
pentru partea Domnului cîte un Tatăl nostru sau o rugăciune făcută cu grabă. Împărăţia lui
Dumnezeu se poate cumpăra numai cu o viaţă pusă şi trăită în slujba Domnului.
Eu am cunoscut o femeie ce era biruită de Marta, chiar şi cînd mergea la biserică. Lucra şi
alerga forfota duminica dimineaţa pînă la ora zece şi apoi se repezea puţin şi la slujbă; se ruga în
grabă să-i dea Dumnezeu ajutor la economie, sănătate la vite, belşug în bucate şi pe la Fie Numele
Domnului... o ştergea repede afară, ca nu cumva predica s-o prindă în biserică şi să întîrzie de la alte
lucruri mai grabnice decît Cuvîntul lui Dumnezeu.
O, în ce mare greşeală trăiesc cei mai mulţi oameni. Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi
biruită de partea Mariei, de partea cea bună, care nu se va lua de la noi cînd vom muri, dar e
copleşită de partea Martei care se va lua de la noi cînd vom muri.
Cînd am fost în pelerinaj la Ierusalim, am văzut în satul Betania şi locul unde a fost casa celor
două surori, Maria şi Marta. Pe locul acela azi e o ruină de pietre şi bolovani. M-am aşezat pe o
piatră mare şi am strigat: Marto, Marto, unde sînt alergările tale, unde sînt blidele tale şi cheile tale?
Iată, de toate s-a ales praf şi pulbere. Dar partea cea bună a Mariei a rămas: partea ta s-a prefăcut în
pietre şi bolovani, dar partea Mariei nu se va lua de la dînsa.
De pe această piatră vă întreb şi pe voi, iubiţilor cititori, care este partea Mariei şi care este
partea Martei din viaţa voastră? De pe piatra aceasta eu vă strig: luaţi aminte să nu vă copleşească,
să nu vă biruie partea Martei, grijile şi alergările lumeşti, căci de acestea praf şi cenuşă se va alege
cînd veţi muri. Numai partea cea bună a Mariei rămîne cu noi şi după moarte.
O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni să trăiască tot pentru Marta şi să uite de partea Mariei!
Într-o gazetă am citit o ştire despre cum s-a aprins casa unei femei. Femeia a scos în grabă mare
tot ce avea prin casă. Dar lăcomind să scoată mai întîi banii, hainele şi alte lucruri de preţ, şi-a uitat
copilul în foc.
Aşa fac şi cei mai mulţi oameni: tot aleargă, hurducă, strîng la chei, lărgesc hambare şi moşii,
dar îşi uită sufletul în pieire aşa cum şi-a uitat femeia copilul în foc.
Maria stătea la picioarele Domnului. Stătea cu sufletul însetat după cuvintele vieţii de veci şi
sorbea ca pe o apă vie aceste cuvinte.
O, ce dar mare este să trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului! O, cum nu
cunoaşte lumea această viaţă! O, cum nu ştie dulceaţa, pacea, bucuria şi puterea ce se pogoară de
sus din cer peste cel ce trăieşte o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului!
Lumea nu cunoaşte pe Mîntuitorul, de aceea nu cunoaşte nici această viaţă. Cînd ai aflat cu
adevărat pe Domnul, cînd ai aflat dulceaţa şi puterea unei vieţi aplecate la picioarele Lui, atunci
nimeni şi nimica nu te poate ridica de lîngă El. Nici o Martă din lume nu te poate depărta de lîngă
El.
Cînd ai aflat această viaţă, atunci nu mai umbli să-ţi faci datoria faţă de cele sufleteşti şi să
scapi de ele cu fel de fel de nimicuri, ci atunci viaţa ta întreagă este o viaţă predată Domnului şi
trăită cu El... viaţa ta întreagă curge spre El...
O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvîntează această viaţă şi cu ajutorarea şi purtarea de
grijă a traiului vieţii noastre. Cînd trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului, Domnul
are grijă de tine şi de toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un copil mic al Lui. El ia în
grija Lui toate necazurile şi greutăţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor şi binecuvîntare.
Cei mai mulţi oameni sînt veşnic îngrijoraţi ca Marta din Evanghelie, pentru că lipseşte partea
cea bună a Mariei din viaţa lor. Nu văd pe Domnul de mulţimea alergărilor. N-au spor şi
binecuvîntare în traiul lor şi în lucrul lor, pentru că nu caută mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu
(Matei 6, 33), pentru că în viaţa lor porunceşte Marta.
Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în viaţa ta cele două surori: Marta şi Maria?

Întrebarea unui copil

Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-o boală grea de moarte. Cum nu mai era vreme
să-şi facă testamentul, chemă la patul său pe femeia sa şi pe copiii săi şi începu a le spune:
- Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vouă cu limbă de moarte casa asta şi moşia şi toată
averea mea.
- Tăticule dragă - îl întrerupse copilaşul său cel mic, care nu pricepea despre ce este vorba -
acolo unde te duci ai tu altă casă?
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui muribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii
şi osînda ce-l aştepta. Dar acum era prea tîrziu, prea tîrziu...
Peste cîteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde n-avea nici casă, nici moşie!

O altă Marie la picioarele Domnului

- pe aceasta o mustră fariseii şi cărturarii -

Un fariseu a rugat pe Isus să mănînce la el. Isus a intrat în casa fariseului, şi a şezut la masă.
Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas
de alabastru cu mir mirositor, şi stătea înapoi lîngă picioarele lui Isus şi plîngea. Apoi a început să-
I stropească picioarele cu lacrimile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le
ungea cu mir. Cînd a văzut lucrul acesta, fariseul, care-L poftise, şi-a zis: Omul acesta, dacă ar fi
un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă. Isus a
luat cuvîntul, şi i-a zis: Simone, am să-ţi spun ceva. Spune, Învăţătorule, I-a răspuns el. Un cămătar
avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau
cu ce plăti, i-a iertat pe amîndoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult? Simon I-a răspuns:
Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Isus i-a zis: Drept ai judecat. Apoi S-a întors spre
femeie, şi a zis lui Simon: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă
pentru spălat picioarele, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul
capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea de cînd am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea, îţi spun: Păcatele
ei care sînt multe, sînt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. Apoi, a zis
femeii: Iertate îţi sînt păcatele! Cei ce şedeau cu El la masă, au început să zică între ei: Cine este
acesta de iartă chiar şi păcatele? Dar Isus a zis femeii: Credinţa ta te-a mîntuit; du-te în pace
(Luca 7, 36-50).
O femeie păcătoasă îngenuncheată la picioarele Domnului ne arată această Evanghelie.
Cercetătorii Evangheliei spun că această femeie a fost Maria Magdalena. Şi era această Marie o
femeie vestită în desfrînări şi păcate. Ce a adus-o pe această Marie păcătoasă la picioarele
Domnului? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc de unde Maria nu lipsea niciodată; ce i-
a venit ei acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Isus?
 Pe Maria a adus-o la Isus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care
lumea cu toate jocurile şi plăcerile ei n-o putea uşura.
Cercetătorii Evangheliei spun că această femeie desfrînată a fost Maria Magdalena, despre care
ne spune o altă Evanghelie că a scos Isus din ea şapte duhuri necurate (Luca 8, 2). Această
greutate sufletească a duhurilor necurate, a patimilor şi a păcatelor o aduseseră pe Maria la
picioarele Domnului.
Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mîhnit în clipa cînd s-a simţit
doborîtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului stropind cu lacrimi fierbinţi
trecutul ei şi luînd tămăduire prin credinţă.
Aceasta e calea mîntuirii şi pentru noi. Cea dintîi condiţie a mîntuirii e să simţi ticăloşia
sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci acela care nu simte păcatul şi greutatea
păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest
lucru, dar eu te întreb: îţi dai tu seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele, care
sînt cele şapte păcate de moarte? (trufia, desfrînarea, mînia, lăcomia, pizma, zgîrcenia, lenea).
Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească pînă n-a aflat pe Mîntuitorul şi n-a luat tămăduire. Şi
tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De
ai avea şi ţi-ar da cineva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni
nici măcar pe o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe sufletul tău.
Este însă cineva care îţi ia de pe suflet greutatea păcatelor fără nici o plată şi pentru totdeauna.
Acela e Isus Mîntuitorul. Un singur lucru se cere de la tine: să te apropii de Acest Mîntuitor şi să te
atingi de El cu toată credinţa sufletului tău, cu toată încrederea că El a murit pentru tine şi păcatele
tale.
Apropie-te dragă suflete, apropie-te de Domnul în orice stare de ticăloşie te-ai afla.
Îngenunchează plîngînd la picioarele Lui, stropeşte-ţi păcatele cu lacrimile tale şi cu Sîngele Lui şi
îndată vei lua tămăduire şi mîntuire.
O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei după ce s-a ridicat iertată şi mîntuită de la
picioarele Domnului!
Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: Da ce-i cu păcătoasa asta de femeie că nu mai umblă nopţile,
nu mai merge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii... trebuie că a păţit ceva, nenorocita...
Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşa cum se miră şi azi cînd începi să trăieşti o viaţă
cu Domnul). Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a petrecut o mare schimbare. Maria cea veche
a murit şi în locul ei trăia alta adusă la viaţă prin Isus Mîntuitorul.
Aceasta e şi azi dovada cea bună că cineva s-a apropiat cu adevărat de Mîntuitorul şi s-a atins
de El: să-ţi schimbi purtările şi să începi o viaţă nouă cu El. O credinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea
păcătoasă n-ajunge nimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură, dar nu-şi schimbă
purtările.
După iertarea ei, Maria s-a făcut o femeie nouă şi a început o viaţă nouă. În tot restul vieţii sale
s-a ţinut pe urmele Domnului. L-a însoţit pe Domnul în drum spre Golgota, La plîns cînd murea pe
Cruce, a plîns cînd nu L-a aflat în mormînt. Iertarea păcatelor a făcut o schimbare din temelie în
viaţa Mariei.
Dintr-o femeie păcătoasă s-a făcut o vestitoare a Domnului. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi
iertarea Mîntuitorului. Din nişte prăpădiţi şi păcătoşi să ne facem nişte nebuni pentru Hristos (1
Cor. 4, 10).
Nu e destul să luăm iertarea păcatelor, ci trebuie să începem o viaţă nouă, stîrpind păcatul din
rădăcină. Să luăm învăţătură din istorioara de mai jos.
O fetiţă credincioasă curăţa în fiecare zi casa de păianjeni. Într-o dimineaţă, după ce mătură
casa, ea se rugă astfel: Doamne Dumnezeul meu, curăţă şi sufleţelul meu de păcate aşa cum curăţ eu
casa asta de păianjeni.
Bine te-ai rugat fetiţo - îi răspunse un glas ceresc - dar eu te întreb ce folos ai tu că mături în
fiecare zi casa de păianjeni şi ei iarăşi se fac? Mai bine te apucă şi omoară păianjenii şi atunci nu se
va mai face păienjeniş...
Aşa e şi cu noi. Ce folos că Domnul ne iartă mereu păcatele, ne curăţă mereu de ele, iar noi ne
încărcăm iarăşi din nou cu ele?
De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte de unii care veneau la spovedanie regulat, an de an,
tot cu aceleaşi păcate.
Domnul Isus n-a venit numai să ierte păcatele, ci El a venit să nimicească păcatul din rădăcină,
a venit să nimicească izvorul păcatului, să nimicească boala care face păcatul.
Domnul Isus ne dă putere să omorîm păianjenul care face păienjenişul păcatelor, să nimicim
firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi... El ne dă putere nu numai să stricăm pînza ispitelor,
ci să alungăm şi păianjenul, pe ispititorul diavol.
Domnul ne dă ajutor să biruim, să omorîm în noi pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, ca să
trăim în omul cel nou, în omul cel duhovnicesc, şi scăpînd la libertate sufletească deplină, să putem
începe o viaţă nouă.
Pe Maria aceasta o mustra Simon şi fariseii şoptind că-i prea păcătoasă să se apropie de
Domnul. Aşa păţesc şi azi cei ce se apropie de Domnul şi îngenunchează la picioarele Lui. Un ostaş
din Oastea Domnului îmi scrie că oamenii l-au băgat cu puterea la birt şi l-au pus să bea şi să înjure
spre a dovedi prin asta că nu s-a pocăit şi ţine la tradiţie!...
O viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului a fost, este şi va fi totdeauna mustrată şi
batjocorită de oamenii cei lumeşti, cum arătăm pe urmă.

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Ca femeia cea păcătoasă ce-Ţi spăla picioarele cu lacrimi, vin şi
eu şi cad cu lacrimi fierbinţi la picioarele Tale. Mă aduce în faţa Ta greutatea păcatelor mele şi
suspinul sufletului meu care se doreşte după libertate şi viaţă.
Maria Ţi-a adus şi mir cu bun miros. Eu n-am ce-Ţi aduce Doamne, decît lacrimile şi păcatele
mele. Mirul cel sufletesc l-am pierdut, l-am prădat cu desfătările lumii.
Ca o candelă goală de untdelemn şi ca o floare ce şi-a pierdut frumuseţea şi mirosul, aşa stau
înaintea Ta. Stau înaintea Ta cu toate lacrimile mele şi cu toate suspinele inimii mele. Redă-mi Tu,
Preabunule Doamne, sănătatea şi frumuseţea mea cea sufletească. Ridică povara păcatului de pe
sufletul meu, ca să pot învia la o viaţă nouă şi să pot începe o viaţă nouă.

Încă o Marie la picioarele Domnului

- pe aceasta o mustra Iuda -

Isus era în Betania unde era Lazăr cel înviat din morţi. Şi I S-a făcut Lui cină acolo.
Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus, şi I-a şters
picioarele cu părul ei şi s-a umplut casa de mirosul mirului. Unul din ucenicii Săi, Iuda
Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vîndă, a zis: De ce nu s-a vîndut acest mir cu trei sute
de lei, şi să se fi dat săracilor? Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că
era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea. Dar Isus a zis: Las-o în pace; căci
ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă
aveţi totdeauna (Ioan 12, 3-8).
Iuda este pus aici în faţa noastră ca o pildă de beteşug sufletesc. Iuda era bolnav de lăcomia
iubirii de argint.
Mîntuitorul şi cei doisprezece apostoli trăiau în comun. Iuda era însărcinat cu cumpărăturile de
lipsă. El era casierul şi financiarul acestei societăţi. Dar Iuda n-a băgat de seamă. Slujba aceasta i-a
slăbit rîvna apostoliei. A strecurat în el încetul cu încetul ispita şi otrava lăcomiei de bani. Şi pe
urmă, otrava l-a biruit.
O, cum n-au eu cuvinte destule către toţi cîţi au de lucru, fie cu bani publici, fie cu negoţuri şi
întreprinderi: grijiţi, căci o mare ispită vă pîndeşte... vă pîndeşte beteşugul iubirii de argint. Şi ce nu
face acest beteşug? Îl pune pe om să fure, să facă fraude, să tragă de pe oameni, să înşele, să mintă
şi alte multe păcate, precum foarte bine zice ap. Pavel că rădăcina tuturor relelor este iubirea de
argint (1 Tim. 6, 10).
 Ispita iubirii de argint şi a afacerilor îi face pe oameni să n-aibă nici vreme, nici plăcere pentru
cele sufleteşti.
Beteşugul iubirii de argint îl făcuse şi pe Iuda fur şi tîlhar. Îl făcuse şi mincinos şi viclean. La
masa din Betania i se făcuse lui Iuda milă de săraci, numai cît mila lui nu ieşea din adîncul inimii, ci
din adîncul pungii. Îi părea rău că n-a intrat în casa lui preţul mirului. Sînt şi azi destui care predică
despre milă şi ajutorarea săracilor (şi cer bani), dar nu de mila săracilor le arde, ci de punga lor.
Multe ar fi de spus despre Iuda şi despre boala iubirii de argint. Voi spune acuma numai atît că
banul este bun ca slugă, dar rău ca stăpîn. Banul este bun numai pînă-i slugă, pînă ce face ce-i
porunceşti, dar îndată ce-ţi porunceşte el, se preface în mamona.
Ah, ce ispită mare este banul şi iubirea de argint! Eu nu vorbesc aici despre cei săraci, despre
cei care cu trudă îşi agonisesc pîinea de toate zilele. Uitaţi-vă la cel bogat. Are asigurat traiul vieţii,
dar e robul banului.
O văduvă săracă din judeţul Arad îmi scrie că vinde în fiecare săptămînă cîteva ouă să-şi poată
cumpăra Lumina Satelor, cîte un exemplar. Vecinul ei e putred de bogat, dar cere de la ea gazeta
împrumut, să se uite în ea. El n-ar da trei lei pe săptămînă, mai bine să-l strîngă de gît.
Cînd vrea omul să-şi cumpere o Biblie, o carte sau o gazetă bună, îndată sare satana cu şoapta
că îi trebuie banii aceştia pentru alte lipsuri, dar cînd pleacă la birt, satana are de grijă să deschidă
larg toate încăperile pungii sale.
Şi acum să-l lăsăm pe Iuda şi să ne întoarcem iar la Maria. Cîtă deosebire între aceşti doi
oameni. Iuda stă după masă întunecat şi tulburat că s-a risipit mirul, pierduse o afacere. Maria stă
liniştită la picioarele Domnului. Iuda preţuia banul, Maria pe Domnul. La picioarele Domnului
Maria simţea un dar, o binecuvîntare. Iuda nu înţelegea această binecuvîntare. Iuda mustra acest dar,
pentru că sufletul era orbit cu patima iubirii de argint.

Trei Marii au îngenuncheat la picioarele Domnului

- şi toate trei şi-au auzit vorbe de mustrare -

În paginile de dinainte am arătat trei Evanghelii cu trei Marii îngenuncheate la picioarele

Domnului. Şi lucru ciudat: toate trei şi-au auzit cuvinte de mustrare, pentru că s-au apropiat de
Domnul.
Pe Maria din Betania o mustra sora ei, Marta, că nu-i ajută la gătitul mîncărilor.
Pe Maria Magdalena o mustra Simon fariseul şi ceilalţi cărturari şi farisei, spunînd că-i prea
păcătoasă.
Şi iarăşi pe Maria din Betania o mustra Iuda că risipeşte mirul.
Aşa păţesc şi azi cei ce trăiesc cu adevărat o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului.
Oamenii cei lumeşti, oamenii cei orbiţi de patimi şi ispite nu înţeleg binecuvîntarea şi pacea
unui suflet îngenuncheat la picioarele Domnului. Pentru oamenii cei lumeşti este nebunie viaţa
trăită după Evanghelie. Ei rîd de această viaţă, o batjocoresc şi o prigonesc. O viaţă îngenuncheată
la picioarele Domnului, la picioarele Crucii, a fost, este şi va fi totdeauna batjocorită, mustrată şi
hulită de oamenii cei lumeşti.
Într-un spital din judeţul Sibiu cunosc trei femei care citesc cu rîvnă mare Psaltirea, Lumina
Satelor şi alte cărţi religioase. De cînd au intrat în Oastea Domnului s-au retras cu totul în
rugăciune, într-o viaţă ferită de duhul şi modele acestei lumi. Se strîng toate la un loc, se roagă,
citesc şi îşi petrec în cele duhovniceşti. Merg regulat şi la biserică. Au însă mare necaz cu lumea şi
cu oamenii cei lumeşti. Lumea strigă după ele cu batjocuri şi hule. Strigă că s-au pocăit şi stau
oamenii să arunce cu pietre în casa lor.
O femeie dintr-o comună a judeţului Fălticeni îmi scrie: De cînd am intrat în Oastea Domnului
s-au înmulţit şi ispitele asupra mea. Bărbatul meu stă să-mi arunce cărţile în foc şi zice că sînt bună
de dus în pustie, iar cei din Oastea Domnului ar trebui scoşi din sat şi duşi în pădure...
Isus Mîntuitorul a spus răspicat că toţi cei ce vor crede în El şi vor trăi o viaţă cu El vor avea de
suferit multe prigoane. Dacă pe Mine M-au urît şi pe voi vă vor urî... şi veţi fi urîţi de toţi pentru
Numele Meu (Luca 21, 17; Matei 10, 22).
 Acesta e lucrul diavolului. Pînă cînd trăieşte omul o viaţă creştinească searbădă... pînă cînd se
mişcă încoace şi încolo, suflat de vîntul tuturor ispitelor, satana nu se ocupă mai îndeaproape cu el.
Dar îndată ce un suflet se apleacă şi îngenunchează la picioarele Domnului, satana aleargă îngrozit
în toate părţile şi mişcă toate meşteşugurile lui, să-l poată ridica şi depărta de lîngă izvorul mîntuirii.
Satana se vede în primejdie de a-şi pierde un client, de aceea mişcă pe oamenii cei lumeşti contra
lui.

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că m-ai atras şi pe mine la picioarele Crucii Tale.
Îţi mulţumesc că m-ai adus în acest loc unde mi s-au deschis ochii cei sufleteşti, să mă văd pe mine
însumi şi rosturile vieţii mele în lumina cea adevărată. În acest loc am aflat că Tu, Scumpul meu
Mîntuitor, ai murit pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea mea şi mîntuirea mea. În acest
loc am aflat că eu nu sînt în stare să mă iubesc pe mine însumi atît de mult cît mă iubeşti Tu.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Nicăieri în lume n-am aflat un loc mai scump, mai dulce, mai
plin de linişte şi de bucurie sufletească decît a sta la picioarele Tale. Ajută-mă Isuse Bunule să stau
neîncetat îngenuncheat la picioarele Crucii Tale, ca să picure peste mine neîncetat Sîngele iertării şi
împăcării mele cu Dumnezeu.
Duhule Sfinte, de viaţă dătătorule! Lumea cu ispitele ei umblă neîncetat să mă ridice de la
picioarele Domnului. Întăreşte-mă cu darul şi harul Tău, să pot birui aceste ispite. Întăreşte-mă cu
darul şi harul Tău cel sfînt, să pot rămîne aplecat la picioarele Domnului pînă la sfîrşitul vieţii mele.
Amin.

Eşti păcătos? Domnul te iartă! Vino la El!

Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul
norodului, şi au zis lui Isus: Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar cînd săvîrşea
preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?
Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos, şi scria cu
degetul pe pămînt. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, şi le-a zis: Cine dintre
voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea. Apoi S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe
pămînt. Cînd au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afară, unul
cîte unul, începînd de la cei mai bătrîni, pînă la cei din urmă. Şi Isus a rămas Singur cu femeia,
care stătea în mijloc. Atunci S-a ridicat în sus, şi, cînd n-a mai văzut pe nimeni decît pe femeie, Isus
i-a zis: Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nimeni nu te-a osîndit? Nimeni, Doamne, I-a răspuns ea. Şi
Isus i-a zis: Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 3-11).
Grozave clipe trăia femeia cea desfrînată din Evanghelie! Ea îşi aştepta moartea; o moarte
fioroasă. Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeu lui Moise (citiţi această lege în
Levitic 20, 10).
Domnul Isus a sosit tocmai în clipa cînd femeia stătea între moarte şi viaţă. Domnul Isus a scos-
o de sub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa cînd trebuia să moară.
O, ce înţeles adînc este în această Evanghelie! Toată istoria şi toată taina mîntuirii noastre se
cuprinde în ea. În chipul femeii cele păcătoase sîntem noi. Sîntem cu toţii, pentru că toţi sîntem
păcătoşi. Iar păcatul ne duce în faţa legii, în faţa judecăţii. Păcatul trebuie pedepsit. Dreptatea lui
Dumnezeu cere acest lucru. În chipul femeii din Evanghelie stăm şi noi cu toţii aplecaţi sub osînda
paragrafului de lege care zice: Plata păcatului este moartea
(Rom. 6, 23). În virtutea acestui paragraf trebuie să fim osîndiţi. Ah, ce osîndă înfricoşată este
aceasta! E mai grozavă decît cea care se pregătea să omoare cu pietre şi bolovani pe femeia din
Evanghelie.
De sub această înfricoşată osîndă ne scapă şi pe noi - ca pe femeia din Evanghelie - Domnul şi
Mîntuitorul nostru Isus Hristos.
Prin Jertfa Sa cea sfîntă, Isus Mîntuitorul ne scoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă.
Legea prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prin Isus Hristos.
Isus Mîntuitorul este Domnul iertării. El n-a venit în lume ca Judecător. El a venit ca Izbăvitor.
El n-a venit să judece lumea, ci să mîntuiască lumea. El n-a venit să mustre lumea pentru păcat, ci
El a venit să scape lumea de păcat. Isus Mîntuitorul este Domnul iertării păcatelor.
Dragă suflete! Eu ştiu că tu stai apăsat de o grozavă greutate. Te apasă păcatul, căci toţi sîntem
păcătoşi. Poate că păcatul te-a doborît la pămînt. Poate că te-ai ticăloşit cu totul şi zaci în noroiul
fărădelegilor. Însă oricît de păcătos ai fi, oricît de mult te-ai fi ticăloşit, Domnul nu te judecă.
Domnul te iartă. Evanghelia cu femeia desfrînată îţi aduce o veste scumpă şi dulce: Domnul te iartă,
Domnul îţi întinde mîna iertării şi mîna izbăvirii din ticăloşia în care zaci. Ah, dragă suflete
nemîntuit, primeşte îndată această Mînă! Primeşte-o chiar azi, căci altcum - murind în păcate -
această Mînă care îţi întinde acum dragoste şi iertare, în Ziua Judecăţii îţi va întinde sabie şi moarte.
Dragă suflete nemîntuit! Tu stai sub o osîndă teribilă. Pentru păcatele tale eşti judecat la moarte
sufletească. Te aşteaptă o moarte fioroasă, ca pe femeia din Evanghelie. Dar iată, Domnul soseşte
tocmai în clipa pierzării tale. Mîna Lui cea sfîntă îţi scrie şi ţie sentinţa iertării: Sîngele Meu curăţă
de orice păcat (1 Ioan 1, 7). Dar această sentinţă se dă numai celor care o cer. Domnul nu
poate da cu puterea această iertare scumpă şi sfîntă.
Dragă suflete nemîntuit! Cere şi primeşte îndată această iertare. Primeşte-L îndată pe Domnul şi
iertarea Lui.
Însă Mîntuitorul nu este Judecător în timpul cît ţine viaţa noastră cea pămîntească. El ne este azi
Izbăvitor de păcate. Dar ca mîine va sosi ziua cea mare cînd El va fi Judecător... cînd va veni pe
norii cerului să judece pămîntul (Matei 25, 31). Vai va fi celor care în viaţă fiind, n-au cerut şi
n-au primit iertarea Lui.
Domnul Isus este gata să ne ierte toate datoriile păcatelor. Dar cu o condiţie: să cerem acest
lucru, iar după ce am primit iertarea păcatelor să nu ne mai apucăm să facem altele tot aşa de mari,
ba încă şi mai mari. Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti, i-a zis Isus femeii iertate.
Domnul Isus nu este numai un iertător şi descărcător de păcate, ci El este începutul unei vieţi
noi. Iertarea Lui trebuie să ne fie un hotar de viaţă, care să ne facă dintr-un om vechi un om nou,
dintr-un om lumesc un om duhovnicesc.
Cu darul iertării păcatelor omul trebuie să înceapă o viaţă nouă.

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Păcatul m-a adus şi pe mine în faţa judecăţii. Ca şi femeia cea
păcătoasă stau şi eu legat şi judecat în faţa paragrafului de lege: Plata păcatului este moartea (Rom.
6, 23).
O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte? (Rom. 8, 24).
Tu, Scumpul meu Izbăvitor, ai venit să mă scapi. Ai sosit tocmai în clipa înfricoşată cînd se
deschisese mormîntul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. În această teribilă clipă am auzit vestea cea
scumpă şi dulce că Sîngele Tău mă curăţă de orice păcat (1 Ioan 1, 7).
Duhule Sfinte, adu-mi aminte neîncetat, că eu nu mai sînt al meu, ci sînt al lui Isus Hristos, care
m-a răscumpărat cu un preţ atît de mare (1 Cor. 6, 19-20).

Adevărat zic vouă: de nu veţi fi ca pruncii,

nu veţi intra în Împărăţia cerurilor...

Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: Adevărat vă spun că dacă nu
vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în
Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia
cerurilor (Matei 18, 2-4).
În trei locuri din Evanghelie zice Isus că nu vom putea intra în Împărăţia cerurilor, de nu vom fi
ca pruncii: Matei 18, 2-4; Marcu 9, 36-37; Luca 18, 15-17.
 Oare de ce? De aceea pentru că, copilul este chip de curăţie, de nevinovăţie şi inimă curată.
Vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi.
Aşa trebuie să fim noi. Cu mintea să fim oameni deplini, dar inima noastră să fie o inimă curată,
de copil nevinovat (1 Cor. 14. 20).
Dar copiii cei mici sînt nu numai o pildă de curăţie şi nevinovăţie sufletească, ci sînt şi o
minunată pildă şi predică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. Copilul este
predica cea mai vie şi cea mai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumnezeu şi
cu Isus Mîntuitorul. Eu, cel care scriu aceste rînduri, am un singur copil (pe care mama lui l-a lăsat
orfan la vîrsta de doi ani). Sîntem numai amîndoi, eu şi copilul. Pentru mine, după Biblie, acest
copil este cea mai vie predică despre legătura ce trebuie să fie între mine şi Dumnezeu.
Voi cerceta puţin această legătură.
Întîia dată. Copilul meu nu are pe nimeni altul în lume decît pe mine. Îl văd că simte acest lucru
şi nu numai îl simte, ci îl şi trăieşte clipă de clipă. Toată încrederea lui, toată nădejdea şi toată
dragostea lui e strînsă în mine.
Copiii se leagă de noi cu o încredere şi dragoste neţărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva
mai scump decît noi, părinţii lor.
Aşa trebuie să fim şi noi faţă de Tatăl ceresc. Să ne simţim singuri în această lume; să simţim că
n-avem în această lume pe nimeni decît le El, Tatăl Cel Bun şi Milostiv. Toată încrederea noastră şi
toate nădejdile noastre să fie strînse în El. Să n-avem pe nimeni şi nimic aşa de scump ca pe El,
Tatăl Cel ceresc.
A doua oară. Copilul meu are o încredere nemărginită în mine şi puterea mea. Pentru el, eu sînt
un atotputernic... eu pot face totul.
Copiii noştri cer de la noi şi lucruri în faţa cărora ne vine să zîmbim; cer lucruri cu neputinţă,
pentru că ei văd în noi nişte oameni cărora totul le este cu putinţă. Aşa trebuie să fie şi credinţa şi
încrederea noastră în Tatăl ceresc; nemărginită şi tare. Trebuie să ne încredem din tot sufletul într-un
Dumnezeu Atotputernic, care ne poate da tot ce ne trebuie şi care poate face minuni în viaţa noastră.
A treia oară. Copilul meu îşi cere totul de la mine. Viaţa unui copil mic este o viaţă de
neîncetată strigare la părinţii lui; copilul mic simte plăcerea să vorbească neîncetat cu părinţii lui, să
ceară de la ei tot ce-i lipseşte.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să vorbim neîncetat cu El prin rugăciune. Să
cerem tot ce ne trebuie prin rugăciune şi în special cele bune şi de folos sufletului nostru. Toate
nevoile noastre să ni le închipuim ca încuiate în cămara milostivirii lui Dumnezeu, pe care trebuie
să o descuiem cu cheia rugăciunii.
Tatăl ceresc n-are copii muţi. Cel ce nu se roagă e un astfel de prunc mut.
Mai observ un lucru: copilul meu grăieşte cu mine nu numai cînd îi trebuie ceva, ci el strigă
mereu tată, tată - şi cînd n-are lipsă de nimic. El mă strigă pe mine din dragoste.
Noi însă Îl strigăm pe Tatăl ceresc, de regulă, numai cînd ne trebuie ceva; semn că n-avem
dragoste destulă. Între noi şi Tatăl ceresc e mai mult un raport de cerşetorie decît de dragoste fiască.
A patra oară. Văd pe copilul meu că n-are nici o grijă. El este liber de orice grijă. Toate grijile
lui le lasă asupra mea. Pot eu să mă frămînt cu gîndurile şi grijile cît de mult, el n-are nici o grijă. El
este liber de sarcina aceasta.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să-I predăm Lui toate grijile noastre şi toate
necazurile noastre. Un copil adevărat al lui Dumnezeu n-are griji şi necazuri. Le-a predat Domnului.
Noi sîntem plini de griji şi necazuri tocmai fiindcă nu sîntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, nu
ne ştim destul încrede în cuvintele Lui: Aruncaţi asupra Domnului toate grijile voastre şi El Însuşi
va avea grijă de voi (1 Petru 5, 7).
A cincea oară. Copilul meu are şi el o grijă, o îngrijorare şi cîteodată are şi mîhnire. Îngrijorarea
lui e să nu mă piardă; să nu i se piardă legătura cu mine. Să nu mă depărtez undeva într-o cale mai
lungă. Lui nu-i place ruperea legăturii dintre mine şi el; această rupere îl doare cumplit.
Cînd copilul a greşit şi noi îl certăm, îl nu plînge atît pentru ceară sau bătaie, cît mai ales că îşi
vede ruptă legătura de dragoste dintre el şi noi. Copilul nu se simte deloc bine cînd e ruptă legătura
dintre el şi părinţii lui. El n-are linişte şi bucurie pînă nu se restabileşte iarăşi această legătură. O, de
ar fi aşa şi legătura noastră cu Tatăl ceresc! Noi însă lăsăm cu toată liniştea păcatul să rupă legătura
dintre noi şi Dumnezeu. Sînt oameni care stau cu anul întreg în legătură stricată cu Tatăl ceresc, ba
sînt alţii care stau şi o viaţă întreagă şi nu simt nici o dorinţă să se împace cu Tatăl ceresc, aşa cum
copiii cei mici se împacă cu noi după ce i-am certat. E un semn şi acesta că cei mai mulţi dintre
oameni au pierdut legătura de fii ai lui Dumnezeu.
Ah, ce legătură tainică este între părinţi şi copii! E cea mai puternică legătură din lume şi una
din cele mai grăitoare predici despre cum trebuie să fie şi legătura noastră cu Tatăl ceresc.
Eu mă uit la copilul meu.
O, cu cîtă dragoste şi încredere se ştie alipi copilul meu de mine! Şi cîtă teamă şi grijă are să nu
se piardă! Ani de zile acest copil n-a adormit seara pînă cînd mai întîi n-a strîns în mînuţa lui
cămaşa mea. De multe ori şi dimineaţa era cu mînuţele încleştate în cămaşa mea, de teamă să nu mă
piardă. El putea dormi liniştit numai cînd mă ştia şi mă simţea lîngă el: cînd adormea strîngînd
cămaşa în mînuţele lui. El dormea atunci liniştit, pentru că îşi asigurase legătura dintre el şi mine.
Iată o predică vie despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. Eu însă mă
ruşinez cînd mă gîndesc că dragostea şi încrederea ce a strîns-o acest copil în sufletul său faţă de
mine a întrecut de multe ori dragostea şi încrederea ce am pus-o eu în Tatăl ceresc!
Dragostea şi încrederea ce o pun copiii cei mici în noi de multe ori întrece dragostea şi
încrederea ce o avem noi faţă de Tatăl ceresc, iar aceasta vine de acolo că noi nu sîntem cu adevărat
fiii lui Dumnezeu.
Am spus că dragostea dintre copii şi părinţi este o icoană a legăturii de dragoste dintre noi şi
Tatăl ceresc. Dar această icoană este numai o umbră.
De s-ar putea strînge la un loc dragostea tuturor copiilor din lume faţă de mamele şi taţii lor, de
s-ar putea strînge la un loc dragostea tuturor părinţilor faţă de copiii lor - această dragoste ar fi
numai o umbră faţă de dragostea nemărginită ce o are Tatăl ceresc faţă de noi. Cîţi însă primesc
această dragoste şi o folosesc spre mîntuirea sufletului?

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Eu stau în faţa Ta ca un copil slab şi neajutorat. În lumea
aceasta eu sînt un copil al nimănui. Eu n-am pe nimeni afară de Tine. Primeşte-mă în dragostea Ta
de Tată ceresc. Primeşte-mă cu toate lipsurile mele, cu toate grijile mele şi cu toate cererile mele.

Părinte, în Mîinile Tale Îmi încredinţez Duhul Meu!

Dar tu, cititorule, în mîinile lui îţi vei încredinţa sufletul tău?
Isus Mîntuitorul a rostit şapte cuvinte pe Crucea Golgotei. Al şaptelea - şi cel de pe urmă - a
fost acesta: Părinte, în Mîinile Tale Îmi încredinţez sufletul Meu! Cu aceste cuvinte, Mîntuitorul Îşi
încheiase viaţa şi lucrarea cea pămîntească. Săvîrşise lucrarea ce I S-a încredinţat şi acum Se
întoarce la Tatăl. Părinte, a sosit ceasul... lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am făcut... Am
proslăvit Numele Tău oamenilor... spălat-am păcatele lor cu Sîngele Meu... împăcatu-i-am cu Tine
prin Jertfa Mea... acum Eu vin la Tine (Ioan cap. 17).
Întreagă viaţa Mîntuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl ceresc... a fost o viaţă de
lucru şi de jertfă. Împlinindu-Şi chemarea, Mîntuitorul Îşi apleacă, în semn de rugăciune, capul şi
Îşi dă Duhul în Mîinile Tatălui ceresc. Ce moarte liniştită şi măreaţă!
Ea este pusă în faţa noastră cu învăţătură. Este pusă în faţa noastră cu cea mai minunată
învăţătură despre cum trebuie să se sfîrşească şi viaţa noastră cea sufletească.
Şi viaţa noastră trebuie să se sfîrşească în braţele Tatălui ceresc. În clipele morţii şi noi va trebui
să ne încredinţăm sufletul în Mîinile Tatălui ceresc. Dar numai o viaţă trăită cu Domnul, numai o
viaţă trăită în ascultare de Tatăl ceresc, îţi poate încredinţa sufletul în Mîinile Lui. Pildă ne-a dat
Mîntuitorul, precum El a făcut, aşa să facem şi noi
(Ioan 13, 15). Urmînd pilda Lui, să trăim şi noi o viaţă în ascultare faţă de Tatăl ceresc, o viaţă
de lucru şi de jertfă pentru mîntuirea noastră şi a altora, pentru ca în clipele morţii să putem şi noi
zice: Călătoria am împlinit, credinţa am păzit, lucrul ce mi s-a dat l-am săvîrşit; în Mîinile Tale
Doamne, încredinţez sufletul meu.
 O, ce moarte fericită şi liniştită este aceasta! Cîţi însă se silesc să aibă o astfel de moarte?
În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei,
soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii este
ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc.
De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat pe rînd trei copii. Sărmănuţii de
ei! Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare din ei n-a putut muri decît în braţele mele. Au murit în
braţele mele, strigînd: tată dragă. Pe urmă mi-a murit soţia în braţele mele, strigînd: soţule dragă.
Braţele mele erau un reazem, un ajutor sufletesc în clipele trecerii lor în cealaltă lume.
Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar mai mult decît moartea lor mă
înfricoşează azi gîndul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi
întrebarea: În braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mîntuitorule, că m-ai scăpat de gîndul
acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştit în braţele Tale!
Un reazem şi ajutor sufletesc caută şi sufletul în clipele morţii. În clipele morţii sufletul caută
braţe sufleteşti în care să-şi încredinţeze trecerea în cealaltă lume. Iar aceste braţe sînt braţele
Mîntuitorului, sînt braţele în care mucenicul Ştefan şi-a încredinţat sufletul, strigînd: Doamne Isuse,
primeşte duhul meu (Fap. Ap. 7, 59).
Ferice de cei ce-L cunosc pe Domnul! Ei vor muri liniştiţi în braţele Lui. Ei nu se vor înfricoşa
de arătarea morţii, căci vor trece îndată din moarte la viaţă (Ioan 5, 24).
Despre un ostaş din Oastea Domnului am auzit că în ceasul morţii şoptea mereu:
- Aici, aici. Cei din jurul lui îl întrebară de ce rosteşte aceste vorbe?
- Tăceţi - răspunse ostaşul - văd pe Domnul trecînd în revistă Oastea Sa şi ostaşii răspuns la
apel: Aici, aici!... tăceţi că vine imediat şi rîndul meu să răspund!...
Peste cîteva clipe ostaşul ostaşul strigă cu glas înalt: Aici - şi sufletul lui trecu îndată în cereasca
Oaste.
Cel credincios, cel care trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit. Aşteaptă liniştit
clipa în care va părăsi trupul acesta şi va pleca acasă la Domnul (2 Cor. 5, 8). El doreşte să se
mute şi să fie împreună cu Hristos (Fil. 1, 23).
Vai însă de cei care trăiesc o viaţă fără Dumnezeu şi fără credinţă în această lume. Ei vor avea o
moarte cumplită. Cumplită este moartea păcătoşilor. Ei îşi vor sufletul în braţele diavolului.
Istoria păstrează multe pilde înfricoşate despre ce moarte înfricoşată au cei necredincioşi.
Despre un astfel de necredincios spune istoria că în clipele morţii - mustrat de conştiinţa care se
trezise în el - striga: Ah, nebunul de mine, cum mi-am cheltuit eu viaţa în zadar! Soarele şi-a dat
lumina şi căldura sa, pămîntul a dat pîine şi iarbă, pomii au făcut roade, florile au răspîndit miros,
numai eu, nebunul, am trăit ascuns în umbră şi mi-am cheltuit viaţa în cele rele. Ah, de ce n-am fost
o vită care paşte iarbă sau o pasăre care zboară, atunci aş fi scăpat de osînda ce mă aşteaptă!...

Rugăciune

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Eu de acum nu
mai am ce să aflu în această lume. Am aflat cea mai scumpă comoară ce o poate afla vreun om
pămîntean: Te-am aflat pe Tine, viaţa mea şi mîntuirea mea.
Te rog, Scumpul meu Izbăvitor, ajută-mă să pot păstra această comoară. Ajută-mă să pot trăi o
viaţă cu Tine pînă în clipa cînd voi pleca acasă la Tine... pînă în clipa cînd mă voi apleca în braţele
Tale, strigînd: În Mîinile Tale, Doamne Isuse, încredinţez sufletul meu.
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor, Îţi mulţumesc că mi-ai ajutat să scriu această carte! Îţi
mulţumesc că mi-ai ajutat să Te aflu pe Tine, că de nu Te aflam pe Tine nici această carte n-o
puteam scrie.
N-am pus cine ştie ce ştiinţă mare în ea. Am stat de vorbă cu Tine şi Tu ai stat de vorbă cu
mine, şi aceste consfătuiri le dau acum şi altora, ca să Te cunoască şi alţii pe Tine, Fiul lui
Dumnezeu şi Mîntuitorul sufletelor noastre. M-am silit şi prin aceasta să fac cunoscut Numele Tău,
căci în lume ai venit, dar lumea nu Te cunoaşte (Ioan 1, 10).
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, revarsă-Ţi darul şi harul Tău cel sfînt peste cei ce vor
citi aceste învăţături şi ajută-i să se poată apropia de Scumpul nostru Mîntuitor.
Ajută-ne şi ne întăreşte şi pe noi pe toţi care am aflat pe Mîntuitorul, să putem petrece neîncetat
o viaţă îngenuncheată la picioarele Lui, pînă în clipa cînd va sosi vremea să plecăm acasă la El şi să
trăim cu El în vecii vecilor. Amin.
 Ţi-a plăcut această carte?
- dar numai cu plăcerea nu te poţi mîntui...
Plăcerea trebuie să treacă într-o schimbare din temelie
a vieţii tale... într-o viaţă nouă cu Domnul -

Dragă cititorule! Poate că ţi-a plăcut această carte. Pe unele locuri poate că ai şi lăcrimat citind-
o. Dar mă grăbesc să-ţi spun că numai cu plăcerea încă nu te poţi mîntui.
Diavolul nu se teme de plăcerea ta. De ce? Pentru că ştie că plăcerea ta şi fiorul tău sufletesc e
numai ceva trecător. Ai tresărit o clipă şi pe urmă iar ai adormit în patimi şi păcate.
Diavolul se sperie numai cînd plăcerea ta trece într-o hotărîre contra păcatelor. Diavolul se
cutremură numai cînd plăcerea se schimbă într-un cutremur sufletesc... într-o rupere cu lumea şi
păcatele.
Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit cînd plăcerea sufletească îl îngenunchează pe om la
picioarele Crucii şi îşi predă viaţa Domnului, ca să înceapă o viaţă nouă cu El.
Diavolul se sperie numai atunci cînd îţi pui hotărîre să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel
păcătos... cînd Îl primeşti pe Domnul de Împărat, Stăpîn şi Cîrmuitor peste viaţa ta şi inima ta şi
începi cu El o viaţă de luptă şi de biruinţă contra păcatului şi contra ispititorului diavol. Despre cum
se cîştigă această biruinţă citiţi cartea Ce este Oastea Domnului şi Intraţi în Oastea Domnului!
Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească.
Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu Domnul... la o schimbare din temelie a vieţii. Citiţi
cartea despre Oastea Domnului şi foaia Oastei, unde veţi afla pe larg lămuriri despre această
mişcare.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi nu te mulţumi numai cu
plăcerea şi fiorul sufletesc ce le-ai avut citindu-o, ci lasă-L pe Duhul Sfînt să lucreze mai departe în
sufletul tău şi să te trezească la o viaţă nouă. Intră în Oastea Domnului... primeşte-L pe Domnul, ca
să începi o viaţă nouă cu El!
Zacheu

Cuvînt înainte:

Cărticica de faţă cuprinde tîlcuirea Evangheliei cu Zacheu, vameşul din Ierihon. Un adînc
înţeles pentru noi şi pentru mîntuirea noastră se află în această Evanghelie. În pilda cu Zacheu din
Evanghelie, Isus Mîntuitorul ne-a lăsat o minunată învăţătură despre ce înseamnă a căuta mîntuirea
şi a o afla.
Pînă la sfîrşitul veacurilor, Zacheu din Evanghelie va predica mereu despre ce înseamnă a-L
căuta pe Domnul, a-L primi cu adevărat şi a începe o viaţă nouă cu El.
Citiţi cu luare aminte cărticica aceasta şi veţi afla în ea învăţături de bun folos pentru mîntuirea
sufletelor.
Facă Domnul ca şi citirea acestei tîlcuiri să ajute pe mulţi Zachei a-L căuta pe El şi a-şi schimba
din temelie viaţa, după aflarea şi primirea Lui.

Sibiu, la 25 iunie 1936 Preot Iosif Trifa

 Evanghelia din Duminica lui Zacheu

Isus a intrat în Ierihon, şi trecea prin cetate. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele
vameşilor, căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură.
A alergat înainte, şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă.
Isus, cînd a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus, şi i-a zis: Zachee, dă-te jos degrabă, căci
astăzi trebuie să rămîn în casa ta. Zacheu s-a dat jos în grabă, şi L-a primit cu bucurie. Cînd au
văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: A intrat să găzduiască la un om păcătos. Dar Zacheu a
stat înaintea Domnului, şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă
am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit. Isus i-a zis: Astăzi a intrat mîntuirea în casa
aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce
era pierdut (Luca 19, 1-10).

Ce frumoasă şi plină de învăţătură este această Evanghelie! Să cercetăm înţelesul ei. Să

cercetăm viaţa lui Zacheu, căci în jurul lui se învîrte înţelesul acestei Evanghelii. În patru stări ni-l
arată Evanghelia pe Zacheu.
1 - Întîi, ni-l arată ca pe un om putred de bogat şi de păcătos.
2 - Apoi în a doua, ni-l arată cuprins de dorul şi dorinţa să-L vadă pe Isus.
3 - În a treia, ni-l arată suindu-se într-un dud să-L vadă pe Isus.
4 - În a patra, ni-l arată primindu-L pe Isus în casa lui.
Să cercetăm pe rînd aceste stări.
Zacheu era mai marele vameşilor - spune Evanghelia - iar vameşii erau păcătoşi vestiţi, care îşi
făceau averi cu fel de fel de cămătării, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zacheu
era, aşadar, mai marele păcătoşilor şi mult va fi trebuit să fure şi să înşele pînă a ajuns la acest rang.
Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, el era putred de bogat şi nu ducea lipsă de nimic.
Totuşi, lui Zacheu îi lipsea ceva ce nu-i putea da banii; îi lipsea ceva în sufletul lui. În sufletul
său, Zacheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adîncul sufletului său, auzea
tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zachee, şi de banii tăi făcuţi cu strîmbătate şi vicleşug!...
Lasă această cale...
Această greutate şi tulburare sufletească l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi cîştigul lui şi să
plece să-L vadă pe Isus. Pe Zacheu l-a făcut să plece de acasă nu numai vestea ce I Se dusese lui
Isus, ci l-a mînat mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său. L-au mînat dorul şi dorinţa ce se
trezise în el după o înnoire a vieţii. Zacheu simţea că-i lipseşte ceva şi acest ceva îl suia pe el - om
bogat - într-un dud din marginea drumului. Oricît de păcătos era, în sufletul lui mai rămăsese ceva
care-l făcea să suspine după o altă viaţă. Oricît de păcătos ai fi tu dragă cititorule, oricît de mult te-
ai fi ticăloşit, ia seama că tot a mai rămas ceva şi în tine ce te face să suspini după o înnoire a vieţii,
după o viaţă mai curată. A mai rămas şi în tine o scînteie pe care păcatul niciodată n-o poate stinge.
A mai rămas în tine o dorinţă, o chemare, o lipsă, o suspinare a sufletului, care nu se stinge în orice
adînc al fărădelegilor te-ai pogorî, ci strigă mereu la tine şi umblă să te ridice din mocirlă.
Oricît de păcătos era Zacheu, tot a mai fost în el ceva care l-a ridicat în dud să-L vadă pe
Mîntuitorul. Oricît te-ai cufundat în ticăloşie, mai este şi în tine ceva ce te poate ridica sus. Zacheu a
ascultat această chemare a sufletului şi s-a mîntuit. Ascultă şi tu această chemare şi te vei mîntui.
Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică Evanghelia, ci pentru că n-ascultă
predica ce vine din adîncul inimii lor. Zacheu dorea să-L vadă pe Isus, dar în calea acestei dorinţe,
s-a ivit îndată o piedică: Era vălmăşag de oameni, iar el era mic de stat. Dorinţa lui Zacheu a biruit
însă această piedică. S-a suit într-un dud ca să-L vadă pe El.
Pentru Zacheu, mai marele vameşilor, om cu rang şi cu vază mare, desigur era o ruşine acest
lucru. Să se suie, ca pruncii, într-un pom. Dar dorul lui Zacheu a biruit ruşinea, a biruit gura lumii.
El dorea fierbinte să-L vadă pe Isus.
Sînt în viaţa noastră clipe binecuvîntate cînd ne apucă dorul mîntuirii... cînd se trezeşte în noi
dorul, dorinţa de a-L căuta pe Mîntuitorul şi mîntuirea. Ferice de cel ce ştie folosi aceste clipe
binecuvîntate aşa cum le-a folosit Zacheu! Zacheu avea două piedici în a-L vedea pe Isus. Piedica
cea dintîi era lăuntrică. Era bogat şi scris este că anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia cerurilor. Mai
ales cum era el: un îmbogăţit prin furt. Dar această piedică a biruit-o dragostea şi iertarea lui
Dumnezeu.
A rămas însă ca Zacheu să biruie el însuşi a doua piedică: gura lumii, ruşinea de lume... Ruşinea
de a-L căuta pe Domnul.
Şi Zacheu a biruit această piedică. Pe aceasta trebuie să o biruim şi noi. Pe cea dintîi - păcatele
noastre - o biruie dragostea lui Dumnezeu, iar pe a doua trebuie să o biruim noi. Ochii lumii şi gura
lumii sînt o piedică ce se iveşte regulat oriunde un suflet Îl caută şi-L află pe Domnul. Sînt atîţia şi
atîţia creştini care se ruşinează de Evanghelia lui Hristos
(Rom. 1, 16). Se ruşinează a-L mărturisi în public - prin viaţa lor - pe Domnul Isus.
Şi iată, pe drum Se apropie Mîntuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un
norod întreg. Zacheu Îl vede apropiindu-Se şi din ce Se apropie, Zacheu se simte acolo sus în dud
tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mîntuitorului, Zacheu simte cum deodată piere tot preţul
averii sale şi al banilor săi. În faţa Mîntuitorului, Zacheu se simte atît de sărac, atît de mic, atît de
negru şi păcătos, încît îi vine să strige de acolo de sus: Vai de mine şi de viaţa mea! Sus în pom,
Zacheu era un măr copt; un măr care se copsese în faţa Soarelui Dreptăţii. Mărul copt stătea gata să
cadă jos la picioarele Domnului.
În acea clipă, Mîntuitorul Se opreşte şi strigă: Zachee, grăbeşte de te pogoară că astăzi în casa ta
Mi se cade să fiu.
Zacheu stă o clipă uluit. Dacă ar mai fi cineva sus în dud, ar crede că Isus îl strigă pe acela. Dar
e numai el şi, coborîndu-se repede, Îl primeşte ccu bucurie pe Mîntuitorul în vreme ce gloata cîrtea
zicînd că intră la un om păcătos să găzduiască.
O, ce veste dulce ne aduce această intrare a Domnului în casa lui Zacheu vameşul şi păcătosul!
Ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că, oricît de păcătoşi am fi, Domnul vrea să intre la noi şi să
rămînă cu noi.
La uşa fiecărui suflet se aude această preadulce invitaţie: Suflete, grăbeşte, căci astăzi în casa ta
Mi se cade să fiu!
Ascultă bine, dragă cititorule, şi ve auzi şi tu - ca Zacheu - glasul Lui şi chemarea Lui: Suflete,
grăbeşte, căci astăzi în casa Mi se cade să fiu...
Şi căutînd Isus, l-a văzut pe dînsul (pe Zacheu). Pentru Zacheu, care dorea să-L vadă pe Isus,
mîntuirea n-a trecut pe alături, ci a răspuns la dorinţa lui. Domnul l-a văzut pe dînsul, l-a strigat pe
nume şi a intrat în casa lui.
Domnul totdeauna îi vede pe cei care Îl doresc. Pe Zacheu îl vede în dud, pe Natanael sub
smochin, pe femeia cea bolnavă în mulţime. Şi pe tine te vede dacă doreşti după El. Oricît de mic ai
fi, oricît de păcătos ai fi, Domnul vede cînd inima ta suspină şi se doreşte după El. Şi nu numai te
vede ci te şi adresează cu glasul Lui cel dulce: Suflete dragă, grăbeşte, că azi în casa ta Mi se cade
să fiu!
Domnul vrea să fie Oaspetele tău. Ce veste scumpă! Ce dar mare! Grăbeşte-te şi-L primeşte. Pe
Zacheu, Mîntuitorul l-a strigat să se pogoare din dud. Suirea lui Zacheu în dud nu era o înălţare sau
o trufie. Dimpotrivă, era mai mult un fel de umilinţă; un om de rangul lui se suise ca pruncii într-un
dud.
Ia seama, dragă cititorule, poate şi tu eşti suit într-un dud, dar dudul tău nu e dudul cel din
Ierihon, ci e dudul trufiei şi al mîndriei. Te ţii mai mare şi mai bun decît alţi oameni. Suflete,
grăbeşte de te pogoară din acest dud al trufiei! Începutul mîntuirii stă tocmai aici: Dă-te jos din
dudul trufiei! Cuvîntul cel dintîi pe care ţi-l spun Mîntuitorul şi Evanghelia este: grăbeşte omule, de
te pogoară din dudul trufiei. Fără această pogorîre, fără smerenie şi umilinţă, nu este mîntuire.
Şi grăbindu-se Zacheu, s-a pogorît şi L-a primit pe Domnul bucurîndu-se. Zacheu a ştiut folosi
clipele darului, clipele mîntuirii. N-a amînat nici dorinţa de a-L vedea pe Isus, nici primirea, nici
schimbarea. Tărăgănarea mîntuirii înseamnă pierderea ei. Nicăieri nu se răzbună atît de amarnic
tărăgănarea şi amînarea ca în lucrurile mîntuirii sufleteşti. Grăbeşte e te pogoară! - i-a zis Isus lui
Zacheu.
Grăbeşte, suflete dragă, şi-L primeşte îndată pe Domnul.
 Şi cîrtea gloata zicînd că la un păcătos a intrat să găzduiască.
Este prea cunoscută această cîrtire. O aflăm pe tot locul pe unde s-a mîntuit un suflet. O aflăm
în casa lui Simon leprosul, o aflăm la întoarcerea fiului pierdut, o aflăm lîngă femeia cea tămăduită
în ziua sîmbetei.
Oriunde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se mîntuieşte un suflet - acolo neapărat se
aude şi cîrtirea gloatei. Domnul Isus a respins cîrtirea ce I S-a adus, cu vestea cea dulce că El a
venit să caute pe cel ce era pierdut... că El a venit anume să ne caute pe noi, păcătoşii...
Dar trebuie să ne dăm seama că şi Zacheu va fi avut mult de lucru cu gura lumii. A doua zi după
schimbarea vieţii lui, tot Ierihonul va fi vuit de vestea că Zacheu a păţit ceva... a slăbit de cap... s-a
pocăit... Dar lui Zacheu nu-i păsa de gura lumii. El sorbea acum fericirea şi bucuria pe care i le
lăsase Mîntuitorul.
Apucaţi fiind pe calea mîntuirii, şi noi trebuie să fim surzi şi muţi faţă de gura lumii. Dar
învăţătura acestei Evanghelii nu stă numai în aceea că Isus a intrat în casa lui Zacheu păcătosul, ci
mai ales în aceea că Zacheu s-a schimbat cu totul după ce a intrat Isus în casa lui. În casa de la
Ierihon s-a petrecut o minune. Cînd a plecat Zacheu de acasă, el era un lacom ce tremura după
cîştiguri, după bani şi înşelăciuni. Şi, auziţi-l ce zice după ce a intrat Isus în casa lui: Iată, Doamne,
jumătate din avuţia mea o dau săracilor... Parcă-l vedem pe Zacheu în casa lui. E de nerecunoscut.
El, cel care înnoda cu zece noduri banul înşelat - iată-l acum cu punga deschisă. Stă gata să-şi
prădeze banii şi averile cu săracii. Toate le socoteşte acum ca nişte gunoaie faţă de bucuria
mîntuirii. Zacheu cel întors acasă, era un altul. Zacheu cel plecat de acasa murise. Zacheu cel întors
acasă, era un Zacheu nou, înviat la o viaţă nouă. O schimbare din temelie s-a făcut în casa şi viaţa
lui Zacheu după ce a intrat Mîntuitorul în casa lui. Zacheu va rămîne pînă la sfîrşitul veacurilor o
pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L primi cu adevărat pe Isus Mîntuitorul şi Evanghelia Lui. A
crede cu adevărat înseamnă o schimbare din temelie a vieţii. A-L primi cu adevărat pe Domnul
înseamnă un început de viaţă nouă, un hotar de viaţă nouă. Schimbarea lui Zacheu din Ierihon,
schimbarea lui Saul pe drumul Damascului... schimbarea tuturor păcătoşilor care s-au apropiat de
Domnul şi L-au primit pe El - ne spun că aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră. P schimbare din
temelie trebuie să se facă în viaţa noastră după ce L-am aflat şi L-am primit cu adevărat pe Isus
Mîntuitorul. În foaia Oastea Domnului nr. 9 din 1931, s-a publicat o ştire cu adînc înţeles pentru
Evanghelia cu schimbarea din casa lui Zacheu vameşul.
În comuna Poiana Mărului, jud. Braşov, un cîrciumar, Ioan Enescu şi soţia lui au intrat în
Oastea Domnului. Iar după ce au intrat în Oaste, au lăsat cîrciuma şi localul acela care era pus în
slujba diavolului, l-au curăţit şi împodobit frumos şi l-au pus în slujba Domnului. În localul acela,
unde se vorbeau vorbe urîte şi murdare şi unde erau sudălmi, certuri şi bătăi, astăzi se înalţă
rugăciuni şi cîntări de laudă lui Dumnezeu. Cîrciuma s-a prefăcut într-o casă de adunare a Oastei
Domnului. Cîrciuma din Poiana Mărului a trecut printr-o schimbare din temelie. Dintr-o casă de
beţii, înjurături şi păcate, a devenit o casă de rugăciuni şi cîntări de slavă lui Dumnezeu. Un duh
nou, o viaţă nouă s-a sălăşluit în ea?
În această schimbare trebuie să fie şi viaţa noastră cînd Îl primim cu adevărat pe Domnul în
casa inimii noastre. A-L primi cu adevărat pe Domnul şi a trăi cu El - înseamnă că viaţa noastră îşi
schimbă rosturile şi chemările... se curăţă de toate spurcăciunile... un duh nou, o viaţă nouă începe
în ea. Mîntuirea mea şi a ta, iubite cititorule, începe din clipa cînd inima noastră îşi schimbă
stăpînul. Cînd renunţă la chiria diavolului şi se face lăcaş Duhului Sfînt (1 Cor. 3, 16).
Mîntuirea noastră începe în clipa cînd Îi deschidem Domnului uşa inimii noastre şi se sfîrşeşte în
clipa cînd Domnul a ajuns Stăpînul şi Cîrmuitorul vieţii noastre... Cînd clipă de clipă viaţa noastră
este predată Lui, stă sub ascultarea Lui şi cîrma Lui. O viaţă creştinească fără această predare
Domnului n-ajunge nimic. Sînt atîţia creştini care ţin anumite datini, fac anumite rugăciuni, păzesc
anumite porunci, dar de răutăţi şi de năravuri rele nu se lasă...
Dovada cea mai bună că Isus a intrat cu adevărat în casa sufletului tău, o ai atunci, iubite
cititorule, cînd deodată ţi se schimbă felul de a vedea şi a judeca; cînd pe toate la cîte ai ţinut mai
înainte, le socoteşti gunoaie, ca să-L poţi dobîndi pe Hristos.
 Rugăciune

Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Un vameş păcătos sînt şi eu. Casa sufletul meu este plină de
toată lăcomia şi necurăţia. Am lăsat să intre în ea toată deşertăciunea. Am lăsat să intre în ea toate
lumeştile desfătări şi plăceri. Am lăsat-o să se umple de tot ce credeam că mă poate face fericit.
Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Tu Singur ştii cît am trăit în aceasta stare grozavă şi
nenorocită. Casa sufletului meu este mai grozavă decît cea de la Ierihon. Dar starea aceasta a
început a mă durea. Ca şi Zacheu, căuta şi sufletul meu ceva... Te căuta pe Tine, Lumina şi Viaţa cea
adevărată. Însă nu îndrăzneam să caut spre dragostea Ta. Îmi era scîrbă şi ruşine de viaţa mea şi
ticăloşiile mele. Dar tocmai în aceste clipe, am auzit glasul Tău cel dulce: Suflete, grăbeşte că astăzi
în casa ta Mi se cade să fiu!
O, Doamne Preasfinte, cum voi îndrăzni să Te primesc într-o casă atît de murdară? Dar dacă
dorinţa Ta este să intri, mă grăbesc să-Ţi deschid uşa sufletului meu. Precum ai intrat odinioară în
casa lui Zacheu, intră Preabunule Doamne şi în casa sufletului meu. Intră în ea şi Te fă Tu Stăpînul
şi Cîrmuitorul ei. Eu Îţi predau Ţie toate cheile de la toate încăperile ei. Cu darul şi puterea Ta, refă
Tu Doamne din temelii această casă ruinată şi îi dă o viaţă nouă.
O, ce bucurie mi-ai făcut, Preadulcele meu Mîntuitor, intrînd în casa mea cea părăsită şi ruinată!
Pentru această bucurie, iată eu sînt gata să arunc pe fereastră toate lumeştile mele desfătări şi
păcate... Sînt gata să mă despart de toate patimile şi deşertăciunile acestei lumi... Toată averea mea
sufletească şi trupească o pun la picioarele Tale Doamne... Stau gata să intru în slujba Ta cu tot ce
am...
O Doamne, ia-mă în slujba Ta! Ia-mi toate ale mele şi-n a Ta slujbă le pune, să n-am nimic în
această lume! Ia-mi mîinile şi-a lor lucrare! Ia-mi picioarele şi-a lor umblare! Ia-mi gura şi a ei
grăire, să nu-mi mai fie spre pieire! Ia-mi ochii şi privirea lor, să văd pe-al meu Mîntuitor! Ia-mi
inima din pieptul meu, şi-o curăţă de tot ce-i rău! Ia-mi banii pentru lucrul Tău, şi fă din mine un
Zacheu! O Doamne intră-n casa mea şi fă-Te Tu Stăpîn pe ea! Ia-mă pe mine însumi, fii Tu Stăpîn
pe mine! a-mă cu tot ce am o Doamne, şi fă ce vrei cu mine! Amin.
 Ia-ţi crucea ta!

Cuvînt înainte:

Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos ne-a lăsat cuvintele: Dacă voieşte cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze
(Luca 9, 23).
Cărticica de faţă cuprinde cîteva învăţături despre cum trebuie să ne purtăm această cruce. Aceste
învăţături sînt date în formă de convorbire între Domnul Isus Hristos şi omul purtător de cruce. În
felul acesta, ele pătrund mai bine la inimă.
Cărticica de faţă mai aduce o mare mîngîiere şi întărire sufletească tuturor celor care sînt pe drumul
cel greu al crucii şi celor ce voiesc să apuce pe acest drum de mîntuire.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe toţi cei ce o vor citi şi răspîndi.

Sibiu, la Rusaliile anului 1935 Preot Iosif Trifa

Ia-ţi crucea ta!

Fiul Meu, vrei să apuci calea mîntuirii? Trebuie să intri mai întîi prin poarta cea strîmtă şi apoi
trebuie să apuci drumul cel îngust, drumul cel plin de cruci, de necazuri, de încercări şi lupte!
Fiul Meu! Pe drumul cel îngust ce duce la cer, trebuie neapărat să-ţi duci şi tu crucea ta. Acesta
este drumul despre care am zis Eu: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-
şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze (Luca 9, 23). Eu am deschis drumul acesta. Şi eu îi
chem pe drumul acesta pe toţi cei ce vor să călătorească spre cer. Nimeni nu poate ajunge în cer
decît păşind după Mine, pe drumul acesta, pe drumul crucii.
Fiul Meu! Uită-te bine spre cer. Şi vei vedea că toţi cîţi au ajuns acolo, crucea ca jug au purtat
în lumea aceasta. Toţi cîţi se bucură azi şi stau în jurul Meu pe scaunul Meu de domnie (Apoc. 3,
21), au purtat în această lume cîte o cruce grea. Fiecare cu crucea lui. Fiecare cu suferinţa şi
biruinţa lui.
Fiul Meu, întreagă viaţa Mea, începînd de la naştere şi pînă la moartea de pe Cruce, a fost o
Cruce grea şi o suferinţă nesfîrşită. Şi tu, dragul Meu, umbli după tihnă şi odihnă? Crezi tu oare că
vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet care s-a mîntuit?
O, dragul Meu, nu este mîntuirea fără cruce şi suferinţă...
Fiul Meu! Eu Însumi am purtat în această lume o Cruce grea. Şi după Mine a păşit şiragul cel
nesfîrşit al sfinţilor şi al tuturor celor care, în viaţă, crucea şi-au purtat şi prin suferinţă şi luptă au
ajuns să stea cu Mine în cer. Iar tu fiul Meu, crezi că poţi dobîndi cerul fără cruce? Crezi că poţi
ajunge în cer pe o altă cale mai uşoară? O, nu te mai ocupa iubitul Meu cu acest gînd!... Calea spre
e numai una singură: calea cea strîmtă, calea crucii. Apucă şi tu fiul Meu, apucă îndată calea
aceasta, gîndindu-te neîncetat la cuvintele Mele: Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine.

Rugăciune

Da, Doamne Isuse, aşa am fost eu. Un copil nepriceput, care m-am temut totdeauna de cruce şi
am fugit de ea. Şi totdeauna am căutat pe unde ar fi calea cea mai scurtă şi mai liniştită ar duce la
cer. Acum văd Isuse Doamne, greşeala mea şi nebunia mea. Acum văd că nu este o altă cale ce duce
la cer decît calea crucii. Şi iată-mă Isuse Doamne, stau acum gata să-mi iau şi eu crucea şi să plec
cu ea după Tine...

Nu-ţi alege crucea!

Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi şi tu o cruce? Te-ai hotărît să-ţi porţi crucea? Dar ce
te-ai apucat să faci? Voieşti să-ţi alegi crucea? Vrei să-ţi alegi o cruce mai uşoară? Vrei să-ţi alegi
crucea cea mai uşoară? O, lasă-te de acest gînd, iubitul Meu! Căci crucea pe care trebuie să ţi-o
porţi, nu ţi-o alegi tu, ci ţi-o aleg Eu. Tu trebuie să porţi crucea pe care ţi-o aleg Eu, pe care ţi-o dau
Eu.
Fiul Meu, fiecare om are o cruce de purtat; o cruce de încercări şi necazuri. La fiecare om i-am
dat o cruce de purtat. I-am dat-o ca un ajutor pentru mîntuirea sufletului său. I-am dat-o ca un
ajutor, să afle omul Crucea şi Jertfa Golgotei Mele.
Şi ţie, iubitul Meu, ţi-am dat o astfel de cruce. Şi tu ai o cruce de purtat. Şi poate că eşti
nemulţumit de crucea ta. Ţi se pare prea grea. Te plîngi că nimeni nu sufere ca tine. Ai vrea să alegi
o cruce mai uşoară. Ai vrea să-ţi schimbi crucea. Dar, o iubitul Meu, nu te mai ocupa cu această
ispită. Tu n-ai dreptul să-ţi alegi crucea. Crucea ţi-o aleg Eu. Şi chiar dacă ai avea dreptul să-ţi alegi
şi să-ţi schimbi crucea - asta ar fi o nenorocire pentru tine. Vrînd să-ţi alegi o cruce mai uşoară, ai da
peste una mai grea. Avînd să alegi din mulţimea crucilor (boală, sărăcie, neînţelegere în casă, etc,
etc), te-ai pomeni că însăşi alegerea crucii este o cruce grea. Şi s-ar putea întîmpla să-ţi alegi apoi o
cruce cu totul nepotrivită pentru tine.
Poate îţi e cunoscută păţania acelui om sărac care toată noaptea se visase colindînd un magazin
cu haine noi. Dar nici o haină nu i se potrivea. Abia pe urmă a dat peste o haină mai simplă, făcută
parcă anume pentru el. Şi uitîndu-se bine la ea, a văzut că... era haina lui.
şa e şi cu crucea ta. Ea e măsurată şi cioplită după puterile tale. Ea ţi se potriveşte ca şi o haină.
Să o porţi dar mulţumit. Să o porţi cu răbdare şi mîntuire, căci Eu am pus-o pe umerii tăi.

Rugăciune

Aşa este Doamne. Eu nepriceputul credeam că pot alege o cruce care îmi place mie. Că pot
alege o cruce mai uşoară. Că pot alege crucea cea mai uşoară. Dar pe urmă m-am trezit cu o cruce
grea, pe care n-o alesesem eu. Şi murmuram împotriva ei. Şi umblam să scap de ea. Acum înţeleg
Isuse Doamne: crucea aceasta era crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Era crucea pe care mi-ai hotărît-o
Tu. Eu mă aplec acum cu smerenie sub greutatea ei. Mă aplec smerit sub crucea pe care mi-ai ales-o
Tu. Şi o voi purta cu răbdare şi resemnare oricît de grea ar fi. Sub greutatea ei, mă voi gîndi
neîncetat la Crucea Ta. Greutatea ei mă va ajuta să aflu Crucea şi Jertfa Golgotei Tale.

Nu-ţi tîrî crucea, ci sus cu ea, pe umeri!

Fiul Meu! Toţi oamenii au cîte o cruce. Nu este casă în care să nu afli cîte un fel de cruce. Du-te
în casa bogatului şi vei afla acolo cruci cu mult mai mari şi mai grele decît în bordeiul săracului.
Numai că cei mai mulţi poartă aceste cruci fără nici un folos de mîntuirea sufletească. Pentru cei
mai mulţi, crucea încercărilor şi necazurilor este un fel de nenorocire, un fel de soartă crudă, un fel
de făcătură, un fel de blestem. Cei mai mulţi îşi tîrăsc crucea ca pe un blestem, ca pe o soartă crudă
de care nu pot scăpa. Iar neputînd scăpa de ea, o tîrăsc după ei. O poartă de silă şi dacă ar putea, ar
zvîrli-o cît colo. O astfel de cruce n-are nimic cu mîntuirea sufletului. Cei ce o poartă, o poartă în
zadar.
Crucea aceasta este şi un fel de ruşine. Purtătorii ei se ruşinează de ea. Umblă să-şi acopere faţa,
să nu-i vadă lumea. Să nu afle lumea nenorocirea şi pacostea ce-a dat peste ei. Să nu afle lumea de
crucea din casa lor.

Deci, iubitul Meu, nu-ţi tîrî crucea ca pe un necaz de care nu poţi scăpa. Ci sus cu ea pe umeri!
Numai o cruce purtată pe umeri poate fi o cruce mîntuitoare.
Şi nu te ruşina de crucea ta! Ci dimpotrivă, te laudă cu ea şi te bucură de ea. Şi spune tuturor pe
tot locul că tocmai crucea din casa ta şi din viaţa ta te-a ajutat să afli Crucea şi Jertfa Golgotei Mele.

Rugăciune
 Da! Aşa este Doamne. Tu ne trimiţi crucea, dar noi ne îngrozim de ea. Tu ne îmbii crucea, dar
noi fugim de ea. Şi dacă nu putem scăpa de ea, o purtăm ca pe un blestem, ca pe o nenorocire. O!
Atîţia şi atîţia oameni umblă cu crucea pe la vrăjitori, pe la cărturărese. Pe acolo îşi închipuie că-i
pot afla rosturile şi pot scăpa de ea.
O Doamne Isuse, şi eu vedeam în crucea vieţii mele o făcătură, o soartă vitregă, un blestem. Şi
numai după ce am aflat Crucea şi Jertfa Ta - aflat-am că blestemul era o binecuvîntare şi suferinţa
un înger. Numai după ce am aflat Crucea Ta, am înţeles crucea mea şi am început să o iubesc ca pe
un înger din cer, trimis să ajute la mîntuirea mea. Ca pe un înger care m-a dus la Golgota. Pînă la
sfîrşit voi purta cu drag, Isuse Doamne, pe umerii mei crucea suferinţei. Şi voi vesti pe tot locul
darul şi ajutorul ce ni-l dă purtarea acestei cruci. Şi voi striga oricărui suflet să-şi ia cu drag crucea
pe umeri şi să o poarte ca pe un nepreţuit dar şi ajutor de mîntuire sufletească.

Nu după tine cu crucea, ci după Mine

Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi o cruce?... Şi că trebuie să o porţi pe umeri?... Şi ţi-
ai luat crucea pe umeri? Apoi dragul Meu, ia seama, aici urmează un alt cuvînt pentru purtarea
crucii. După ce ţi-ai luat crucea pe umeri, nu pleca cu ea după capul tău. Nu pleca cu ea pe drumul
tău, pe drumul ales de tine. Ci aşteaptă-Mă fiule pe Mine, să vin Eu să-ţi deschid drumul.
Fiul Meu! Calea crucii tale o deschide Crucea Mea, o deschide harul Meu, Cuvîntul Meu. Iar
tu, iubitul Meu, trebuie să pleci cu crucea ta după mine, pe urmele Mele. Trebuie să te ţii mereu pe
acest drum. Să nu ieşi din el. Să nu mergi după capul tău, ci după Cuvîntul Meu. Şi atunci vei trece
cu izbîndă prin toate furtunile şi frămîntările vieţii. Eu voi fi cu tine ca să nu cazi şi cînd vei cădea,
te voi ridica.
Într-o clipă de înfocare şi însufleţire, tu, iubitul Meu, poţi lua o cruce grea pe umeri; poţi lua o
cruce chiar prea grea pentru tine şi poţi pleca cu ea arzînd de dorul mîntuirii. Dar, iubitul Meu, ia
seama, această grabă poate să-ţi fie şi de poticnire. Dacă nu ştii aştepta harul Meu şi nu mergi
aplecat pe urmele Mele, nu vei ajunge departe. Vei slăbi şi vei cădea.
Deci, iubitul Meu, după ce ţi-ai luat crucea pe umeri, apleacă-te cu ea smerit în faţa Mea şi
pleacă cu ea după Mine, pleacă cu ea pe drumul pe care ţi-l deschide şi ţi-l arată Crucea şi Jertfa
Mea.
 Rugăciune

Aşa este, Doamne Isuse. Cu crucea noastră noi trebuie să mergem umiliţi după Crucea Ta. Cu
crucea noastră noi trebuie să mergem după Tine, păşind pe urmele Tale.
O, cît de mult am greşit şi eu aici, Isuse Doamne. Din Crucea Ta pe care mi-ai pus-o pe umeri,
eu am făcut cu totul o cruce a mea, cu care am plecat pe drumul meu. Am plecat cu ea după capul
meu, după judecata mea, după judecata lumii. Şi crucea asta nu mi-a adus nici un folos. Am purtat-o
în zadar, pentru că n-am mers cu ea după Cuvîntul Tău, după Evanghelia Ta, după Crucea Ta.
Văzîndu-mi greşeala, mă aplec Isuse Doamne cu crucea sub Cuvîntul Evangheliei Tale. Şi voi
merge cu ea pe urmele Cuvîntului Tău, pe urmele Crucii Tale. Şi oricîte drumuri mi-ar arăta lumea,
eu voi merge numai pe drumul acesta. Pentru că scrie este că noi trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decît de oameni
(Fap. Ap. 4, 19).
Isuse Doamne, păzeşte-ne de orice cruce care nu ne duce la Crucea Ta. Amin.

Aşa... aşa, fiul Meu

Aşa... aşa, fiul Meu. După Mine cu crucea ta. După Crucea Mea, cu crucea ta. Cu ochii ţintă la
Mine, la Crucea Mea. Cu ochii ţintă la drumul Meu, la harul Meu şi la ajutorul Meu. Priveşte-Mă
neîncetat pe Mine, căci Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa ta. Eu sînt calea şi mîntuirea ta. Dacă nu aş
merge Eu înaintea ta, tu îndată ai cădea.
Fiul Meu! Gîndeşte-te neîncetat la toate cîte am făcut Eu ca să-ţi deschid acest drum de
mîntuire. Gîndeşte-te la suferinţele Mele, la răbdarea Mea, la smerenia Mea, la iubirea Mea, la
moartea Mea.
Fiul Meu, priveşte-Mă neîncetat, căci privindu-Mă neîncetat, vei afla cît de mult te-am iubit şi
vei începe şi tu să Mă iubeşti. Privindu-Mă neîncetat, vei începe să vezi ce pildă de viaţă ţi-am lăsat
Eu şi vei începe şi tu să urmezi această pildă. Dragostea Mea va fi dragostea ta. Răbdarea Mea va fi
şi răbdarea ta. Smerenia Mea va fi şi smerenia ta. Suferinţele Mele vor fi şi ale tale. Moartea Mea
de pe Cruce va fi şi moartea ta faţă de lume. Învierea Mea va fi şi învierea ta. Şi biruinţa Mea va fi
şi biruinţa ta.
Şi astfel, iubitul Meu, vei începe şi tu să păşeşti după Mine, pe urmele Crucii Mele, alături de
milioanele şi milioanele de suflete care au păşit pe calea aceasta şi au ajuns aici în cer.
Fiul Meu, păşeşte pe drumul pe care l-am stropit Eu cu Sîngele Meu şi vei ajunge şi tu pe urmă
în bucuria şi în odihna Mea cea dulce.

Rugăciune

Da, Isuse Doamne, vin şi eu pe acest drum. Plecasem cu crucea în altă parte şi îndată m-am
rătăcit. Mă întorc la Tine cu lacrimi de căinţă şi voi merge pînă la sfîrşit, răbdător şi ascultător pe
urma Ta. Toată grija mea va fi să merg după Tine. Să merg la Golgota şi de la Golgota, împreună cu
Tine, în viaţa şi odihna cea veşnică. Da, Isuse Doamne, cu crucea mea voi păşi mereu pe acest drum
însemnat cu Jertfa şi Sîngele Tău. Voi merge orbeşte pe el, ca un nebun care nu vrea să mai ştie de
nimic decît despre Tine Doamne, care mergi în fruntea noastră şi ne chemi după Tine.
Da Isuse Doamne, cu crucea mea voi păşi numai pe drumul cel stropit cu Sîngele Tău. Şi mă
voi uita neîncetat ţintă la Tine, numai la Tine, Căpetenia desăvîrşirii mele.
După Tine, după Tine Doamne, neîncetat după Tine, pînă vom trece pe urmă la odihna şi pacea
Ta cea dulce. Amin.

Nu umbla să-ţi tai din cruce!

Ce te-ai apucat să faci, fiul Meu?... Ţi se pare prea grea crucea şi te-ai apucat să tai ceva din ea?
Zadarnică încercare, iubitul Meu. Căci crucea ta ţi-am dat-o Eu şi numai Eu Singur pot să ţi-o
uşurez sau să ţi-o îngreuiez. Numai Eu Singur pot să ţi-o fac mai uşoară sau mai grea.
Eu ţi-am cioplit crucea după puterile tale şi nu o poţi face nici mai grea, nici mai uşoară. Iar
dacă totuşi vei încerca să-ţi uşurezi crucea, să tai o bucată din ea, simţi-vei îndată că în loc să se
uşureze, ea ţi s-a făcut şi mai grea.
Fiul Meu! Nu te mai ocupa cu ispita de a-ţi uşura crucea. Şi nici a ţi-o face mai grea din ce este.
Ci poartă-ţi cu umilinţă crucea pe care Eu ţi-am hotărît-o şi Eu am pus-o pe umerii tăi. Căci a-ţi
mări sau a-ţi micşora crucea, numai Mie Îmi este dat.
Fiul Meu! Ţi se pare prea grea crucea? Ridică-ţi ochii în sus şi priveşte la Mine.
Eu Singur ţi-o pot uşura. Şi Eu Singur îţi pot da putere pentru purtarea ei. Umblînd de capul tău
să-ţi uşurezi crucea, te vei pomeni că mai grea ai făcut-o. Umblînd să fugi de ea, te vei pomeni că ea
aleargă mai tare după tine.
Fiul Meu! Ca să-ţi uşurezi crucea, nu căuta ajutorul şi mîngîierea lumii. Căci omul nu-ţi poate
uşura crucea. Adu-ţi aminte de mîngîietorii lui Iov, care în loc să-i aducă mîngîiere, îi sporeau
durerile.
Nu căuta iubitul Meu a-ţi uşura crucea nici încrezîndu-te prea mult în prietenii tăi. Căci vei
ajunge să guşti cuvintele Mele, că nu e bine să te prea încrezi în om (Psalm 117, 8).
Şi în loc să-ţi uşureze crucea, te vei pomeni că prietenii ţi-au făcut-o mai grea. Ridică-ţi ochii
mereu în sus, spre Mine. Eu Singur te pot ajuta, Eu Singur te pot mîngîia şi întări.

Rugăciune

Da Doamne. Fiul Tău cel nepriceput se apleacă în faţa Ta cu lacrimi de căinţă. Mărturisesc şi
recunosc nebunia mea, că am încercat de atîtea ori să tai din crucea pe care înţelepciunea şi
dragostea Ta mi-a dat-o. În nebunia mea, crezusem că voi afla alinarea durerilor mele în afară de
Tine. Dar amarnică mi-a fost această încercare! De cîte ori am umblat să-mi tai din cruce, ea mai
grea mi s-a făcut.
Acum mă întorc ruşinat şi plin de căinţă la picioarele Crucii Tale. Îţi încredinţez Ţie, numai Ţie,
suspinele şi lacrimile mele, căci Tu Singur mă poţi mîngîia şi ajuta. Ai milă de mine Doamne şi mă
mîngîie. Amin.

Poartă-ţi crucea în fiecare zi!

Ce te-ai apucat să faci, fiul Meu? Ţi se pare crucea prea grea şi ai pus-o jos?
Ţi se pare calea prea lungă şi vrei să faci un popas? Vrei să scapi de purtarea crucii măcar pe o
bucată de timp?
Dar, o iubitul Meu, zadarnică îţi este încercarea aceasta. Adu-ţi aminte că Eu am spus în
Evanghelie lămurit că oricine vrea să vină după Mine trebuie să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9,
23). Purtarea crucii este un lucru de fiecare zi, de fiecare clipă. Deodată cu răsăritul soarelui, în
fiecare zi, în fiecare dimineaţă, Eu îţi pregătesc iubitul Meu, crucea pe care trebuie s-o porţi în acea
zi.
Tu, iubitul Meu, nu ai dreptul să-ţi dai crucea jos de pe umeri. Eu ţi-am pus-o pe umeri şi numai
Eu am dreptul să ţi-o iau jos, atunci cînd înţelepciunea Mea află de bine. Nu merge după Mine acela
care din cînd în cînd vrea să-şi pună crucea la o parte; vrea să poposească cu ea şi vrea să mai
meargă şi fără ea. Nu merge după Mine acela care crede că-şi poate uita de cruce şi de greutatea ei,
folosind fel de fel de amăgiri lumeşti.
Fiul Meu, uită-te în lume şi-i vei vedea pe unii oameni care caută să-şi uite de cruce, mergînd
pe la cîrciumi şi desfătări lumeşti. Pe unii ca aceştia îi auzi spunînd că vreau să-şi uite de necaz. Pe
la uşile cîrciumilor, ale cinematografelor, ale petrecerilor şi desfătărilor, stau grămezi de cruci. Sînt
crucile celor care se duc cu ele acolo, să-şi uite de necaz.
 Rugăciune

O Doamne Isuse, cît de scump este Cuvîntul Tău, că trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi!
Şi cît de mare este nebunia celor care umblă să scape de cruce, îmbătîndu-se cu desfătările şi
beţiile lumii! O, iartă-mă Doamne Isuse, că şi eu am fost multă vreme în nebunia aceasta. Poposeam
cu crucea pe la desfătările lumeşti. Şi umblam mereu să scap de cruce; să-i simt cît mai puţin
greutatea. Să fac cît mai multe popasuri. Şi să călătoresc cît mai mult fără greutatea ei. Acum îmi
văd Isuse Doamne, nebunia mea. Şi mă întorc smerit sub crucea care ai pus-o pe umerii mei. Şi
iubesc această cruce.
În fiecare dimineaţă îmi îmbrăţişez crucea, o sărut şi o aşez cu răbdare pe umerii mei. Şi ca o
pecete o pun pe inima mea (Cînt. Cînt. 8, 6).
Iar cînd mă simt slab, eu Te chem pe Tine. Mă uit ţintă la Tine şi Tu îndată mă izbăveşti, mă
mîngîi şi mă ajuţi să plec înainte, tot înainte, pe urmele Tale. Amin.

Şi priveşte mereu în sus!

Fiul Meu, ţi se pare crucea prea grea? O, priveşte mereu în sus către cer. Nu te uita la lume, ci te
uită la cer. Privind mereu în sus, vei afla că drumul crucii are o singură direcţie: în sus, către cer.
Drumul crucii n-are coborîş, ci numai suiş. Crucea n-are nici măcar drum de şes, ci numai drum
de suit. Cu crucea trebuie să urci mereu. Cu crucea ta trebuie să vii la Golgota Mea. Iar Eu am fost
răstignit sus pe deal, pentru ca toţi cei ce vin la Mine să urce, să suie.
Fiul Meu, nu te îngrozi de urcuşul crucii. Uită-te bine în sus la cer, şi vei vedea că pe calea asta
îngustă şi grea au suit totuşi acei care petrec acum în slava Mea.
Fiul Meu, uită-te în sus la cer; uită-te la raza şi lumina care se pogoară de acolo. Pentru cine am
pregătit Eu oare slava şi bucuria din cer?
Pentru tine, iubitul Meu, şi pentru toţi care în această viaţă crucea ca jug au purtat. Aceştia sînt
cei care au semănat cu lacrimi, iar pe urmă cu bucurie vor secera
(Psalm 125, 5).
Multe au suferit, multe au răbdat, dar mare le-a fost pe urmă răsplata.
Fiul Meu, oricît de lungă ţi s-a părea viaţa, în marea veşnicie ea este numai o clipă. Iar cu
această clipă - oricît de grea ar fi fost ea - cei înţelepţi şi-au asigurat aici în cer, fericirea cea
veşnică.
Deci, fiul Meu, oricît de grea ţi s-ar părea crucea, curaj! Încă puţin, numai puţin, şi vei scăpa şi
tu în marea veşnicelor bucurii. Încă puţin, numai puţin, şi vei vedea şi tu deschizîndu-ţi-se cerul şi
braţele Mele. Pentru o clipă trecătoare de suferinţă, vei dobîndi o veşnicie netrecătoare de fericire.

Rugăciune

Da Doamne, mie mi s-a părut crucea aşa de grea tocmai pentru că, apăsat de greutatea ei, eu
priveam tot în jos spre pămînt. Dar de acum voi privi numai în sus, mereu în sus, spre cerul unde
mă aşteaptă sfîrşitul călătoriei.
O, dragule cer! O, frumosule cer, cît de scumpă este lumina care vine din lumina ta! Şi cît de
dulce este dulceaţa care vine din dulceaţa ta! O, lasă-ţi razele tale să cadă mereu peste mine şi peste
lacrimile mele. Oricît de mult aş suferi, tu dragule cer, fă să aud tot mereu muzica ta cea dulce,
chemarea ta cea dulce. Fură-mă mereu cu vraja ta, ca să trăiesc mai mult pentru tine decît pentru
pămînt. Să trăiesc ca un străin şi călător pe pămînt (Evrei 11, 14), pînă în clipa cînd voi scăpa
la tine, patria mea cea scumpă de mîine! Amin.

Crucea îţi va fi puntea de trecere la Mine

Fiul Meu! Mute ţi-am spus despre cruce. Multe vei fi auzit şi tu despre cruce. Şi multe vei fi
citit. Dar taina crucii o vei înţelege deplin numai în clipa cînd vei trece de pe pămînt la cer.
 Ajuns la hotarul veşniciei, vei vedea între Mine şi tine, între moarte şi viaţă, o prăpastie de foc;
o prăpastie îngustă, dar destul pentru a te înghiţi în focul ei... destulă, pentru a nu putea sări peste
ea.
Şi atunci, în clipa aceea de spaimă, vedea-vei cum deodată Crucea Mea se pleacă şi-ţi face
punte de trecere la Mine. Crucea Mea va fi puntea ta peste prăpastia morţii; va fi scăparea ta, va fi
trecerea ta la Mine, în bucuriile cerului Meu. Şi atunci simţi-vei că crucea ta s-a topit. Din ea mai
rămas numai un semn, o dovadă că ţi-ai purtat-o cu răbdare şi cu folos de mîntuire.
Fiul Meu! Uită-te bine la cruce. Ea seamănă întrucîtva şi cu o cheie. Crucea Mea este cheia care
a descuiat cerul şi care descuie cerul şi raiul oricărui suflet care caută şi doreşte mîntuirea. Eu am
coborît această cheie pe pămînt şi am lăsat-o ca pe un dar de mîntuire tuturor celor care caută
mîntuirea. Deci, fiul Meu, prin cruce, la mîntuire!

Rugăciune

Da, Isuse Doamne, Robul Tău se apleacă smerit la picioarele Crucii Tale. Şi înţelege că totul e
Crucea şi Jertfa Ta cea sfîntă. Ea este Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul mîntuirii mele.
În lumina Crucii Tale Doamne, înţeleg acum şi crucea mea. Acum numai înţeleg de ce cel dintîi
om care a gustat din Jertfa Crucii Tale era un tîlhar care stătea şi el pe o cruce, alături de Tine.
O Doamne, ţine-mă şi pe mine răstignit pe crucea mea, lîngă Tine, ca pe un tîlhar ce nu poate fi
altcum mîntuit. Lasă-mă apăsat pînă la sfîrşit de crucea încercărilor şi suferinţelor, pentru ca să pot
auzi şi eu pe urmă făgăduinţa Ta cea dulce: Astăzi vei fi cu Mine în rai...
Isuse Doamne, poate nu este departe ziua plecării mele la Tine. În ceasul acela, învredniceşte-
mă şi pe mine Doamne, de bucuria de a vedea cum Crucea Ta mi se va face punte de trecere la Tine,
în braţele Tale, în odihna, pacea şi bucuria Ta cea dulce şi veşnică. Amin.
 Ca o oaie fără de glas
- Cîteva învăţături luate din asemănarea cu oile -

Un cuvînt de lămurire

Mare dar şi binecuvîntare a fost pentru ţara, biserica şi poporul nostru părintele Iosif Trifa! Prin
munca sa stăruitoare şi rodnică a îmbogăţit literatura noastră religioasă cu învăţături noi şi de mare
preţ, strînse pînă acum în peste treizeci de cărţi care au o mare putere de trezire sufletească.
Ele au pătruns în toate oraşele şi satele ţării, deşteptînd la viaţă şi mîntuire sute de mii de
păcătoşi şi adormiţi în somnul cel greu al păcatelor şi răutăţilor, pornind la luptă cea mai mare
mişcare religioasă în ţara noastră.
În lucrarea de mîntuire a sufletelor, cărţile părintelui Iosif sînt un neîncetat ajutor şi ajutător.
Toţi cei ce se interesează de mîntuirea de aproapelui au în cărţile acestea o armă neîntrecută, de care
nu se pot lipsi.
Cercetătorii Bibliei găsesc în învăţăturile acestea, scrise la picioarele Crucii un îndrumător de
preţ care îi ajută să înţeleagă drept Cuvîntul Adevărului. Cîţi n-au învăţat să citească Biblia - şi s-o
înţeleagă, ajutaţi fiind de citirea acestor neîntrecute şi minunate cărţi ale iubitului nostru părinte
sufletesc!
Rînd pe rînd, cu ajutorul Domnului, vom da la lumină - pe lîngă cele care au fost tipărite - toate
cărţile scrise de părintele Iosif în timpul ultimilor săi ani de viaţă şi luptă pe acest pămînt.
Cărticica de faţă cuprinde cîteva minunate învăţături în legătură cu oile - după
Isaia 53, 7. Ele au plăcut nespus de mult tuturor celor ce le-au urmărit, acum cîţiva ani la foaie.
Tipărindu-le în această broşură, le trimitem prin ţară, ca să facă mai departe slujbă pentru Domnul,
ajutînd la mîntuirea sufletelor şi întărind în credinţă pe cei ce trec prin diferite încercări şi necazuri.
Domnul să-Şi reverse harul Său peste toţi cei ce vor citi şi răspîndi şi aceste învăţături, pentru
slava Numelui Său.

Sibiu, la Vinerea Patimilor - 1938 Tit I. Trifa, Ioan Marini, Traian Dorz

Cuvînt înainte:

Poporul nostru se ocupă în bună parte cu oieritul, cu creşterea oilor. Oaia e doar animalul cel
mai mult legat de viaţa poporului nostru. Iar oaia este o predică vie. În Biblie sînt foarte multe
învăţăturile scoase din asemănarea cu oile; cu viaţa lor şi cu firea lor.
La Evanghelia de la Ioan cap. 10 e minunata învăţătură despre Păstorul Cel Bun. Eu sînt
Păstorul Cel Bun - a zis Isus. Oile Mele cunosc glasul Meu şi merg după Mine...
În învăţăturile acestea ne ocupăm cu asemănarea de la Isaia 53, 7. În acest loc, noi sîntem
asemănaţi cu oile cele rătăcite. Toţi ca nişte ori am rătăcit.
Dar tot aici e asemănat cu oaia şi Preascumpul nostru Mîntuitor pe care prorocul Isaia L-a vestit
ca pe o oaie fără de glas care, înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura Sa.
Învăţăturile din tîlcuirile acestea ne arată că şi noi trebuie să stăm răbdători, ca o oaie fără de
glas, în mijlocul încercărilor şi suferinţelor din lumea aceasta.
Domnul Isus ne-a dat o pildă: Să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21). Învăţaţi de la
Mine, zice El, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei
11, 29).
Părintele Iosif Trifa.
Ca o oaie mută şi fără de glas
Cînd a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o
oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura (Isaia 53, 7)

În capitolul 53, versetul 7 de la Isaia, Mîntuitorul, în suferinţele şi pătimirea Sa, este asemănat
cu o oaie ce stă mută înaintea celui ce o tunde şi nu-şi deschide gura sa.
 Asemănarea Mîntuitorului cu oaia este plină de învăţătură pentru noi.
Întîi şi întîi, această asemănare ne îndeamnă stăruitor să ne gîndim la răbdarea Mîntuitorului.
Răbdarea Preascumpului nostru Mîntuitor este arătată în chipul oii care stă mută înaintea
tunzătorului ei.
Domnul a fost adus în faţa tunzătorilor şi a stat liniştit ca o oaie. N-a grăit nimic. Cît de
răbdător a fost Domnul în faţa lui Pilat, în faţa lui Irod, în faţa lui Caiafa, în faţa Crucii şi pe Cruce!
Nici o Evanghelie nu ne spune că ar fi scos vreun strigăt de nerăbdare cînd suferea cumplit din
pricina răutăţii omeneşti.
Pilat Îi zise: Nu răspunzi nimic? Uite ce grăiesc osînditorii Tăi...
Dar Domnul nu răspunde... El rabdă şi tace pînă la sfîrşit.
În faţa acuzatorilor şi duşmanilor, Domnul a stat ca o oaie mută şi fără de glas. El n-a învinuit
pe nici unul dintre ei de cruzime şi nedreptate. Ei Îl hulesc - El tace. Ei ridică martori mincinoşi - El
nu răspunde.
Măcar cînd L-au scuipat trebuia să vorbească (după judecata noastră). Dar El a tăcut.
Însă nu. El tace, ca şi cînd n-ar auzi înjurăturile lor. El nu Se plînge în faţa Tatălui Său.
El n-avea decît să-Şi ridice ochii spre cer şi legiuni de îngeri ar fi alungat pe cruzii soldaţi plătiţi
cu bani; o rază din aripa unui serafim - şi Irod ar fi fost mîncat de viermi şi Pilat, judecătorul cel
nedrept, predat morţii.
Dealul crucii putea să devină o gură de vulcan, spre a înghiţi mulţimea care stătea în jurul Lui,
batjocorindu-L şi luîndu-L în rîs.
Însă nu. Aici n-a fost arătarea puterii Lui, ci arătarea răbdării Lui.

El a suferit... fiindcă ne-a iubit

Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29)
Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi (Efes. 5, 2)

Faţă de batjocoritorii Lui, Domnul a fost plin de răbdare şi iubire. Tot aşa şi faţă de noi,
Mîntuitorul este nespus de Bun şi răbdător. Şi noi sîntem în rîndul batjocoritorilor Lui. El ar putea
să ne răspundă şi nouă cu vorbe şi judecăţi aspre. Dar El rabdă. El pune în faţa noastră dragostea şi
răbdarea Lui.
Trebuie să ne dăm seama că, de pe Crucea Golgotei, Domnul a văzut şi timpurile viitoare.
I-a văzut pe toţi oamenii din toate timpurile. El a văzut şi nepăsarea noastră, nesimţirea noastră
şi josnica necredinţă şi ne-ar fi putut lăsa ca moştenire cuvinte cam ca acestea: Eu sufăr pentru aceia
care sînt cu totul nevrednici de dragostea pe care am avut-o faţă de ei. Dragostea lor va fi numai un
răspuns slab la dragostea Mea faţă de ei. Chiar dacă Eu acum Mi-aş da întreagă inima Mea pentru
ei, totuşi dragostea lor faţă de Mine este numai căldicică. Ei s-au scîrbit de Mine şi pe Mine Mă
doare că Mi-am dat Sîngele inimii Mele pentru un neam aşa de ticălos, cum este poporul Meu.
Însă Domnul nu ne-a lăsat acest testament. Nu. Precum i-a iubit atunci pe ai Săi, care erau în
lume, aşa îi iubeşte pe toţi pînă la sfîrşitul veacului. El n-a murmurat, pentru că a suferit de dragul
oamenilor. Nici un cuvînt jignitor faţă de duşmanii de atunci şi nici faţă de noi, cei de astăzi, nici un
cuvînt faţă de Tatăl Său şi nici cea mai mică nemulţumire faţă de pedeapsa aspră pe care a suferit-o
de bună voie pentru noi.
Voi şi eu am murmurat cînd a trebuit să trecem vreo suferinţă cu mult mai uşoară decît a Lui şi
ne-am crezut prea aspru trataţi.

Priviţi-L pe Domnul

Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea Chipul lui
Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat
pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca
un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce (Filip. 2, 5-
8).
 Cînd era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, şi cînd era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea
Dreptului Judecător (1 Petru 2, 23).

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? este un strigăt al durerii extrem de
mare, însă nu este un glas de tînguire. El ne arată natura omenească în slăbiciunea ei, însă nu natura
omenească revoltîndu-se. Multe sînt tînguirile lui Ieremia, însă puţine sînt tînguirile lui isus. Isus a
plîns şi a asudat stropi mari de sînge, însă El n-a murmurat niciodată şi n-a simţit niciodată vreo
revoltă în inima Sa.
Priviţi-L pe Domnul şi Mîntuitorul nostru, cum stă înaintea tunzătorului, cu suferinţa plină de
resemnare. I S-a luat tot ce a avut drag şi totuşi nu Şi-a deschis gura. El S-a dat pe Sine Însuşi fără
nici o rezervă. Jertfa (oaia) n-a trebuit să fie legată cu funie de coarnele altarului. El stă de bunăvoie
să sufere, slăbit, tratat într-un chip sălbatic şi, în sfîrşit, a trebuit să moară.
El S-a predat cu totul voinţei Tatălui, spre a săvîrşi mîntuirea noastră. El S-a învins cu
desăvîrşire pe Sine Însuşi. În El nu s-a ridicat nici una din puterile Sale spre a cere libertate şi
dezlegare de legăturile funiilor. Nu Şi-a retras nici o parte a corpului, nici o parte a sufletului, nici o
putere sufletească, ci cu toate S-a supus voii Dumnezeieşti. Hristosul întreg Şi-a predat întreagă
Fiinţa Sa lui Dumnezeu, ca desăvîrşit fiind, să Se poată oferi fără pată pentru mîntuirea noastră.
Aceasta este cea dintîi învăţătură ce ne-o dă asemănarea Mîntuitorului cu oaia cea fără de glas.
- Suflete sărmane, neliniştite şi triste, voiţi să aveţi bucurie în inimile voastre?
Veniţi, Eu vreau să vă duc la Golgota!
Întristarea inimii voastre va înceta îndată ce veţi respira din aerul Golgotei.
Suflete bolnave şi inimi descurajate se vor mîntui la picioarele Crucii.
Eşti tu întristat şi descurajat? Eu vreau să-ţi scriu o reţetă, un medicament care, cu siguranţă te
va mîntui. De cîte ori te vei simţi întristat şi nenorocit, intră în odăiţa ta şi gîndeşte-te în genunchi,
la Acela care S-a rugat în Grădina Gheţimani, şi te întreabă: Ce sînt toate suferinţele mele în
asemănare cu ale Lui? Priveşte apoi la Cruce şi vezi cum a suferit El!...

El ne-a dat o pildă

Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să
călcaţi pe urmele Lui (1 Petru 2, 21).
Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus (1 Ioan 2, 6).

Domnul nostru Isus Hristos a fost o oaie fără de glas înaintea tunzătorului şi, precum a fost El,
aşa trebuie să fim şi noi în lume.
El ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21). Şi oile Lui merg după El,
pentru că Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
Deşi noi niciodată n-am fost aduşi la templu ca nişte oi aduse jertfă pentru iertarea păcatelor,
totuşi sfinţii timpurilor vechi au fost o turmă de jertfă. Cum stă scris: Că pentru Tine sîntem ucişi
toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.
Iată, vă trimit pe voi c ape nişte oi în mijlocul lupilor (Matei 10, 16), a spus Domnul
ucenicilor Săi cînd i-a trimis să propovăduiască Evanghelia.
Şi ei au plecat fără teamă să ducă lumii vestea iubirii lui Dumnezeu şi să sufere după pilda
Celui care a murit pe Crucea Golgotei pentru mîntuirea oamenilor.
Isus ne trimite şi pe noi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; şi noi să ne socotim ca o jertfă vie,
gata de a ne jertfi şi viaţa.
Să stăruim mai amănunţit asupra celei de-a doua asemănări: şi noi trebuie să stăm ca o oaie fără
de glas sub mîna tunzătorului.
Să învăţăm de la Domnul cum trebuie să suferim. Să mergem după El pe calea Crucii.
Nu te înfricoşa, o suflete, chiar de ar fi să treci prin valea umbrei morţii... Domnul e cu tine
(Psalm 22).
 Dacă El te cheamă în şcoala încercării, nu te plînge. Aceasta nu e şcoala morţii, ci şcoala vieţii
şi iubirii lui Isus Hristos. Aici înveţi să-L cunoşti mai bine şi să guşti din plin iubirea Lui.
Nu tremura, blîndă oiţă, cînd tunzătorul se apropie de lîna ta.
Aceasta este spre binele şi mîntuirea ta.

Ceva despre spălatul şi tunsul oilor

Sub lîna tunzătorului şi noi trebuie să stăm ca o oaie fără de glas.
Să ne predăm tunsului

Întocmai ca o oaie pe care o ia tunzătorul şi îi tunde toată lîna, aşa face şi Domnul cu copiii Lui:
îi tunde, luîndu-le toate plăcerile din lumea aceasta şi trecîndu-i prin încercări şi suferinţe. De cîte
ori vine rîndul nostru la această operaţie a tunsului, noi să ne supunem, aşa cum S-a supus El: ca o
oaie fără de glas înaintea celor ce o tund... Mi-e teamă însă că noi ne deschidem prea tare gura cînd
soseşte acel timp.
Mai gîndiţi-vă că o oaie răsplăteşte grija şi osteneala stăpînului prin faptul că e tunsă, că îşi dă
lîna ei. Ne dă şi carne, cînd este tăiată, însă cît timp trăieşte, unica plată pe care oaia o dă păstorului
este lîna şi laptele.
Şi noi trebuie să răsplătim grija Păstorului nostru Cel Bun. Iar răsplata noastră este aceasta
umilă şi slabă: să ne predăm tunsului, să suferim cînd El ne cheamă la suferinţă.
Încercările sînt foarfeca Păstorului nostru. Suferinţa e timpul tunsului.
În timpul acestui tuns - dacă-l înţelegem - noi sîntem nişte bune oi ale lui Hristos şi cu bucurie
suferim, zicînd: Eu mă supun o Doamne, ca Tu să iei de la mine totul şi să faci cu mine ce vrei, căci
eu nu mai sînt al meu, ci sînt al Tău, răscumpărat de Tine cu un preţ Scump.

Tunsul este un bine pentru oi

Încercările sînt o binecuvîntare pentru noi

Gîndiţi-vă apoi că tunsul este un bine pentru oaie. Înainte de a începe tunsul, lîna este lungă şi
învechită. Fiecare tufiş şi mărăcine smulge cîte un fir din ea. Oaia ţi se pare că poartă o haină
zdrenţoasă. Şi apoi, dacă i s-ar lăsa lîna, n-ar fi în stare să suporte arşiţa verii. Ar fi peste măsură de
împovărată cu îmbrăcămintea şi desigur ar tînji şi s-ar îmbolnăvi, aşa cum am păţi şi noi dacă în
toiul verii am purta cojoacele iernii.
Aşa e fraţilor şi cu noi. Cînd Domnul ne tunde, nu ne place această operaţie, cum nu le place
nici oilor. Însă această operaţie este spre slava Lui şi spre binele şi fericirea noastră.
Sînt multe lucruri pe care noi le-am păstra, dar păstrarea lor nu ne-ar fi spre binecuvîntare, ci
spre blestem. Mana care a căzut din cer a fost numai un timp bună, cît timp Cuvîntul lui Dumnezeu
a binecuvîntat-o. Însă cînd binecuvîntarea a încetat, a făcut viermi şi miros.
Mulţi oameni şi-ar păstra bunurile pînă cînd ele s-ar strica cu totul, însă Dumnezeu nu voieşte
aceasta.
Pînă la un timp a fost pentru tine o binecuvîntare să fii bogat; însă mai departe ar fi fost o
pierzare şi de aceea ţi-a luat Domnul bogăţia pămîntească.
Pînă la un timp, copilul tău a fost pentru tine o fericire. Dar nu peste mult timp ar fi devenit un
stricat, de aceea s-a îmbolnăvit şi a murit.

Spălatul înaintea tunsului

Rugaţi-vă pentru binecuvîntarea suferinţei. Daţi lîna curată

Înainte de a fi oaia tunsă, este totdeauna spălată. Aţi fost de faţă vreodată la rîu cînd oaia e dusă
la spălat? Oamenii stau în rînduri şi o duc la păstor, care stă în apă. Păstorul aruncă oaia în apă, faţa
ei însă o ţine deasupra apei; o întoarce cînd pe o parte, cînd pe alta. Cînd e gata, sărmana oaie e
aproape moartă de frică. Biata fiinţă toată tremură şi se teme de ce va urma acum.
Eu vă sfătuiesc fraţilor, cînd suferinţa vă ameninţă, voi să rugaţi pe Domnul să vă sfinţească.
Cînd Bunul Păstor va sosi să taie lîna voastră, rugaţi-L pe El să o spele înainte de a vă lua-o. Rugaţi-
L în sufletul vostru, ca trupul şi sufletul vostru să poată fi curăţite.
Este un foarte bun obicei al creştinilor să se roage pentru binecuvîntarea prînzului înainte de a
mînca pîine. Nu vă gîndiţi oare că este cu mult mai trebuincios să vă rugaţi pentru binecuvîntarea
suferinţelor voastre înainte ca voi să intraţi în ele? Copilului vostru iubit i se apropie moartea; nu
voiţi voi, iubiţi părinţi, să vă rugaţi lui Dumnezeu să binecuvînteze moartea acestui copil, dacă
Domnul voieşte aşa?
Dacă recolta este slabă, n-ar fi bine să zicem: Doamne, sfinţeşte această sărăcie, această lipsă,
această recoltă slabă, să ne fie nouă un mijloc pentru harul Tău?
De ce să nu ne rugăm de binecuvîntare pentru paharul amărăciunilor ca şi pentru paharul
mulţumirilor? Rugaţi-vă deci să fiţi spălaţi înainte de a fi tunşi, şi dacă foarfecele trebuie să vină,
lăsaţi grijile cele mari şi daţi lîna curată.

Pierderea lînii
Şi noi trebuie să părăsim toate cele pămînteşti

După ce a fost spălată şi după ce s-a uscat, oaia este trîntită la pămînt şi cel ce o tunde se apucă
de lucru. Biata făptură pierde lîna sa cea plăcută.
Şi voi veţi pierde ceea ce vă era plăcut. De altcum, noi nu pierdem nimic, căci n-avem nimic.
Fratele meu! Nu este bun pămîntesc pe care nu trebuie să-l părăseşti. Nimic nu este al nostru,
decît Dumnezeul nostru.
Cum - ar zice cineva - nici măcar păcatele noastre nu sînt ale noastre? Nu! Căci păcatele au fost
ale noastre, însă Domnul Isus le-a luat asupra Sa.
Nu este nimic propriu al nostru decît Dumnezeul nostru, căci toate darurile Lui ne sînt mai
împrumutate şi pot fi cerute înapoi îndată ce voinţa Sa le cere. E o nebunie a crede că averile
noastre sînt ale noastre şi a murmura cînd Domnul ni le ia.
Te împrumuţi de la cineva cu ceva? Îi mulţumeşti cînd îi redai ceea ce ai primit. Tot aşa să ne
bucurăm şi noi cînd Domnul ne ia înapoi ceea ce ne împrumutase.
Toate averile noastre sînt numai scurte bunuri, împrumutate pe o oră. Chiar dacă ne rămîn nouă
pînă murim, totuşi atunci ne vom despărţi de ele. Nu vom lua cu noi nici cea mai mică fărîmitură
peste rîul morţii.
Şi dacă Domnul ne cere lîna cu un ceas mai devreme, de ce oare să ne întristăm? El face acest
lucru spre binele nostru. Şi dacă acum nu înţelegem acest lucru, îl vom înţelege mai tîrziu.

Tunzătorul tunde cu grijă

Milostiv este Domnul şi Drept, şi Dumnezeul nostru miluieşte.
Întoarce-te suflete al meu la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine

Cel ce tunde oaia, are grijă ca să nu o vatăme. O tunde cît se poate de bine, dar nu taie în piele.
Face totul să nu curgă sînge, nici o picătură de sînge. Iar dacă face vreo rană, asta se întîmplă din
cauză că oaia nu stă liniştită. Un tunzător cu băgare de seamă are foarfece fără vărsare de sînge.
Priveşte fratele meu, cum stau colo legate blîndele făpturi! Cum, prin blîndeţea şi răbdarea lor,
li se răpeşte haina lor de către mîna omului! Ce bunătate pe faţa lor tristă! Cum stau de tăcute şi
îngîndurate.
Nu te teme, neam blînd! Foarfeca ce vă tunde nu este cuţitul înspăimîntător al morţii. Nu vă
temeţi, este Păstorul vostru iubitor care împrumutat lîna şi merită să Şi-o ia. El vă scapă de o povară
apăsătoare şi vă va trimite din nou, săltînd pe dealurile voastre.
Mîhnirea şi durerea noastră provin din cauză că nu stăm liniştiţi sub foarfeca Domnului. Dacă
stăm liniştiţi, nu ni se poate întîmpla nimic.
Domnul poate tunde pînă la piele. Chiar pe mine m-a tuns astfel, că nu mai aveam nici un pic
de lînă. Cînd mi-a murit soţia şi mi s-a spart casa, eram şi eu cu totul tuns ca Iov, cînd zicea: Gol am
ieşit din pîntecele mamei mele şi gol mă voi întoarce.
 Dar tot El m-a învăţat şi pe mine să strig ca Iov: Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele
Domnului binecuvîntat!
După ce a trecut prin încercare, Iov a primit îndoită binecuvîntare. Domnul vrea să ne dea o mai
mare bogăţie de har şi binecuvîntare, de aceea ne trimite încercările şi suferinţele.

Testamentul Domnului

Eşti întristat şi suferi? Dar tocmai această întristare este o dovadă despre credincioşia
Domnului. Tu ai acum jumătate din Testamentul Lui şi vei primi şi cealaltă jumătate.
În lume veţi avea necazuri (Ioan 16, 33). Această jumătate a Testamentului, o ai acum. Dar
desigur, o vei avea îndată şi pe cealaltă: Dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).
Pacea Mea las vouă (Ioan 14, 27)...

Veniţi la Golgota!

Suflete sărmane, neliniştite şi triste, voiţi să aveţi bucurie în inimile voastre? Veniţi, Eu vreau să
vă duc la Golgota! Întristarea inimii voastre va înceta îndată ce veţi respira aerul Golgotei. Suflete
bolnave şi inimi descurajate se vor mîntui la picioarele Crucii.

El tunde la timpul potrivit

Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului,
şi nu-ţi pierde inima cînd eşti mustrat de El (Evrei 12, 5)

Să ne gîndim apoi că cel ce tunde, tunde la timp potrivit. Ar fi o nebunie să tundă cineva oile în
timpul iernii. Este chiar şi un proverb care spune că Dumnezeu îndulceşte vîntul pentru mieii cei
tunşi.
Oile sînt tunse cînd este cald, timp frumos, ca să se simtă mai bine după ce au scăpat de lînă.
Cînd vine vara, vine timpul pentru tunsul oilor.
Aţi observat vreodată că Domnul, cînd ne trimite întristarea, alege totdeauna timpul cel mai
potrivit? Este doar o rugăciune pe care o spunea apostolilor: Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie
iarna. Duhul acestei rugăciuni poate să fie simţit în timpul suferinţelor.
El nu vrea să ne trimită încercările cele mai mari în timpurile cele mai grele. Cînd sufletul
vostru este împovărat, atunci nu vă trimite o sarcină prea grea. El păstrează asemenea greutăţi
pentru timpul cînd aveţi bucuria în Domnul care este tăria voastră. Este şi un fel de presimţire că o
suferinţă este aproape, atunci cînd noi avem bucurii prea multe. Însă mîntuirea se apropie cînd
întristările sînt prea mari. Domnul nu ne trimite două mîhniri în acelaşi timp; sau, dacă o face, ne
trimite putere îndoită. Timpul tunsului Său este ales cu multă înţelepciune.

După tuns, creşte lînă nouă

Pierderi mici - binecuvîntări mari

În legătură cu tunsul oilor, să ne gîndim încă la ceva. Cu noi e ca şi cu oile: după ce foarfeca
Domnului ne-a tuns, creşte lînă nouă. Cînd Domnul ne ia cu o mînă bunurile cele pămînteşti, cu
cealaltă ni le dă împătrit.
Noi ne plîngem cînd ne ajung pagubele cele mici, dar ele ne sînt de lipsă pentru a putea primi
pe urma lor darurile şi binefacerile cele mari.
Dacă am pierdut o slujbă, Domnul ne cîştigă alta. Dacă sîntem izgoniţi dintr-un loc, Domnul ne
pregăteşte altul. Cînd o uşă ni se închide, Domnul ne deschide alta.
Domnul le-a luat mana israelienilor atunci cînd aveau bucatele Canaanului. Şi le-a înţărcat apa
stîncii atunci cînd aveau apele Iordanului. Cînd Domnul ne ia ceva, asta însemnează că El vrea să
ne dea mai mult.
Este un lucru constatat: pe locul unde pămîntul s-a curăţit de spini, acolo creşte recolta mai
bogată.
Tot aşa e şi cu un ogor sufletesc: unde mai înainte au fost spinii suferinţelor, creşte cea mai
bogată şi binecuvîntată recoltă duhovnicească.
O, voi oi din turma cea binecuvîntată a Domnului, să nu vă înspăimîntaţi cînd foarfecele Lui se
apropie de lîna voastră! Tunsul acesta e o binecuvîntare. Lîna va creşte iarăşi, mai mare şi mai
bogată. Deci puteţi cînta liniştit: Fericită pierdere, fericit cîştig... Doamne, fi binecuvîntat!

Nu te plînge, fii liniştit!

Foarfecele sînt în mîna Domnului

Să încercăm apoi o altă învăţătură. Cînd ne vine rîndul să fim tunşi, atunci Domnul să ne fie
pildă de urmat! Să stăm muţi, fără de glas înaintea Celui care ne tunde, aşa cum a stat El.
Noi greşim mai ales în punctul acesta: ne împotrivim prea mult şi stăm gata-gata să ne plîngem:
Ah, cum mă doare acest lucru! Nu pot să mai sufăr! Aş putea suferi orice, dar asta una nu!...
Nu te pripi, omule! Dacă un tată vrea să pedepsească pe copilul său, oare alege el ceva bun şi
plăcut? Oare durerea şi amărăciunea nu sînt ele sufletul pedepsei? Prin rănile cele adînci, inima se
face mai bună.
Cîteodată ne plîngem de slăbiciunea noastră cea mare. Doamne - ziceam adeseori - dacă aş fi
mai tare, aş putea purta această pedeapsă grea, însă eu sînt slab şi neputincios ca o frunză uscată
purtată de vînt.
Nu grăi aşa omule! Căci oare cine este judecătorul suferinţelor tale? Tu, sau Dumnezeu? Dacă
Domnul a pus pe umerii tăi această suferinţă, apoi să ştii, ea nu întrece puterile tale, oricît de slab ai
crede că eşti. Fii liniştit!

Suferinţa vine de la Dumnezeu

Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima cînd eşti mustrat de El. Căci
Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi
pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte
tatăl? Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui
(Evrei 12, 5-7; 10).

Ah! - zici tu - dar cu necazul meu lucrurile stau altcum. Suferinţa mea nu vine de-a dreptul de la
Dumnezeu, ci vine de la om; vine de la neamurile mele, de la fraţii şi verii mei, care ar trebui să mă
cinstească. Nu mi-ar fi ciudă, dacă ar veni de la noii duşmani, dar vine de la ai mei...
Fratele meu! În Numele Domnului eu te asigur că orice rău şi orice necaz nu vine de la
duşmani, ci vine indirect de la Dumnezeu. Să iei cunoştinţă că Dumnezeu este autorul tuturor
necazurilor tale.
E o mare rătăcire cînd noi cîrtim şi ne supărăm pe uneltele de care Domnul Se foloseşte spre
pedepsirea noastră. E o nebunie să ne supărăm pe nuiaua care ne loveşte, dar să nu vedem mîna care
ţine nuiaua.
Cînd lovim un cîine, el muşcă băţul. Sărmană făptură! El nu ştie mai mult decît atît. El se
războieşte cu băţul, în loc să mă vadă pe mine care dau cu băţul.
O, fratele meu, să nu faci şi tu aşa! Cînd necazul dă peste tine, să nu sari şi tu furios la băţ. Să
nu muşti şi tu băţul ce te loveşte, căci acest băţ, să ştii că e în mîna Tatălui tău Cel ceresc. Iar dacă
acest băţ este de trestie subţire sau de mărăcine noduros, asta nu are a face. Adevărul e că acel băţ e
în mîna Domnului.
Să încetăm cu cîrtirea contra suferinţelor şi încercărilor. Să lăsăm toată această greutate în
seama Domnului, în seama înţelepciunii Lui celei nemărginite.
Dacă nu înţelegem acum, vom înţelege mai pe urmă taina suferinţei de acum. Şi vom mulţumi
de-a pururi Tatălui ceresc pentru nuiaua pedepsitoare şi încercările pe care ni le-a trimis.
Ap. Pavel spune în epistola către Evrei atît de liniştitor: Este adevărat că orice pedeapsă,
deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut
prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12, 11).

Fie voia Ta!...

Smeriţi-vă dar sub mîna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.
Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi. Pentru că
potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită (1
Petru 5, 6-7)

O, tu, oaia din turma cea binecuvîntată a Domnului, stai liniştită în mîna Lui! Predă-te cu totul
Lui şi nu te împotrivi! Împotrivirea noastră nu foloseşte la nimic, căci atunci cînd Păstorul nostru
Cel mare vrea să ne tundă, apoi El tot o face. Cu toată împotrivirea noastră, nu putem face nimic
altceva decît doar că, zvîrcolindu-ne sub foarfecele Lui, am putea să fim tăiaţi şi răniţi; în loc de o
lovitură, să primim două.
Plugarii din ţările Răsăritului au un fel de bold special pentru boii care se lasă pe tînjală. Are
plugarul un bold (spin) pe care îl înfige în pielea boului, ca să păşească mai repede. Îl înfige puţin şi
boldul nu doare prea mult, dacă boul stă liniştit. Dar dacă boul zvîrle cu piciorul, boldul îndată intră
adînc în carne, sloboade sînge şi doare.
Aşa va fi şi cu noi cînd ne răzvrătim contra boldului cu care Domnul ne împrieteneşte să
mergem mai repede pe calea mîntuirii.
O, ce nebunie este a te răzvrăti sub foarfecele Domnului! Cu toate gemetele noastre, noi nu
putem face nici să plouă, nici să stea ploaia. Putem noi cîştiga vreun ban prin nelinişte sau să
cumpărăm vreo pîine prin tînguire? Atunci ce vrem cu răzvrătirea sub foarfecele Domnului?
Murmurarea este distrugerea răsuflării noastre celei duhovniceşti, iar neliniştea este o pierdere
zadarnică de timp.
Stai liniştit în mîna Domnului! Aceasta aduce sufletului binecuvîntare. Omul - zicea un sfînt
părinte - atunci este mai aproape de porţile cerului, cînd se supune cu totul şi deplin voinţei lui
Dumnezeu.
Eu - care scriu aceste rînduri - am cunoscut aproape în fiecare an foarfecele Domnului. Sărut
aceste foarfece şi le doresc mereu, căci prin ele mi-a venit mîngîierea şi puterea Duhului Sfînt.
Voi, toţi care cunoaşteţi aceste foarfece - mărturisiţi pe tot locul binecuvîntările lor şi îndemnaţi
pe toate oile să stea liniştite sub mîna cea scumpă a Tunzătorului.
Rugăciunea noastră cea de fiecare zi să ne fie aceasta: O Doamne, fă cu mine, robul Tău, ceea
ce Tu voieşti şi cînd Tu voieşti. Hotărăşte-mi ce voieşti Tu: cinste sau necinste, bogăţie sau sărăcie,
boală sau sănătate, bucurie sau mîhnire... Eu toate le voi primi vesel din mîna Ta şi voi lăuda
neîncetat Numele Tău. Amin.

Cîteva pilde şi istorioare despre încercări şi suferinţe

Păstorul şi oaia cea neascultătoare

- Îmi tot vorbeşti despre un Dumnezeu Bun şi iertător - zicea un om către un cineva din Oastea
Domnului, dar uită-te în lume, că nu ne mai slăbesc loviturile şi bătăile Lui.
Ostaşul a răspuns foarte cuminte, astfel:
- Cînd o oaie iese din turmă şi îşi face de cap, ce face păstorul? Fluieră după ea şi o strigă pe
nume, dar oaia n-ascultă. O ameninţă cu băţul, dar n-are grijă. Zvîrle cu ceva după ea, dar oaia şi
mai mult se depărtează. Pe urmă trimite cîinele după ea, care o înhaţă, o supără şi o muşcă. Abia
după această supărare, oaia se întoarce înapoi.
Aşa e frate dragă şi cu noi. Domnul, Păstorul Cel Mare şi Bun, a încercat prin multe şi felurite
chemări dulci să ne întoarcem înapoi din răutăţi, în turma Lui cea binecuvîntată. Dar n-am vrut să
ne întoarcem. De aceea a trimis asupra noastră necazuri şi urgii care ne împresoară şi ne muşcă din
greu, încercînd să ne întoarcă în turma Lui cea sfîntă. Vai de cei care nici acum nu înţeleg şi nu
ascultă glasul şi chemările Scumpului nostru Păstor!
 Două grăunţe

Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel:

Vezi tu surată - zise un grăunte rămas neacoperit de pămînt - pe tine te-a îngropat grapa
semănătorului. Eu însă am scăpat neîngropat. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci în
groapă în întuneric...
Dar în clipa cînd rosti aceste cuvinte, sosi o cioară şi-l înghiţi.
Grăuntele cel îngropat, în schimb nu peste mult timp ieşi afară într-un spic frumos de grîu.
Doamne, mai bine ne ţine îngropaţi în încercări decît să ne fure păsările cerului
(Luca 8, 5).

Toate uneltele ies din lovituri

Aţi observat desigur că orice obiect, orice unealtă, iese din lovituri, iese dintr-un fel de
suferinţă.
Spre pildă cîte lovituri nu primeşte fierul pînă ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ sau o
altă unealtă folositoare. Cîte lovituri de ciocan nu primeşte pînă şi cuiul cel mic pînă ce iese din el
un lucru de folos.
Cîte lovituri primeşte şi lemnul, pînă se face din el o uşă, un scaun, etc.
Cu cît un obiect e mai preţios, cu atîta au fost mai multe loviturile din care a ieşit.
Pe calea aceasta sînt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii şi adevăraţi ies şi ei din lovituri:
ies din focul şi cuptorul suferinţelor.
Toţi creştinii cei adevăraţi trec prin lovituri şi suferinţe ca să devină uneltele Domnului. Vasele
cele alese ale Domnului, de regulă ies din focul suferinţelor.

Staţi liniştiţi!

Cînd Domnul i-a scos pe israelieni din Egipt şi i-a îndreptat spre Canaan, ajunseseră israelienii
în faţa Mării Roşii. Grea încercare!
În faţa lor erau valurile mării, iar îndărătul lor sosea Faraon cu oastea lui. Atunci Domnul le-a
zis: Staţi liniştiţi! (Exod 14, 20). În faţa lor stătea moartea, înapoia lor sosea moartea, şi totuşi în
aceste clipe grele Domnul le-a zis: Staţi liniştiţi!
Aceasta este credinţa cea tare şi vie cînd stăm liniştiţi în faţa oricărei încercări.

Am închis calea cu spini

De cînd eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau
cale scurtată (cale fără de lege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o
tăbliţă: Trecerea oprită!, dar oamenii au aruncat tabla cît colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură
şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adînc înţeles în această cale oprită cu spini. Cînd omul apucă pe calea cea fără de
lege, pe calea răutăţilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării.
Cuvîntul lui Dumnezeu, Cuvîntul Evangheliei îi strigă omului: Opreşte-te din calea asta, opreşte-te
din calea fărădelegilor, - dar omul nici habar n-are de această oprire.
Domnul s-apucă şi sapă atunci în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa
asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adînc, adînceşte necazul
şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi
durerilor. Cu asta îl opreşte pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie Doamne că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor. Lasă-i să
crească şi să sporească să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării.
 Acul doctorului

Cînd doctorul află pe cineva greu bolnav şi ameţit de boală, ia un ac şi cu el împunge pe cel
bolnav. Dacă simte bolnavul împunsătura şi se mişcă, atunci mai este nădejde de scăpare şi
tămăduire, dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.
Aşa sînt dragă cititorule şi suferinţele şi necazurile ce ni le trimite Doctorul nostru Cel
sufletesc, Tatăl ceresc. De simţi acul mustrărilor şi suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi mîntuit,
dar dacă nu le simţi, eşti pierdut.

Clopotele din Alpi

Pe vîrfurile cele mai înalte ale Munţilor Alpi, sînt aşezate clopote, care la vreme de furtună,
încep ele singure a răsuna, mişcate încoace şi încolo de puterea furtunii. Aceste clopote sînt aşezate
pentru turişti. Prin dangătul lor, ele dau de ştire turiştilor rătăcitori că acolo se află o casă de adăpost
şi scăpare. În puterea nopţii şi furtunii, ele parcă strigă: veniţi aici, scăpaţi aici!
Ce minunată icoană pentru viaţa noastră cea sufletească! Pe timp de furtună - pe timp de
încercări şi necazuri - se poate auzi şi în viaţa noastră glasul unui clopot mîntuitor: glasul
Scumpului nostru Mîntuitor.
Omul cel credincios tocmai în timpul cînd furtuna încercărilor e mai mare şi întunericul mai
grozav - aude glasul Lui cel dulce; Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi da odihnă pentru
sufletele voastre...

Dacă n-ar fi noaptea

Dacă n-ar fi noaptea, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai măreaţă oglindă văzută a
Dumnezeirii: cerul înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea, nu s-ar vedea lumea cea fermecată a cerului înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaşte pe
Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor vedem strălucind
dragostea şi bunătatea Bunului Dumnezeu.
O, Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în noaptea aceasta ca să văd strălucind în
toată măreţia ei, dragostea Ta şi bunătatea Ta. O Doamne, mai bine ţine-mă pînă la sfîrşitul vieţii
mele în noaptea aceasta, ca să Te văd pe Tine, decît să scap de ea şi să văd iar lumea şi
deşertăciunile ei.

Fie voia mea

Un om dînd odată peste nişte încercări, se plîngea pe toate drumurile că el e prea bătut de
soartă. Şi murmura împotriva lui Dumnezeu.
- Tu eşti de vină! - îi zise un prieten credincios.
- Cum aşa? De ce?
- Pentru că în rugăciunea Tatăl nostru, zici mereu: Fie voia Ta Doamne. Iar prin asta Îl inviţi pe
Dumnezeu să facă ce va voi El cu tine. În loc de fie voia Ta, zi de acum înainte: Fie voia mea - şi
atunci poate îţi va merge mai bine!...
Necredinciosul înţelese lecţia şi cu ochii plini de lacrimi strigă:
- Iartă-mă Doamne - şi din acel ceas n-a mai cîrtit împotriva lui Dumnezeu.

Cîinele Domnului

Necazul, întristarea, suferinţa - sînt cîinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lîngă
turma oilor Sale. Cînd vreo oaie iese din turmă, Dumnezeu trimite cîinele s-o întoarcă înapoi. Din
ce oaia este mai îndărătnică şi mai neascultătoare, este şi cîinele mai rău şi mai supărător.
 Dacă cumva acest cîine este lîngă cineva din noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi
la turmă. Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l
loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcîndu-vă înapoi la turmă.
Va veni o vreme cînd veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest cîine rău. Dar el v-a
supărat spre binele şi fericirea voastră veşnică.

Blîndul Păstor

Odată L-am văzut trecînd

cu turma pe Păstorul Blînd
mergea cu dînsa la izvor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos

a ridicat-o El duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

Pe alta care la pămînt

zăcea cu picioruşul frînt
El o lega mîngîietor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus

şi Viaţa pentru oi Şi-a pus
şi pentru mîntuirea lor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor...

- Dar mai tîrziu L-am întîlnit

cu spini era împodobit
într-o mulţime de popor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

Cînd L-am văzut L-am întrebat

cine sînt cei ce L-au scuipat
- a suspinat sfîşietor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:

- acei ce M-au încununat
sînt oile ce Le-am fost lor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

Iar cei ce mă batjocoresc

şi cei ce Crucea-Mi pregătesc
sînt cei la care iubitor
le-am fost Păstor, le-am fost Păstor.

Tăcu... şi ochii Lui senini

de lacrimi limpezi erau plini
plîngea de mila oilor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.
Şi-atuncea oile-au venit
pe Cruce sus L-au răstignit
El Se ruga spre mila lor
Blîndul Păstor, Blîndul Păstor.

Traian Dorz.
 La Învierea Domnului

Cuvînt înainte:

Prin munca sa stăruitoare şi vrednică, părintele Iosif Trifa a îmbogăţit literatura noastră religioasă cu
învăţături noi şi de mare preţ - strînse pînă acum în peste treizeci de cărţi - care au o mare putere de
trezire sufletească. Ele au pătruns în toate oraşele şi satele ţării, deşteptînd la viaţă şi mîntuire sute
de mii de păcătoşi adormiţi în somnul cel greu al păcatelor şi răutăţilor.
În lucrarea de mîntuire a sufletelor, cărţile părintelui Iosif sînt un neîntrecut ajutor şi ajutător. Toţi
cei ce se interesează de mîntuirea aproapelui au în cărţile acestea o armă neîntrecută de care nu se
pot lipsi. Rînd pe rînd, cu ajutorul Domnului, vom da la lumină - pe lîngă cele au fost tipărite - toate
cărţile scrise de părintele Iosif în timpul ultimilor săi ani de viaţă şi luptă pe acest pămînt.
Cărticica de faţă cuprinde cîteva minunate predici în legătură cu Praznicul Învierii Domnului. Ea a
plăcut nespus de mult tuturor celor ce le-au urmărit acum cîţiva ani la foaie.
Tipărindu-le în această broşură, le trimitem prin ţară, ca să facă mai departe slujbă pentru Domnul.
Domnul să-Şi reverse harul Său peste toţi cei ce vor citi şi răspîndi şi aceste învăţături, pentru slava
Numelui Său.

Sibiu, la Praznicul Învierii Domnului, anul 1941 Tit I. Trifa

Hristos a Înviat - Un cîntec de bucurie şi de biruinţă

Ziua Învierii este, mai înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoşescul salut de Hristos a
Înviat! răsună ca un cîntec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morţii a fost
înfrîntă. Învierea Mîntuitorului ne-a trecut din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer.
Praznicul Învierii este apoi un praznic de biruinţă. Învierea Domnului este biruinţă deplină şi
desăvîrşită asupra întunericului, asupra păcatului, asupra vrăjmaşului diavol. Praznicul Învierii
cuprinde în sine toate biruinţele pe care Scumpul nostru Mîntuitor le-a adus şi ni le-a lăsat în lume.
Dar vom spune şi aici cu apăs: bucuria şi biruinţa Învierii au de-a face cu noi numai în măsura
în care stăm şi noi faţă de ele. Ce mult grăitoare este şi în privinţa aceasta cîntarea bisericească: Ieri
cu Tine, Hristoase, m-am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu Tine! Bucuria şi biruinţa Învierii
trebuie să treacă prin răstignirea noastră faţă de lume şi prin moartea şi îngroparea noastră faţă de
păcat (Rom. 8, 1-20). Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de
sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pămînt. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Cînd Se va arăta
Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorîţi
mădularele voastre care sînt pe pămînt: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o
închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mînia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din
numărul lor eraţi şi voi odinioară, cînd trăiaţi în aceste păcate. Dar acum, lăsaţi-vă de toate aceste
lucruri: de mînie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din
gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi
îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu
mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici
rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi (Col. 3, 1-11).
Aici este cheia bucuriei din Praznicul Învierii. Învierea este - şi trebuie să fie - bucuria unui
început de viaţă duhovnicească, de viaţă nouă trăită cu Domnul. Învierea ne spune că noi, încă de
aici în lume, trebuie să începem a trăi viaţa cea veşnică cu toate biruinţele ei şi bucuriile ei. Ziua
Învierii trebuie să fie pentru noi ziua biruinţei şi semnul biruinţei asupra întunericului, asupra
păcatului şi asupra vrăjmaşului diavol. Pentru un creştin biruit de toate patimile şi păcatele, ce
însemnătate ar avea Ziua Învierii?
 L-au mîntuit clopotele Învierii

Istoria a păstrat o întîmplare cu mult înţeles pentru Praznicul Paştilor. Era în timpul cînd
armatele lui Napoleon cucereau Europa. În dimineaţa Învierii din anul 1799, un general al lui
Napoleon, Massena, apăru cu armata pe un munte din apropierea orăşelului Feldkirch din Austria.
Oraşul se umplu de spaimă. Consilierii oraşului fură de părere că oraşul trebuie imediat predat
vrăjmaşului. Dar un bătrîn preot din oraş fu contra, astfel grăind:
- Iubiţii mei, astăzi este Ziua Învierii. Să lăsăm clopotele tuturor bisericilor să răsune. Să ne
strîngem cu toţii la rugăciune, iar grija oraşul să o lăsăm în grija Domnului. Noi trebuie să
cunoaştem nu numai slăbiciunile noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu.
Propunerea fu primită, clopotele începură să vuiască cu glas mare. Străzile se umplură de
credincioşi care se strîngeau la biserică.
Şi ce s-a întîmplat? Un lucru minunat. Auzind răsunetul clopotelor şi văzînd mulţimea furnicînd
prin oraş, francezii îşi ziseră: Aici trebuie să s-a petrecut ceva... Desigur, astă noapte a sosit în oraş
armata austriacă; de aceea răsună clopotele de bucurie... Trebuie să plecăm de aici.
Şi strîngînd tabăra cu grăbire, armata se depărtă. Cînd ieşiră oamenii de la biserică, duşmanul
dispăruse.
Ce icoană minunată pentru Ziua Învierii! Clopotele Învierii - puterea ce ne-o dă nouă darul
Învierii - trebuie să-l alunge pe vrăjmaşul diavol. Clopotele învierii noastre sufleteşti trebuie să
răsune neîncetat. Oriunde răsună aceste clopote, vrăjmaşul diavol îşi strînge tabăra şi fuge.
O înviere fără biruinţă sufletească nu valorează nimic.

Minciunile de prin cimitire

Bucuria Învierii o dă în primul rînd chezăşia că vom învia la o viaţă nouă, la o viaţă de odihnă
şi bucurie veşnică. Dar şi bucuria aceasta o pot avea numai cei ce trăiesc în aşteptarea acestei vieţi
şi luptă pentru dobîndirea ei. Fără asta, toate vorbele de odihnă şi viaţa veşnică, sînt minciuni.
Cimitirele sînt pline de astfel de minciuni. Cînd intri în cimitir, în toate părţile vezi cruci
frumoase, cu inscripţii frumoase: Aici odihneşte în Domnul N. N.; Aici a adormit în Domnul N. N.;
Aici s-a mutat la odihna veşnică N. N... Îţi faci impresia că eşti într-o mulţime de oameni care, în
viaţă fiind, au trăit tot cu Domnul în gură şi n-au vrut să mai ştie de nimic altceva decît de
Dumnezeu şi de viaţa cea veşnică.
Dar vai, toată afacerea este aproape pe de-a-ntregul o minciună mare. Cei mai mulţi dintre cei
cu Domnul la capul mormîntului n-au vrut să audă de El în viaţă. Ba, L-au hulit şi L-au batjocorit.
Un prieten mă cam mustra zilele trecute că folosesc în predică prea mult cuvîntul Domnul.
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un mare hulitor de cele sfinte. Trăia în beţii, în
înjurături grozave şi în alte fărădelegi. De Dumnezeu şi de cele sfinte nici nu voia să audă. A murit
fără veste şi, fiind om cu stare, rudeniile i-au făcut o îngropăciune aleasă. Iar la mormînt i-au pus o
cruce mare şi frumoasă pe care era scris: Aici odihneşte în Domnul N. N., mutat la viaţa cea veşnică
în anul...
Oare nu era şi aici o minciună mare? Eu mi-am zis în mine (plîngînd): Doamne fereşte de o
astfel de odihnă veşnică!...
Vom spune deci că Ziua Învierii trebuie să fie bucuria unui început de viaţă duhovnicească, de
viaţă trăită cu Domnul.

Ogorul din cimitir

Ceea ce sameni, aceea vei secera la Învierea de Apoi

Acum primăvara, toată firea ne predică taina cea mare a Învierii. Ce predică minunată răsună
acum şi pe urma plugului! Amin, amin zic vouă - zicea Isus - dacă grăuntele de grîu nu moare,
rămîne singur; dar dacă moare aduce multă roadă (Ioan 12, 24). Ce semeni tu - zice ap. Pavel -
nu învie, dacă mai întîi nu moare (1 Cor. 15, 36).
 Aşa e şi cu învierea noastră. Cum învie grăuntele de grîu într-o formă schimbată, aşa vom învia
şi noi. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire (1 Cor. 15, 42).
Marea întrebare este însă: vom învia noi oare spre viaţa de veci, ori tot spre osînda de veci?
Vom învia noi întru învierea vieţii, ori întru învierea judecăţii? (Ioan 5, 29).
Răspunsul la întrebarea aceasta îl avem noi. Cum vom trăi, aşa vom învia. Nu vă înşelaţi - zice
ap. Pavel - Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în
firea lui cea lumească, va secera putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa
veşnică (Gal. 6, 7-8).
Este acesta un adevăr pe care ni-l arată şi firea. Multe feluri de minuni s-au mai ivit în lume.
Dar nu s-a ivit încă minunea ca cineva să semene neghină şi să secere grîu. Ceea ce semeni, aceea
vei secera. Cum vrei trăi, aşa vei învia.
Iubitul meu! Bagă de seamă: cimitirul de lîngă biserică este un ogor. Este un ogor bisericesc în
care fiecare ne semănăm sămînţa învierii. Unii seamănă grîu, alţii neghină. Şi fiecare va secera ce a
semănat.
Cine seamănă nelegiuire, nelegiuire va secera (Prov. 22, 8). Cel ce seamănă dreptate,
dreptate va secera (Prov. 11, 18). Cel ce seamănă vînt, furtună va culege (Osea 8, 7). Cine
seamănă puţin, puţin va secera. Cine seamănă mult, mult va secera
(2 Cor. 9, 6). Cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea, îi seceră roadele
(Prov. 4, 8).
Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie; cei ce seamănă plîngînd se vor întoarce cu
bucurie cînd îşi vor strînge snopii (Psalm 126, 5-6).
Cum stai tu, iubitul meu, cu ogorul tău din cimitir? Ce ai semănat pînă acum în el? Fă-ţi tu
singur socoteala!

Hristos a Înviat din morţi!

Acum toate de lumină şi viaţă s-au umplut
Şi totuşi în lumea de azi este atîta întuneric şi atîta moarte sufletească!

Praznicul Învierii este praznicul vieţii. Este praznicul de biruinţă a vieţii asupra morţii. Din
mormîntul Învierii Domnului a ţîşnit biruinţa vieţii. Clopotele Învierii sînt un cîntec de biruinţă a
vieţii asupra morţii.
Minunea Învierii s-a întîmplat primăvara. Aşa a rînduit Domnul anotimpurilor. Acum primăvara
şi firea ne predică taina învierii. Iarna e biruită de primăvară. Moartea de viaţă. Învie cîmpul, învie
florile, învie pomii... nimic nu mai poate opri învierea firii.
Învierea Domnului - învierea cea duhovnicească a lumii - a fost şi ea o primăvară cerească
venită după o iarnă lungă, lungă de îngheţ şi moarte sufletească. Iudeii au căutat prin minciună să
ţină mai departe primăvara şi viaţa în mormînt. Dar viaţa a biruit. Nimic n-a mai putut împiedica
biruinţa ei. Viaţa a pus sub picioarele ei moartea, strigînd triumfător: Unde îţi este biruinţa, moarte?
Unde îţi este boldul, moarte? (1 Cor. 15, 55).
Înţelegem, fireşte, prin aceasta, biruinţa noastră asupra morţii celei sufleteşti. Moartea cea
trupească a rămas în lume, dar acul ei şi-a pierdut orice putere cîtă vreme noi trăim în învierea şi
viaţa cea nouă care a ieşit din mormîntul Învierii Domnului.
Dar întrebarea cea mare tocmai aici rămîne: trăim noi oare în biruinţa ce ne-a lăsat-o învierea
asupra morţii? Trăieşte lumea în biruinţa binelui asupra răului, în biruinţa luminii asupra
întunericului, în biruinţa vieţii asupra morţii?
Cred că e de prisos să mai răspund. Acum morţii îşi arată puterea în toate părţile. Lumea e plină
de o cumplită moarte sufletească. E plină de cei ce trăiesc, dar sînt morţi
(Apoc. 3, 1). Lumea de azi e parcă un uriaş cimitir sufletesc. Clopotele Învierii mai mult plîng
pe cei morţi decît slăvesc pe cei vii şi biruinţa Învierii!
Iubitul meu! Praznicul Învierii trebuie să treacă prin sufletul tău, prin viaţa ta. Să treci cu
adevărat prin Praznicul Învierii înseamnă să mori cu Hristos şi să înviezi împreună cu El la o viaţă
nouă, precum aşa de frumos spune cîntarea bisericească: Ieri cu Tine Hristoase m-am îngropat, azi
mă ridic împreună cu Tine.
Dar poate, iubite cititorule, tu nu mă înţelegi. A muri şi a învia cu Domnul este o învăţătură
grea. Mă voi explica mai pe larg.
În noi, în fiecare din noi, sînt doi oameni. Omul cel dintîi e din pămînt, iar al doilea e din cer (1
Cor. 15, 47). În Grădina Edenului trăia la început omul cel din cer. Dar, prin gustarea din măr, a
biruit omul cel din pămînt. Veacuri de-a rîndul a stăpînit - ca un tiran - omul cel din pămînt. Multe
sforţări a făcut omul cel din cer să scape de această tiranie, dar toate sforţările lui, sărmanul, erau
zadarnice.
Domnul Isus a venit şi S-a Jertfit să ne scape de omul nostru cel din pămînt, căruia ap. Pavel îi
zice şi omul cel vechi, Adam cel vechi. Pe acest om Domnul Isus l-a răstignit pe Crucea Golgotei şi
l-a îngropat pe totdeauna în mormîntul cel de piatră. Din mormîntul învierii a ieşit biruitor omul cel
din cer, omul cel nou.
Iar acum urmează un lucru de mare preţ pentru noi. Domnul Isus ne-a dat şi nouă darul să
trecem prin această moarte şi înviere duhovnicească. El ne-a dat şi nouă darul şi puterea să-l putem
răstigni pe omul cel vechi din noi, împreună cu păcatele lui (Rom. 6, 6), ca să înviem în Domnul
ca o făptură nouă (2 Cor. 5, 17).
Întrebarea e acum: ai trecut tu prin moartea şi învierea aceasta? Ai trecut tu prin moartea omului
tău cel vechi şi învierea celui nou? Se vede în faptele şi purtările tale adevărul învierii? Deci dacă
aţi murit şi aţi înviat împreună cu Hristos, omorîţi cele pămînteşti: desfrînarea, pofta cea rea, mînia,
iuţimea, hula... (Col. 3, 1-11).
Iubitul meu! În tine şi în mine trăiesc doi oameni: unul din cer, altul din pămînt. Şi să ştii un
lucru: aceşti doi oameni nu se înţeleg şi nici nu se pot înţelege (1 Cor. 2, 14), pentru că unul
este din cer şi făptuieşte cele ale cerului, iar celălalt este din lume şi nu vrea să ştie decît de cele ale
lumii. Întrebarea e: care din aceşti oameni e mai tare? Fii sincer cu tine însuţi şi judecă drept. Eu te
rog să judeci asupra ta acum cînd răsună clopotele Învierii. A cui biruinţă o vestesc aceste clopote?
Biblia ne spune despre doi fraţi care nu s-au putut înţelege: Cain şi Abel. Şi că pe urmă, Cain l-a
omorît pe fratele său Abel.
Scumpul meu frate nemîntuit, suflete nepăsător de mîntuirea ta! Ia seama că şi tu eşti într-o
astfel de stare grozavă. Şi în tine sînt doi fraţi: fratele cel mai mare, născut din femeie (omul cel
lumesc) şi fratele cel mai mic, născut de sus (omul cel duhovnicesc). Şi mie mi se pare că fratele tău
cel mai mare l-a omorît pe cel mai mic. Dacă nu altcum, apoi desigur, l-ai omorît şi-o omori cu
foamea. Omul tău cel duhovnicesc moare de foame, pentru că tu nu-i dai mîncare duhovnicească.
Răul din tine a omorît binele. Omul cel lumesc l-a omorît pe cel duhovnicesc. Şi tu fratele meu,
nu te înspăimînţi de acest omor sufletesc? Cain alerga îngrozit, şi tu stai liniştit? Domnul tău te
întreabă mereu: Cain, unde este fratele tău?... Omule, unde este sufletul tău?... Unde-ţi este grija de
sufletul tău? Şi tu stai liniştit? Trezeşte-te dragul meu, trezeşte-te pînă nu-i prea tîrziu. Trezeşte-te
îndată şi primeşte îndată darul învierii, ca să poată învia în tine Abel cel mort şi să moară Cain cel
rău.
Isuse Mîntuitorule, Cel Înviat din morţi! Fie-Ţi milă de noi păcătoşii. Învie-ne cu viaţa şi
Învierea Ta. Omoară cu moartea Ta pe omul cel vechi din noi şi învie cu Învierea Ta pe omul cel
nou din noi. Îndură-Te Bunule Doamne de noi păcătoşii şi ne dă şi nouă lumină din lumina Ta, viaţă
din viaţa Ta, înviere din Învierea Ta, ca să trăim cu Tine o viaţă nouă aici pe pămînt şi dincolo de
mormînt.

Mielul de Paşti. Cîţi înţeleg însemnătatea acestui miel?

În PRaznicul Sfintei Învieri e şi mieluţul de Paşti. Mielul de Paşti nu lipseşte nici din căsuţa
celui mai umil creştin. Cîţi însă înţeleg însemnătatea acestui miel? Sînt atît de puţini creştinii care îţi
pot răspunde în toate corect ce înseamnă mielul ce-l mîncăm de Paşti (un creştin îmi spunea că fără
friptură de miel, nu alunecă vinul!...).
 Sînt atît de puţini creştinii care vor putea îndată răspunde corect ce înseamnă paştile pe care le
mîncăm la Paşti!
Despre Praznicul Paştilor, creştinii, de regulă, ştiu numai atît că a Înviat Domnul, dar în acest
praznic mare şi sfînt sînt puse toate învăţăturile şi tainele mîntuirii sufleteşti. În el se află şi jertfa
Mielului.
Praznicul Învierii este şi Praznicul Mielului, praznicul aducerii aminte că Mielul lui Dumnezeu
a suferit pentru păcatele noastre şi prin Sîngele Lui am scăpat din robie la libertate şi din moarte la
viaţă.
Cea mai minunată icoană a Mielului pascal se află la Exod cap. 12: Domnul a zis lui Moise şi
lui Aaron în ţara Egiptului: Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună, ea va fi pentru voi cea
dintîi lună a anului. Vorbiţi întregii adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: În ziua a zecea a acestei luni,
fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Dacă sînt prea puţini în casă
pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala
cît poate mînca fiecare din mielul acesta. Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an;
veţi putea să luaţi un miel sau un ied. Să-l păstraţi pînă în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi
toată adunarea lui Israel să-l junghie seara. Să ia din sîngele lui, şi să ungă amîndoi stîlpii uşii şi
pragul de sus al caselor unde îi vor mînca. Carnea s-o mănînce chiar în noaptea aceea, friptă la foc;
şi anume s-o mănînce cu azime şi cu verdeţuri amare. Să nu-l mîncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie
fript la foc: atît capul, cît şi picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi nimic din el pînă a doua zi
dimineaţa, şi, dacă va rămîne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc. Cînd îl veţi
mînca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mînă, şi să-l mîncaţi în
grabă, căci sînt Paştele Domnului. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe
toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace; căci voi face judecată împotriva
tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul. Sîngele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi
vedea sîngele, şi voi trece pe lîngă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci cînd voi lovi ţara
Egiptului (Exod 12, 1-13).
După această înştiinţare a Domnului, a venit peste Egipt urgia cea mare a morţii. A urmat
noaptea cea fioroasă cînd moartea umbla din casă în casă. În fiecare casă de egiptean era moarte;
era plîngere şi tînguire. Muriseră toţi cei întîi născuţi.
Dar israelienii erau liniştiţi. În acea noapte teribilă a morţii, casele lor erau apărate prin sîngele
mielului. Îndărătul uşilor stropite cu sîngele mielului, aveau o pace dulce şi scumpă. Îndărătul uşilor
era lumină şi viaţă.
Mielul care i-a apărat pe israelieni de urgia morţii este icoana Mîntuitorului... Este icoana
Mielului lui Dumnezeu, Cel ce S-a dat spre junghiere (Isaia 53). Ce icoană minunată a mîntuirii
este aceasta! Doar nicăieri în Scriptură nu este o icoană mai minunată şi mai mult spunătoare decît
aceasta. Prin ea putem vedea toată taina cea mare şi sfîntă a mîntuirii noastre prin Sîngele Mielului,
prin Jertfa cea mare şi sfîntă a Crucii.
Sîngele mielului îi apăra pe israelieni de sabia morţii. Îngerul se uita numai la uşiorii casei şi
unde vedea sîngele nu intra cu sabia morţii.
Aceasta este jertfa cea mare şi scumpă a sîngelui, ce ni să de nouă în dar. Aceasta este jertfa cea
scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor care ne scapă de moarte şi pieire sufletească. Pentru păcatele
noastre, sabia morţii şi pieirii sufleteşti ar trebui să intre prin casele noastre şi prin sufletele noastre,
dar ne apără Sîngele Mielului.
Ah, ce scump şi preţios este Sîngele Mielului în faţa Tatălui ceresc! Prin Sîngele acesta, Tatăl
ceresc nu vede păcatele noastre. Cîţi însă ştiu preţui şi folosi acest dar mare şi sfînt?
Fratele meu! Să ştii că toate sforţările şi opintelile tale să scapi de patimi şi năravuri rele sînt şi
vor fi zadarnice pînă nu vei avea pe Mielul Cel care ridică păcatele lumii. Ferice de casa şi de
sufletul unde Se află Mielul. Acolo satana este înfrînt. Acolo trăieşte un biruitor. Diavolul a fost
înfrînt definitiv prin Jertfa de pe Crucea Golgotei şi el poate fi şi azi înfrînt numai prin Sîngele
Mielului.
În timpul fioroasei nopţi din Egipt, în fiecare casă de egiptean era un mort. Unde era sînge de
miel era viaţă, unde nu era acest sînge era moarte.
 Aşa e şi azi, scumpul meu cititor. Să ştii că oriunde nu-i Jertfa cea sfîntă a Mielului, acolo este
moarte sufletească. Să ştii că orice casă, orice suflet care n-a aflat şi n-a primit Jertfa Mielului stă
sub judecata morţii.
O noapte fioroasă, o teribilă noapte sufletească s-a făcut parcă şi în zilele noastre. O noapte
plină de urgie şi de prăpăd sufletesc şi de moarte sufletească, pentru că lumea nu-L cunoaşte şi nu-L
primeşte pe Mielul lui Dumnezeu. Vai ce puţine sînt casele şi sufletele cu uşiorii stropiţi de Sîngele
Mielului!
Şi a zis Domnul către Moise: Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună; ea va fi pentru voi
cea dintîi lună a anului (Exod 12, 1-2). O, ce adînc înţeles sufletesc este şi în această înştiinţare
a lui Dumnezeu! Sîngele mielului a fost pentru israelieni un hotar de viaţă nouă. De la stropirea
uşilor cu sîngele mielului, Domnul Dumnezeu începe a socoti o lună nouă în viaţa şi-n istoria
poporului Său. Timpul petrecut lîngă cuptoarele lui Faraon nu mai avea nici un preţ înaintea lui
Dumnezeu.
Aşa e şi cu viaţa noastră, scumpul meu cititor. Viaţa noastră are un preţ numai în lumina
Mielului, numai în lumina răscumpărării noastre prin Sîngele Scumpului nostru Mîntuitor. Viaţa
noastră începe numai de la această dată. Timpul petrecut cu cărămizile şi oalele diavolului Faraon -
timpul petrecut în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti - n-are nici un preţ în ochii lui Dumnezeu. E
un timp pierdut pentru noi... pierdut pentru Împărăţia lui Dumnezeu. O lume nouă, un an nou, o
viaţă nouă începe în viaţa noastră numai după primirea Mielului, începe numai după ce ne-am
stropit uşiorii cu Sîngele Mielului.
E ziua învierii vieţii noastre celei sufleteşti, dăruite prin moartea şi Învierea Domnului. Însă vai,
lumea e plină de moarte şi prăpăd sufletesc. La ultima plagă trimisă asupra egiptenilor, în fiecare
casă era cîte un mort. Dar azi, în atîtea şi atîtea case nu este nici un viu, toţi sînt morţi. Viaţă şi
lumină sufletească e Praznicul Învierii! Cîţi însă îl trăiesc şi îl petrec în moarte şi întuneric!...
Scumpii mei fraţi ostaşi şi toţi cei ce aveţi uşiorii caselor voastre sufleteşti stropiţi cu Sîngele
Mielului - ajutaţi şi pe alţii să-şi stropească viaţa cu acest Sînge şi semn de viaţă şi mîntuire!

Mîntuit prin jertfa unui mieluşel

În imaginea de mai jos se vede o întîmplare care aievea a şi avut loc în anul 1902, într-un orăşel
din ţinutul Ruhr din Germania.
Un muncitor lucra pe acoperişul unei clădiri. Deodată trecătorii observară cu groază că
muncitorul se clatină şi începe a se prăbuşi.
- E pierdut! Strigară cu toţii. Muncitorul cădea de la o mare înălţime.
- Vai mie, soţul meu!... Vai mie, copiii mei!... striga deznădăjduită soţia lui.
Muncitorul cade pe pămînt. Dar, o minune. În clipa următoare se ridică. Nu i se întîmplase
nimic.
În timpul căderii, tocmai păştea pe lîngă clădire o oaie cu mieluşelul ei. Muncitorul cade cu
spatele tocmai în spatele mieluşelului. Mieluşelul se îndoaie, se frînge; sîngele-i stropeşte pămîntul,
dar îl apără pe cel căzut de o moarte sigură. Trupşorul lui se face o apărare moale, o pernă moale
pentru cel căzut. Fără această apărare, cel căzut s-ar fi zdrobit, dar în locu-i a fost zdrobit
mieluşelul. A scăpat de la moarte prin moartea unui mieluşel.
Ce icoană minunată este şi aceasta pentru sărbătorile Învierii! Să nu uităm că Praznicul Învierii
este şi praznicul Mielului. Să nu uităm că Mîntuitorul a fost înainte de toate Mielul lui Dumnezeu
Cel care a venit să ridice păcatele lumii (Ioan 1, 29) prin Jertfa Sa.
Paştile - anafora - pe care le mîncăm în Ziua Învierii închipuie pe Mielul Cel ce S-a jertfit
pentru noi şi învierea noastră la o viaţă nouă.
Praznicul Învierii este praznicul Mielului, praznicul aducerii aminte că Mielul lui Dumnezeu a
murit pentru păcatele noastre şi prin moartea Lui am scăpat din robie la libertate şi din moarte la
viaţă.
Alături de Hristos a Înviat!, în Ziua Învierii ar trebui să răsune şi cîntarea Slăvit să fie Mielul!,
căci prin El şi prin Jertfa Lui am scăpat din moarte şi osîndă.
 Noi sîntem în chipul muncitorului din Ruhr. Toţi sîntem într-o neîncetată alunecare şi prăbuşire
în moarte şi păcat. Ce s-ar alege de noi dacă dedesubtul căderii noastre n-ar fi Mielul lui Dumnezeu,
Cel care moare pentru noi şi ne scapă prin moartea Lui?
Muncitorul scăpat putea să spună: Eu am scăpat prin moartea unui miel... Eu trăiesc prin
moartea unui miel.
Noi nu numai că putem spune acest lucru, ci trebuie să-l strigăm pe tot locul. Să strigăm prin tot
locul că noi trăim prin Jertfa şi Sîngele Mielului. Slavă Ţie Miel Preasfînt, amin şi de-a pururi slavă
Ţie, pentru acest dar mare şi sfînt de care ne-ai învrednicit.
Biblia ne spune că cetele îngereşti Îl slăvesc neîncetat pe Mielul. Şi cei douăzeci şi patru de
bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului şi cîntau o cîntare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să
iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu Sîngele
Tău, pe toţi oamenii, din orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi orice neam (Apoc. 4,
10-11; 5, 8-9).
Slavă Ţie, Miel Preasfînt, că ne-ai răscumpărat şi pe noi cu scump Sîngele Tău şi ne-ai făcut
nouă ospăţ. Mîntuirea noastră este a Dumnezeului nostru care şade pe scaunul de domnie şi a
Mielului... Amin, a Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, cinstea, puterea şi tăria în
vecii vecilor. Amin (Apoc. 7, 10-12).

Cum vei muri, aşa vei învia

Praznicul Învierii ne aduce şi vestea de bucurie că vom învia din morţi. Că moartea şi-a pierdut
puterea. Că din moarte vom trece la viaţă.
Dar în faţa acestei bucurii, Evanghelia ne pune vestea de îngrijorare că unii vor învia spre viaţă,
iar alţii spre osîndă (Ioan 5, 29).
Adică, cum vei trăi, aşa vei muri. Şi cum vei muri, aşa vei învia. Dacă ai trăit o viaţă cuprinsă
de grijile mîntuirii, dacă ai trăit o viaţă de dragoste faţă de Domnul şi de cele sufleteşti, dacă ai trăit
prin această lume suspinînd după patria cerească, vei învia la viaţa cea veşnică. Dar dacă ai trăit o
viaţă pentru lume, pentru plăcerile ei şi pentru cele trecătoare ale ei, vei învia spre osîndă.
E doar şi firesc să fie aşa. Căci, cum spune Sundar Singh: treptat, treptat, omul ajunge încă din
viaţa aceasta să stea în atingere cu raiul sau cu iadul, după cum îl îndeamnă deprinderile lui, cele
bune sau cele rele. În viaţa omului, raiul sau iadul începe chiar aici pe pămînt, după cum trăieşte el:
pentru cele sufleteşti sau pentru cele lumeşti. În acest înţeles zicea şi Mîntuitorul: Iată, Împărăţia lui
Dumnezeu (raiul) se află înăuntrul vostru
(Luca 17, 21).
Cum vei muri, aşa vei învia. Căci după moartea ta, se continuă - în chipul cel mai desăvîrşit -
deprinderile ce le-ai avut în viaţa aceasta. L-ai căutat cu dor pe Domnul Isus aici pe pămînt? Îl vei
afla deplin dincolo de mormînt. Ai umblat flămînd după Cuvîntul lui Dumnezeu şi după hrană
duhovnicească? Vei dincolo ospăţul şi masa plină. Ai iubit cîntările duhovniceşti? Vei auzi dincolo
cîntările cele îngereşti.
Dar dacă ai iubit lumea şi ale ei, cum ai putea aştepta să învii pentru rai, pentru o lume cu care
nu te-ai ocupat şi pe care n-ai iubit-o? Cu gusturile ce le-ai avut în lumea asta vei trece acolo unde
ţi-e locul. Căci doar nu vei aştepta ca mormîntul să-ţi schimbe firea cea rea pe care ai avut-o în
viaţă.
Deci, dragul meu, nu uita: cum vei trăi, aşa vei muri. Şi cum vei muri, aşa vei învia.

Cîteva învăţături din Evanghelia din ziua de Paşti

Iar cîţi L-au primit pe El, le-a dat dreptul să se facă fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12)

Cît de măreaţă este Evanghelia din ziua de Paşti! La început era Cuvîntul... Dar cît de puţini
sînt acei care pricep înţelesul ei adînc!
Evanghelia din ziua de Paşti stă alături de Evanghelia facerii lumii, din capul Bibliei: La
început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Căci în ambele este vorba despre facerea lumii. În cea
dintîi este vorba despre facerea lumii celei văzute. Iar în a doua, în Evanghelia din ziua de Paşti,
este vorba despre facerea din nou a lumii, a celei sufleteşti, pe care o stricase păcatul lui Adam.
Pentru omenirea cea căzută în păcat şi pieire, S-a făcut trup Cuvîntul lui Dumnezeu, adică a luat
chip de om Isus, Fiul lui Dumnezeu. Şi S-a coborît la noi, a suferit pentru noi, S-a răstignit şi a
murit pentru noi - şi prin Jertfa aceasta - ne-a redat iarăşi lui Dumnezeu, dîndu-ne iarăşi dreptul de a
fi şi a ne numi copiii Lui. Coborîndu-Se la noi, Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat lumina, ne-a lăsat
darul, ne-a lăsat adevărul, ne-a lăsat viaţa.
Dar aceasta este încă numai istoria mîntuirii noastre. Este numai ceea ce a făcut Dumnezeu
pentru mîntuirea noastră. Mîntuirea înseamnă să intri în această istorie. Înseamnă să răspunzi şi tu la
ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine.
Iar Bunul Dumnezeu n-a cerut de la noi prea mult. Căci a ştiut El că noi sîntem aşa de slabi şi
săraci. De la noi, Bunul Dumnezeu a cerut şi cere un singur lucru: să-L primim pe Fiul Său. Să
primim ceea ce ne-a adus El: lumina, darul, adevărul, viaţa. În acest înţeles spune Evanghelia din
ziua de Paşti: Şi cîţi L-au primit pe El, le-a dat dreptul să se facă copiii lui Dumnezeu.
Ce mult spunătoare sînt aceste cuvinte! Fiul lui Dumnezeu ne-a pus din nou în dreptul şi
moştenirea de a fi copiii lui Dumnezeu, din care drept ne scosese păcatul lui Adam. Dar în dreptul
acesta, spune Evanghelia, vor intra numai cei ce L-au primit pe El.
Dragă cititorule! Nu uita! Începutul şi sfîrşitul mîntuirii tale şi a mele stă în cuvintele din
Evanghelia de Paşti: Şi cîţi L-au primit pe El... A apuca mîntuirea înseamnă să fii şi tu între aceşti
cîţiva. Înseamnă să-L primeşti şi tu pe Hristos ca pe un Mîntuitor al tău, care S-a răstignit pentru
tine, pentru ca să-ţi dea şi ţie putere şi dar să mori faţă de lume şi faţă de păcat (Rom. 6) şi să învii
la o viaţă nouă în El. Şi să trăieşti o viaţă nouă cu El, ca un copilaş al lui Dumnezeu. Cît de puţini
sînt însă aceşti cîţiva! Cît de puţini sînt copiii lui Dumnezeu!
Isus a venit în lume ca lumina cea adevărată. Dar Evanghelia de la Paşti ne spune că lumea pe
El nu L-a cunoscut şi nu L-a primit.
Aşa a fost şi atunci şi aşa e şi azi. Lumea urăşte şi azi lumina cea adevărată. Îi place lumii un
Paşte cu lumină multă, dar lumea nu poate suferi lumina cea adevărată care vădeşte faptele. Numai
ce slobozi lumina Evangheliei peste scăderile omului, acesta se supără.
Iar osînda aceasta este - şi azi ca şi pe vremea cînd a venit Isus - că lumina a venit în lume, dar
oamenii iubiră mai mult întunericul decît lumina, pentru că faptele lor sînt rele. Căci oricine face
rău urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr
vine la lumină (Ioan 3, 19-21).
Cei care L-au primit pe Fiul lui Dumnezeu sînt fiii luminii. Iubesc lumina şi urăsc întunericul.
Şi cîţi L-au primit pe Domnul, zice Evanghelia, le-a dat dreptul să se facă fiii lui Dumnezeu.
Dar această primire ne-a dat nouă nu numai dreptul, dar şi puterea să ne facem copiii lui Dumnezeu.
A-L primi cu adevărat pe Mîntuitorul înseamnă a primit dar şi putere. Înseamnă a primi darul de
biruitor.
Din mormîntul Învierii, Domnul Isus a Înviat ca Biruitor. Şi tuturor celor ce-L primesc pe El, le
dă darul de biruitori asupra patimilor şi păcatelor.
A spune în Tatăl nostru că eşti fiu al lui Dumnezeu, e foarte uşor. Dar acest lucru trebuie să se şi
vadă în viaţa şi-n faptele tale. Semnul copiilor lui Dumnezeu e tocmai biruinţa. Cîtă vreme păcatul
te biruie, cîtă vreme apleci adevărul în faţa minciunii, cîtă vreme apleci Evanghelia în faţa
oamenilor, cîtă vreme te dai la rînd cu toate modele lumii - în zadar spui şi crezi că eşti un fiu al lui
Dumnezeu.
Un copil al lui Dumnezeu este un luminător, un luptător şi un biruitor.
Dragă cititorule! De ziua Învierii, fă-ţi tu singur socoata în ce măsură L-ai primit pe Fiul lui
Dumnezeu. Cît loc I-ai făcut tu în casa ta, în inima ta, în vorbele tale şi-n faptele tale?... Cît de mult
te-ai răstignit şi ai murit împreună cu El faţă de lume şi faţă de păcat? Şi cît de mult ai înviat
împreună cu El la o viaţă nouă, ca o făptură nouă?
În bilanţul acesta trebuie să-ţi afli bucuria Învierii.

La Înviere, prin moartea şi îngroparea noastră în Hristos

 Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare,
rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi
urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 24-25).

Cît de simplu şi cît de adînc a lămurit Mîntuitorul moartea şi Învierea Sa prin asemănarea
grăuntelui de grîu! Cît de simplu şi cît de adînc le-a arătat apostolilor şi lumii întregi pentru ce a
trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grîu, El a trebuit să moară ca să dea altora viaţă.
Moartea, Jertfa Mîntuitorului, este miezul creştinismului. Moartea lui Hristos - zicea un vestit
predicator - este viaţa învăţăturii Sale.
Isus Mîntuitorul a învăţat timp de trei ani şi jumătate pe pămînt. Dar El putea să trăiască o viaţă
întreagă. Şi ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pămînt într-o viaţă întreagă! Cu vraja
Cuvîntului Său ar fi putut cutreiera întreg pămîntul şi ar fi putut sintetiza învăţăturile Sale în sute de
cărţi. Ar fi putut strînge mii de învăţăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pămîntul pentru
Dumnezeu şi mîntuire. Cu pilda vieţii Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea.
Şi poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sîngerare de pe Dealul Golgotei.
Dar la toate aceste gînduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia
să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra şi mîntui omenirea. Şi Se ridică Însuşi El, Domnul
Hristos, spunînd lămurit că grăuntele de grîu trebuia să intre în pămînt ca să aducă roadă.
O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani... dacă ar fi
colindat întreg pămîntul... dacă ar fi lăsat sute de cărţi şi pilde neîntrecute de viaţă, totuşi dacă El n-
ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte şi de morţi. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din
viaţă. Căci viaţa cea duhovnicească ne-a venit prin moartea şi Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi
înviat la o viaţă nouă dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat pentru noi. Grăuntele Cuvîntului
ne-a putut aduce roadă de mîntuire numai intrînd în pămînt şi murind pentru noi.
Acest adevăr ni-l arată Biblia pe toate paginile ei. Îl vedem în chip deosebit la cele două faceri
ale lumii.
Viaţa cea dintîi a venit în lume prin creaţiune. Dumnezeu l-a făcut pe om cel dintîi, dar această
creaţie s-a pierdut în Grădina Edenului.
A doua creaţie - cu Noe, al doilea Adam al omenirii - ne-a venit printr-o moarte şi o
înmormîntare. Căci a intrat în corabie ca într-un mormînt. A trecut cu corabia prin valurile morţii ca
într-un fel de sicriu şi cînd a ieşit afară, era un fel de înviat la o viaţă nouă.
Acesta este şi azi drumul vieţii şi al mîntuirii. Noi am murit cu Hristos, ne-am îngropat cu El,
am înviat cu El şi trăim cu El.
În afară de această moarte şi înviere cu Hristos nu este în lume viaţă duhovnicească adevărată.
Iar moartea şi îngroparea noastră este să murim faţă de lume şi faţă de păcat. Fără această moarte şi
îngropare, nu este înviere.
Începutul mîntuirii este strigătul tare şi lămurit: să moară omul nostru cel vechi! Să-l îngropăm
pe omul cel vechi din noi. În fiecare din noi trebuie să fie un tribunal care rosteşte mereu p sentinţă,
o judecată aspră fără drept de apel: la moarte, cu tot ce mai este din omul cel vechi din noi!... Iar
această judecată o putem executa cu grăuntele Isus, care S-a pogorît în pămînt să ne lase roadă de
putere şi mîntuire. Noi trăim prin moartea şi Învierea Domnului. Trăim prin grăuntele care a intrat
în pămînt pentru noi şi ne-a lăsat roadă de viaţă. Ne-a lăsat viaţa însăşi.
Dar grăuntele de grîu mai are şi o altă predică pentru noi. Să ne îngropăm şi noi grîul vieţii
noastre nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii.
Pilda cu grăuntele, Mîntuitorul a spus-o alături de cuvintele: Cine-şi iubeşte viaţa, acela o va
pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, acela o va cîştiga în viaţa cea cealaltă (Ioan 12,
25).
Trebuie să pierzi tot omenescul din tine dacă vrei să trăieşti. Trebuie să pierzi totul şi să te
predai Domnului cu totul dacă vrei să trăieşti. Cela ce trăieşte numai pentru sine, acela nu trăieşte.
Acela e grăuntele care rămîne singur. Acela a pierdut viaţa, a pierdut coroana.
Dacă însă trăieşti pentru Dumnezeu şi pentru alţii - atunci ai aflat viaţa. Ai pierdut totul, dar ai
aflat totul, ai aflat viaţa.
Iubitul meu, şi tu eşti un grăunte de grîu. Nu te feri să fii aruncat şi semănat în pămînt.
Dimpotrivă, roagă-te Domnului: Doamne, seamănă-mă şi pe mine undeva... unde ştii Tu că aş putea
aduce ceva roadă.
Să ne gîndim mereu la cuvintele ap. Pavel: Ce seamănă omul, aceea va secera. Cine seamănă în
firea lui cea lumească, va secera moartea; dar cine seamănă în Duhul, va secera viaţa veşnică
(Gal. 6, 7-8).
Iubitul meu, bagă de seamă: cimitirul de lîngă biserică este un ogor duhovnicesc în care fiecare
ne semănăm sămînţa învierii. Unii seamănă grîu, alţii neghină. Ferice de cei ce au semănat în
această lume cu lacrimi, căci cu bucurie vor secera.
Ferice de cei au semănat plîngînd, căci cu bucurie îşi vor strînge snopii în ziua cea mare a
Învierii (Psalm 126, 5-6).

Toţi vom învia, dar în două tabere

Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată
(Ioan 5, 29).

Ziua Învierii este ziua bucuriei. Prin Învierea Domnului, prin moartea şi Învierea Lui, toţi am
primit făgăduinţa şi darul de a învia şi noi din morţi. Moartea nu ne va mai putea ţine în mormînt.
Scrie aşa de frumos despre aceasta ap. Pavel la 1 Cor. cap. 15!
Toţi vom învia - aceasta e parola de bucurie a Paştilor. Numai că parola aceasta aduce şi un
Amin, amin zic vouă că vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu... şi cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru
judecată (Ioan 5, 25-29). În una din aceste două tabere vom fi şi noi - aşa după cum am trăit în
viaţa aceasta.
Pentru cei ce trăiesc o viaţă fără Dumnezeu în lume, pentru cei ce trăiesc în lume şi în
desfătările ei, ziua Învierii ce le-ar putea altceva aduce decît sinistra aducere aminte că vor învia
pentru judecată? Clopotele Învierii la unii le cîntă de viaţă, la alţii de moarte.
Ferice de cel care trăieşte o viaţă cu Domnul. El va muri în Domnul, va învia în Domnul şi va
trăi cu El în vecii vecilor. Amin.

Paştile creştinilor de azi

Un Hristos a Înviat! din fereastra unei bodegi

Imaginea de mai jos am văzut-o în fereastra unei bodegi, a unei cîrciumi în care se vinde şi de-
ale mîncării. Şi cum am văzut-o, îndată mi-am zis: Iată, aceasta este învierea creştinilor de azi... Iată
o icoană adevărată a praznicelor de azi.
Mîncare şi băutură; petrecere şi chef - ăsta e praznicul creştinilor de azi. Asta e bucuria Învierii.
Bodegarul cu fereastra încărcată a fost foarte sincer cînd a aranjat un Hristos a Înviat! cu
mîncare şi băutură. Căci bucuria Învierii, ca şi a celorlalte praznice, răsună pe la cîrciumi, pe la
chefuri şi beţii.
Despre creştinii cei dintîi nu citim nicăieri că s-ar fi îmbătat pe la praznice sau cu alte prilejuri.
În schimb, citim că trăiau veşnic în cealaltă beţie: în beţia cea dulce şi sfîntă pe care o face Duhul
Sfînt. Îţi petreceau în cîntări de laudă şi în cîntări duhovniceşti
(Efes. 5, 19).
Ce cale lungă, lungă e de atunci pînă azi... Cînd te apuci să trăieşti azi cum au trăit cei dintîi
creştini, îndată îţi sare lumea în cap, strigînd că eşti sectar... că strici datinile... că eşti un smintit...
Şi apoi ne mirăm de ce-i tot rău şi tot mai rău în lume!

O legendă despre ouăle roşii de Paşti

 Despre ouăle roşii de Paşti sînt multe legende. Zice-se că cel dintîi apostol căruia i Se arătase
Hristos cel Înviat a fost ap. Andrei, pe care Domnul îndată l-a trimis să vestească minunea Învierii.
Întîlnind apostolul o femeie ce mergea la tîrg cu un coş plin cu ouă, îi zise:
- Femeie! A Înviat Hristos! Du-te şi vesteşte şi tu pretutindeni că a Înviat din morţi Mîntuitorul
nostru Isus Hristos!
- Nu pot crede o astfel de minune! - răspunse femeia mirată. Numai cînd ouăle din coşul meu s-
ar face dintr-o dată roşii, aş crede în astfel de minuni.
- Ridică pînza de pe ouă şi priveşte! - îi zise Andrei.
Femeia ridică pînza şi, o minune! Toate ouăle erau roşii ca sîngele.
Femeia căzu plîngînd în faţa apostolului şi cu rugăciune fierbinte Îl mărturisi pe Hristos Cel
Înviat din morţi.
Şi se zice că de atunci a rămas datina cu ouăle roşii de Paşti.

O învăţătură despre Înviere scrisă sub puterea unui vis adus de la Ierusalim

În toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfînta cetate, am avut cea mai
mare bucurie şi fericire din viaţa mea pămîntească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde
Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a Înviat pentru viaţa mea şi mîntuirea mea. M-am
rugat şi am plîns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi
simţisem în Biserica Sfîntului Mormînt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sînt în clipele cînd Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe
Domnul la mormînt. Toţi plîngeau cu lacrimi amare, dar plînsul acesta era un fel de plîns ce întrecea
toate plînsurile pămîntului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plînsul şi lacrimile mele.
Plîngeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţurile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd
distruse toate nădejdile mîntuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O
noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gîndul meu parcă vedeam
destrămîndu-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător. Apăsat de această deznădejde, strigam
şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămînem singuri şi ne biruie
răutăţile...
Ne apropiam plîngînd de mormînt. Atunci mironosiţele femei, ridicîndu-şi mîinile spre cer,
strigară cu glas tare:
- Scoală-Te Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!...
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora... Ochii Lui,
plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi întinzîndu-Şi mîinile în semn de
binecuvîntare, zise:
- Nu vă temeţi. Iată Eu cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacurilor...
În aceste clipe, simţii durerea din suflet schimbîndu-se într-o bucurie nespus de dulce.
Zguduirea acestei schimbări mă trezi din somn şi puse capăt visului.
Am mai dormit trei nopţi în Ierusalim, dar n-am mai avut nici un vis în legătură cu lucrurile
mîntuirii sufleteşti. N-am mai avut nici de atunci încoace, cu toate că doream acest lucru. Atunci la
început, n-am înţeles deplin acest vis. Aşteptam altele mai frumoase. Dar azi îmi dau seama ce
înţeles adînc este în visul acesta. El mă urmăreşte de ani de zile şi pe zi ce merge, înţelesul lui tot
mai mare parcă se face. Un glas parcă îmi spunea mereu: Iosife, gîndeşte-te bine asupra visului ce l-
ai avut la Ierusalim!
Eu văd în acest vis un înţeles mare şi pentru Praznicul Învierii Domnului.
Bucuria Învierii nu este numai un Hristos care a Înviat a treia zi şi S-a înălţat cu slavă la cer,
unde şade de-a dreapta Tatălui, ci este mai ales un Hristos care petrece cu noi. Eu simt bucuria
Învierii mai ales într-un Isus Viu, care petrece cu mine.
Cît timp am fost la şcoală, dascălii mi-au vorbit despre un Isus Hristos care a trăit pe vremea lui
August împăratul: a învăţat frumos, a suferit, a murit şi a înviat a treia zi şi şade de-a dreapta
Tatălui. Mare folos sufletesc n-am avut din aceste lecţii. Acest Isus nu era al meu. Era mai mult al
istoriei; Îl vedeam mai mult în lumina istoriei.
Mai tîrziu mi s-au spus şi mai multe lucruri despre Isus Hristos. În teologie am învăţat pe larg,
temeinic şi cu ştiinţă despre toată viaţa şi învăţăturile lui Isus Hristos. Dar nici din această şcoală n-
am ieşit cu un Hristos al meu. Eu L-am aflat pe Domnul numai cînd El S-a arătat mie ca să mă
încredinţeze că este Viu şi petrece cu mine. În izbeliştile şi furtunile vieţii, Domnul mi S-a arătat
mereu, şi azi, şi mîine, pînă în clipa cînd am aflat că este Viu, şi am strigat: Domnul meu şi
Dumnezeul meu!
Domnul mi S-a arătat mereu şi m-a încredinţat mereu despre Învierea Lui, pînă în clipa cînd am
înţeles că El este un Isus Viu... Că El este un Mîntuitor al meu... Că El bate la uşa inimii mele şi
vrea să petreacă cu mine.
Eu cred în Domnul Isus nu pentru că mi se spune că este aşa şi aşa şi că a făcut asta şi asta, ci
pentru că eu însumi am aflat că El lucrează şi face şi azi lucruri minunate în sufletul şi-n viaţa
noastră.
Eu cred în Învierea Domnului nu numai pentru dovezile ce ni le aduce Scriptura şi natura, ci
pentru că El Însuşi mi S-a arătat şi m-a încredinţat că este Viu şi lucrează în sufletul meu. Bucuria
Paştilor pentru mine nu este numai vestea că a Înviat Domnul. Ci este mai ales un Isus Viu, care
petrece cu mine, vorbeşte cu mine, Se îngrijeşte de mine, mă sfătuieşte, mă mustră, mă şi bate cînd
trebuie... Un Isus ce are grijă de mine ca de un copil al Lui.
Pentru mine cuvintele Domnului: Iată, Eu cu voi sînt... îmi sînt tot atît de scumpe ca şi Hristos a
Înviat! Eu cred într-un Isus nespus de Bun şi de Scump nu pentru că îmi spune Evanghelia acest
lucru, ci pentru că am gustat eu însumi din dulceaţa şi bucuriile unei vieţi cu Domnul.
Undeva am citit despre un învăţat neamţ că a scris o carte întreagă despre plugărie fără să fi
văzut în viaţa lui cîndva vreun plug şi fără să fi ieşit cîndva afară pe hotar la plug. Culesese de prin
cărţi toate amănuntele despre plug şi plugărie, scrisese tot ce trebuie despre plug, dar el nu cunoştea
cîntecul şi farmecul cel special al plugului. El nu cunoştea fiorul cel plăcut ce-l are plugul în
răsăritul soarelui.
Sînt atîţia şi atîţia creştini care cunosc toată istoria şi viaţa Mîntuitorului. Ştiu tot anume cum S-
a născut, ce a învăţat, cum a murit, dar, vai, ei nu cunosc fiorul deosebit al acestei vieţi, ei nu-L
cunosc pe Mîntuitorul şi nu trăiesc o viaţă cu El. Sînt atîţia învăţaţi mari în ştiinţele teologice. Ei
ştiu în evreieşte şi greceşte toate Scripturile; ei cunosc toată istoria şi filozofia Scripturilor, dar vai,
Duh nu este în gura lor şi în predica lor. Ei nu pot mişca un suflet pentru Domnul, pentru că nu
trăiesc o viaţă cu Domnul, nu sînt dospiţi de duhul Evangheliei.
Eu nu cred numai într-un Isus Hristos care şade de-a dreapta Tatălui, ci cred mai ales într-un
Isus care umblă şi azi pe drumuri, din sat în sat, din oraş în oraş, de la suflet la suflet. Eu cred într-
un Isus care bate la uşa inimilor. Eu cred într-un Isus Viu, care bate la uşa inimii tale, dragă
cititorule, şi cere intrare în inima ta şi-n viaţa ta. Eu cred într-un Isus care vrea să fie al tău, vrea să
petreacă în casa ta, vrea să vorbească cu tine, vrea să-ţi fie ajutor, sfătuitor, cîrmuitor, stăpîn şi
Mîntuitor.
Bucuria Învierii tocmai aceasta trebuie să-ţi fie. Din mormîntul Golgotei, a Înviat a treia zi un
Mîntuitor al tău, care vrea să petreacă cu tine pînă la sfîrşitul vieţii tale.
De ani de zile mă urmăreşte visul ce l-am avut la Ierusalim. Sub puterea acestui vis am scris
aceste învăţături. Visul ce l-am avut la Ierusalim îmi porunceşte parcă să strig în lume cuvintele
Domnului: Iată, Eu cu voi sînt, pînă la sfîrşitul veacurilor (Matei 28, 20).
Să-L primim pe El şi să trăim cu El, căci fără El nu putem face nimic decît păcate şi răutăţi.
În dimineaţa Învierii, mironosiţele femei s-au întristat foarte aflînd mormîntul gol. Un înger le-a
mîngîiat cu vestea de bucurie că Isus a Înviat. Vestea îngerului este o veste scumpă, ce străbate şi
azi pămîntul. Îngerul stă şi azi pe marginea mormîntului din Ierusalim şi vesteşte tuturor că Domnul
a Înviat, că El este Viu... că El bate la uşa inimii noastre şi vrea să petreacă între noi şi cu noi. Să-L
primim pe Domnul, căci fără primirea Lui, Învierea n-are nici un preţ pentru sufletul nostru.
Să-L primim pe El, căci fără de El nu putem face nimic decît păcate.

O minunată icoană a Învierii sînt ouăle şi puişorii

 Sufletul nostru, acoperit de coaja lutului, este asemeni unui puişor ascuns în coaja unui ou.
Puişorul trăieşte zile întregi în coaja oului fără să vadă lumea. Lumea lui este mică, cu hotarele cît
oul.
Dacă printr-un mijloc oarecare puişorul dinăuntru ar afla că dincolo de coaja lui se întinde o altă
lume, nesfîrşită, cu flori de tot felul, cu ape şi coline fermecătoare, dacă i s-ar spune că toate acele
lucruri sînt frumoase şi că în această lume vieţuiesc şi părinţii lui şi va locui şi el... Dacă i s-ar spune
că va scăpa şi el odată din închisoarea oului şi va vedea toate aceste lucruri, el n-ar înţelege nimic şi
n-ar crede ceea ce i s-ar povesti.
Dacă i-aţi spune că într-o zi el va vedea cu ochii lui micuţi toată lumea aceasta şi că va colinda
în zbor cu plăpîndele lui aripi, el nu va crede; nici o dovadă nu l-ar putea încredinţa.
Tot aşa, mulţi oameni nu cred în viaţa viitoare şi în Dumnezeu, pentru că ei nu le pot vedea în
timpul cît sînt şi ei în învelişul de lut al trupului.
Închipuirea lor, ca şi aripile plăpînde ale puiului, nu se poate avînta dincolo de graniţele
judecăţii lor; ei nu pot vedea cu ochii lor de tină lucrurile veşnice şi nestricăcioase pe care
Dumnezeu le pregăteşte pentru mult iubiţii Săi fii din această lume (Ioan 14, 2-3).
Dacă puiul din ou ar zice că nu mai este nimic afară de coaja sa, mama lui i-ar răspunde:
- Ce vorbeşti tu, puişorul meu? Afară sînt munţi, flori şi cerul albastru.
- Vorbeşti prostii, căci eu nu văd nimic din toate acestea, ar răspunde puiul. Dar îndată ce se
sparge coaja, se poate încredinţa despre ceea ce i-a spus mama sa.
Şi noi sîntem închişi în coaja lutului şi nu vedem cerul şi iadul. Nu putem vedea lucrurile vieţii
veşnice. Dar într-o zi, coaja se va sparge şi atunci le vom vedea.
În clipa cînd lutul va cădea de pe sufletul lor, vor vedea şi necredincioşii că este o altă lume şi o
altă viaţă... Vor vedea raiul şi iadul... Vor înţelege în ce nebunie mare au trăit cheltuindu-şi viaţa în
desfătările lumii acesteia... Vor înţelege totul, dar atunci va fi prea tîrziu... Prea tîrziu...

Luată şi prelucrată din cartea lui Sundar Singh,

La picioarele Stăpînului meu, întocmită de părintele Iosif Trifa.
Sodoma şi Gomora

Prefaţă la ediţia a 2-a

Domnul a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi
în nelegiuire (2 Petru 2, 6).

Biblia este o carte a Dumnezeirii, a Veşniciei. Ea nu s-a scris numai pentru anumite timpuri şi
pentru anumiţi oameni, ci ea s-a scris pentru toţi oamenii din toate timpurile. În ea se află Cuvîntul
Cel veşnic al lui Dumnezeu, care se potriveşte oamenilor din toate timpurile.
Aşa e şi cu istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. Ea nu este o istorie ca alte istorii. Ea este o chemare
a Dumnezeirii. Ea strigă pe noi să ieşim din răutăţi. Domnul a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi
Gomora ca să slujească de pildă celor ce trăiesc în fărădelegi
(2 Petru 2, 6).
Învăţăturile acestea le-am scris ca o chemare a sufletelor să iasă din răutăţi. Vremile noastre sînt o
uriaşă Sodomă şi Gomoră sufletească. Cartea aceasta strigă pe oameni să iasă din această Gomoră.
Cartea aceasta îi strigă aşa cum au strigat îngerii pe Lot şi familia sa: Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul
acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea!... Sculaţi-vă oameni buni şi ieşiţi din răutăţi, căci
Domnul vrea să Se judece cu noi!...
Cartea aceasta - tipărită a doua oară - iese ca un strigăt de deşteptare a păcătoşilor.
În Numele Domnului, cartea aceasta îi cheamă pe oameni să iasă degrabă din Sodoma şi Gomora
stricăciunilor şi pieirii sufleteşti.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei care vor citi această carte şi să le
ajute să poată îndată ieşi din Sodoma şi Gomora fărădelegilor.
 Iosif Trifa, Sibiu la 1 septembrie 1937.

Sodoma şi Gomora înainte de prăpăd

Vom cerceta cu de-amănuntul istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora, din Biblie. Această istorie nu
este o istorie ca oricare alta. Istoriile din Biblie sînt altfel de istorii. Ele sînt învăţături şi chemări
pentru noi şi mîntuirea noastră.
Aşa e şi cu istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. Ea este o chemare a Dumnezeirii. Ea ne arată ca
o oglindă starea noastră păcătoasă şi strigă pe noi să ieşim din răutăţi. Domnul a prefăcut în cenuşă
cetăţile Sodoma şi Gomora ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în fărădelegi (2 Petru 2,
6).
În acest înţeles vom cerceta cu de amănuntul istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. Minunate
învăţături sînt şi în această istorie. De la început pînă la sfîrşit, istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora
este plină de învăţături sufleteşti.
Le vom arăta rînd pe rînd.
Ce spune Biblia despre cetăţile Sodoma şi Gomora?
Din Biblie putem afla că:
Locuitorii Sodomei şi Gomorei erau din urmaşii lui Ham (Genesa 10, 6), adică şi de viţa
lor erau răi. Mai amănunţit Biblia nu ne spune cum au ajuns aici şi cum şi-ai zidit cetăţile. Biblia ne
spune numai două lucruri: oamenii din aceste cetăţi trăiau într-un ţinut plin de belşug şi bogăţie, iar
a doua, că erau foarte stricaţi.
Cetăţile Sodoma şi Gomora erau aşezate în Cîmpia Iordanului. Azi această cîmpie e o pustietate
mare. E un ţinut mort ca şi Marea Moartă, fără vegetaţie, fără viaţă. Nu însă aşa era acest ţinut
înainte de prăpădul cetăţilor. Biblia ne spune că în timpul acela Valea Iordanului era un adevărat
paradis. Iordanul nu se oprea în Marea Moartă, ci curgea înainte pînă la Marea Roşie, revărsînd în
jurul lui viaţă şi belşug.
Cînd Avraam s-a despărţit de Lot, fratele său, Lot şi-a ales Cîmpia Iordanului tocmai pentru
belşugul ei. Lot şi-a ridicat ochii, şi a văzut că toată Cîmpia Iordanului era bine udată în întregime.
Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, pînă la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara
Egiptului (Genesa 13, 10).
Fireşte, într-un ţinut plin de atîta bunătate, locuitorii Sodomei şi Gomorei duceau o viaţă uşoară
şi plină de belşug. Dar s-a întîmplat şi aici ceea ce se întîmplă şi azi. Îndestularea şi îmbuibarea i-a
semeţit pe oamenii din cele două cetăţi; i-a făcut să uite de Dumnezeu şi să se cufunde în păcate.
Iată aceasta a fost nelegiuirea Sodomei: îngîmfarea, îndestularea de pîine şi nepăsarea
(Ezechiel 16, 49).
Ah, ce ticălos mare-i omul! Cînd apucă la un trai bun şi belşug, el uită pe Dumnezeu. S-apucă
de păcate. Israel s-a îngrăşat, şi a azvîrlit din picior; Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! Şi a
părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stînca mîntuirii lui
(Deut. 32, 15). Cînd apucă omul la belşug, în loc să mulţumească lui Dumnezeu, el uită pe
Dumnezeu. Prisosul de belşug şi îndestulare, omul îl preface în păcat.
Prima învăţătură ce ne-o dau Sodoma şi Gomora aceasta este: Cînd vei mînca şi te vei sătura,
cînd vei zidi şi vei locui în case frumoase, cînd vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele
de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescîndu-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de
mîndrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei,
care te-a dus în acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate
şi fără apă, care a făcut să-ţi ţîşnească apă din stînca cea mai tare (Deut. 8, 12-15).
Păcatul oamenilor din Sodoma şi Gomora era îmbuibarea; era stricăciunea sufletească din cauza
belşugului. Păcatul nostru este mai mare decît acesta. Pe viaţa Mea, zice Domnul, Sodoma n-a făcut
ceea ce voi aţi făcut (Ezec. 16, 48).
Şi anume ce?
 Apoi aceea că Sodoma şi Gomora n-au trecut prin focul lipsurilor, greutăţilor şi necazurilor. Că
poate de treceau, se îndreptau. Ei au murit înecîndu-se în belşug.
Pe noi însă Domnul ne-a băgat de ani de zile în focul greutăţilor, lipsurilor şi necazurilor. Ne-a
băgat în acest jug ca să ne îndreptăm şi de răutăţi să ne lăsăm. Pentru că, în mijlocul belşugului
tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în
mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi, pe care-i va trimite Domnul
împotriva ta. El îţi va pune pe grumaz un jug de fier, pînă te va nimici (Deut. 28, 47-48).
De ani de zile Domnul ne-a băgat cu adevărat într-un jug de fier. Dar noi ne vedem înainte de
păcate şi răutăţi.
Aşa zice Domnul: V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu; şi aţi
fost ca un tăciune scos din foc. Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul (Amos
4, 11).
Şi încă ceva. Sodoma şi Gomora erau două cetăţi în plină înflorire şi în plin progres. Dar, vai,
ce folos de înflorirea lor materială, dacă viaţa lor cea sufletească era putredă şi putrezea mereu?
Se vorbeşte şi în zilele noastre despre progrese şi paşi repezi. E plină lumea cu fel de fel de
invenţii şi maşinării. Dar ce folos de acest progres cu paşi repezi, dacă viaţa cea sufletească a
oamenilor e în plin regres, e putredă şi putrezeşte mereu?
Fratele meu! Gîndeşte-te nu numai la istoria Sodomei şi Gomorei, ci gîndeşte-te mai ales la
tine. Gîndeşte-te că poate şi viaţa ta s-a făcut o mică Sodomă şi Gomoră. Ai învăţătură, ai casă
mîndră, ai bani, ai belşug, dar ce folos de toate acestea dacă viaţa ta cea sufletească este stricată? Ce
folos de viaţa ta dacă, în Ziua de Apoi, va veni peste ea focul şi pucioasa osîndei veşnice?

Preabunule Doamne! Poate şi viaţa mea este o mică Sodomă şi Gomoră. Poate că şi eu petrec
într-un loc ce ameninţă să ia foc şi pieire veşnică. Trezeşte-mă Doamne, trezeşte-mă să văd starea
păcătoasă în care mă aflu! Mai bine mă trezeşte cu nuiaua suferinţelor şi încercărilor decît să trăiesc
liniştit într-o Sodomă şi Gomoră de păcate şi de pieire veşnică.

Pentru desfrînare au fost pustiite Sodoma şi Gomora

Desfrînarea e şi azi păcatul vremilor

Cetăţile Sodoma şi Gomora au fost pustiite cu foc şi pucioasă pentru păcatul desfrînării.
Îmbuibarea şi belşugul îi umpluseră pe oameni de păcate aşa precum pămîntul prea îngrăşat se
umple de buruieni şi de viermi. Sodoma şi Gomora ajunseseră la o totală decădere sufletească. Totul
era stricat şi putred în ele. Pînă unde ajunsese decăderea sufletească a oamenilor, Biblia ne arată o
pildă ce se vede în chipul de alături.
Cînd îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, sodomenii au alergat să
desfrîneze cu ei. Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara, şi Lot şedea la poarta Sodomei. Cînd i-a
văzut Lot, s-a sculat, le-a ieşit înainte, şi s-a plecat pînă la pămînt. Apoi a zis: Domnii mei, intraţi,
vă rog, în casa robului vostru, ca să rămîneţi peste noapte în ea şi spălaţi-vă picioarele; mîine vă
veţi scula de dimineaţă, şi vă veţi vedea de drum. Nu, au răspuns ei, ci vom petrece noaptea în uliţă.
Dar Lot a stăruit de ei pînă au venit şi au intrat în casa lui. Le-a pregătit o cină, a pus să coacă
azime şi au mîncat. Dar nu se culcaseră încă, şi oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma, tineri şi
bătrîni, au înconjurat casa; tot norodul a alergat din toate colţurile. Au chemat pe Lot, şi i-au zis:
Unde sînt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta? Scoate-i afară la noi, ca să ne
împreunăm cu ei. Lot a ieşit afară la ei la uşă, a încuiat uşa după el, şi a zis: Fraţilor, vă rog, nu
faceţi o asemenea răutate! Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară, şi le
veţi face ce vă va plăcea. Numai, nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venit sub umbra
acoperişului casei mele. Ei au strigat: Pleacă! Şi au zis: Omul acesta a venit să locuiască aici ca
un străin, şi acum vrea să facă pe judecătorul. Ei bine, o să-ţi facem mai rău decît lor. Şi împingînd
pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă uşa. Dar bărbaţii aceia au întins mîna, au tras pe Lot
înăuntru la ei în casă, şi au încuiat uşa. Iar pe oamenii care erau la uşa casei, i-au lovit cu orbire,
de la cel mai mic pînă la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa
(Genesa 19, 1-11).
Ce putregai sufletesc erau Sodoma şi Gomora! Erau un putregai ce nu putea fi curăţit şi stîrpit
decît prin foc şi pucioasă. Cînd un ogor e copleşit de spini şi mărăcini, îi dăm foc. Numai focul mai
poate curăţi răul.
Dar să nu-i prea osîndim pe cei din Sodoma şi Gomora, căci şi noi sîntem pe urmele lor. O
uriaşă Sodomă şi Gomoră sufletească este şi lumea de azi. Sodoma şi Gomora au fost nimicite în
special pentru păcatul desfrînării. Păcatul acesta stă şi azi în fruntea lumii. A atins acest păcat
adîncimi pe care poate niciodată nu le-a avut.
Oraşele cele mari sînt azi nişte Sodome şi Gomore moderne. Sodoma şi Gomora de odinioară
sînt nimica faţă de Sodomele şi Gomorele cele moderne de azi.
Răul a pătruns şi pătrunde şi la sate. Sînt pline şi satele de căsnicii nelegiuite şi de păcatele
desfrînării.
Azi vuie desfrînarea în lume. La oraşe, ca şi la sate, e plină lumea de cei al căror dumnezeu este
pîntecele şi poftele. Parcă s-a împlinit profeţia de la Ieremia prorocul: Copiii tăi M-au părăsit, şi
jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie, şi
aleargă cu grămada în casa curvei! Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo, fiecare
nechează după nevasta aproapelui său. Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi
răzbun Eu pe un asemenea popor? (Ier. 5, 7-9).
Stăm la rînd cu cei din Sodoma şi Gomora, ba încă i-am şi întrecut, căci noi avem şi femei care
nasc prunci prin desfrînare şi îi omoară prin avort.
Sodomenii voiau să desfrîneze cu doi îngeri. Grozav lucru, dar nu vă îngroziţi prea tare.
Creştinii de azi fac mai mult decît atît. Ascultaţi numai ce fel de desfrînări spurcate scot din gură cei
ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate de desfrînare, ei tîrăsc Numele Domnului
Dumnezeu, Numele Domnului Isus, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce-i mare şi sfînt. Oare
nu întrec pe cei din Sodoma şi Gomora? Păcatul sodomenilor e nimica faţă de acest păcat. Pe viaţa
Mea, zice Domnul, Sodoma şi Gomora n-au făcut ceea ce faceţi voi (Ezec. 16, 48).
Oh, voi nebunilor care înjuraţi! Uitaţi-vă la orbii din chipul de alături. Voi sînteţi aceşti orbi,
căci pe voi v-a orbit satana să nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră.
Focul şi pucioasa pieirii veşnice vor deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea tîrziu.
Lăsaţi-vă îndată de înjurături!
Oh, dragii mei, eu vă rog şi cu buna; în Numele Domnului eu vă rog, cu lacrimi în ochi, lăsaţi-
vă îndată de înjurături, de acest păcat teribil şi înfricoşat care atrage focul şi urgia osîndei veşnice.
Pe desfrînaţii de la uşa lui Lot i-a orbit Dumnezeu. Nişte orbi sînt şi azi desfrînaţii. Desfrînarea
îl orbeşte pe om. Desfrînatul este un orb, un dobitoc, ce nu mai vede şi nu mai cunoaşte nimic sfînt.
Desfrînatul merge orbeşte înainte spre pierzare. Cum merge boul la junghiere, cîinele la legătoare şi
cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge la moarte desfrînatul (Prov. 7, 22-23).
Desfrînarea din Sodoma şi Gomora a atras peste oameni foc şi pucioasă din cer; a atras
pedeapsa cerului de sus. Desfrînarea e şi azi un păcat ce atrage încă în această lume pedeapsa
cerului de sus. Dintre toate păcatele, mai ales acesta îşi ia pedeapsa şi în lumea asta.
Tineri cu faţa de trandafir ajung nişte urîciuni şi schelete după ce apucă cu desfrînarea şi bolile
ei. Fiecare desfrînat ajunge pe urmă o mică Sodomă şi Gomoră arsă şi pustiită de focul şi otrava
acestui păcat. Duceţi-vă la spitale şi le veţi afla pline cu astfel de mici Sodome şi Gomore: cu
oameni arşi de bolile lumeşti. Duceţi-vă la casele de nebuni şi veţi afla că aproape toţi nebunii au
creierul mîncat de bolile lumeşti (venerice).
Mai curînd ori mai tîrziu, lumea aceasta se va sfîrşi. În Apocalipsa se spune că acest sfîrşit va fi
precedat de o cumplită desfrînare a lumii. Se pare c-am ajuns vremile acestea apocaliptice cu
Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pămîntului... din vinul aprinderii şi desfrînării
ei au băut toate neamurile (Apoc. 17 şi 18, 3).
Fugiţi de păcatul desfrînării, ca de şarpele ce muşcă de moarte! Cei biruiţi de ispita desfrînării
trăiesc în carne şi nu în duh (Rom. 8, 9). Numai cei ce biruie ispita desfrînării trăiesc în Duhul
lui Dumnezeu, în darul şi harul Duhului Sfînt.
 Babilonul cel mare hălăduie azi prin lume

Desfrînarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima
lovitură în Grădina Edenului. Şi prin aceasta - prin ispita cărnii - a cîştiga prima biruinţă. Şi prin
asta cîştigă şi azi cele mai multe biruinţe.
În toate vremurile satana a pîndit poziţia aceasta şi a încercat să intre în hotarele sufleteşti ala
omului prin carne, prin uşa cea mai slabă.
În toate vremurile satana a avut seceriş bogat cu ispita şi păcatul desfrînării. Niciodată însă ca
azi. Niciodată doar de cînd e lumea n-au fost stricăciunile desfrînării atît de grozave ca azi.
Desfrînarea şi păcatele lumeşti nu mai cunosc nici un hotar. Oraşele cele mari sînt adevărate
Sodome şi Gomore. Dansurile, beţiile, chefurile şi orgiile se ţin lanţ. Dacă ai cerceta noaptea
localurile de petrecere ale oraşelor mari ai rămîne îngrozit. Şi nici pe la sate nu e cu mult mai bine.
Concubinajul, divorţurile, lepădarea de prunci şi ferirea de prunci sînt păcate care au umplut
lumea, la oraşe ca şi la sate.
Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrînării.
Cu adevărat parcă am ajuns vremile Babilonului cel mare din Apocalipsa cap. 17: Şi am văzut o
femeie şezînd pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece
coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre
scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mînă un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile
curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi
spurcăciunilor pămîntului. Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sîngele sfinţilor şi de sîngele
mucenicilor lui Isus. Cînd am văzut-o, m-am mirat minune mare
(Apoc. 17, 3-6).
Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaş Babilon sufletesc.
Scripturile spun că valuri de grozave desfrînări vor otrăvi lumea înainte de a veni sfîrşitul.
Desfrînata cea mare va stăpîni noroade şi gloate, neamuri şi limbi
(Apoc. 17. 15) şi apoi va răsuna strigătul: A căzut, a căzut Babilonul
(Apoc. 19, 6).
Desfrînarea este un păcat greu şi de suflet pierzător.
Scripturile sînt pline cu arătări şi pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat. Dăm mai jos
cîteva din învăţăturile biblice despre păcatul desfrînării.
Desfrînarea este şi ea un fel de beţie. Căci întocmai ca beţia, ea omoară şi trupul şi sufletul
omului. Întocmai ca beţia, şi ispita desfrînării se pare dulce la gust, dar vai, amare sînt urmările ei,
precum zice înţeleptul Solomon: Căci buzele femeii străine strecoară miere, şi cerul gurii ei este
mai alunecos decît untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două
tăişuri. Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în locuinţa morţilor. Aşa că ea nu poate găsi
calea vieţii, rătăceşte în căile ei, şi nu ştie unde merge. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, şi nu vă abateţi
de la cuvintele gurii mele: depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei ei,
ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta, şi unui om fără milă anii tăi, ca nu cumva nişte străini să se
sature de averea ta, şi tu să te trudeşti pentru casa altuia; ca nu cumva să gemi, la urmă, cînd
carnea şi trupul ţi se vor istovi (Prov. 5, 3-11).
Întocmai ca beţia, desfrînarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a
pieirii. Căci casa ei coboară la moarte şi drumul ei duce la cei morţi: nici unul care se duce la ea
nu se mai întoarce şi nu mai găseşte cărările vieţii (Prov. 2, 16-19).
Desfrînarea este o beţie, sau mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără
ruşine şi fără groază de pieire. Cum merge boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă
spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laţ fără să ştie că o va costa viaţa, pînă ce săgeata îi
străpunge ficatul. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele (Prov. 7,
22-24). Ele te vor feri de femeia stricată, de limba ademenitoare a celei străine. N-o pofti în inima
ta pentru frumuseţea ei şi nu te lăsa ademenit de pleoapele ei. Căci pentru o femeie curvă, omul
ajunge de nu mai rămîne decît cu o bucată de pîine şi femeia măritată întinde o cursă unui suflet
scump. Poate cineva să ia foc în sîn fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe
cărbuni aprinşi fără să-i ardă picioarele? Tot aşa este şi cu cel ce se duce la nevasta aproapelui
său: oricine se atinge de ea nu va rămîne nepedepsit (Prov. 6, 24-29).
Desfrînarea e o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. Totuşi,
din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei (1
Cor. 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrînarea de la diavolul. Evanghelia nu pune laţ cu
oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţia căsătoriei, de la juni şi june curăţia fecioriei,
iar de la cei ce au darul înfrînării şi nu s-au căsătorit, înfrînare (1 Cor. cap. 7).

Fluierul vînătorului

Am întîlnit odată la munte un vînător. Mergea să vîneze capre, dar cîine de vînt nu avea. În loc
de cîine, ducea o mică fluieriţă cu care imita glasul caprelor sălbatice.
Am plecat cu el să văd ce ispravă face. Vînătorul s-a aşezat unde ştia că e rost de vînat şi a
început a sufla cu fluieriţa o chemare mincinoasă de capră. Un ţap a auzit această chemare, a dat un
mic răspuns şi a plecat după ea (era tocmai timpul împreunării acestor animale). Ţapul se apropia
mereu. Sărmanul! El nu ştia ce fel de capră îl aşteaptă. În gîndul lui vedea căprioara cea frumoasă,
dar vai, îl aştepta glonţul.
Cînd s-a ivit într-un luminiş, glonţul l-a doborît la pămînt.
Eu m-am gîndit în mine că aşa face şi diavolul, vînătorul cel rău al sufletelor. Cu înşelăciunea şi
lăcomia atrage diavolul sufletele în cursa pierzării. Cînd omul pleacă în calea poftelor lumeşti
trezite de fluierul diavolului, aşa păţeşte, ca ţapul cel înşelat: el aleargă la pieire trupească şi
sufletească.

Ginerii lui Lot au luat în glumă vestea prăpădului

Şi a zis Lot: Ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea.
Dar ginerii lui credeau că glumeşte (Genesa 19, 14)

Sodoma şi Gomora erau un putregai sufletesc. Totul era putred şi stricat în aceste cetăţi. Un
singur om îşi păstrase legătura cu Dumnezeu. Acel om era Lot.
Dar nici acest Lot nu era ferit cu totul de stricăciune. E o mare deosebire între Noe, care trăia
ferit cu totul de stricăciune, şi Lor, care se amestecase şi el, în parte, cu stricăciunea. Vom arăta în
paginile următoare cum Lot a scăpat şi el numai aşa, ca prin foc
(1 Cor. 3, 15).
Dar - aşa cum era - Lor era totuşi singurul om din Sodoma şi Gomora care mai ţinea legătura cu
Dumnezeu. Venise de lîngă Avraam, venise din Canaanul credinţei şi acum se îngrozea de ceea ce
vedea şi auzea în aceste cetăţi. Şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de
viaţa destrăbălată a acestor stricaţi, (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia
în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite)
(2 Petru 2, 7-8). Ca şi Noe, plîngea şi Lot de mila unui lumi putrede şi păcătoase. Ca şi Noe,
va fi încercat, de bună seamă, şi Lot să abată pe oameni de la stricăciune.
Oameni buni - va fi zis Lot - nu e bine ce faceţi... Lăsaţi-vă de răutăţi şi fărădelegi!... Dar toate
chemările lui se izbeau de fărădelegile oamenilor, ca de un zid de fier. În loc de îndreptare, păcătoşii
răspundeau cu ameninţări: Ai venit aici ca un străin şi acum vrei să faci pe judecătorul? (Genesa
19, 9)... vrei să faci pe dascălul nostru... să-ţi tacă gura, căci altcum o păţeşti... În toate zilele Lot
îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea... În starea asta sînt şi azi credincioşii. Toţi
cei ce L-au aflat pe Domnul şi trăim o viaţă cu El avem o mare bucurie sufletească, dar, pe de altă
parte, avem şi o mare întristare sufletească. Sîntem amărîţi şi întristaţi de cele ce vedem şi auzim în
această lume păcătoasă.
O ceată de ostaşi din Oastea Domnului a fost întrebată odată de nişte oameni:
 - De ce voi, ostaşii Domnului, sînteţi parcă mai trişti şi mai îngînduraţi decît ceilalţi oameni?
Un ostaş le-a spus foarte cuminte:
- Noi, ostaşii Domnului, sîntem trişti şi îngînduraţi de cele ce vedem şi auzim în această lume.
Ne vine să plîngem de cumplita orbie sufletească ce o vedem între oameni; ni se rupe inima de
durere cînd auzim pe oameni suduind pe Făcătorul lor... Mîhnirea ne-a cuprins despre cei păcătoşi
care părăsesc legea Domnului (Psalm 118, 53).
Lot a încercat să-şi mîntuie măcar casa lui. Dar n-a putut face nici acest lucru. Stricăciunea
intrase şi în casa lui. Se amestecase şi el cu aluatul cel rău şi aluatul intrase şi în casa lui. E o mare
deosebire între casa lui Noe şi casa lui Lot. Casa lui Noe era ferită de aluatul cel rău, casa lui Lot
era atinsă de acest aluat.
Bărbaţii aceia (cei doi îngeri), au zis lui Lot: Pe cine mai ai aici? Gineri, fii şi fiice, şi tot ce ai
în cetate: scoate-i din locul acesta. Căci avem să nimicim locul acesta, pentru că a ajuns mare
plîngere înaintea Domnului împotriva locuitorilor lui. De aceea ne-a trimis Domnul, ca să-l
nimicim. Lot a ieşit, şi a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: Sculaţi-vă, a zis el, ieşiţi din
locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte (Genesa
19, 12-14). Chipul de mai înainte arată această istorie. Ginerii lui Lot au luat în glumă chemările
Domnului. Au luat în rîs pe socrul lor. - Dragii mei gineri - le va fi zis Lot - au sosit doi oameni
trimişi de la Dumnezeu cu înştiinţarea că cetatea va fi arsă cu foc şi pucioasă... Haideţi să fugim de
aici!...
- Ce foc, ce pucioasă? - vor fi răspuns în batjocură ginerii. Ce-i socrule? Te-ai apucat să
glumeşti... Vrei să ne sperii cu glumele tale... Spune la prunci basme de astea...
Era seară cînd Lot a spus ginerilor săi aceste glume. Probabil ginerii se vor fi dus la atare chef
în cetate şi toată noaptea vor fi rîs, împreună cu ceilalţi chefuitori, de focul şi pucioasa lui Lot. În
zorii zilei a venit prăpădul şi i-a omorît.
Ceea ce s-a întîmplat în zilele lui Lot se întîmplă şi azi. E plină lumea de azi de stricăciune.
Rîde şi lumea de azi de chemările mîntuirii sufleteşti. Nici habar n-au de ele. Înfricoşate semne şi
arătări cereşti am avut şi avem în timpul din urmă: războaie, veşti de războaie, secete, uragane,
furtuni, grindine, greutăţi, lipsuri, etc. Prin ele Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi şi ne cheamă să
ieşim îndată din răutăţi. Semnele cerului sînt strigarea Domnul Dumnezeu: Sculaţi-vă şi ieşiţi din
răutăţi!
Dar lumea nici habar n-are de aceste chemări. Rîde de ele şi îşi vede înainte de păcate şi răutăţi.
E plină şi lumea de azi de ginerii lui Lot; e plină de cei ce rîd de chemările mîntuirii sufleteşti şi
le batjocoresc.
Ceea ce s-a întîmplat în zilele lui Lot se întîmplă şi azi. Intraţi într-o crîşmă şi vorbiţi oamenilor
de mîntuire. Vi se va răspunde cu rîsete şi batjocuri.
Cu adevărat, ceea ce s-a întîmplat în zilele lui Lot, cînd oamenii mîncau, beau, cumpărau,
vindeau, sădeau, zideau (şi suduiau), pînă în clipa cînd a venit peste ei foc şi pucioasă... tot aşa va fi
şi în ziua în care - pe neaşteptate - va veni Fiul omului (Luca 17, 28-30).
Cerul de sus ne predică în toată forma şi strigă să ieşim din răutăţi, dar oamenii nici habar n-au.
Noi sîntem mai de osîndit decît ginerii lui Lot pentru că acelora nu li s-a vestit prăpădul prin semne
şi arătări cereşti. De li se vestea şi lor pieirea prin atîtea arătări şi urgii cereşti - aşa cum ni se
vesteşte nouă azi - poate credeau şi se îndreptau.

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu sînt între cei ce ochi au, dar nu văd,
urechi au, dar nu aud chemările Domnului. Trezeşte-mă din somnul păcatului. Deschide-mi ochii şi
urechile să văd şi să aud chemările Domnului şi să ies din Sodoma şi Gomora pieirii sufleteşti.

Iar Lot şi-a întins corturile pînă la Sodoma

Despărţirea lui Lot de Avraam este cunoscută. Biblia o istoriseşte astfel:

Lot, care călătorea împreună cu Avram, avea şi el oi, boi şi corturi. Şi ţinutul acela nu-i
încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau aşa de mari, încît nu puteau să locuiască
împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor lui Lot. Cananiţii şi
fereziţii locuiau atunci în ţară. Avram a zis lui Lot: Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între
păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci sîntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te
de mine: dacă apuci tu la stînga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la
stînga. Lot şi-a ridicat ochii, şi a văzut că toată Cîmpia Iordanului era bine udată în întregime.
Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, pînă la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara
Egiptului. Lot şi-a ales toată Cîmpia Iordanului, şi a mers spre răsărit. Astfel s-au despărţit ei unul
de altul. Avram a locuit în ţara Canaan iar Lot a locuit în cetăţile din Cîmpie, şi şi-a întins corturile
pînă la Sodoma. Oamenii din Sodoma erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului
(Genesa 13, 5-13).
Lot şi-a ales Cîmpia Iordanului. Dar alegerea aceasta era alegerea unui om care nu trăia o viaţă
cu Domnul. El a făcut alegerea fără să-L întrebe pe de. El şi-a ridicat ochii spre lăcomia bogăţiilor
din Cîmpia Iordanului şi a ales ţinutul Sodomei şi Gomorei, cu toate că ştia că oamenii din Sodoma
erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului
(Genesa 13, 13).
Lăcomia averilor l-a făcut pe Lot să se apropie de o lume stricată, în loc să fugă de ea. Lot
ajunsese la o răspîntie, dar n-a întrebat pe Domnul ce este de făcut. S-a lăsat călăuzit de lăcomie şi
de capul său, pentru că nu trăia o viaţă cu Domnul. S-a apropiat de Sodoma şi Gomora şi rău i-a
umblat.
În chipul acesta sînt şi cei mai mulţi creştini de azi. Ei nu întreabă niciodată pe Domnul şi nu-L
lasă să Se amestece în planurile şi lucrurile lor. Un creştin adevărat se lasă călăuzit întru toate de
Domnul şi nu face nimic fără să-I ceară sfatul şi aprobarea Lui (prin rugăciune şi ascultare). Cîţi
însă fac aşa?
Ce ne spune mai departe Biblia despre Lot? Ne spune că s-a aşezat în Cîmpia Iordanului. La
început Lot n-a intrat în cetăţile cele stricate. S-a ferit de aluatul cel rău. Cuminte lucru! Dar vai,
acest lucru cuminte n-a ţinut prea mult.
Lot s-a lăsat atras de stricăciunea cetăţilor. Poate şi lăcomia de a cuprinde pămînt l-a atras
mereu, mereu spre aluatul cel rău. Avram a locuit în ţara Canaan iar Lot a locuit în cetăţile din
Cîmpie, şi şi-a întins corturile pînă la Sodoma, spune Biblia (Genesa 13, 12). Mă gîndesc la cei
mulţi, mulţi ce-şi întind avuţiile şi hotarele apropiindu-se de Sodoma, de pieire sufletească. Sînt
atîţia şi atîţia oameni care o viaţă întreagă nu se ocupă cu altceva decît să-şi sporească averea cu fel
de fel de înşelăciuni şi nedreptăţi. Şi pe urmă, cînd mor, intră şi ei în Sodoma şi Gomora... în pieire
veşnică.
Şi pe urmă ce s-a întîmplat cu Lot?
Ceea ce era de prevăzut. El nu s-a oprit la marginea Sodomei, ci a intrat în ea. În curînd îl
vedem în poarta cetăţii stînd la sfat cu păcătoşii. Iar Lot şedea în poarta cetăţii
(Genesa 19, 1).
Aşa-i ispita. Cînd te laşi tîrît de ea, nu te lasă pînă nu te bagă în păcat.
Iar după ce a intrat în cetate, Lot a mers mai departe. S-a amestecat cu tot aluatul cel rău. Şi-a
ales doi gineri dintre păcătoşii Sodomei. Era şi aceasta o alegere fără sfatul lui Dumnezeu. Era o a
doua alegere ce o făcea Lot să-L întrebe pe Domnul. Dacă L-ar fi întrebat pe Domnul, Domnul i-ar
fi răspuns cu vorbele lui Isaac: să nu-ţi iei gineri din feciorii Sodomei. Scoală-te, du-te în Canaan şi
ia-ţi de acolo ginere (Genesa 28, 1-2). Dar lui Lot îi trebuia avere şi legătură de neamuri ca să
capete trecere în cetate. Aşa fac şi cei mai mulţi părinţi de azi. Ei nu caută zestre sufletească pentru
fiii lor, ci umblă numai după zestre materială. Zestrea cea sufletească azi aproape nu mai numără
nimic.
Lot a făcut o partidă bună cu căsătoria fetelor. Încuscrit cu sodomenii, a trecut între fruntaşii
cetăţii. Probabil era şi printre consilierii acesteia. Stătea în poarta cetăţii la sfat cu fruntaşii cetăţii.
Acum nu mai era Lot cel din Cîmpia Iordanului. Ajunsese la vază mare.
Dar ce folos de toate acestea, dacă aluatul cel rău intrase în casa lui şi în sufletul lui? Ce folos
că ne trudim să ne cîştigăm legături lumeşti de neamuri, cuscri şi averi, dar cu cele sufleteşti dăm
înapoi şi slăbim?
 Hotărît lucru: după intrarea în Sodoma, Lot nu mai era alesul Domnului. Îl dospise şi pe el
stricăciunea. Scriptura se spune apriat acest lucru. Despre Noe spune Biblia că Dumnezeu l-a scăpat
de potop, fiind om drept şi cu frica lui Dumnezeu între cei de atunci
(Genesa 6, 9). Dar despre Lot, Biblia nu mai zice la fel, ci zice aşa: Cînd a nimicit Dumnezeu
cetăţile Sodoma şi Gomora, Şi-a adus aminte de Avraam şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului
(Genesa 19, 29). Scriptura ne spune aici lămurit că Lot a fost cruţat numai din iubire faţă de
Avraam.
Şi mai bine se vede acest lucru, dacă ne uităm cum s-au purtat cei doi îngeri pe care i-a trimis
Dumnezeu la Lot. Doi îngeri, în chip de bărbaţi, au venit în Sodoma trimişi de la Dumnezeu să-l
scape pe Lot. Dar îngerii nu voiau să intre în casa lui Lot. Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara.
Cînd i-a văzut Lot, s-a sculat, le-a ieşit înainte şi le-a zis: Intraţi vă rog în casa robului vostru... Nu,
au răspuns ei, ci vom petrece noaptea în uliţă
(Genesa 19, 1-2).
Ce straşnică lecţie şi înfruntare sufletească era aceasta pentru Lot! Refuzul îngerilor de a intra
în casă era osîndirea şi mustrarea vieţii lui pentru că se amestecase cu aluatul cel rău. Dacă Lot ar fi
zis către îngeri ca femeia Lidia din cetatea Tiatira: Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi
şi rămîneţi în casa mea (Fap. Ap. 16, 15), îngerii ar fi răspuns: Nu intrăm, pentru că te-ai
amestecat cu răul şi stricăciunea... te-ai amestecat cu cei care rîd de cele sufleteşti... Noi nu intrăm
unde lumina s-a amestecat cu întunericul, virtutea cu păcatul, binele cu răul; nu nu intrăm numai
acolo unde oamenii petrec o viaţă cu Domnul şi au rupt-o cu lumea şi păcatele ei!

Avraam n-a put mijloci iertarea cetăţilor

Isus Mîntuitorul şi Mijlocitorul nostru

Cînd Domnul S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei îngeri călători şi a vestit pieirea cetăţilor,
Avraam a cercat să mijlocească iertare cu numărul drepţilor.
Iar Avraam stătea înaintea Domnului şi a zis: Să nu pierzi Doamne pe cei drepţi cu cei
necredincioşi; de vor fi cincizeci de drepţi în cetate, vei ierta tot locul pentru aceşti drepţi? Şi a zis
Domnul: De se vor afla cincizeci de drepţi, voi ierta toată cetatea... Pe urmă Avraam a tot micşorat
drepţilor pînă la zece şi Dumnezeu a zis că nici pentru zece drepţi nu va pierde cetăţile, dar în cetăţi
nu se aflau nici zece drepţi (Genesa cap. 18).
O, ce învăţătură adîncă este în această încercare de mijlocire a lui Avraam! Însă vă rog să nu vă
gîndiţi numai la cetăţile Sodoma şi Gomora. Să ne gîndim mai ales la noi înşine. Toţi sîntem
păcătoşi. Fiecare dintre noi sîntem o mică Sodomă şi Gomoră. Fiecare sîntem o cetate stricată, o
cetate în care a pătruns răul şi stricăciunea. În zadar am căuta să ne amăgim că n-avem păcate. Dacă
zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi (1 Ioan 1, 8).
Începutul mîntuirii noastre - primul pas - este tocmai acesta: să simţim greutatea ce ne apasă şi
să căutăm a ne scăpa de ea. Dar tocmai pasul acesta îl fac atît de puţini.
Ferice de cel ce simte greutatea păcatului şi caută să se descarce de ea!
Al doilea pas al mîntuirii este: să aflăm că păcatul ne apasă nu numai cu greutatea sufletească,
ci şi cu pedeapsă în virtutea paragrafului de lege: Plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Să
aflăm că sîntem o cetate stricată pe care o aşteaptă judecata Sodomei şi Gomorei.
Al treilea pas al mîntuirii trebuie să ne ducă la întrebarea: ce să facem noi?... cum să scăpăm de
greutatea şi pedeapsa păcatului? Trebuie să ajungem la întrebarea: Oh, nenorocitul de mine, cine mă
va izbăvi dintr-o astfel de moarte? (Rom. 7, 24). Întrebarea asta ne deschide uşa mîntuirii. Ne
aduce vestea cea scumpă şi dulce că Isus Mîntuitorul a murit şi S-a jertfit pentru noi şi mîntuirea
noastră. Sîngele Lui ne curăţă de orice păcat şi ridică de pe sufletul nostru greutatea păcatului.

Domnul Isus este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu. Avraam n-a putut mijloci iertarea
locuitorilor celor două cetăţi. Domnul Isus ne mijloceşte iertarea. Căci Unul este Dumnezeu Unul şi
Mijlocitor între duhovnicească şi oameni. Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe
Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru iertarea păcatelor noastre (1 Tim. 2, 5; 1
Ioan 2, 1). Viaţa noastră este o Sodomă şi Gomoră, cărora li s-a făcut judecata. În virtutea
dreptăţii lui Dumnezeu, ea trebuie pedepsită. Păcatul trebuie pedepsit. Păcatul trebuie pedepsit. Isus
Mîntuitorul - El Singur - ne poate scăpa de această pedeapsă şi osîndă teribilă.
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie care se mărturisise foarte frumos, cam
aşa:
- Ai ţinut porunca asta?
- Ba!
- Ai călcat pe cealaltă?
- Călcat!... am călcat părinte dragă, toate poruncile!... am făcut toate păcatele!... nimic nu-i
sănătos în mine!...
- N-ai făcut nici un bine? Nu poţi aduce nimic pentru apărarea d-tale?...
- Nimica părinte, nimica... Am cumpărat un prapor la biserică, dar această faptă am făcut-o şi să
mă laud în faţa oamenilor... i-am ajutat pe cei săraci cu gîndul ca şi ei să mă ajute vara la lucru... N-
am făcut nici un bine, cinstite părinte, nici un bine... nu pot aduce nimica pentru apărarea mea decît
lacrimile mele şi zdrobirea inimii mele...
Frumoasă mărturisire! Era o femeie din cele mai bune, şi totuşi cît de frumos îşi ştia depune
păcatele la picioarele Crucii. Ca şi Avraam în faţa Sodomei şi Gomorei, aşa îşi reducea la zero
faptele sale.
Ce rău însă se mărturisesc alţii mulţi:
- Ai călcat porunca asta?
- Doamne fereşte!
- Dar pe cealaltă?
- Nici prin gînd nu mi-a trecut.
- Ai gătat mînia cu vecinul?...
- Nu mai am nimica cu el... nu vorbim, dar încolo n-am nimic cu el.
Astfel de suflete fac pe avocaţii cauzei lor în loc să-şi depună sarcina păcatelor. Fiecare cu
sarcina lui. Să aruncăm sarcina păcatelor noastre la picioarele Crucii. Numai acolo putem scăpa de
ea. Să grijim însă căci şi aici diavolul umblă să ne sperie cu şoapta că păcatele noastre ar fi prea
multe şi prea grele pentru a fi iertate.
Despre un pustnic am citit că i s-a arătat într-o noapte diavolul şi a început a-i înşira păcatele:
- Ai făcut asta... şi ceea, şi ceea... vai de sufletul tău...
- Numai atîtea? - a întrebat pustnicul.
- Ba ai mai făcut şi alte multe şi destule ca să ai parte de focul iadului nostru.
- Te rog scrie-mi-le pe o hîrtie să nu le uit.
Cînd fură gata, pustnicul luă hîrtia, făcu dedesubt semnul crucii şi scrise cuvintele: achitate prin
Sîngele Domnului. O întinse diavolului zicînd:
- Mi-ai dat o notă - poftim chitanţa. Diavolul fugi îndată crăpînd de necaz.
Fratele meu! În fiecare zi, noi facem o notă lungă de păcate. Să achităm zi de zi această notă
căzînd cu ea în faţa Crucii Scumpului nostru Mîntuitor. Ea poate fi plătită numai prin Scump
Sîngele Lui.
Scumpul meu frate! Tu ai atîtea note de acestea, că abia le-ai putea duce în spate, şi toate sînt
neachitate. Nu te temi că vei muri cu această datorie teribilă?
Trezeşte-te fratele meu, trezeşte-te mai înainte de a sosi focul şi prăpădul osîndei veşnice!

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Şi eu sînt o Sodomă şi Gomoră căreia i s-a făcut judecata şi stă
gata să ia foc. Tu Singur, Dulcele meu Mîntuitor, mă poţi izbăvi. Mă grăbesc să scap la Tine, înainte
de a se aprinde focul... Eu cad plîngînd la picioarele Crucii Tale. Scapă-mă Doamne şi mă
mîntuieşte prin Jertfa Ta cea scumpă şi sfîntă!

Şi a plouat peste Sodoma şi Gomora foc şi pucioasă din cer

 Ce s-a întîmplat în zilele lui Lot, se va întîmpla aidoma: oamenii mîncau, beau, cumpărau,
vindeau, sădeau, zideau; dar, în ziua cînd a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer, şi
i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua cînd Se va arăta Fiul omului (Luca 17, 28-30).

Despre cum s-a întîmplat prăpădul cetăţilor Sodoma şi Gomora, Biblia nu ne spune amănunte
mai pe larg. Ne spune numai atît:
Şi Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer
(Genesa 19, 24). Judecata şi pieirea cetăţilor au venit repede şi ne neaşteptate. Cei doi îngeri
călători au vestit prăpădul seara, iar dimineaţa, în revărsatul zorilor, a şi sosit.
Ştiut-au oamenii despre acest prăpăd? Au ştiut, pentru că Lot a spus şi ginerilor săi vestirea
adusă de îngeri, iar ginerii, de bună seamă, vor fi spus şi ei mai departe această veste. Îşi aveau
legăturile lor de rudenie şi cunoscuţi. Se poate spune la sigur că locuitorii cetăţilor auziseră despre
vestea prăpădului. Ar fi avut timp şi să scape. Într-o noapte întreagă puteau fugi cu toţii din cetate.
De ce n-au făcut acest lucru? Pentru că nu credeau în vestirea Domnului. Ginerii lui Lot au rîs
de socrul lor cînd i-a chemat: Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă
cetatea. Li se părea o glumă această chemare; au luat în rîs vestirea Domnului. Tot aşa vor fi făcut
şi ceilalţi oameni: Auzi vecine, cică va ploua la noapte foc şi pucioasă... cine a mai auzit astfel de
minuni?... trebuie că Lot bătrînul a slăbit de minte...
Vor fi rîs oamenii, dar, vai, dimineaţa a venit peste ei prăpădul. În locul soarelui de ridicară pe
cer nori negri şi înspăimîntători. Poate că oamenii dormeau. Un bubuit prelung îi trezi din somn.
Din văzduhul încărcat începu să cadă pucioasă şi flăcări de foc. Într-o clipă, cetăţile fură înecate în
valurile focului. Strigăte disperate de oameni şi animale răsunau în toate părţile. Toţi alergau să
scape, dar totul era în zadar. Iată-i şi pe ginerii lui Lot! Ei strigă pe socrul lor, dar acum e prea tîrziu,
Prăpădul Sodomei şi al Gomorei închipuie sfîrşitul şi pedeapsa păcătoşilor... închipuie ziua cea
groaznică şi neaşteptată cînd Domnul va veni pe norii cerului să judece lumea
(Matei 34, 30). Ceea ce s-a întîmplat în zilele lui Lot, cînd oamenii mîncau, beau, cumpărau,
vindeau, sădeau, zideau, dar în ziua cînd a ieşit Lor din Sodoma a plouat foc şi pucioasă din cer şi
pe toţi i-a pierdut - tot aşa va fi şi în ziua cînd Se va arăta Fiul omului (Luca 17, 28-30). Ca pe
timpul lui Noe şi ca pe timpul lui Lot, exact aşa va fi şi în ziua cînd Domnul va veni să judece
lumea.
Beau oamenii, chefuiesc, păcătuiesc, cumpără, vînd, clădesc, înşală, mint... pînă în ceasul cînd
va veni Fiul omului. Ziua aceea îi va afla păcătuind. O spaimă mare îi va cuprinde atunci. Ca pe
timpul lui Noe, şi pe timpul lui Lot, o spaimă mare îi va cuprinde în ziua aceea pe cei ce vor fi în
mormînt şi pe cei ce se vor afla pe pămînt.
Cei credincioşi se vor bucura strigînd: Vine Domnul!, dar cei păcătoşi se vor cutremura, văzînd
focul cel veşnic ce-i aşteaptă... Apoi am văzut un scaun de domnie şi pe Cel ce şedea pe el... şi un
rîu mare de foc curgea dinaintea Lui. Şi am văzut pe morţi stînd în faţa scaunului şi oricine n-a fost
scris în Cartea Vieţii, a fost aruncat în marea cea de foc
(Apoc. 20, 11-12; Daniel 7, 10).
Ah, ce groază şi ce spaimă îi va cuprinde pe toţi cei păcătoşi în ziua aceea! Dar atunci spaima
nu le va mai fi de nici un ajutor. Timpul mîntuirii lor a trecut. Acum e timpul judecăţii.
Un teatru s-a aprins mai anii trecuţi în Germania. Se juca tocmai o piesă comică. Dar afară, într-
o parte, teatrul luase foc. Atunci unul din actori a început a striga: Foc, foc! Dar lumea credea că
aceste vorbe ţin şi ele de glumele teatrului; credea că actorul vrea să facă o glumă mare să rîdă apoi
de spaima publicului. A strigat şi directorul că arde teatrul, dar lumea rîdea înainte.
Abia cînd s-au ivit flăcările, lumea a început a fugi îngrozită. Dar atunci era prea tîrziu. S-au
prăpădit cu toţii.
Aşa se întîmplă şi azi. Te rîd păcătoşii şi te batjocoresc cînd le spui să iasă din focul răutăţilor,
din focul pieirii sufleteşti. Pentru cei mai mulţi oameni, viaţa aceasta este un teatru de rîs şi de
petreceri. Te iau în rîs oamenii cînd le spui să iasă din focul pieirii sufleteşti. Du-te în uşa unei
crîşme şi strigă: Oameni buni, ieşiţi din Sodoma şi Gomora aceasta, ieşiţi din focul acesta! Vei fi
întîmpinat cu rîsete, batjocuri şi ameninţări. Abia pe urmă, pe patul morţii, vor vedea păcătoşii focul
pierzării, dar atunci va fi prea tîrziu.
Fratele meu! Sodoma şi Gomora închipuie nu numai viaţa lumii şi a oamenilor, ci închipuie,
mai ales, viaţa ta şi a mea. Şi viaţa ta cea sufletească este o cetate. Nu cumva s-a strecurat
stricăciunea şi în cetatea ta? Nu cumva este şi cetatea ta o mică Sodomă şi Gomoră osîndite la
pieire? O mică Gomoră ce stă gata să ia foc? Ia seama că aceasta este! Primeşte-L îndată pe Isus
Mîntuitorul şi Mijlocitorul ca să mijlocească El iertarea şi scăparea ta.
Fratele meu! Fiecare viaţă se termină cu un potop de pierzare sau cu o corabie de mîntuire.
Fiecare viaţă sfîrşeşte cu o Sodomă şi o Gomoră sau cu un Lot scos de îngerii Domnului din focul
pierzării.
În care din aceste două este viaţa ta? În care vei fi şi tu?

Duhule Sfinte! Trezeşte-mă din somnul pierzării prin vîntul Tău şi prin suflarea Ta, trezeşte-mă,
să scap înainte de a sosi focul şi noaptea, cînd nimeni nu mai poate lucra nimic (Ioan 9, 4).

Iar îngerii îl grăbeau pe Lot zicînd: Scoală-te, să nu pieri şi tu!

Şi fiindcă Lot zăbovea, îngerii l-au apucat de mînă pe el, pe femeia sa şi pe cele două fete ale
lui (Genesa 19, 16).

Din prăpădul Sodomei şi Gomorei n-a scăpat decît singur Lot cu fetele sale. Această scăpare
Biblia o istoriseşte astfel:
Cînd s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicînd: Scoală-te, ia-ţi nevasta şi cele două
fete, care se află aici, ca să nu pieri şi tu în nelegiuirea cetăţii. Şi fiindcă Lot zăbovea, bărbaţii
aceia l-au apucat de mînă pe el, pe nevastă-sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l
cruţe, l-au scos, şi l-au lăsat afară din cetate. După ce i-au scos afară, unul din ei a zis: Scapă-ţi
viaţa la munte; să nu te uiţi înapoi, şi să nu te opreşti în vreun loc din cîmpie: scapă la munte, ca să
nu pieri (Genesa 19, 15-17).
O, ce învăţătură adîncă este în această scăpare a lui Lot! De regulă, Lot este arătat ca un om de
mare credinţă.
De cînd eram prunc la şcoală, îmi aduc aminte că dascălul punea pe Lot în rînd cu Noe şi
Avraam. Dar acest Lot este departe, este foarte departe de Noe şi Avraam. Lot se amestecase cu
stricăciunea. Stricăciunea intrase în casa lui şi în sufletul lui. S-a amestecat cu aluatul cel rău şi prin
acest amestec i-au slăbit puterile sufleteşti.
Lucrul acesta se vede foarte lămurit şi în felul cum istoriseşte Biblia scăparea lui. Iar Lot
zăbovea... spune Biblia. Îngerii strigau: Sculaţi-vă degrabă şi fugiţi că vine prăpădul... fugiţi că vine
focul!... dar Lot zăbovea să plece.
Zăbovea pentru că inima şi viaţa lui se amestecară cu stricăciunea şi cu duhul cel rău al
cetăţilor. Gustase din stricăciune, de aceea îi părea rău după locul stricăciunii. Intrase în duhul
lumii, de aceea îi părea rău şi greu să se despartă şi să iasă din acest duh. N-avea nici o plăcere nici
putere să iasă din rău.
Ah, ce lucru grozav se arată aici! Iată-l pe Lot în clipa plecării. Prăpădul bate la uşă, dar n-are
putere să plece. Aude strigarea îngerilor şi nu se îndură să părăsească locul. Vede focul şi tot n-are
putere. Au început bubuiturile şi tot zăboveşte. Trebuie să-l apuce îngerii cu putere de mînă şi să-l
tîrască afară. De nu erau îngerii, desigur Lot ar fi pierit şi el în prăpăd.
Ah, ce icoană grozavă este aceasta! Lot scapă, dar numai tîrît de doi îngeri. Este mîntuit, dar
numai aşa, ca prin foc. Lot a fost mîntuit ca prin foc (1 Cor. 3, 15). Lot acesta tîrît de doi
îngeri stă în faţa noastră cu strigarea: Iată ce face amestecul cu duhul acestei lumi!... iată cum
slăbesc cele sufleteşti cînd se amestecă cu cele lumeşti!... Nu iubiţi lumea, nici cele ce sînt în lume...
cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu
(1 Ioan 2, 15)... Fiii Domnului, nu vă amestecaţi cu fiii oamenilor (Genesa 6, 4).
Ah, voi cei ce iubiţi lumea, uitaţi-vă la Lot tîrît de doi îngeri! Ah, voi ce credeţi că puteţi sluji la
doi domni, uitaţi-vă la Lot tîrît de doi îngeri!
 Lot acesta trebuie pus în faţa creştinilor, nu ca o pildă de credinţă, ci ca o pildă despre ce lucrare
grozavă fac păcatul şi duhul acestei lumi în inima şi viaţa credincioşilor care nu se feresc de ele.
Prima învăţătură din scăparea lui Lot aceasta este: Să fugim şi să ne ferim de duhul acestei lumi
(Gal. cap. 5). A doua învăţătură este aceasta: Lot nu s-a putut mîntui singur. A trebuit să-l
apuce îngerii de mînă, altcum ar fi pierit în potopul de foc. O, ce înţeles adînc este în această
scăpare! Să nu-l prea criticăm pe Lot, căci şi noi sîntem în chipul şi asemănarea lui. Ne-am dat după
duhul acestei lumi, ne-am amestecat cu aluatul cel rău al stricăciunilor sufleteşti.
Ne ţinem de fel de fel de mode şi năravuri urîte. Ne dăm după toate modele şi relele veacului.
Dar asta ne-a slăbit sufletul. Sîntem nişte slabi şi slăbănogi în cele sufleteşti. Păcatul şi năravurile
cele rele ne biruie la tot pasul. Ne-au slăbit puterile sufleteşti. Sîntem ca un rănit, ca un bolnav care
umblă să se ridice, dar abia face doi-trei paşi şi iar cade jos. Ne trebuie ajutor ca să ne putem mîntui,
iar acest ajutor este Domnul Isus, este darul şi harul Duhului Sfînt ce se revarsă prin Jertfa Golgotei.
Acest ajutor ne vine îndată ce-l cerem. Ni se dă îndată ce întindem mîna după El.
Fratele meu! Eu te văd bine. Tu zaci înfrînt şi doborît de păcate şi năravuri rele. Încerci să te
ridici, dar nu te poţi. Nu te mai ajută puterile sufleteşti. Dar oricît de căzut şi de decăzut ai fi, nu
dispera. Tu poţi fi încă mîntuit. Îngerul Domnului - darul şi harul Duhului Sfînt - stă gata să te ia şi
să te ridice. Un singur lucru se cere de la tine. Întinde mîna fratele meu, întinde mîna credinţei şi
strigă: Mîntuieşte-mă Doamne! Orbul de la Ierihon nu se putea mişca din loc, dar a strigat cu
credinţă vie: Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă... şi s-a tămăduit (Luca 18, 39). Să cerem şi noi
ajutorul Domnului şi el îndată ni se va da.
Întinde fratele meu, întinde mîna şi cere darul şi harul Duhului Sfînt, căci fără acest dar şi har
nu putem face nimic. S-aud atîtea hotărîri: Vreau să mă las de beţie... vreau să mă las de asta şi
asta... dar toate acestea se gată pe urmă cu vorbele: Am cercat, dar nu pot. Fără darul şi harul
Duhului Sfînt nu putem face nimic. Fără de Mine - zice Domnul Isus - nu puteţi face nimic (Ioan
15, 5).
Închipuieşte-ţi că eşti într-o casă ce a luat foc. Te-a surprins şi te-a închis focul în ea. N-ai nici o
altă scăpare decît fereastra casei. Dar casa fiind înaltă, sărind pe fereastră, te prăpădeşti sigur.
Moartea parcă şi-a asigurat prada. Dar în aceste clipe de disperare se ivesc două braţe, se întind
două braţe... se iveşte un om care te cheamă să sari în braţele lui. Să refuzi această mîntuire, ar fi o
nebunie. Nu-i aşa?
Aşa e fratele meu, şi cu ajutorul ce ni-l dă Domnul să scăpăm cu el din focul pieirii sufleteşti.
Nimeni şi nimic nu ne poate scăpa din acest foc decît braţele Domnului, braţele Lui cele întinse pe
Crucea Golgotei. Ah, ce nebunie este a refuza acest ajutor. Ah, ce lucru grozav este a muri şi a
cădea în focul pieirii veşnice în vreme ce braţele Domnului ne îmbie cu mîntuire.

Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor! Şi viaţa mea este o Sodomă şi o Gomoră aprinsă de focul
ispitelor şi păcatelor. Strigă-mă şi pe mine Mîntuitorule şi mă cheamă să scap în braţele Tale.

Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot (Luca 17, 32)

Mîntuind, mîntuieşti sufletul tău; să nu te uiţi înapoi (Genesa 19, 17-26)

În istoria cu scăparea lui Lot, Biblia spune şi următoarele:

După ce i-au scos afară, unul din ei a zis: Scapă-ţi viaţa la munte; să nu te uiţi înapoi, şi să nu
te opreşti în vreun loc din cîmpie: scapă la munte, ca să nu pieri. Lot le-a zis: O, nu, Doamne! Iată
că am căpătat trecere înaintea Ta, şi ai arătat mare îndurare faţă de mine, păstrîndu-mi viaţa; dar
nu pot să fug la munte, înainte ca să mă atingă prăpădul, şi voi pieri.
Iată, cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, şi este mică... O! de aş putea să fug
acolo... e aşa de mică... şi să scap cu viaţă! Şi El i-a zis: Iată că-ţi fac şi hatîrul acesta, şi nu voi
nimici cetatea de care vorbeşti. Grăbeşte-te de fugi în ea, căci nu pot face nimic pînă nu vei ajunge
acolo. Pentru aceea s-a pus cetăţii aceleia numele Ţoar. Răsărea soarele pe pămînt, cînd a intrat
Lot în Ţoar. Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la
Domnul din cer. A nimicit cu desăvîrşire cetăţile acelea, toată cîmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi
tot ce creştea pe pămînt. Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stîlp de sare
(Genesa 19, 17-26).
Un adînc înţeles este în această istorie! Un adînc înţeles este în porunca pe care i-au dat-o
îngerii lui Lot: Să nu te uiţi înapoi! În această poruncă este pusă una din tainele mîntuirii sufleteşti.
Taina mîntuirii sufleteşti are două puncte. Punctul cel dintîi este aflarea Domnului, aflarea
scumpei Sale Jertfe cu ajutorul căreia putem să o rupem cu lumea; putem să scăpăm din Sodomele
şi Gomorile pieirii sufleteşti.
Al doilea punct - tot atît de însemnat - este porunca ce i s-a dat lui Lot: Să nu te uiţi înapoi!... să
stăruieşti pe calea mîntuirii. După ce L-ai aflat pe Domnul şi ai scăpat în calea mîntuirii, să nu te
mai uiţi înapoi, să nu te mai întorci înapoi la răutăţile din care ai scăpat.
Mîntuirea înseamnă o rupere statornică şi definitivă cu duhul acestei lumi
(Efes. 2, 2), cu stricăciunile şi ispitele lumii.
Această rupere i se cerea şi lui Lot.
Dar femeia lui Lot va fi suspinat în inima sa, zicînd: Ah, locul meu cel plăcut, ah, prietenii mei
şi prietenele mele, ah, desfătările mele! Stai să mai mă uit odată îndărăt... Dar această întoarcere i-a
fost spre pierzare.
Femeia lui Lot nu se putea despărţi de duhul cel păcătos în care trăise; nu se putea rupe de
stricăciunea cetăţilor, n-avea putere şi plăcere pentru calea mîntuirii. A pierdut mîntuirea, pentru că
s-a uitat înapoi, pentru că nu s-a putut rupe cu sufletul de locul stricăciunii.
Unui om i-a zis: Vino după Mine! Doamne, I-a răspuns el, lasă-mă să mă duc întîi să îngrop pe
tatăl meu. Dar Isus i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui
Dumnezeu. Un altul a zis: Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întîi să mă duc să-mi iau rămas bun
de la ai mei. Isus i-a răspuns: Oricine pune mîna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru
Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 59-62).
Iată şi Mîntuitorul ne spune ceea ce îi spuneau îngerii lui Lot: Nu vă uitaţi înapoi! A merge după
Domnul înseamnă a pune mîna pe plug şi a nu te uita înapoi; înseamnă a lucra şi a lupta pentru
mîntuirea sufletului şi a te rupe definitiv de duhul acestei lumi.
Aţi văzut cum fac deprinderi soldaţii. Cînd li se comandă: La stînga priviţi!... la dreapta vă
aplecaţi! - ei stau cu faţa înainte. Însă capul şi cu privirea şi cu jumătate de corp se întorc în diferite
părţi, stînd pe loc, adică fără să-şi schimbe poziţia. O întoarcere deplină şi adevărată fac numai pe
comanda: La stînga-mprejur!
Aşa e şi cu întoarcerea în cele sufleteşti. Într-o clipă de însufleţire şi de suflare a Duhului Sfînt,
poţi face un început de întoarcere la Dumnezeu; poţi să-ţi întorci capul şi privirea spre Dumnezeu,
dar aceasta e o întoarcere trecătoare. În decursul mersului poţi să-ţi întorci puţin capul şi privirea în
altă parte, dar cu asta încă nu eşti întors cîtă vreme îţi vezi înainte de drum. În decursul mersului pe
calea pierzării poţi să-ţi întorci din cînd în cînd privirea spre Dumnezeu şi spre mîntuire, dar cu asta
încă nu te-ai întors cîtă vreme mai înaintezi mai departe pe calea pierzării.
Femeia lui Lot încă făcuse numai o astfel de jumătate de întoarcere. Era cu faţa întoarsă spre
mîntuire, dar capul şi inima le avea întoarse spre pierzare.
Numai o întoarcere întreagă ne poate mîntui. Numai un stînga-mprejur sufletesc este o
întoarcere deplină şi adevărată. Care este acest stînga-mprejur? Ruperea totală (pe de-a-ntregul) de
lume; începerea şi trăirea unei vieţi noi.
- Dar voi ce fel de comandă aveţi? - întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din
Oastea Domnului.
- Cînd am păşit în Oaste - răspunse ostaşul - Domnul mi-a comandat: Atenţie! Drepţi! La
stînga-mprejur! (adică lasă lumea); şi înainte marş!
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: înainte marş!, cupă care va urma: pe loc
repaus, cînd vom intra în Ierusalimul cel sufletesc unde ne aşteaptă cununa vieţii.
Ce bine ar fi să fie plină Oastea Domnului de astfel de ostaşi care au făcut stînga-mprejur şi
înaintează cu comanda: înainte marş! Avem însă şi noi mulţi, mulţi care numai cu capul şi privirea
s-au întors spre Domnul. Dumnezeu să le ajute să poată face stînga-mprejur!
Iată ce învăţături adînci cuprinde porunca dată lui Lot: să nu te întorci înapoi. Iată ce învăţătură
cuprinde prefacerea femeii sale în stîlp de sare.
Însuşi Mîntuitorul a întărit această învăţătură zicînd: Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot
(Luca 17, 32).
Toţi cei ce credeţi că puteţi sluji la doi stăpîni - aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot! Toţi cei ce
doriţi mîntuirea, dar cu gîndul şi cu inima voastră sînteţi la plăcerile şi patimile cele lumeşti -
gîndiţi-vă la femeia lui Lot.
Toţi cei ce sînteţi pe calea mîntuirii, aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot: Nu vă uitaţi înapoi!
Toţi cei din Oastea Domnului, aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot: Nu vă uitaţi înapoi!...
Ah, e lumea plină de creştini care numai cu privirea se întorc, din cînd în cînd, la Dumnezeu.

Duhule Sfinte! Ajută-i să facă stînga-mprejur căci fără de această întoarcere n-au dobîndit
nimic.

Alcoolul în istoria mîntuirii lui Lot

Locul cel mai urît din Biblie ne arată
ce poate face diavolul cu ajutorul alcoolului

Sfînta Scriptură este o carte plină de adînci şi neîntrecute învăţături sufleteşti. Între altele,
Scriptura ne arată că oriunde a fost - şi este - vorba despre mîntuirea sufletului, acolo aleargă şi
diavolul. Domnul Isus a venit în lume să mîntuiască pe tot omul. Diavolul aşijderea aleargă şi
lucrează să piardă tot omul.
Din potopul cel de apă scăpaseră numai Noe şi familia sa; din potopul cel de foc al Sodomei şi
Gomorei scăpaseră numai Lot şi fetele sale. Dar şi într-un loc şi într-altul, diavolul a alergat să
piardă şi pe aceşti scăpaţi. Pe Noe, diavolul l-a smintit cu alcoolul, cu beţia.
Diavolul îşi probează armele. Beţia o probase cu Noe şi proba ieşise bine. El se apropie acum şi
de Lot cu aceeaşi înşelăciune. Iar Lot - ne spune Biblia - s-a temut să rămînă în Ţoar (unde se
rugase de îngeri să-l lase). A rămas pe munte şi a locuit într-o peşteră cu cele două fete ale sale. În
această peşteră s-a petrecut cea mai urîtă istorie din toată Biblia. Fetele lui Lot, temîndu-se că vor
rămîne fără copii, au îmbătat cu vin pe tatăl lor şi s-au împreunat, noaptea, cu el (Genesa 19,
30-35).
Ah, ce lucru grozav a făcut şi aici diavolul cu ajutorul alcoolului! Ah, cum a stricat şi aici
mîntuirea celor trei suflete cu ajutorul alcoolului! Ah, ce loc urît este acesta în Sfînta Scriptură! Sînt
unele glasuri care zic: acest loc trebuie scos din Biblie. Din Biblie trebuie scoase locurile cele urîte.
Tot aşa şi duşmanii Sfintei Scripturi arată toate locurile urîte din Biblie (Solomon cu femeile,
păcatul lui David cu femeia lui Urie, păcatul lui Lot cu fetele sale, etc.) şi zic: Iată aceasta este
cartea voastră cea sfîntă... o carte plină de desfrînări. Se află chiar şi unii dintre oamenii bisericii
care spun că din Biblie ar trebui scoase părţile urîte.
Ah, ce mare greşeală ar fi aceasta! Noi strigăm sus şi tare că aceste locuri îşi au tot rostul lor, tot
înţelesul lor şi tot locul lor în Sfînta Scriptură. Ele fac parte din integritatea Bibliei. Sfînta Scriptură
ne arată deoparte toată calea şi toată lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o de-a lungul veacurilor
pentru mîntuirea noastră, a păcătoşilor. Dar, de altă parte, Scriptura ne arată şi toate încercările şi
înşelăciunile ce le-a făcut satana de-a lungul veacurilor pentru pierzarea omului.
Scriptura ne arată urmele Domnului, dar de altă parte ne arată şi urmele diavolului. Locurile
cele urîte din Biblie sînt urmele diavolului. În aceste locuri, Scriptura ne arată urmele diavolului, ne
arată pe diavolul şi înşelăciunile ce le foloseşte.
Eu cred că aceste locuri nu numai că nu trebuie scoase din Biblie, ci dimpotrivă, ele trebuie
arătate cu degetul.
Ele trebuie arătate oamenilor cu strigarea: Uitaţi-vă oameni buni la urmele diavolului, uitaţi-vă
cu ce fel de înşelăciuni a lucrat satana în curgerea vremilor... Scriptura vă arată apucăturile şi
înşelăciunile pe care le-a folosit diavolul, ca să vă feriţi de ele...
Diavolul ar rîde cu hohot dacă cineva ar scoate din Biblie urmele lui. Diavolul tocmai asta ar
dori: să i se şteargă urmele şi înşelăciunile, pentru ca oamenii să se ferească mai puţin, şi el să-i
poată înşela mai uşor.
Locurile cele urîte din Biblie ne arată urmele diavolului. Urîte sînt aceste urme; urît trebuie să
fie şi diavolul!
În acest înţeles pune Scriptura în faţa noastră locul cel urît cu desfrînarea fetelor lui Lot. În
primul rînd, ne arată acest loc sfîrşitul grozav al vieţii lui Lot care nu se ferise de la început de
aluatul stricăciunii. Lot se amestecase cu răul cetăţilor şi iată ce urmare grozavă a avut acest
amestec. Îngerii l-au tîrît afară din focul pierzării, dar cu sufletul nu l-au putut scoate cu totul din
stricăciune. Ah, sărmane Lot, cum te lăsară îngerii din mînă, iată ce făcuşi! Te-au scos îngerii dintr-
o Gomoră şi ai intrat în alta tot atît de rea; te-au scos dintr-un foc şi ai intrat în altul, tot atît de
grozav. Da, da, pentru că tu erai amestecat cu stricăciunea. N-ai rupt-o cu totul de duhul cel rău al
cetăţilor şi iată pe urmă la ce ai ajuns!
Locul acesta strigă pe noi: Rupeţi-vă cu totul de duhul cel rău al acestei lumi, ţineţi-vă departe
de modele şi stricăciunile acestei lumi... Fiii Domnului, nu vă amestecaţi cu fiii oamenilor!
Locul acesta strigă apoi pe noi: Creştinilor, feriţi-vă de alcool! Iată ce lucru grozav a făcut şi
aici diavolul cu ajutorul alcoolului. Pagina cea mai urîtă din Biblie este o mărturie despre ce poate
face alcoolul şi este o strigare să ne ferim de alcool.
Am arătat la timpul său, ce urmări grozave a avut beţia lui Noe. Din această beţie a răsărit
vrăjmăşia dintre fiii lui şi neamurile pămîntului.
Tot atît de grozave urmări au ieşit şi din beţia lui Lot. Biblia ne spune că din zămislirea fetelor
lui a ieşit neamul amoniţilor şi moabiţilor (Genesa 19, 37-38). Ei bine, cine au fost aceste
neamuri? Căutaţi în Biblie şi îi veţi afla pe aceşti amoniţi şi moabiţi pe tot locul luptîndu-se contra
fiilor lui Dumnezeu şi contra planurilor lui Dumnezeu.
Din beţia lui Lot au ieşit aşadar, nişte fii ai diavolului. Beţia lui Lot a dat nişte bravi luptători
pentru împărăţia iadului.
Tot atît de grozave sînt urmările beţiei şi azi. Prin beţie ajung oamenii fiii diavolului, fiii
pierzării. Prin beţie îşi recrutează diavolul luptători pentru împărăţia sa. Prin beţie se fac cele mai
spurcate şi urîte păcate.

Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scap din Sodoma şi Gomora
pieirii sufleteşti.
Te rog însă ajută-mă mai departe şi fii cu mine mai departe căci atacurile vrăjmaşului sînt
multe, iar eu sînt singur şi slab. Fii cu mine, Scumpul meu Mîntuitor, căci lumea e plină de peşterile
ispitelor şi înşelăciunilor.

Scapă la munte, ca să nu pieri!

Lot a răspuns, zicînd: O, nu Doamne, eu nu pot să fug la munte!...

După ce îngerii l-au scăpat pe Lot din Sodoma şi Gomora, i-au zis să nu se uite înapoi, nici să
se oprească în cîmpie, ci să scape la munte. Însă Lot a răspuns că nu poate fugi la munte. A cerut de
la îngeri să-l lase să fugă în cetatea Ţoar: Lăsaţi-mă să fug în cetatea aceasta, căci este aproape şi
este aşa de mică. Îngerii l-au lăsat, dar pe urmă Lot s-a temut să intre în ea. A intrat într-o peşteră
din care diavolul, cu ajutorul alcoolului, a făcut o nouă Sodomă şi Gomoră (Genesa 19, 20-
22).
Un adînc înţeles sufletesc este şi în această istorie. Lot, scapă la munte! Suie-te la munte!... au
zis îngerii către Lot. Însă Lot nu se putea urca la munte.
Muntele şi suirea la munte au un adînc înţeles în Sfînta Scriptură şi în tainele mîntuirii.
În Muntele Taborului s-a petrecut schimbarea la Faţă a Mîntuitorului. Sus pe înălţimea Golgotei
s-a petrecut răstignirea. De pe Muntele Eleonului s-a înălţat Domnul la cer. Muntele predică
înălţarea noastră cea sufletească, legătura noastră cu cerul, cu veşnicia.
În acest înţeles ne strigă şi psalmistul David: La munţi suflete, să ne ridicăm. În acest înţeles l-
au îndemnat şi îngerii pe Lot să se suie la munte.
Dar Lot n-avea nici putere, nici plăcere să suie muntele. Se amestecase cu stricăciunea şi îi
slăbiseră puterile sufleteşti. Lui îi trebuia o cetate. Nu se putea despărţi cu gîndul de viaţă şi
stricăciunea cetăţilor.
Luaţi pe un beţiv şi plecaţi cu el să suiţi un munte înalt. Cu siguranţă nu va putea sui muntele,
pentru că are înăduşeală căpătată din alcool. Aşa şi Lot: avea şi el o înăduşeală sufletească din cauza
căreia nu se putea sui la munte. Amestecul cu lumea îi slăbise puterile trupeşti şi sufleteşti.
Ah, e plină lumea de cei care nu se pot ridica cu sufletul la cele înalte
(Psalm 130, 1). Celor păcătoşi nu le place Cuvîntul lui Dumnezeu; nu pot urmări o predică
pentru că s-au amestecat cu păcatul şi le-au slăbit puterile sufleteşti. Nu vă amestecaţi cu lumea şi
stricăciunile ei!
Fratele meu! Mîntuirea sufletului are şi azi porunca ce i-au dat-o îngerii lui Lot: Nu te uita
înapoi, nu te opri în cîmpie... scapă la munte... scapă în Muntele cel sfînt al Domnului. Ieşi din
Sodoma şi Gomora acestei lumi şi scapă la munte... suie-te în Muntele cel sfînt al Evangheliei, căci
numai acolo afli soare, lumină, aer, viaţă şi sănătate pentru sufletul tău...
Veniţi în Muntele Domnului şi uitaţi-vă peste lumea asta aşa cum s-a uitat Avraam peste
Sodoma şi Gomora. Uitaţi-vă şi veţi rămîne îngroziţi. Uitaţi-vă şi veţi vedea lumea asta ca o uriaşă
Sodomă şi Gomoră ce stau gata să ia foc.
Uitaţi-vă peste lume din înălţimea Evangheliei şi veţi afla că pămîntul cu tot ce este pe el va
arde (2 Petru 3, 10).
Auzi tu, fratele meu? Într-o bună zi vor arde bunătăţile acestei lumi pentru care atîţia oameni îşi
dau pînă şi viaţa.
Uitaţi-vă din Muntele cel sfînt al Evangheliei şi veţi vedea cerul încărcat cu norii cei negri ai
mîniei lui Dumnezeu, pentru răutăţile lumii. Veţi afla că se apropie ziua cea mare a urgiei.
Oameni buni! Scăpaţi la munte! Fugiţi la munte, căci vine urgia cea mare! Fugiţi la munte, căci
vine potopul cel de foc! Scăpaţi la Muntele Golgotei căci acesta este singurul loc unde putem scăpa!

O rugăciune de încheiere

Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu această tîlcuire a cetăţilor
Sodoma şi Gomora. Îţi mulţumesc mai ales că mi-ai ajutat mai întîi să scap eu însumi de Sodoma şi
Gomora stricăciunilor şi pierzării sufleteşti, că de nu scăpam, de bună seamă nici aceste tîlcuiri nu
le scriam. Isuse, Bunule Doamne! Eu Te rog ajută pe cei care au citit şi vor citi aceste tîlcuiri. Ajută-
i să scape la Tine! Ajută-i să scape la munte... ajută-i să scape sus, la Golgota răstignirii Tale!
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte pe cei care au citit aceste tîlcuiri. Deschide-le
ochii să vadă Sodoma şi Gomora în care petrec. Ajută-i să scape din pierzare. Întinde-le mîna
Duhule Sfinte, întinde-le mîna Ta - darul şi harul Tău - căci fără acest ajutor, ei nu pot scăpa.
Nu ne lăsa de mînă, Duhule Sfinte, nici pe noi, ostaşii Domnului, şi pe toţi care am scăpat din
Sodomele şi Gomorele stricăciunilor sufleteşti. Nu ne lăsa Duhule Sfinte din mîna Ta; cîrmuieşte-ne
neîncetat cu darul şi harul Tău, căci lumea este plină de peşteri, este plină de ispite şi înşelăciuni.
Du-ne de mînă Duhule Sfinte, du-ne de mînă pînă în clipa cînd vor sfîrşi călătoria acestei vieţi şi
vom scăpa acasă la Domnul, ca să trăim cu El în vecii vecilor! Amin.

Cetăţile Sodoma şi Gomora şi cetatea Ninive

Şi cetatea Ninive a fost osîndită la pieire,
dar a scăpat prin căinţă şi întoarcere la Dumnezeu

Istoria cetăţii Ninive din Biblie, are multă asemănare cu istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. O
mare asemănare, dar şi o mare deosebire este între aceste două cetăţi. Să vedem.
Pînă la un loc, istoria acestor cetăţi se potriveşte. Toate trei cetăţile erau pline de stricăciune şi
toate trei erau sortite şi osîndite pieirii. Şi Domnul a zis: Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-
a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu
(Genesa 18, 20). Sculaţi-vă, a zis el, ieşiţi din locul acesta, căci Domnul are să nimicească
cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte (Genesa 19, 14).
 Cuvîntul Domnului a zis către Iona: Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi strigă
împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit pînă la Mine! (Iona 1, 2). Încă patruzeci de zile, şi Ninive
va fi nimicită! (Iona 3, 4).
Adică, vedeţi, ambele cetăţi erau în aceeaşi osîndă: ambele stăteau sub aceeaşi judecată. Dar
deosebirea începe de aici. Sodoma şi Gomora s-au prăpădit, dar Ninive a scăpat. S-au prăpădit
Sodoma şi Gomora pentru că totul era putred în ele. Nici măcar zece drepţi nu se aflau în ele. Pînă
şi ginerii lui Lot rîdeau de chemările mîntuirii.
Nu însă aşa Ninive. Ea a apucat pe altă cale: pe calea cea bună. Ascultaţi ce spune Biblia.
Cuvîntul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel: Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea
mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da! Şi Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive, după
Cuvîntul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cît o călătorie de trei zile. Iona a început să
pătrundă în oraş cale de o zi, strigînd şi zicînd: Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!
Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai
mari pînă la cei mai mici. Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe
scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. Şi a
trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi a mai marilor lui, următoarele:
Oamenii, vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii
şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor
cea rea, şi de la faptele lor de asuprire, de care le sînt pline mîinile. Cine ştie dacă nu Se va
întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mînia Lui aprinsă, ca să nu pierim!
Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci, Dumnezeu S-a căit
de răul pe care Se hotărîse să li-l facă (Iona cap. 3).
Ninive a fost şi ea judecată la pieire întocmai ca Sodoma şi Gomora. A scăpat însă prin post,
căinţă şi îndreptare. S-a întors fiecare de la calea sa cea rea şi Dumnezeu i-a iertat.
Ce dascăl ceresc minunat şi neîntrecut este Biblia! Faţă de prăpădul cetăţilor Sodoma şi
Gomora, ea pune în faţa noastră cetatea Ninive care a scăpat prin căinţă şi întoarcere la Dumnezeu.
Biblia nu pune niciodată în faţa omului numai urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu, ci pune şi uşa
de scăpare, de mîntuire. Alături de urgie, pune scăparea. Alături de mînie, pune iertarea... Iau azi
cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi
blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta
(Deut. 30, 19).
În istoria cu potopul, faţă de prăpădul apelor, Domnul a pus corabia lui Noe. Aşa face Domnul
şi aici. Faţă de prăpădul focului, pune cetatea Ninive (căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu). Eu aş zice
că Ninive era corabia Sodomei şi Gomorei. Sodoma şi Gomora puteau şi ele scăpa în această
corabie (căinţă şi întoarcere la Dumnezeu). Ninive stătea ca o corabie faţă de prăpădul cetăţilor
Sodoma şi Gomora. Căinţa stă faţă în faţă cu pierzarea. Ninive e icoana căinţei, iar Sodoma şi
Gomora sînt icoana nelegiuirii pînă la capăt şi a pieirii. O mare asemănare este între cele două
cetăţi, dar şi o mare deosebire.
În istoria ambelor cetăţi se vorbeşte despre cenuşă. Cenuşa hotărît soarta acestor cetăţi. Dar a
fost o mare deosebire între cenuşa din Sodoma şi Gomora şi cea de la Ninive. Peste Sodoma şi
Gomora a plouat cenuşă cu foc şi prăpăd. Cenuşa aceasta a însemnat urgia şi pedeapsa cerului de
sus. Cei din Ninive şi-au pus cenuşă pe cap în semn de căinţă şi s-au întors la Domnul. Cenuşa
aceasta a însemnat căinţa oamenilor şi iertarea cerului de sus.
Ninive este icoana căinţei şi întoarcerii la Dumnezeu. Este icoana întoarcerii la Dumnezeu a
omului singuratic şi a unui popor întreg. Căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu trebuie să plece de la
omul singuratic. Şi s-a întors fiecare de la calea sa cea rea.
Această căinţă şi întoarcere la Dumnezeu trebuie să le facă toţi oamenii, poporul întreg,
omenirea întreagă. Oamenii suspină după vremuri mai bune şi aşteaptă vremuri mai bune şi aşteaptă
vremuri mai uşoare, dar ele nu vor veni pînă nu vom face întoarcerea la Dumnezeu.
Semnele, arătările, urgiile, necazurile zilelor noastre sînt un Iona ce strigă pe noi: Oameni buni,
Domnul Dumnezeu a hotărît pedepsirea voastră... vin necazuri ce n-au fost de la începutul lumii...
vine peste urgia cea mare: Lăsaţi-vă de răutăţi şi vă întoarceţi degrabă la Dumnezeu!
 Vremile noastre trebuie să fie vremuri de căinţă şi de întoarcere către Dumnezeu. Şi s-a întors
fiecare de la calea cea rea... cu asta au scăpat ninivitenii de la pieire. Numai cu asta vom scăpa şi
noi de urgiile şi pedepsele cerului.

Ne-a adus aminte de Sodoma şi Gomora

În primăvara anului 1928, prin Moldova şi Bucovina
a plouat cenuşă şi pucioasă

În primăvara anului 1928 s-a petrecut o înfricoşată arătare în nordul ţării, prin Moldova,
Basarabia şi Bucovina.
În dimineaţa zilei de 26 aprilie, în unele părţi, cerul s-a acoperit cu nori negri şi înfricoşaţi; un
strat de ceaţă şi fum a astupat lumina soarelui; ziua la amiază s-a făcut întuneric mare încît a trebuit
aprinse lămpile; a început o ploaie deasă, pe urmă norii s-au înroşit puţin şi a început să plouă
cenuşă cu miros de pucioasă. Casele, cîmpul, străzile s-au umplut de un strat subţire de cenuşă.
S-a lăsat o pîclă deasă de fum şi beznă care a astupat cu totul lumina soarelui. Pe unele locuri,
întunericul a fost complet ca noaptea. Aşa a fost la Suceava şi Siret. În orăşelul Sagadura nu se
putea umbla pe străzi.
Pe unele locuri, după încetarea ploii, a plouat cenuşă goală. Norii cei înfricoşaţi, bezna şi
întunecimea au ţinut pe alocuri aproape două zile.
A plouat cam un litru de cenuşă pe metru pătrat. Această arătare s-a repetat de vreo trei ori. La
cîteva săptămîni, prin unele părţi din Moldova, a plouat pucioasă, un fel de praf de culoare gălbuie,
avînd înfăţişarea făinii de porumb şi un miros greu de pucioasă. Acest praf s-a depus pe case, pe
străzi şi pe cîmpuri, în straturi de cîţiva centimetri. Ploaia a fost liniştită şi a ţinut ceasuri întregi.
Despre cenuşa şi pucioasa căzute, învăţaţii au constatat că ar conţine materii inflamabile.
Ne putem închipui starea sufletească a oamenilor de prin părţile acelea. Au trăit clipe din clipele
Sodomei şi Gomorei. Au avut o zi şi o noapte teribile, avînd deasupra capului lor un cer înfricoşat
din care ploua cenuşă şi ameninţa cu foc şi urgie. Părea că s-a apropiat sfîrşitul lumii. Oamenii nu
ştiau ce e de făcut: să se retragă prin case ori să fugă pe cîmp. Pe unele locuri s-au tras clopotele
bisericilor. Bisericile şi sinagogile s-au umplut de oameni.
Lumea aştepta îngrozită la ce va urma. Se împliniseră cuvintele Mîntuitorului: Oamenii îşi vor
da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întîmpla pe pămînt, căci puterile cerurilor
vor fi clătinate (Luca 21, 26). Oamenii din acele părţi au trăit clipe din clipele Sodomei şi
Gomorei. Dar oamenii au rămas numai cu spaima cîtorva zile, şi s-au întors iar la fărădelegile lor.
Căinţa a ţinut numa pînă a ţinut ploaia de cenuşă şi pucioasă. Ce teribil este creştinul de azi!

A tras clopotele de foc

Un episcop din Florenţa, Urotto, ieşind odată într-un sat în vizită canonică, preotul locului i se
plînse că oamenii nu prea dau la biserică.
Atunci episcopul puse pe crîsnicul bisericii să tragă de foc clopotele bisericii.
Îndată se strînse la biserică întreg satul şi începură oamenii a întreba ce s-a întîmplat? Episcopul
ieşi în uşa bisericii şi le zise:
- Vedeţi, dragii mei, acest glas de clopot vestitor de primejdie de foc v-a strîns îndată pe toţi
aici, dar de focul iadului în care veţi arde pentru lenea şi nepăsarea voastră cea sufletească - nici că
vă pasă!
Primejdia de foc vă pune pe toţi în picioare, dar de primejdia focului din iad nici nu vă pasă!

Ce înfăţişare are azi Marea Moartă

Cînd am fost în pelerinaj la Ierusalim - în toamna anului 1925 - am văzut şi Marea Moartă. În
cartea cu însemnările călătoriei la Ierusalim se află scris pe larg şi despre Marea Moartă. Dăm şi în
cartea aceasta unele amănunte.
 Iordanul şi Marea Moartă se află, de la Ierusalim spre răsărit, la o depărtare de 30 km.
O cale lungă şi grea. Trecem prin locuri sterpe şi pustii. Ce lucruri grozave! Ori încotro te uiţi -
numai dealuri pustii, arse de soare şi spălate de ploi. Nic io verdeaţă, nici un picur de apă.
Şi tot coborîm şi iar coborîm. De la Ierusalim pînă la Marea Moartă este un coborîş mare. Parcă
e o predică şi acest coborîş, parcă predică şi el zicînd: aşa e şi viaţa cînd apuci a te coborî spre apele
morţii şi ale pieirii sufleteşti.
În sfîrşit, iată Marea Moartă. În ce înfundătură grozavă e această apă! Marea Moartă se află la
420 m sub suprafaţa Mării Mediterane. E aceasta o adîncime unică în felul ei. Marea Moartă e cea
mai joasă dintre toate apele cîte sînt pe suprafaţa pămîntului. E singura în felul ei pe toată suprafaţa
pămîntului. Cînd te uiţi înapoi, pe unde am ajuns aici, parcă te-ai fi coborît în fundul lumii, atît de
joasă este această mare. Cînd te apropii de Marea Moartă simţi un aer apăsat şi greu ce iese din
catranul cel mult ce-l are această apă. Apa mării e liniştită de tot şi negricioasă; parcă şi înfăţişarea
ei îţi dă un fior al morţii.
Închipuiţi-vă o apă mare înconjurată din toate părţile de pustietate şi moarte. Nici un vînt nu
mişcă această apă, nici un fel de mişcare nu vezi cît poţi pătrunde cu ochiul; nici un val, nici o pînză
de corabie, nici o vietate, nici o mişcare. Parcă e o apă şi o lume încremenită. Un fior de groază te
cuprinde. Abia ai apucat să scapi din praful şi căldura înăbuşitoare a drumului şi a pustiului să
ajungi la o apă, şi cînd ajungi la apă, abia apuci să scapi de ea. Un fior de groază, de dezgust şi de
tristeţe - scrie un scriitor englez - simţi cînd ajungi la Marea Moartă. Cauţi să te depărtezi cît mai
curînd de aceste locuri blestemate!
Urmările şi urmele păcatului doar nicăieri în lume nu se văd aşa de înfiorător şi de grăitor ca
aici, la locul unde au fost Sodoma şi Gomora.
Dăm mai jos chipul Mării Moarte. În apele ei nu trăieşte nici un fel de vietate. Peştii care vin
din Iordan se petrifică, aşijderea şi lemnele. În chip se văd cîteva ramuri, petrificate, scoase din
apele mării.
Iordanul se varsă în Marea Moartă, dar apele lui se evaporă repede amestecîndu-se cu sărătura
cea grozavă.
Apa Mării Moarte e cea mai sărată dintre toate apele din lume. O mie de kg de apă conţin o sută
kg de sare. E atît de sărată această apă încît de vrei să te cufunzi în ea nu poţi căci te ţine la
suprafaţă. Sînt călători englezi care îşi iau cartea de citit, se dezbracă şi întinzîndu-se cu faţa în sus
peste faţa apei, citesc din carte aşa cum ai citi tolănit pe iarbă. Sărătura îi ţine deasupra apei. Dar să
te ferească Dumnezeu să nu-ţi ajungă apa în ochi, în gură sau pe nas, căci nu te mai ustură, ci te
arde ca şi cînd ai pune foc. Un om ce se scaldă în Marea Moartă, cînd iese din apă nu-l mai cunoşti,
î tot încărcat cu sare de parcă-i nins.
Iată ce scrie un englez care s-a scăldat în apa acestei mări. Am intrat - scrie englezul - în mare
cu convingerea că se înoată foarte uşor, dar am fost surprins cînd am constatat că nu mă puteam
servi de picioare, care rămîneau afară din apă, şi numai cu mîinile înaintam foarte puţin. Se pare că
pluteşti pe o apă uleioasă; ea este neplăcută la atingere şi te simţi rău în ea. Trebuie să înoţi pe o
coastă; avînd astfel o mînă şi un picior în apă, se poate înainta cu mai multă uşurinţă.
Neavînd punct de sprijin îndestulător, nu eram stăpîn pe mişcările mele şi eram ridicat şi
aruncat la dreapta şi la stînga. Într-una din aceste mişcări involuntare, am băut puţin din această apă
îngrozitoare. Intenţia mea fusese de a bea puţin dar am înghiţit mai multă decît mi-a fost pofta: pot
deci spune că apa aceasta este tot ce poate fi mai amar şi mai greţos; limba şi cerul gurii îmi erau ca
arse, căpătai un puternic acces de tuse, şi repede am luat-o spre ţărm. Două zile, întruna, am simţit
amărăciune şi sărătură în gura mea.
Pe lîngă că e sărată, Marea Moartă e şi adîncă. La nord unde am fost noi, are o adîncime de 400
m, la sud e mai mică. În lungime Marea Moartă are 90 km, iar în lăţime 54 km.
Pe acest loc s-a petrecut fioroasa pieire a cetăţilor Sodoma şi Gomora din Biblie. Cele spuse în
Biblie sînt lucruri adevărate. Arabii numesc această mare şi azi, Marea lui Lot, o numire ce a trecut
din veac în veac şi din popor în popor. Locul unde au fost cetăţile Sodoma şi Gomora e în partea
sudică a Mării Moarte. Pe ţărmul din sud-vestul mării e un platou de stîncă ce a fost odată vatra
unei cetăţi. În apropierea acestui loc a fost cetatea Sodoma şi acest orăşel ar fi fost cruţat pentru Lot.
Pînă la anul 1200 s-au văzut urmele orăşelului Ţoar. Nu departe de acest loc a fost şi cetatea
Gomora. În marginea mării se vede o stîncă de sare petrificată căreia arabii îi zic pînă în ziua de azi,
soţia lui Lot, spunînd că aici s-a prefăcut în sare soţia lui Lot (dăm alături chipul acestei stînci).
Învăţaţii au cercetat şi ei să afle dacă ar fi adevărate cele spuse în Biblie. De fapt au aflat că în
adîncul Mării Moarte sînt crăpături mari făcute de zguduiri puternice. Însăşi marea e cufundată în
pămînt. Focul şi pucioasa despre care spune Biblia că au plouat peste Sodoma şi Gomora - zice un
învăţat - aievea s-au şi întîmplat. Scoarţa pămîntului arată că un cutremur a fost pe aici şi fulgerele
din cer au aprins pucioasa şi asfaltul ce erau pe acest loc şi astfel a ars şi s-a scufundat ţinutul întreg.
Iată deci că şi ştiinţa spune că adevărate sînt istoriile biblice.
Înainte de prăpăd, ţinutul acesta era plin de toate bunătăţile, de aceea s-a aşezat Lot aici. Acum
însă e o pustietate ce împrăştie fior de moarte. Nimic, nici un fel de verdeaţă nu creşte în jurul
acestor ape otrăvite. Nimeni, nici pasăre, nici om nu locuiesc pe aici. Îndată ce vine seara, nici un
călător nu mai cutează a trece prin aceste locuri, atît sînt de înspăimîntătoare.
Doar nicăieri în lume nu se văd urmele şi urmările păcatului aşa de înfiorător şi grăitor ca aici la
faţa locului unde au fost Sodoma şi Gomora.
O, cum n-am eu putere să aduc pe toţi păcătoşii la Marea Moartă să le arăt urmele şi urmările
păcatului! Să vadă cu ochii şi să simtă cu inima urmele şi urmările păcatului!

Foc! Foc!

Foc! Foc! - strigă odată cît ce putu un preot în mijlocul predicii sale din biserică, observînd că
oamenii dorm, în loc să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu.
- Ce-i, ce-?... unde arde? - strigară oamenii trezindu-se speriaţi din somn şi amorţeală.
- Arde în iad, dragii mei - răspunse preotul - s-a aprins şi arde focul iadului pentru cei care dorm
în vremea cînd se propovăduieşte Cuvîntul lui Dumnezeu!

Ce spune Sundar Singh despre Marea Moartă

Marele evanghelist Sundar Singh, pe care Domnul l-a ridicat dintre păgînii Asiei să ne predice
Evanghelia nouă, creştinilor moderni din Europa - a fost şi el prin Palestina să vadă locurile pe unde
a umblat şi a învăţat Mîntuitorul.
A văzut şi Marea Moartă şi iată ce gînduri şi învăţături scrie în legătură cu această apă:
Să nu uităm două lucruri: întîi, noi trebuie să-L aflăm pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus
Hristos. Să-L aflăm şi să-L cunoaştem personal şi prin El să aflăm mîntuirea.
Trebuie apoi să-L facem cunoscut pe Domnul şi altora. Trebuie să vestim mîntuirea şi altora.
După ce am fost mîntuiţi, să-i ajutăm şi pe alţii a se mîntui.
În luna februarie 1925, eram în Palestina; stam pe malul Iordanului şi mă gîndeam cum această
apă dulce curge fără încetare în Marea Moartă. Însă această mare rămîne moartă. De ce? Pentru că
ea nu trimite apa sa mai departe pentru a face să rodească şi alte ţări. Sînt de asemeni biserici
creştine amorţite, precum şi creştini care sînt morţi. Apa vie şi bogată a lui Isus Hristos li se dă
neîncetat şi cu toate acestea, ei sînt morţi. De ce? Pentru că ei ţin totul pentru ei fără a da nimic
altora (ca şi Marea Moartă). Dumnezeu să ne dea îndemnul de a ajuta pe alţii.
Să nu ne gîndim şi să nu zicem: am prea puţin; sînt prea slab şi neajutorat pentru a ajuta şi pe
alţii, căci apa Iordanului curge fără încetare: darurile şi bunătăţile Domnului se revarsă neîncetat în
viaţa noastră. Împărtăşiţi şi altora aceste daruri! Să nu fiţi ca Marea Moartă; împărtăşiţi şi altora
darurile şi binecuvîntările ce le-aţi primit de la Domnul! Puneţi în slujba Domnului toate darurile
voastre, toată viaţa voastră şi veţi primi de la El binecuvîntări din ce în ce mai mari! Eu am
constatat un adevăr: dacă jertfim ceva pentru Hristos, noi primim de la El de mii de ori mai mult.

Peştii care ajung în Marea Moartă

În Marea Moartă nu trăieşte nici un fel de vietate. Totul moare şi se petrifică în apele acestei
mări otrăvite. Aşa se întîmplă şi cu peştii pe care îi duce apa Iordanului.
Iordanul se varsă în Marea Moartă. Apele lui aduc peşti. O mare parte din aceşti peşti simt de
departe catranul mării şi fug îndărăt. Nu intră în apele morţii. Se păzesc de ele. Alţii însă se lasă
duşi de curentul apei şi intră în mare. Toţi aceştia mor şi se petrifică. Marea Moartă e plină de peşti
petrificaţi. Cînd îi vezi în adîncul apei ţi se pare că-s vii. Dar cînd îi iei în mînă vezi că-s petrificaţi.
Cam aşa sînt şi creştinii de azi. O parte din ei - cei puţini - simt de departe duhul acestei lumi şi
se feresc de el. Se feresc de răutăţile şi stricăciunile cele sufleteşti. Înoată contra valurilor acestei
lumi.
Alţii însă - cei mulţi, mulţi - se lasă tîrîţi de valurile lumii şi intră în marea cea fioroasă a
stricăciunilor sufleteşti. E plină lumea de creştini petrificaţi. E plină lumea de cei care trăiesc, dar
sînt morţi (Apoc. 3, 10).
Prin apele rîurilor, aţi văzut cum peştii cei vii înoată totdeauna împotriva valurilor. Numai
creştinul cel mort se lasă dus şi tîrît de apele şi păcatele lumii acesteia.

Cînd arde casa de nebuni

Mai anii trecuţi am citit despre cum a ars o casă de nebuni din New York. Ce lucru înfricoşat a
fost acolo! Aproape toţi nebunii au pierit în foc. N-au putut fi salvaţi. De ce? Pentru că erau nebuni,
pentru că n-aveau pricepere.
Cînd s-au ivit flăcările, o parte din ei au sărit în foc arzînd. Credeau că focul e o jucărie.
O altă parte au stat locului liniştiţi. Focul nu i-a înfricat. Iar cînd au ajuns la ei pompierii să-i
mîntuie, s-au năpustit asupra lor. Un nebun striga cît ce putea: Pe ei fraţilor, au venit să ne omoare!
Cîţiva pompieri au fost omorîţi de nebuni.
Eu mă gîndesc ce adînc înţeles sufletesc are acest foc pentru vremile şi oamenii de azi. În
înţeles sufletesc, oare nu este întrucîtva şi lumea de azi în chipul unei case de nebuni ce a luat foc?
În înţeles sufletesc oare, nu sînt întrucîtva şi mulţi, mulţi dintre oamenii de azi în chipul nebunilor
care au pierit în foc?
Lumea este plină de focul ispitelor, de focul fărădelegilor, de focul stricăciunilor sufleteşti; cîţi
însă umblă să scape de acest foc?
În chipul nebunilor din New York, unii rîd de acest foc şi se bagă rîzînd în el. Beţivii,
chefuitorii, desfrînaţii, etc, oare nu sînt tot atîţia nebuni care se bagă rîzînd în focul pierzării
sufleteşti? Rîd de chemările mîntuirii sufleteşti.
Şi iarăşi, alţii nu suferă să li se vestească mîntuirea şi să fie mîntuiţi. Cei mai mulţi păcătoşi se
îndîrjesc cînd aud de vestea mîntuirii. Nu le trebuie mîntuire, ba sînt gata să-i ia şi la bătaie pe cei
care umblă să-i scoată din focul pieirii sufleteşti.
Cu adevărat oamenii de azi stau lîngă un foc mistuitor şi nu se îngrozesc, stau lîngă nişte flăcări
veşnice şi nu se cutremură (Isaia 33, 14).

Cum s-a scufundat Titanicul

În toamna anului 1928, s-a înecat în Oceanul Atlantic, marele vapor englez Vestris. S-a repetat
cu acest prilej un amănunt ce s-a petrecut şi la scufundarea uriaşului vapor Titanic. Scufundarea
vaporului şi moartea i-au surprins pe unii tocmai în clipele cînd jucau şi îşi petreceau în sălile de
dans.
Cînd s-a scufundat uriaşul vapor Titanic, care făcea pentru prima dată cursa Europa-America,
era noaptea pe la ora 11. Lumea îşi petrecea prin sălile de dans în sunetele valsurilor şi al cîntecelor
de joc. Deodată uriaşul balaur de oţel se izbi de un munte de gheaţă şi se rupse în două. În cîteva
clipe, jucătorii şi petrecătorii intrară în mormîntul valurilor. O mie şase sute de oameni pieriră în
acest prăpăd grozav. Oare cîţi dintre ei erau gata pentru această moarte neaşteptată?
Eu mă gîndesc că o aşa corabie ce se scufundă este şi lumea de azi. Vuiesc în toate părţile
valurile şi furtunile stricăciunilor sufleteşti, iar oamenii se cufundă în ele petrecînd şi chefuind.
Se împlinesc şi azi cuvintele Mîntuitorului: Ceea ce s-a întîmplat în zilele lui Lot, cînd oamenii
mîncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, pînă în ziua cînd a plouat foc şi pucioasă din cer
şi pe toţi i-a pierdut, tot aşa va fi şi în ziua cînd Se va arăta Fiul omului (Luca 17, 28-30).

Cei care se trezesc la - Amin

Viaţa multor creştini se poate asemăna cu acel om care dormitează şi doarme în biserică. Se
trezeşte numai la amin, cînd se încheie slujba. N-a auzit nici slujba, n-a ascultat nici predica, iar
după ce se zice amin, nimeni nu mai poate sta de el, să-i facă slujba din nou şi să-i spună predica
din nou. Chiar dacă ar vrea să le audă, e prea tîrziu!
Aşa e şi cu trezirea păcătoşilor ce stăruie în fărădelegi. Se trezesc speriaţi numai la amin, cînd li
s-a încheiat viaţa. Se trezesc numai pe patul morţii, dar atunci e prea tîrziu, e prea tîrziu! Timpul
mîntuirii a trecut.

Ţi-a plăcut această carte?

Dragă cititorule! Poate că ţi-a plăcut această carte. Pe unele locuri poate te-ai înfiorat citind-o.
Dar mă grăbesc să-ţi spun că numai cu plăcerea şi fiorul încă nu te poţi mîntui.
Diavolul nu se teme de plăcerea ta. De ce? Pentru că ştie că plăcerea ta şi fiorul tău cel sufletesc
sînt numai ceva trecător. Ai tresărit o clipă şi pe urmă iar ai adormit în patimi şi păcate.
Diavolul se sperie numai cînd te vede că ieşi din Sodoma şi Gomora stricăciunilor sufleteşti.
Cîtă vreme citeşti, dar de păcate şi răutăţi nu te laşi, diavolul nu se teme; n-are de ce se teme.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu
plăcerea şi fiorul sufletesc ce le-ai avut citind-o, ci lasă-L pe Duhul Sfînt să lucreze mai departe în
sufletul tău, şi să te trezească la o viaţă nouă. Lasă-L pe Duhul Sfînt să te ia de mînă şi să te scoată
din Sodoma şi Gomora acestei lumi. Întinde-I mîna şi ieşi îndată din Sodoma şi Gomora
stricăciunilor sufleteşti!
 La picioarele Stăpînului meu

Sadhou Sundar Singh (1889 - 1929)

Traducere de Prof. Dr. Gr. Cristescu

şi
Iosif Trifa

Cuvînt înainte:

Cine este Sundar Singh? Ceva din viaţa acestui apostol al timpurilor noastre, Domnul ridică şi
azi apostoli. Un astfel de apostol al timpurilor noastre este şi Sadhou Sundar Singh, un tibetan din
Indiile engleze (Asia). Acest Sundar a fost păgîn. El s-a încreştinat în anul 1904 şi de atunci predică
cu putere Evanghelia şi trăieşte o viaţă plină de adevărate minuni ce le-a făcut Domnul cu el.
Întoarcerea lui se aseamănă foarte mult cu întoarcerea şi schimbarea lui Saul pe drumul
Damascului.
- Eu - predică Sundar - eram păgîn şi uram pe creştini. Aruncam cu pietre după misionarii
creştini care veneau în ţara noastră să-L predice pe Hristos. Eram orb şi nu puteam să văd mărirea
Domnului. Îmi amintesc ziua de 16 decembrie 1904, cînd am stropit Biblia cu petrol şi am aruncat-
o în foc să ardă. Credeam că-mi fac datoria, ascultînd de religia noastră hinduistă, dar acest lucru nu
mi-a adus nici o linişte sufletească. În urmă, am devenit aşa de mîhnit şi de tulburat, încît eram
hotărît să mă omor. Totuşi, înainte de a mă sinucide, am voit să mai rog pe Dumnezeu să-mi arate
calea mîntuirii. Mă gîndeam: Dacă nimic nu mi se va arăta nici de data asta, dacă nici de data asta
nu voi înţelege nimic, mă voi sinucide.
După o oră şi jumătate de rugăciune, deodată am văzut o lumină mare în odaia mea. Foarte
mirat, crezînd că este foc, am deschis uşa şi m-am uitat, dar nu era nici un foc. Am închis uşa şi am
început din nou să mă rog. Atunci, ca într-un nor luminos, văzui Faţa glorioasă şi strălucitoare de
iubire a lui Isus Hristos. Nu ştiam cine este, dar El îmi zise: Pînă cînd Mă vei prigoni tu? Eu am
murit pentru tine, pentru tine Mi-am dat viaţa!
Am rămas încremenit. Credeam că Hristos este mort, şi iată-L înaintea mea. Am auzit vocea Sa
şi am simţit-o cum m-a pătruns în tot corpul ca un suflu ceresc. M-am rugat Lui să mă ierte, căci
înainte cu trei zile am ars Biblia. Am strigat: Domnul şi Mîntuitorul meu, iartă-mă, căci am fost orb
sufleteşte! Şi mi s-a dat sufletului această încredinţare: Într-adevăr, tu ai fost orb sufleteşte, dar
acum Eu am deschis ochii tăi. Mergi, aşadar, şi vorbeşte despre Mine!...
De atunci I-am închinat Lui toată viaţa mea. De atunci am găsit pacea şi bucuria cea vie.
Era noapte încă. Tatăl meu dormea. Alerg plin de bucurie şi deşteptîndu-l zic:
- Tată, sînt creştin!
El nu voia să creadă.
- Ce, ţi-ai pierdut capul? Du-te de te culcă! Alaltăieri tu ai ars Biblia şi acum eşti creştin? Cum
se poate asta?
Eu i-am răspuns:
- Este adevărat, eu am cunoscut pe Isus Hristos din carte, dar acum Îl cunosc pe El, pe Isus Cel
Viu, pentru că L-am văzut şi ştiu că El este Dumnezeu. L-am urît atîta timp, crezînd că nu este decît
un om care a trăit acum 2000 de ani. Astăzi însă L-am văzut pe Isus Viu şi vreau să-I slujesc Lui.
Tatăl meu zise iar:
- Dar tu ai vrut ieri să te sinucizi!...
- ... Da, da, tată dragă, eu m-am şi sinucis! Sundar Singh cel de ieri nu mai este... El este mort...
El a murit... Eu sînt un Sundar nou... un om nou!...
Tatăl meu socotea ca o mare necinste pentru familie trecerea mea la credinţă. Mi-am luat
hainele şi - gol şi gonit din casa părintească, pe o noapte friguroasă - am stat sub un arbore pînă
dimineaţa. Nu cunoşteam suferinţa, căci fusesem crescut în lux şi bogăţie. Găseam starea aceasta a
mea dureroasă. Chiar satana mă ispiti: Ieri tu erai în casa părintească, bine, liniştit, avînd totul din
destul şi acum tu suferi!
Am început să mă rog şi am simţit deodată o minunată pace, bucurie şi putere. Atunci mi-am
zis: În mijlocul luxului şi îndestulării din casa părintească eu nu eram liniştit; iar acum, singur, sub
un arbore, în noaptea friguroasă, sînt cuprins de o linişte minunată. Era prima mea noapte petrecută
în rugăciune cu Mîntuitorul.
Ca şi ap. Pavel, Sundar a trecut prin nenumărate prigoane, suferinţe, primejdii de viaţă... pentru
Mîntuitorul, dar pe toate le-a răbdat şi le-a biruit. Ca şi ap. Pavel, el predică moartea şi învierea cea
sufletească în Isus Hristos. El predică drept temei al mîntuirii noastre: cunoaşterea cea adevărată a
lui Isus Hristos şi o viaţă trăită în rugăciune.
În anul 1922, acest Sundar Singh a fost invitat în Elveţia şi Germania să predice. Mii şi mii de
oameni i-au ascultat cuvîntul.
Despre creştinismul nostru din Europa, Sundar a avut cu acest prilej, nişte cuvinte aspre, dar
foarte adevărate.
- Eu credeam - a zis Sundar - că toţi locuitorii ţărilor creştine din Europa citesc Biblia şi sînt
asemenea îngerilor, dar trecînd prin aceste ţări, am înţeles greşeala mea. Cea mai mare parte dintre
ei au obrazul alb şi inima neagră. În ţările păgîne, văd oameni mergînd la templele lor; ei au frică de
Dumnezeu. Aici văd mai ales oameni care numai cu numele sînt creştini. Ei caută plăcerile,
afacerile, luxurile, desfătările. Ei se îngrijesc necontenit numai de bani, de plăceri şi de afaceri.
Altădată gîndeam: Cît sînt de nenorocit că m-am născut într-o ţară păgînă şi cît de fericiţi
trebuie să fie cei din ţările creştine! Dar după ce am vizitat aceste ţări, mi-am schimbat părerea.
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut între păgîni, căci altfel n-aş fi umblat să-L aflu pe
Hristos, nu m-aş fi înflăcărat şi n-aş fi mulţumit. Locuitorii ţărilor creştine îşi închipuie că au aflat
totul şi nu mai au nimic de căutat. Cei mai mulţi sînt mai bucuroşi să meargă la birt decît la biserică.
Foarte mulţi se îndeletnicesc cu băuturile în loc să caute altceva. În vremea de apoi, Hristos le va
zice: Nu vă cunosc pe voi!...
Am rămas adînc dezamăgit vizitînd unele ţări creştine şi văzînd că foarte mulţi sînt creştini
numai cu numele. A trebuit să constat că nu sînt ţări creştine, ci numai inşi (oameni singuratici)
creştini. Se împlinesc şi aici cuvintele Scripturii: Între ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au primit pe El.
Acei care îşi zic creştini nu-I deschid cu adevărat inima lor şi Îl alungă. El poate să le zică: Eu am
un loc în bisericile voastre, dar nu am defel în inimile voastre. Aveţi un cult pentru Mine, dar Eu
vreau să şi trăiţi cu Mine.
Vorbind într-o predică despre pacea lumii, Sundar Singh a spus:
- Hristos este adevărata pace, pentru ca El este Împăratul păcii. Oamenii au încercat să aducă
pacea în această lume şi să pună capăt războiului. Liga Naţiunilor a făcut şi face mari sforţări pentru
pace, dar nu poate să facă nimic atîta timp cît nu e o ligă a inimilor = iar această ligă nu este cu
putinţă cîtă vreme inimile nu sînt predate Aceluia care este Stăpînul lor.
Vom da mai tîrziu în traducere şi cartea ce cuprinde predicile ce le-a spus Sundar Singh în
Europa.
Viaţa lui Sundar Singh este şi ea o grăitoare mărturie despre puterea Evangheliei. Credinţa face
şi azi apostoli şi minuni. Sundar Singh este un ales al Domnului, care din adîncul Asiei ne strigă
nouă, creştinilor moderni din Europa, să ne întoarcem la Dumnezeu. Sundar este îndeosebi un om al
rugăciunii, aşa cum îl arată şi chipul alăturat, stînd cu mîinile împreunate spre rugăciune, lîngă
cărţile Sfintelor Scripturi. El predică în special, puterea ce o are rugăciunea în lucrarea mîntuirii
noastre sufleteşti.

Ce cuprinde cartea aceasta?

Sundar Singh nu este atît un scriitor, cît mai ales un vestitor, cu graiul viu, al Evangheliei şi al
Mîntuitorului. Unele din cuvîntările sale au fost prinse şi pe hîrtie şi s-au tradus în limbile culte din
apusul Europei. Cartea de faţă, intitulată La picioarele Stăpînului meu, e o traducere din limba
franceză.
Această traducere a făcut-o, anume pentru Lumina Satelor, învăţatul profesor de la Academia
Teologică din Sibiu, Dr. Grigore Cristescu.
Pe alocuri am mai refăcut această traducere, silindu-ne să dăm învăţăturile din ea pe înţelesul
poporului nostru de la ţară.
Sînt unele părţi pe care le-am prelucrat, lămurind mai pe larg învăţăturile din ele, spre a fi pe
înţelesul poporului.
Am însoţit traducerea şi cu cîteva imagini ce ajută şi ele înţelesul învăţăturilor.
Cartea cuprinde o convorbire spirituală - sufletească - a lui Sundar Singh cu Isus Mîntuitorul. În
această convorbire sînt lămurite apoi toate învăţăturile mîntuirii sufleteşti. E un mic Catehism ce
redă într-o formă vie şi atrăgătoare aproape toate tainele mîntuirii noastre sufleteşti.
Cartea aceasta se poate citi cu mare folos sufletesc. O trimitem pe la casele creştinilor noştri, să
facă şi ea slujbă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor.
Domnul să binecuvînteze cu dar de mîntuire sufletească pe cei care o vor citi şi pe cei care o
vor răspîndi.

Sibiu, la 1 martie 1929 Preot Iosif Trifa, redactorul foii Lumina Satelor

Cea dintîi vedenie

Era întuneric beznă. Ieşeam singur să mă rog în pădure. M-am aşezat pe o stîncă şi am prins să-
I spun lui Dumnezeu păsurile inimii mele, cerîndu-I ajutorul. După cîteva clipe, am văzut
apropiindu-se de mine un om sărac. Am bănuit că era flămînd şi rebegit de frig şi venea să-mi ceară
vreun ajutor. M-am ridicat şi i-am spus că şi eu eram un biet cerşetor, fără nici o altă avere decît
pătura cu care mă acopeream... i-ar fi mai de folos dacă s-ar duce în oraş să cerşească pe la porţile
oamenilor avuţi.
Abia rostii aceste cuvinte, şi iată, El Se prefăcu într-o lumină ca de fulger şi pieri, lăsînd după
El o binecuvîntare, asemenea picăturilor de ploaie ce cad pe un pămînt uscat de secetă.
Vai! Era Scumpul meu Mîntuitor care venise la mine, nu ca să capete ceva de la mine, ci ca să-
mi dea El mie, sărmanului şi nefericitului, şi să mă îmbogăţească (2 Cor. 8, 9).
Gîndindu-mă la nebunia şi uşurătatea inimii mele, am izbucnit în lacrimi amare.

A doua vedenie

Într-o zi, sfîrşindu-mi lucrul, m-am dus în pădure să mă rog. M-am aşezat pe aceeaşi stîncă şi
mă gîndeam la rugăciunea pe care aveam s-o fac. Cînd, iată, mi se arată un om. Înfăţişarea lui
dovedea că era un om de neam mare şi părea plin de evlavie, dar în priviri avea un fel de viclenie,
iar în grai ceva diavolesc. El mă agrăi cu aceste cuvinte:
- Învăţătorule! Iartă-mă că-ţi tulbur singurătatea şi rugăciunile tale, dar sînt dator să caut binele
altora; am venit la tine, pentru că m-a mişcat adînc viaţa ta aşa de curată şi plină de jertfe. Dar cu
toate astea, tu nu eşti cinstit cum se cuvine. Ţi-ai închinat inima şi sufletul tău binelui oamenilor şi
lumea nu te ştie preţui. Întoarcerea ta la creştinism a avut un mare răsunet, dar nimic mai mult; unii
chiar te privesc cu neîncredere. N-ar fi mult mai bine pentru tine să ajungi conducătorul celor de un
neam cu tine? Poporul nostru din Tibet e în căutarea unui conducător. Dacă ai primi sfatul meu, în
curînd vom vedea zeci de mii de hinduşi şi de musulmani devenind ucenicii şi închinătorii tăi!
Ascultînd aceste cuvinte, am simţit venindu-mi pe buze, în chip firesc, cuvintele Domnului:
Înapoia, mea satano! Ştiam eu că tu eşti lup prefăcut în oaie. Tu doreşti să părăsesc calea cea
strîmtă, să las crucea şi viaţa cea veşnică, pentru ca să apuc pe calea cea largă ce duce la moarte.
Domnul este răsplata mea, El Şi-a dat viaţa pentru mine! Şi eu sînt dator să mă jertfesc cu tot ce am
pentru El; căci El este totul pentru mine. Pleacă dar, căci eu n-am nici o împărtăşire cu tine!...
Auzind acestea, el se înfrică şi pieri ca o nălucă, bolborosind vorbe neînţelese.
După ce l-am respins pe satana, eram atît de tulburat, încît mă podidiră lacrimile şi am început
să mă rog astfel:
O Doamne Dumnezeule, Tu Cel care eşti totul şi pretutindeni, Tu Cel care eşti Viaţa vieţii mele,
Duhul duhului meu, ai milă de mine şi umple-mă cu Duhul Tău Cel Sfînt şi cu iubirea Ta, să nu mai
încapă nimic altceva în inima mea, afară de Tine. Nu doresc nici o binecuvîntare, ci pe Tine Însuţi,
pe Tine Cel care eşti Izvorul vieţii şi al binecuvîntării. Nu vreau nici lumea, nici deşertăciunile, nici
slava ei; nu vreau nici chiar cerul, dar Te vreau pe Tine; căci unde eşti Tu, acolo e şi cerul! În Tine
mi-am aflat pacea şi prisosurile inimii mele. Pe Tine Te vreau, Ziditorule! Pentru Tine ai făurit Tu
inima mea, nu pentru alte făpturi. De aceea inima mea nu-şi poate afla nicăieri odihnă, decît în Tine,
numai în Tine Părinte, Cel care ai sădit în mine această sete de pace. Smulge din inima mea tot ceea
ce e potrivnic voii Tale, sălăşluieşte-Te în adîncul ei şi o călăuzeşte Tu Însuţi! Amin.
Cînd m-am ridicat, ce-am văzut? O fiinţă înfiripată din raze de lumină, proslăvită de o negrăită
frumuseţe, care sta în faţa mea. Deşi nu rostea nici un cuvînt, şi deşi nu eram în stare s-o privesc
bine din pricina lacrimilor care-mi umpluseră ochii, un val de iubire se desprindea din ea şi o
lumină prisoselnică se împrăştia în sufletul meu. Am recunoscut îndată pe Domnul meu Cel Scump;
m-am sculat de pe stîncă şi am căzut la picioarele Lui. El avea în mînă cheia inimii mele; îi
descuiase uşa şi mi-a umplut-o de iubirea Lui.
Nu mai vedeam nimic, nici în mine, nici în jurul meu. Numai pe El Îl vedeam. Vădit lucru,
inima omului este tronul şi cetăţuia lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu Îşi alege o inimă omenească şi
Se aşează în ea, cerul şi Împărăţia lui Dumnezeu încep să trăiască în inima omului.
În cîteva clipe, întreaga mea fiinţă fu plină de Dumnezeu şi El îmi descoperi lucruri atît de
minunate, încît cărţi întregi de-aş scrie, tot nu le-aş putea înşira pe toate. Numai graiul cerului poate
rosti lucrurile cereşti. Graiul pămîntean nu e în stare să prindă în cuvînt asemenea minuni. Cu toate
astea, eu mă voi sili să scriu cîte ceva din cele ce Domnul mi-a împrăştiat în acele vedenii.
El S-a aşezat pe piatra pe care am stat eu mai înainte; eu m-am aşezat la picioarele Lui şi am
început a-L întreba. Şi în chipul acesta porni convorbirea între Domnul şi mine, ucenicul Său,
Ucenicul întreba, iar Domnul răspundea.

Despre cum Se arată Dumnezeu oamenilor

Prima întrebare:
De ce nu Se arată Dumnezeu oamenilor în chip văzut?
Ucenicul Sundar întreabă:
- O Doamne, Izvorul vieţii, de ce nu ne împărtăşeşti din bucuria vederii feţei Tale?... De ce nu
Te araţi şi oamenilor de azi în chip văzut?
Domnul răspunde:
- Fiule, fericirea adevărată nu atîrnă de ceea ce desluşim cu ochii noştri. Fericirea atîrnă de ceea
ce noi desluşim cu duhul şi cu inima noastră. Mii de oameni M-au văzut cu ochii în Psaltire, dar ei
nu au fost totuşi mai fericiţi decît cei care nu M-au văzut; ei M-au văzut, dar nu s-au mîntuit!
Dumnezeu Cel Nemuritor şi duhurile cerului nu pot fi zărite de ochii de lut ai făpturii. Cum aţi
putea voi de pildă, să vedeţi pe Cel care a zidit sufletul vostru, cînd voi nu vă puteţi vedea propriul
vostru suflet?
Numai cînd vi se vor deschide ochii duhului vostru, veţi putea vedea pe Cel care este Duh
(Ioan 4, 24). Acum tu Mă vezi, dar Mă vezi cu ochii spiritului, nu cu cei ai trupului. Dacă atîtea
mii de oameni M-au văzut în Palestina, crezi tu oare că această vedere le-a deschis ochii cei
sufleteşti?... Sau că prin aceasta Eu M-am făcut un om muritor? Eu M-am întrupat în omenire, ca să
răscumpăr păcatele lumii; şi cînd s-a sfîrşit această lucrare de mîntuire a păcătoşilor (Ioan 19,
30), ceea ce era pieritor în Mine se prefăcu în viaţă veşnică. De aceea după Învierea Mea, numai
aceia M-au putut vedea, care aveau o vedere spirituală (Fap. Ap. 10, 40-41).
În lumea aceasta sînt oameni care ştiu multe lucruri despre Mine, dar care nu Mă cunosc, adică
oameni care n-au nici un fel de legătură personală cu Mine. Ei au o credinţă adevărată în Mine dar
nu Mă socotesc ca Domn şi Mîntuitor. Ei sînt ca nişte orbi din naştere. În zadar îi spui unui orb cît
sînt de frumoase culorile. El nu e în stare să-şi dea seama despre ele şi frumuseţea lor. El va putea
să-şi dea seama despre frumuseţea lor numai după ce i se vor deschide ochii.
Aşa sînt şi cei orbi cu duhul. Numai cînd un om va avea o vedere spirituală va putea să Mă
cunoască, să-Mi vadă slava Mea şi să înţeleagă că Eu sînt Dumnezeul Cel întrupat. Cultura nu ajută
nimic aici.
Sînt mulţi credincioşi care simt prezenţa Mea în inimile lor şi ei dobîndesc astfel viaţa şi pacea
lăuntrică. Ei nu pot să Mă vadă direct, dar simt lucrarea Mea în fiinţa şi viaţa lor şi această simţire
le dă putere şi bucurie.
Limba şi mîncărurile dulci ne folosesc ca pildă pentru aceasta. Nici dulceaţa mîncărurilor, nici
simţul dezvoltat al limbii, prin care recunoaştem gustul lor, nu sînt lucruri văzute. Eu le dau fiilor
Mei mana cea de taină (Apoc. 2, 17), care le dă viaţă şi bucurie. Este aceasta o taină pe care n-o
cunosc nici lumea, nici filozofii.
De multe ori boala strică gustul. Oricît de gustoasă ar fi mîncarea, bolnavului nu-i place.
Aşijderea e şi cu boala păcatului. Ea aduce în om o schimbare de care se îmbolnăveşte inima
omului. Şi atunci prezenţa Mea şi Cuvîntul Meu pierd pentru el orice farmec. În loc să se
împărtăşească de binecuvîntarea lor, el bîrfeşte şi vede numai metehne pretutindeni.

Copilul şi mama

O femeie se ascunse în grădină, între copacii stufoşi, şi copilul ei o căuta plîngînd. El străbătu
toată grădina, fără să-i dea de urmă. O slugă încurajă pe copil să nu plîngă, îmbiindu-l să-şi ia
poame plăcute şi să culeagă flori frumoase. Voia prin asta să-l facă să-şi uite de mama sa şi să nu o
mai caute.
Însă copilul striga înainte: Nu, nu! Eu vreau să găsesc pe mama! Vederea ei mi-e mai dulce
decît toate fructele; şi iubirea ei mai plăcută decît mireasma tuturor florilor. Eu vreau să găsesc pe
mama!
Mama asculta toate acestea din ascunzătoarea ei; ea ieşi îndată, luă copilul în braţe, îl sărută şi
grădina deveni pentru copil un adevărat rai. Tot aşa şi copiii Mei nu se pot lăsa înşelaţi de nici una
din ademenirile sau poamele cu care îi îmbie grădina lumii; ei trebuie să Mă găsească pe Mine. Şi
Eu, Emanuel, voi fi totdeauna cu ei şi Mă voi descoperi lor
(Ioan 14, 21).

Buretele şi apa

Buretele e în apă şi apa în burete. Acestea sînt două lucruri deosebite. Tot aşa copiii Mei rămîn
în Mine şi Eu în ei. Acesta nu e panteism, căci Împărăţia lui Dumnezeu se poate găsi în inima oricui
trăieşte în lume (Luca 17, 21). După cum apa e în burete, tot aşa Eu sînt pretutindeni, în fiecare
lucru, dar Eu nu sînt lucrurile acestei lumi.

Cărbunele şi focul

Spălaţi o bucată de cărbune de lemn şi el nu-şi va pierde negreala, dar da-ţi-i foc şi negreala va
pieri. Tot aşa Sfîntul Botez spală pe păcătos de negreala păcatului şi-l preface în lumină a lumii
(Matei 3, 11; 5, 14).
După cum focul e în cărbune şi cărbunele în foc, tot aşa Eu sălăşluiesc în fiii Mei şi ei în Mine,
şi prin ei EU Mă descopăr altora.

Tot despre arătarea lui Dumnezeu

A doua întrebare:
Despre cum Se arată Dumnezeu oamenilor.
- Ucenicul Sundar întreabă:
- Doamne, dacă Tu Te-ai arăta oamenilor în chip văzut, ei n-ar mai avea nici o îndoială în ce
priveşte Dumnezeirea Ta şi existenţa Tatălui; toţi ar crede şi ar purcede pe drumul cel adevărat.
Domnul răspunde:
 - Fiul Meu, Eu cunosc starea sufletească a oamenilor şi Mă descopăr fiecăruia în măsura în care
el are lipsă de această descoperire. Pentru ca să călăuzesc pe oameni la viaţa cea adevărată, Eu nu
puteam folosi alt mijloc mai bun, decît să Mă fac om ca ei. În chipul acesta, oamenii au putut să
înţeleagă că Tatăl nu este o fiinţă ciudată şi înspăimîntătoare; ci că El este iubire; El este ca şi ei,
căci ei au fost zidiţi după Chipul şi asemănarea Lui.
E o dorinţă firească pentru un om să se închine şi să iubească pe Acela în care crede. Dar pe
Tatăl e cu neputinţă să-L vadă, deoarece firea Lui întrece înţelegerea omenească şi cel ce doreşte să
vadă necuprinsul trebuie să fie el însuşi necuprins. Omul este mărginit, cuprinzibil şi făptuit; el nu
poate vedea pe Dumnezeu.
Dumnezeu S-a întrupat în Mine, pentru ca fiii Săi - făpturi mărginite - şi îngerii toţi să-L poată
afla în slava Sa cerească şi să încerce o mare bucurie.
Eu sînt Chipul lui Dumnezeu Cel Nevăzut, în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii,
trupeşte (Col. 1, 15; 2, 9). Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl
(Ioan 14, 9).
 Soarele, lumina şi căldura

Tatăl, Eu şi Sfîntul Duh sîntem Una. Noi sîntem în chipul soarelui. În soare se află la un loc şi
căldura şi lumina, deşi lumina nu e căldură şi căldura nu e lumină. Ele petrec în acelaşi loc, purced
din acelaşi loc, dar faţă de oameni au totuşi înfăţişări deosebite.
Sfîntul Duh şi Eu, venind de la Tatăl, dăm lumină şi căldură lumii. Asemeni focului, botezul
Sfîntului Duh mistuie orice soi de păcat şi de rău din inima oamenilor, pregătindu-i pentru cer prin
curăţire şi sfinţire. Eu, Cel care sînt Lumina cea adevărată
(Ioan 1, 9; 8, 12), smulg pe cei păcătoşi din prăpastia întunericului şi-i călăuzesc la viaţa cea
adevărată, dîndu-le fericirea veşnică a cerului.
După cum lumina şi căldura nu sînt despărţite de soare, tot aşa şi Noi, Tatăl, Eu şi Duhul Sfînt
sîntem Una.

Îndoielile

Oricare ar fi însuşirile sau darurile pe care le-a împărtăşit Dumnezeu omului, ele sînt
nefolositoare dacă omul nu le pune în lucrare.
Tot aşa e şi cu credinţa în Dumnezeul Cel Viu; dacă ea nu-şi păstrează sănătatea, poate fi
nimicită de atacurile păcatului şi poate să se prefacă în îndoială.
Îndoiala e o boală sufletească, iar această boală e pricinuită de păcat. Trebuie mai întîi să
depărtăm păcatul şi atunci va dispărea şi îndoiala.
Păcatul rupe împărtăşirea omului cu Dumnezeu şi naşte îndoiala care este o boală a sufletului.
Trebuie aşadar să înfăptuim mai întîi împăcarea cu Dumnezeu şi atunci îndoielile vor dispărea de la
sine şi locul lor îl va lua o pace care întrece orice aşteptări, o pace pe care lumea n-o poate nici da,
nici lua. Eu M-am făcut om, pentru ca să împac făptura cu Tatăl, pentru ca oamenii să cunoască
bucuria veşnică a cerului.

Dumnezeu este iubire

Dumnezeu este iubire. În orice fiinţă, mai vîrtos în om, Dumnezeu a sădit sămînţa iubirii.
Aşadar, Dumnezeu are dreptul să primească partea de iubire pe care I-o datorăm. Omul trebuie să
iubească pe Cel ce i-a zidit inima, sufletul şi mintea; omul trebuie să iubească pe Dumnezeu din
toată inima sa, din tot sufletul său şi din tot cugetul său, şi nu numai pe Dumnezeu, ci şi tot ceea ce
El a zidit. Iubind pe Dumnezeu, omul va iubi şi toată zidirea Lui.
Dacă iubirea omului nu iubeşte pe Cel care a zidit în om puterea de a iubi, ea se abate de la
scopul ei adevărat şi se preface în egoism. Iubirea ajunge astfel propriul ei duşman şi duşmanul
omului însuşi. Orice om egoist săvîrşeşte o sinucidere.
Eu v-am mai spus: Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Deşi într-un înţeles mai larg,
omenirea însăşi este aproapele nostru.
E uşor să fii bun cu un străin, chiar dacă el îţi este vrăjmaş, cînd nu trăieşti cu el decît două-trei
zile. Dar a ajunge să suferi şi să iubeşti ca pe tine însuţi un om, care trăieşte zilnic cu tine şi-ţi
pricinuieşte mereu necazuri şi supărări, este într-adevăr o mare greutate. În ziua în care veţi fi
cîştigat această mare biruinţă, vă va fi uşor să iubiţi pe orice om ca pe voi înşivă.
Cînd un om iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot cugetul său şi din toată virtutea lui
şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, în inima lui nu se va mai putea sălăşlui nici un fel de îndoială.
Împărăţia lui Dumnezeu se va statornici înăuntrul lui şi această Împărăţie este veşnică. Curăţit prin
văpaia iubirii, acest om se preface după Chipul Tatălui care este în ceruri şi care l-a zidit odinioară,
după propriul Său Chip.

Sfînta Scriptură

Eu Mă descopăr statornic - zice Domnul - celor ce Mă caută cu inima curată. Eu Mă descopăr

prin cuvintele Mele, adică prin Sfînta Scriptură. După cum Eu M-am făcut om, ca să mîntuiesc
omenirea, tot astfel Cuvîntul Meu, care este Duh şi Adevăr (Ioan 6, 63), a fost scris de oameni
în grai omenesc. El cuprinde şi lucrul omenesc, şi lucrul Dumnezeiesc, amîndouă strîns unite
laolaltă.
Unii nu Mă pot înţelege, dar nici înţelesul Cuvîntului Meu nu-l pot prinde. Ca să înţeleagă
cineva Cuvîntul Meu, nu e nevoie nici de ştiinţa limbii ebraice, nici a limbii greceşti, ci de
împărtăşirea harului Sfîntului Duh, pentru că Sfîntul Duh a insuflat pe profeţii şi pe apostolii care au
scris Scripturile. Sfînta Scriptură fiind inspirată de Dumnezeu, numai cei născuţi din Duh o pot
înţelege în întregime, deşi în ochii lumii ei ar trece ca nişte oameni neînvăţaţi. Ei înţeleg graiul
duhovnicesc al Scripturilor, pentru că el este graiul lor matern. Înţelepţii lumii acesteia nu-l înţeleg,
pentru că ei nu stau sub revărsarea Duhului Sfînt. Pe ei îi stăpîneşte duhul de iscodire, nu cel de
înţelegere duhovnicească.
Eu doresc să Mă descopăr în cartea firii al cărei Ziditor sînt. Vederea spirituală este de mare
preţ, pentru ca omul să Mă poată vedea şi găsi în această carte; fără această vedere spirituală, vă
veţi rătăci şi nu Mă veţi afla. Un orb poate să citească slujindu-se de vîrful degetelor în locul
ochilor. Dar voi nu puteţi găsi adevărul folosindu-vă de un mijloc asemănător. Îndoielnicii şi
necredincioşii au dovedit acest lucru. Pe ei îi stăpîneşte duhul de iscodire, nu cel de înţelegere. Ei
zic: Dacă e un Dumnezeu Atotbun, de ce sînt furtunile, cutremurele de pămînt, suferinţa, răul şi
moartea? Cei care judecă în acest chip îşi dovedesc nepriceperea lor; ei se aseamănă unui neghiob
care ar porni să bîrfească pe un artist care lucrează la un monument, înainte de a-l fi isprăvit.
Cînd îşi va vedea însă greşeala, se va ruşina de bîrfelile lui pripite şi nu va găsi cuvinte destule
de proslăvire. Dumnezeu n-a zidit lumea aşa cum o vedem azi, într-o singură zi; tot aşa lumea nu va
atinge desăvîrşirea ei într-o zi. Lumea merge spre desăvîrşire. Dacă omului i-ar fi cu putinţă să vadă
şi să înţeleagă cum vede şi înţelege Dumnezeu, el şi-ar da seama de desăvîrşirea lucrurilor create; el
s-ar proşterne şi ar mărturisi şi el că totul e foarte bun
(Genesa 1, 31).

Ouăle şi puişorii

Sufletul şi trupul omenesc este asemeni unui puişor ascuns în coaja unui ou. Dacă printr-un
mijloc oarecare puişorul dinăuntru ar afla că dincolo de coaja lui se întinde o lume nesfîrşită, cu
flori de tot felul, cu ape şi coline fermecătoare; dacă i s-ar spune că toate aceste lucruri sînt
frumoase şi că în această lume vieţuiesc şi părinţii lui şi va locui şi el; dacă i s-ar spune că va scăpa
şi el odată din închisoarea oului şi va vedea toate aceste lucruri, el n-ar înţelege nimic şi n-ar crede
ceea ce i s-ar povesti.
Dacă i-aţi spune că într-o zi va vedea cu ochii lui micuţi toată lumea aceasta şi că va colinda în
zbor cu plăpîndele lui aripi tot văzduhul acestei lumi, el nu va crede; nici o dovadă nu l-ar putea
încredinţa.
Tot aşa mulţi oameni nu cred în viaţa viitoare şi în Dumnezeu, pentru că ei nu le pot vedea în
timpul cît sînt şi ei în învelişul de lut al trupului.
Închipuirea lor, ca şi aripile plăpînde ale puiului, nu se poate avînta dincolo de graniţele
judecăţii lor; ei nu pot vedea cu ochii lor de tină lucrurile veşnice şi nestricăcioase pe care
Dumnezeu le pregăteşte pentru mult iubiţii Săi fii (Isaia 64, 3; 65, 17).
Dacă puiul din ou ar zice că nu mai este nimic afară de coaja sa, mama lui i-ar răspunde:
- Ce vorbeşti tu? Afară sînt munţi, flori şi cerul albastru.
- Vorbeşti prostii, căci eu nu văd nimic din toate acestea - ar răspunde puiul; dar îndată ce s-a
spart coaja, s-a putut încredinţa despre cele ce i-a spus mamă-sa.
Şi voi sînteţi închişi în coaja lutului şi nu vedeţi cerul şi iadul. Nu puteţi vedea lucrurile vieţii
veşnice. Dar într-o zi, coaja se va sparge şi atunci le veţi vedea.
Starea sufletului în trup e asemănătoare şi din alt punct de vedere aceleia a puişorului închis în
coaja oului. Ca să se zămislească pentru viaţa veşnică, sufletul trebuie să fie încălzit de Sfîntul Duh,
după cum puiul e încălzit de maica lui, căci altfel sufletul ar fi în primejdia de a fi pierdut pentru
totdeauna.
Omul, făptura mărginită, are nevoie de credinţă să se poată înălţa la tainele lui Dumnezeu Cel
Nemărginit.
E cu neputinţă minţii mărginite a omului să pătrundă în adîncimile tainelor lui Dumnezeu cu
slabele mijloace pe care le are la îndemînă, după cum cu neputinţă îi este şi furnicii să împingă
zăvorul unei porţi de fier cu bietele ei picioare.
Aici pe pămînt, viaţa e supusă nimicirii şi morţii, dar cînd această viaţă se atinge de Dumnezeul
Cel nemuritor, Izvorul vieţii veşnice, această viaţă ajunge ea însăşi veşnică.
- Eu le dau lor viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu-i va răpi pe ei din mîna Mea
(Ioan 10, 28).
- Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul, zice Domnul, Cel care este şi Cel care era şi Cel
care vine, Atotţiitorul (Apoc. 1, 8).

Despre păcat şi despre mîntuire

A treia întrebare:
Despre ce este păcatul:
Ucenicul Sundar întreabă:
- Ceea ce mă frămîntă pe mine îndeosebi este dorinţa de a afla ce este într-adevăr păcatul. Cum
a putut răzbi acest păcat în alcătuirea lumii şi împotriva lui Dumnezeu Celui Atotputernic care a
zidit lumea?
Domnul răspunde:
- Păcatul este numele cu care a fost numită orice faptă pe care o săvîrşeşte un om, nesocotind
voia lui Dumnezeu şi urmînd propria sa voie; nesocotind ceea ce este bine şi drept şi alegînd ceea
ce este rău şi nedrept, mulţumindu-şi poftele sale şi lucrînd după bunul său plac.
Păcatul nu are o viaţă a lui care să ne îngăduie să spunem că el a fost creat de cineva; el este
mai degrabă o stare. Ziditorul lumii, Dumnezeul Cel Atotbun, nu a putut să dea naştere nici unui
lucru rău; ar fi aceasta împotriva firii Sale.
Nici satana n-a creat păcatul. Satana nu poate decît să strice ceea ce a fost făcut bun. El n-are
nici o putere creatoare (de zămislire).
Prin urmare, păcatul nu a fost creat, el are numai o existenţă proprie.
El este numai o stare în care se nimiceşte omul rătăcit. Lumina există, dar întunericul nu există;
întunericul este numai lipsa de lumină. Tot aşa, răul şi păcatul nu au nici un fel de viaţă a lor, ci ele
sînt numai lipsa de bine, sau împotrivirea faţă de el. Această înfricoşătoare stare de păcat este foarte
primejdioasă, deoarece din pricina întunecimii în care ea te cufundă, multe suflete se abat de la
calea cea dreaptă. Ele naufragiază pe stîncile colţuroase ale lui satana şi alunecă în prăpastia plină
de neguri a iadului unde îşi află pieirea.
Eu, Cel care sînt Lumina lumii, de aceea am coborît pe pămînt, ca să izbăvesc de puterea
întunericului pe cei care se pocăiesc şi cred în Mine.
Eu îi ajut să ajungă fără grijă la limanul dorit, în cer, unde nu e nici urmă de întuneric (Apoc.
21, 23; 22, 5).
Tu Mă întrebi cum s-a ivit păcatul în lume. S-a ivit pentru că satana şi omul şi-au împlinit
scopurile lor rele din sloboda lor voie. Acum fireşte, tu Mă întrebi de ce Dumnezeu n-a pus în om
un fel de neputinţă de a cădea în această stare. Ei bine, dacă omul ar fi fost zidit ca o simplă unealtă,
ca o maşină oarecare, atunci ar fi fost cu putinţă să se sădească în el o asemenea neputinţă de a
cădea în păcat, dar în acest caz, omul nu s-ar mai fi bucurat de darul unei libertăţi depline, de darul
de a se hotărî singur pentru un lucru sau pentru altul.
Adam şi Eva au fost înşelaţi de diavolul, pentru că fiind într-o stare de nevinovăţie, ei nu
cunoşteau nici viclenia, nici minciuna. Nici satana n-a cunoscut înainte de cădere trufia, deoarece
acest păcat nu exista, deşi ştim că trufia a umplut mai apoi şi inima lui satana şi inima omului.
Puterea lui Dumnezeu însă a schimbat şi a prefăcut acest păcat, ca să slujească slavei Lui. Prin
întruparea Mea şi prin ispăşirea de pe Cruce, s-a arătat iubirea fără margini şi atît de minunată a lui
Dumnezeu, care poate altfel, ar fi rămas necunoscută. De altă parte, cei care au fost mîntuiţi
preţuiesc mai mult fericirea raiului, după ce au gustat amărăciunea păcatului, după cum gustul
plăcut al mierii este mai dulce după ce-am mîncat bucate amare. Cei care vor fi mîntuiţi nu se vor
mai întoarce niciodată la păcatul lor; ei îşi vor închina toată viaţa lor, cu umilinţă, supunere şi
iubire, proslăvirii lui Dumnezeu, Părintele lor, şi vor fi de-a pururi fericiţi în El.
Oamenilor le place să descopere petele soarelui şi ale lunii precum şi întunecimile lor, dar n-au
habar de petele şi întunecimile pe care le face păcatul în sufletul lor. Acest lucru ne îngăduie să
înţelegem, într-o măsură oarecare, cît de mare va fi întunericul dacă lumina care este în om devine
şi ea întuneric. După cum un trup atins de lepră amorţeşte, şi de cele mai multe ori devine
nesimţitor, tot aşa inima şi cugetul omului, molipsite de lepra păcatului, mor, pierzîndu-şi simţirea.
Bolnavul aproape nici nu-şi mai dă seama de starea lui înspăimîntătoare şi respingătoare.
Se întîmplă adesea ca o vieţuitoare oarecare, un animal sau o pasăre sălbatică, după ce a trăit
mai mult timp în tovărăşia oamenilor, întorcîndu-se la vechii ei prieteni, să nu mai fie primită. Toţi
se feresc de ea. O lovesc cu ciocul ca pe o străină şi-o omoară. Dacă nici animalele nu mai pot
suferi să vieţuiască laolaltă cu semenii lor, care au trăit într-o altfel de viaţă de cum era viaţa lor,
cum ar putea oare primi sfinţii şi îngerii din cer pe păcătoşii care au trăit în tovărăşia păcătoşilor?

Raiul şi păcătoşii

Asta nu înseamnă însă că sfinţii nu ar avea nici un fel de iubire pentru păcătoşi, dar sfinţenia
cerului nu e deloc plăcută păcătoşilor. Dacă chiar şi în lumea aceasta, tovărăşia oamenilor buni şi
drepţi este urîcioasă pentru păcătoşi, cum ar putea ei oare trăi laolaltă cu drepţii o veşnicie întreagă,
în cer? Un astfel de rai ar fi pentru păcătoşi o pedeapsă aspră, un adevărat iad. Să nu credeţi dar că
Dumnezeu va izgoni pe păcătoşi din cer ca să-i zvîrle în iad. Dumnezeu, care este iubire, n-a
aruncat şi nu va arunca niciodată pe nimeni în iad. Păcatul duce pe om în iad.
Înainte de a se fi săvîrşit viaţa de aici, înainte de a merge în rai sau în iad, încă din această viaţă
raiul şi iadul sălăşluiesc în inima omului, după cum faptele lui bune sau rele. Prin urmare, cel care
vrea să scape de iadul cel veşnic în viaţa viitoare să se pocăiască cu adevărat de păcatul lui şi să-Mi
dea Mie inima lui, pentru ca prin înrîurirea Sfîntului Duh, care va sălăşlui în el să pot face din el,
pentru totdeauna, un fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu.
 Răzvrătiţii

Omul răzvrătit împotriva dregătoriilor şi împotriva regelui său poate afla scăpare într-o ţară
străină, dar cel care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, unde se va putea ascunde?
Oriunde s-ar duce, în cer sau în mormînt, pretutindeni Dumnezeu va fi de faţă
(Psalm 138, 7-8). Dacă vrea să fie fericit, să se pocăiască şi să îngenuncheze la picioarele
Mîntuitorului său.

Frunzele de smochin

Frunzele de smochin nu au fost în stare să îmbrace şi să ascundă pe Adam şi Eva; de aceea

Dumnezeu le-a făcut haine din piele.
Faptele bune ale omului sînt asemenea frunzelor de smochin; ele nu sînt de-ajuns omului ca să
scape de mînia ce o să vină. Lui îi trebuie neapărat haina Mea de dreptate.

Fluturele şi lumina

Fluturele habar n-are de puterea mistuitoare a flăcării. Uluit de lumină, se năpusteşte spre ea.
Toate încercările lui de scăpare sînt zadarnice. El este atras cu putere de flacăra morţii. E ţinut într-
un cerc din care nu mai poate scăpa. Se năpusteşte năuc spre flacără şi pieire.
Aşa e şi păcatul. Oamenii habar n-au de puterea pierzătoare şi otrăvitoare a păcatului. Ei se lasă
ademeniţi de plăceri înşelătoare şi îmbătătoare. Cînd omul primeşte ispitele lumii, el ajunge în
starea fluturelui care s-a apropiat de flacără.
Uluit de beţia plăcerilor, el e atras cu putere de focul pieirii sufleteşti. El aleargă năuc spre
moarte şi pieire veşnică. Este cuprins de o beţie, de o orbie sufletească din care nu mai poate scăpa.
Aleargă în focul pieirii sufleteşti.
Altfel este lumina Mea. Eu sînt Lumina lumii; tot cel ce vine la Mine nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vieţii (Ioan 19, 20). Lumina Mea atrage cu putere pe cel păcătos din noaptea
pieirii sufleteşti. Lumina Mea nu arde, ci dă viaţă veşnică. Pe cei ce vin la Mine îi ţin cu putere în
jurul Meu. Întunericul nu are putere asupra lor. Cel ce Mă primeşte cu adevărat pe Mine a scăpat de
puterea întunericului. Lumina Mea îl ţine în jurul Meu.
Păcatul nu e ceva din lumea închipuirii şi a părerii. El este o stare de întunecime sufletească
totdeauna căşunată de voinţa cea rea a omului. Sămînţa răului şi viermele care roade, al păcatului, s-
au dezvoltat în fiinţa omului şi au ruinat pentru totdeauna sufletul omenesc, tocmai aşa cum uneori
în cîteva zile, vărsatul schimonoseşte pentru totdeauna, cele mai frumoase chipuri omeneşti.
Dumnezeu nu a dat fiinţă răului şi păcatului. Acestea sînt urmările neascultării omului.
Cînd toţi oamenii se pocăiesc şi se unesc în Mine, Sîngele Meu care dă viaţă, aleargă în ei,
tămăduindu-i de toate rele sufleteşti şi trupeşti, ca sa le împărtăşească o sănătate desăvîrşită şi
pentru totdeauna.
Pentru asta a şi fost zidit omul. În chipul acesta, el va fi fericit de-a pururi, lîngă Ziditorul şi
Stăpînul vieţii sale.

Despre Crucea şi Jertfa Mîntuitorului

Întrebarea a patra:
Avem noi lipsă de Jertfa Mîntuitorului pentru ispăşire?
Sundar întreabă:
- Doamne, în zilele noastre unii oameni de ştiinţă socotesc fără preţ credinţa în mîntuirea
cîştigată prin Sîngele Tău şi prin Jertfa Ta de ispăşire. Ei zic că mîntuirea atîrnă numai de silinţele şi
faptele noastre cele bune.
Domnul răspunde:
- Fără Crucea şi Jertfa Mea nu există izbăvire şi mîntuire!
 Şarpele lui Moise

Odinioară, Dumnezeu a trimis asupra israelienilor şerpi veninoşi, pentru păcatele lor. Moise s-a
rugat pentru iertarea poporului şi Domnul a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune sus într-
o prăjină şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi nu va muri. Şi a făcut Moise aşa şi tot cel ce
privea spre şarpe, cu credinţă, trăia şi nu murea (Numeri 21, 8). Însă unii dintre israelieni nu i-
au dat nici o importanţă acestui şarpe de aramă. Vedeau în el numai o simplă bucată de aramă. E o
neghiobie să te uiţi la ea - ziceau ei. Dacă Moise ne-ar fi dat un leac contra veninului, în stare să ne
tămăduiască de muşcătura otrăvită a şerpilor, atunci ar mai face să crezi. Dar ce putere să aibă
împotriva veninului prăjina asta? Toţi aceştia au murit.
Aşa e şi în zilele noastre cu oamenii care cred şi cu cei care nu cred în Crucea şi Jertfa Mea de
ispăşire. Toţi cei care cred în Crucea şi Jertfa Mea de ispăşire vor trăi şi nu vor muri. Dar cei care nu
cred vor fi pierduţi. Ei vor muri otrăviţi de necredinţa lor şi de propriul lor păcat.
Un tînăr căzu într-o prăpastie şi se răni atît de greu, că pierzînd prea mult sînge, era în primejdie
de moarte. Tatăl său îl duse la un lecuitor care zise: Viaţa e în sînge. Tînărul a pierdut atît de mult
sînge, încît el nu va mai putea trăi decît dacă cineva îi dăruieşte propriul său sînge. Altcum va muri
în cîteva ceasuri. Tatăl, în nemărginita lui iubire, îşi dărui îndată sîngele lui, şi sîngele părintelui
turnat în venele fiului, i-a redat viaţa. Tot aşa şi omul căzut de pe stînca sfinţeniei, a fost rănit de
propriul său păcat şi se află în primejdie de moarte, pierzîndu-şi viaţa lăuntrică a sufletului. Celor
care se pocăiesc şi cred în Mine Eu le dau propriul Meu Sînge, pentru ca să aibă viaţă, şi mai mult,
să aibă şi să trăiască de-a pururi (Ioan 10, 10).

Nebunul iertat

Iertarea păcatului încă nu înseamnă mîntuire deplină. Mîntuirea deplină înseamnă deplina
izbăvire de păcat. Cel care a dobîndit iertarea păcatelor lui poate totuşi să moară de păcatul lui.
Un om bolnav de multă vreme îşi pierdu minţile, şi într-o zi, se năpusti asupra unui prieten şi-l
ucise. Osîndit la spînzurătoare, el a fost iertat după cererea familiei sale, care dovedi judecătorului
că nebunia fusese pricina omorului. El a fost iertat, dar înainte de a se vesti iertarea, el a murit în
teribila boală de care suferea. Ce folos a avut el de pe urma iertării dobîndite? Singura lui mîntuire a
fost tămăduirea bolii de care suferea. Numai atunci el s-ar fi putut bucura deplin de iertarea primită.
Eu M-am întrupat tocmai ca să fiu Mîntuitorul tuturor celor ce se pocăiesc şi cred în Mine. Eu îi
izbăvesc şi de pricina păcatului şi de urmările păcatului: de boală, de osîndă şi de moarte
sufletească. Ei nu vor muri în păcatul lor, pentru că Eu îi izbăvesc de el
(Matei 1, 21). Ei biruie moartea şi moştenesc viaţa veşnică.
Odinioară era oprit oamenilor să mănînce sîngele şi carnea unor anumite animale, pentru ca ei
să scape de deosebite boli şi pentru ca să nu se dezvolte şi în fiinţa lor pornirile către cruzime ale
acelor animale. În felul acesta oamenii erau feriţi de multe rele. Dar acum, Trupul Meu este cu
adevărat mîncare şi Sîngele Meu este cu adevărat băutură (Ioan 6, 55), căci din ele curge o
viaţă duhovnicească neistovită, plină de sănătate desăvîrşită, de pace şi de bucurie veşnică.

Sfîrşitul unui vînător

Viaţa multor oameni e în chipul unui vînător din Tibet, care a avut un groaznic sfîrşit. Aflîndu-
se într-o zi în pădure, pe marginea unui rîu, a văzut un fagure de miere sus, pe ramura unui arbore,
şi s-a urcat îndată să-l ia. El nu bănuia că în acea clipă viaţa lui era ameninţată de trei părţi deodată
şi că el era într-adevăr în ghearele morţii. Sub copac, în apă îl aştepta cu gura căscată un crocodil,
gata să-l înghită; la spatele lui, o haită de lupi sta la pîndă; iar rădăcinile copacului erau roase de
viermi. Ce se întîmplă? Copacul dezrădăcinat s-a prăbuşit în apă şi vînătorul căzu pradă
crocodilului.
Tot aşa sufletul legat de trupul cel muritor gustă cîtăva vreme dulceaţa înşelătoare a păcatului.
El cutreieră nepăsător şi uşuratic pădurea cea plină de ispite şi primejdii a lumii acesteia în care
pîndeşte diavolul, căutînd să-l piardă. El nu se gîndeşte că iadul abia aşteaptă clipa să-l înghită, nici
că viermii nevăzuţi ai păcatului au ros rădăcinile vieţii lui, aşa că sufletul lui se va prăbuşi în iad,
pradă veşnică a lui. Dimpotrivă, cel care vine la Mine va fi izbăvit de păcat, de diavol şi de iad. Eu
îi voi dărui viaţa veşnică pe care nimeni nu i-o va putea răpi (Ioan 10, 28).
Prin cuvinte dezmierdătoare şi prin momeli înşelătoare, diavolul ademeneşte pe oameni şi-i
înghite tocmai cum un şarpe farmecă, prin privirea lui, păsările pe care le rîvneşte. Cei care cred în
Mine sînt izbăviţi de vraja bătrînului şarpe şi de ademenirile lumii acesteia.
Un om cu ochii atinşi de albeaţă vede lumina întunecată, mohorîtă. El nu poate vedea lumina
curată. Tot aşa sînt şi cei cu ochii sufleteşti atinşi de albeaţa păcatului. Ei nu Mă pot vedea în lumina
cea adevărată. E poate că Mă socotesc şi pe Mine un biet păcătos ca şi ei.
Ceea ce vreau Eu e să dăruiesc oamenilor mîntuirea, şi această mîntuire nu atîrnă de părerea
lumii. După cum Levi, care din coapsele lui Avraam a plătit zeciuiala, deşi nu se născuse încă, tot
aşa credincioşii din toate neamurile şi din toate vremile au dobîndit prin Cruce ispăşirea păcatelor
lor, deşi ei nu se născuseră încă în acel ceas. Crucea şi mîntuirea Mea sînt pentru toate neamurile
pămîntului (Ioan 17, 20).

Naşterea din nou

A pretinde că un om poate dobîndi mîntuirea numai prin propriile sale silinţe şi prin faptele lui
cele bune este ceva fără înţeles. Dascălii timpurilor de acum învaţă zicînd: Faceţi binele, căci făcînd
binele vă veţi face buni!
Eu însă zic: Fiţi voi mai întîi buni, căci numai atunci veţi putea face binele.
A face binele, ca prin asta să te faci mai bun, înseamnă a pretinde de la un pom pădureţ să-şi
schimbe roadele, lăsîndu-l să rodească înainte cît mai mult timp. Noi însă ştim că un pom sălbatic
nu va da roade decît dacă este altoit cu o mlădiţă de pom bun. Prin această altoire va muri în el tot
ce e amar, treptat-treptat, în măsura în care viaţa şi sucul pomului celui nou pătrunde în el. Roadele
lui vor lua pe urmă gustul roadelor celuilalt pom.
Faptele bune vor fi atunci roadele acestei vieţi noi, născute din mîntuire şi acest rod va rămîne
în veci.
Lucrul acesta Noi îl numim o naştere din nou. Fără această naştere din nou, nu este mîntuire.
 Tînărul bogat

Mulţi ştiu din propria lor păţanie, că bunătatea firească a omului nu poate să procure sufletului
adevărata pace, nici să-i dea încredinţarea vieţii celei veşnice sau a mîntuirii.
Tînărul bogat, care a venit să Mă întrebe ce să facă pentru a se mîntui şi a dobîndi viaţa veşnică,
e o pildă (Matei 19, 16-22). În primul rînd, el nu avea o judecată dreaptă despre Mine, cum n-
au această judecată nici cei mai mulţi oameni de azi, plini fiind de învăţătura lumii, nu de cea a lui
Dumnezeu. Tînărul gîndea că Eu sînt vreunul dintre acei învăţaţi a căror viaţă e un mormînt văruit.
Ei predică bunătatea, dar dacă le-ai zice: Dă-mi şi mie din această bunătate, n-ar avea măcar nici un
gram să-şi dea. N-au nici pe seama lor.
Eu i-am zis: De ce Mă numeşti tu Bun? Bun nu este decît Dumnezeu. El n-a ştiut să recunoască
în Mine pe Singurul Bun, pe Cel care dă viaţă, şi cînd m-am silit să-l facă să intre în tovărăşia Mea,
ca să fac din el un om cu adevărat bun şi să-i dau viaţa, el plecă trist, trist.
Un lucru se desprinde limpede din pilda acestui tînăr: urmarea poruncilor şi străduinţele lui de a
se desăvîrşi nu i-au putut mulţumi nevoile lui sufleteşti şi nu i-au putut da încredinţarea vieţii celei
veşnice. Dacă faptele lui cele bune i-ar fi dat pacea, el n-are mai fi venit să Mă întrebe, sau chiar
dacă ar fi venit, el n-ar fi plecat trist. După ce ar fi auzit cuvintele Mele, el ar fi plecat plin de
bucurie.
Pavel, care M-a înţeles desăvîrşit, dimpotrivă, îşi atinse fără zăbavă scopul, căci în loc să se
întristeze, el lăsă totul şi Mi-a urmat (Fil. 3, 7-14). Celor care nu se încred în propria lor
dreptate şi Mă urmează, Eu le dau bucurie adevărată şi viaţă veşnică.

Despre necredincioşi

Întrebarea a cincea:
De ce tocmai unii dintre oamenii cei învăţaţi sînt necredincioşi?
Sundar întreabă:
- Doamne, de ce în zilele noastre, tocmai unii oameni de ştiinţă sînt necredincioşi şi vorbesc
contra învăţăturilor mîntuitoare, căutînd să ducă în rătăcire şi pe cei neştiutori şi puţin credincioşi?
Domnul răspunde:
- Nu uita că lucrurile vieţii duhovniceşti şi ale credinţei fac parte mai mult din lumea inimii
decît din cea a minţii. Inima este biserica lui Dumnezeu, şi cînd această inimă e plină de Dumnezeu,
se luminează mintea de credinţă. Creierul şi ochii minţii sînt tot atît de nefolositori fără adevărata
lumină, după cum sînt şi ochii trupeşti fără lumina zilei. Pe întuneric, iei adeseori un şarpe drept o
frînghie şi o frînghie drept un şarpe. Tot aşa unii oameni de ştiinţă rătăcesc sufletele neştiutoare,
printr-o răstălmăcire a adevărurilor vieţii sufleteşti.
Ca să amăgească pe Eva, diavolul n s-a slujit de o oaie sau de un porumbel, ci de un şarpe,
adică de cel mai îndemînatic dintre toate vieţuitoarele. El s-a slujit de înşelăciunea lui ca de o armă
meşteşugită.
Tot aşa şi în zilele noastre, diavolul găseşte în mintea şi ştiinţa înţelepţilor lumii, unelte foarte
prielnice, ca să înşele şi să ducă la pierzare pe credincioşi. Şi diavolul ştie să se folosească cu
destulă îndemînare de ele.
Nu e de-ajuns să ai minte; trebuie să ai şi nevinovăţia porumbelului. De aceea am zis: Fiţi
înţelepţi ca şerpii şi blînzi ca porumbeii.
 Despre rugăciune

Întrebarea a şasea:
Avem trebuinţă să ne rugăm?
Ucenicul Sundar întreabă:
- De multe ori auzim spunîndu-se: Dacă Dumnezeu are deplină cunoştinţă de trebuinţele noastre
trupeşti şi sufleteşti, şi dacă El ştie mai bine decît oricine cum să ni le îndestuleze, nu e oare de
prisos să-I mai spunem prin rugăciune păsurile noastre sufleteşti sau trupeşti?
Domnul răspunde:
- Cei care pun asemenea întrebări habar n-au de ce este rugăciunea. Rugăciunea nu e o
cerşetorie. A te ruga nu înseamnă a cerşi pentru a-ţi mulţumi trebuinţele vieţii tale trecătoare.
A te ruga înseamnă a dobîndi pe Dumnezeu Însuşi, adică pe Cel care dăruieşte viaţa. Cînd veţi
fi cîştigat acest Izvor de viaţă şi vă veţi fi contopit cu El, veţi avea viaţa şi veţi fi adînc încredinţaţi
că El Se îngrijeşte de voi.
Celor necredincioşi, Dumnezeu, în iubirea Sa, le face parte de bunurile lumii acesteia, şi numai
de acelea; ei nu pot avea trebuinţe duhovniceşti, pentru că ei nu au viaţă duhovnicească. Chiar dacă
li s-ar împărţi şi binecuvîntări duhovniceşti, ei nu le-ar putea preţui după cuviinţă şi le-ar pierde fără
zăbavă.
Celor mîntuiţi, Dumnezeu le împărtăşeşte tot felul de daruri, dar mai ales daruri sufleteşti,
pentru ca, abătînd inima lor de la lucrurile vremelnice, să-şi poată îndrepta toate năzuinţele lor către
lucrurile veşnice.
Prin rugăciune, cei credincioşi nu schimbă nimic din orînduirile Dumnezeieşti, dar îşi lămuresc
deplin ceea ce are de gînd Dumnezeu cu ei.
Cînd ei se roagă, Dumnezeu li Se arată în altarul tainic al inimii lor şi grăieşte cu ei.
A te ruga a însemnat, şi va însemna totdeauna, a respira în atmosfera Dumnezeirii. Dumnezeu
împărtăşeşte pe Duhul Său Cel Sfînt celor care se roagă în viaţa aceasta, pentru ca ei să se prefacă
în suflete vii (Genesa 2, 7; Ioan 20, 22). Ei nu vor muri niciodată, pentru că Duhul lui
Dumnezeu, care pătrunde în fiinţa lor lăuntrică prin rugăciune, le dă putere, sănătate şi viaţă
veşnică.
Dumnezeu, care este Iubire, le-a dăruit din prisos tot ceea ce este de lipsă vieţii lor sufleteşti şi
trupeşti. Numai rugăciunea poate face pe omul firesc să preţuiască darurile lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dat căldura, apa şi aerul fără de care omul n-ar putea trăi (şi totuşi el nu se
gîndeşte să-I mulţumească pentru ele), dar omul cel lumesc preţuieşte mai mult aurul, argintul şi
averile, adică tot atîtea lucruri care sînt foarte costisitoare, care se dobîndesc cu multă trudă şi care
nu potolesc nici foamea, nici setea, şi nu liniştesc inima lui. De aceea omul lumesc pare nemernic şi
stîngaci în lumea bunurilor sufleteşti.
Numai omul care se roagă e înţelept şi ştie să-şi trăiască într-adevăr viaţa de care l-a învrednicit
Dumnezeu.

Peştii mărilor

Lumea aceasta se aseamănă cu o mare largă în care mulţi se scufundă şi se îneacă. Dar peştii
trăiesc în apele cele mai adînci şi nu se îneacă. De ce? Pentru că ie ies din cînd în cînd la faţa apei şi
sorb o gură de aer pe care-l păstrează în bronhiile lor. În felul acesta peştii răsuflă şi această
răsuflare le ajută să vieţuiască în adîncul mărilor.
Tot aşa e şi un creştin adevărat. El trăieşte în marea vieţii, în marea acestei lumi plină de ispite
şi păcate. Dar el nu se îneacă în această mare, pentru că tot mereu se înalţă la suprafaţa ei şi soarbe,
prin rugăciune, aer şi putere din atmosfera cea vie a Dumnezeirii, a Duhului Sfînt. Prin rugăciune
creştinul cel adevărat răsuflă şi această răsuflare îl ajută să poată vieţui în marea acestei lumi. Peştii
vieţuiesc în apa cea sărată a mării, şi cu toate acestea ei nu sînt săraţi şi nu se prefac în sare. O viaţă
întreagă o petrec într-o mare sărată, şi cu toate astea ei nu sînt săraţi. Ei îşi păstrează firea lor şi
gustul lor.
 Aşa e şi creştinul cel adevărat. El trăieşte în marea lumii cea răzbită de păcate, dar prin
rugăciune se fereşte de ele. O viaţă întreagă o trăieşte înconjurat de duhul acestei lumi
(Efes. 2, 2), dar el nu se dă după acest duh. Cu ajutorul rugăciunii, se fereşte de el. Cu ajutorul
rugăciunii, el îşi păstrează firea sa cea duhovnicească, într-o mare de ispite şi de mode lumeşti.

Soarele şi apa mării

Cînd soarele îşi revarsă potopul lui de foc asupra apei sărate a oceanului, aburii mării se ridică
de la suprafaţa apei şi se prefac în nori. Apa sărată s-a prefăcut în apă dulce care cade acum în ploi
binefăcătoare, înfrăgezind ogoarele pămîntului. Sarea şi toate celelalte necurăţenii ale apei au rămas
în mare, ele nu s-au înălţat în văzduh. Tot aşa, gîndurile şi dorinţele omului care se roagă se înalţă la
cer, unde razele soarelui dreptăţii le curăţă de orice urmă de păcat. Rugăciunea e atunci ca un nor ce
revarsă din cer pe pămînt o ploaie de binecuvîntări, înnoind viaţa omului.
Toată viaţa lor, păsările de apă înoată pe lacuri şi mări, şi cu toate astea, cînd vor să zboare,
aripile lor sînt uscate. Tot e şi omul care a trăit în lume o viaţă de rugăciune.
Cînd vine ceasul să-şi ia zborul spre cer, el e curat de toate petele şi întinările acestui pămînt de
păcat; el ajunge în casa odihnei celei veşnice curat şi fără prihană.

Apa e bună, dar nu să ne înecăm în ea

Pentru o barcă e lucru firesc să intre în apă şi să umble pe apă, dar ea în primejdie şi se îneacă,
dacă apa pătrunde în ea. Tot aşa, pentru un om e foarte firesc ca el să trăiască în lume, dar dacă
lumea intră în el şi pune stăpînire pe inima lui, atunci, vai, el e pierdut.
Fiecare ştie că nu poţi trăi fără apă şi iarăşi fiecare ştie că în apă te poţi şi îneca.
Oamenii au lipsă de apă să-şi potolească setea, dar nu au deloc trebuinţă să se înece în ea.
Toţi au lipsă de lume şi de bunurile ei, deoarece nu pot trăi fără ele. De aceea a şi făcut
Dumnezeu lumea, pentru ca omul să se folosească de ea, dar nu trebuie să se înece în ea.
Cei care nu se mai roagă, uitînd că rugăciunea este răsuflarea sufletului, mor înecaţi în apele
lumii.
Cînd viaţa sufletească suferă din cauza lipsei rugăciunii, bunurile acestei lumi, lăsate de
Dumnezeu spre folosul omului, se prefac într-un izvor de suferinţă şi moarte.
Lumina şi căldura soarelui dau viaţă şi spor semănăturilor şi răsadurilor, dar soarele poate să le
şi usuce şi să le veştejească.
Aerul, care împrospătează şi primeneşte sănătatea şi viaţa tuturor vieţuitoarelor, poate să le
producă şi moartea.
- Privegheaţi şi vă rugaţi! Voi trăiţi în lume, dar să nu fiţi din lume. Atunci lumea nu vă va face
rău, ci vă va fi prielnică întăririi vieţii voastre duhovniceşti, dacă, fireşte, vă veţi îndrepta inima
către Soarele Dreptăţii. În multe paragini mocirloase vedem înflorind flori a căror mireasmă face să
piară orice duhoare urîtă.
Vedem şi plante care se întorc spre soare, ca să-şi ia putere de creştere şi înflorire din căldura şi
lumina lui.
Putreziciunea pămîntului, în loc să le vatăme, le hrăneşte şi le ajută să crească.
Omul care se roagă, întorcîndu-şi cugetul lui spre Mine, primeşte căldura şi lumina Mea.
El Mă va proslăvi prin mărturia vieţii lui sfinte, care va împrăştia duhorile nesănătoase ale
veacului şi va rodi îmbelşugat pentru viaţa cea veşnică.

Rugăciunea ajută păstrarea mîntuirii

Folosul cel mare al rugăciunii izvorăşte din faptul că prin ea, inima omului se află într-o stare
prielnică primirii harului şi binecuvîntărilor lui Dumnezeu. Iată temeiul pentru care Sfîntul Duh nu
a fost trimis ucenicilor din prima zi, ci după zece zile de pregătire sufletească. Cel care primeşte o
binecuvîntare fără să se fi pregătit pentru darul ei, nu ştie s-o preţuiască după cuviinţă, nici să o
păstreze în chip statornic. De pildă, Saul, care primise şi domnia de rege şi darul Sfîntului Duh, fără
a le fi rîvnit, le-a pierdut pe amîndouă după un răstimp scurt. El îşi lăsă tronul mergînd să caute
asinele pierdute, în loc să caute şi să dobîndească darul Duhului Sfînt (1 Regi 9, 3-10).
Omul care se roagă ştie să se închine în duh şi în adevăr. Mulţi oameni se aseamănă cu o floare,
aşa numită senzitiva, care tremură şi se înfioară la orice atingere; cînd se roagă, ei intră sub
cîrmuirea Duhului Sfînt şi primesc povăţuirile Lui, se smeresc şi îşi pleacă fruntea în faţa lui
Dumnezeu; dar cum părăsesc locul unde s-au rugat, ei devin iarăşi ceea ce au fost înainte.
Dacă nu mai îngrijim de un pom sau de o floare, şi pomul şi floarea îşi pierd fără zăbavă
însuşirile, ca să se prefacă din nou în buruieni sălbatice şi în pomi pădureţi.
Tot aşa şi credinciosul care se lasă de rugăciune, fiind nepăsător faţă de sufletul său, încetează a
mai rămîne în Mine şi nu va mai fi în stare să primească binecuvîntările Mele. El va cădea din nou
în viaţa de păcat şi va fi pierdut.

Rugăciunea cocostîrcului

Un cocostîrc bătrîn stă gînditor pe malul unei bălţi. Privindu-l, ne-am putea închipui că el se
gîndeşte la bunătatea apei care potoleşte setea şi curăţă murdăria... Privindu-l, l-am putea asemăna
cu un om, cu un filozof care cugetă despre puterea şi slava lui Dumnezeu... Privindu-l, ne-am putea
închipui că el se roagă, în felul lui. Dar vai, gîndurile lui sînt altele. El se gîndeşte la... broaşte. El
stă la pîndă să se ivească atare broască şi s-o înhaţe.
Sînt mulţi oameni care se roagă în chipul acestui cocostîrc. Pe ţărmul oceanului vieţii, ei stau ca
şi cocostîrcul, într-o frumoasă înfăţişare de rugăciune. Dar vai, gîndurile lor în timpul rugăciunii nu
se îndreaptă spre puterea şi iubirea lui Dumnezeu... Nu se îndreaptă spre darurile Duhului Sfînt...
spre darurile mîntuirii sufleteşti.
Ca şi cocostîrcul, în rugăciunile lor, se gîndesc la broaşte, la dobîndirea de bunuri materiale:
boi, oi, averi, bani, etc. Prin rugăciune, cei mai mulţi oameni cerşesc mai ales bunuri trecătoare,
bunuri pieritoare, cu care odată vor pieri şi ei.
Ei îşi întorc inima de la izvorul adevăratei mulţumiri şi o îndreaptă spre lucrurile cele trecătoare
cu care odată vor trece şi ei.

Apa şi petrolul

Apa şi petrolul, care ţîşnesc din inima pămîntului, nu se deosebesc cînd te uiţi la ele prima dată.
Dar însuşirile şi rostul lor sînt foarte deosebite. Apa stinge focul, petrolul îl aţîţă. Tot aşa şi
lumea cu deşertăciunile ei, şi inima cu setea ei de Dumnezeire sînt zidite de Acelaşi Dumnezeu. Dar
inima care îşi caută mulţumirea în bogăţie, în trufie şi în slava acestui veac, ajunge la aceeaşi
nenorocire ca acel care, vrînd să stingă un foc, ar turna peste el petrol în loc de apă. Inima
omenească nu-şi poate afla linişte şi nu poate fi mulţumită decît în Cel care a sădit în ea setea de
Dumnezeire (Psalm 41, 1-2).
De aceea celui care vine la Mine, îi voi da apă vie, ca să nu mai înseteze niciodată şi apa pe care
Eu i-o voi da se va preface într-un izvor care ţîşneşte în viaţa veşnică
(Ioan 4, 14).

Copilul şi ceapa

Zadarnic încearcă oamenii să-şi afle liniştea în tulburările veacului acestuia. Viaţa ne dovedeşte
că în lucrurile trecătoare şi schimbătoare ale lumii nu găsim pace şi odihnă.
Acest soi de oameni se aseamănă cu copilul care descojeşte o ceapă, nădăjduind să găsească în
mijlocul ei o migdală (un sîmbure plăcut).
Deşartă şi mincinoasă nădejde, căci lumea e alcătuită ca şi ceapa, din foi, adică din deşertăciuni;
iar tu, omule, cauţi să afli în ea izvorul adevărului şi vieţii veşnice.
Vara, în năduşeala căldurilor, pe bărăganuri şi puste se arată aşa numita fata morgana. În zare se
ivesc icoane mincinoase de cetăţi, oraşe, izvoare şi lacuri cu ape limpezi. Drumeţul însetat grăbeşte
spre ele să-şi potolească setea, dar vai, pe urmă vede că sînt numai nişte năluciri.
Aşa e şi cu omul care îşi caută fericirea şi mulţumirea în bunurile şi desfătările lumii.
Apa vieţii nu se va găsi niciodată în bălţi scornite de mintea noastră, nici în cisterne sparte.
Cei care rămîn lîngă Mine, rugîndu-se cu căldură, vor afla această apă, căci Eu sînt Izvorul apei
cele vii (Isaia 55, 1; Ier. 2, 13; Apoc. 21, 6).

Femeia şi copilul

O femeie urca într-o zi pe munte, cu un copilaş în braţe. Copilul zări o floare pe care vru s-o
rupă. Dar ca s-o ajungă, el se smuci din braţele maicii lui şi căzu strivindu-şi capul de un bolovan de
piatră. Moartea îl doborî fulgerător.
Cîtă vreme copilul rămase la sînul maicii lui şi lîngă inima ei, el a fost la adăpost de orice
primejdie. Ea îl ocrotea şi-l hrănea. Numai ademenirile florii de pe marginea drumului îl făcură să-
şi piardă viaţa.
Tot aşa e şi cu credinciosul a cărui viaţă nu-şi are temeiul şi rădăcinile ei în rugăciune.
El nu vrea să ştie de grija şi de iubirea Mea, care întrec pe ale unei mame
(Isaia 49, 15). Dacă el dispreţuieşte laptele cu care-i hrănesc Eu sufletul şi se lasă momit de
lucrurile vremelnice şi văzute ale lumii, el cade, el se smulge din braţele mele şi cade în prăpastia
pierzării.
Mama nu-şi alăptează pruncul decît atunci cînd vrea el să sugă şi se apropie de sînul ei.
Rugăciunea este mijlocul prin care fiii Mei îşi dobîndesc laptele cel hrănitor de viaţă
duhovnicească. Copilul nu ştie ce e laptele mamei. Dar ştie din fire să-l sugă, pentru ca să se poată
hrăni cu el.
Tot aşa şi cei născuţi din duh învaţă singuri, fără vreo învăţătură deosebită şi fără înţelepciunea
acestei lumi, cum trebuie să se roage, ca să primească de la Mine laptele cel duhovnicesc al vieţii
veşnice.
Eu am pus în om şi setea şi foamea sufletului, pentru ca omul să nu cadă în ispita lui satana, în
ispita trufiei de a se crede un mic dumnezeu.
Zi de zi el e nevoit astfel să-şi dea seama că nu e decît o făptură care atîrnă în viaţa lui, de viaţa
şi voinţa Celui care l-a zidit... să-şi dea seama că el trebuie să rămînă în Mine şi Eu în el.
Rugăciunea, credinţa şi viaţa duhovnicească sînt puterile care fac pe fiii Mei să fie de-a pururi
fericiţi în Mine.

Puterea rugăciunii

A te ruga înseamnă a vorbi cu Mine, înseamnă a trăi în legătură cu Mine, a rămîne în Mine,
pentru a ajunge asemenea Mie. O insectă care trăieşte în verdeaţă e şi ea verde ca iarba.
Ursul gheţarilor trăieşte între nămeţii de zăpadă ai nordului şi blana lui e albă ca zăpada.
Tigrul din Bengal, care aceeaşi culoare ca trestiile şi buruienile uriaşe în care stă ascuns.
Aşa şi cei care trăiesc în adierile rugăciunii statornice şi ale harului Dumnezeiesc dobîndesc o
fire asemănătoare firii Mele.
Cînd într-o zi Eu Mi-am arătat pe Muntele Taborului Slava Mea lui Petru, Iacov şi Ioan, dintre
toţi sfinţii, numai Moise şi Ilie li se arătară apostolilor cîteva clipe.
Şi atît au fost de uimiţi apostolii şi de mişcaţi de slava acestei arătări, încît ei s-au gîndit să facă
îndată trei corturi, să locuiască în ele toată viaţa lor (Matei 17, 1-5). Cît de mare va fi oare
bucuria lor în ziua cînd ei vor intra în desăvîrşita lumină a vieţii celei veşnice, laolaltă cu ceata
sfinţilor şi a îngerilor?
Ce fericire negrăită! Cine le-o va mai putea răpi? (Ioan 17, 24).
Oamenii deprinşi cu rugăciunea nu sînt niciodată singuri, pentru că Eu sînt de-a pururi cu ei
(Matei 28, 20).
A face fiarele pădurii să-ţi slujească, sau a porunci luminii, trăsnetului şi furtunii, e într-adevăr
un lucru de necrezut. Dar a răpune pe satana şi a-ţi înfrîna propria ta fire cu toate pornirile ei cele
rele, este un lucru mai mare decît acesta. Celor care se roagă Eu le împărtăşesc puterea de a călca în
picioare toată vrăjmăşia vicleanului (Luca 10, 17-20).
Trăind în lume, oamenii care se roagă rămîn în Mine şi trăiesc într-un fel de lăcaş ceresc
(Efes. 2, 6). Satana e în adîncuri; el nu-i poate ajunge, pentru că Eu îi adăpostesc şi-i ocrotesc.
Oamenii care poruncesc oamenilor nu au putere decît pe pămînt, dar oamenii care se roagă biruie şi
pe satana, biruie şi lumea şi se biruie pe ei înşişi, pentru că puterea lor este de la Dumnezeu.

Albina şi mierea

Omul care se roagă află de-a pururi un nesecat izvor de bucurie şi de binecuvîntare în făptura
lui Dumnezeu, fără a-I aduce vreo vătămare, după cum albina soarbe nectarul din flori, fără a le
strica mireasma şi culorile.
Şi după cum mierea este alcătuită din dulceaţa tuturor florilor pe care albina o culege de
pretutindeni ca s-o aşeze în fagurii stupului ei, tot aşa omul care se roagă îşi soarbe simţirile şi
gîndurile lui din toată zidirea lui Dumnezeu.
Stînd în legătură statornică şi vie cu Dumnezeu, el adună în inima lui mierea cea cu bună
mireasmă a harului şi vieţuieşte în desăvîrşită linişte şi seninătate cu Domnul. El îşi află bucuria
vieţii în iubire, adică în mierea cea cu gust atît de plăcut şi neînşelător a Domnului.
Astăzi se cade să strîngeţi, prin rugăciune, în vasul ales al inimii voastre, untdelemnul Duhului
Sfînt, cum au făcut oarecînd cele cinci fecioare înţelepte (Matei 25, 13). Altfel nu veţi avea
parte decît de lacrimi şi de deznădejde, ca şi cele cinci fecioare nebune.
Astăzi se cade să culegeţi, prin rugăciune, mana Dumnezeiască; fără ea nu veţi avea parte decît
de dureri şi blestem (Exod 16, 15-27).
Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna (Matei 24, 20), adică într-un ceas de mare
strîmtorare, precum ceasul morţii sau al zilei de apoi.
Sub înrîurirea climei, înfăţişarea, culoarea şi firea unui lucru sau a unei fiinţe se prefac, se
schimbă. Cei care trăiesc în Mine şi cu Mine, în adierile cerului, îşi simt prefăcîndu-li-se ca prin
farmec, înfăţişarea şi îndemnurile firii lor, după asemănarea slavei Mele celei veşnice.
Cu acelaşi deget cu care am scris oarecînd osînda lui Baltazar (Daniei 5, 5-27), am scris
pe pămînt păcatul ascuns al acelor oameni care osîndeau cu ocări pe femeia desfrînată. Dar, fără
zăbavă, toţi plecară, unul după altul, ruşinaţi şi smeriţi
(Ioan 8, 6-10). Cu acelaşi deget azi, în taină, Eu arăt slujitorilor Mei păcatul şi rănile păcatului
şi dacă se căiesc cu zdrobire de inimă, Eu îi ating cu mîna Mea şi-i tămăduiesc.
Precum ia un tată de mînă pe copilul său şi-l învaţă să meargă, aşa călăuzesc Eu pe copiii Mei
din lumea aceasta la odihna cea veşnică (Ioan 14, 1-3).
Mulţi se roagă Tatălui Meu în Numele Meu, dar nu rămîn în Mine. Într-adevăr, ei Îmi poartă
Numele pe buzele lor, dar nu şi în inima şi în viaţa lor.
De aceea ei nu dobîndesc ceea ce mereu cer, pe cînd dacă ei rămîn în Mine şi Eu în ei, Eu le
dăruiesc ceea ce au cerut, pentru că fiind statornic călăuziţi de Duhul Sfînt, ei nu cer decît lucruri
care sînt spre slava lui Dumnezeu, pentru binele lor şi al semenilor lor.
Altfel, ei vor primi din partea Tatălui Meu răspunsul pe care un judecător l-a dat unui fiu rău al
cărui tată era prieten cu judecătorul.
Fiul, spunînd cine e tatăl său, ceruse judecătorului să-i facă rost de o slujbă. Însă judecătorul,
care ştia de purtarea cea slabă a acestui tînăr, îi spuse să nu se mai folosească de numele tatălui său,
ci mai bine să urmeze pilda vieţii tatălui său, ca să se învrednicească şi el de bunul lui nume.
În loc să vorbiţi toată ziua de virtute, faceţi-i mai bine loc în inima voastră!
E o mare deosebire între cei care Mi se închină şi Mă proslăvesc cu buzele şi între cei care Mi
se închină cu toată inima lor. Unul dintre închinătorii Mei cei adevăraţi se ruga cu multă credinţă
pentru un prieten care nu era creştin decît cu numele.
El cerea să-i deschid ochii prietenului său, ca să poată şi el desluşi adevărul. În timpul acesta,
celălalt, cufundat în orbie sufletească, se ruga şi el pentru prietenul său, pentru ucenicul Meu cel
credincios, să orbească.
La sfîrşit, rugăciunea celui care se ruga cu iubire şi potrivit voii Mele, fu ascultată. Celui care
era orb cu sufletul i se deschiseră ochii să vadă lumina vieţii.
El ajunsese un închinător adevărat, şi pînă la capătul vieţii lui, a rămas un frate bun al
slujitorului Meu, care se rugase cu atîta rîvnă pentru mîntuirea lui.

Rugăciunea face minuni

Rugăciunea face lucruri care mai înainte i se păreau omului cu neputinţă. Prin rugăciune, omul
vede împlinindu-se în propria lui viaţă minuni pe care înţelepţii acestei lumi le socotesc potrivnice
legilor firii. Ei nu înţeleg că Cel care a pus în fiecare lucru o fire şi o lege nu poate fi restrîns şi
stînjenit de propriile sale legi şi rînduieli.
Acest Legiuitor desăvîrşit a orînduit lucruri minunate, pentru ca să asigure tuturor făpturilor
Sale binecuvîntare şi înflorire. Omul, fiinţa plăpîndă, nu e în stare să priceapă aceste lucruri, căci
numai cei duhovniceşti pot cuprinde ceea ce e duhovnicesc
(1 Cor. 2, 14).
Cea mai mare minune este naşterea din nou. Pentru cel care a trăit în propria sa fiinţă această
minune, toate astfel de minuni sînt cu putinţă. Numai cel care nu s-a născut din nou vede
pretutindeni tot lucruri cu neputinţă de înfăptuit.
 Gheaţa în ţările calde

În ţările reci, îngheţul apei e ceva foarte firesc şi tot aşa de firească e şi trecerea peste apa
îngheţată. Vorbiţi însă despre gheaţă şi despre trecerea peste apa îngheţată locuitorilor din ţările
calde, unde lumea se coace veşnic de căldură, şi vor rîde de acest lucru. Vor spune că nu e cu
putinţă. Ba vor zice că sînteţi şi nişte nebuni. Aceeaşi deosebire este şi între cei născuţi din nou, care
trăiesc prin rugăciune pe o înaltă treaptă de viaţă sufletească, şi acei care nu trăiesc decît pentru
lume, neştiutori de ceea ce înseamnă viaţa trăită în duh şi în adevăr.
Oricine vrea să primească de la Dumnezeu viaţă şi binecuvîntare, drept răspuns la rugăciunile
lor stăruitoare, trebuie să creadă şi să se supună fără să întrebe pentru ce.

Omul cu mîna uscată

Omul cu mîna uscată, care a venit într-o zi la Mine, s-a supus fără cîrtire poruncii Mele de a-şi
întinde mîna, şi mîna i se făcu sănătoasă ca şi cealaltă (Matei 12, 13).
Gîndiţi-vă că în loc să creadă şi să se supună poruncii Mele, el ar fi început să discute porunca
Mea, zicînd: Cum să-mi întind mîna? Dacă n-ar fi fost bolnavă n-aş mai fi alergat la Tine! Vindecă-
mi-o mai întîi şi pe urmă am s-o întind! Această întîmpinare din partea bolnavului ar fi putut părea
foarte întemeiată celor din jurul nostru, dar dacă aşa ar fi zis, mîna lui cea uscată nu s-ar fi vindecat.
Tot aşa şi cel care se roagă trebuie să fie gata a se supune, întinzînd spre Mine mîinile lui, oricît
de slabe şi de uscate ar fi ele.
În acest chip, Eu îi voi putea fi de ajutor, împărtăşindu-i viaţă şi binecuvîntare. El le va primi pe
amîndouă, în măsura trebuinţelor sale (Matei 21, 22).

Despre ce înseamnă a sluji Domnului

Întrebarea a şaptea:
Poate un om sluji Domnului şi cum trebuie să fie această slujire?
Ucenicul Sundar întreabă:
- Doamne, ce înseamnă acest cuvînt, a sluji Ţie? Este oare de lipsă ca noi să slujim mai întîi
Ziditorului, şi apoi, pentru El, să slujim făpturilor?
Poate fi Dumnezeu ajutat în vreun chip oarecare de slujba omului, acest vierme neputincios,
pentru ca prin această slujbă Dumnezeu să aline suferinţele marii familii a făpturilor Sale?
Domnul răspunde:
- A sluji este o lucrare neapărat de lipsă oricărei vieţi sufleteşti. Iubirea cea adevărată a lui
Dumnezeu cere cu stăruinţă acest lucru.
Dumnezeu este iubire; El lucrează fără odihnă pentru făpturile Sale. El doreşte ca făpturile Sale,
şi îndeosebi omul, pe care l-a zidit după propriul Său chip, să nu se dea lenei şi nelucrării.
Dumnezeu nu are lipsă de ajutorul nimănui pentru a-Şi susţine făpturile Sale. El dă făpturilor
viaţă şi hrană; El pregăteşte fără răgaz tot ceea ce trebuie şi e folositor făpturilor Sale, pentru că
numai El este în stare să mulţumească deplin trebuinţele lor şi să le potolească dorinţele inimilor lor.
Marele preţ al slujirii este că omul, punîndu-se în slujba fraţilor săi, îşi slujeşte de fapt sieşi, nu lui
Dumnezeu.
Într-o zi, în Tibet, un om era în primejdie de moarte din pricina gerului cumplit. Dar iată, pe
marginea drumului el zări un alt om rebegit şi el de frig şi gata să-şi dea sufletul; el îl luă fără
zăbavă pe umeri şi amîndoi scăpară.
Sforţarea pe care o făcu drumeţul, să ia în spate pe aproapele său, îi încălzi pe amîndoi şi le
reînsufleţi puterile. Iată cum, mîntuind pe alţii, te mîntuieşti pe tine însuţi.
Iată adevăratul înţeles al slujirii. Nimeni nu poate trăi fără ajutorul semenilor săi. Cine se
foloseşte de pe urma semenilor săi şi nu ajută şi el altora cu ceea ce poate, este un nerecunoscător.
El nu e vrednic să mai fie ajutat de nimeni.
 Mormîntul lui Lazăr

Dumnezeu are grijă de om, dacă omul are şi el grijă de Dumnezeu, de sine şi de semenii săi.
Dumnezeu nu vine în ajutorul oamenilor decît dacă şi ei îşi pun în slujba Lui şi a semenilor lor toate
puterile şi toate destoiniciile pe care le au de la El.
De pildă, ridicarea pietrei care acoperea mormîntul lui Lazăr era o treabă omenească;
Dumnezeu n-avea lipsă să-Şi arate puterea Lui, ridicînd lespedea de piatră de pe mormînt. Lucrul
acesta a rămas în seama oamenilor care erau de faţă, şi după ce oamenii şi-au făcut slujba lor
ridicînd piatra, Dumnezeu, adică Eu Însumi, am făcut ceea ce oamenilor le era cu neputinţă.
Am dat viaţă unui mort. Dar oamenii nu şi-au făcut încă toată slujba lor. Mîinile şi picioarele lui
Lazăr erau legate cu fîşii. Oamenii trebuiră acum să-l dezlege din înfăşurările morţii, pentru ca cel
înviat să poată merge (Ioan 11, 39-44).
Iată, aceasta este slujba pe care sînt chemaţi să o facă ucenicii Mei: ei trebuie să ridice pietrele
şi să înlăture piedicile şi greutăţile care închid mormîntul celor morţi în păcat.
După ce îşi vor fi făcut ei slujba lor, Eu Îmi voi face-o pe a Mea: voi da morţilor viaţă!
Mulţi dintre morţii aceştia înviaţi sînt înlănţuiţi încă de deprinderile firii lor celei vechi. Datoria
ucenicilor Mei este să-i scape de aceste legături ce nu le îngăduie să se mişte slobozi. Dar pentru
asta, ucenicii trebuie să fie gata în orice clipă, cu sufletul şi inima lor.

Regele şi servitorul cel credincios

Un rege, simţind că i se apropie sfîrşitul, zise unei slugi credincioase:

- Mergi înaintea mea acolo unde mă voi duce eu, să-mi vesteşti sosirea şi să pregăteşti toate
pentru mine. Pleacă dar în ţara morţilor, du-te la cei de acolo şi le spune că vin şi în îndată!
Sluga nu înţelese din capul locului ce vru să-i spună regele, dar cînd porunca a fost rostită din
nou, cît ai clipi din ochi, fără să mai întrebe nimic, sluga îşi înfipse cuţitul pînă în prăsele, în inimă,
ajungînd astfel înaintea stăpînului său în lumea morţilor.
Aşa şi ucenicii Mei trebuie să vestească Evanghelia celor care au murit său au să moară în
păcatele lor. Ei trebuie să fie gata oricînd să-şi dea chiar şi viaţa pentru Numele Meu.

Mîntuit prin jertfa fratelui său

Un tînăr rătăcit părăsi casa părintească, intră în ceata unor tîlhari şi a ajuns cel mai cumplit
dintre ei. Tatăl porunci slugilor să pornească în căutarea copilului pierdut, să-i spună să-şi vină în
fire, să se căiască şi să se întoarcă acasă, pentru că el, ca tată, îl iartă şi-l primeşte iar sub acoperişul
său.
Toate slugile se îndărătniciră să plece, din pricina primejdiilor din pădure şi de frica tîlharilor.
Atunci fratele cel mai mare se hotărî să meargă el însuşi în căutarea fratelui său iubit şi să-i
împărtăşească iertarea părintească. Dar îndată ce a pătruns în desişul pădurii, tîlharii se năpustiră
asupra lui şi l-au rănit de moarte. Fratele lui era cu ei. Cînd îşi dădu seama că drumeţul nenorocit e
fratele lui cel mai mare, se lovi cu pumnul în piept şi începu să plîngă cu hohot.
Rănitul îi împărtăşi vestea iertării părinteşti şi a murit rostind cuvintele: Acum pot muri...
scopul mi l-am ajuns... am vestit fratelui meu iertarea!...
Jertfa fratelui răscoli adînc sufletul fiului pierdut; el se căi cu zdrobire de cuget şi lacrimi
amare; se întoarse acasă şi îşi schimbă cu totul viaţa.
Toţi ucenicii Mei trebuie să-şi jertfească viaţa, ca să ducă veste de iertare şi de viaţă fraţilor lor
cufundaţi în păcate.
Şi Eu Mi-am dat viaţa pentru mîntuirea lor, şi ei trebuie să facă această jertfă.
Ucenicii Mei sînt sarea pămîntului (Matei 5, 13). Pentru ca sarea să poată da gust
mîncărurilor, trebuie să se topească. Tot aşa, ucenicii Mei trebuie să se lase atît de mult pătrunşi de
focul Duhului Sfînt şi de iubire, încît ei să se dea pe sine ca o jertfă vie, pentru viaţa şi mîntuirea
semenilor lor.
 Altfel, ce deosebire ar fi între ei şi soţia lui Lot care s-a prefăcut în stîlp de sare?
(Genesa 19, 26).
După cum Eu M-am adus Jertfa pe mîntuirea voastră (Luca 23, 46), şi Mi-am dat viaţa
(pentru că preţul vieţii este viaţa), to aşa datoria poruncitoare a ucenicilor Mei este de a-şi da şi ei
viaţa lor pentru ca să atragă şi să mîntuiască şi pe alţii cu pilda vieţii lor Dumnezeieşti.

Osînditul iertat

Un ucigaş osîndit la moarte, în loc să fie spînzurat, a fost trimis pe cîmpul de luptă, unde dovedi
o neîntrecută bărbăţie şi jertfelnicie, apărîndu-şi regele şi ţara. El rămase greu rănit, dar biruitor
asupra vrăjmaşului.
După încheierea luptelor, s-a înfăţişat din nou la judecată. Însă regele îi zări pe trup semnele
rănilor primite în război, şi în loc să-l osîndească, îl iertă, dîndu-i multe decoraţii şi răsplătiri.
Celor care în lupta sfîntă împotriva diavolului stau alături de Mine, cu bărbăţie şi credincioşie,
ca să mîntuiască pe fraţii lor şi să răpună pe duşman, Eu le voi dărui iertarea păcatelor! Le voi dărui
o cunună neveştejită, în Împărăţia lui Dumnezeu (Apoc. 2, 10).
Ţeava care se foloseşte pentru a aduce apa dintr-un izvor fiind mereu în apă curată, rămîne şi ea
tot curată.
Aşa şi oamenii pe care-i foloseşte Duhul Sfînt să împărtăşească prin ei altora Apa Vieţii; rămîn
şi ei curaţi şi sfinţi şi moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu.
Ca să primeşti pe Duhul Sfînt şi să-Mi slujeşti Mie, trebuie să fii gata, trebuie să te supui şi să
intri numaidecît în slujbă, cu toate puterile şi darurile ce le ai.
Ca să înveţi să înoţi, trebuie să te arunci în apă; altfel toate poveţele sînt fără nici un folos. Cine
înoată mereu, fireşte, la început pe lîngă ţărm, mai tîrziu în larg, ajunge un înotător bun. Ca să
învăţaţi cum să mîntuiţi sufletele care se scufundă în oceanul păcatului, singura şcoală
duhovnicească practică şi adevărată este să rămîneţi în Mine şi să lucraţi
(Ioan 15, 4).

Cei care se simt slabi...

Mulţi sînt împiedicaţi în desăvîrşirea lor sufletească de gîndul slăbiciunii lor, de gîndul că sînt
slabi şi neajutoraţi. Ei nu ştiu că puterea Mea în slăbiciune se adevereşte
(2 Cor. 12, 9). Ei se aseamănă cu acei bolnavi care, chiar după ce şi-ai recăpătat sănătatea şi
au început să se hrănească mai bine, rămîn tot slabi, din lipsă de mişcare şi de lucru. Cei care se
simt slabi să se lase în grija Mea şi apoi să meargă şi să scape de la moarte pe cei păcătoşi.
Iubirea este piatra de încercare ce ne îngăduie să dovedim miezul adevărului; prin ea va
cunoaşte lumea că sînteţi ucenicii Mei (Ioan 13, 35).
Mie Mi se întîmplă adeseori să Mă slujesc de sabia dreptăţii; ceea ce pe mulţi îi face să creadă
ca şi Solomon, că Eu sînt gata să judec fără milă.
Dimpotrivă, făcînd astfel, scopul Meu este să dovedesc că voi sînteţi copiii acelei Iubiri care Şi-
a dat propria EI viaţă pentru viaţa voastră.
Trăind în această iubire, voi trebuie acum să vă slujiţi unii altora şi să vă daţi viaţa pentru a
scăpa pe alţii de la pierzare, după cum şi Eu Mi-am dat viaţa pentru voi. Ci pentru că Eu sînt Viu, şi
voi veţi fi vii (Ioan 14, 19).
Dacă sînteţi cu adevărat ucenicii Mei, roadele slujbei şi ale iubirii vor prisosi în viaţa voastră
(Ioan 15, 8).

Pomul bătut cu pietre

Dacă sînteţi prigoniţi şi dispreţuiţi, rugaţi-vă pentru mîntuirea celor care vă prigonesc. Chiar
dacă vă ucid cu pietrele bîrfirii şi ale ocărilor, rugaţi-vă pentru mîntuirea celor care vă batjocoresc.
În locul pietrelor cu care aruncă după voi, daţi-le să guste din rodul iubirii voastre.
Copiii neastîmpăraţi, cînd văd un pom încărcat cu poame, aruncă în el cu pietre şi lemne. Şi
pomul ce face? El tace; el nu se plînge; el nu azvîrle cu pietrele înapoi în cei care l-au lovit, ci în
locul pietrelor, el lasă să cadă la picioarele lor poame dulci şi plăcute. El nu se răzbună cu pietre, ci
cu dărnicia roadelor. El dă, fără să întrebe de ce, toate bunurile pe care i le-a dăruit Dumnezeu.
Nu vă descurajaţi cînd sînteţi prigoniţi! Pietrele cu care sînteţi loviţi de bîrfeala oamenilor sînt
cea mai bună dovadă de rodnicia vieţii voastre. Faptele răutăţii oamenilor vor fi odată spre slava lui
Dumnezeu.
Nu credeţi că slavei lui Dumnezeu i-ar lipsi ceva şi că omul trebuie să împlinească el această
lipsă.
Iubirea lui Dumnezeu nu doreşte altceva decît să-l înalţe pe om, făptura alunecată în
nevrednicie, la starea de slavă a unei făpturi Dumnezeieşti.
Dumnezeu dăruieşte slavă omului, nu Sieşi, dar numai după ce l-a curăţit şi l-a sfinţit.
Iată cum se arată slava şi desăvîrşirea iubirii Sale:
Celor care, prin rîvna slujbei lor şi prin lepădarea de păcat, au ajuns sfinţi, Eu le voi da o slavă
atît de mare, încît ei vor străluci în Împărăţia Tatălui Meu, ca stelele pe cer, ca soarele chiar. Stelele
se ascund şi pier cînd răsare soarele dreptăţii, dar Tatăl Meu voieşte ca fiii Săi să fie desăvîrşiţi ca
El, în slava Lui cea veşnică (Matei 5, 48), pentru ca ei, să strălucească cu El de-a pururi,
bucurîndu-se de iubirea Lui cea nemărginită.
Sînt în lume atîtea făpturi, cum de pildă, licuricii şi atîtea plante, care luminează în negura
pădurii, după firea şi însuşirile lor.
Sînt şi nişte peştişori care, dăruiţi cu anumită putere de a lumină, slujesc de călăuză altor
vieţuitoare în apele adînci ale mării, ajutîndu-le astfel să scape de vrăjmaşii care le pîndesc.
Oare ucenicii Mei, care sînt lumina lumii (Matei 5, 14), n-ar trebui să călăuzească şi ei cu
lumina Dumnezeiască pe care o primesc din cer, pe cei care sînt ameninţaţi să cadă pradă lui satana,
din pricina întunericului?
Jertfeşte-te, ca să mîntuieşti!... Dacă ucenicii Mei nu se folosesc de darurile Dumnezeieşti şi nu
le pun în slujba lui Dumnezeu şi a făpturilor Lui, ei le vor pierde pentru totdeauna. Ştii ce păţesc
anumiţi peşti care vieţuiesc în ape prea adînci, precum şi unii pustnici din Tibet, care-şi petrec viaţa
în ascunzători întunecoase? Ei orbesc!
Struţul nu poate zbura, pentru că nu se foloseşte de aripi. Nu fiţi aşadar nepăsători de darurile şi
dinarii pe care vi i-am încredinţat spre sporire, ci folosiţi-le cu pricepere şi sîrguinţă, ca să intraţi în
bucuria Domnului vostru (Matei 25, 19-30).

Merindea unui copil

De multe ori, Eu iau în slujba Mea oameni care în ochii lumii sînt mici, nesocotiţi şi neînvăţaţi.
Aceşti oameni smeriţi, în loc de a se făli cu însuşirile lor şi de a se încrede în cuminţenia lor, îşi
dau seama de slăbiciunea şi nedestoinicia lor. Ei îşi pun toată nădejdea şi încrederea lor în Mine,
punînd în slujba Mea şi a fraţilor lor tot ceea ce au, fără a se sfii şi fără a cere nimic în schimb (1
Cor. 1, 26-30).
De pildă, cînd am hrănit în pustie 5000 de oameni cu cinci pîini şi doi peşti, vă aduceţi aminte
că ucenicii Mei nu Mi-au fost de nici un ajutor. Ei nu ştiau cum să trimită mai degrabă mulţimea
flămîndă la casele lor. Binecuvîntarea fu împărtăşită printr-un copil care plecase de acasă, dorind
nespus de mult să-Mi asculte cuvintele Mele. Ca să-i potolească dorul, mamă-sa, o femeie sărmană,
i-a dat în traistă cîteva pîini şi cîţiva peşti uscaţi cu care să se poată hrăni 3-4 zile (Ioan 6, 9).
Cînd ucenicii cercetară cine are merinde cu sine, copilul acesta, însetat de Cuvîntul Meu, plin
de supunere şi de bunătate, a pus la picioarele lor tot ce-i mai rămăsese: cinci pîini de orz şi doi
peşti. Cei mai avuţi, care aveau merinde mai multă şi mai bună, nu împărţiseră cu nimeni hrana lor.
Ci aceste cinci pîini de orz şi cei doi peşti, prin binecuvîntarea Mea, s-au prefăcut în cea mai
bună hrană pentru toată mulţimea.
 Binecuvîntarea Mea lucrează de multe ori prin oamenii care în ochii lumii sînt mici şi
nesocotiţi.
Sînt oameni atît de nerecunoscători, încît ei uită repede toate darurile pe care le-am dat, uită
binecuvîntarea Mea, uită harul Meu şi minunile ce le-am săvîrşit cu ei. Acest soi de oameni nu vor
fi de nici o slujbă pentru semenii lor.
Ei se aseamănă cu orbul din naştere, care lipsit fiind de vedere ani îndelungaţi, după ce a fost
tămăduit de Mine, n-a ştiu nici să fie recunoscător faţă de Mine, nici să creadă în Mine. El nu-Mi
ştia nici măcar Numele (Ioan 9, 12-36). Ce să mai aştepţi de la astfel de oameni?
Nu poţi pune temei decît pe aceia care, ca şi văduva săracă, sînt gata să dea tot ceea ce au, şi
care de-abia le-ar ajunge pentru viaţa lor (Luca 21, 2-4).

Santinela cea credincioasă

Fiţi totdeauna gata să vă puneţi toată viaţa voastră în slujba Mea şi a semenilor voştri, după
pilda acelui bun soldat care rămase la postul lui de santinelă, cu toată zăpada ce cădea şi cu tot gerul
cumplit care-l pătrundea pînă în măduva oaselor. I se încredinţase un post de mare însemnătate
pentru apărarea ţării contra duşmanilor. El apără acest post, punînd în cumpănă preţul vieţii sale.
Ceilalţi tovarăşi plecară să se dezmorţească lîngă foc. El însă muri îngheţat, dar la postul său. A
rămas neclintit la postul lui, ca o stană de piatră.
Cînd a venit regele şi l-a văzut, îşi luă coroana de pe cap şi o aşeză cîteva clipe pe fruntea
mortului, zicînd:
- Slujitori credincioşi ca soldatul acesta sînt slava şi puterea coroanei mele.
Tot atît de credincioşi trebuie să fie şi ucenicii Mei, în deosebitele posturi pe care Eu le
încredinţez lor. Şi Eu le dau cununa, nu pentru cîteva clipe, ci pentru viaţa veşnică.
Mulţi oameni, prin nepăsarea lor, îşi pierd răsplata veşnică făgăduită; ei nu se folosesc în chip
prielnic de timpul pe care-l au pentru a sluji.
Ei se aseamănă cu vînătorul care, pribegind prin pădure, pe marginea unui rîu, găsi mai multe
pietre preţioase, fără însă a le cunoaşte preţul lor.
El le puse în praştie şi zburături cu ele păsările din copaci şi toate pietrele au căzut în apa rîului;
păstră numai una pe care o arătă unui giuvaergiu. Acesta îi spuse că piatra e un diamant de mare
preţ. Auzind acestea, vînătorul începu să strige:
- Ce-am făcut, ce-am făcut! Ca să vînez păsărele, eu am zvîrlit în apă atîtea diamante, fără să le
cunosc preţul. Aş fi putut fi milionar. Dar bine că n-am zvîrlit-o şi pe asta. Tot mai am ceva.
Fiecare zi a vieţii voastre e un diamant de preţ, dar voi aţi pierdut multe din ele, zvîrlindu-le, să
se înece în rîul unei vieţi deşarte.
Folosiţi-vă măcar de ceea ce aveţi; veţi mai putea cîştiga încă destule bogăţii sufleteşti. Puneţi-
vă în slujba Celui care v-a dăruit viaţa şi lucrurile ei de preţ. Mîntuiţi-vă fraţii din păcat şi din
moarte; prin asta vă pregătiţi voi înşivă răsplata cea veşnică a cerului.

Despre taina crucii şi a suferinţei

Întrebarea a opta:
Ce înseamnă crucea şi ce rost au suferinţele?
Ucenicul Sundar întreabă:
- Doamne, ce înseamnă crucea? De ce este în lume atîta suferinţă şi-atîta durere?
Domnul răspunde:
- Crucea este cheia cerului. La botezul Meu, cînd am luat asupra Mea, din iubire pentru
păcătoşi, blestemul crucii, s-au deschis cerurile. Pînă atunci cerul a stat închis din pricina păcatului.
Însă de atunci cerul a rămas deschis pentru credincioşi, datorită celor treizeci şi trei de ani şi
jumătate în care Mi-am purtat Crucea şi datorită morţii Mele de pe Golgota.
Credinciosul care îşi ia crucea şi-Mi urmează, intră fără zăbavă în cer, prin Mine
(Ioan 14, 6). El primeşte darul unei bucurii fără sfîrşit pe care lumea n-o poate înţelege, pentru
că mereu cerul este închis pentru cei necredincioşi.
Necredinciosul poate nădăjdui să vadă într-o zi înlocuită suferinţa cu bucuria, cu o bucurie ce
nu poate fi desăvîrşită. Dar Eu, împărtăşesc fiilor Mei bucuria în suferinţă, şi mai tîrziu bucuria
desăvîrşită a veşnicei odihne. Crucea îi duce în cer, în veşnicie, pe cei care o duc şi o poartă în viaţa
lor.
Suferinţa izvorăşte din starea de neorînduială şi de stricăciune în care trăieşte omul trupesc.
Căldura nu prieşte celor care trăiesc în ţările de miazănoapte şi frigul nu prieşte celor care trăiesc în
ţările calde.
Frigul şi căldura atîrnă de locul în care se află pămîntul şi soarele. Aşa şi omul, după felul în
care înţelege să se folosească de voinţa lui liberă, dă naştere la o stare de armonie sau de dezacord
cu Dumnezeu.
Poruncile lui Dumnezeu au în vedere sănătatea sufletească şi fericirea făpturii. A te răzvrăti
împotriva lor înseamnă a-ţi îmbolnăvi sufletul, a-l întrista şi a-l face să lîncezească. Dumnezeu n-a
înlăturat pricinile acestei neînţelegeri şi duşmănii; Dumnezeu n-a înlăturat suferinţa, ci a prefăcut-o
spre folosul vostru cel sufletesc.
El Se slujeşte de suferinţele vieţii voastre, să vă facă să simţiţi în adîncul inimii voastre, că voi
nu sînteţi zidiţi numai pentru acest pămînt, care pentru voi e o ţară străină
(2 Cor. cap. 5), ci aici pe pămînt, voi vă pregătiţi pentru sălăşluirea voastră în veşnicie.
Necazurile acestei lumi vă ţin treji, pentru ca să nu fiţi nepăsători şi să nu vă adoarmă inima şi să
uitaţi astfel adevărurile veşnice şi chemarea voastră cerească.
Trăind în împărtăşire sufletească cu Ziditorul vostru, izbăviţi de nenorocirile şi suferinţele
acestei vieţi scurte, voi veţi putea intra pentru totdeauna în bucuria şi fericirea desăvîrşită a cerului.
Suferinţa şi durerea par amare, adesea chiar veninoase; dar ca să vindeci pe un otrăvit, trebuie
să-i dai tot otravă. Prin suferinţă şi durere, Eu dăruiesc sănătate sufletească şi putere ucenicilor Mei
credincioşi.
Ţinta Mea este fericirea veşnică a făpturilor Mele.
Zguduirea pe care o pricinuieşte un cutremur de pămînt, face uneori să ţîşnească din pămînt
izvoare de apă binefăcătoare care udă şi fac roditoare ţarini, ce mai înainte erau sterpe şi uscate.
Tot astfel, zguduirea produsă de o suferinţă mare face să ţîşnească în fiinţa omului izvoarele
apei celei vii. Din inima acestui om nu se mai aud murmurări şi cîrtiri, ci din ea izvorăsc bucuria şi
recunoştinţa.

Pruncul trebuie să plîngă

Pruncul nou născut trebuie neapărat să plîngă şi să ţipe, căci altcum aerul nu poate pătrunde în
plămînii lui; fără plîngere nu i se lărgesc plămînii şi nu îşi primeşte puterea lor de aer şi de viaţă.
Dacă pruncul nu face de la sine acest lucru, trebuie să-l batem puţin, trebuie să-l silim noi să
plîngă. În iubirea Mea nesfîrşită pentru copiii Mei, de multe ori trebuie să-i lovesc prin suferinţă şi
tulburare - ca să-i silesc să plîngă şi să strige - şi în chipul acesta, să-şi lărgească sufletul.
Rugăciunea, care este răsuflarea sufletului, este atunci mai puternică şi oamenii dobîndesc prin
ea o viaţă nouă, care-i face să trăiască de-a pururi.
Nuca este o icoană a crucii. Coaja ei este foarte amară, dar miezul este dulce şi hrănitor. Crucea
nu e frumoasă la vedere, dar cel care se încarcă cu povara ei şi o poartă cu statornicie, ştie dulceaţa
ei cea nevăzută. Rodul ei tainic e un rod de pace şi de Dumnezeiască desfătare.
Luînd chip de om, Eu am suferit Crucea pentru mîntuirea oamenilor. Am suferit Crucea nu
numai cele şase ceasuri din ziua morţii Mele, am suferit-o nu numai cei trei ani ai propovăduirii
Mele, ci am suferit-o treizeci şi trei de ani, numai ca să pot mîntui pe oameni de durerea şi
stricăciunea morţii.
Pentru un om deprins să se ţină curat, e un chin să fie închis, chiar numai pentru cîteva clipe,
într-un loc murdar. Pentru cel care trăieşte în împărtăşire cu Mine e greu să rămînă între păcătoşii
care nu se pocăiesc. De aceea, mulţi oameni care trăiesc în rugăciune statornică, dezgustaţi de
păcătoşenia din jurul lor, au lăsat lumea, ca să vieţuiască singuri în peşteri şi în pustie.
 Un om mîntuit cu anevoie mai poate trăi în mijlocul păcătoşilor.
Cîtă amărăciune am simţit Eu, Cel Sfînt şi Drept, purtîndu-Mi Crucea treizeci şi trei de ani în
mijlocul păcătoşilor şi în atingere zilnică de ei!...
Omul e prea mărginit ca să înţeleagă şi să trăiască în duhul acestor adîncimi în care înşişi
îngerii doresc să-şi cufunde privirile (1 Petru 1, 12), căci ei ştiu mai bine decît oricare altă
făptură că Dumnezeu este Iubire. Dar este ceva mai minunat şi mai frumos şi decît aceasta: iubirea
lui Dumnezeu s-a dovedit atît de minunată că, pentru a-i mîntui pe păcătoşi, M-am întrupat Eu
Însumi, încărcîndu-Mă cu toată amărăciunea Crucii, pentru a le dobîndi oamenilor viaţă veşnică.
Eu port şi împărtăşesc Crucea şi suferinţele tuturor celor care sînt şi rămîn în Mine
(Fap. Ap. 9, 4), deşi ei sînt făpturi şi Eu sînt Ziditorul lor.
Deşi sufletul şi trupul sînt două firi deosebite, ele sînt totuşi atît de bine unite laolaltă, încît nu
se pot despărţi; dacă suferă vreun mădular al trupului, oricît ar fi el de neînsemnat, sufletul ştie şi
simte. Eu sînt viaţa şi sufletul fiilor Mei, care sînt trupul şi mădularele Mele; Eu simt toate
suferinţele şi durerile lor şi le dăruiesc ajutor şi izbăvire la timp prielnic.
Pentru că şi Eu am trecut prin foc (Exod 3, 2-6) şi Mi-am purtat Crucea, pot ocroti şi
mîntui pe cei învăluiţi de văpăile durerii (Daniel 3, 23-25; 1 Petru 4, 12-13).

Salamandra şi pomii

Salamandra nu moare, oricît ar fi focul de mistuitor. Tot aşa şi cei care au primit botezul de foc
al Duhului Sfînt şi s-au născut din nou sînt pentru totdeauna la adăpost, chiar dacă trec prin foc. Ei
sînt în Mine şi Eu în ei.
Cînd vine frigul şi cad frunzele, pomii par a-şi fi pierdut pentru totdeauna şi viaţa lor; dar odată
cu venirea primăverii, zvîcnesc frunze tinere, flori fermecătoare şi roade rumene. Moartea şi
Învierea Mea sînt la fel cu moartea şi învierea pomilor
(2 Cor. 4, 8-11; 4-10).
Cei care şi-au luat crucea par morţi şi totuşi ei înfloresc şi miresmuiesc pentru viaţa cea veşnică,
pentru rodul ce nu piere niciodată.
Cînd altoim un pom pădureţ, facem să sufere şi pomul de soi şi pomul pădureţ; altfel cum ar
putea da pădureţul roade alese?
Pentru ca să altoim o viaţă netrebnică şi nelegiuită, spre a se preface într-o viaţă curăţită de
Duhul Sfînt, ucenicii Mei trebuie să înceapă să sufere chinurile crucii, după pilda Mea, ca să poată
da şi ei roade binecuvîntate, dovada iubirii şi a slavei Mele.

Suferiţi batjocuri şi prigoane!

Dacă vă batjocoreşte lumea, nu vă tulburaţi şi nu vă miraţi; viaţa de aici nu e de odihnă, ci de

luptă. Ar fi rău dacă lumea v-ar vorbi de bine. Asta ar însemna că trăiţi în deprinderile şi poftele ei.
Ce împărtăşire poate avea lumina cu întunericul? Lauda fiilor veacului acestuia vă poate primejdui.
Prin această laudă, creşterea vieţii voastre duhovniceşti poate fi stînjenită, iar rîvna slujbei voastre
împuţinată.
Ceea ce e din lume e fugarnic şi fără temei. A te încrede în fiii veacului înseamnă a zidi pe
nestatornicia nisipului mînat de vînturi în toate părţile. Azi te slăvesc, mîine te strivesc.
Cu ce alai nu M-au întîmpinat pe Mine în Ierusalim!... Iar după trei zile, cînd au simţit că Eu
sînt împotriva vieţii lor întinate, au uitat că au strigat: Osana! şi au început să strige: Răstigneşte-L!
Chiar dacă se ridică împotriva voastră fraţi în credinţă, pentru că nu vă înţeleg şi vă pricinuiesc
astfel mîhnire, fiţi-le recunoscători.
Amintiţi-vă că Dumnezeu, cu toate duhurile Lui cereşti, cu îngerii şi cu sfinţii sînt alături de voi
şi vă ajută să vă împliniţi slujba voastră în duhul dreptăţii şi al credincioşiei, insuflaţi fiind statornic
de Duhul Sfînt. Nu pierdeţi curajul! Vine vremea cînd toate hotărîrile voastre sfinte şi toată osîrdia
iubirii voastre se vor vădi lumii. Voi v-aţi făcut vrednici de slava cea veşnică prin trudele voastre şi
prin rîvna iubirii voastre slujitoare.
 Ca să mîntuiesc lumea, Eu a trebuit să Mă leapăd de toate şi să fiu părăsit de toţi - înainte de a
cîştiga biruinţa deplină. Vă miraţi că vă părăseşte lumea? N-a părăsit ea pe Însuşi Preabunul
Dumnezeu? Fără aceste necazuri şi mîhniri nu puteţi ajunge fii adevăraţi ai Tatălui vostru care este
în ceruri. Să nu vă înşelaţi cu închipuirea că oamenii, care trăiesc în huzur şi au de toate, sînt
închinători adevăraţi ai lui Dumnezeu. Dimpotrivă. Ei sînt în chipul acelor oi care ani de-a rîndul
găsesc păşuni bogate în locuri mai îndepărtate, răzleţite de turmă, de stînă şi de păstori; însă ele sînt
în primejdia de-a fi răpite şi sfîşiate de fiare. Într-o bună dimineaţă, fiarele sălbatice vor şi face
ospăţ cu ele. Şi atunci ce folos de păşunea lor cea bogată?
Dar oile cele care rămîn pe lîngă stînă şi păstorul lor, chiar dacă sînt mai firave, sînt la adăpost
de orice primejdie şi linişte, pentru că le păzeşte un păstor care veghează.
Aşa e de multe ori în lumea aceasta cu cei necredincioşi şi cu cei credincioşi.

Şarpele şi viermele de mătase

La cea dintîi privire, pare a nu fi nici o deosebire între viaţa credinciosului şi cea a
necredinciosului, dar vine un timp cînd desluşim că între ei este o deosebire adîncă, o schimbare
neînchipuit de mare. Vine o vreme cînd desluşim între cel necredincios şi cel credincios o deosebire
tot atît de mare ca între şarpe şi viermele de mătase. Şi şarpele şi viermele de mătase îşi schimbă
pielea, dar şarpele, oricît de mult şi-ar schimba pielea, el rămîne tot şarpe: firea nu şi-o schimbă.
Şarpele îşi tot poate schimba pielea, el rămîne tot şarpe şi firea lui nu se schimbă.
Viermele de mătase, dimpotrivă, cum îşi leapădă gogoaşa lui slută, se preface într-un fluture
gingaş, zburînd în văzduh.
Credinciosul, după ce este despuiat prin moarte de trupul lui cel statornic, zboară la cer întru
veşnica lui sălăşluire, pe cînd păcătosul rămîne tot ce a fost: un păcătos
(Apoc. 22, 11).
Luaţi o gogoaşă de mătase din care n-a ieşit încă fluturele şi veţi auzi înăuntru o mişcare surdă:
este silinţa viermelui de mătase, schimbat în fluture, spre a ieşi afară ca să-şi deschidă drum spre
lumină. Viermele de mătase închis în gogoaşa lui trebuie să lupte, să se silească, să încerce şi el,
oarecum, suferinţele crucii; dar luptele şi suferinţele lui au un scop să-i întărească aripile pentru
viaţa ce începe pentru el dincolo de gogoaşa în care stă acum.
În lupta împotriva poftelor şi a patimilor ce mişună într-un trup muritor, în lupta sufletească pe
care o dau fiii Mei, Eu aud suspinul lor după mîntuire (Rom. 8, 23). Ei îi întăresc prin puterea
crucii şi le deschid drumul vieţii viitoare.
Eu împărtăşesc celor ce Mă iubesc şi se jertfesc pentru Mine, o pace minunată, o pace care îi
fereşte de descurajare şi de oboseală.

Legat cu capul în jos, privea spre Dumnezeu

Un credincios slujitor al Meu Mă mărturisise o viaţă întreagă prin viaţa lui cea sfîntă şi cuvîntul
lui cel însufleţit. Dar într-o zi duşmanii lui şi-ai Mei îl prinseră şi îl legară cu capul în jos de creanga
unui copac înalt. El stătea cu capul atîrnat în jos într-o stare de chinuri grozave. Dar inima lui era
plină de bucurie şi pace. Cei care-l legaseră rîdeau de chinurile lui şi îl batjocoreau. Însă la
batjocurile lor, el le răspunse astfel:
- Eu nu mă mir deloc că aţi făcut acest lucru şi vă purtaţi astfel cu mine. Ce oare aş putea
aştepta mai bun de la această lume, din care faceţi şi voi parte? Lumea aceasta e pe dos şi toate
lucrurile ei sînt la fel. Ea nu poate suferi ce este bun.
Aşa sînteţi şi voi, pentru că şi voi sînteţi nişte fii ai acestei lumi. Voi nu puteţi suferi adevărul.
Voi le vedeţi pe toate de-a-ndoaselea, de aceea m-aţi atîrnat de copac cu capul în jos. M-aţi atîrnat
cu capul în jos, dar eu, faţă de Dumnezeu, nu stau cu capul în jos. În ochii lui Dumnezeu, eu stau cu
capul în sus. Numai faţă de voi şi faţă de lume stau cu capul în jos, dar faţă de Dumnezeul meu şi
Făcătorul meu stau cu capul în sus, privind spre El...
Fii slăvit Tată şi Doamne, că m-ai învrednicit de chinurile unei astfel de cruci! Fii slăvit că m-ai
învrednicit să mor privind - nu spre lume - ci spre locuinţa mea cea de veci. În mîinile Tale
încredinţez sufletul meu...
Pentru anumiţi credincioşi, a suferi prigoane şi mucenicie e ceva foarte simplu. Dar Eu am
nevoie de martori care să ştie trăi murind în fiecare zi şi mîntuindu-şi pe fraţii lor prin jertfă şi
lepădare de sine (1 Cor. 15, 31). E uşor să mori pentru Mine. E mai greu însă să trăieşti pentru
Mine, deoarece a trăi pentru Mine nu înseamnă a muri odată pentru totdeauna, ci a muri în fiecare zi
din nou. Cei care sînt gata să moară pentru Mine vor trăi în slava cea de-a pururi şi bucuria lor va fi
desăvîrşită.
Cînd durerea, suferinţa şi chinul se ridică asemeni unei pîcle de nori care întunecă razele
soarelui, nu vă înspăimîntaţi. Norii suferinţei vor lăsa să cadă peste voi o ploaie bogată de bucurie şi
de binecuvîntare.
Soarele dreptăţii va străluci totdeauna asupra voastră (Ioan 16, 20-22).

Despre rai şi iad

Întrebarea a noua:
Despre ce este raiul şi iadul?
Ucenicul Sundar întreabă:
Domnul răspunde:
- În lumea cea sufletească, raiul şi iadul sînt două stări deosebite. Aceste stări îşi au temeiul lor
în inima omului. Ele îşi au obîrşia în această lume. Omul, neputîndu-şi vedea sufletul, nu poate
vedea nici aceste stări sufleteşti. El nu poate decît să desluşească prezenţa lor înăuntrul lui, aşa
precum simţim îndată suferinţa cauzată de o lovitură puternică, sau dulceaţa unei mîncări plăcute.
Uneori, numai după o bucată de timp, se înteţeşte rana pricinuită de lovitură, aducînd cu sine o
suferinţă mai mare. Numai după ce a fost mistuită mîncarea, omul capătă pe urma ei puteri noi.
Tot astfel, suferinţa şi ruşinea ce urmează păcatului, precum şi bucuria ce ne-o dă o viaţă de
credinţă, nu sînt îndată simţite, decît într-o măsură. Pedeapsa şi răsplata vor fi deplin hotărîte mai
tîrziu, în pragul lumii sufletelor.
Cîtă vreme trăieşte în această lume, omul niciodată nu e mulţumit deplin. El doreşte o
schimbare, fie a anotimpurilor, fie a lucrurilor ce-l înconjoară. Aceasta e o dovadă limpede că în
lucrurile pieritoare şi schimbătoare ale lumii, noi nu aflăm nicicînd mulţumire deplină. De aceea
omul caută ceea ce nu se schimbă, caută o stare în care să nu se ivească nimic ce i-ar fi potrivnic
firii sale sau dorinţelor sale. Dacă în setea lui de linişte şi pace omul Mă întîlneşte pe Mine, el nu se
mai gîndeşte la nici o schimbare, cum nu se gîndeşte nimeni să se plîngă de un prieten care-i
împărtăşeşte toată iubirea lui curată şi statornică. Această prietenie desăvîrşită o dorise el; pacea şi
seninătatea ce izvorăsc din ea le căutase el atît de aprins.
El nici nu se mai gîndeşte acum la vreo schimbare. Uneori omul se simte deodată abătut şi trist
sau vesel, fără să ştie cum şi de ce. Această stare de bucurie sau de tristeţe vine din pătrunderea în
inima omului a lumii sufletului, adică a raiului sau a iadului, a căror umbră se aşterne de multe ori
asupra inimii omeneşti.
Omul, treptat, treptat, ajunge să stea în atingere statornică cu raiul sau cu iadul, adică cu aceste
două înrîuriri, şi apoi el se contopeşte cu una dintre aceste două stări şi rămîne pentru totdeauna în
ea, aşa după cum îl vor îndemna deprinderile lui bune sau rele.
Iată cum raiul sau iadul încep în viaţa unui om chiar aici pe pămînt. După moarte, omul,
părăsindu-şi trupul de lut, intră deplin în starea către care s-a simţit ademenit pînă trăia şi cu care s-a
contopit în viaţa lui cea pămîntească.
Sînt oameni care pretind că dorinţa este izvorul tuturor suferinţelor. Prin urmare, să nu dorim
nimic, nici chiar bucuria cerului, bucuria în Dumnezeu. Ei zic că mîntuirea noastră îşi are obîrşia în
uciderea dorinţei. Ce mare nebunie este aceasta! Oare cum şi-ar putea omorî setea un om care
moare de sete?
Setea, ca şi dorinţa, sînt din lumea aceasta. A omorî setea, a o nimici, în loc de a o potoli,
înseamnă a nimici viaţa. Şi atunci, în loc să ne mîntuim, pierim. Aşadar, după cum un om însetat
cere apă ca să-şi astîmpere setea, tot aşa, în viaţa sufletească, sufletul însetat cere bucuria şi pacea
adevărată.
Cînd sufletul află pe Cel care a pus în el aceste daruri nestinse, omul simte o plăcere mai mare
decît însetatul care descoperă un izvor.
Pacea şi bucuria în Dumnezeu înseamnă raiu, cerul. ÎN lumea aceasta, mulţi oameni sînt
asemenea celui care a murit de sete, deşi în împrejurul lui, cît cuprindeai cu ochiul, era numai apă,
apa fără hotar a oceanului. Apa însă era sărată. Nu putea nici să-i potolească setea, nici să-i scape
viaţa.
Apa oceanului era tot atît de ucigătoare ca şi lipsa de apă. Mulţi oameni mor de sete, deşi sînt
înconjuraţi de marea fără ţărm a adevărului, a vieţii şi a iubirii. Pricina acestei morţi este păcatul.
Dar pentru cei care se căiesc şi se-ntorc la Mine, izvoare de apă vie vor ţîşni din iubirea Mea
nesfîrşită. Înecaţi în această iubire fără margini, ei vor găsi în Cel care-i iubeşte liniştea cea
adevărată, viaţa cea veşnică, adică cerul, raiul.
Mulţi oameni iubesc atît de mult lumea aceasta şi se leagă atît de mult de ea, încît deşi se simt şi
ei cîteodată, mai ales cînd vin în atingere cu fiii Mei - ademeniţi către cele Dumnezeieşti, ei cad
mereu, ca pietrele trase la pămînt de tainica şi nebiruita lui putere de atracţie.
Din cădere în cădere, ei ajung să moară în iad. Cel care se căieşte din toată inima şi se leagă cu
toată fiinţa lui de Mine se va curăţi prin încercările la care-l va supune iubirea Mea, şi inima lui se
va preface într-o biserică pentru Împăratul împăraţilor.
Istoria însăşi ne dovedeşte că lucrurile lumii acesteia, slava şi împărăţiile ei vor trece ca umbra.
Tronurile, mărirea şi coroanele cu care se fălesc azi domnii pămîntului, se vor preface mîine în praf
şi pulbere.
Pe cînd slava, măreţia, tronul şi coroana fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu sînt veşnice. Împărăţia
şi bucuria cerească nu vor avea sfîrşit.
Ca să-şi îndestuleze deşertăciunea şi să-şi sporească desfătările lor, păcătoşii fură pe cît pot şi
din plăcerile altora. De aceea îşi închid oamenii casele cînd pleacă undeva; şi e bine să le închidă,
atîta vreme cît inima omului rămîne închisă pentru iubirea Ziditorului.
Cînd însă inima omului se deschide Celui care stă la poartă şi bate (Apoc. 3, 20), toate
dorinţele şi năzuinţele lui sînt îndestulate. Atunci nu mai e lipsă să închidă uşa casei, pentru că toţi
oamenii se iubesc şi se cinstesc unii pe alţii prin slujba lor.
Plecîndu-şi voia lor voinţei Tatălui ceresc, oamenii îşi vor închina toată viaţa lor în slujba
fraţilor. În această slujbă făcută din iubire faţă de Dumnezeu, ei vor găsi fericirea, bucuria
nemărginită, cerul, raiul!...
În ziua cînd M-am răstignit pe Cruce să izbăvesc din iad pe păcătoşi, pe fiii lui Adam, şi să le
deschid cerul, doi tîlhari Îmi ţineau tovărăşie, unul de-a dreapta şi altul de-a stînga Mea. La cea
dintîi privire, noi sufeream acelaşi chin; toţi trei eram răstigniţi pe cruce şi totuşi ce deosebire era
între noi!
Unul dintre ei îşi închisese inima faţă de Mine şi muri. Nu s-a căit; a murit în păcatele lui.
Celălalt s-a căit din tot sufletul; îşi deschise inima către Mine, care muream pentru păcatele lui şi
ale altora. El dobîndi o viaţă nouă şi chiar în ziua aceea a intrat în rai
(Luca 23, 39-43).
Raiul nu este numai o stare după moarte. El începe din această lume în inima omului, deşi
lumea nu-l poate vedea (Luca 17, 21).
Unul dintre mărturisitorii Mei, osîndit la moarte şi chinuit cu munci înfiorătoare, era atît de plin
de bucurie cerească, încît zise celor care îl chinuiau: Aş dori să vă pot deschide inima mea să vedeţi
cîtă pace şi bucurie se află în ea; să vedeţi pacea şi bucuria inimii mele pe care lumea nici nu mi le
poate da, nici nu mi le poate lua. Dar bucuria şi pacea mea sînt mama cea tainică şi ascunsă ce nu
poate fi nici văzută, nici arătată.
După a murit, călăii lui îi deschiseră inima să vadă ce e în ea. Credeau că găsesc în ea ceva
deosebit. Numai cei care şi-au cîştigat o inimă nouă cunosc adevărul şi bucuria cerului.
Inima celui care Mă primeşte pe Mine e plină de sfînta bucurie a cerului.
Sînt mulţi oameni care, cu toată aprinsa lor dorinţă după o viaţă cerească, nu o dobîndesc
niciodată, din pricina neştiinţei şi a nepăsării lor. Un biet cerşetor a stat douăzeci şi unu de ani
deasupra unei ascunzători, pe care nici el, nici nimeni altul n-o ştia şi în care se afla comoara unui
rege. El dorea şi nădăjduia să ajungă într-o zi om bogat şi cerşea bănuţii trecătorilor. Dar el a murit
sărac şi lipsit fără să fi ştiut că el cerşise o viaţă întreagă stînd pe o comoară nepreţuită.
Stăpînirea, bănuind că cerşetorul şi-a îngropat averea în locul unde cerşise o viaţă întreagă, a
poruncit să se facă săpături în acel loc şi comoara necunoscută a fost descoperită şi vărsată în
vistieria regelui.
Pocăiţi-vă, că Împărăţia cerurilor este aproape (Matei 4, 17).
Cei care nu ştiu ce este viaţa cea sufletească spun că într-o lume tristă ca a noastră, e cu
neputinţă să ai bucurie cerească şi pace adevărată. Dar cei care trăiesc viaţa cea nouă, dăruită de
Duhul Sfînt, ştiu că şi în lumea aceasta rece şi tulburată, valuri de cerească pace şi bucurie cuprind
inima credincioşilor. Izvoare fierbinţi ţîşnesc din pămîntul îngheţat, prin unele din ţările cele mai
reci. Focul Duhului Sfînt arde în inima fiilor Mei.
Dumnezeu a zidit pe oameni dintr-un singur sînge, după chipul şi asemănarea Lui, dar fiecăruia
i-a dat o fire, o alcătuire şi însuşiri deosebite.
Dacă toate florile ar avea aceeaşi mireasmă şi aceeaşi culoare, ce frumuseţe ar mai avea faţa
pămîntului?
Lumina soarelui cînd trece prin geamuri colorate, nu schimbă aceste culori, dar ne dă şi nouă
putinţa să vedem frumuseţea lor.
Tot aşa soarele dreptăţii, strălucind în această lume şi în cea ce o să vină, ne face cu putinţă să
vedem şi să simţim negrăita iubire şi slavă a lui Dumnezeu, în fiinţa fiilor Săi.
Eu în ei şi ei în Mine, astfel ne vom bucura cu toţii de-a pururi.

Despre bucurie şi mîngîiere

Întrebarea a zecea:
Care este bucuria şi mîngîierea credincioşilor?
Ucenicul Sundar întreabă:
- Doamne, unii oameni spun că mîngîierea şi bucuria pe care le simt credincioşii, ar fi numai
rodul propriilor lor gînduri şi închipuiri. E adevărat?
Domnul răspunde:
- Mîngîierea şi bucuria cea adevărată pe care le simt credincioşii sînt rodul prezenţei Mele vii şi
a belşugului de viaţă de care-i umple Duhul Sfînt. Cei care cred că bucuria sufletului este rezultatul
închipuirii, sînt fără minte, sînt ca acel orb din naştere, care se încălzea la soare într-o zi de mai.
Întrebat ce crede despre căldura soarelui, el spune că nu există soare, deşi el simţea binefacerile
căldurii lui. El era încredinţat că această căldură pe care o simţea, vine din trupul lui. Cum aş putea
eu crede - zicea el - că există un bulgăre de foc spînzurat aşa, în văzduh, fără nici un sprijin, şi pe
care unii îl numesc soare? E peste putinţă un aşa lucru!
Privegheaţi dar să nu vă ispitească cineva cu înţelepciunea şi cu mincinoasele închipuiri ale
lumii acesteia (Col. 2, 8).
Dacă bucuria cea adevărată ar atîrna de închipuirea omului, toată lumea cugetării şi a
înţelepciunii s-ar revărsa de cîtă bucurie ar putea ele scorni.
Dar, afară de credincioşii Mei, nici un înţelept şi nici un învăţat al acestei lumi nu are pace
adevărată. Ei ajung la un fel de linişte închipuită, trăind potrivit unor poveţe pe care ei înşişi şi le
dau.
Într-adevăr, Eu am pus în firea omenească trebuinţa şi destoinicia de a primi focul şi suflarea
Duhului Sfînt, cu care omul îşi poate cîştiga bucuria şi viaţa Dumnezeiască, după cum e sădită în
cărbune însuşirea de a sorbi focul şi de a arde.
Fără aer (oxigen) nu putem avea foc; fără Duhul Sfînt în inima omului nu se află nici lumină,
nici bucurie cerească, ci numai întuneric şi tristeţe.
Inima şi mintea omului trebuie pregătite să poată răspunde la chemarea Duhului Sfînt, asemeni
coardelor întinse ale unei viori, care tremură la orice atingere a arcuşului.
 Dar sunetele plăcute ale coardelor atîrnă şi de aerul ce le înconjoară. Tremurul coardelor pune şi
aerul în tremur; undele aerului ating auzul nostru, pricinuindu-ne plăcere. Dacă s-ar putea scoate
aerul dintr-o casă şi cineva ar zice în ea cu vioara, vioara n-ar da nici un glas.
Tot aşa suflarea vie a Duhului Sfînt este neapărat trebuitoare pentru a face să răsune, în voinţa şi
închipuirea omului, muzica cerească a unirii cu Dumnezeu.
În chipul acesta, în viaţa omului în această lume, se va produce un acord desăvîrşit şi pentru
totdeauna cu cerul, cu veşnicia.

Despre bucurie şi pace

Întrebarea a unsprezecea:
De ce pierdem uneori bucuria şi pacea?
Ucenicul Sundar întreabă:
- Uneori simt că toată bucuria şi pacea mea pier într-o clipită. Doamne, nu este oare lucrul
acesta o urmare a unui păcat ascuns pe care l-am săvîrşit, sau starea aceasta are o altă pricină de
care nu-mi dau eu seama?
Domnul răspunde:
- Se întîmplă, fireşte, această stare să fie datorită unei neascultări, a unui păcat. Însă uneori
starea aceasta o face voia Mea. Uneori Eu par a lăsa pe fiii Mei singuri şi fără pace, cîtva timp.
Vreau prin aceasta să-i fac să vadă adînca lor slăbiciune şi să ştie că fără Mine, ei nu sînt decît oase
uscate (Ezec. 37, 1-4).
Dacă ar rămîne prea multă vreme într-o stare de pace netulburată, ei ar putea să-şi uite de
vechea lor stare de păcătoşenie şi să se îngîmfe ca satana, socotindu-se dumnezei
(1 Tim. 3, 6). Este deci şi aceasta o cale de a-i învăţa. Dacă îşi păstrează rîvna iubirii şi
smerenia inimii, ei vor avea o binecuvîntare veşnică în cer.
Cînd Eu umplu inima fiilor Mei cu iubirea Mea şi cu puterea Duhului Sfînt, sufletul lor simte o
bucurie şi o fericire Dumnezeiască. Trupul de lut nu poate suferi această stare de slavă şi
binecuvîntare; el pare istovit sau cade într-un fel de nesimţire, căci trupul şi sîngele nu pot moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu, nici ceea ce muritor să ia locul nemuritorului, pînă cînd omul muritor va fi
fost proslăvit şi va fi fost scăpat de puterea deşertăciunii şi a morţii (Rom. 8, 19-22; 1 Cor.
15, 50-53).
Atunci, în sfîrşit, voia Mea va fi plăcută pe pămînt de toată făptura, aşa cum ea e făcută şi în
cer.
Tristeţea şi durerea, moartea şi doliul, ţipetele şi spaimele vor pieri pentru totdeauna, şi fiii Mei
mult iubiţi vor domni în veci în Împărăţia Părintelui Meu, unde totul e bucurie prin Duhul Sfînt
(Rom. 14, 17; Apoc. 21, 4; 22, 5).

Rugăciune

Doamne, inima mea e plină de mulţumire pentru toate darurile şi binecuvîntările Tale. Dar
mulţumirea inimii mele nu poate fi cuprinsă în cuvînt şi nici n-ar fi de-ajuns această mulţumire,
dacă nu-mi voi închina toată viaţa mea slujirii Tale.
Ţie slava şi lauda, pentru că ai smuls din nimicnicie o biată fiinţă netrebnică spre a face din
mine un ales al Tău, înfiorîndu-mi inima cu iubirea şi lumina Ta. Eu nu Te cunosc pe Tine nici
acum, desăvîrşit. Eu nu-mi dau bine seama nici de trebuinţele mele, dar Tu Părinte, Tu Îţi cunoşti
zidirea şi lipsurile ei. Eu nu sînt în stare să mă iubesc pe mine atît cît mă iubeşti Tu.
A mă iubi pe mine însumi înseamnă a iubi din toată inima mea şi din tot cugetul meu iubirea
fără de margini ce mi-a dat fiinţă: pe Tine Doamne!
Tu ai sădit în mine o singură inimă, pentru ca ea să fie a unuia singur: a Ta!
Doamne, a şedea la picioarele Tale este negrăit mai de preţ decît a sta înaintea oricărui tron
pămîntesc.
Eu mă aduc acum jertfă pe jertfelnic, la picioarele Tale. Primeşte-mă cînd şi cum vei vrea Tu.
Foloseşte-Te de mine cum crezi. Tu eşti al meu şi eu sînt al Tău. Tu m-ai zidit după chipul Tău,
dintr-un grăunte de pulbere, şi m-ai învrednicit să ajung fiul Tău.
Ţie cinstea, slava şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

O cuvîntare a lui Sundar Singh despre Biblie

În anul 1922, Sundar Singh a fost invitat în Europa să predice. A umblat prin Anglia, Elveţia,
Germania, Franţa, etc, ţinînd pe tot locul predici ascultate de mii şi mii de oameni. Vom da mai
tîrziu în traducere şi aceste predici. Iată una o dăm aici în cartea aceasta, împreună cu cîteva spicuiri
mai mărunte.
Mă bucur că pot să vorbesc într-o adunare din Europa despre tainica putere a Bibliei. Această
minunată carte este răspîndită azi pretutindeni pe suprafaţa pămîntului, mulţumită ostenelilor şi
jertfelor pe care le face Societatea Biblică din Londra (aceasta este marea Societate Biblică
anglicană care tipăreşte şi răspîndeşte Biblia în limbile tuturor popoarelor din lume. A răspîndit pînă
acum peste un miliard de Biblii, în peste 500 de limbi. Scopul acestei societăţi este tipărirea şi
răspîndirea Bibliei la preţuri cît se poate de mici).
Eu mulţumesc lui Dumnezeu că am aflat această carte minunată. Al aflat în ea Cuvîntul Cel de
viaţă dătător al Mîntuitorului.
Şi acum, vă spun ceva despre cum am aflat eu Biblia şi despre ce am simţit cînd am citit prima
dată în ea, înainte de a mă încreştina. Pe ici, pe colo, îmi plăcea şi atunci această carte, dar n-o
citeam totdeauna cu preţuirea şi dragostea cuvenite. Eu din contră, îi făceam o critică aspră, şi într-o
zi, înfierbîntîndu-mă cu critica, am luat Biblia şi am sfîrtecat-o în o mie de bucăţi.
Şi totuşi trebuie să mărturisesc că încă de pe atunci simţeam cum mă atrage Dumnezeiască ei
putere. Ca şi cînd te topeşti de căldură şi un vînt răcoritor îţi adie fruntea - aşa o putere de adiere şi
stîmpărare sufletească a avut asupra sufletului meu Biblia.
Nu numai eu am simţit această putere a Bibliei, ci şi alţii dintre confraţii mei păgîni. Oamenii
noştri îmi ziceau:
- Nu citi Biblia!
- Pentru ce? - i-am întrebat eu.
- Pentru că în ea este un fel de putere ascunsă ce te face şi pe tine creştin. Te vom pierde şi pe
tine, ca pe mulţi alţii pe care i-am pierdut, citind această carte. Chiar şi diavolul recunoaşte această
putere a Bibliei, precum şi toţi duşmanii ei... Nu citi Biblia!...
Eu am căutat pacea sufletului meu în cărţile noastre hinduse, însă n-am aflat-o. Dar pe cînd
citeam Cuvîntul lui Dumnezeu în Biblie, am aflat pe Mîntuitorul care mi S-a arătat într-o vedenie.
Atunci m-am făcut creştin; L-am primit pe Domnul şi cerul s-a pogorît în inima mea.
Tainica putere a Cuvîntului lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează tot aşa şi în alţii. Mii şi mii de
suflete au trecut prin ceea ce am trecut eu; prin Cuvîntul lui Dumnezeu din Biblie au intrat în
legătură cu Domnul şi Mîntuitorul sufletelor lor.
Voi spune aici o amintire:

Fetiţa din Munţii Himalaia

Călătorind prin Munţii Himalaia, am întîlnit o fată tînără şi bogată. Plecase desculţă într-un
pelerinaj la o mînăstire hinduistă. Picioarele ei erau toate rănite şi sîngerau. Am întrebat-o:
- De ce ai plecat într-un drum aşa de greu, pe arşiţa soarelui şi desculţă?
Ea mi-a răspuns:
- Doresc să aflu adevărul, mîntuirea şi pacea sufletului meu. Eu sînt din familie bogată. Avem o
casă plină de toate bogăţiile şi de tot belşugul: mîncăruri, băuturi, saune, lux, comoditate. Dar
sufletul meu se doreşte spre pace şi mîntuire, iar pe acestea nu le pot afla în casă la noi. Avem
bogăţii cu care nu-mi pot îmbogăţi sufletul şi inima mea. De aceea am plecat la drum şi nădăjduiesc
să aflu la locul pelerinajului ceea ce caut.
- Fetiţă dragă - i-am răspuns eu - calea ce o faci tu am făcut-o şi eu. Şi eu am fugit dintr-o casă
plină de bogăţie şi belşug, ca să-mi aflu pacea sufletului meu. Am căutat-o în multe părţi, dar n-am
aflat-o decît în Hristos. Crede în El şi vei afla pacea şi mîntuirea, aşa cum le-am aflat şi eu.
- Voi face mai întîi acest pelerinaj şi pe urmă voi vedea.
- Sînt convins că nici acolo nu vei afla pacea pe care o cauţi.
- Atunci - zise ea - ma o singură scăpare: de nu voi afla nici acolo pacea sufletească, mă voi
arunca în apă.
Biata fată era aşa de chinuită şi agitată, încît i se părea mai uşoară moartea decît viaţa ce o avea.
Atunci i-am dat un Noul Testament scris în limba hinduistă şi i-am zis:
- Această carte cuprinde pacea pe care o caută sufletul tău... Această carte cuprinde tot ceea ce
trebuie să ştim despre Mîntuitorul lumii şi mîntuirea sufletelor noastre.
Ea a rămas să-şi facă mai întîi pelerinajul. După ce şi-a sfîrşit călătoria, am văzut-o iarăşi. N-a
aflat ce căutase şi acum a început să citească Noul Testament. Cuvîntul lui Dumnezeu a adus-o la
picioarele Mîntuitorului. Acolo a aflat tînăra fetiţă pacea mult dorită şi căutată.
Am văzut-o încă odată mai tîrziu. Era plină de pace şi bucurie sufletească şi m-a întîmpinat cu
cuvintele:
- Sînt atît de fericită, că am aflat pe Mîntuitorul lumii. Nimeni pe lume şi nimic din lume nu mi-
ar putea da bucuria pe care El mi-a dat-o. Citind Noul Testament, am aflat pe Scumpul meu
Mîntuitor.

Pîinea vieţii

Eram în călătorie prin Indii. Am vorbit despre Mîntuitorul meu în faţa unor ascultători păgîni şi
mi-am încheiat vorbirea cu întrebarea dacă nu ar dori să citească ei înşişi cartea Sfîntă, care ne
vorbeşte despre Isus. Între ascultători se afla şi un aprig duşman al creştinismului. Acesta a
cumpărat Evanghelia de la Ioan, a citit două-trei rînduri din ea şi a rupt-o în bucăţi.
Misionarul creştin care-i vînduse cartea era disperat. Eu însă l-am mîngîiat şi l-am asigurat,
zicîndu-i:
- Fratele meu, nu te descuraja, aşteaptă sfîrşitul... Omul acesta crede că place zeilor săi dacă
rupe Cuvîntul lui Dumnezeu; dar aşteaptă să vezi care va fi sfîrşitul.
După doi ani am aflat următoarele: omul care rupsese Evanghelia, plecînd cu trenul, a aruncat
pe peronul gării foile cărţii. Dar tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo un om care de şapte ani
era într-o chinuitoare căutare a adevărului. A văzut foile risipite pe jos, s-a aplecat şi a ridicat una,
pe care tocmai rămăseseră cuvintele pîinea vieţii de la Ioan 6, 48.
A citit aceste cuvinte şi s-a întrebat: Oare ce poate fi asta? Oare ce înseamnă aceste cuvinte şi
din ce fel de carte sînt ele?
A arătat hîrtia unui trecător, zicîndu-i:
- Uite, am aflat hîrtia asta ruptă dintr-o carte; ce mult aş dori să pot avea cartea aceea!
- Cuvintele acestea şi hîrtia asta - i-a răspuns trecătorul - sînt luate dintr-o carte creştină ce se
numeşte Noul Testament, pe care dacă o vei citi, te vei spurca; să nu mai umbli după aceste cărţi!...
Însă vorbele acestea n-au împiedicat pe omul nostru să-şi cumpere degrabă Noul Testament. A
aflat pe Mîntuitorul său. A aflat pace, bucurie şi mîntuire sufletească. Mai tîrziu s-a făcut misionar
creştin în Indii. Astfel, foile rupte de un păgîn s-au făcut pîinea vieţii pentru un altul.

Mărturia unui ministru

Vestitorii Evangheliei nu pot pătrunde peste tot locul în ţările păgîne. Însă Cuvîntul lui
Dumnezeu ajunge pretutindeni, prin călători, prin vînzări de Biblii, etc. şi-i face pe oameni să
cunoască şi să iubească pe Mîntuitorul lumii. În privinţa asta, la noi, în Indii, se petrec minunate
lucruri.
Un ministru - preşedintele dintr-unul din statele noastre independente - mi-a spus că Îl cunoaşte
pe Isus Hristos din Biblie şi crede în El, însă pentru el este foarte greu să-şi mărturisească în public
credinţa. Mi-a arătat Noul Testament şi mi-a zis:
 - Citind această carte, L-am aflat pe Isus Hristos. De o valoare nepreţuită este cartea aceasta.
Mă mir însă un lucru: că este aşa de ieftină. Ai putea cere pe ea o mie de galbeni.
Eu i-am răspuns:
- Scopul Societăţii Biblice, care tipăreşte această carte, nu este de a face parale, ci de a mîntui
suflete. (Citind aceste mărturisiri, trebuie să ne cuprindă un fel de ruşine şi de durere, gîndindu-ne
că foarte mulţi dintre creştinii noştri cititori de carte n-au Noul Testament; nici măcar nu l-au văzut,
dar mai să citească în el. Se vinde numai cu 30 de lei, deşi valorează mii de galbeni. Însă diavolul
aleargă şi aici tot în galop şoptind şi strigînd că Biblia şi Noul Testament sînt o carte pocăită. Vai, ce
lucru teribil este un creştin care fuge de Noul Testament, ba chiar îl şi rupe, ca păgînii din Tibet!
Vai, vai, vai!).
În citirea Bibliei şi în rugăciune am aflat eu mîngîiere şi bucurie. Cuvîntul lui Dumnezeu mi-a
dat tărie şi bucurie chiar şi în cele mai grele încercări din viaţa mea.
Mi-aduc aminte de noaptea în care am fost alungat din casa părintească, fiindcă mă făcusem
creştin. Am trăit în belşug şi îndestulare, iar acum nu aveam unde să-mi plec capul. Îmi era frig,
eram flămînd, nu aveam decît hainele de pe mine. Dar îmi aduc aminte că sufletul meu era plin de
bucurie şi fericire. Simţeam că Mîntuitorul este cu mine şi suferinţa se schimbă în plăcere.
Sînt şi alţii, mulţi, care mărturisesc împreună cu mine astfel de lucruri şi spun toţi că prin Biblie
au aflat pe Mîntuitorul şi fericirea lor. Atîtea şi atîtea suflete au aflat şi află pe Mîntuitorul prin
citirea Bibliei.
De aceea eu rog pe Bunul Dumnezeu să binecuvînteze pe toţi cei care citesc şi răspîndesc
Biblia.

Sundar Singh - despre citirea Bibliei

În legătură cu vorbirea lui Sundar Singh despre Biblie, dăm mai jos şi cîteva spicuiri din
învăţăturile lui, despre cum să citim Biblia.
Sundar Singh învaţă că Biblia trebuie citită în rugăciune şi în duh, altcum nu vom afla în ea pe
Mîntuitorul şi mîntuirea. Prin Cuvîntul Său din Biblie, Domnul Se descoperă mereu celor care se
roagă şi Îl caută cu toată inima lor.
De Mă veţi căuta cu toată inima, Mă voi lăsa să fiu aflat de voi - zice Domnul
(Ier. 29, 13). Autorul Bibliei este Duhul Sfînt, de aceea ea se poate citi şi înţelege numai cu
ajutorul Duhului Sfînt. Graiul Scripturilor este un grai duhovnicesc pe care numai omul cel
duhovnicesc (1 Cor. 3, 1) îl înţelege.
Sundar Singh predică în special citirea şi adîncirea Noului Testament, în care se poate afla tot ce
trebuie să ştim despre Mîntuitorul lumii şi despre mîntuirea sufletelor noastre.
O neţărmurită dragoste are Sundar Singh îndeosebi pentru Evanghelia de la Ioan. Odată, Sundar
Singh a fost întrebat: De ce această dragoste deosebită?
La această întrebare a răspuns astfel:
- Iubesc atît de mult Evanghelia de la Ioan, pentru că evanghelistul acesta a avut ochii de vultur
ai Duhului Sfînt cu care a putut privi mai mult şi mai adînc în taina cea mare a Dumnezeirii
Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos.
La Cina cea de Taină, Ioan stătea aplecat pe pieptul lui Isus. Ceilalţi apostoli vorbeau cu
Domnul, iar el tăcea. Dar tăcerea lui era o vorbire mai adîncă decît a celorlalţi apostoli. El avea o
inimă arzîndă. Şi el vorbea cu Domnul, dar nu cu gura, ci cu inima. El vorbea cu Domnul de la
inimă la inimă. De aceea L-a înţeles pe Domnul mai mult şi era iubit de Domnul mai mult.
Ceilalţi apostoli se adresau Domnului cu diferite întrebări şi se simţeau fericiţi, primind
răspunsuri. Dar Ioan stătea liniştit şi tăcut la pieptul Domnului. Eu socot că el cerea şi primea de la
Domnul ceva mai mult decît ceilalţi; cerea şi primea ceva ce venea de la inimă la inimă.
De aceea a putut Ioan pătrunde atît de adînc în în taina cea mare a Dumnezeirii şi lucrării
Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Şi de aceea ne-a putut arăta şi nouă taina aceasta în
cuvinte şi icoane ce ating înălţimi şi culmi cereşti, pe care nici o minte omenească şi nici o pană
omenească nu le-au putut atinge şi nu le vor putea, niciodată. Înălţimile şi culmile cereşti din
Evanghelia de la Ioan pot fi urcate numai cu ajutorul vulturului din capul Evangheliei sale.
Biblia poate fi citită şi înţeleasă numai de cel aplecat la pieptul Domnului.
Precum Ioan la Cina cea de Taină, stătea liniştit la pieptul Domnului şi grăia cu El de la inimă la
inimă, aşa şi cel care citeşte Biblia trebuie să stea aplecat la pieptul Domnului. Biblia o poate
înţelege numai cel care şi-a făcut prin rugăciune o legătură intimă cu Domnul şi trăieşte clipă de
clipă cu El. Cel ce nu Mă înţelege pe Mine, nu înţelege nici cuvintele Mele - i-a zis Domnul lui
Sundar Singh într-o vedenie.
Numai cine citeşte Biblia la picioarele Domnului, la picioarele Crucii, o poate înţelege cu
adevărat. Numai cine citeşte Biblia aplecat la picioarele Lui înţelege că şi în el carnea nu foloseşte
la nimic... Duhul este Acela care dă viaţă (Ioan 6, 63).
Un astfel de suflet cititor în Biblie află că toate cuvintele Domnului sînt duh şi viaţă
(Ioan 6, 63) şi strigă cu ap. Petru: Doamne... Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice
(Ioan 6, 68).
Ceva despre locurile grele din Biblie.
În Biblie sînt şi locuri grele de înţeles. E şi firesc să fie aşa, pentru că Autorul Cel adevărat al
Sfintelor Scripturi este Duhul Sfînt. Prin Biblie a grăit Duhul Sfînt, iar pentru graiul Duhului Sfînt,
de multe ori, graiul omenesc n-a putut afla cuvinte potrivite. Limba omenească n-a putut exprima şi
nu exprimă totdeauna ceea ce a grăit Duhul Sfînt. După cum hainele de pe mine nu sînt eu, aşa nici
limba în care s-a scris Biblia nu exprimă tot ceea ce a grăit Duhul Sfînt.
Oamenii care au scris Biblia - inspiraţi de Duhul Sfînt - au avut o mare greutate, negăsind
totdeauna cuvintele potrivite pentru ceea ce simţeau. De aici, unele locuri grele de înţeles, şi aici şi
cheia înţelegerii acestor locuri. Cînd cineva nu înţelege un loc dintr-o carte oarecare, se adresează
autorului. Tot aşa şi cei care vor să înţeleagă Biblia, trebuie să se pună în legătură cu autorul ei - cu
Duhul Sfînt - şi atunci o vor înţelege.
Nu prin ştiinţă şi speculaţii teologice se poate înţelege Biblia, ci prin rugăciune şi printr-o viaţă
spirituală. Duh şi Viaţă sînt cuvintele Mele - zice Domnul (Ioan 6, 63) - de aceea ele pot fi
înţelese numai de oamenii cei duhovniceşti (1 Cor. 3, 1); de cei care se roagă şi trăiesc o viaţă
spirituală.

Ce spune Sundar Singh despre creştinii şi creştinătatea din Europa

În anul 1922, Sundar Singh a umblat prin Europa. În călătoria aceasta i s-a dat prilejul să afle şi
să vadă ce fel de creştinătate este aici în lumea cea creştină. A făcut însă dureroasa constatare că
Europa cea creştină nu trăieşte cu adevărat Evanghelia Mîntuitorului. Dăm aici cîteva mărturisiri
dureroase, dar adevărate.
Odată, - spune Sundar Singh - mă gîndeam ce nenorocit sînt eu că m-am născut într-o ţară
păgînă şi ce fericiţi trebuie să fie creştinii din Europa. Dar după ce am vizitat Europa, mi-am
schimbat părerea şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut între păgîni... Cei mai mulţi creştini
din Europa nu-L cunosc pe Domnul, pentru că nu-L caută şi nu se roagă; ei se caută numai pe ei
înşişi şi buna lor stare; ei sînt numai cu numele creştini... Foarte mulţi se îndeletnicesc cu cîrciumile
şi băuturile... A trebuit să costat că în Europa nu sînt defel ţări creştine, ci numai oameni singuratici
creştini.
Într-o zi stăteam pe marginea unui rîu din Himalaia. În apă văd o piatră strălucitoare, rotundă şi
foarte frumoasă. O iau şi o sparg în două. Înăuntru ei era uscat de tot. Sute de ani stătuse în valurile
apelor curgătoare şi totuşi înăuntrul ei era uscat de tot; n-avea nici o umezeală.
Aşa e şi cu creştinii din Europa. De sute de ani stau sub binecuvîntarea Evangheliei; de sute de
ani curge peste ei răul Evangheliei; de sute de ani trăiesc în creştinătate, numai cît, vai, creştinătatea
n-a intrat în ei, nu curge prin făgaşul vieţii lor.
Dar pentru acest lucru nu sînt de vină Evanghelia şi creştinismul, ci sînt de vină materialismul
şi cultura şi ştiinţa cea fără sarea Duhului Sfînt... Ele au împietrit inimile... ÎN Europa cea creştină
am văzut creştini care nu-L puteau înţelege pe Domnul Hristos...
Eu credeam că toţi creştinii din Europa citesc Biblia şi sînt asemenea îngerilor; dar trecînd prin
ţările Europei, am înţeles greşeala mea. Cea mai mare parte dintre ei au obrazul alb, dar inima
neagră.
Vizitînd ţările din Europa, am văzut că oamenii de acolo n-au nici pace, nici bucurie
sufletească. Păgînii găsesc pacea în Hristos, iar acei care sînt născuţi în ţările creştine nu o găsesc.
De ce? Pentru că sînt prea ocupaţi şi nu au vreme să se roage.
Atunci cum să Se arate Hristos în viaţa lor?
După ce am vizitat Europa, întorcîndu-mă în Indii, păgînii m-au întrebat: Ce crezi despre
creştinismul din Europa? Hristos a zis: Iubiţi-vă unii pe alţii, iar ei se războiesc. Aşa-i că a dat
faliment creştinismul din Europa?
Eu le-am răspuns: Nu creştinismul a dat faliment, ci Europa, care nu L-a înţeles pe Hristos, nu
L-a primit cu adevărat şi nu trăieşte cu El şi învăţăturile Lui.
Creştinii din Europa au primit atîtea binecuvîntări, dar le-au pierdut. Ei nu-şi deschid cu
adevărat inima lor să-L primească pe Domnul, ba Îl şi alungă. Hristos ar putea pe drept cuvînt să le
spună creştinilor din Europa: Eu am un loc în bisericile voastre, dar nu am defel în inimile voastre...
Aveţi un cult pentru Mine, însă Eu vreau să şi trăiţi cu Mine...
În ţările păgîne, am văzut oameni închinîndu-se la idoli, dar în Europa am văzut oameni care se
îndumnezeiesc ei singuri. Ei se îngrijesc neîncetat numai de bani, de plăceri, de afaceri şi necinstesc
Numele Domnului... Ei se ocupă cu ştiinţa şi filozofia, ştiu să zboare prin aer şi să folosească
electricitatea, dar în lucrurile cele spirituale nu înţeleg nimic... Ei nu-L caută pe Hristos. Cînd cei
trei magi s-au dus să-L caute pe Isus, nici unul dintre ei nu era de la Apus. Va veni vremea, cînd
păgînii de la Răsărit vor cunoaşte pe Mîntuitorul şi vor trimite mai mulţi apostoli în lume decît
Europa.
Domnul Isus a zis: Vor veni mulţi de la miazănoapte şi de miazăzi, de la răsărit şi de la apus,
dar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi afară. Oare cine să fie aceşti fii ai Împărăţiei? Eu cred că sînt acei
creştini din Europa, care numai cu numele sînt creştini. În Ziua Judecăţii, aceştia vor lua o pedeapsă
mai mare decît păgînii. Atunci se vor împlini şi cuvintele Domnului: Cei dintîi vor fi cei din urmă şi
cei din urmă cei dintîi.
 Trăim vremuri biblice

Cuvînt înainte:
Trăim vremuri biblice
În timpul din urmă - mai ales de la război încoace - trăim vremuri schimbate. Parcă s-a schimbat cu
totul lumea şi oamenii. Viaţa lumii şi viaţa oamenilor parcă a intrat într-o zodie nouă. Vremurile
noastre au în special patru noutăţi:

1 - răutăţi mai mari ca oricînd;

2 - greutăţi mai mari ca oricînd;
3 - semne şi arătări cereşti (ploi de cenuşă, cutremure, secete, furtuni, schimbări şi umblări
neregulate ale timpului, etc, etc.);
4 - oameni care petrec în nepăsare de cele sufleteşti şi n-ascultă de chemările cereşti.
Oamenii se miră de schimbarea vremurilor, dar dacă ar citi în Biblie nu s-ar mira. Biblia arată
apriat vremurile ce le trăim. Vremurile ce le trăim nu sînt vremuri schimbate, ci vremuri biblice.
Biblia arată toate noutăţile vremurilor noastre acolo unde se vorbeşte despre vremurile de apoi
(Matei 24, Apoc. şi Daniel).
Toate Scripturile spun că în vremurile de apoi lumea va merge cu paşi repezi spre o decădere
sufletească. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor veni vremuri de
răutăţi şi stricăciuni sufleteşti care n-au fost de la începutul lumii.
Citind Scripturile şi privind la ceea ce se petrece în lume, îţi vine cu adevărat să te întrebi: oare
nu cumva am intrat în zodia vremurilor de apoi?
Poate că am intrat în ele, poate că sîntem departe de ele... nu e dat omului să afle astfel de taine
pe care Singur Tatăl ceresc le ştie (Marcu 13, 32). Aici intră greşeala unor secte care încearcă să
descuie tainele Tatălui ceresc cu fel de fel de socoteli şi numărări de ani.
Un lucru însă e sigur. Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri ce strigă spre noi să ne trezim din
răutăţi.
Vremurile ce le trăim trebuie să fie vremuri de înfricoşare, de spaimă, de trezire şi de întoarcere
la Dumnezeu. Vremurile noastre sînt glasul celui ce strigă în pustie: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
Împărăţia cerurilor.
Cartea aceasta iese ca un strigăt de deşteptare a păcătoşilor. Iese să spună oamenilor că nici un
bine şi nici o uşurare nu ne vor veni pînă nu ne vom întoarce la Dumnezeu.

Sibiu, la 1 martie 1929 Iosif Trifa, preot, redactorul foii Lumina Satelor.

Domnul Isus, profeţind vremurile de apoi

şi sfîrşitul veacurilor

În marţea cea mare, Isus Mîntuitorul S-a retras împreună cu apostolii Petru, Iacov, Ioan şi
Andrei pe Muntele Măslinilor de unde a profeţit dărîmarea Ierusalimului şi sfîrşitul veacurilor.
El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: Spune-
ne, cînd se vor întîmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului
acestuia? Drept răspuns, Isus le-a zis: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni
mulţi în Numele Meu, şi vor zice: Eu sînt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi
veşti de războaie: vedeţi să nu vă spăimîntaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întîmple. Dar
sfîrşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei
împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pămînt, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu
vor fi decît începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urîţi de
toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî
unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii
fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci (Matei 24).
Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula fiii asupra părinţilor şi îi vor omorî
pe ei... că va fi în zilele acelea un necaz aşa de mare, cum nu a fost de la începutul lumii pînă azi şi
cum nu va mai fi vreodată (Marcu 13, 12-19).
Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele şi pe pămînt va fi strîmtorare între neamuri...
oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor să vină în lume, căci puterile
cerurilor se vor clătina (Luca 21, 25-26).
Şi îndată după suferinţa acestor zile, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa şi
stelele vor cădea din cer... atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu slavă mare
(Matei 24, 29-30).
Iar de ziua aceea şi ceasul acela, nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numai
Tatăl. Că, precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Şi precum era în
zilele cele înainte de potop... că n-au ştiut nimic pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va
fi şi la venirea Fiului omului...
Deci privegheaţi, că nu ştiţi în care ceas Domnul vostru va veni... Fericită este sluga aceea pe
care, venind Domnul său, o va afla priveghind... (Matei 24. 36-46).

Profeţia Mîntuitorului despre dărîmarea Ierusalimului s-a împlinit întocmai. Ierusalimul a fost
dărîmat de romani.
Tot aşa se va împlini şi profeţia despre sfîrşitul veacurilor. Nimenea însă dintre muritorii
pămîntului n-ar putea spune cînd va fi acest sfîrşit. Însuşi Mîntuitorul a zis: Iar despre ziua aceea şi
ceasul acela, nimenea nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, fără numai Tatăl
(Marcu 13, 32).
Aici este greşeala acelor secte care, cu fel de fel de socoteli şi numărători, încearcă să afle ziua
sfîrşitului. Numai Singur Tatăl ceresc ştie această zi.
Dar dacă omului nu i s-a dat să ştie taina sfîrşitului, în schimb, iată, Mîntuitorul arată tot anume,
semnele ce se vor ivi în lume cînd se va apropia ziua venirii Sale. Unele dintre aceste semne parcă
s-au ivit. Un lucru nu se poate tăgădui: în zilele noastre s-au ivit unele dintre semnele vremurilor de
apoi, pe care le-a profeţit Mîntuitorul.
Cînd citeşti profeţia Mîntuitorului despre veşti de războaie, despre frămîntări între oameni,
despre strîmtorări şi tulburări, despre necazuri mari ce n-au fost de la începutul lumii, despre răcirea
dragostei şi înmulţirea fărădelegii, îţi vine să te întrebi: oare n-am intrat şi noi în această profeţie?...
Oare n-au intrat cumva vremurile noastre în profeţia Mîntuitorului despre vremurile de apoi?...
Războiul l-am văzut... veşti de războaie avem destule... cutremure mai multe ca oricînd...
strîmtorări destule... necazuri din belşug... greutăţi mai mari ca oricînd... dragostea dintre oameni s-
a răcit de tot... fărădelegile vuiesc pe tot locul... Cu adevărat, parcă am intrat în profeţia
Mîntuitorului.
Un învăţat creştin spunea că am ajuns vremurile despre care se vorbeşte la jumătatea cap. 24 de
la Matei. Trăim aceste vremuri de la jumătatea cap. 24 de la Matei.
Cu adevărat, trăim vremuri biblice. Trăim vremuri ce prevestesc despre ziua cea mare, cînd Fiul
omului va veni fără de veste pe norii cerului, să judece pămîntul.
Cînd va sosi ziua aceea, nimeni nu ştie. Semnele vremurilor noastre sînt poate că numai un
început al durerilor şi al vremurilor din urmă. O mie de ani, înaintea Domnului, sînt ca o zi, ca o
clipă. Poate să dureze încă mii şi mii de ani această lume sau poate să se stingă într-o clipă
neaşteptată; nu este dat omului să ştie cînd va fi sfîrşitul lumii.
De altcum, pentru noi nici nu are prea mare însemnătate întrebarea despre cînd se va sfîrşi
lumea. Pentru noi are însemnătate întrebarea despre cum va fi sfîrşitul nostru. Pentru acest sfîrşi
trebuie să fim totdeauna gata. Pentru mine, sfîrşitul lumii şi venirea Domnului este sfîrşitul vieţii
mele, este ziua şi ceasul cînd voi muri. Pentru acest sfîrşit trebuie să mă pregătesc. Semnele ce s-au
ivit în lume trebuie să ne fie o înfricoşare, o înspăimîntare şi o întrebare: sîntem noi gata pentru
sfîrşitul vieţii noastre?
În acest înţeles zicea Mîntuitorul, profeţind sfîrşitul veacurilor: Privegheaţi dar, că nu ştiţi ziua,
nici ceasul cînd Domnul va veni... Aduceţi-vă neîncetat aminte de cele ce s-au întîmplat cu oamenii
din timpul potopului, că n-au ştiut nimic pînă în ziua cînd fără de veste, a venit potopul şi i-a apucat
afară de corabie... (Matei 24, 37-39). Privegheaţi dar şi vă rugaţi ca nu cumva, venind stăpînul
casei pe neaşteptate, să vă afle dormind (Marcu 13, 36).
Semnele vremurilor noastre sînt o strigare să ne trezim din somnul răutăţilor şi al păcatelor.
Semnele vremurilor noastre sînt strigarea ce răsună în noaptea din pilda celor zece fecioare: Iată
Mirele vine... Vremurile noastre sînt glasul celui ce striga odinioară în pustie: Pocăiţi-vă, că s-a
apropiat Împărăţia cerurilor!

Apostolul Pavel despre zilele cele de apoi

În epistola către Timotei, ap. Pavel scrie următoarele:

Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de
bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste
firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vînzători, obraznici,
îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decît iubitori de Dumnezeu; avînd doar o formă de evlavie,
dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia (2 Tim. 3, 1-5).
Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi
şi pe ei înşişi (2 Tim. 3, 13).
Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se
alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor (1 Tim. 4, 1).

În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat evanghelistului Ioan tainele cele mari ale
vremurilor din urmă. Ap. Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numeşte Apocalipsa, cartea
descoperirilor Dumnezeieşti.
Apocalipsa e o carte plină de peceţi şi de taine care întrec ştiinţa şi cunoştinţa oamenilor. Nu e
dat omului să dezlege aceste taine. Toţi cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere
şi nume, de ani şi de oameni, greşesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă,
privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului şi ale sfîrşitului veacurilor, Singur Tatăl ceresc le
ştie (Marcu 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu
vremurile arătate în Apocalipsa.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufleteşti. O generală
decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufleteşti şi de
răutăţi care n-au fost de la începutul lumii. Numărul celor credincioşi va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoţită de vremuri grele, de grozave urgii şi arătări
cereşti. Vor fi urgii, necazuri, semne şi arătări cereşti care n-au fost de la începutul lumii.
Însă în faţa tuturor urgiilor şi arătărilor cereşti, oamenii vor stărui pînă la sfîrşit în răutăţi şi
nepăsare de cele sufleteşti.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsa. Şi
vremurile noastre au aceste trei puncte:
1 - stricăciuni sufleteşti şi răutăţi mai mari ca oricînd;
2 - urgii, arătări cereşti, necazuri şi greutăţi mai mari ca oricînd;
3 - este plină lumea de oameni care, în faţa urgiilor şi arătărilor cereşti, stăruie în răutăţi şi
nepăsare de cele sufleteşti.
Citind Apocalipsa şi în cărţile unor proroci (în special a prorocului Daniel), parcă ai citi despre
vremurile şi oamenii de azi. Citind Apocalipsa îţi vine să te întrebi: oare nu cumva au început a se
deschide peceţile?... Oare nu cumva am intrat în zodia vremurilor apocaliptice?... Oare nu cumva au
început judecăţile?... Oare nu cumva stăm sub judecata vremurilor apocaliptice?...
Poate că n-am ajuns încă în aceste vremuri... poate am intrat în ele... Singur Tatăl ceresc ştie.
Un lucru însă e sigur: trăim vremuri biblice care strigă spre noi să ne lăsăm de răutăţi şi să ne
întoarcem de îndată la Tatăl ceresc.
În acest înţeles dăm în paginile următoare trei arătări din Apocalipsa: cu cei patru cai, cu cele
şapte cupe şi cu cele şapte trîmbiţe.
Fiecare dintre aceste arătări prezintă vremurile de apoi scurgîndu-se în mijlocul unor cumplite
stricăciuni, al unor grozave urgii şi arătări cereşti şi al unei cumplite orbii şi nepăsări sufleteşti. În
acest înţeles, ele seamănă cu vremurile pe care le trăim.
Dăm aceste arătări nu ca pe nişte prorocii, ci ca pe nişte trîmbiţe cereşti care strigă spre noi să
ne trezim din somnul răutăţilor.
Urgiile şi arătările vremurilor noastre sînt o strigare cerească, să ne lăsăm de răutăţi.

Cei patru cai...

Şi am văzut - scrie evanghelistul Ioan - cînd a deschis Mielul (Isus) una din cele şapte peceţi...
şi mi-a zis: vino şi vezi.
Şi am văzut, şi iată un cal alb; şi cel ce şedea pe el avea arc; şi s-a dat lui cunună şi a ieşit
biruitor, ca să biruiască...
Şi cînd a deschis a doua pecete, am văzut, şi iată alt cal, roş; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia
pacea de pe pămînt, ca unul pe altul să se înjunghie; şi s-a dat lui sabie mare...
Şi cînd a deschis pecetea a treia, am văzut, şi iată un cal negru şi cel ce şedea pe el avea
cumpăna în mîna sa. Şi am auzit glas în mijlocul celor patru vieţuitoare, zicînd: O măsură de grîu
pentru un dinar, şi trei măsuri de orz pentru un dinar...
Şi, cînd a deschis pecetea a patra, am văzut, şi iată un cal galben; şi celui ce şedea pe el îi era
numele moartea, şi iadul urma cu ea. Şi s-a dat lor putere ca să omoare peste a patra parte a
pămîntului, cu sabie şi cu foamete şi cu moarte...
Şi, cînd a deschis a cincea pecete, am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiaţi pentru
Cuvîntul lui Dumnezeu.
Şi am văzut cînd a deschis pecetea a şasea: iată, un cutremur mare s-a făcut şi soarele s-a făcut
negru ca un sac de păr şi luna ca sîngele. Şi cerul s-a strîns ca o carte, învăluindu-se, şi toţi munţii s-
au mutat din locul lor (Apoc. 6).
Această arătare se potriveşte cu profeţia Mîntuitorului de la Matei 24. În ea se vede mersul
vremurilor de apoi, se vede mersul întreg al creştinătăţii. Calul cel alb închipuie venirea Domnului
şi biruinţa Evangheliei.
Dar după această biruinţă urmează caii cei răi: calul cel roş, cel negru şi cel galben; ofensiva şi
biruinţa iadului, după care va veni iarăşi la sfîrşit biruinţa Evangheliei. În toate locurile din Sfînta
Scriptură, vremurile de apoi sînt arătate ca vremuri de grozave stricăciuni sufleteşti şi urgii.
Vremurile din urmă ale creştinismului sînt arătate ca mergînd spre o biruinţă a iadului. Calul cel roş
şi fiara cea mare vor ajunge la putere
(Apoc. 17 şi 17). Aşa sînt arătate şi în pecetea aceasta a cailor apocaliptici.
Nimeni n-ar putea şti de s-a deschis ori ba pecetea cailor apocaliptici. Aşa însă cum umblă
vremurile şi oamenii de azi, parcă se aude prin lume ropotul cailor roşii, negri şi galbeni.
Un cal roşu cu sabie mare, se pare că a fost şi războiul cel mare. Avem şi acum acest cal roş. E
diavolul, cumplitul vrăjmaş care omoară mereu pacea şi dragostea dintre oameni şi din sufletul lor.
Avem şi calul cel negru, care de ani de zile ne strigă şi nouă preţuri grozave: scumpete, lipsă şi
mizerie.
Avem şi calul cel galben. Acesta e calul cel grozav ce vine cu veşti de războaie, cutremure de
pămînt, ploi de cenuşă, foamete şi ciumă (Matei 24). Acesta e calul ce ne ameninţă cu un necaz
aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pînă acum
(Marcu 13). Cu adevărat moartea şi iadul umblă parcă prin lume cu acest cal. Ah, ce seceriş
grozav are moartea şi iadul în zilele noastre! E plină lumea de cumplite fărădelegi şi stricăciuni
sufleteşti. E plină lumea de cei omorîţi cu sufletul de către caii apocaliptici. E plină lumea de
moarte sufletească.
Mergem spre ziua mîniei Mielului, cînd se va arăta iarăşi calul cel alb. Apoi am văzut cerul
deschis şi iată, s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el era îmbrăcat în haină muiată în sînge.
Numele Lui este Cuvîntul lui Dumnezeu; Cel ce judecă (Apoc. 19, 11-13).
 Vai de cei ce nici în aceste vremuri nu se trezesc din somnul răutăţilor!

Cele şapte cupe...

Şi am auzit glas mare zicînd celor şapte îngeri: Mergeţi şi vărsaţi pe pămînt cele şapte cupe ale
mîniei lui Dumnezeu.
Şi s-a dus cel dintîi şi a vărsat cupa sa pe pămînt şi s-a făcut rană rea şi mare între oameni. Şi al
doilea înger a vărsat cupa sa în mare şi s-a făcut sînge ca de mort. Şi al treilea înger a vărsat cupa sa
în rîuri şi în izvoarele apelor şi s-au făcut sînge. Şi al patrulea înger a vărsat cupa sa peste soare şi i
s-a dat lui să dogorească pe oameni în focul lui. Şi au fost dogoriţi oamenii de o arşiţă mare şi au
hulit Numele lui Dumnezeu, Cel ce are stăpînire peste rănile acestea, şi nu s-au pocăit, ca să-I dea
slavă Lui.
A cincea şi a şasea cupă s-au deşertat. Şi au hulit oamenii pe Dumnezeul cerului pentru durerile
lor şi pentru rănile lor şi nu s-au pocăit de faptele lor. Şi al şaptelea înger a vărsat cupa sa în aer şi a
ieşit glas mare din biserica cerului, de la scaun, zicînd: S-a făcut...
Şi s-a făcut cutremur mare, toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai aflat
(Apoc. 16).
Se vede şi în această arătare a cupelor, mersul vremurilor de apoi. Se vor revărsa pe pămînt fel
de fel de groaznice urgii, în faţa cărora însă, oamenii vor sta nepăsători. Urgiile vor lovi pămîntul şi
pe oameni cu rană mare, dar în loc de îndreptare, oamenii vor huli Numele lui Dumnezeu, Cel ce
are stăpînire peste aceste răni.
Mergînd spre ziua arătării Fiului omului, oamenii vor trece prin cupele mîniei lui Dumnezeu.
Nimeni n-ar putea şti de s-a început ori încă nu revărsarea celor şapte cupe... De am ajuns ori
încă n-am ajuns sub revărsarea lor. Acest lucru Singur Tatăl ceresc îl ştie.
Aşa însă, cum umblă vremea şi purtările oamenilor, se pare că am ajuns de fapt într-o zodie a
revărsării cupelor. De ani de zile se revarsă peste noi cupele mîniei lui Dumnezeu, dar oamenii
hulesc mai departe Numele lui Dumnezeu, stăruind în fărădelegi şi nepăsare faţă de cele sufleteşti.
S-a revărsat peste noi cupa cea cu sînge a războiului, dar n-am ascultat-o. Sîntem mai răi ca
înainte de război.
S-au revărsat şi se revarsă mereu peste noi cupe cu foc, cu secete, cu grindină, cu furtuni, cu
beteşuguri, cu potopuri, cu uragane, cu greutăţi, cu lipsuri, cu necazuri şi cu alte feluri de plăgi, ce
nu se mai gată. Însă noi în loc să ne îndreptăm, tot mai răi ne facem.
Cupele mîniei lui Dumnezeu se revarsă mereu asupra noastră, dar noi ne vedem înainte de
păcate şi de fărădelegi.
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de post, de rugăciune şi
de întoarcere la Dumnezeu. Însă în loc de acestea, vremurile noastre sînt vremuri de cumplite păcate
şi fărădelegi.
Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de urgii şi arătări şi ne cheamă să ne întoarcem din căile
pierzării. Cupele mîniei lui Dumnezeu se revarsă peste noi strigînd după noi să ne lăsăm de răutăţi.
În Ziua cea mare a Judecăţii, cupele ce se revarsă azi peste noi cu urgii şi arătări cereşti vor
mărturisi contra noastră. Prin ele Domnul Dumnezeu a vorbit cu noi şi ne-a strigat să ne lăsăm de
răutăţi, dar noi n-am ascultat chemarea Lui. Vai celor ce nici în aceste vremuri biblice nu se trezesc
din răutăţi!
Oamenii aşteaptă vremuri mai bune... Oamenii suspină după vremuri de uşurare, dar nici un
bine şi nici o uşurare nu ne va veni pînă nu ne vom întoarce la Dumnezeu. Cupele vor revărsa
înainte peste noi urgii şi pedepse atîta timp cît nu ne vom lăsa de răutăţi.

Cele şapte trîmbiţe...

Şi cînd s-a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas. Şi am văzut
pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a dat lor şapte trîmbiţe.
Şi îngerul cel dintîi a trîmbiţat şi s-a făcut grindină şi foc amestecat cu sînge. Şi al doilea... şi al
treilea... al patrulea înger a trîmbiţat şi am auzit pe un înger zburînd în mijlocul cerului, zicînd cu
glas tare: Vai, vai celor ce locuiesc pe pămînt... În zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o
vor afla şi vor pofti să moară şi moartea va fugi de la ei...
Şi al cincilea... şi al şaselea înger a trîmbiţat... şi de aceste bătăi s-a omorît a treia parte din
oameni... şi ceilalţi oameni, care n-au murit de rănile acestea, nu s-au pocăit de faptele mîinilor lor,
ca să nu se închine dracilor şi idolilor (adică patimilor şi păcatelor)... şi nu s-au pocăit de uciderile
lor, nici de fermecătoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Şi al şaptelea înger a trîmbiţat şi s-au făcut glasuri mari în cer, zicînd: Mulţumim Ţie, Doamne
Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti şi Cel ce erai şi Cel ce vii, că ai luat puterea Ta şi ai împărăţit
(Apoc. cap, 8, 9, 10 şi 11).
Seamănă şi această arătare cu celelalte două de mai înainte: cu arătarea cailor şi cu a cupelor.
Spune şi această arătare că în vremurile din urmă se vor ivi groaznice urgii şi arătări cereşti, faţă de
care însă oamenii vor sta nepăsători şi vor muri în fărădelegile lor.
Arătarea cu cele şapte trîmbiţe e cea din urmă şi parcă cea mai grozavă. Sîntem încă departe,
sîntem poate încă foarte departe de ea. Însă vremurile noastre seamănă şi cu această arătare. Urgii şi
arătări destule s-au ivit şi se ivesc şi azi în lume, însă oamenii stau nepăsători faţă de ele. Îşi văd
mai departe de răutăţi şi păcate.
Urgiile şi arătările din vremurile noastre sînt tot atîtea trîmbiţe cereşti care ne strigă să ne trezim
din somnul păcatelor şi al pieirii sufleteşti.
O trîmbiţă după alta, un necaz după altul, o urgie după alta răsună şi strigă spre noi să ne trezim
din păcate. Însă oamenii se închină mai departe dracilor şi idolilor... se închină drăceştilor patimi şi
păcatelor... nu se pocăiesc de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de
furtişagurile lor.
Vremurile noastre sînt o trîmbiţă cerească ce strigă: Vai, vai de locuitorii pămîntului, că trecură
două nenorociri şi vin altele... Vai, vai de locuitorii pămîntului, din pricina celorlalte trîmbiţe ce au
să mai sune!
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de trezire, de înfricoşare, de post şi de
întoarcere la Dumnezeu. Însă în loc de acestea, vremurile noastre sînt vremuri de cumplite păcate şi
fărădelegi.
Trăim vremuri biblice, trăim vremuri apocaliptice. Trăim parcă vremurile cailor, ale cupelor şi
ale trîmbiţelor apocaliptice. De ani de zile parcă tropăie prin lume caii apocaliptici, se revarsă
cupele şi răsună trîmbiţele. Sub ochii noştri se împlinesc Scripturile şi profeţii.
Somnul cel mai greu şi adînc este cel dinaintea revărsatului zorilor. Omenirea parcă doarme
într-un astfel de somn de adîncă decădere sufletească. Un somn greu după care va veni Mirele.
Vai, ce puţini au rămas cei ce priveghează! Vremurile noastre sînt o trîmbiţă cerească ce strigă
celor ce dorm să se trezească şi celor ce priveghează să n-adoarmă.
Ferice de cel ce se va afla priveghind (Matei 24, 46).

Dumnezeu vorbeşte cu noi... Domnul Se judecă cu noi

Domnul Dumnezeu S-a descoperit nouă ca un Tată ceresc nespus de bun, milostiv şi iertător.
Aşa ne-a spus şi Fiul Său Cel Sfînt, Isus Mîntuitorul: Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc ce trebuinţe
aveţi (Matei 6, 32). Căci cine este omul acela dintre voi, care dacă-i cere fiul său o pîine, să-i
dea o piatră? Sau dacă îi cere un peşte, să-i dea un şarpe? Cu atît mai vîrtos Tatăl vostru care este în
ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer
(Matei 7, 9-11).
Şi oare ce semn de dragoste mai mare ne trebuie decît aceasta că Tatăl ceresc a jertfit pe
Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică?
(Ioan 3, 16).
Însă în timpul din urmă, Tatăl ceresc parcă S-a întors împotriva noastră cu mînie. A început
parcă iarăşi a grăi cu noi Domnul urgiilor şi plăgilor din Vechiul Testament. Se pare că avem un
Tată ce ne dă piatră în loc de pîine şi şarpe în loc de peşte. De ce? Pentru că, prin fărădelegile
noastre şi împietrirea noastră în răutăţi şi în blestemăţii, am batjocorit dragostea şi bunătatea Tatălui
ceresc. Ne-am bătut joc de îndelung răbdarea şi bunătatea Sa. Se pare că am ajuns la hotarul cînd
Domnul zice, prin prorocul Ieremia: Nu mai pot suferi fărădelegile voastre.
Trăim vremuri biblice. Domnul vorbeşte cu noi. Domnul Se judecă cu noi. Domnul Se judecă
cu popoarele Sale (Ier. 25, 31). Trăim vremuri de judecată cerească. Poate că am intrat în
vremea judecăţii. Poate să am intrat în vremurile judecăţilor apocaliptice pe care Domnul
Dumnezeu i le-a arătat evanghelistului Ioan în cartea Apocalipsa.
Poate că s-au deschis cărţile şi au început a se rupe peceţile... Şi eu, Ioan, fratele vostru, am
văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul lor pe cineva îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare şi
încins la piept cu un brîu de aur... Ochii Lui erau ca para focului şi din gura Lui ieşea o sabie
ascuţită, ca să lovească neamurile (Apoc. 1 şi 19).
Vremurile noastre sînt vremuri de ceartă şi mînie cerească. Mă voi certa cu voi, zice Domnul
(Ier. 2, 9), pentru că nu este adevăr, nici iubire, nici cunoştinţă de Dumnezeu pe pămînt (Osea
4, 1).
Vremurile noastre sînt vremuri de mînie şi urgie cerească. Sînt vremuri de grăire a Tatălui
ceresc cu noi. Aşa zice Domnul, iată, Eu chem toate neamurile pămîntului şi voi grăi către ele cu
judecată pentru răutatea lor, căci M-au părăsit pe Mine şi s-au închinat idolilor
(Ier. 1, 16).
Domnul vorbeşte cînd într-un fel, cînd în altul, dar omul n-ascultă (Iov 33, 14). De ani de
zile Dumnezeu vorbeşte cu noi prin fel de fel de urgii şi arătări cereşti. Vorbeşte aşa pentru că ne-am
înfundat în păcate şi răutăţi. Cînd un prunc începe a-şi face de cap, tatăl o ia cu asprimea. Cu buna
nu mai poate face nimic.
Tatăl ceresc lucrează cu dragoste, dar cînd dragostea nu mai prinde, vine urgia. Cerul de sus
lucrează acum şi cu urgia. Vai de cei ce nici acum nu se trezesc din răutăţi! Bătăile şi urgiile şi
arătările cereşti vor mărturisi şi ele contra lor în Ziua cea mare a Judecăţii.
Trăim vremuri biblice. Oamenii suspină după vremuri mai bune... oamenii aşteaptă vremuri de
uşurare, dar nici un bine nu ne va veni pînă nu ne vom întoarce la Tatăl ceresc. Din urgiile vremilor
noastre numai o singură cale de scăpare avem: să ne împăcăm cu Tatăl ceresc, să facem pace cu El,
da, să facem pace (Isaia 27, 5).

Semne şi arătări cereşti

De la război încoace, vremile noastre sînt pline cu fel de fel de semne şi arătări cereşti. Voi
spune însă că aceste semne şi arătări cereşti nu sînt numai cele ce se văd pe cer şi vin din cer, ci şi
cele ce se văd pe pămînt şi se petrec între noi.
Chiar şi vremile noastre, parcă schimbate cu totul, sînt un fel de semn ceresc. Războiul cel mare
a fost şi el un semn ceresc. Răutăţile cele mari sînt şi ele un semn ceresc. Greutăţile cele mari sînt şi
ele un semn ceresc. Umblarea vremii, cu valuri de secete, de geruri, de uragane, grindine, furtuni
grozave, - sînt şi ele un semn ceresc. Cutremurele de pămînt sînt şi ele un semn ceresc.
Dar pe lîngă acestea, au fost în zilele noastre şi alte înfricoşate arătări cereşti.

Ploi de cenuşă şi pucioasă

În primăvara anului 1928, prin Basarabia, Moldova şi Bucovina au căzut ploi de cenuşă.
Cenuşa era de natură vulcanică. La cîteva săptămîni, prin Moldova a căzut un fel de pucioasă, un fel
de praf de culoare galbenă, semănînd cu făina de porumb şi avînd un miros greu de pucioasă.
Oamenii s-au umplut de spaimă. Pe unele locuri s-au tras clopotele şi oamenii s-au strîns în
biserici.
În iarna anului 1929, această arătare s-a repetat din nou. Pe alocuri în Basarabia, Moldova şi
Bucovina, a căzut din nou cenuşă.
Iată cîteva mărturii prinse aici, spre a nu fi uitate:
 Galaţi, 21 februarie
În dimineaţa zilei de 21 februarie, populaţia a rămas îngrozită cînd a văzut acoperişurile caselor
şi străzile pline cu cenuşă. Noaptea plouase cenuşă. Stratul era foarte gros şi superstiţioşii susţineau
că e semn rău.
Giurgiu, 21 februarie
Azi după amiază la ora 3, un nor negru şi gros a acoperit cerul, venind dinspre nord-est. Din
acest nor a început să cadă o ninsoare ciudată, care a durat aproape două ore. Era cenuşă adevărată.
La ora 5 cînd cerul s-a înseninat, frumoasa haină albă a oraşului era înlocuită cu un strat gros de
cenuşă. Poporul superstiţios a fost cuprins de o mare spaimă.

Zăpadă roşie

În iarna anului 1929, în luna februarie, a fost o nouă arătare cerească. În seara zilei de 15
februarie, la Chişinău şi în jur, în Basarabia, a căzut zăpadă roşie. Iată ştirea ce s-a publicat prin
ziare despre această arătare:
Chişinău, 15 februarie
În seara zilei de 15 februarie, pe la orele 6, aici a căzut zăpadă de culoare roşie. Un strat roşu de
6-8 centimetri a acoperit pămîntul şi casele. Lumea înspăimîntată, a intrat în biserici şi a făcut
rugăciuni. Superstiţioşii vorbesc despre acest fenomen ca de o prevestire de rău.
La cîteva zile după aceasta arătare, într-un alt loc, la Lespezi, în jud. Muscel, a căzut zăpadă
neagră. Iată înştiinţarea ce s-a publicat în ziare:
Lespezi, 18 februarie
În noaptea de vineri spre sîmbătă a nins cu zăpadă neagră. Întreaga localitate s-a trezit
dimineaţa acoperită cu un strat gros de un deget de praf negru ca pămîntul. Orăşelul avea un aspect
sinistru.
Acest fenomen, unic pînă acum în locurile noastre, a stîrnit mare spaimă. Superstiţioşii pun
această ninsoare neagră în legătură cu diversele prevestiri de rău.

Despre ploile de cenuşă, învăţaţii au spus la început că ar fi nisipuri aduse de vînt de prin
stepele Rusiei. Pe urmă, aflîndu-se că cenuşa era de natură vulcanică, au spus că ar fi adusă de
vînturi de la atare vulcani, de prin mari depărtări. Despre zăpada cea roşie, învăţaţii încă nu s-au
declarat. Se vor afla însă şi aici, desigur, nişte mari depărtări.
Noi însă zicem că toate acestea sînt semne şi arătări cereşti ce strigă la noi să ne lăsăm de
răutăţi. Învăţaţii au dreptate. Cenuşa şi zăpada cea roşie au venit din mari depărtări... au venit din
depărtarea Tatălui ceresc... Au venit ca o înştiinţare că cerul nu mai poate suferi fărădelegile
noastre. Au venit ca o strigare să ne lăsăm de răutăţi.

Şi pe alocuri, vor fi cutremure de pămînt...

Pe lîngă alte multe răutăţi şi urgii pe care le-au avut, anii de după război au fost plini şi de
cutremure de pămînt. Nu trece lună în care să nu se audă despre cutremure pe alocuri.
În anul 1924 a fost groaznicul cutremur din Japonia, în care au pierit peste 300.000 de oameni.
Anii 1927 şi 1928 au fost nişte ani ai cutremurelor. În anul 1928 a fost şi cutremurul din Balcani
care a ţinut două luni.
Sînt şi aceste cutremure un semn al vremilor ce le trăim.
Despre cutremurele de pămînt, ştiinţa are trei păreri. Unii spun despre cutremure că sînt stîrnite
de nişte uriaşe goluri ce s-ar afla în pîntecele pămîntului. Alţii spun că de un strat de pămînt care
este încă în fierbere, care nu s-a răcit de tot. Şi iarăşi alţii spun că atracţia soarelui şi a lunii ar mişca
scoarţa pămîntului. Ştiinţa nu ştie nici azi cauzele adevărate şi precise ale cutremurelor.
Lucrul acesta îl ştie numai credinţa. Nu ştim, aci credinţa e chemată să explice cutremurele de
pămînt. Cutremurele de pămînt sînt grăiri despre tăria şi puterea lui Dumnezeu. Cutremurele
vorbesc celor necredincioşi, celor mîndri şi îngîmfaţi despre puterea lui Dumnezeu. Domnul de sus
este, Cel ce caută spre pămînt şi îl face pe el de se cutremură, Cel ce se atinge de munţi şi ei fumegă
(Psalm 103, 32). Cutremurat-ai pămîntul Doamne şi l-ai tulburat pe el (Psalm 52). Să se
teamă de Tine tot pămîntul şi să zică: cît sînt de înfricoşate lucrările Tale! (Psalm 65, 3).
În vreme de cutremur poate afla omul cît este de slab şi de neputincios faţă de Făcătorul lui şi
al lumii. Cutremurul ia omului reazemul cel mai sigur ce-l are: pămîntul de sub picioare.
Cutremurul prăbuşeşte toate reazemele cele pămînteşti ale omului. Atunci numai se arată ce preţ
mare are reazemul cel sufletesc, reazemul credinţei. Oraşe şi sate întregi s-au prăbuşit în Bulgaria
într-o clipă de vreme, ca nişte ridicături făcute de nişte biete furnici.
Înainte de cutremurul din Bulgaria, în oraşul Filipopoli, un bogătan îşi sfîrşise de zidit un palat.
Şi tocmai în preseara cutremurului dăduse un mare banchet, de bucuria intrării în casele cele noi.
Dimineaţa era pe stradă, abia scăpat cu fuga, numai cu hainele de noapte pe el. Palatul său era una
cu pămîntul. Într-un alt loc, pămîntul s-a crăpat şi a înghiţit case şi oameni.
Cutremurele sînt, mai departe, o strigare şi o chemare a Domnului Dumnezeu către oameni şi
popoare, să se lase de răutăţi. Cutremurul este un semn prin care Domnul vorbeşte cu neamurile
pămîntului. Tulbura-se-vor neamurile şi se vor spăimînta cei ce locuiesc pe pămînt de semnele Tale
Doamne (Psalm 64, 8). De ani de zile avem mereu astfel de semne care tulbură neamurile şi le
înspăimîntă. Şi războiul a fost un astfel de semn. Şi plăgile ce ne îmblătesc şi cutremurele şi toate
celelalte frămîntări sînt tot atîtea semne prin care Domnul ne arată că într-o clipeală ne poate trimite
pieirea şi ne cheamă să ne lăsăm de răutăţi. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mînie Domnul pe
noi (Psalm 2, 12).

Cei ce locuiau pe un vulcan

În Japonia, ţara vulcanilor şi a cutremurelor, un om şi-a luat îndrăzneala şi s-a aşezat cu casa
tocmai sus, unde fusese gura unui vulcan ce se stinsese. După el, altul şi altul.
N-a trecut mult şi un sat întreg s-a înfiripat pe locul unde vulcanul mai înainte scuipa foc şi
cenuşă. Anii trecură şi oamenii au uitat pe ce fel de loc stau. Deveniră nişte oameni vestiţi de răi,
beţivi, suduitori, desfrînaţi, etc. Îşi băteau joc de chemările mînuirii.
Dar ce s-a întîmplat? Într-o noapte, tocmai cînd satul avea petrecere şi chef, pămîntul începu a
bubui. Vulcanul îşi deschise gura şi într-o clipă satul şi oamenii se scufundară în adîncul pierzării.
O, cum nu se gîndesc oamenii că şi noi locuim pe un astfel de vulcan! În zilele noastre plouă
cenuşă vulcanică, o arătare că Domnul Dumnezeu într-o clipeală ne poate pierde. Şi totuşi oamenii
nu se înspăimîntă şi de răutăţi nu se lasă.

Se bucura pe timp de cutremur...

Pe timpul unui cutremur, cînd lumea era îngrozită şi înspăimîntată, o femeie credincioasă stătea
plină de linişte şi bucurie. Se bucura pe un timp de groază şi de spaimă.
- Ce-i cu tine, femeie - o întrebă un om - de ce te bucuri pe o groază ca asta, cînd şi cei
necredincioşi se cutremură?
- Tocmai pentru asta mă bucur, răspunse femeia, că-i văd pe necredincioşi cutremurîndu-se în
faţa puterii lui Dumnezeu. Eu mă bucur că Tatăl meu Cel ceresc Îşi arată puterea... Eu mă bucur că
am în cer un Dumnezeu atît de puternic, de poate scutura pămîntul... Eu mă bucur văzîndu-i pe cei
necredincioşi cutremurîndu-se în faţa puterii lui Dumnezeu şi m-aş bucura şi mai mult dacă prin
asta L-ar afla pe Dumnezeu... Doamne, deschide-le ochii cei sufleteşti, să Te vadă!

Dumnezeu face şi azi minuni

Pe Core şi soţii lui din Biblie, i-a înghiţit pămîntul.
O aşa minune s-a întîmplat şi în cutremurul din Bulgaria, din anul 1928

Vorbind astă vară cu un om din popor, acesta îmi zice:

- Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi azi atare minune, ca în Biblie? Poate atunci oamenii s-ar
mai înfricoşa şi s-ar mai lăsa de răutăţi.
- O, dragul meu, i-am răspuns, Dumnezeu face şi azi minuni. Vremurile noastre sînt pline de fel
de fel de minuni şi arătări cereşti. Numai cît oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă...
În primăvara anului anului 1928, a fost un puternic cutremur de pămînt în Bulgaria şi în Grecia.
Cutremurul s-a simţit şi în partea sudică a ţării noastre. Două luni a ţinut acest cutremur. Sute de
oameni au pierit în el. Sate şi oraşe au fost pustiite. Multe amănunte înfricoşătoare s-au petrecut cu
acest prilej.
Cu prilejul acestui cutremur s-au petrecut minuni tot atît de mari ca şi cele din Biblie. Într-un
loc ne spune Biblia că pe Core şi pe soţii lui i-a înghiţit pămîntul de vii. Se răsculaseră împotriva lui
Moise, şi pămîntul de sub ei şi-a deschis gura şi i-a înghiţit pe ei şi casele lor împreună cu toate
averile lor şi pămîntul i-a acoperit de tot. Un foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit două sute cincizeci
de oameni şi tot Israelul a fugit, strigînd: Să fugim ca să nu ne înghită pămîntul (Numeri 16).
Mare şi înfricoşată a fost minunea aceasta. Ei bine. O astfel de minune s-a petrecut şi în
Bulgaria în zilele noastre şi în vecinătatea noastră.
Iată ce a scris un trimis al ziarului Universul, care a fost la faţa locului unde s-a petrecut
cutremurul.
Am fost într-un sat, scrie gazetarul, distrus cu totul de cutremur, în satul Papazil. Ţăranii de
acolo mi-au istorisit prăpădul astfel:
Primul cutremur l-am simţit în sîmbăta Paştilor. Pagube prea mari n-a făcut. Miercuri, în 18
aprilie, la vreo două-trei ceasuri după ce se înnoptase, o nouă zguduitură, însoţită de bubuituri, ne
trezi buimăciţi din somn. Într-o clipă am fugit care încotro, pe cîmp şi prin grădini.
În adîncul pămîntului se auzi o rostogolire de bubuituri cu un tunet grozav, ca un clopot uriaş.
Vitele mugeau şi nechezau înspăimîntător, cele legate au rupt funiile şi toate au pornit razna, ca
zăpăcite, galopînd către porţi şi înapoindu-se de unde plecaseră. Cîinii urlau sinistru, a pustiu.
Femeile şi copiii ţipau şi se tînguiau, bătrînii căzură la pămînt, bătînd cu frunţile pămîntul. Sub
ochii noştri aveam vedenii apocaliptice, din vremile de mînie cerească.
Deodată pămîntul prinse să se zgîlţîie. Zguduirile legănau pămîntul şi oamenii, voind să umble,
se împleticeau ca pe puntea unui vapor prins de furtună în larg. Mulţi au fost trîntiţi la pămînt. Nu
se mai auzea nici un glas, deşi toată lumea ţipa, gemea, se jeluia. Tunetele subpămîntene se înteţiră,
iar casele se prăbuşeau cu huruiri asurzitoare. Şi oamenii nu se mai zăriră între ei. Un nor gros de
praf, ieşind din dărîmături, orbi cele cîteva lumini din sat. În întunericul deplin, oamenii înlemniră.
Nimeni nu gîndea să se mişte, fiecare în spaima lui, socotind că pămîntul se scufundase şi dacă avea
să se mişte, ar fi căzut în vreo gaură nevăzută a pămîntului.
De la o vreme zguduirea slăbi. Încetă şi prăbuşirea clădirilor. Numai artileria grea de sub
pămînt îşi continua bubuiturile.
Gemete şi horcăieli răzbeau sinistre de pretutindeni. Într-un colţ al satului cineva fluiera din
răsputeri, strident şi alarmant: era un ţăran ce-şi pierduse minţile şi în nebunia lui, încerca să
întreacă cu fluierul lui tunetul din adîncul pămîntului. De la un timp bubuiturile mai încetară.
Părinţii şi copiii începură a se striga între ei şi alergau unii la alţii, uitînd de frica pămîntului şi
îmbrăţişîndu-se de bucuria întîlnirii.
Cînd s-a luminat de ziuă, o privelişte înfiorătoare văzură ochii noştri. Satul era una cu pămîntul.
Mulţi îşi aflară moartea sub dărîmături. Alţii, şi mai mulţi, erau răniţi. Într-un loc pămîntul înghiţise
cu totul cinci case şi cîţiva oameni.
Un ţăran, cu picioarele frînte, ghemuit pe margine a unei gropi, povesti că l-a înghiţit pămîntul
şi apoi l-a azvîrlit afară. Mamă-sa fusese de asemenea aruncată din căruţa în care dormea, în aceeaşi
groapă, şi printr-o minune, rochia i s-a prins într-un cui dintr-o grindă răsturnată peste gura gropii şi
femeia, în nesimţire, a rămas spînzurată pînă la ziuă cînd oamenii au scos-o şi au readus-o la viaţă.
Un jandarm a fost găsit prins pînă la brîu într-o crăpătură a pămîntului. La ziuă oamenii au
săpat pămîntul şi l-au scos nevătămat.
Într-o mulţime de locuri, pămîntul s-a deschis şi a înghiţit case şi oameni. În orăşelul Cirpan,
pămîntul a înghiţit patru case cu oameni cu tot. Strigătele celor înghiţiţi se auzeau din adîncul
pămîntului. Pe urmă pămîntul s-a închis şi vaietele s-au stins.
 Într-o casă cu etaj din Filipopoli, trei oameni care se rugau în clipele cutremurului s-au trezit
coborîţi în adîncul pivniţei cu odaie cu tot, aşa cum se rugau nevătămaţi.
Într-un sat s-a năruit biserica, dar crucea din vîrful turnului a rămas neatinsă înfiptă în vîrful
mormanului de ruine, ca şi cînd atare mînă ar fi făcut acest lucru.
Gazetele au fost pline de astfel de minuni.
Cine a zis dar că Dumnezeu nu mai face minuni? Domnul Dumnezeu face şi azi minuni tot atît
de înfricoşătoare şi minunate ca şi cele din Biblie. Pe Core şi pe soţii lui din Biblie, i-a înghiţit
pămîntul de vii. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Bulgaria, în vecinătatea noastră chiar în zilele
noastre.
Domnul vorbeşte şi azi prin fel de fel de minuni şi arătări înfricoşate şi prin ele ne cheamă să ne
lăsăm de răutăţi. Dar oamenii nu vor să le înţeleagă, nu se înfricoşează şi de păcate nu se lasă.
Vremile noastre sînt pline de fel de fel de semne şi arătări.
Şi voi oamenilor, nu vă înspăimîntaţi de semnele cerului? (Ier. 10, 2).
Vai celor ce nici în ceasul acesta, în ceasul al doisprezecelea nu se înfricoşează şi de răutăţi nu
se lasă!

Învăţături din cutremurul din Balcani

Vitele şi şoarecii au scăpat, dar oamenii ba

În primăvara anului 1928 a fost un groaznic cutremur de pămînt în Bulgaria. Prăpădul aceste
are multe amănunte pline de învăţături. Iată alături unul mult spunător.
În timpul cutremurului din Bulgaria s-a adeverit că vitele presimt prăpădul cutremurului. Un sat
a fost distrus. În preseara prăpădului, vitele au luat-o razna la cîmp. Aşijderea şi şoarecii au părăsit
casele, ieşind afară la cîmp. Noaptea a venit prăpădul. Vitele şi şoarecii au scăpat, dar oamenii ba.
Această întîmplare întăreşte şi istoria cu potopul lui Noe. Necredincioşii spun: Cum s-a putut să
intre în corabia lui Noe atîtea animale sălbatice? Cine le-a strîns şi cine le-a băgat în corabie?
Întîmplarea din Bulgaria, iată, ne dă răspunsul: le-a băgat în corabie presimţirea prăpădului.
Animalele au presimţit potopul şi au intrat degrabă în corabie. Ele s-au mîntuit dar oamenii ba.
Se ridică însă întrebarea: se poate oare ca animalele să fie înzestrate cu simţuri mai alese decît
omul? Se poate oare ca şoarecele, cel mai mic, să ştie mai mult decît omul, cel făcut după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu?
La această întrebare, un mare învăţat creştin răspunde: Şi omul a avut acest simţ al presimţirilor.
L-a avut şi l-a pierdut. L-a pierdut tocindu-şi puterile sufleteşti cu fel de fel de patimi rele. Prin
păcat, omul a pierdut o mare parte din zestrea sufletească ce a avut-o de la Dumnezeu. Între acestea
a pierdut şi presimţirea dezastrelor. Numai cei credincioşi mai au o parte din această zestre.
Şi se vede acest lucru: lumea e plină de semne şi arătări cereşti, dar cîţi se spăimîntă de ele? Şi
cîţi intră în corabie?
Vremile noastre sînt chemarea Domnul Dumnezeu să intrăm îndată în corabia mîntuirii.
Vremile noastre sînt strigarea ce s-a auzit în timpul potopului: Noe, intră în corabie tu şi toată casa
ta. Trăim vremuri în care parcă cerul şi pămîntul strigă către noi: Oameni buni, intraţi îndată în
corabia mîntuirii!

Ştiinţa şi arătările cereşti

Ştiinţa se sileşte să explice pe cale naturală toate semnele şi arătările cereşti (şi se sileşte să
combată şi superstiţia poporului). Despre ploile de cenuşă din primăvara anului 1928, învăţaţii
spuneau la început că provin din nori de nisip aduşi de vînturi de prin stepele Rusiei sau de prin...
pustiul Saharei!
Însă cercetătorii aflară a doua zi că cenuşa căzută era de natură vulcanică, adică nu nisip, ci
tocmai cenuşă de care au vulcanii. La asta, învăţaţii au sucit-o, spunînd că cenuşa a fost adusă de
vînturi de la cine ştie ce vulcan de prin mari depărtări.
Ploile de cenuşă s-au repetat în iarna anului 1929, în luna februarie. Şi de data asta se grăbiră
învăţaţii, motivînd tot cu nisipul din stepele Rusiei, dar s-au încurcat; pentru că prin stepele Rusiei
era zăpadă de 3-4 metri.
A rămas iarăşi explicaţia cu ceva vulcani din mari depărtări.
Pe lîngă asta, în 15 februarie 1929, la Chişinău şi prin alte locuri din Basarabia a căzut zăpadă
roşie. De data asta ştiinţa s-a prea grăbit să-şi spună cuvîntul.
Tot cam aşa a păţit ştiinţa şi cu explicaţia cutremurelor de pămînt. Dăm mai jos două mult
grăitoare întîmplări.
Cu prilejul cutremurului de pămînt din Bulgaria, trimisul unui ziar din Bucureşti a cules o ştire
despre următoarea întîmplare:
A doua zi de Paşte, o ceată de geologi - şi străini şi bulgari - cercetători au scoarţei pămîntului
şi ai cutremurelor, au sosit cu automobilul din Sofia în oraşul Stara-Zagora, unde fusese cutremurul.
Sosind la faţa locului, şi-au instalat pe pămînt aparatele lor şi au început a face fel de fel de desene
şi calcule. După o muncă de trei ore, au vestit poporului că perioada oscilaţiilor s-a sfîrşit, adică
pămîntul şi-a isprăvit lucrarea, termenul clătinărilor a trecut. Geologii s-au pus apoi la masă să ia
prînzul.
Dar tocmai în clipele cînd s-apucară să mănînce, pămîntul se zgudui cu furie de trei ori. Masa
se răsturnă şi supa sări în faţa mîncătorilor. Bravii geologi au pus mîna repede pe unelte şi se
repeziră în galop la automobile şi au părăsit în fugă oraşul.
Această întîmplare este şi ea o mărturie despre neputinţa omului şi a ştiinţei în faţa puterii lui
Dumnezeu. La ocoşelile învăţaţilor din Stara-Zagora a răspuns pămîntul, zicîndu-le parcă: Şi tu
omule, o biată furnică, te apuci să explici şi să profeţeşti lucruri în care Singur Dumnezeu are
cuvîntul şi puterea.
Mai bune prevestitoare ale cutremurului s-au adeverit a fi vitele. Vitele presimt cu ceasuri
înainte cutremurul. Se umplu de nelinişte. Aleargă încoace şi încolo, iar cîinii urlă a pustiu.
Ţărani bătrîni din Bulgaria, care au mai trecut prin cutremure, s-au orientat după neliniştea
vitelor. Se aminteşte despre un sat distrus, unde oamenii au scăpat prin observarea acestei nelinişti.
Seara vitele arătau o nelinişte bătătoare la ochi şi cîinii urlau. Atunci bătrînii satului au zis: Ăsta nu
e semn bun; ăsta e semn de cutremur... Să dormim în noaptea asta afară din case...
S-au culcat pe afară; noaptea a venit prăpădul, a distrus casele, dar ei au scăpat cu viaţă. În
vremea asta, lumea de la oraş, ascultînd de comunicatele liniştitoare ale învăţaţilor, s-au culcat prin
case şi mulţi au pierit. Comunicatele vitelor s-au adeverit mult mai de preţ decît comunicatele
seismologilor.
Este şi întîmplarea aceasta o mărturie despre neputinţa ştiinţei în faţa puterii lui Dumnezeu.
Sînt hotare în faţa cărora ştiinţa trebuie să îşi pună uneltele jos şi să îngenuncheze împreună xu
noi în faţa lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pămîntului.

Mene, techel, fares...

Biblia spune că împăratul Baltazar din Babilon a făcut odată un chef mare cu o mie de învăţaţi.
Cîte prostii nu face omul la chefuri şi beţii!
În toiul chefului, Baltazar a poruncit să i se aducă vasele cele sfinte din templul (biserica)
Ierusalimului, să bea vin din ele. Şi au adus vasele cele sfinte de aur şi argint şi au băut din ele
împăratul şi boierii lui şi ţiitoarele (curvele) cele ce se culcau cu el şi îi lăudau pe dumnezeii cei de
aur şi de argint şi de aramă, de fier şi de piatră... Dar în acel ceas, o mînă s-a ivit şi a scris pe perete
vorbele: Mene, techel, fares. Atunci împăratul s-a tulburat şi boierii lui au încremenit şi nimeni n-a
putut citi scrisoarea. Împăratul a chemat pe toţi înţelepţii Babilonului să citească scrisoarea, dar n-
au putut nici unul s-o citească, nici s-o tălmăcească împăratului. La sfatul împărătesei, împăratul l-a
chemat pe Daniel prorocul, care a tîlcuit scrisoarea, spunînd că cele trei vorbe înseamnă spargerea
împărăţiei lui.
Citiţi pe larg această istorie în cartea prorocului Daniel, la cap. 5.
Ce plină de învăţătură pentru noi şi pentru vremile noastre este această întîmplare din Biblie!
Ca pe vremea Babilonului şi a lui Baltazar, aşa e pornită şi lumea de azi spre cumplite stricăciuni
sufleteşti: beţii, chefuri, desfrînări şi destrăbălări. Sîntem pe un grozav povîrniş sufletesc. Se pare că
şi lumea de azi e un mare ospăţ al lui Baltazar, în care oamenii se închină la idolii plăcerilor, ai
desfrînărilor, ai înşelăciunilor, ai zavistiilor şi ai altor nesfîrşite răutăţi şi stricăciuni sufleteşti. În
mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti s-a ivit şi în zilele noastre o mînă înfricoşătoare, o mînă
nevăzută, care de ani de zile scrie mereu fel de fel de semne şi arătări înfricoşate.
Zi de zi, an de an, mîna aceasta se iveşte tot mai tare şi scrisoarea ei se face tot mai mare.
De ani de zile o mînă nevăzută scrie mereu greutăţi, necazuri, frămîntări, lipsuri care n-au fost
încă în lume. Dar oamenii nu s-a spăimîntat şi nu s-au îndreptat. Mîna cea nevăzută a început să
scrie şi fel de fel de înfricoşătoare semne şi arătări cereşti.
Deasupra capului nostru, cu adevărat, parcă o mînă nevăzută scrie fel de fel de arătări şi semne
înfricoşătoare. Mîna Domnului Dumnezeu este această mînă. Semnele şi arătările vremilor noastre
sînt chemarea Domnului Dumnezeu a ne lăsa de răutăţi.
Baltazar i-a pus pe înţelepţii Babilonului să afle tîlcul celor trei cuvinte. S-au frămîntat mult
înţelepţii Babilonului să afle tîlcul, dar nu l-au putut afla. Scrisoarea era de la Dumnezeu şi
tîlcuitorul ei nu putea fi decît un om al lui Dumnezeu, un om credincios, Daniel prorocul. Nu ştiinţa,
ci credinţa era chemată să tîlcuiască cele trei cuvinte.
Învăţaţii de astăzi se frămîntă şi ei să afle tîlcul şi înţelesul semnelor şi arătărilor din vremile
noastre. Despre cutremure, despre ploile de cenuşă, despre uragane, etc, spun fel de fel de păreri şi
teorii. Însă adevărul deplin despre aceste lucruri, ştiinţa nu l-a putut afla. Şi nici nu-l va putea afla,
pentru că semnele şi arătările din vremile noastre sînt scrisoarea cea nevăzută a Tatălui ceresc.
Tîlcul ei îl poate afla numai credinţa şi credincioşii. Nu ştiinţa, ci credinţa e chemată să tîlcuiască
semnele vremilor noastre.
O mînă nevăzută - mîna Domnului Dumnezeu - scrie în lume de ani de zile fel de fel de semne
şi arătări înfricoşătoare. Este şi astăzi un Daniel, care singur poate dezlega şi tîlcui aceste semne.
Acest Daniel este Sfînta Scriptură, Biblia. Cuvîntul lui Dumnezeu din Sfînta Scriptură spune apriat,
în tot locul, că urgiile sînt pedeapsa Domnului Dumnezeu şi sînt chemarea Domnului Dumnezeu de
ase întoarce oamenii din calea răutăţilor.
Aşa zice Domnul: Iată, Eu chem toate neamurile pămîntului şi voi grăi către ele cu judecată,
pentru toată răutatea lor, căci M-au părăsit pe Mine şi s-au închinat idolilor
(Ier. 16). Ca şi la ospăţul lui Baltazar, deasupra omenirii de azi şi deasupra stricăciunilor
sufleteşti de azi s-a ivit o mînă care a scris trei cuvinte. Învăţaţii nu pot citi aceste cuvinte şi nu le
pot tîlcui. Aceste cuvinte sînt: Întoarceţi-vă la Dumnezeu! (Ezec. 18, 30). Întoarceţi-vă către
Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi, zice Domnul (Maleahi 3, 7).
Tîlcul cuvintelor Mene, techel, fares, a fost acesta: Numărat, cîntărit, împărţit
(Daniel 5, 25). Poate că mîna Domnului Dumnezeu ne scrie şi nouă o sentinţă ca aceasta.
Domnul ne-a cîntărit şi n-a aflat nimic bun în noi. Ne-a topit în cuptorul urgiei şi n-a aflat argint în
noi (Isaia 48, 10)... Ne-a bătut şi n-am vrut să ne întoarcem
(Ier. 5, 3)... Poate că zilele şi anii noştri sînt împărţiţi şi număraţi.
Prin urgiile, necazurile şi frămîntările vremilor noastre, noi trebuie să trecem ca printr-un foc
curăţitor de păcate. Ascultaţi ce zice prorocul Daniel:
În zilele acelea va fi vreme de necaz, de care n-a fost niciodată de cînd sînt neamurile pe
pămînt... mulţi se vor curăţi, se vor albi, se vor lămuri (în aceste necazuri), dar cei fărădelege vor
nelegiui. Cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege
(Daniel 12, 10).
Între care din aceştia eşti tu cititorule?
Cine este înţelept să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput să le înţeleagă. Căile
Domnului sînt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele
(Osea 14, 9).

Trăim parcă plăgile Egiptului

 Biblia ne spune că odinioară Domnul Dumnezeu a pedepsit cu zece plăgi pe Faraon cel trufaş şi
pe egiptenii lui. Fiecare plagă era o chemare a Domnului Dumnezeu. Era un fel de înfricoşătoare
arătare şi minune cerească.
Cele zece plăgi au început cu minunea petrecută cînd Moise şi Aron s-au prezentat în faţa lui
Faraon şi au prefăcut toiagul în şarpe şi şarpele în toiag.
Şi ce-a făcut Faraon şi egiptenii în faţa celor zece înfricoşătoare minuni şi arătări cereşti? Exact
ceea ce facem noi azi. S-au spăimîntat de ele, au făgăduit ascultare, dar n-au ascultat.
Spaima lui Faraon ţinea numai pînă cînd şarpele şi celelalte plăgi stăteau cu gura căscată spre el
şi apoi iar se învîrtoşa să nu asculte porunca Domnului. De cîte ori sosea cîte o plagă, Faraon
făgăduia ascultare, dar îndată ce trecea plaga, văzînd că are uşurare, i se învîrtoşa inima şi nu
asculta. Exact aşa parcă se petrece şi cu noi.
De la război încoace, cu adevărat parcă şi noi trăim plăgile Egiptului. Abia se gată un necaz şi
altul şi mai mare soseşte. Abia scăpăm dintr-un rău şi altul, mai mare, ne ajunge.
De cîţiva ani încoace, Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de pedepse şi plăgi, aşa cum
vorbea odinioară către Faraon prin Moise şi Aron.
Între plăgile Egiptului a fost plaga cu sîngele, cu broaştele, cu musca cîinească, cu ciuma
vitelor, cu vărsatul negru, cu grindina şi focul, cu lăcustele şi altele
(Exod cap. 7, 8, 9 şi 10).
Trăim parcă şi noi astfel de plăgi. După plaga sîngelui (Războiul), veni plaga cu gripa, cu
scumpetea, cu musca columbacă, cu valuri de foc iarna şi valuri de ger vara, cu secete cumplite, cu
furtuni şi uragane grozave şi altele multe.
Cîte plăgi trecură peste noi de la război încoace şi cîte poate vor mai trece, căci semnele sînt
mai mult de rău decît de bine.
Prin aceste plăgi, Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi, însă noi ne vedem înainte de păcate şi
răutăţi.
Domnul Dumnezeu a început a vorbi cu noi şi prin fel de fel de înfricoşătoare semne şi arătări
cereşti: ploi de cenuşă, cutremure de pămînt, uragane, etc. Ca odinioară Moise şi Aron în faţa lui
Faraon cel împietrit, aşa şi Domnul Dumnezeu a făcut minuni în faţa noastră: a schimbat ploaia în
cenuşă, zăpada cea albă în zăpadă roşie.
Iar noi ce facem? Exact ceea ce făcea odinioară Faraon şi egiptenii. Simţim plăgile, dar nu
ascultăm chemarea lor. Vedem semnele şi arătările cereşti, ne spăimîntăm de ele, dar de răutăţi nu
ne lăsăm, nu vrem să ne îndreptăm.
Şi văzînd Faraon că are uşurare, i se învîrtoşa inima şi nu asculta (Exod 8, 15). Aşa şi noi:
făgăduim îndreptare numai pînă cînd ne îmblăteşte pedeapsa cerului de sus, dar îndată ce se
uşurează pedeapsa, uităm de îndreptare. Şi zicem: sîntem scăpaţi; şi iarăşi facem tot aceleaşi
urîciuni (Ier. 7, 10).

Istoria celor şapte chefuitori

Am citit un mic teatru în limba germană intitulat Potopul. Oglindeşte admirabil vremurile şi
oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:
Şapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crîşmă. Afară ploua. Înăuntru oamenii beau,
răcnesc şi suduie, întrecîndu-se a se arăta unul mai al dracului decît celălalt. Dar afară ploaia se
înteţeşte. S-aude vuietul valurilor. E inundaţie. Nu mai e chip de plecare. Crîşma e înconjurată de
valuri furioase. Veselia a amuţit. Înjurăturile au încetat. Apa creşte văzînd cu ochii. Cei şapte încep a
se certa: Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cîrciumă... Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme... De la
sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, dumnezeii şi pumnii.
Dar deodată uşa crîşmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop.
Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei şapte se umplu de spaima morţii. Bătaia deodată
încetează. Stau în faţa morţii şi iată-i schimbaţi cu desăvîrşire. Mîinile lor se împreună în semn de
rugăciune. Simt deasupra lor fîlfîirile morţii. Se apropie unii de alţii... nu mai sînt duşmani. Sînt
fraţi. Plîng şi se roagă cu lacrimi fierbinţi. Se îmbrăţişează. În faţa morţii parcă s-a topit tot răul şi
toată ticăloşia din ei.
Dar deodată ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei şapte
au scăpat. Şi oare ce fac cei scăpaţi din gura morţii? Au plecat căiţi? Da de unde! Ei îşi ziseră:
Scăparăm de potop... a naibii mai fu şi furtuna asta... Bine că scăparăm cu atît... Pentru asta se face
să mai bem una şi să ne bucurăm... să-i mai tragem un aldămaş.
Şi de bucuria scăpării, cei şapte mai traseră o noapte de chef.
Florile din sufletul lor repede s-au ofilit. Au devenit iarăşi ceea ce au fost mai înainte: unul mai
al dracului decît celălalt, cum îi intitulează neamţul.
Cam în chipul celor şapte chefuitori sîntem şi noi. Sîntem oamenii lui Dumnezeu, plini de
dragoste şi iubire frăţească, numai pînă ce peste capul nostru plouă cenuşă, grindină şi alte urgii, iar
sub picioare se cutremură pămîntul. Dar îndată ce scăpăm de urgia cerească, facem iarăşi tot
aceleaşi urîciuni.
DIn frontul războiului îmi scria un poporean, că de va scăpa, apoi trei sferturi din viaţa lui o va
petrece în rugăciune.
L-am văzut după război, izbind cu mîna în masa unui birt şi suduind de cele sfinte de te lua o
groază.
În Moldova, pe timpul cînd se întunecase ziua la amiază şi ploua cu cenuşă, oamenii au tras
clopotele şi s-au strîns în biserici. Însă peste cîteva zile, răsunau iarăşi crîşmele şi păcatele. Ne
înspăimîntăm de semnele cerului, dar nu ne îndreptăm.
Neascultarea lui Faraon s-a gătat cu pieire în valurile Mării Roşii. Acesta e şi azi sfîrşitul
neascultării de Dumnezeu: pieirea în valurile pierzării sufleteşti. Vremile noastre sînt vremuri
biblice, sînt vremuri prin care Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi. Cîţi însă aud şi ascultă chemările
Domnului?

Iosif tîlcuieşte visul lui Faraon

Cele şapte vaci slabe şi cele şapte spice goale

Faraon a avut visul cu cele şapte vaci slabe care au înghiţit pe cele grase şi cu cele şapte spice
goale care au înghiţit pe cele pline.
Faraon s-a tulburat pentru acest vis şi trimiţînd a chemat pe toţi tîlcuitorii Egiptului şi pe toţi
înţelepţii lui, dar nimeni n-a putut să tîlcuiască visul.
Atunci au adus din temniţă în faţa lui Faraon pe Iosif, care singur a putut tîlcui acest vis spunînd
că cele şapte vaci slabe şi cele şapte spice goale înseamnă şapte ani de foamete pentru Egipt (citiţi
pe larg această istorie la Genesa cap. 14).
Istoria lui Faraon cu visurile lui, este plină de înţeles şi pentru noi şi vremile noastre. Faraon cu
visurile lui stă în faţa noastră ca o predică vie şi grăitoare.
De ani de zile trăim şi noi vremuri de grele încercări, trăim vremuri cu fel de fel de arătări şi
semne cereşti. Trăim vremuri pline de spaimă şi de groază pentru ziua de mîine. Scăpăm dintr-o
încercare şi dăm peste alta şi mai grea. Se pare că se împlineşte şi în zilele noastre visul lui Faraon,
cu vacile cele slabe şi spicele cele goale. Pe an ce merge, pe zi ce merge sporesc spicele goale şi
vacile slabe, sporesc lipsurile, greutăţile, necazurile,
Dr ani de zile mergem din rău în mai rău. Încep parcă anii cu spicele cele goale şi cu vacile cele
slabe.
Prin Basarabia a fost secetă trei ani de-a rîndul. În al treilea an - iarna 1928-1929 - a fost
primejdie de foamete. Guvernul a trebuit să ia măsuri pentru cei înfometaţi. În vara anului 1928 a
fost o secetă grozavă, un val de foc care a distrus pe alocuri porumbul şi semănăturile. Prin unele
părţi din vechiul Regat, a fost primejdie de foamete. Au trebuit luate măsuri pentru cei înfometaţi.
În mare criză de nutreţ, au suferit în anii din urmă şi vitele.
Cine ştie de nu s-ar începe şi nişte ani cu spice goale şi cu vacile slabe, de care să ne ferească
Bunul Dumnezeu.
Vremile şi încercările ce le trăim ar trebui să ne pună şi pe noi pe gînduri, ca pe Faraon din
Biblie.
 Ca Faraon din Biblie, aşa ar trebui să ne întrebăm şi noi, oare ce înseamnă aceste vremuri de
grea încercare?... Oare ce vrea Dumnezeu cu noi?...
Însă oamenii nici habar n-au de aceste lucruri. Trăim vremuri biblice. Se plinesc Scripturile sub
ochii noştri, dar oamenii nici habar n-au. Faraon s-a speriat pentru un vis; noi vedem visul cu ochii
şi nu ne speriem, ci stăm liniştiţi în păcatele şi răutăţile noastre.
Înţelepţii Egiptului n-au putut tîlcui visul lui Faraon, cu cele şapte spice. Nici înţelepţii vremilor
noastre nu pot tîlcui semnele, arătările şi încercările vremilor noastre.
Acest lucru îl poate face numai credinţa. Credinţa spune şi strigă că semnele şi încercările
vremilor noastre sînt pedeapsa cerului de sus pentru fărădelegile noastre şi sînt chemarea cerului de
sus de a ne lăsa de răutăţi şi de a ne întoarce degrabă la Tatăl ceresc.
Ca un Iosif din Biblie, încercările vremilor noastre stau în faţa noastră şi ne strigă: Oameni
buni! Lăsaţi-vă de răutăţi, lăsaţi-vă îndată de răutăţi, căci altcum, vor veni peste voi încercări şi
necazuri şi mai mari!
Vremile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de post, de rugăciune şi de
întoarcere la Dumnezeu. Însă în loc de aceasta, vremile noastre sînt vremuri de cumplite păcate şi
fărădelegi.
Greutăţile cresc în rînd cu răutăţile. Oriunde te-ai mişca printre oameni, la sate ca şi la oraşe,
dai peste plîngeri, greutăţi, necazuri. La sate ca şi la oraşe s-aude acelaşi cîntec: viaţa e tot mai grea,
greutăţile tot mai mari. Un lucru însă nu-l bagă de seamă oamenii şi nu-l spune nimeni. Greutăţile
cresc în rînd cu răutăţile. Trăim vremuri grele pentru că sîntem răi.
Voi spune o pildă:
Mai anul trecut am fost la casa şi moşia mea de la ţară. Un om a venit să mă ducă cu căruţa de
la gară. Cît a ţinut drumul s-a jelit mereu de greutăţi. Dar jelania nu-l împiedica să se oprească puţin
la fiecare birt. Se tînguia omul de greutăţi, dar treaba asta nu-l împiedica să-şi deschidă punga la
fiecare cîrciumă. Suduia ţara şi cîrmuitorii, însă lui nu-şi băga nici o vină că îşi bea banii şi mintea
pe drum. Pe urmă, omul cel cu jalbele s-a îndobitocit de tot şi ne-a răsturnat cu căruţa în drum.
Căruţaşul meu închipuia lumea de azi ce se tînguie de greutăţi şi necazuri, dar pe de altă parte
se înfundă tot mai adînc în păcate şi răutăţi. Ne plîngem de greutăţi şi necazuri, dar se beau pe an 14
miliarde de lei. Aşteptăm vremuri mai bune, dar noi ne facem tot mai răi.
Trăim vremile ce le merităm. La aşa oameni, aşa vremuri; la aşa răutăţi, aşa greutăţi; la aşa cap,
aşa căciulă. În zadar aşteptăm vremuri mai bune pînă cînd noi sîntem răi. Cînd noi înşine sîntem răi,
nici vremile nu pot fi bune.

Animalele ascultă chemarea omului

Un cîine aleargă de departe cînd îl cheamă stăpînul lui.

Oaia aleargă îndată cînd aude glasul păstorului ei.
Tot aşa şi caii, boii, vacile, cunosc şi ascultă glasul stăpînului lor.
Numai omul, cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu cunoaşte şi n-ascultă glasul
şi chemarea Făcătorului său. Vai, ce lucru grozav este acesta!
Şi vai, ce lucru şi mai grozav este acesta cînd ne gîndim că omul ascultă vocea şi voia
diavolului. Pe Dumnezeu nu vrea să-L asculte, dar pe diavolul îndată îl ascultă şi face voia lui. Ş-
apoi ne mirăm de ce-i tot rău în lume!...

Vremile noastre sînt un mare fiu rătăcit

Vremile noastre sînt pilda fiului rătăcit din Evanghelie, arătată în chip mare. Pe fiul cel pierdut
l-au întors acasă lipsa, foamea şi necazul.
Necazurile şi suferinţele vin din depărtarea lui Dumnezeu, ca o chemare cerească de a ne opri
din calea morţii şi de a ne întoarce acasă, la cele sufleteşti. Necazurile, greutăţile şi lipsurile
vremilor noastre sînt strigarea şi chemarea Tatălui ceresc de a ne opri din calea răutăţilor şi de a ne
întoarce acasă la El. Însă lumea şi oamenii de azi aleargă înainte în căile pierzării. Necazurile şi
greutăţile nu i-au putut opri în loc.
Oamenii din vremile noastre sînt un mare fiu rătăcit care a ajuns să mănînce roşcovele... a ajuns
să îndure cumplite lipsuri şi greutăţi, dar nu vrea să se întoarcă acasă, la Tatăl ceresc... Chefuieşte,
rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă acasă, la mîntuire.
Zilele trecute am auzit în tîrg pe un om suduind necazurile şi greutăţile. Vai, ce nebunie! Suduie
oamenii necazurile, dar de răutăţi nu se lasă. Îşi îneacă necazurile în pahar, dar la Dumnezeu nu se
întorc.
De greutăţi şi de necazuri nu vom scăpa pînă nu vom apuca înapoi pe calea întoarcerii la Tatăl
ceresc. Lumea de azi e plină de fii rătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai soseşte binele şi uşurarea.
Ca să scăpăm la bine şi uşurare, ne trebuie şi nouă lacrimile fiului pierdut şi hotărîrea lui:
Scula-ne-vom (din răutăţi) şi ne vom întoarce la Tatăl nostru Cel ceresc...
Fără această hotărîre nu vom avea uşurare.

Glasul prorocilor

În vremile Bibliei, cînd se stricau purtările oamenilor, se ridicau proroci trimişi de la

Dumnezeu, care strigau oamenilor să se lase de răutăţi! Glasul prorocilor trebuie să se audă şi azi.
Să-i ascultăm pe cei din Biblie, căci ei au grăit către toţi oamenii din toate timpurile. Ei ne
grăiesc şi nouă şi vremilor noastre. O, cum se potrivesc prorociile prorocilor la vremile şi la
oamenii de acum. Sînt parcă prorocii anume scrise pentru noi şi pentru vremile noastre.
Aşa zice Domnul: Mă voi judeca cu voi şi cu copiii voştri pentru că aţi pîngărit pămîntul Meu şi
moştenirea aţi pus-o întru urîciune (Ier. 2, 7 şi 9).
Toţi sînt nişte preacurvari, a limba mincinoasă şi merg din răutate în răutate... Se înşală frate pe
frate şi tot prietenul umblă cu vicleşug... Se înşală unii pe alţii, îşi deprind limba să mintă şi se
trudesc să facă rău... Camătă peste camătă şi vicleşug peste vicleşug... Şi să nu-i pedepsesc Eu
pentru aceste lucruri? - zice Domnul (Ier. 9, 2-9).
De la cel mai mic pînă la cel mai mare, sînt lacomi de cîştig; de la proroc, la preot, toţi înşală
(Ier. 6, 13).
Copiii Mei, zice Domnul, M-a părăsit, se dedau la preacurvie. Ca nişte cai bine hrăniţi, aleargă
încoace şi încolo, fiecare nechează după femeia aproapelui său... Să nu pedepsesc Eu aceste
lucruri?... (Ier. 5, 7-8).
Aşa zice Domnul: Iată, Eu chem toate neamurile pămîntului şi voi grăi către ele cu judecată
pentru răutatea lor, căci M-au părăsit pe Mine şi s-au închinat idolilor
(Ier. 1, 16).
Iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pămîntului (Isaia
26, 21).
Ascultaţi Cuvîntul Domnului, căci vrea să Se judece Domnul cu cei ce locuiesc pămîntul, că nu
este adevăr, nici milă, nici cunoştinţă de Dumnezeu pe pămînt. Blestem şi minciună, ucidere şi
furtişag şi preacurvie s-au revărsat pe pămînt... Pentru aceea va plînge tot pămîntul (Osea 4, 1-
3).
Nu caută oamenii altceva decît să-şi facă rău unul altuia (Daniel 11, 27).
Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată (Isaia 1, 23).
Apropiaţi-vă neamuri şi auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-audă pămîntul şi cei ce locuiesc pe
dînsul, căci mînia Domnului este peste toate neamurile (Isaia 34, 1-2).
Aşa zice Domnul: Iată, voi aduce peste ei nenorociri din care nu vor putea scăpa
(Ier. 11, 11).
Vai peste vai va fi şi veste peste veste (Ezec. 7, 26).

Ne predică şi umblarea vremii

În tot felul Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi şi ne cheamă să ne lăsăm de răutăţi.

 A început să predice şi vremea. Parcă s-a schimbat şi mersul vremii. Binecuvîntarea cerului de
sus nu se mai pogoară peste hotarele noastre cu căldură şi ploaie la vreme, ci în loc de
binecuvîntare, cerul ne trimite urgie.
Aşa zice Domnul: Ochii Mei privesc asupra pămîntului vostru, de la începutul pînă la sfîrşitul
anului. De veţi asculta poruncile pe care vi le poruncesc Eu vouă, de veţi iubi pe Domnul
Dumnezeul vostru şi veţi sluji Lui din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru... Eu voi da
pămîntului vostru ploaie timpurie şi ploaie tîrzie... Binecuvîntate vor fi roadele pămîntului vostru şi
cirezile vacilor voastre şi turmele oilor voastre... Dar de nu veţi asculta glasul Domnului
Dumnezeului vostru şi nu veţi păzi poruncile Lui, Domnul va trimite peste voi blestem, lipsă şi
ameninţări (Deut. 11, 12-21 şi 28).
Iată, Biblia ne spune apriat ceea ce se întîmplă în zilele noastre. De la binecuvîntare, am ajuns
cu mersul vremii la blestem şi ameninţări, pentru fărădelegile noastre. Vremea trece pe neaşteptate
de la o schimbare la alta. Valuri de căldură se perindă cu furtuni groaznice şi cu valuri de răceală şi
frig. Atîtea uragane, furtuni, grindină, tempeste şi aşa schimbări neaşteptate de vreme parcă nu s-au
mai pomenit.
Vremea stăruie deasupra capului nostru ca o adevărată ameninţare. Văzduhul parcă e încărcat
cu ceva; parcă vrea ceva cu noi. Norii de deasupra capului nostru parcă sînt încărcaţi cu ceva. Sînt
încărcaţi cu mînia lui Dumnezeu; cu tunetele şi fulgerele mîniei lui Dumnezeu pentru fărădelegile
noastre. În loc de ploaie, Domnul ne dă grindină şi flăcări de foc
(Psalm 105, 32)... În loc de căldură, frig. În loc de vreme binecuvîntată, iată, Domnul vine ca o
furtună de piatră, ca o vijelie nimicitoare, cu o rupere de nori, cu şiroaie de ape
(Isaia 28, 2)... De la Domnul puterilor vine pedeapsă cu tunete, cutremure de pămînt şi pocnet
puternic, cu vijelie, cu furtuni şi foc mistuitor (Isaia 29, 6).
Vremea cu tempestele ei este o predică a cerului de sus. Este şi ea un glas al mîniei lui
Dumnezeu pentru fărădelegile noastre. Şi Domnul va face să răsune mînia Lui aprinsă în mijlocul
înecului, furtunilor şi pietrelor de grindină (Isaia 30, 30). Vremea strigă şi ea să ne lăsăm de
răutăţi.

O altă plagă a zilelor noastre: seceta

Aşa zice Domnul: Iată, iuţimea Mea şi mînia Mea se varsă peste tot locul acesta, şi peste
oameni, şi peste dobitoace, şi peste roadele pămîntului... Că va fi cerul deasupra capului tău de
aramă şi pămîntul de sub tine, de fier (Ier. 7, 20; Deut. 28, 23).
În anii din urmă, secete grozave au fost pe la noi şi prin alte ţări. În Basarabia, seceta a stăruit
trei ani de-a rîndul.
Seceta este şi ea certarea şi mustrarea cerului de sus. Biblia ne spune clar acest lucru. Ascultaţi
Cuvîntul Domnului:
Aşa zice Domnul: Ochii Mei privesc asupra pămîntului vostru de la începutul anului, pînă la
sfîrşitul anului. De veţi asculta toate poruncile care vi le poruncesc Eu vouă, de veţi iubi pe Domnul
Dumnezeul vostru şi veţi sluji Lui din toată inima şi din tot sufletul vostru, Eu voi da pămîntului
vostru ploaie timpurie şi ploaie tîrzie şi veţi strînge grîul şi vinul vostru şi voi da iarbă în ţarinile
voastre pentru vite... Dar de vă veţi abate, cu mînie se va aprinde Domnul asupra voastră şi va
închide cerul, ca să nu fie ploaie şi pămîntul să nu-şi dea roada sa... (Deut. 11, 12-17). De veţi
asculta cu luare aminte glasul Dumnezeului vostru, ca să păziţi şi să faceţi toate poruncile care vă
poruncesc eu vouă astăzi, va deschide Domnul vistieria Sa cea bună, cerul să dea ploaie pămîntului
tău în vremea sa... Iar de nu veţi asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru şi nu veţi păzi
poruncile Lui, Domnul va trimite peste tine blestem, lipsă şi ameninţări. Cerul deasupra capului tău
va fi de aramă şi pămîntul care este sub tine, de fier şi va face Domnul praf şi pulbere ploaia
pămîntului vostru
(Deut. 28).
Căci iată, Domnul vine cu foc şi carele Lui sînt ca un vîrtej; îşi prefac mînia într-un jăratic şi
ameninţările în flăcări de foc (Isaia 66, 15).
Iată, ne-a ajuns şi pedeapsa aceasta. În cîteva veri de-a rîndul, Domnul a făcut aramă cerul
deasupra capului nostru şi fier pămîntul de sub picioarele noastre.
Iată, a venit şi focul Domnului, care face praf şi pulbere ploaia pămîntului nostru. Seceta este şi
ea certarea Domnului şi graiul Domnului: Semănat-aţi grîu (şi porumb), dar veţi secera spini.
Ostenit-aţi, dar nici un folos nu veţi avea (Ier. 12, 13).
Seceta este porunca Domnului ca nici roua, nici ploaia să nu cadă pe noi
(2 Samuel 1, 21). Veţi merge la fîntînă şi nu veţi găsi apă (Ier. 14, 3). Cum gem vitele!
Rătăcesc cirezile de boi, căci nu mai au păşune. Chiar şi turmele de oi sufăr. Focul a mîncat
păşunile, apele au secat (Ioel 1, 18-20).
Seceta vorbeşte. Prin secetă vorbeşte Domnul cu noi. Seceta ne spune şi ne aduce aminte că
deasupra capului nostru stă cerul şi Domnul care ne vede şi nu mai poate răbda păcatele noastre.
Contra secetei numai o singură cale de scăpare avem, o scăpare avem, pe car ene-o arată şi ne-o
spune tot Biblia: Aşa zice Domnul: De voi închide cerul şi nu va fi ploaie şi de voi trimite moarte în
poporul Meu şi de se va smeri poporul Meu, şi se vor ruga, şi se vor întoarce din căile lor cele rele,
Eu îi voi auzi din cer, milostiv voi fi păcatelor lor şi voi vindeca pămîntul lor.
Unii astronomi spun că ar fi să avem o perioadă de ani secetoşi, care va culmina între anii
1930 şi 1935.
Faţă de această eventuală primejdie, se află unii care spun: Să facem în ţară irigaţii... să irigăm
apa rîurilor peste ogoarele uscate de secetă...
Alţii iarăşi zic: Să ne apărăm de secetă cu arături adînci... să arăm cît mai adînc...
Noi însă zicem: Contra secetei şi a celorlalte urgii n-avem decît o singură apărare: să descuiem
iertarea şi binecuvîntarea cerului de sus.
Biblia ne spune că pe vremea lui Ilie prorocul a fost secetă mare. N-a plouat trei ani. Dumnezeu
încuiase ploaia cerului pentru păcatele păgînilor. Pe Viaţa Mea, zice Domnul, în anii aceştia nu va fi
nici ploaie, nici rouă, decît după Cuvîntul Meu (1 Regi 17, 1). Prorocul Ilie a descuiat ploaia
cerului cu rugăciunea. S-a rugat şi a plouat.
Şi noi am încuiat ploaia şi binecuvîntarea cerului de sus cu fărădelegile şi păgînătăţile noastre.
Să le descuiem cu căinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Oh, ce nemernic este omul, acest vierme
neputincios! El umblă să scape de mustrarea Domnului cu irigaţii şi arături adînci. Copilaşul meu
cînd era mic, tot umbla să mă împiedice cu un pai. Aşa sînt şi cei cu sfatul irigaţiilor.
Urgiile ne strigă să ne împăcăm degrab cu Tatăl ceresc. Să descuiem mila şi iertarea cerului de
sus.
Mai zilele trecute copilaşul meu ieşind din casă, a încuiat uşa pe dinafară. Mai tîrziu, vrînd să
intre, striga la mine:
- Tată, descuie uşa!
- Fiule - i-am răspuns eu - uşa e încuiată de tine pe dinafară. Dinăuntru uşa e descuiată.
Descuie-o şi intră!
Bunătatea şi binecuvîntarea cerului de sus este încuiată numai dintr-o parte: din partea dinspre
noi. Din partea lui Dumnezeu este totdeauna descuiată. Dumnezeu e Atotbun şi iertător.
Noi, cu fărădelegile noastre, am încuiat pe dinafară uşa bunătăţii lui Dumnezeu. Cheia este în
mîna noastră, iar această cheie este căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. Pînă nu vom folosi această
cheie, de urgii şi de bătăi nu vom scăpa.
Numai cu cheia aceasta vom putea descuia şi cerul.

Ne-a părăsit Bunul Dumnezeu!

Ne-a părăsit Bunul Dumnezeu, spun unii oameni. Ce vorbă nesocotită! Bunul Dumnezeu n-a
părăsit şi nu părăseşte pe nimeni. Noi L-am părăsit pe El!
 Cică soarele este marele vinovat

În anii din urmă parcă s-a schimbat cu totul şi mersul vremii. Vremea trece brusc, pe
neaşteptate, de la o stare la alta. Vara avem valuri de foc ce se perindă cu valuri de furtuni, grindină
şi ape. Iar iarna avem valuri de ger ce se perindă cu moişte.
Astronomii spun că mersul neobişnuit al vremii ar fi în legătură cu soarele. Tot din unsprezece
în unsprezece ani, cică puterile de foc şi de magnetism ale soarelui lucrează cu putere mai mare şi
atunci se ivesc pe suprafaţa lui nişte enorme pete solare. Unele dintre astfel de pete solare sînt de
două-trei ori mai mari ca pămîntul. Din ele ţîşnesc flăcări uriaşe ce ating înălţimi de sute de mii de
km.
Astfel de ani cu pete solare au fost anii 1907, 1918 şi 1929. Aceste pete solare, cică ar fi cauza
valurilor de ger, secetă, furtuni, cutremure, revărsări de ape şi alte tempeste din zilele noastre.
Soarele este marele vinovat, zic astronomii. Soarele, cu petele lui, este cauza tulburărilor c es-
au ivit în timpul din urmă în umblarea vremii.
Şi iaca aşa, iubite cititorule, ştiinţa a aflat că marele vinovat al nenorocirilor din vremurile
noastre ar fi soarele, soarele drăguţul, care ne dă lumină, căldură şi viaţă.
Ah, ce ticălos mare este omul! El nu află niciodată vina nenorocirilor în el însuşi, ci numai afară
de el! Domnul Dumnezeu ne ceartă pentru fărădelegile noastre cu vremea nepotrivită şi noi punem
vina... pe soare! Nu soarele este de vină, ci noi şi purtările noastre. Umblarea vremii s-a schimbat
din pricina grozavelor pete sufleteşti care s-au ivit în viaţa cea sufletească a oamenilor. E plină
lumea de răutăţi. Vremea este şi ea o strigare a Tatălui ceresc să ne lăsăm de toate acestea şi să ne
întoarcem de îndată la El.
Şi se vor ivi semne în lună şi în soare, zice Evanghelia (Matei 24, 29). Aceste semne, pe
care astronomii le numesc pete, strigă şi ele după noi să ne lăsăm îndată de păcate şi să ne
întoarcem la Tatăl ceresc.

Babilonul cel mare

Trăim vremuri de cumplită decădere sufletească. În special desfrînarea şi păcatele lumeşti nu

mai cunosc nici un hotar. Oraşele cele mari sînt adevărate Sodome şi Gomore. Dansurile,
măscăturile, beţiile, chefurile şi orgiile se ţin lanţ. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale
oraşelor mari, ai rămînea îngrozit.
Şi nici pe la sate nu e cu mult mai bine. Iată spre pildă, ce ne scrie un abonat:
Oh, d-le redactor! Cu lacrimi în ochi vin a vă ruga să publicaţi acest lucru ce se petrece în
comuna noastră din jud. Arad. Am constata că în cei din urmă 2-3 ani, cam 70% din cei ce s-au
căsătorit au divorţat. Despre ce bogat seceriş a început diavolul pe aici aş fi în stare să introduc o
întreagă istorie. Voi spune numai cîteva pilde. Femeia N. N. a stat cu bărbatul o săptămînă, iar la o
săptămînă a mers, ziua la amiază, cu altul şi la două luni iar cu altul. Şi tot aşa au făcut şi alte femei.
Şi tot aşa e şi pe alte locuri. Concubinajul, divorţurile, lepădarea de prunci şi ferirea de prunci
sînt păcate care au umplut lumea la oraşe ca şi la sate.
Episcopul Aradului, într-o pastorală, a arătat că tot al 17-lea om din părţile acelea trăieşte în
nelegiuire, adică aşa cum nu vrea Dumnezeu.
Cu adevărat parcă am ajuns vremurile cu Babilonul cel mare din cartea Apocalipsa, capitolul
17.
Şi eu, Ioan, fratele vostru, am văzut o femeie şezînd pe o fiară roşie, avînd şapte capete şi zece
coarne. Şi femeie era îmbrăcată în purpură, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Iar pe fruntea ei
purta scris un nume tainic: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pămîntului... Şi cei
ce locuiesc pe pămînt s-au adăpat din vinul desfrînării ei (Apoc. 17).
Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaş Babilon sufletesc. Scripturile spun şi aici că valuri de
grozave desfrînări vor otrăvi lumea înainte de a veni sfîrşitul. Desfrînata cea mare va stăpîni
noroade, gloate, neamuri şi limbi (Apoc. 17, 15) şi apoi va răsuna strigătul: A căzut, a căzut
Babilonul (Apoc. 8, 2).
Ferice de cei ce trec şi vor trece curaţi prin valurile de foc ale desfrînărilor ce vuiesc astăzi prin
lume!
Copiii mei, aţi auzit voi de antihrist... El este acum chiar în lume
(1 Ioan 2, 18; 4, 3).
Un om mă întreba astă vară:
- Oare cînd se vor găta răutăţile din lume?... Oare cînd va veni iar binele şi dragostea între
oameni?...
- O, dragul meu, i-am răspuns eu, citeşte cu luare aminte Biblia şi vei afla acolo răspunsul
cuvenit.
Toate Scripturile spun că în vremile din urmă lumea va merge cu paşi repezi spre decădere
sufletească. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor veni vremi de
stricăciuni sufleteşti şi răutăţi care n-au fost de la începutul lumii.
Apoi am văzut ridicîndu-se o fiară mare şi balaurul i-a dat puterea şi scaunul lui de domnie... Şi
şi-a deschis fiara gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu... Şi i s-a dat stăpînire
peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi orice neam. Şi se vor închina ei toţi
locuitorii pămîntului, ale căror nume n-au fost scrise în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.
Cine are urechi de auzit să audă (Apoc. 13).
Fiara aceasta este Anticristul, ce se va ridica în vremile de apoi. Vremile lui Antihrist sînt
profeţite în Scriptură ca vremi de o generală decădere sufletească; ca vremi de o împotrivire pe faţă
contra Evangheliei. Poate că sîntem încă departe, foarte departe de acele vremi. Singur Tatăl ceresc
ştie acest lucru. Nu se poate însă tăgădui faptul că vremile noastre încep să semene cu vremile de
apoi. Înaintăm parcă spre vremile lui Antihrist. Antihrist parcă hălăduieşte prin lume.
Semnele lui Antihrist au început parcă a se ivi în lume. Au început parcă a se ivi în trei feluri,
pe care le arată şi Scripturile:
Ivirea lui Antihrist va fi precedată de grozave stricăciuni sufleteşti. O cumplită decădere
sufletească - acesta este semnul cel dintîi al vremii lui Antihrist. În acest înţeles scria ap. Pavel
tesalonicenilor: În privinţa venirii Domnului nostru Isus Hristos, vă rugăm fraţilor prea degrabă
zguduiţi în cugetul vostru... să nu vă amăgească nimeni cu nici un chip. Căci ziua Domnului nu va
sosi pînă ce nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuit, fiul pierzării... (2
Tes. 2, 1-12). Adică ap. Pavel le spune tesalonicenilor să fie liniştiţi, căci lumea încă nu-i
destul de stricată pentru ivirea lui Antihrist şi venirea Domnului. Dar de atunci, lumea s-a mai copt
şi s-a mai pregătit - cu răutăţile - pentru ivirea lui Antihrist.
Antihrist se va ivi apoi ca o împotrivire pe faţă contra lui Dumnezeu. Avem şi acest semn. E
plină lumea de cei care Îl tăgăduiesc pe faţă pe Dumnezeu şi hulesc Numele Lui (necredincioşii,
ateii).
Dar Antihrist nu se va mulţumi numai cu tăgăduirea lui Dumnezeu, ci pe urmă va porni o
prigoană cumplită contra celor ce vor mai păstra credinţa. Cînd cei fără Dumnezeu vor ajunge la
putere în lume, atunci va veni veacul ucigătorilor de Dumnezeu (Apoc. 6). Toţi cei ce vor
mărturisi pe Domnul vor fi prigoniţi şi omorîţi.
În Rusia comuniştii au o puternică societate a celor fără Dumnezeu, care luptă pe faţă contra lui
Dumnezeu. La praznicele mari, societatea îşi bate joc de credinţa în Dumnezeu, aranjînd în faţa
bisericilor jocuri, petreceri, teatre. La chişinău, societatea a ridicat statuie lui Iuda.
Antihrist va veni apoi şi în chip de hristos mincinos... Va veni ca un satan îmbrăcat în haină de
lumină (2 Cor. 11, 14). Avem în lume şi acest semn. Ascultaţi numai ce lucruri predică, spre
pildă, secta mileniştilor. În contradicţie cu toate Evangheliile, mileniştii predică: Nu este rai, nu este
iad, nu este înviere... Prin urmare, beţi, mîncaţi, chefuiţi şi păcătuiţi...
Milenismul - şi alte secte adventiste - predică venirea lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică
întoarcerea în iudaism. Şeful mileniştilor este un evreu din America. Acest fapt este deci un fel de
tăgăduire a lui Isus Hristos.
Citind Scripturile şi privind la ceea ce se petrece în lume, îţi vine cu adevărat să te gîndeşti la
cuvintele ap. Ioan: Copiii mei, este ceasul d epe urmă şi precum aţi auzit că vine Antihrist, acum
mulţi Antihrişti s-au arătat: de aici cunoaştem că este ceasul de pe urmă
(1 Ioan 2, 18)... El este acum chiar în lume (1 Ioan 4, 3).
 Îţi vine cu adevărat să te întrebi: oare nu cumva am intrat în zodia vremurilor de apoi? Poate că
am intrat în ele, poate că sîntem încă departe de ele... Singur Tatăl ceresc ştie acest lucru (Marcu
13, 32). Un lucru este însă sigur: trăim vremuri biblice.
Trăim vremile cînd diavolul e pe care să ajungă la o culme a puterii sale. El îi va rătăci şi pe cei
aleşi. Dar tocmai în culmea puterii sale, Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale (2 Tes.
2, 8) şi apoi va veni sfîrşitul.
Şi alt înger am auzit strigînd: Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb, şi pe nor şedea cineva care
semăna cu un fiu al omului, pe cap avea o cunună de aur, iar în mînă, o secere ascuţită.
Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi
seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pămîntului este copt. Atunci Cel ce şedea pe
nor, şi-a aruncat secera pe pămînt. Şi pămîntul a fost secerat
(Apoc. 14, 14-16).

Homo hominis lupus...

Strămoşii noştri latini aveau zicătoarea: Homo homins lupus, adică: un om faţă de un alt om
este lup. Aşa e în zilele noastre. Un fel de lupi grozavi sînt şi oamenii de azi. Stau oamenii să se
sfîşie unii pe alţii de ură. Nu caută altceva decît să-şi facă rău unul altuia (Daniel 11, 27).
Mieluşeii Domnului parcă au devenit nişte lupi fioroşi.
O lăcomie nebună după cîştiguri şi bani fără muncă a omorît mila dintre oameni. Cămătarii de
azi, cei care iau pielea de pe oameni cu camete de 30-40%, nu sînt oare nişte lupi răpitori, ce
jupoaie pielea de pe oameni şi carnea de pe oasele lor? (Miheia 3, 2). Lupii îşi fac de cap.
Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată (Isaia 1, 23). Pe văduvă şi pe sărac l-au omorît
(Psalm 96).
E plină lumea de oameni ai căror dinţi sînt nişte săbii şi ale căror măsele nişte cuţite, ca să-i
mănînce pe cei săraci şi lipsiţi (Prov. 30, 14). Fiecare jefuieşte în dreapta, şi rămîne flămînd,
mănîncă în stînga, şi nu se satură. La urmă îşi mănîncă fiecare carnea braţului său (Isaia 9,
20).

Magii (astronomii) de odinioară şi cei de azi

În serile din luna martie 1929, s-a văzut pe cer o aşa numită conjuncţie de planete. Luceafărul
de seară (Planeta Venus) a avut o strălucire mai mare ca altădată, iar nu departe de el a strălucit un
alt luceafăr (Planeta Jupiter).
Acest fenomen ceresc este numit de astronomi conjuncţie de planete, adică întîlnire, apropiere
de planete.
Astronomii spun că şi steaua din timpul Naşterii Mîntuitorului ar fi fost o astfel de conjuncţie
de stele, ar fi fost conjuncţia celor două planete, Venus şi Jupiter, care s-au văzut strălucind în serile
din martie. Aceste două stele s-ar fi apropiat atît de mult una de alta, încît lumina lor s-a contopit,
dînd naştere la o stea extraordinar de luminoasă. Lumina ei se vedea şi ziua. Această stea ar fi
călăuzit pe magi.
Unii astronomi spun că conjuncţia celor două planete e un fenomen ceresc ce se iveşte tot la
mai mulţi ani. Prostimea vede o anumită legătură între aceste conjuncţii şi întîmplările din lume.
Noi însă zicem şi această conjuncţie este o înştiinţare că Tatăl ceresc vrea ceva cu noi. Steaua
din noaptea Naşterii a vestit o schimbare mare în viaţa lumii. Cine ştie ce ne vesteşte azi această
stea!
Cei trei magi au fost şi ei nişte astronomi învăţaţi. Dar cîtă deosebire între ştiinţa lor şi ştiinţa de
azi! Au văzut şi ei conjuncţia celor două planete, dar au văzut-o cu alţi ochi; au văzut-o cu ochii
credinţei. Ştiinţa de azi vede numai lucruri naturale. Ştiinţa magilor a văzut în conjuncţie o arătare
cerească. Punînd jos aparatele de astronomie, s-au rugat şi au cercetat Scripturile, să afle ce
înseamnă această conjuncţie. Conjuncţia i-a dus la peştera din Betleem şi i-a îngenuncheat la
picioarele Mîntuitorului.
 O, de ar face tot aşa şi ştiinţa şi oamenii de azi! Semnele şi arătările cereşti din zilele noastre ne
cheamă - ca pe magi - la picioarele Scumpului nostru Mîntuitor.
Astronomii de azi, dacă ar fi văzut steaua Mîntuitorului, ar fi dat imediat un comunicat, vestind
lumea că s-a ivit o interesantă conjuncţie a planetelor Venus şi Jupiter; lumina lor s-a împreunat.
Prostimea spune că această conjuncţie ar fi în legătură cu naşterea unui om mare.
Dar magii de atunci n-au făcut aşa. Ştiinţa lor căuta pe Domnul. Ştiinţa ar trebui să ne cheme la
Domnul.
Şi propovăduia Ioan în pustie, strigînd: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Domnul
Dumnezeu a ridicat în diferite timpuri proroci care să predice oamenilor căile mîntuirii. Ioan a fost
cel din urmă proroc. După el a venit în lume Însuşi Isus, Fiul lui Dumnezeu. După Ioan a venit în
lume Lumina, Calea, Adevărul şi Viaţa. Însă vai, lumea şi oamenii s-au cufundat din nou în
întuneric, în răutăţi şi fărădelegi. Lumea şi oamenii au stricat parcă din nou legămîntul de iertare şi
pace pe care Scumpul nostru Mîntuitor l-a încheiat cu Dumnezeu prin scump Sîngele Său.
De aceea începe din nou să răsune în lume glasul mîniei lui Dumnezeu. Începe din nou parca
glasul profeţilor. Semnele, arătările, urgiile, frămîntările, necazurile vremilor noastre sînt glasul
celui ce striga odinioară în pustie: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.
Iată securea, striga Ioan, la rădăcina pomilor zace... Pui de năpîrci, unde veţi fugi de urgia ce va
să vină?... Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă! (Matei 3, 7-8). Cu adevărat securea stă la
rădăcina pomului vieţii noastre. Cine ştie ce urgii, ce pedepse şi încercări ne mai aşteaptă pentru
fărădelegile noastre, căci semnele sînt mai mult tot de rău decît de bine.
Şi noroadele spăimîntate îl întrebau pe Ioan: Ce trebuie să facem? (Luca 3, 12).
Şi îl întrebau ostaşii: Ce trebuie să facem? (Luca 3, 14).
Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor - striga Ioan. Ioan le-a răspuns tuturor să se lase
de răutăţi şi să trăiască o viaţă după poruncile lui Dumnezeu
(Luca 3, 10-14). Urgiile şi arătările şi frămîntările vremilor noastre trebuie să ne ducă şi pe noi
la întrebarea: Ce trebuie să facem? Trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu vrea ceva cu noi şi în
faţa acestui lucru, trebuie să ne întrebăm: ce trebuie să facem?
Întoarceţi-vă şi vă abateţi de la toate fărădelegile voastre care le-aţi făcut asupra Mea şi vă
faceţi inimă nouă şi duh nou. Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă
şi să fie viu (Ezec. 18, 31-32).
Să cădem plîngînd la picioarele Mîntuitorului. Să-L rugăm pe Scumpul nostru Mîntuitor să ne
împace din nou cu Tatăl ceresc prin Jertfa cea sfîntă a Sîngelui Său!
Să căutăm căile noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul (Plîngeri).
În mijlocul acestei pedepse s-a ridicat prorocul Ieremia, chemînd poporul la căinţă şi la
întoarcere către Dumnezeu. Veniţi să ne întoarcem la Domnul, căci îndurările Lui nu s-au sfîrşit.
Domnul este Bun cu cine nădăjduieşte spre El, cu sufletul care-L caută
(Plîngeri 22 şi 25).
La chemarea lui Ieremia, bătrînii poporului şi întreg poporul şi-au presărat cenuşă pe cap, s-au
încins cu saci; fecioarele Ierusalimului şi-au plecat capul la pămînt... şi-au stors ochii de lacrimi...
şi-au ridicat mîinile spre Domnul şi şi-au vărsat inima ca nişte ape înaintea Lui, strigînd: Vai nouă,
căci am păcătuit, de aceea este bolnavă inima noastră şi ochii noştri s-au întunecat (Plîngeri 5,
16-17). Să căutăm căile noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile
noastre spre Dumnezeu, zicînd: păcătuit-am, păcătuit-am şi nu ne-am întors (Plîngeri 4, 40-
42).
Aşa trebuie să facem şi noi. Pentru păcatele noastre stăm şi noi sub judecata şi pedeapsa cerului
de sus. Am ajuns şi noi într-un Babilon de necazuri. Din starea aceasta putem scăpa numai prin
căinţă şi întoarcere la Dumnezeu, aşa cum au scăpat odinioară ninivitenii şi israelienii.
Vremile noastre trebuie să fie vremi de plîngere, de căinţă şi de întoarcere la Dumnezeu. Să
căutăm căile noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile noastre spre
Dumnezeu, zicînd: am păcătuit, am păcătuit şi nu ne-am întors...
Milostiveşte-Te Doamne şi nu Te mînia pînă la sfîrşit pentru fărădelegile noastre...
O vreme de pedeapsă cerească trăim şi noi. De ani de zile trecem dintr-un necaz într-altul şi
dintr-o plagă în alta. Ca odinioară israelienii, să ne întoarcem către Dumnezeu cu rugăciuni,
rugîndu-ne şi noi cu cuvintele prorocilor:
Tu ieşi înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale, şi îşi aduc
aminte de Tine. Dar Te-ai mîniat, pentru că am păcătuit: vom suferi noi veşnic, sau putem fi
mîntuiţi? Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sînt ca o haină mînjită. Toţi
sîntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul. Nu este nimeni care să cheme
Numele Tău, sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta, şi
ne laşi să pierim din pricina nelegiuirilor noastre. Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi sîntem
lutul, şi Tu olarul, care ne-ai întocmit: sîntem cu toţii lucrarea mîinilor Tale. Nu Te mînia prea mult,
Doamne, şi nu-Ţi aduce aminte în veci de nelegiuire! Priveşte dar, spre noi, căci toţi sîntem poporul
Tău (Isaia 64, 5-9).
De aceea, hotărîrea de izbăvire este departe de noi şi mîntuirea nu ne ajunge. Aşteptăm lumina
şi iată întunericul, lucirea, şi umblăm în negură! (Isaia 59, 9). Trăgeam nădejde de pace, şi nu
vine nimic bun, aşteptam o vreme de vindecare, şi nu-i decît groază! (Ier. 14, 19). Bîjbîim ca
nişte orbi de-a lungul unui zid, bîjbîim ca cei ce n-au ochi, ne poticnim ziua în amiaza mare, ca
noaptea, în mijlocul celor sănătoşi sîntem ca nişte morţi.
Mormăim cu toţii ca nişte urşi, ne văităm ca nişte porumbei, aşteptăm izbăvirea, şi nu este,
aşteptăm mîntuirea, şi ea este departe de noi. Căci fărădelegile noastre sînt multe înaintea Ta, şi
păcatele noastre mărturisesc împotriva noastră, fărădelegile noastre sînt cu noi, şi ne cunoaştem
nelegiuirile noastre (Isaia 59, 10-12).
Căci de la cel mai mic pînă la cel mai mare, toţi sînt lacomi de cîştig; de la proroc pînă la
preot, toţi înşală (Ier. 6, 13).
Greşit-am, nelegiuit-am, făcut-am necurăţie... Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am
făcut... Nu este cine să facă judecată şi dreptate, nu este pînă la unul... Încuiat-am îndurările Tale şi
iubirea Ta de oameni... Tu eşti bun, dar noi am făcut fărădelege... Tu eşti îndelung răbdător, iar noi
vrednici de bătăi... Puţin am fost bătuţi pentru cele ce am făcut. Tu eşti înfricoşat, cine îţi va putea
sta împotrivă?... De vei încuia cerul, cine va putea suferi?...
Uşor este înaintea ochilor Tăi a face săraci sau a îmbogăţi, a face viu s au a omorî, a răni sau a
tămădui... Tu Te-ai mîniat, iar noi am greşit, zicea oarecine dintre cei de demult, mărturisindu-se, iar
noi împotrivă, vreme este a zice: noi am greşit şi Tu Te-ai mîniat... Pentru aceasta întors-ai faţa Ta
de la noi.
Ci încetează Doamne, slăbeşte Doamne, milostiveşte-Te Doamne şi nu Te mînia pe noi în sfîrşit
pentru fărădelegile noastre... Ceartă-ne pe noi cu bunătatea Ta, iar nu cu mînia Ta... Plecînd
genunchii inimilor noastre, Te rugăm cu dinadinsul, încetează bătaia mîniei Tale ca şi de demult, în
zilele lui David, măcar că noi nu arătăm asemenea căinţă... că mila Ta este negrăită şi iubirea Ta de
oameni nemăsurată (Din rugăciunea ce se citeşte la Litie).
Veniţi să ne întoarcem către Dumnezeu, căci El ne-a rănit şi tot El ne va vindeca. El ne-a lovit şi
El ne va tămădui. El într-o zi-două ne va vindeca şi a treia zi ne va scula
(Osea 6, 1-2).
Domnul este drept, căci ne-am răzvrătit împotriva poruncilor Lui (Plîngeri 1, 18).
Aşa zice Domnul: Întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi
(Maleahi 3, 7). Întoarceţi-vă către Mine din toată inima voastră, cu post, cu plîngere şi cu
tînguire. Rupeţi-vă inima, şi nu veşmintele voastre şi întoarceţi-vă către Mine
(Ioel 2, 12-13). Ca pe un copil pe care-l mîngîie mama sa, aşa vă voi mîngîia
(Isaia 66, 13).

Isuse, Scumpul nostru Mîntuitor,

împacă-ne iarăşi cu Tatăl ceresc...

Tatăl ceresc este Atotbun. El ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Nici în cer, nici pe pămînt nu
s-a auzit o veste mai mare de dragoste decît aceasta: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea,
că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică
(Ioan 3, 16). Dar însemnaţi-vă bine un lucru: Tatăl ceresc ne iubeşte prin această dragoste, ne
iubeşte prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său.
Tatăl ceresc nu este numai Atotbun, ci este şi Atotdrept. Dreptatea Lui nu poate suferi păcatul.
Dreptatea Lui cere pedepsirea păcatului. De sub pedeapsa şi osînda aceasta ne-a scos Jertfa cea
scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor.
Ei, şi dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce am ajuns sub urgia cerului de sus? De ce Domnul
Dumnezeu vorbeşte cu noi şi Se judecă cu noi ca şi cu nişte fii ai urgiei? Pentru că noi nu-L avem
cu adevărat pe Marele Mijlocitor, pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui. Am ieşit de sub aripile Crucii,
aşa cum puii ies de sub aripile găinii şi cum oile ies din turma păstorului.
Prin unele părţi din Brazilia cea caldă, în anumite ceasuri din zi soarele arde atît de tare, încît
oamenii nu pot suferi săgeţile lui. Dar spre noroc, în alte ceasuri din zi, iese regulat un nor, sub
scutul căruia oamenii pot ieşi la lucru. Îndată ce trece norul, oamenii fug iarăşi în umbrele pădurilor
şi ale stîncilor.
Aşa e şi cu noi. Soarele dreptăţii cereşti ne arde pentru păcatele noastre... ne arde pentru că noi
am ieşit de sub norul ce ne apără... am ieşit de sub umbra Crucii... am ieşit din umbra stîncii
Golgotei.
Stăm descoperiţi în focul cerului de sus. Domnul Dumnezeu ne vede descoperiţi şi El nu poate
suferi păcatul. De aceea mînia Lui se revarsă asupra pămîntului; de aceea în loc de pîine, ne dă
piatră şi în loc de peşte, şarpe (Matei 7, 9-10). În loc de fii iubiţi ai Tatălui ceresc, am ajuns fiii
urgiei.
Din urgia vremilor de azi o singură cale de scăpare avem: să alergăm sub braţele Crucii. Să
scăpăm sub braţele Crucii. Urgiile vremilor noastre strigă spre noi să alergăm degrabă sub braţele
Crucii. Să-L rugăm pe Scumpul nostru Mîntuitor să ne împace iarăşi cu Tatăl ceresc. El Singur ne
poate împăca cu Tatăl ceresc. El este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (1 Tim. 2, 5).

Rugăciune

Isuse, Scumpul nostru Mîntuitor! De ani de zile ne urmăreşte urgia cerului de sus. Tatăl ceresc
S-a mîniat pe noi pentru nesfîrşitele noastre fărădelegi şi păcate.
Doamne Isuse, sîntem bătuţi de nevoi şi răniţi de păcate. Sîngele curge din rănile noastre
trupeşti şi sufleteşti.
Fie-Ţi milă de noi Isuse Doamne, căci pierim în această osîndă. Tu Singur ne poţi ajuta; Tu
Singur ne poţi scăpa. Plîngînd cădem în faţa Ta şi cu lacrimi ne rugăm Ţie: împacă-ne iarăşi cu
Tatăl ceresc. Împacă-ne prin Jertfa Ta cea mare şi sfîntă. Singura noastră nădejde de mîntuire este
Jertfa Crucii Tale. Mîntuieşte-ne Doamne şi ne scapă mai înainte de a ne sfîrşi.

Străjerule, mai este mult din noapte?

Trăim vremuri de cumplite răutăţi sufleteşti. Lumina lumii, pe care a adus-o Mîntuitorul în
lume, a ajuns iarăşi într-o luptă grea cu întunericul. Trăim vremuri cînd întunericul parcă a biruit
lumina, răul parcă a biruit binele, nedreptatea parcă a biruit dreptatea, minciuna parcă a biruit
adevărul. Trăim într-o noapte fioroasă de răutăţi, stricăciuni şi fărădelegi. Satana parcă domneşte în
întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12). Întuneric mare s-a făcut peste tot pămîntul.
E adevărat însă că nu toţi simt acest întuneric. E plină lumea de cei ce spun că întunericul este
lumină şi lumina întuneric; binele îl numesc rău şi răul bine, dulcele amar şi amarul dulce (Isaia
5, 20).
Numai copiii lui Dumnezeu simt şi văd întunericul cel sufletesc. Numai copiii lui Dumnezeu se
înfricoşează de cumplita noapte sufletească din lumea de azi. Numai ei se întreabă ca oamenii
despre care spune Isaia prorocul: Străjerule! Oare mai este mult din noapte?... O Doamne, oare mai
este mult din această noapte cumplită?
Scriptura ne dă răspuns şi la întrebarea aceasta. Ne dă trei răspunsuri.
1 - Întîi, ne spune că nimeni nu poate să ştie acest lucru. Iar despre ziua aceea şi ceasul acela,
nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl (Marcu 13, 32).
2 - Toate Scripturile spun apoi că Domnul va veni pe neaşteptate. Însuşi Mîntuitorul a spus
acest lucru: Căci precum a fost în zilele lui Noe, cînd oamenii beau, mîncau, se însurau... pînă cînd
a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului omului (Luca 17, 26-27). Iar
ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea (2 Petru 3, 10).
3 - Scriptura spune că ziua aceea va veni într-un timp cînd stricăciunile sufleteşti îşi vor ajunge
culmea... Cînd decăderea sufletească îşi va ajunge culmea. Ca în pilda cu cele zece fecioare. Cine
ştie cît mai este pînă la miezul nopţii?
Un credincios a visat odată că pe cer era un ceas uriaş. Ceasul arăta la cinci minute înainte de
miezul nopţii, iar dedesubtul lui era scris: Matei 25, 6... (Iar la miezul nopţii s-a făcut strigarea: Iată,
Mirele vine, ieşiţi întru întîmpinarea Lui). Acesta a fost un vis. Nimeni n-ar putea şti cît mai este
pînă la miezul nopţii. Poate că sîntem numai în seara acestei nopţi... poate că sîntem adînc în
noapte, poate că mai sînt cîteva ceasuri (cîteva mii de ani) pînă la miezul nopţii... poate că mai sînt
cîteva minune... Singur Tatăl ceresc ştie acest lucru.
Un lucru însă e sigur. Ziua aceea va veni pe neaşteptate, ca un fur noaptea. Ferice de cei ce se
vor afla priveghind.
Aici începe pilda cu cele fecioare. Un adînc înţeles are pentru vremile noastre pilda cu cele zece
fecioare care aşteptau sosirea Mirelui. Cinci dintre ele au aşteptat Mirele priveghind, cu candele
aprinse şi pline de untdelemn. Celelalte cinci au adormit, avînd candele goale şi stinse. Pe la miezul
nopţii s-a făcut strigarea: Iată Mirele vine, ieşiţi întru întîmpinarea Lui! Cele ce erau gata au intrat la
nuntă şi s-0a închis uşa. Pe urmă au venit şi celelalte strigînd: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!
Dar era prea tîrziu! Uşa se închisese. Dinăuntru s-a auzit sinistrul răspuns: Amin zic vouă, nu vă
cunosc pe voi
(Matei 25, 1-12).
Aşa va veni şi Domnul: pe la miezul nopţii şi pe neaşteptate. Pe la miezul nopţii, adică în
timpul cînd stricăciunea pămîntului îşi va ajunge culmea, vor răsuna trîmbiţele cerului şi se va auzi
strigătul: Iată Mirele vine!
Cei ce se vor afla dormind - fie ca vor fi în viaţă, fie că vor fi în mormînt - se vor trezi şi ei
speriaţi ca fecioarele cele nebune. Dar atunci va fi prea tîrziu. Uşa mîntuirii se va fi închis. Ei vor
rămîne în noaptea cea veşnică a pieirii sufleteşti.
Ferice de cei ce se vor afla priveghind. Ferice de cei ce vor fi trăit în credinţă şi în răbdare
stăruitoare (Apoc. 13, 10). Ei vor intra la ospăţul Mirelui.
Ferice de cei ce vor intra la ospăţul Mielului (Apoc. 19, 9).
Scumpul meu frate! Trăim vremuri biblice. Trăim într-o noapte cumplită de răutăţi şi stricăciuni
sufleteşti. Trăim într-o noapte încărcată de somn sufletesc. Niciodată, de cînd e lumea, parcă n-a
fost o vreme aşa de somnoroasă ca azi. E plină lumea de cei ce dorm în răutăţi. Niciodată, de cînd e
lumea, somnul păcatelor n-a fost parcă aşa de dulce şi ispititor ca azi. Trăim parcă în noaptea din
pilda celor zece fecioare, cînd somnul îi ispiteşte din greu pe cei ce priveghează.
Trăim parcă în noaptea cea tainică din Grădina Gheţimani, cînd adormiseră şi apostolii... Cînd
Domnul nu-i putea ţine treji nici pe apostoli. Somnul i-a furat şi pe cei aleşi.
Scumpul meu frate! Să ştii că e o vreme grea pentru mîntuirea sufletului. Scumpii mei fraţi din
Oastea Domnului! Să ştiţi că e o vreme grea şi grozavă pentru mîntuirea sufletului. Somnul e mai
dulce ca oricînd. Ispitele sînt mai grele ca oricînd. Privegherea s-a făcut mai grea ca oricînd.
Somnul cel mai greu este cel dinaintea revărsatului zorilor. Somnul sufletesc cel mai greu va fi
cel dinainte de miezul nopţii... de dinaintea strigării: Iată Mirele vine!... Poată că prin acest somn
trece omenirea de azi. Ferice de cei ce vor trece cu bine peste ultima zvîrcolire a întunericului!
Să priveghem dar neîncetat, sporind untdelemnul. Privegheaţi, vă zic vouă, şi iar privegheaţi!
(Marcu 13, 37). Privegheaţi dar, că nu ştiţi ziua şi ceasul cînd va veni Domnul casei: seara, sau
la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşilor, sau dimineaţa... ca nu cumva, venind fără de veste, să vă
afle dormind (Marcu 13, 35).
Ferice de cei ce se vor afla priveghind (Luca 12, 37).
 Da, Eu vin curînd. Amin! Vino, Doamne Isuse!

O, vino Doamne Isuse! În acest ceas al lumii, avem lipsă de Tine, numai de Tine, de nimeni
altul. Toţi au lipsă de Tine, chiar şi cei ce nu ştiu; cei ce nu ştiu, mai amarnic decît cei ce ştiu.
Flămîndul îşi închipuie că umblă după pîine: dar îi este foame de Tine. Însetatul crede că vrea să
bea apă: dar îi este sete de Tine. Bolnavul se mîngîie că rîvneşte sănătatea: dar boala lui nu-i decît
lipsa Ta... Toţi Te cheamă, fără a şti că Te strigă...
O, vino Doamne Isuse, aşa cum ne-ai făgăduit: arătîndu-Te pe norii cerului întru slava Ta,
înconjurat de toţi sfinţii îngeri (Matei 25, 31).
Vino Doamne Isuse, căci niciodată ca acum n-am simţit setea cotropitoare a unei mîntuiri.
Niciodată, de cînd se pomeneşte omul, păcătoşenia n-a fost mai păcătoasă şi arsura mai arzătoare.
Pămîntul e iad luminat de îngăduinţa soarelui.
După războiul cel mare, faţa lumii şi viaţa lumii s-au schimbat cu totul. Dragostea bestială de
sine însuşi a fiecărui om în parte, a fiecărei tagme de oameni, a fiecărui popor e mai oarbă ca
oricînd. După obştescul prăpăd al războiului, s-a însutit ura: ura celor mici împotriva celor mari, ura
celor nemulţumiţi împotriva celor neliniştiţi, ura slugilor stăpîni împotriva stăpînilor slugi, ura
tagmelor împotriva altor tagme, ura noroadelor împotriva altor noroade. Lăcomia de prea mult a
adus lipsa de cele trebuitoare. În timpul din urmă, neamul omenesc a înnebunit. Întreaga lume
răsună de trosnitura ruinelor. Pe tot locul, haos clocotitor, vălmăşag fără nădejde, nelinişte
nemulţumită de tot şi de toate, de propria nemulţumire. Oamenii îşi caută liniştea în băuturi
alcoolice, în jocuri, în desfătări şi destrăbălări, ce le aduc moartea.
Mai calici ca la început, mai flămînzi de cum erau după războiul cel mare, oamenii s-au întors
cu toţii la picioarele de lut ale zeului negoţului. Să-şi jertfească pacea lor şi viaţa aproapelui.
Dumnezeiasca afacere şi preacuviosul ban covîrşesc mai vajnic ca în trecut minţile oamenilor săriţi
din minte. Cel ce are puţin vrea mult; cel ce are mult vrea şi mai mult... cel ce a căpătat mai mult
vrea tot. Nărăviţi de ispita anilor de măceluri, cumpătaţii s-au deprins a fi lacomi, resemnaţii
rîvnitori, cinstiţii s-au apucat de furtişaguri, cei curaţi la suflet, de învoieli furişe. Oamenii se
înavuţesc prin camătă şi silnicie, sub cuvînt că fac negoţ. Delapidatorii şi escrocii ţin în păstrare
banul obştesc, iar mita o găseşti pe tot locul. În lumea de acum n-are preţ decît banul şi ceea ce se
poate cumpăra şi irosi cu banul. Puterea, bogăţia şi carnea (desfrînările), aceştia sînt cei trei idoli la
care se închină omenirea de azi.
Străvechea familie se fărîmiţează... Căsătoria este nimicită de divorţ şi nelegiuire (concubinaj)...
Naşterea de copii pentru mulţi pare o pacoste şi se feresc de ea prin fel de fel de leacuri şi lepădări
de voie... Desfrîul întrece dragostea legitimă... Sodomia îşi are desfrînaţii ei... O armată de
desfrînate ocîrmuiesc un nesfîrşit norod de sifilitici şi bolnavi...
Rugămu-Te deci, Isuse, cei ce ne mai aducem aminte de Tine şi ne silim din răsputeri să trăim
cu Tine... Rugămu-Te să Te mai întorci o dată printre oamenii ce Te-au ucis şi Te ucid întruna, spre
a ne da la toţi lumina vieţii celei adevărate...
O, vino Doamne Isuse, că niciodată ca în ziua de azi n-a fost mai mare lipsă de Tine şi de
Cuvîntul Tău. Împărăţia satanei a ajuns azi la deplina-i înflorire, iar mîntuirea pe care toţi o caută nu
poate fi găsită decît în Împărăţia Ta.
Marea încercare se apropie de sfîrşit. Omenirea, depărtîndu-se de Evanghelie, s-a ales cu pustiul
şi moartea. Multe făgăduieli şi ameninţări s-au împlinit. De acuma, nouă deznădăjduiţilor, nu ne
mai rămîne decît nădejdea întoarcerii Tale.
Amin! Vino Doamne Isuse!

Intraţi în Oastea Domnului

Dragă cititorule! Poate că ţi-a plăcut această carte. Pe unele locuri poate te-ai înfiorat citind-o.
Dar mă grăbesc să-ţi spun că numai cu plăcerea şi cu fiorul încă nu te poţi mîntui.
Diavolul nu se teme de plăcerea ta. De ce? Pentru că ştie că plăcerea ta şi fiorul tău cel sufletesc
e numai ceva trecător. Ai tresărit o clipă şi pe urmă iar ai adormit în patimi şi păcate.
Diavolul se sperie numai cînd plăcerea ta trece într-o hotărîre contra păcatelor. Diavolul se
cutremură numai cînd plăcerea se schimbă într-un cutremur sufletesc... într-o schimbare din temelie
a vieţii tale... într-o rupere cu lumea şi cu păcatele.
Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit cînd plăcerea sufletească îl îngenunchează pe om la
picioarele Crucii şi cînd acesta îşi predă viaţa Domnului, ca să înceapă o viaţă nouă cu El.
Diavolul se sperie numai atunci cînd îţi pui hotărîre să o rupi cu viaţa şi cu trecutul tău cel
păcătos... Cînd Îl primeşti pe Domnul de Împărat, Stăpîn şi Cîrmuitor peste viaţa şi inima ta şi
începi cu El o viaţă de luptă şi de biruinţă contra păcatelor şi contra ispititorului diavol. Despre cum
se cîştigă această biruinţă citiţi în cartea Ce este Oastea Domnului şi Intraţi în Oastea Domnului.
Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească. Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu
Domnul... la o schimbare din temelie a vieţii.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu
plăcerea şi cu fiorul sufletesc ce le-ai avut citind-o, ci lasă-L pe Duhul Sfînt să lucreze mai departe
în sufletul tău şi să te trezească la o viaţă nouă.
Intraţi în Oastea Domnului... Intraţi în ceata celor puţini care priveghează în noaptea cea
grozavă a stricăciunilor sufleteşti de azi. Intraţi în ceata celor puţini care se războiesc cu balaurul cel
mare.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care-L cunoaşteţi pe Domnul! Strigaţi-le neîncetat
celor aflaţi în robia domnului veacului acestuia să se lase de răutăţi şi păcate. Spuneţi-le că urgiile
vremurilor noastre sînt glasul celui ce striga odinioară în pustie: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
Împărăţia Cerurilor. Spuneţi-le că urgiile vremilor noastre strigă la noi să ne trezim, să stăm treji, cu
candele aprinse, ca nu cumva Mirele să ne afle dormind.

Ferice de cei ce vor fi aflaţi priveghind!

Notă asupra ediţiei a 3-a.

Prezenta ediţie reproduce, fără omisiuni sau adaosuri, ediţia întîi din 1929.
Sub aspectul ortografiei, al punctuaţiei şi vocabularului s-a intervenit, cu măsură, doar acolo
unde era cazul să fie adusă exprimarea scrisă la normele limbii literare actuale. În felul acesta s-a
avut în vedere păstrarea particularităţile stilului autorului.
Editura.
 Alcoolul, duhul diavolului

Cuvînt înainte:

Cartea aceasta este rodul unei munci şi preocupări de 14 ani. Prin anul 1921 am pornit o
mişcare pentru combaterea alcoolismului în poporul nostru.
Este aceasta o plagă grozavă de care s-au ocupat şi alţii. Însă în deosebire de alţii, noi am pornit
lupta în Numele Domnului şi cu puterea Domnului. L-am tîrît pe vrăjmaşul alcool acolo unde
singur se poate birui: pe cîmpul de luptă al Evangheliei.
Am înfiripat marea cruciadă religioasă contra alcoolului: mişcarea Oastea Domnului - şi am
secerat biruinţe neaşteptate.
Oastea Domnului are azi peste 100 de mii de luptători şi păşeşte biruitor pe toată întinderea
ţării.
Înc ă odată s-a adeverit că alcoolismul şi alte patimi rele nu se pot combate cu sfaturi şi
conferinţe, ci numai cu puterea Evangheliei. Lucrurile cele mari le face şi azi credinţa şi
Evanghelia.
Ceea ce n-a putut face - pentru combaterea alcoolismului - toţi medicii din toată ţara, toate
conferinţele, toate temperanţele şi toate ministerele sănătăţii publice - iată a făcut o umilă şi smerită
Oaste care a pornit la luptă în Numele Domnului.
Zeci de mii de suflete au scăpat prin această mişcare, din lanţurile diavolului alcool.
Slăvit să fie Domnul care ne-a învrednicit să facem această lucrare! A Lui este lupta, a Lui este
izbînda şi biruinţa.
Pe El Îl rugăm să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe cei ce vor citi această carte
şi pe cei ce o vor răspîndi şi spre mîntuirea altora.

Sibiu, la 25 iulie 1936 Preot Iosif Trifa, redactorul foii Isus Biruitorul.

Duhul diavolului

Dumnezeu lucrează în lume prin Duhul Sfînt, de viaţă făcătorul. Toate darurile cerului de sus,
toate darurile mîntuirii, ni se dau nouă prin tainica lucrare a Duhului Sfînt. Fără darul şi harul
Duhului Sfînt nu este nici viaţă, nici biruinţă duhovnicească.
Diavolul - duşmanul din veac al lucrării lui Dumnezeu - ştie acest lucru. De aceea şi-a iscodit şi
el un duh al lui cu care să strice Lucrarea lui Dumnezeu. Acest duh este alcoolul, băuturile cele
îmbătătoare.
Alcoolul este duhul diavolului? Cele mai mari biruinţe pentru împărăţia iadului le face acest
duh al diavolului. Toată puterea întunericului, toată puterea iadului este parcă strînsă în acest duh
rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat, rămîn morţi şi răniţi, rămîne cumplita moarte trupească şi
sufletească.
Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Nu poate fi decît de la diavolul un astfel de lucru care îl
face pe om să înjure pe Dumnezeu, pe Făcătorul său... care îl face pe om să se bată, să scoată
cuţitul, să se înjunghie, să se omoare... să umple temniţele, spitalele şi cimitirele. Nu poate fi decît
de la diavolul un astfel de lucru care omoară în om pînă şi dragostea de copii şi de soţie şi îl face să
bea hainele lor, să bea pîinea lor, să le bea lacrimile, să le bea sîngele şi viaţa.
Nu poate fi decît de la diavolul un astfel de lucru care din om, din cea mai aleasă făptură a lui
Dumnezeu, face o fiară, face un dobitoc.
Alcoolul este un duh teribil, este o putere înfricoşată care - cum spunea Mîntuitorul - omoară şi
trupul şi sufletul omului (Matei 10, 28).
Alcoolul este o putere înfricoşată a iadului, a diavolului, şi se poate birui numai cu puterea
Evangheliei. În cele ce urmează arătăm pe larg aceste lucruri.

Cele două duhuri...

 Dăm alături două chipuri care sînt cu adevărat oglinda vremilor şi oamenilor de azi. În chipul
de jos e văd cei puţini, puţini, care prin rugăciune cer şi aşteaptă coborîrea Duhului Sfînt în viaţa
lor.
În chipul din faţa cealaltă, de la dreapta, se vede cum gloata cea mare a creştinilor de azi cere şi
aşteaptă cu mîinile întinse duhul cel rău al alcoolului, al diavolului.
O, Preadulcele meu Isuse Mîntuitorule! Tu ne-a făgăduit că nu ne vei lăsa singuri, ci ne vei
trimite un Mîngîietor, pe Duhul Sfînt (Ioan 14, 18-26), care să ne fie ajutor şi mîngîiere, tărie
şi putere în toate necazurile şi ispitele acestei lumi.
Acest Duh Sfînt S-a coborît în Ziua Cincizecimii peste apostoli şi peste popor. Şi cei peste care
Se coborîse Duhul Sfînt au început a grăi despre Dumnezeu şi lucrurile mîntuirii sufleteşti. Dar ce
s-a întîmplat? Alţii îşi băteau joc de ei şi ziceau că sînt plini de must, adică beţi (Fap. Ap. 2,
13).
Oamenilor li se părea că sînt beţi cei peste care Se pogorîse Duhul Sfînt. Dar beţia aceasta era o
beţie sfîntă şi dulce. Duhul Sfînt are şi El puterea de a face o beţie dulce şi sfîntă. Beţia aceasta îl
face pe om să plîngă, să cînte, să se roage, să grăiască din Scripturi, etc. Beţia aceasta îl schimbă pe
om; îi schimbă vorbele, îl schimbă cîntările, îi schimbă umblările şi purtările. Despre beţia a zice
ap. Pavel: Nu beţi vin întru care este curvie, ci vă umpleţi de Duh Sfînt, vorbind între voi în psalmi,
în lăudări şi cîntări duhovniceşti
(Efes. 5, 18-19).
Adică, ap. Pavel spune lămurit: umpleţi-vă, îmbătaţi-vă de Duh Sfînt ca să cîntaţi şi să vă
rugaţi.
Însă oamenii nu cunosc această beţie sfîntă, ci numai pe cea pe care o face alcoolul, duhul
diavolului. Cunosc oamenii numai beţia cea rea care te face să înjuri pe Bunul Dumnezeu, să cînţi
diavolului, să scoţi brişca, etc.
Ca şi în Ziua Cincizecimii, lumea rîde şi azi de beţia cea sfîntă pe care o face Duhul Sfînt. Te
rîde lumea cînd te laşi de rele şi începi să-I cînţi Domnului, dar cînd te îmbeţi ca un porc, eşti un
mare viteaz.
O, ce creştinătate teribilă e în vremile noastre! Dacă într-o strînsură de oameni te-ai pune în
genunchi să te rogi cu glas înalt şi să cînţi o cîntare de mărire lui Dumnezeu, ar începe lumea să
rîdă, şoptind că eşti ori beat, ori nebun, dar cînd ragi în cîrciumă lîngă sticla cu băutură, eşti un om
sănătos şi viteaz mare.
Într-un loc spune Scriptura despre creştinii cei dintîi că se rugau cu atîta putere, încît se
cutremura locul cu ei unde erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duhul Sfînt
(Fap. Ap. 3, 31).
Auzi tu dragă cititorule, creştinii cei dintîi se rugau cu atîta Duh şi putere, că se cutremura locul
cu ei. Oh, unde este acest Duh? Astfel de minuni face azi numai duhul diavolului, alcoolul. Se
cutremură duminica cîrciumile de cei ce s-au umplut de duhul diavolului, de alcool. O, ce lucru
grozav!
În Ziua Cincizecimii s-au format două tabere: unii erau plini de Duh Sfînt, iar alţii plini de
duhul cel rău al necredinţei şi al batjocurii.
Pînă la sfîrşitul veacurilor aceste două tabere vor sta faţă în faţă. Pînă la sfîrşitul veacurilor unii
se vor adăpa cu apa vieţii, iar alţii cu apa morţii. Pînă la sfîrşitul veacurilor unii vor căuta viaţa, alţii
moartea. Pînă la sfîrşitul veacurilor vor lucra în lume cele două duhuri: Duhul Domnului şi duhul
diavolului.
Pînă la sfîrşitul veacurilor va lucra în lume şi Spiritul Cel Sfînt şi va lucra şi spiritul diavolului.

Ce a cerut diavolul...

În ţările răsăritului umblă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face
diavolul cu ajutorul alcoolului.
Diavolul se întîlni odată într-o pădure cu un om şi-i zise: Am să te omor - şi numai aşa îţi mai
las viaţa - dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi.
Ce să fac? - îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe sora
mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi s-a coborît omul în sat, a
tras la o cîrciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar mergînd acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei din
casă, şi îngroşîndu-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorît pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul şi beţia sînt un izvor de rele şi fărădelegi.

Cu alcoolul cîştigă satana cele mai multe suflete şi biruinţe

În chipul de alături se vede marea bătălie ce se dă pentru cîştigarea unui suflet. Inima omului
este cîmpul de luptă al acestei bătălii. Inima omului este o cetate pe care umblă să o cuprindă doi
asediatori: Domnul şi diavolul. Fiecare îşi are armele lui şi mijloacele lui de luptă, după cum se
vede în chip.
În lupta aceasta diavolul imită pe Domnul. Are Domnul o biserică, îşi are şi diavolul biserica
lui: cîrciuma. Are Domnul puterea Duhului Sfînt: îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni:
alcoolul. Are Domnul o Biblie; îşi are şi diavolul biblia lui, biblia crîşmelor: cărţile de joc.
Armele de luptă ale diavolului sînt multe şi diferite. A mea este lumea aceasta... zicea diavolul
cînd L-a ispitit pe Mîntuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. Ale diavolului sînt toate poftele,
plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. Cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, mînia,
pizma, desfrînarea, lăcomia, minciuna, lenea şi celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă
sufletul omului.
Dar dintre toate armele, are satana una cu care face cele mai mari biruinţe: alcoolul. Satana e
viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului Sfînt. De aceea
şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul.
Alcoolul e arma cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce o dă pentru cîştigarea
sufletelor.
Cu cîrciuma şi alcoolul cîştigă satana cele mai multe suflete şi biruinţe.
Oameni buni, feriţi-vă de alcool! Feriţi-vă de cea mai înfricoşată putere pe care o are diavolul şi
iadul în lumea aceasta!

Cîrciuma - locul unde lucrează mai mult

şi mai cu putere duhul diavolului, alcoolul

Pe oriunde se foloseşte şi se bea alcoolul, diavolul coseşte şi seceră din greu. Doar nicăieri n-are
diavolul un seceriş atît de bogat ca la cîrciumă.
Dacă Duhul Sfînt Şi-a ales o casă (biserica, adunarea credincioşilor) unde lucrează mai viu şi
mai cu putere - apoi aşa a făcut şi satana. Şi-a ales şi el o casă specială pentru duhul lui cel rău,
pentru alcool.
Cîrciuma este casa şi locul unde lucrează mai viu şi mai cu putere duhul diavolului, alcoolul.
Coasa morţii şi pieirii sufleteşti nicăieri n-are un seceriş atît de bogat ca la cîrciumă. Cîrciumă este
cu adevărat casa iadului unde diavolul e acasă la el şi îşi arată toată puterea lui prin fel de fel de
isprăvi înfricoşate (sudălmi, beţii, desfrînări, bătăi, omoruri, etc), pe care le face duhul lui: alcoolul.
Din om, cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, cîrciuma şi alcoolul fac un dobitoc. Cu
cîrciuma şi alcoolul strică diavolul cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu.
Iadul îşi are o uşă deschisă încă din lumea aceasta. Iar uşa aceasta este uşa cîrciumii. Toţi cei ce
intră pe uşa aceasta, intră pe uşa iadului. Intră pe uşa morţii şi pieirii sufleteşti. Toţi cei ce apucă
calea cîrciumii, apucă calea morţii.
Ca un iad cu gura căscată stă cîrciuma din mijlocul satului şi toţi cei ce se feresc, sînt înghiţiţi
de acest iad înfricoşat. Toţi cei ce apucă cu cîrciuma sînt înghiţiţi de acest iad înfricoşat.
Fugiţi şi feriţi-vă de cîrciumă, de casa cea înfricoşată a lui satana. Iar cei apucaţi în mrejele ei,
scăpaţi îndată la Domnul Isus. Predaţi-vă Domnului, intraţi în Oastea Domnului şi veţi scăpa îndată
de această cursă diavolească.

Cîrciuma: păianjenul diavolului

unde prinde păianjenul diavol cele mai multe muşte
 Ciudată vieţuitoare mai e şi păianjenul. Ciudată este în special pînza şi ţesătura ce o face. Pînza
păianjenului este o înşelătorie, o cursă grozavă pe urma căreia trăieşte, prinzînd cu ajutorul ei muşte
şi insecte. Această cursă păianjenul o dace:
1 - Din material transparent ce nu se prea vede.
2 - O face deasă şi încurcată să nu-i poată scăpa muştele ce se prind în ea.
3 - O face într-un loc unde este umblare mai mare de muşte şi insecte.
4 - După ce cursa e ţesută gata, păianjenul se aşează ori la mijlocul ei, ori într-un cot ascuns de
unde îşi pîndeşte vînatul. El nu mişcă nimic. Face pe mortul. Dar cînd atare muscă dă în păienjeniş,
firele de păianjen fac pe telefonul, dau de ştire păianjenului. La vestea asta, păianjenul se trezeşte,
se aruncă asupra victimei şi împungîndu-o cu acul lui, o omoară. Îi suge apoi sucul, dar pielea o lasă
neatinsă. Pînzele de păianjen sînt pline de schelete de muşte pe care păianjenul le-a stors de viaţă.
Păianjenul e chipul diavolului (poporul îl numeşte foarte potrivit: calul dracului). Ceea ce este
păianjenul pentru lumea muştelor şi musculiţelor, aceeaşi este diavolul pentru viaţa cea sufletească
a oamenilor. El ţese şi întinde neîncetat la curse şi înşelăciuni în care să prindă la suflete. Şi
păianjenul diavol îşi ţese cursa din material ce nu se vede şi din încîlcituri din care nu mai poţi
scăpa. Şi apoi, păianjenul diavol îşi pune cursa prin locurile cele mai umblate. Şi mai ales, o întinde
pe la cîrciumi.
Poporul nostru spune că diavolul şade prin pustii şi locuri neumblate. Vorbă să fie. Diavolul
petrece printre oameni (ba chiar şi în inima lor). Păianjenul diavol îşi ţese pînza printre oameni.
Dar mai cu deosebire îşi ţese păianjenul diavol pînza lui şi cursa lui pe unde se strîng oamenii
în numele lui: pe la cîrciumi, clăci, petreceri, etc. Locul cel mai plăcut al lui este cîrciuma. Aici
prinde păianjenul diavol cele mai multe muşte. Aici este principalul lui izvor de trai. Fiecare birt
este un adevărat păienjeniş al diavolului (cum se vede în chip). Cîte bătăi, sudălmi, desfrînări,
omoruri şi alte lucruri slabe se fac pe la birturi. Cîte suflete rămîn agăţate în acest păienjeniş
grozav! Cîţi oameni nu se ticăloşesc şi se prăpădesc, apucînd cu bătăile şi beţiile!
Uitaţi-vă la cei beţivi. Chipul lor este acurat cu al muştelor prinse în păienjeniş. Numai pielea a
mai rămas din aceste muşte. Numai pielea şi oasele au mai rămas din cei beţivi. Păianjenul diavol
le-a stors vlaga cea trupească. Tot aşa sînt şi celelalte patimi: desfrînarea, zavistia, trufia, etc. Toţi
cei apucaţi cu patimi şi năravuri urîte sînt nişte prinşi în păienjenişul diavolului, sînt nişte morţi de
vii (Apoc. 2, 3). Ah, ce lucru grozav este acesta! Ah, ce nesocotit este omul care se bagă în
acest păienjeniş!
Fratele meu! Păzeşte-te şi fugi de acest păianjen grozav. Iar de cumva te-ai agăţat în pînzele lui,
scapă îndată la Domnul. El Singur te poate scăpa. Astă vară am văzut o muscă zbătîndu-se
neputincioasă să scape din pînza păianjenului. Însă truda ei era zadarnică. Păianjenul se pregătea s-o
omoare. Dar în clipa aceea a venit un vînt, a spart păienjenişul şi musca a scăpat.
Vîntul Duhului Sfînt - cel făgăduit nouă de Mîntuitorul - poate sparge păienjenişul diavolului şi
poate scăpa pe cei prinşi în el. Acest vînt ceresc să-l cerem cu lacrimi fierbinţi.

Un nume de botez

Unul din cei mai mari gînditori ai omenirii, englezul Shakespeare, era un înverşunat adversar al
alcoolului. Cu toate prilejurile arăta stricăciunile ce le face acest duh al diavolului.
De la acest mare gînditor a rămas un fel de nume de botez al alcoolului. Shakespeare i-a dat
alcoolului numele lui cel adevărat, pe care îl punem şi noi aici în carte, ca să-l ştie toată lumea:
Tu, spirit nevăzut al alcoolului, a zis Shakespeare, dacă nu ţi s-a dat încă nu nume, drac să fie
numele tău.

O legendă de la Ierusalim

Cînd am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara arabilor, am auzit o poveste de-a lor. Cică, văzînd
credincioşii lui Mahomed profetul cît de repede se lăţeşte Evanghelia lui Hristos, au mers la un
mare vrăjitor al lor care se pricepea la făcutul a fel de fel de vrăji şi otrăvuri şi l-au rugat să facă
ceva pentru slăbirea creştinătăţii, căci altcum semiluna (legea lor) e pierdută.
Vrăjitorul deschise atunci o ladă şi scoase o căldare mare ce avea nişte ţevi încîrligate de
credeai că un şarpe şade deasupra ei. Daţi acest vas în dar creştinilor - zise vrăjitorul - şi nu vă mai
temeţi de ei. Aşa s-a şi întîmplat. Creştinii au apucat a fierbe şi a bea alcool. Lupta lor pentru
răspîndirea Evangheliei a încetat. Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri păgînătatea.

Poftim un pahar de băutură!

- Poftim un pahar de băutură! - îmbie odată un om pe un ostaş din Oastea Domnului.

- Iată, sînt gata să te ascult - răspunse ostaşul - te rog însă mai întîi să-mi spui pentru ce anume
îmi dai acest pahar şi pentru ce anume trebuie să-l beau?
- Ţi-l dau în semn de dragoste şi bucurie - răspunse omul.
- Foarte bine, dar uite, eu n-am găsit nicăieri în Sfînta Scriptură un astfel de semn de dragoste.
Isus Mîntuitorul a zis: Iubiţi-vă unii pe alţii (Ioan 13, 34), dar nicăieri nu zice: Beţi alcool în
semnul acestei iubiri. Iar ap. Pavel scrie: Bucuraţi-vă în Duhul Sfînt (Rom. 15, 13; 14, 17).
Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu o sărutare sfîntă
(Rom. 16, 16). În dragostea şi bucuria ta cu alcoolul, eu văd, iubite frate, o batjocură la adresa
dragostei şi iubirii evanghelice.
- Ei bine, atunci îţi dau acest pahar să-ţi mai uiţi de necazuri...
- Foarte bine, dar uite, frate dragă, Isus Mîntuitorul cînd a sosit timpul să Se despartă de
apostoli, a zis către ei: Scumpii Mei apostoli, a sosit timpul să Mă despart de voi... văd că vă doare
această despărţire... în lume veţi avea necazuri (Ioan 16, 33), întristări veţi avea, prigoane veţi
avea, dar nu vă temeţi că vă voi trimite pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul, care va fi cu voi şi prin El şi
Eu voi fi cu voi pînă la sfîrşitul veacurilor
(Matei 28, 20; Ioan 16, 6; 7, 22). Voi fi cu voi în toate necazurile voastre, în toate
durerile voastre, în toate întristările şi bucuriile voastre.
Să beau paharul tău ar însemna, iubite frate, să spun Mîntuitorului că mie nu-mi trebuie darul şi
ajutorul Duhului Sfînt, Mîngîietorul... paharul tău ar însemna să-L batjocoresc pe Isus Mîntuitorul şi
să-L întristez pe Duhul Sfînt (Efes. 4, 30).
- Mă îmbii cu un pahar de băutură să-mi treacă de necaz? Apoi frate dragă, dacă Duhul Sfînt nu
poate face nici atîta cît acest pahar de rachiu, apoi să ştii că mă leapăd de Evanghelie. Dacă Duhul
Sfînt n-are atîta putere cît un pahar de rachiu, apoi să ştii că mi-e ruşine să mai spun că-s creştin!
Să ştii fratele meu, că eu m-am lăsat de băutură nu atît că-mi prăpădeam banii şi sănătatea, ci
pentru că, după ce am intrat în Oastea Domnului, mi s-au deschis ochii cei sufleteşti să văd şi să
înţeleg că folosirea alcoolului este o cumplită batjocură ce se aduce Scumpului nostru Mîntuitor şi
Duhului Sfînt. Este tăgăduirea darurilor ce ni le-a lăsat Isus Mîntuitorul.

Cîrciuma - măcelăria diavolului

Mergeţi la o măcelărie de vite. Şi veţi vedea un lucru duios şi mişcător. Vita nu merge de bună
voie la tăiere, ci e tîrîtă. Simte ce o aşteaptă şi nu vrea să intre la belitoare. Simte că intră pe poarta
morţii. Simte cuţitul şi sfîrşitul ce o aşteaptă. Vita e un dobitoc fără de minte şi totuşi simte prăpădul
şi umblă să scape de el.
Mergeţi apoi la cîrciumă şi veţi vedea tocmai contrariul. Şi cîrciuma este un fel de belitoare. E
belitoarea diavolului. E măcelăria diavolului unde diavolul omoară şi trupul şi sufletul omului
(Matei 10, 12).
Însă la belitoarea aceasta, celelalte vite (adică oamenii), nu mai sînt tîrîte, ci merg de bună voie.
Merg cîntînd şi jucînd. Intră cîntînd şi jucînd pe poarta morţii. Asta fiindcă vita e un dobitoc ce n-
are minte; dar omul e făptura lui Dumnezeu şi are minte.
Vai ce de suflete junghie diavolul la măcelăria cîrciumii şi vai, cum intră lumea potop pe poarta
acestei morţi. Doar nicăieri nu se vede atît de bine ca la cîrciumă, poarta cea largă despre care zice
Mîntuitorul că mulţi vor intra pe ea la pieire (Matei 7, 13).
 Cine îl duce pe om la cîrciumă?

În chipurile de alături se vede Aghiuţă, argatul lui Scaraoschi, cum îl duce la cîrciumă pe cel
beţiv. Aleargă cu el în galop la cîrciumă şi pe urmă rîde voios de secerişul bogat ce-l are iadul.
Aşa păţesc toţi beţivii şi toţi cei ce iubesc băuturile alcoolice. EI ajung robii diavolului. Cu
ajutorul alcoolului, diavolul pune stăpînire pe voinţa lor şi îi face robii lui. Toţi beţivii şi toţi cei ce
iubesc alcoolul, ascultă admirabil de diavol. E destul ca Aghiuţă să le şoptească: Hai la cîrciumă...
hai la un pahar de băutură - ca să plece îndată după el în galop. Beţivul - şi toţi cei ce iubesc
alcoolul - este un rob al diavolului. Şi-a pierdut puterea trupească şi sufletească. Şi-a pierdut voinţa;
nu mai e stăpîn pe sine. Ah, ce vesel este diavolul cînd a pus stăpînire pe om cu ajutorul alcoolului.
Face cu el ce vrea şi îl batjocoreşte cum vrea, cum se vede şi în chipul de jos. L-a dus la cîrciumă şi
acum rîde de isprăvile lui.
Ah, ce putere mare este alcoolul pentru satana şi pentru biruinţa iadului. Alcoolul şi cîrciuma.
La cîrciumă umblă neîncetat Aghiuţă să-l atragă pe om pentru că acolo e secerişul cel mare al
diavolului şi al iadului. Acolo se fac bătăile, certurile, sudălmile, aprinderea poftelor, desfrînările şi
celelalte nesfîrşite răutăţi.
Oameni buni! Feriţi-vă de alcool... Feriţi-vă de cîrciumă.

Cu cîrciuma şi alcoolul
dă satana un război înfricoşat şi bombardează satele şi oraşele

Războaiele ce se fac între ţări şi popoare sînt grozave. Ele fac prăpăd grozav. Dar totuşi,
prăpădul acestor războaie este o nimica toată faţă de războiul şi prăpădul cel înfricoşat ce-l face
diavolul şi moartea cu ajutorul alcoolului şi cîrciumilor. Acest război înfricoşat se vede în chipul de
alături.
În fruntea acestui război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le rîde barba de
bucurie văzînd că au muniţie destulă şi ostaşi destui (cîrciumarii) care bagă mereu gloanţe în tun.
Cu acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi face cumplite pustiiri, cum se vede în chip. Pe
urma acestui război rămîne prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, omoruri, desfrînări, sudălmi,
hoţii, etc. Pe urma acestui război război, rămîn morţi şi răniţi. Rămîn satele şi oraşele pline de morţi
şi răniţi.
S-a făcut socoata că băutura omoară într-un singur an atîţia oameni cît a omorît războiul cel
mare în 4 ani. Iar sufletele omorîte, acelea încă pe deasupra, sînt nenumărate. Şi invalizii, aşijderea.
Chipul de alături nu e glumă de rîs. El se întîmplă aievea. Iată pe jos o pildă din cele multe, multe.
Foaia Libertatea din Orăştie, scria că într-o comună fruntaşă de lîngă Orăştie s-au băut în anul 1925
băuturi în preţ de 2 milioane şi jumătate de lei. Atîta prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. Azi în
acest sat sînt nu mai puţin decît 24 de muţi şi surzi şi 74 de hăbăuci (tîmpiţi), şi sănătatea oamenilor
scade văzînd cu ochii.
Oare nu sînt şi aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic pe care îl dă diavolul şi moartea
cu ajutorul băuturilor? Sînt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi.
Şi apoi oare cîţi rămîn morţi cu sufletul pe urma acestui groaznic război? Şi cîţi rămîn răniţi şi
invalizi - muţi, surzi şi ologi cu sufletul - pe urma acestui groaznic război? În ţara noastră acest
război satana îl poartă cu 500.000 de cîrciumi şi 240 de fabrici de alcool. Contra acestui atac ne-am
sculat la luptă, în Numele Domnului, noi ostaşii Domnului.

Ţara cîrciumilor
500.000 de cîrciumi avem în ţară faţă de 18.000 de biserici şi 32.000 de şcoli

Statistica ţării arată un lucru înspăimîntător. În ţara noastră sînt cu totul 500 de mii de cîrciumi,
socotite la un loc toate locurile în care se vînd băuturi alcoolice. În aceste localuri se vînd anual
băuturi în preţ de 16 miliarde de lei. Auziţi! 16 mii de milioane se cheltuiesc în fiecare an pe alcool.
Pe fiecare cap de român se vînd anual 40 de litri de băutură în preţ de 5.320 de lei. Vai de capul
nostru!
Împărţite cîrciumile după numărul locuitorilor ţării, tot la 155 de suflete (cam la 40 de case) se
vinde o cîrciumă. Doar nici o altă ţară din lume nu stă atît de bine de... cîrciumi ca noi. Cu adevărat,
azi, mîine ni se va zice ţara cîrciumilor.
Urmează apoi la rînd celălalt lucru al diavolului: fumatul. Pe fiecare an se fumează tutun în preţ
de 14 miliarde de lei. Adică 14 miliarde de lei se prefac în scrum şi fum.
Iar faţă de aceste lucruri ale diavolului, uitaţi-vă cît de mici şi pitulate stau lucrurile Domnului.
Faţă în faţă cu cele 500 de mii de cîrciumi avem în ţară 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli. Ceea
ce se cheltuieşte pentru biserici şi şcoli este o mică fărîmă faţă de miliardele ce le înghite alcoolul şi
tutunul. De cărţi şi gazete pentru popor nici să nu mai vorbim. Ele abia se văd faţă de cei doi balauri
ai diavolului. Pentru o Biblie, pentru o foaie bună, omul n-are bani, dar pentru diavolului, punga
îndată se deschide. Ce să mai zicem de cumplitele stricăciuni ce le fac atîta amar de cîrciumi şi
băuturi în sănătatea sufletească a poporului. Tot ce clădeşte biserica şi şcoala - dărîmă cîrciuma.
Contra acestor înfricoşaţi balauri - alcoolul şi tutunul - am pornit la luptă şi noi cu Oastea
Domnului. Şi, slăvit să fie Numele Lui, peste 100 de mii de suflete au scăpat prin această sfîntă
mişcare de patima drăcească a băuturilor şi a fumatului.

La cîrciumă, la Iţig Leiba

se încălzesc beţivii, în vreme ce acasă soţiile şi copiii lor
tremură de frig şi rabdă de foame

Oh, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolului!

Cu ajutorul alcoolului diavolul toceşte simţurile omului şi îl îndobitoceşte. Unul dintre cele mai
gingaşe simţuri ale omului este legătura, este dragostea dintre soţ şi soţie, dintre tată şi copii. Este
acesta un simţămînt sfînt pe care Dumnezeu l-a pus în inima omului. Ce nu-i în stare să facă omul
pentru soţia şi copiii lui? E în stare să-şi pună în cumpănă şi preţul vieţii sale, jertfa vieţii sale.
Cu ajutorul alcoolului, diavolul toceşte acest simţ. Beţivul bea liniştit, în vreme ce soţia lui şi
copiii lui rabdă foame şi frig. Cu ajutorul alcoolului diavolul a omorît în el simţul dragostei faţă de
soţia şi copiii lui.
Chipul de alături arată o ceată de beţivi în care diavolul a tocit simţul dragostei familiare. Sus se
văd cei ce beau, jos cei ce plîng. Sus, cei ce se încălzesc, jos cei ce tremură de frig şi flămînzesc.
Jos stau cei ce plîng şi deasupra lor stau cei ce beau lacrimile lor! Oh, ce lucru fioros poate face
satana cu ajutorul alcoolului. Un tată ajunge în ticăloasa stare să bea lacrimile soţiei şi a copiilor săi.
Un tată ajunge să bea pîinea copiilor săi, să bea hainele lor, să bea sănătatea lor, să bea sîngele şi
viaţa lor. Oare nu este de la diavolul un astfel de lucru?
Am zis că alcoolul îl îndobitoceşte pe om. Să fiu iertat. Aici nu se potriveşte această asemănare.
Toate dobitoacele îşi îngrijesc şi îşi apără cu dragoste creaturile lor şi această dragoste n-o pierd
niciodată. Ştiţi dv. dragi cititori, care dintre toate vieţuitoarele pămîntului ţine mai mult la fiii săi? E
maimuţa. La vreme de primejdie, o maimuţă îşi apără puii săi pînă la ultima picătură de sînge.
O maimuţă, un dobitoc, e în stare să dea astfel de pilde de dragoste faţă de creaturile sale, în
vreme ce omul, cel zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, bea lacrimile copiilor săi, bea
sănătatea lor, bea sîngele lor, bea viaţa lor. Oare nu este de la diavolul un astfel de lucru?
Eu văd în fiecare sîmbătă seara un lucru care mă face să plîng. Trecînd pe aici pe lîngă o
cîrciumă din cele 8 cîte sînt pe strada unde locuiesc, văd în fiecare sîmbătă seara pe o biată femeie
cu un copilaş în braţe. Cu ochii plini de lacrimi, sărmana femeie dă tîrcoale pe la şa cîrciumii.
Umblă să-şi scoată din birt pe bărbatul ei muncitor. Umblă sărmana să ma poată scoate ceva din
ceea ce rămîne de la Iţig Leiba care trage cu ochiul ca şi cînd ar zice: Bea şi ticăloşeşte creştine, că
eu mă îmbogăţesc de pe urma ticăloşiei tale.
Oare nu este de la diavolul acest lucru? Feriţi-vă de alcool, căci alcoolul este duhul şi lucrul
diavolului!
 Ce zic Scripturile despre alcool şi despre beţie?

Ale cui sînt vaietele? Ale cui sînt oftările? Ale cui sînt neînţelegerile? Ale cui sînt plîngerile?
Ale cui sînt rănirile fără pricină? Ai cui sînt ochii roşii? Ale celor ce întîrzie la vin şi se duc să
golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin cînd curge roş şi face mărgăritare în pahar; el
alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic. Ochii ţi se vor uita după
femeile altora şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat
pe vîrful unui catarg. M-a lovit, dar nu mă doare... M-a bătut... dar nu simt nimic! (Prov. 23,
29-35).
Vai de cei ce dis de dimineaţă aleargă după băuturi ameţitoare, şi şed pînă tîrziu noaptea şi se
înfierbîntă de vin! Arfa şi alăuta, timpana, flautul şi vinul le înveselesc ospeţele; dar nu iau seama la
lucrarea Domnului, şi nu văd lucrul mîinilor Lui (Isaia 5, 11-12).
Vai de cei tari cînd este vorba de băut vin, şi viteji cînd este vorba de amestecat băuturi tari
(Isaia 5, 22). Vinul este batjocoritor, băuturile tari sînt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu
este înţelept (Prov. 20, 1).
Vinul, mustul şi desfrînarea iau minţile omului (Osea 4, 11). Vai de ţara ai cărei cîrmuitori
benchetuiesc (Ecles. 10, 16). Nu fiţi beţivi căci toţi beţivii vor sărăci
(Prov. 23, 19).
Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură
ameţitoare... pentru ca să puteţi deosebi între lucrul sfînt şi cel de rînd, între cel curat şi cel necurat
(Levitic 10, 9-10). Nu vă îmbătaţi de vin întru care este curvie, ci fiţi plini de Duhul Sfînt
(Efes. 5, 18). Vinul şi muierile au amăgit pe cei înţelepţi (Sirah 19, 2). Nu petrece cu
băutorii de vin căci beţivul sărăceşte şi beţia în zdrenţe îmbracă pe cel somnoros (Prov. 23, 10-
21). Iar pe sluga cea rea, care... va începe a bea şi mînca cu beţivii, venind Domnul... îl va pune
acolo unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor
(Matei 24, 48-51).
Vremea este să ne sculăm din somn, că noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat. Să lepădăm dar
lucrurile întunericului. C a ziua cu chip bun să umblăm, nu în ospeţe şi beţii, nu în curvii şi fapte de
ruşine, nu în pricini şi pizmă (Rom. 13, 13). Ajunge în adevăr că în trecut aţi trăit în desfrînări,
în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite... De aceea se miră cei
necredincioşi că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrînări şi vă batjocoresc (1
Petru 4, 3-4). Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nu vor
moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10).

Cîte cazane şi cîte Biblii?

Statistica ţării arată că în cele 9 mii de comune cîte sînt în ţara noastră, se află 45 de mii de
cazane de fiert rachiu.
Faţă de acest potop de cazane, ne întrebăm oare cîte Biblii se află prin cele 9 mii de comune?
Într-un sat de pe Tîrnave am văzut 10 cazane de fiert rachiu şi oamenii se pregăteau să mai
cumpere 4, dar în întreg satul n-am aflat nici o Biblie.
Şi asta se cheamă creştinătate? Mai rău ca-n Africa!
 Beţivul este un mort viu...
- Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur -

Beţivul este un mort viu, un duh rău de bună voia sa, o defăimare pentru tot neamul omenesc...
Un beţiv este mai urît decît un mort. Că cel mort zace fără simţire şi nu poate să facă nici bine,
nici rău, dar beţivul îşi bate capul să facă rău.
Beţivul şi-a îngropat sufletul ca într-un mormînt şi se zbuciumă ca un trup mort. Beţivul este
mai ticălos decît îndrăcitul, pentru că spre un îndrăcit are fiecare milă, dar pe cel beţiv îl urîm.
Un dobitoc bea numai atîta cît are sete şi pofta i se alină odată cu trebuinţa sa, dar beţivul trece
acest hotar pe care şi dobitoacele îl ţin.
Beţivul are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El de asemenea se clatină în toate părţile,
tot aşa cade la pămînt, tot aşa zgîieşte ochii, tot aşa bate cu picioarele şi spumegă cu gură...
Diavolului îi place foarte mult beţivul, pentru că nimeni nu împlineşte voia lui mai bine decît cel
beat...
Beţivilor le este închis cerul şi pe care nu se îndreaptă îi aşteaptă osînda de veci. Beţivii - zice
ap. Pavel - nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10).

Cîrciuma după petrecere

se curăţă de murdărie şi gunoi.
Dar sufletele întinate la cîrciumă cine le curăţă?

Aţi văzut cum după o sîmbătă seara şi o duminică de chef şi petrecere - luni dimineaţa cîrciuma
se curăţă. Intră în funcţie măturoiul şi apa şi cîrciuma e curăţită de toate murdăriile şi gunoaiele ce
le-a lăsat cheful.
Dar se ridică întrebarea, ce se alege de sufletele care s-au murdărit la cîrciumă? Cine curăţă şi
cîte suflete se curăţă de întinăciunea cea sufletească pe care o face cîrciuma? Cine spală ferestrele
sufletului care s-au afumat din greu? Cine mătură casa inimii care s-a umplut de toată necurăţenia?
Ori nu ştiţi că voi sînteţi casa Duhului Sfînt? - zice ap. Pavel (1 Cor. 6, 19). Ce s-a ales
oare de casa asta după ce omul a dus-o la cîrciumă şi a băgat-o în casa necuratului?
O, cele mai multe suflete - după cîrciumă - rămîn în casa întinată şi pierdută. Din casa Duhului
Sfînt cîrciuma a făcut casa celor 7 duhuri rele de la Luca 11. O, ce lucru grozav se vede între
creştinii de azi. Tocmai duminica şi în sărbători, cînd omul ar trebui să-şi spele sufletul de murdărie,
el tocmai atunci şi-l duce la cîrciumă şi îl umple de murdărie.
Suflete dragă! Te-a prins şi pe tine satana în cursa cîrciumii? Şi ţi-ai întinat din greu sufletul? O,
nu mai sta în starea aceasta grozavă. Ci scapă îndată la Cel ce Singur te poate spăla şi curăţi. Scapă
la Domnul Isus căci El ne-a lăsat vestea cea bună că Sîngele Lui ne curăţă de orice păcat (1 Ioan
1, 7).
Sîngele Lui singur, te poate curăţi şi de murdăria cîrciumii.

Armata băutorilor
Cîrciuma este cercul de recrutare al acestei jalnice armate

Diavolul îşi are şi el între oameni o armată a lui, armata băutorilor; armata celor biruiţi de
patimi şi fărădelegi; armata celor biruiţi de ispitele lui.
Armata băutorilor, armata beţivilor, asta e doar cea mai puternică armată a diavolului. Şi satana
are grijă de ea să nu scadă. Sînt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata
diavolului. Cîrciumile sînt tot atîtea cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Iar Iţig Leiba,
adică crîşmarii, sînt cei ce strîng şi angajează mereu recruţi pentru armata cea neagră a băutorilor, a
iadului.
Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi noi, rezervişti noi, căci armata lui, armata beţivilor, îşi are
şi ea pierderile ei.
Zi de zi cade unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul doborît de ticăloşie
trupească şi sufletească. Cade doborît de vrăjmaşul cel înfricoşat de care zice Mîntuitorul că omoară
şi trupul şi sufletul omului (Matei 10, 28). Cade beţivul omorît de alcool, de duhul şi puterea
necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute - şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc recruţi
noi pentru armata diavolului. Îi aduce Iţig Leiba, crîşmarul, şi îi pune la rînd. Îi rîde diavolului
barba de bucurie văzîndu-şi armata crescînd mereu. Sînt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru
armata diavolului. Cercurile de recrutare ale satanei (cîrciumile) gem de mulţimea celor ce se
pregătesc să intre în armata diavolului.
Ţărani şi muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi proşti, se înşiruie mereu în
armata cea neagră a băutorilor, a iadului. Oh, ce lucru înfricoşat se poate vedea în creştinătatea de
azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului
şi pentru biruinţa iadului. Sînt pline satele şi oraşele de creştini care cad şi mor moarte de eroi şi
mucenici în armata diavolului, în armata beţivilor. Sînt pline satele şi oraşele de astfel de mucenici
care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi biruinţa iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. Ia seama că asta e calea ce
duce spre armata cea neagră a diavolului. Azi eşti rezervist, ca mîine vei fi soldat. Azi te poţi opri la
un pahar, mîine ba. Alcoolul e lucrul diavolului. Fugiţi şi feriţi-vă de el!
Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea cea frumoasă a Domnului, sta
Oastea mîntuirii sufleteşti, stă Oastea celor ce se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul
Domnului! Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine Iţig Leiba în armata diavolului? Ieşi dragă suflete,
ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mîntuirii
tale sufleteşti!

O socoată despre cît beau oamenii

Un învăţat s-a apucat şi a făcut o socoată despre cîtă băutură alcoolică bea un om în timp de 20
de ani. A luat pe unul ce bea moderat. Socoata a ieşit aşa după cum arată chipul de mai jos. Atîtea
butoaie de băutură goleşte în timp de 20 de ani cel ce bea cîte 2, cel mult 3 pahare de băutură la zi. I
se pare omului o nimica toată, dar iată ce se strînge în timp de 20 de ani.
Despre cei beţivi, învăţatul n-a putut face socoata în butoaie, ci a făcut-o într-o asemănare. O
moară mînată cu apă - zice învăţatul - ar putea măcina ziua întreagă cu băutura cîtă o bea un beţiv
într-o viaţă întreagă. Iar din lacrimile ce le varsă o femeie simţitoare într-o viaţă întreagă după
bărbatul ei beţiv, s-ar putea scoate cîteva kg. de sare (lacrimile au în ele materie sărată).
Despre cîte sudălmi, blesteme şi păcate curg din aceste butoaie, învăţatul n-a făcut socoata.
Iată o socoată mai mult de plîns decît de rîs. Nu-i aşa?
 O poartă ciudată

Cu metrul în mînă, un om măsura uşa unei porţi. Tot măsura şi se tot mira. Un metru 20
lăţimea; un metru 80 înălţimea? Se poate, se întreba omul mirat. Parcă nu-i ieşea măsura şi începea
din nou. Un metru 80 înălţimea; un metru 20 lăţimea! Hm? - se ciuda din nou omul şi iar începea
din nou. Începu de sus, începu de jos, începu de la dreapta, începu de la stînga, dar metrul dădea tot
acelaşi rezultat: 1 metru 20 lăţime; 1 metru 80 înălţimea. Asudase omul de atîta frămîntare.
Pe urmă în faţa porţii începură a se opri trecătorii miraţi, şi unul întrebă:
- Ce te căzneşti omule, măsurînd de atîtea ori uşa asta?
- Păi, dragii mei, - răspunse omul - mă tot mir cum s-a putut ca pe o uşă ca asta, lată de numai 1
metru 20 şi înaltă de 1 metru 80, să încapă casa mea, vitele mele, moşia mea şi toată averea mea...
Atunci oamenii se uitară deasupra porţii unde era scris: Cîrciumă - şi înţeleseră totul. Era vorba
despre unul care îşi mîncase averea aici la cîrciumă. Pe o uşă atît de mică intrase toată averea lui.
Cu adevărat, mică este uşa cîrciumii, dar pe ea intră atîtea şi atîtea case şi moşii. Şi ce este şi
mai rău; pe urmă intră şi sufletul omului în iad!
Cu adevărat, cel ce a îndrăgit uşa cîrciumii, a pierdut totul.

Diavolul şi cîrciumarul

Cică odată diavolul a luat chip de om şi a intrat într-un sat să tulbure viaţa oamenilor şi să
semene neghina păcatelor. Gînditor a intrat necuratul în sat; îşi bătea din greu capul cum să-i înşele
pe oameni. Intrînd în sat, se întîlneşte cu un om ce ducea un butoi mare într-o căruţă.
- Cine eşti tu omule? - întrebă diavolul.
- Eu sînt Iţig Leiba, cîrciumarul satului nostru.
- Şi cum îţi merge?
- Foarte bine!
- Apoi, dragul meu, dacă tu eşti aici şi-ţi merge bine, eu n-am ce mai face în satul acesta, că
toată treaba mea o faci tu... şi dracul pieri.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Şarpele din Grădina Edenului

pîndeşte azi din sticla de alcool

Biblia ne spune că oarecînd şarpele diavol a înşelat pe strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr
i-a atras în moarte trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un altfel de măr cu
care înşală pe oameni şi-i atrage la moarte şi pieire. Acest măr e sticla de băutură. Diavolul pune şi
această patimă în faţa omului ca un măr mic, ca un păhărel de băutură. Patima beţiei se începe cu un
măr, cu cel dintîi pahar şi se gată cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care a ispitit diavolul
pe Adam şi Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.
Şarpele din Grădina Edenului pîndeşte azi din sticla cu alcool. Mărul cel din rai a fost un izvor
de nesfîrşite răutăţi trupeşti şi sufleteşti pentru neamul omenesc. Aşa-i şi sticla de băutură, un izvor
de răutăţi; sudălmi, bătăi, omoruri, desfrînări, etc... Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva
frumos la vedere şi dulce la gustare, dar pe urmă ce amare au fost roadele lui. Aşa-i şi băutura,
precum zice Sfînta Scriptură: Nu te uita la vin cînd curge roş şi face mărgăritare în pahar; el alunecă
uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic. Ochii ţi se vor uita după femeile altora
şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vîrful unui
catarg (Prov. 23, 31-34).
Din sticla de alcool, şarpele diavol muşcă de moarte trupul şi sufletul omului. Cu ajutorul
alcoolului şarpele diavol bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Fugiţi de alcool ca de şarpele ce muşcă de moarte! Fratele meu! Te-a muşcat şarpele alcool?
Scapă îndată la Domnul Isus căci El Singur te poată tămădui şi scăpa!

Un rege al morţii: Alcoolul

 În Franţa, la Paris, s-a ţinut odată un concurs, o întrecere, despre cel mai bun tablou, în care să
se vadă toate relele şi răutăţile ce le face alcoolul.
Premiul acestui concurs l-a cîştigat tabloul ce se vede pe faţa de alături. În acest tablou, pictorul
a înfăţişat alcoolul în chipul unui rege înfricoşat al morţii.
Potrivită asemănare căci cu adevărat, alcoolul stăpîneşte în lume ca un rege înfricoşat.
Împărăţia lui n-are hotar. Întrece toate împărăţiile din lume. Nici o împărăţie n-are atîţia supuşi şi
nici un rege n-are atîţia soldaţi ca regele alcool.
Precum se vede în chip, acest rege are de o parte, ca emblemă, cuţitul. Asta înseamnă crimele,
omorurile ce le face alcoolul. Cele mai multe bătăi şi omoruri se face în stare de beţie.
De cealaltă parte, regele alcool are ca emblemă un cap de om tîmpit. Asta înseamnă că alcoolul
tîmpeşte şi îndobitoceşte pe om. Aproape toţi tîmpiţii, hăbăucii şi nebunii sînt jertfele alcoolului.
Ca hlamidă (haină regală), regele alcool are o haină ruptă şi zdrenţăroasă. Asta înseamnă sărăcia
şi mizeria ce o face alcoolul. Băutura îl face pe om calic; pe el şi pe copiii lui.
De gît îi atîrnă ca brăţară un ştreang. Asta înseamnă ştreangul cu care îşi fac moarte unii din cei
apucaţi cu băutura. Alcoolul dă şi cele mai multe sinucideri. Urmaşii lui Iuda se recrutează aproape
toţi dintre cei apucaţi cu alcoolul.
Tronul acestui rege se vede aşezat pe o grămadă de cioburi, de lucruri sparte din care iese praf
şi fum. Asta înseamnă ruina materială şi sufletească ce o face alcoolul acolo unde îşi aşează scaunul
lui. Din om bogat şi de omenie, alcoolul face un sărăntoc, un mişel şi prăpădit. Din om sănătos, face
un putregai.
La picioarele acestui tron se vede şi un şarpe, o viperă. Aceasta este vipera păcatului despre care
zice Scriptura: Nu te uita la băutură cînd face spumă în pahar, căci pe urmă muşcă ca un şarpe şi
înţeapă ca o viperă (Prov. 23, 31-34). Nimic nu aţîţă aşa tare poftele ca alcoolul.
La picioarele acestui tron blestemat se vede şi curgînd ceva. Sînt lacrimile mamelor, soţiilor,
copiilor, etc... care sufăr pe urmele beţivilor. Sînt lacrimile copilaşilor ce rabdă foame şi frig în
vreme ce taţii lor beau la crîşmă, beau sănătatea lor... beau pîinea lor... beau şi viaţa lor.
La picioarele tronului se văd şi lanţuri de fier. Acestea sînt lanţurile cele înfricoşate cu care
patima băuturii leagă pe om. Alcoolul are lanţuri înfricoşate cu care leagă pe oameni şi îi face robii
lui. Beţivul este un rob legat în lanţurile alcoolului. Oh, ce rege înfricoşat este alcoolul! Împărăţia
lui e împărăţia ticăloşiei trupeşti şi sufleteşti... Împărăţia lui este împărăţia mizeriei şi ruinei trupeşti
şi sufleteşti... Împărăţia lui este împărăţia robiei trupeşti şi sufleteşti... Împărăţia lui e împărăţia
morţii trupeşti şi sufleteşti.
Se vorbeşte despre grozăveniile războaielor. Dar aceste războaie sînt o nimica toată faţă de
războiul ce-l face alcoolul. Milioane şi milioane de oameni cad şi mor moarte de erou pentru regele
alcool şi împărăţia lui. Milioane şi milioane de suflete cad în prinsoarea şi lanţurile acestui rege
înfricoşat. Regele alcool omoară mai mulţi oameni decît toate războaiele pămîntului. Şi pe deasupra
omoară şi sufletele oamenilor.
Oameni buni, feriţi-vă de alcool! Feriţi-vă de împărăţia şi de robia acestui rege mişel şi
înfricoşat!

Iată împăratul la care se închină creştinii de azi!

Un creştin este făcut să se închine Făcătorului său.

Unde este Împăratul Cel curînd născut, să ne închinăm Lui? - întrebau magii la naşterea
Mîntuitorului. Şi s-au închinat Lui împreună cu păstorii.
Însă vai, creştinii de azi au aflat un alt împărat la care se închină. Se închină la idolii
desfătărilor, banilor, plăcerilor şi păcatelor. În special însă se închină creştinii de azi la un idol mare
şi cumplit: alcoolul! Milioane şi milioane de închinători are acest rege mişel şi ucigaş. Crai şi
păstori, bogaţi şi săraci, proşti şi învăţaţi, plugari şi cărturari... oameni din toate tagmele, din toate
ţările, din toate limbile şi seminţiile se închină în faţa acestui împărat înfricoşat.
De-a dreapta şi de-a stînga lui se văd cei doi sfetnici: diavolul şi cîrciumarul Iţig. Prin ei lucră
acest împărat. Roade bogate culege şi unul şi altul. Diavolul îşi umple iadul cu supuşii lui, iar Iţig
îşi umple punga )şi rîde de ticăloşia şi prostia creştinilor). Iar supuşii ce cîştigă? Spitalul, temniţa şi
iadul: moarte trupească şi sufletească.
Ah, ce creştinătate mincinoasă trăim! Ah, cum îşi dau creştinii viaţa şi sufletul pentru acest
împărat al morţii. Vai, cum înfundă creştinii temniţele, spitalele şi iadul, închinîndu-se la acest
împărat cumplit.
Oameni buni, feriţi-vă de alcool!

Testamentul unui beţiv

În oraşul Psvego din America, un beţiv a lăsat următorul testament:

Părinţilor mei le las moştenire, mîhnire destulă pentru bătrîneţe. Fraţilor mei, ruşine şi supărare.
Soţiei mele îi las o viaţă plină de mizerie şi inima bolnavă c ei-am zdrobit-o. Iar copiilor mei, pe
lîngă sărăcie şi mizerie, le mai las şi ruşinea că tatăl lor a murit în ticăloşia băuturii...

Îngerul păzitor al beţivului

Despre fiecare om se spune că are un înger păzitor care-l însoţeşte nevăzut pe tot locul şi-l
apără de primejdii.
Şi beţivul are un astfel de înger păzitor. Iată-l în chipul de alături. Îngerul păzitor al beţivului
este moartea. Acest înger păzitor îl însoţeşte pe tot locul pe cel beţiv. Acest înger păzitor îl aruncă
pe cel beţiv în apă, în foc, în zăpadă, în temniţă, în spital, în mormînt şi în iad. Vai de cei ce şi-au
predat viaţa în seama acestui fioros înger păzitor!

Al tempo perduto

Un prieten îmi spunea că umblînd astă vară prin Italia, a văzut într-un loc o cîrciumă pe care era
scris: Al tempo perduto, adică La timpul pierdut.
Potrivită firmă! Cu adevărat vremea cea scumpă ce o petrece omul la birt este o vreme pierdută
pentru suflet, pierdută pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Este însă această vreme pierdută un mare
cîştig pentru împărăţia iadului.

Cine a iscodit cîrciuma şi băutura?...

în legătură cu fioroasa istorie alor trei creştini: Toader, George şi Ion

Cică odată diavolul şi moartea se întîlniră la sfat despre cum ar mai putea cîştiga suflete pentru
împărăţia iadului şi a morţii.
- E rău de noi - zise diavolul - pe zi ce trece scad certurile, se împuţinează bătăile, se sting
sudălmile, se umplu bisericile şi se golesc temniţele...
- Să ne slobozim între oameni cu atare cîrciumă - zise moartea.
- Nu, răspunse diavolul, această pieire nu ni-e de nici un folos, căci Hristosul oamenilor le-a
lăsat vorbă să nu se teamă de cei ce omoară trupul, ci de cei ce pot omorî şi sufletul lor. O astfel de
pieire care să omoare şi trupul şi sufletul oamenilor ne trebuie nouă. Şi se căznea necuratul şi
moartea despre ce să facă.
Atunci diavolul, tot mai şiret, zise:
- Eu cred că trebuie să căutăm mai adînc pieirea trupească şi sufletească a oamenilor.
Dumnezeu i-a dat omului minte şi judecată să vadă binele şi răul şi să vadă ispitele noastre. Pe acest
izvor trebuie să-l tulburăm, grăi necuratul.
Şi se apucă diavolul şi moartea de făcut la fel de fel de vrăji.
- Bun, ziseră tovarăşii cînd vrăjile fură gata; dar acum trebuie să ne sfătuim cum să ducem
vrăjile între oameni şi să facem să le bea. Ne vom schimba înfăţişarea şi hainele - zise moartea. Eu,
moartea, mă voi preface negustor, iar tu vei fi ajutorul meu. Din vrăjile noastre vom face o băutură
plăcută oamenilor.
Şi cei doi ortaci începură a se pregăti. Moartea îşi luă un căpeneag lung de negustor, iar diavolul
se îmbrăcă în haine de popor ca să poată mai uşor atrage pe oameni la negoţul ortacului său. Cînd
fură gata, au luat cu ei vrăjile şi au plecat să iasă între oameni.

Diavolul şi moartea s-apucă de lucru...

La al 3-lea pahar începe slujba diavolului

Iată de ce meserie s-apucară cei doi ortaci după ce au ajuns în sat. Moartea se făcu cîrciumar,
iar diavolul paharnic şi făcător de curaj şi voie bună oamenilor.
O, ce bună meserie şi-au ales diavolul şi moartea! E cea mai bine plătită în vremile noastre! Şi
o, ce minunate isprăvi face diavolul şi moartea cu această meserie!
Diavolul priveghează neîncetat şi îndeamnă pe oameni să intre în cîrciumă la un pahar. Mii şi
mii de şoapte plăcute are diavolul pentru acest lucru. De-i omul necăjit, diavolul îndată-i gata cu
şoapta: Hai omule la un pahar; de-i omul voios: Hai omule la un pahar; de-i omul ostenit: Hai la un
pahar; de-i duminică sau atare praznic: Hai în cîrciumă la un pahar!... Şi aşa mai departe, diavolul
pentru fiecare om are cîte o şoaptă ce-l cheamă la cîrciumă.
Şi apoi dacă ai intrat în cîrciumă, uitaţi-vă la chipul de alături şi vedeţi cum lucră mai departe
diavolul şi moartea. Moartea scoate mereu sticle de după tarabă, iar diavolul toarnă mereu... otravă
şi moarte în paharele băutorilor, care, din ce beau mai mult, se simt voioşi, mai sănătoşi, mai bogaţi
şi mai viteji.

După slujba de la biserică...

Trei creştini - George, Toader şi Ion - veneau tocmai de la sfînta biserică spre casă. La mijlocul
drumului le iese în cale argatul lui Leiba (Aghiuţă), şi spunîndu-le că Leiba a adus băutură
proaspătă, îi chemă la un pahar de gustare. Cei trei creştini se aşează la masă şi închină un pahar cu
vorbe; e: Doamne ajută! Dumnezeu să primească sf. slujbă de azi!
La auzul acestor vorbe, diavolul se înfioră, dar moartea îi şopteşte: nu te speria ortace diavole,
că deloc vine şi rîndul nostru. La al treilea pahar, vorba Doamne ajută, se schimbă în: omoară-te
dracu - şi diavolul se bucură. La al 10-lea pahar, vorba ajunge la o sută de draci, iar al al 20-lea
pahar răsună dumnezeii, precistele, soarele, sfinţii, etc.
O, ce lucru e acum aici! Cei ce numai cu cîteva ceasuri mai înainte Îl lăudaseră pe Dumnezeu în
sfînta biserică, acum Îl înjură şi grăiesc hulă împotriva Lui, aruncînd în noroi şi călcînd în picioare
tot ce-i mare şi sfînt! Şi o ce creştinătate mincinoasă este aici! Zice Domnul Isus: Nu puteţi sluji la
doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona
(Matei 6, 25). Şi iată, întocmai aşa fac şi creştinii aceştia şi alţii mulţi ca ei.

Începe slujba morţii

La al 30-lea pahar, ion varsă băutură pe masă.

- Ce-ai făcut dobitocule? - urlă cei doi.
- Dobitoci sînteţi voi şi tot neamul vostru, mă sărăntocilor, răspunde Ion.
Într-o clipă cei trei creştini se încaieră de bătaie. George ridică băţul, Toader scoate un cuţit. S-a
început slujba morţii. Moartea parcă stă în strana morţii şi cîntă: Fericiţi vei ţi fi cînd vă veţi omorî,
pierzîndu-vă sufletul pentru mine şi pentru ortacul meu, diavolul... iar diavolul - aducă dracul -
răspunde de colo din fund: amin, amin!
Toader împlîntă cuţitul în pieptul lui Ion; George îi dă şi el o izbitură cu băţul în cap şi într-o
clipă fratele lor se răstoarnă jos, fără răsuflare. Casa diavolului se umplu de sînge, iar diavolul şi
moartea rîd de bogatul seceriş ce l-au avut...

De la cîrciumă, slujba morţii trece şi acasă la om...

Ce fioroase isprăvi face diavolul şi moartea pe la crîşme. Dar diavolul şi moartea nu se

mulţumesc numai cu isprăvile ce le fac pe la crîşme, ci din crîşme îşi trec isprăvile şi prin casele
oamenilor. Unii îşi bat muierile cînd vin beţi de la crîşmă, alţii chiar părinţii, iar înjurăturile, vasele
sparte, desfrînările, acelea pe deasupra.
Chipul de pe pagina următoare arată un astfel de lucru groaznic şi fioros pe care diavolul şi
moartea l-au trecut din crîşmă în casa omului. E vorba despre istoria celor trei creştini - Toader,
George şi Ion - care după ieşitul din biserică s-au băgat pe la crîşmă să închine un pahar. Ion a
rămas mort la crîşmă. Toader a fost arestat încă în acea noapte, iar George s-a dus acasă.
Diavolul şi moartea au plecat şi ei cu el să secere roadă şi în casa omului. După ce ajunse acasă
beatul, soţia lui începu a se tîngui cu lacrimi în ochi: Vai bărbate dragă, uite ce faci, iar ţi-ai băut
banii şi mintea pe la crîşmă... iar ai cheltuit banii şi ştii bine că n-avem nici pîine în casă... n-avem
nici haine... n-avem nici lemne... pierim de rău... Dar beatul înjura şi tot înghiţea din sticlă. Atunci
diavolul se aplecă la urechea beatului cu şoapta: Dar ce? Bărbat eşti tu la casa aceasta?... O muiere
slabă îţi porunceşte ţie?... Dar ea munceşte pentru banii tăi?... Şi beatul ascultînd de şoapta satanei,
odată puse mîna pe un topor şi-l izbi în capul sărmanei femei ce căzu moartă într-un lac de sînge.
Iată clipele cele mai fioroase din slujba ce o face diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor şi
beţiilor. Un ucigaş şade înaintea soţiei sale căreia îi jurase credinţă şi apărare înaintea Sfîntului
Altar. Iată şi copilaşii cum se uită ca nişte păsărele speriate din cuibuşorul lor. Sărăcuţii de ei
Doamne! Sîngele şi viaţa scumpei lor mame se scurge mereu şi de acum nu vor mai avea aripile
mamei care să-i încălzească. La vederea sîngelui iată s-a trezit şi beatul, dar acum ce folos... e prea
tîrziu...
Cititorule! 80% din ucigaşii care zac şi putrezesc prin temniţe au omorît în stare de beţie. Oare
nu este şi aceasta o mărturie grăitoare despre cumplitele isprăvi ce le face diavolul şi moartea cu
ajutorul băuturilor şi beţiilor?

Cum rîde pe urmă diavolul şi moartea

de necazul şi pierzarea celor pe care i-au îmbătat

Iată beatul cel care şi-a omorît soţia. A ajuns în temniţă grea. Dar şi mai grea decît temniţa sînt
chinurile sufleteşti ce le are. Ca şi Cain din Biblie, ucigaşul aude neîncetat prin întunericul temniţei
vocea soţiei sale: soţule dragă, soţule dragă, ce-ai făcut? De ce ai omorît? De ce m-ai despărţit de
copii? Ori încotro şi-ar întoarce ochii şi privirile, el vede fiorosul topor şi chipul sărmanei femei. La
fereastra temniţei iată se ivesc cei doi ortaci: diavolul şi moartea, care rîd pe întrecute de suferinţele
ucigaşului. Ucigaşul stă şi se uită la ei lung şi speriat. Îi cunoaşte. Sînt cei ce i-au măsurat băutura şi
i-au făcut curaj la băut. Acum numai i se dezleagă ochii şi înţelege totul... Dar acum e prea tîrziu.
Aşa s-a gătat istoria celor 3 prieteni care au apucat cu cîrciuma şi băutura: şi aşa se gată şi azi
istoria celor mai mulţi beţivi (temniţele sînt cele mai grăitoare dovezi). Plîng soţiile din pricina
bărbaţilor beţivi, plîng copiii lor, plînge sufletul beţivilor, numai diavolul şi moartea rîd şi se
veselesc.
Cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. O singură beţie îţi poate aduce
pieire sufletească şi trupească. Eu am cunoscut la ţară un om foarte blînd. N-avusese în viaţa lui cu
nimeni nimic. Ispita l-a băgat odată la cîrciumă; s-a îmbătat, s-a luat la ceartă cu un vecin; l-a
omorît şi zace şi azi în temniţă blestemînd clipa în care s-a băgat la birt.

Doi morţi am văzut...

Un lucru jalnic am văzut odată la ţară. Un biet om murise fără veste în drum. Suferea cu inima
şi moartea l-a ajuns în drum. Îl plîngeau cu jale mare copiii şi soţia. Ţi se rupea inima de durere
auzind strigăte ca acestea: Tată dragă, scoală-te!... Soţule dragă, de ce m-ai lăsat?...
Dar totul era în zadar. Omul murise. El nu mai auzea plînsul şi tînguirea scumpilor lui.
Tot în aceeaşi zi, am văzut un altfel de mort. năuntrul unei cîrciumi, o femeie cu trei copilaşi
mici îşi chema bărbatul acasă. Femeia plîngea, copiii plîngeau dar omul stătea ticăloşit la masa de
băut. Parcă nici n-auzea, nici nu vedea nimic. Bieţii copilaşi tremurau de frig şi foame, dar tatăl lor
stătea parcă înţepenit şi ticăloşit lîngă masă cu băutură. Ţi se rupea inima de jale auzind pe copii
strigînd: Tată dragă, vino acasă!... dar tatăl nici grăia, nici se mişca. Parcă n-avea nici urechi, nici
inimă.
Văzînd acest lucru mi-am zis: iată şi acesta este un mort ca şi acela căzut în drum. Îl plînge şi
pe acesta soţia, îl strigă copiii, dar el parcă-i mort: n-aude, nu vede, nu simte nimic.
Cu adevărat beţivul este un mort viu, un mort ce trăieşte (Apoc. 3, 10). Dar oricît de grozav
ar fi acest mort, el mai poate fi încă adus la viaţă prin suflarea şi darul Duhului Sfînt. Să-L rugăm pe
Duhul Sfînt să-i trezească din moarte pe astfel de pierduţi.

Sus Mărcule, sus!

Mărculea trăieşte şi azi

S-au schimbat vremile, s-a schimbat lumea. S-a dus şi Mărculea. S-a dus şi ursarul ce-şi juca
ursul prin tîrguri. Şi totuşi Mărculea a rămas într-o altă formă: a rămas într-o formă şi mai grozavă.
Băutorul, beţivul, nu este altceva decît un sus Mărcule, pe care îl joacă diavolul. Ursul e tare, dar în
mîna ursarului e slab şi ascultător. De ce? Pentru că e legat de nas cu o verigă şi e purtat de un lanţ.
Legat fiind de lanţ, el trebuie să facă ceea ce îi porunceşte ursarul. El trebuie să joace aşa cum îi
cîntă ursarul.
Exact în aceeaşi situaţie este şi beţivul. Băutura şi beţia sînt belciugul, sînt lanţul cu care
diavolul îl leagă pe om şi îl joacă cum vrea. Beţivul face - şi trebuie să facă - voia diavolului. El
trebuie să joace aşa cum îi fluieră diavolul. Ursarul îşi joacă ursul în public: prin tîrguri, pe străzile
oraşelor, prin uliţele satelor, etc. Aşa face şi diavolul. El îşi joacă ursul în public pe la cîrciumi şi
petreceri. Sus Mărculea - odinioară era de rîs şi de petrecanie, dar sus Mărculea celălalt este plîns
pentru orice creştin adevărat.
Ursul nu se poate elibera din mîna ursarului, oricît de tare ar fi - pentru că e legat. Aşa e şi
păcătosul şi pătimaşul. El este un rob al păcatului (Ioan 8, 54). El este un legat în lanţurile lui
satana. Toate încercările lui de a scăpa din aceste lanţuri cu puterile lui - sînt zadarnice. Lanţurile
beţiei şi altor patimi rele, le poate înfrînge numai Isus Mîntuitorul, pentru că El a venit anume să
strice lucrurile diavolului (1 Ioan 3, 8).
Dragă cititorule! Te-a prins şi pe tine ursarul diavol în lanţurile lui? O, nu mai rămînea în
această ruşinoasă robie. Intră îndată în Oastea Domnului; predă-te Lui, cere ajutorul Lui şi El îndată
te va scăpa.

Necuratul trece în revistă

isprăvile ce le-au făcut argaţii lui cu alcoolul

Alcoolul este arma cea mai cumplită a diavolului cu care junghie şi omoară neîncetat sufletele
oamenilor. Alcoolul este un blestem ce vine din adîncul iadului şi împrăştie în lume prăpăd şi pieire
sufletească.
În chipul de alături se vede scaraoschi, mai marele dracilor, cum şade mulţumit pe tronul său
din iad şi trece mereu în revistă isprăvile ce le-au făcut argaţii lui prin lume cu ajutorul alcoolului.
Diavolii se prezintă în faţa lui, rînd pe rînd, într-un şirag nesfîrşit. Ei vin din cutreierarea lumii,
ei vin de prin sate şi oraşe. Ei vin aducînd butoaiele golite... se închină cu ele în faţa lui scaraoschi
şi raportează despre isprăvile ce le-au putut face.
- Întunecimea voastră - raportează cel dintîi sosit - cu alcoolul ce mi s-a încredinţat mie am
strîns 50 de mii de sudălmi, 2.600 de desfrînări, 45 de bătăi mai uşoare şi 40 de bătăi mai grele; am
omorît cu ajutorul alcoolului 15 oameni şi am adus sufletele lor aici în împărăţia întunecimii
voastre!...
Brava ţie fiule - îi zice scaraoschi, rîzîndu-i barba de bucuria cîştigului... - bine ai lucrat... intră
înăuntru, umpleţi butoiul şi pleacă iarăşi în lume să sporeşti mai departe biruinţa iadului nostru.
Un al doilea diavol se prezintă la raport.
- Eu, întunecimea voastră, am dat tîrcoale mai ales pe la cîrciumi unde roadă bogată am secerat.
Am stropit cu sînge de om 50 de cîrciumi... am făcut 500 de bătăi, dintre care 200 s-au gătat cu
omor... pe 300 de oameni i-am băgat în temniţă, pe 300 în spital... pe 85 i-am băgat în casa de
nebuni, pe 22 i-am spînzurat şi sufletele lor le-am adus aici în împărăţia întunecimii voastre.
 - Brava ţie fiule, - îi zise scaraoschi, rîzînd de bucuria cîştigului... bine ai lucrat, umple-ţi iar
butoiul şi pleacă iarăşi în lume să sporeşti mai departe biruinţa noastră.
Al treilea diavol se prezintă la raport.
- Eu, întunecimea voastră, cu alcoolul ce mi s-a încredinţat mie, am dat tîrcoale mai ales pe la
casele creştinilor. Cu ajutorul alcoolului am băgat ceartă şi neînţelegere în 400 de familii... am făcut
100 de divorţuri... am vîndut la licitaţie 100 de averi... am lăsat pe drumuri 300 de orfani şi 100 de
mame...
Eu - raportează un alt argat - am căutat cu alcoolul să fac biruinţă pe la oraşe, între domni şi
muncitori. Să fii liniştit Măria ta, că şi oraşele sînt pline de isprăvile noastre... le-am făcut adevărate
Sodome şi Gomore...
Şi aşa se prezintă rînd pe rînd drăceştile gloate în faţa lui scaraoschi cu raport despre fioroasele
isprăvi ce le-a făcut cu ajutorul alcoolului.
Oh, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolului! Cu adevărat isprăvile alcoolului vin
ca dintr-un adînc al iadului. O armată nevăzută a iadului parcă umblă prin lume şi roadă bogată
culege cu ajutorul alcoolului pentru împărăţia iadului.
Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Feriţi-vă de el!

Alcoolul face un iad din casa omului

Ce legătură tainică este între soţi - zice sf. părinte Tertulian - ei se roagă împreună, suferă
împreună... îşi împart bucuriile ca şi necazurile... viaţa lor e o viaţă de dragoste şi rugăciune; iar
unde sînt astfel de doi, acolo e şi Domnul între ei (Matei 18, 20).
Dar dintr-o astfel de viaţă, cu ajutorul băuturii, diavolul face un iad. Unde bărbatul a apucat cu
băutura, vai de soţia lui, vai de copiii lui şi vai de casa aceea! O astfel de casă şi viaţă este un
adevărat iad. Beţivul calcă în picioare totul. Călcă în picioare pînă şi Biblia şi cartea de rugăciune a
bietei sale soţii.

Rîul fărădelegilor
Necuratul ţine lecţii cu argaţii lui despre puterea alcoolului

Diavolul pune o stăruinţă extraordinară în cîştigarea de suflete pentru împărăţia iadului. Eu îmi
închipui pe diavolul că ţine neîncetat şcoală şi instrucţie cu argaţii lui despre cum să cîştige mai
multe suflete.
În vreme ce creştinii noştri nici habar nu au despre cuvintele Mîntuitorului: Împărăţia lui
Dumnezeu se ia prin luptă şi numai cei ce luptă pun mîna pe ea (Matei 11, 12), diavolii şi
îngerii lui plănuiesc, lucrează, asudă şi luptă neîncetat pentru biruinţa împărăţiei lor.
Iată-l în chipul de alături pe scaraoschi în şcoala lui din iad. E tocmai ora de geografie.
Scaraoschi ţine prelegeri şi astfel grăieşte:
Ascultaţi aici, tartorii mei! Împărăţia noastră are un rîu mare: rîul fărădelegilor. El curge prin
lumea cea sufletească a creştinilor. Izvoarele acestui rîu sînt băuturile îmbătătoare, alcoolul. Rîul
acesta este mîndria şi puterea împărăţiei noastre. Fără de el, împărăţia noastră n-ar putea trăi, aşa
cum Egiptul din lume n-ar putea trăi fără fluviul Nil. Rîul acesta ne aduce mereu suflete şi le varsă
aici în marea noastră cea de foc.
Băgaţi de seamă, tartorii mei... daţi neîncetat tîrcoale prin lume şi grijiţi să nu sece izvoarele
acestui rîu. Pînă cînd izvoarele lui vor fi pline, rîul fărădelegilor va vui prin lumea cea sufletească a
creştinilor şi iadul nostru se va umplea mereu de credincioşi. Pînă cînd rîul nostru va fi în revărsare,
Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea cîştiga biruinţa.
Luaţi aminte tartorii mei... cu nimic nu puteţi cîştiga aşa de uşor şi aşa de multe suflete decît cu
ajutorul alcoolului...
Aşa fel de prelegeri ţine scaraoschi cu argaţii lui. Ei se înţeleg despre sufletul nostru, şi noi nu
ne îngrozim? Ei se înţeleg despre cum să ne atragă cu alcoolul în rîul fărădelegilor şi în marea cea
de foc a iadului - şi noi folosim acest alcool?
Oameni buni, feriţi-vă de alcool!...
 Istoricul alcoolului
Necuratul ţine lecţii cu argaţii lui despre istoricul alcoolului

Scaraoschi, mai marele diavolilor, vorbeşte argaţilor săi despre istoria alcoolului:
Ascultaţi aici, tartorii mei! Istoria lumii mărturiseşte într-un glas că cele mai multe isprăvi le-a
făcut iadul nostru cu ajutorul alcoolului. Am ieşit în lume cu alcoolul. Am ieşit în lume cu alcoolul
îndată după potop. Cea dintîi lovitură am dat-o lui moş Noe. L-am învăţat să sădească vie şi pe
urmă l-am îndemnat să se îmbete din rodul ei, iar după ce s-a îmbătat, a început să blesteme pe fiul
său Ham. Cu ajutorul alcoolului am stricat casa şi familia lui Noe, alesul Domnului. Tot cu ajutorul
alcoolului am smintit şi pe Lot cu fiicele sale, şi pe înţeleptul Solomon.
Dar venind în lume Hristos, duşmanul nostru cel mare, această armă a noastră a slăbit. Numai
singur alcoolul de vin, nu putea face destul seceriş pentru împărăţia iadului nostru. Hristos a lăsat în
lume puterea Duhului - Spiritului - Sfînt.
Faţă de această putere, ne trebuia şi nouă o putere mai mare. Alcoolul de vin trebuia întărit. La
anul 1659 iadul nostru învaţă pe oameni să prefacă pîinea în alcool, să facă alcool din bucate.
Alcoolul acesta îl numim spirt, căci ne-am gîndit noi că faţă de puterea Spiritului Sfînt ne trebuie şi
nouă un spirt al nostru cu care să omorîm în suflete puterea şi lucrarea Duhului Sfînt.
În ajutorul spirtului am chemat şi rodul pomilor (ţuica), şi a orzului şi a cartofilor (berea) şi am
chemat şi toate otrăvurile )din care se fac băuturi false).
Azi lumea e plină de lucrul alcoolului nostru. Sute de mii de fabrici de băuturi şi milioane de
cîrciumi ajută biruinţa iadului nostru.
Şi acum să vă spun ceva, tartorii mei, despre istoria alcoolului în Ţara Românească.
Pe vremuri, în vechime, o mare primejdie ne-a ameninţat în Ţara Românească. Pe timpul
dacilor, un rege dac, Burebista, porni un atac furios contra alcoolului nostru. El a stîrpit toate viile
din ţară şi în locul lor porunci să se semene grîu.
Dar cu timpul primejdia a slăbit şi a trecut. Azi în Ţara Românească sîntem în largul nostru. 240
de fabrici de alcool şi 500.000 de cîrciumi strică ceea ce lucrează Evanghelia. Doară nicăieri nu
lucrează alcoolul nostru cu atîta putere ca în Ţara Românească.
Dar băgaţi de seamă tartorii mei! În timpul din urmă s-a ivit în Ţara Românească o mare
primejdie pentru lucrul nostru cu alcoolul. Această primejdie este mişcarea cu Oastea Domnului.
Lucraţi din toate puterile contra ei!...

Cele trei pahare

Alcoolul este un fel de duh al diavolului. El face lucruri mari şi minuni mari pentru împărăţia
iadului. Uitaţi-vă numai la cei care intră în birt, să se veselească.
Cu cele dintîi pahare ei închină: noroc bun... Doamne ajută... să dea Dumnezeu bine... de parcă
ar fi într-o biserică. Ei par atît de buni de parcă ar fi nişte mieluşei adevăraţi din turma Domnului.
Dar diavolul rîde şi strigă: mai staţi puţin, să vedeţi ce urmează.
După alte cîteva pahare, mieluşeii încep a se înfuria. Din mieluşei se fac lei. Viteaz mare se
simte omul la beţie! Ascultaţi pe la birturi cum îşi plătesc chefuitorii datoriile, cum zidesc la case şi
fac fel de fel de planuri. Ba pe urmă se simt atît de viteji încît pun mîna pe beţe şi se ridică la bătaie.
Se simte beatul încărcat de atîta vitejie şi putere încît simte lipsa să se descarce. Diavolul rîde şi
strigă: mai staţi puţin şi vedeţi ce urmează.
Din ce sporesc paharele, vitejia începe a scădea. Pe urmă se domoleşte cu totul. Dintr-un leu
înfuriat beţivul devine un porc. Cade pe sub masă, se răstoarnă pe drum lovindu-se de toate
gardurile şi ajunge de rîsul pruncilor.
La cel dintîi pahar, miel nevinovat; la al doilea, leu înfuriat, iar la cel din urmă, porc pe sub
masă aruncat. Acelaşi om în trei feţe şi înfăţişări grozave; oare nu este de la diavolul un astfel de
lucru care poate face astfel de minuni?
Cu adevărat, omul în cinste fiind, s-a făcut asemene a dobitoacelor. Se face dobitoc cu voia lui,
adică pardon, cu voia diavolului. De te-ai apuca să-l batjocoreşti pe om aşa cum îl batjocoreşte
beţia, Doamne, ce ar fi în stare să facă! Cum s-ar răzbuna. Cum ar protesta. Cum te-ar pîrî. Dar cînd
diavolul îl batjocoreşte cu alcoolul şi beţia, tace şi nu zice nimic.
Ah, ce lucru grozav este acesta!

Să bem, să ne veselim

Ce duh teribil este alcoolul! Din om, cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, acest duh rău face
un dobitoc. Acest lucru grozav îl arată şi chipul de alături. La cele dintîi pahare, omul se simte
viteaz mare, se simte ca un tigru. Se simte atît de viteaz că sare cu băţul şi cuţitul la grumajii de
aproapelui. Cu celelalte pahare, tigrul se tot domoleşte şi slăbeşte pînă ajunge o broască moale ce
nu mai are altceva decît lăcomia de a bea mereu. Şi pe urmă broasca se preface în porc murdar ce se
tăvăleşte în noroi.
După toate chefurile de sărbători, rămîn de regulă porci pe sub mesele cîrciumilor şi prin
noroiul drumurilor. Fiecare băutor de alcool e plin de lighioanele diavolului şi de răutăţile iadului.
În chipul de alături se văd numai trei lighioane. Dar ele sînt mai multe. Acolo e şi ţapul cel puturos
al desfrînării, leul cel furios al răzbunării, şarpele zavistiei, etc.
Fiecare butoi de alcool e plin de lei, tigri, ţapi, şerpi, etc. Şi totuşi omul foloseşte această
teribilă otravă de pieire sufletească! Şi încă tocmai în praznicele Domnului! Ce lucru grozav!
Tocmai pe timpul praznicelor mai mari tot creştinul ţine să se veselească, ţine să-şi petreacă puţin
de sărbători, adică să se îmbete mai mult sau mai puţin. Căci aici a ajuns creştinul de azi. Bucuria
praznicului o vede omul în alcool şi petrecere.
Cu bucuria praznicului se duce omul la cîrciumă; se duce acolo unde diavolul îi măsoară curaj
şi veselie diavolească, cum se vede în chipul de faţă. Ce lucru grozav!

Alcoolul şi dobitoacele

În chipul de alături se vede o mare ruşine pentru cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, care
este omul. Nişte chefuitori au prins o oaie şi umblă cu puterea să-i dea şi ei de băut otrava lui Iţig
Leiba, cîrciumarul. Dar oaia se împotriveşte. Se apără cu toate puterile ei contra otrăvitorilor.
Vai, ce ruşine este acest chip pentru omul cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
Un dobitoc nu bea otrava pe care o bea omul. O oaie, un dobitoc, se apără cu toată puterea contra
otrăvii alcoolului, însă omul aleargă după această otravă şi o bea. Dobitoacele păstrează rînduiala
firii, rînduiala Domnului: ele beau numai apa cea curată şi binecuvîntată. Însă omul, cea mai aleasă
şi cea mai cuminte făptură a lui Dumnezeu, a stricat această rînduială: el nu se mai mulţumeşte
numai cu darul cel scump al apei; el bea spirt, el bea alcool, el bea otravă ce-i tulbură mintea, îi aţîţă
poftele cele rele şi îl ticăloşeşte. Un dobitoc nu face acest lucru, dar omul îl face.
Psalmistul David a zis: Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele care se taie
(Psalm 49, 12). Dar de cînd a scris psalmistul aceste vorbe, omul a ajuns cu o treaptă mai jos.
Cu beţia şi ticăloşia alcoolului, omul a ajuns mai jos decît dobitoacele, pentru că dobitoacele nu
beau otrava ce o bea el. Ce lucru grozav!
 De la adăpat...

Uitaţi-vă la chipurile de alături. Într-unul sînt vite, într-altul oameni (cred că veţi afla uşor în
care sînt oamenii şi în car eşti dobitoacele).
Şi cîtă deosebire! Vitele se întorc de la adăpat. Şi-au băut apa de care au lipsă şi se întorc
liniştite şi mulţumite spre casă. În liniştea lor parcă este o rugăciune tăcută prin care mulţumesc lui
Făcătorului pentru apa cea scumpă.
De la adăpat se întorc şi oamenii de alături. S-au adăpat o noapte întreagă la adăpătoarea
cîrciumii şi acum se întorc acasă cu urlete, cu înjurături, cu bătăi. S-au adăpat o noapte întreagă cu
apa diavolului iar acum urlă şi înjură pe Făcătorul. Asta pentru că omul are minte, iar dobitocul n-
are...
Ce ruşine este chipul de alături pentru creştinătatea noastră! - Decît însăşi dobitoacele cele
necuvîntătoare, mai fără de simţire este beţivul - zice sf. Ioan Gură de Aur - că dobitoacele pînă
atunci beau pînă cînd le este sete şi cu îndestularea încetează pofta. Iar acesta cu neînfrînarea întrece
pofta şi s-a făcut mai necuvîntător decît cele necuvîntătoare.
Ce lucru trist, ce lucru dureros!

Ce se înţelegeau doi măgari despre stăpînii lor

Doi măgari, întîlnindu-se la un gard, astfel se înţelegeau:

- Ce mai faci fîrtate? Cum te mai lauzi?
- Rău prietene, rău de tot. Stăpînul meu îşi face de cap. De cîte ori plec cu el la drum, mă ia o
groază. Cînd plecăm de acasă, îi om ca lumea; să tot trăieşti în slujba lui. Dar pe drum se schimbă
de nu-l mai cunoşti. Se opreşte la un anumit fel de case, unde-i larmă mare (cîrciuma), iar pe mine
mă lasă afară în drum şi stau... stau... în frig, în ploaie, nemîncat şi nebăut. Iar cînd iese afară, parcă-
i scos din fire; ia biciul mînios, mă bate, mă înjură. Eu nu ştiu ce fac oamenii la casele acelea, dar
trebuie că li se face ceva în ele pentru că pe toţi îi văd ieşind de acolo parcă betegi; unii abia se ţin
pe picioare, alţii sînt furioşi şi înjură şi strigă de te ia o groază. De altcum eu nu mă mir deloc că se
betejesc oamenii în acele case căci eu stau numai afară şi totuşi cînd se deschide uşa, mi se face rău
de duhoarea ce iese de acolo. Nasul meu nu poate suferi putoarea ce iese din acele case, d-apoi cei
ce stau ziua întreagă în acea duhoare?... Oare ce-i cu oamenii care umblă pe la casele acelea, de
înjură aşa grozav pe unul ce-I zic Dumnezeu? Trebuie că-i un om tare rău Acest Dumnezeu de-L
înjură aşa de grozav. Şi să-ţi mai spun ceva. Ieri am auzit pe stăpînul meu strigînd din casa cea
afurisită pe un om: prietene Ioane, hai şi tu înăuntru la un pahar. Dar cel chemat a răspuns: Din
partea mea, dragul meu, poate putrezi pragul la casa asta; eu am intrat în Oastea Domnului şi
piciorul meu nu va mai călca în veci în iadul acesta.
- Ce oameni buni trebuie să fie aceştia care spun aşa - adăugă celălalt - şi ce bine trebuie să le
fie fîrtaţilor noştri care sînt în slujba lor!
Astfel se înţelegeau doi măgari despre om, despre cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu. Poate
mulţi vor fi crezut că aceasta este o poveste de rîs, dar eu socot că este de plîns.

Te rog, ăsta-i drumul?

Un om beat ce hălăduia pe străzile unui oraş, întrebă pe un trecător:

- Te rog spune-mi, ăsta-i drumul ce duce la tren?
- O, nu - răspunse cel întrebat - drumul pe care mergi d-ta duce la spital şi la cimitir!...
Va fi înţeles oare beatul înţelesul răspunsului?

Racheta sticlei de alcool

De ani de zile, învăţaţii se frămîntă cu planul unei aşa numite rachete, cu care omul să poată
zbura în lună. Un tun uriaş să sloboadă un fel de glonţ uriaş, în care vîrîndu-se 2-3 oameni, să
ajungă în lună.
 Şi sticla de alcool este o astfel de rachetă. Cînd se aprinde alcoolul înăuntrul omului, omul
devine o rachetă ce zboară cu o iuţeală extraordinară în direcţia... iadului. Fiecare sticlă de alcool
este o rachetă zburătoare spre iad. Fiecare sticlă de alcool duce grămadă de oameni spre iad.
O veche vorbă spune că se îneacă ma mulţi oameni în pahar decît în mare. În sticla de alcool
mor mai mulţi oameni decît în toate războaiele şi nenorocirile din lume.

Cîteva pilde luate din Biblie

despre ce lucruri grozave face diavolul cu ajutorul alcoolului

Citind cele de pînă aici despre ce isprăvi grozave face alcoolul - poate s-ar afla cineva să zică:
Ei, doar n-o fi tocmai aşa... e prea, prea... se prea exagerează lucrurile... astea sînt numai nişte
închipuiri şi ocoşeli omeneşti.
Pentru aceştia şi pentru oricine s-ar mai îndoi că alcoolul este duhul şi lucrul diavolului - vom
lua acum în mînă Biblia, cartea lui Dumnezeu, în care Dumnezeu a pus Adevărul Cel veşnic. Şi
vom arăta cu Biblia în mînă cîteva pilde din Biblie despre ce lucruri grozave şi ce biruinţe grozave a
făcut şi face diavolul cu ajutorul alcoolului.
În special zguduitoare sînt cele 3 pilde ce ni le arată Vechiul Testament, despre cum au păcătuit
şi au căzut cei trei aleşi ai Domnului: Noe, Lot şi Solomon, după ce satana i-a ispitit cu duhul
alcoolului şi al beţiei.
Singure aceste trei pilde înfricoşate ar trebui să-l facă pe orice creştin să fugă de alcool ca de
şarpele ce muşcă de moarte trupul şi sufletul omului.
Tot atît de puternice sînt şi pildele şi învăţăturile din Noul Testament. Toată Sfînta Scriptură, de
la începutul pînă la sfîrşitul ei, ne arată acest duh al diavolului şi ne strigă să fugim de el.

Şi s-a îmbătat Noe

Pe al doilea Adam al omenirii, satana l-a înşelat cu ispita beţiei

Cînd S-a arătat Dumnezeu lui Noe după potop, i-a zis ca odinioară lui Adam: Dumnezeu a
binecuvîntat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pămîntul (Genesa 9,
1).
Această binecuvîntare era a doua facere a lumii, o a doua facere a omenirii. Potopul s-a gătat cu
o împăcare a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu Se împăcase cu omul. Urma să trăiască pe pămînt
o omenire împăcată cu Dumnezeu. Dar satana nu putea sta liniştit faţă de această înnoire a lumii, a
omului. Satana umbla acum să otrăvească şi pe acesta al doilea Adam al omenirii. Aceasta este
însuşirea diavolului. El umblă să strice ceea ce lucră Dumnezeu.
Odinioară în Grădina Edenului, diavolul a stricat lucrul lui Dumnezeu înşelînd pe Adam şi Eva
cu un măr frumos la vedere şi dulce la gustare. I-a înşelat cu ispita lăcomiei trupeşti.
Tot cu o astfel de ispită îl înşală şi pe Noe. Noe a început să fie lucrător de pămînt şi a sădit o
vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său
(Genesa 9, 20-21).
Frumos la vedere şi dulce la gustare i s-a părut lui Noe rodul viţei, dar vai, pe urmă această
lăcomie l-a ameţit, la îmbătat. Era ispita satanei. Diavolul s-a apropiat de Noe, al doilea Adam al
omenirii, cu ispita beţiei. Şi vai, l-a biruit şi l-a smintit cu această ispită. Şi s-a îmbătat Noe...
aceasta era o biruinţă tot aşa de mare ca cea din Grădina Edenului: Şi a gustat Eva din măr...
Cu ispita beţiei satana a otrăvit pentru a doua oară pe om şi omenirea. Îndată ce s-a îmbătat
Noe, răutăţile şi greşelile au început a curge ca dintr-un izvor. Satana îşi strecurase otrava în sufletul
omului şi acum această otravă îşi arăta roadele. Beţia lui Noe a fost un izvor de nesfîrşite rele şi
răutăţi. Şi a băut Noe din vin şi s-a îmbătat... Ham a rîs de goliciunea tatălui său... şi s-a trezit Noe
din ameţeala vinului şi a cunoscut cîte i-a făcut lui feciorul cel mai tînăr, şi a zis: blestemat să fie
Ham, pruncul meu, şi să fie slugă fraţilor săi (Genesa 9, 22-27).
Cînd eram prunc la şcoală, dascălul stăruia să arate greşeala lui Ham, care a rîs de tatăl său.
Toată lecţia dascălului se descărca în capul lui Ham. Greşeala lui Ham, adevărat, a fost mare, dar
izvorul greşelii lui e a se căuta tocmai în faptul că s-a îmbătat Noe, că nu se îmbăta Noe, nici Ham
nu păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat Noe, ca dintr-un izvor au început a curge greşelile şi păcatele.
Ham a început a rîde, iar Noe, alesul Domnului, a început a... blestema.
Dar urmările beţiei lui Noe încă nu se opresc numai aici. Căci ce ne spune Biblia mai departe?
Blestemul lui Noe l-a făcut pe Ham slugă fraţilor săi - şi cu asta s-a spart iubirea şi dragostea dintre
fraţi. S-a spart pacea şi buna înţelegere din casa şi familia lui Noe. S-a iscat duşmănie între slugă şi
stăpîn şi această duşmănie a trecut apoi în toată omenirea, pentru că Biblia spune că din neamurile
feciorilor lui Noe s-au împărţit hotarele neamurilor pe pămînt (Genesa 10, 5).
Din beţie izvorăsc şi azi ca dintr-un izvor spurcat tot felul de fărădelegi şi păcate. Cîte blesteme
nu se fac şi azi din pricina beţiei: blestemă prunc pe tată şi tată pe prunc, soţ pe soţie, etc. Beţia
sparge şi azi pacea şi buna înţelegere din casele oamenilor. N-are diavolul nici o altă slugă atît de
harnică şi credincioasă a băutura şi beţia cu ajutorul cărora bogată roadă culege pentru împărăţia
iadului.
Mărul cu care diavolul l-a înşelat pe Adam şi Eva este astăzi paharul cu băutură.

O istorioară despre via lui Noe

O istorioară din Ţările Răsăritului spune că după ce a scăpat Noe din potop şi a ieşit din
corabie, începu a lucra pămîntul. Umblînd şi lucrînd încoace şi încolo, îi veni în minte să sădească
şi vie. Dar via nu se prindea şi lui Noe îi era necaz.
Atunci iată, vine diavolul şi îl îmbie pe Noe să-l bage şi pe el ortac la lucru că el ştie ceva de
care via se va prinde. Noe se învoi şi rămase ca agoniseala s-o împartă în două, după dreptate.
Atunci necuratul luă sînge de leu, de porc şi de maimuţă; stropi butucii viei şi via îndată s-a
prins şi a adus rod.
La cules, necuratul şi-a luat partea sa cu prisosinţă şi cu toate că Noe a murit demult, diavolul
îşi ţine şi acum partea sa întreagă.
Şi de cînd a uns necuratul butucii viei cu cele trei feluri de sînge, aşa a rămas pînă azi că
băutura îl face mai întîi pe om curajos ca un leu, mai apoi ca un porc ce se tăvăleşte î noroi şi pe
urmă, maimuţă de care rîd şi pruncii.
 Cele două căruţe

Un căruţaş, întîlnind în drum un altul, voi să-l întreacă.

- Fă-mi loc să trec înainte -se răsti el către cel ce mergea înainte.
- Dar pe urma mea nu poţi merge? - răspunse celălalt.
- Nu - zise cel dintîi - pentru că mie mi se cuvine să merg înaintea ta.
- Eu duc spirt şi ţuică...
- Atunci frate ai dreptate. Trei înainte pentru că eu duc în căruţa mea coşciuge (sicrie) şi trebuie
să merg în urma ta!

Beţia lui Lot

Locul cel mai urît din Biblie ne arată
ce poate face diavolul cu ajutorul alcoolului

Din potopul cel de apă scăpase numai Noe şi familia sa: din potopul cel de foc al Sodomei şi
Gomorei scăpase numai Lot şi fetele sale.
Dar şi într-un loc şi într-altul, diavolul a alergat să piardă şi pe aceşti scăpaţi. Pe Noe, diavolul l-
a smintit cu alcoolul, cu beţia. El se apropie acum şi de Lot cu aceeaşi înşelăciune. Iar Lot - ne
spune Biblia - s-a temut să rămînă în Ţoar (unde se rugase de îngeri să-l lase). A rămas pe munte şi
a locuit într-o peşteră cu cele două fete ale sale. În aceeaşi peşteră s-a petrecut cea mai urîtă istorie
din toată Biblia. Fetele lui Lot - temîndu-se că vor rămînea fără copii - au îmbătat cu vin pe tatăl lor
şi s-au împreunat noaptea cu el
(Genesa 19, 30-38). Ah, ce lucru grozav a făcut şi aici diavolul cu ajutorul alcoolului. Ah, cum
a stricat şi aici mîntuirea celor trei suflete cu ajutorul alcoolului! Pagina cea mai urîtă din Biblie este
o mărturie despre ce poate alcoolul şi este o strigare să ne ferim de alcool.
Am arătat ce urmări grozave a avut beţia lui Noe. Din această beţie a răsărit vrăjmăşia dintre fiii
lui şi dintre neamurile pămîntului. Tot atît de grozave urmări au ieşit şi din beţia lui Lot. Biblia ne
spune că din zămislirea fetelor lui au ieşit neamul amoniţilor şi moabiţilor (Genesa 19, 36-38).
Ei bine, cine au fost aceste neamuri? Căutaţi în Biblie şi îi veţi afla pe aceşti amoniţi şi moabiţi pe
tot locul luptîndu-se contra planurilor lui Dumnezeu.
Din beţia lui Lot au ieşit aşadar nişte fii ai diavolului. Beţia lui Lot a dat nişte bravi luptători
pentru împărăţia iadului. Tot atît de grozave sînt urmările beţiei şi azi. Prin beţie ajung oamenii fiii
diavolului, fiii pierzării. Prin beţie îşi recrutează diavolul luptători pentru împărăţia sa. Prin beţie se
fac cele mai spurcate şi urîte păcate.

Vinul l-a smintit şi pe înţeleptul Solomon

Biblia ne spune că Solomon, alesul şi iubitul Domnului, spre sfîrşitul vieţii sale a căzut, a
părăsit pe Domnul. Muierile au abătut inima lui după alţi dumnezei... pe muntele din faţa
Ierusalimului a zidit un altar pentru idolii femeilor lui, cu care aducea jertfă idolilor
(1 Regi cap. 11). Grozavă cădere!
Să cercetăm puţin cum a putut cădea Solomon într-o rătăcire atît de mare. Biblia ne spune şi
acest lucru. Ni-l spune însuşi Solomon în cuvintele: Am hotărît în inima mea să-mi veselesc trupul
cu vin, în vreme ce inima mă va cîrmui cu înţelepciune; să stărui astfel în nebunie pînă voi vedea ce
este bine să facă fiii oamenilor (Ecles. 2, 3).
Eu socot că această hotărîre este începutul şi izvorul căderii lui Solomon. Nu-i vorbă, Solomon
a luat această hotărîre nebună cu gînd bun de a cunoaşte prostia şi nebunia
(Ecles. 1, 17), ce o face băutura şi beţia, însă pe urmă Solomon nu s-a mai putut opri din
nebunia în care se băgase. A scris şi Solomon cele mai potrivite învăţături despre beţie în Proverbe,
28, 31-34, unde zice: Nu te uita la băutură cînd face spume în pahar, alunecă uşor dar pe urmă
muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita după femei străine şi gura ta va grăi
prostii. Şi vei ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un cîrmaci adormit la cîrmă. Ce învăţătură
adevărată! Solomon a scos-o şi a scris-o din păţania lui.
 O, ce afurisită e băutura! Omul cînd apucă cu băutura, îşi vede pieirea, dar nu se poate opri.
Solomon simţea şi scria că a pierdut cîrma vieţii şi totuşi nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii.
N-are diavolul nici un alt ajutor mai bun ca băutura şi beţia. Băutura şi femeile străine (acestea două
se ţin strîns laolaltă), omoară şi azi cele mai multe suflete. Puţini din cei ce apucă cu băutura se mai
întorc înapoi pe cărările vieţii!

O pildă din Noul Testament

Beţia şi jocul au tăiat capul sf. Ioan Botezătorul

Moartea sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gîndul nostru căci e
plină de adînci învăţături. Ioan era urît de Irod pentru că îl mustra că ţine pe soţia fratelui său
(Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea
lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator modern din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul
lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari). Dar diavolul - tatăl minciunii -
urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu sfîntul Ioan.
Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era
foarte iubit de popor. Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej potrivit. A
aşteptat diavolul ziua beţiei şi a jocului, căci ştia el tartorul cel bătrîn că atunci e prilej să-l piardă pe
Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata
Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atît de mult acest joc drăcesc încît pentru el a tăiat capul lui
Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul sfîntului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare. Pentru izbînzile sale, diavolul
pîndeşte şi azi zile cu bun prilej. Iar aceste zile sînt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel
de zile taie diavolul şi azi capuri şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se taie şi azi
capuri, se pierd suflet. Cîteodată pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri - dar suflete,
regulat, la orice joc şi petrecere.
Durere şi ziua numelui creştinilor de azi e - ca pe vremea lui Irod - un bun prilej pentru
diavolul. În loc de rugăciune, de ziua numelui lor, creştinii de azi fac beţii şi păcate.
Jocul a tăiat capul sfîntului Ioan. Cu ajutorul jocului a secerat diavolul o astfel de biruinţă. De
aceea toţi sfinţii Părinţi spun că jocurile sînt lucrul diavolului şi le osîndesc cu cele mai grele
cuvinte. Toţi sfinţii Părinţi, toate canoanele şi toate pravilele osîndesc jocurile ca pe lucrul
diavolului şi pun la afurisenie pe preoţii şi laicii care joacă (vom strînge cîndva într-o carte întreagă
aceste lucruri). Din ziua în care jocul a tăiat capul lui Ioan, jocul ar trebui blestemat şi afurisit de
toţi creştinii cei adevăraţi. Dar durere, jocurile sînt azi apărate de multe ori chiar de cei ce ar trebui
să le blesteme.

Alte pilde din Vechiul Testament

În Vechiul Testament mai sînt şi alte multe pilde şi întîmplări despre răutăţile ce le face
alcoolul. Amintim pe scurt numai cîteva.
 David a îmbătat pe Urie

Ca să scape de păcatul desfrînării făcut cu femeia lui Urie, David prorocul, - desigur la sfatul
diavolului - l-a poftit pe Urie să mănînce şi să bea cu el şi l-a îmbătat
(2 Sam. 11, 13). Iar după ce planul cu această beţie n-a reuşit, tot diavolul l-a sfătuit pe David
să pună la cale uciderea lui Urie. Tot cu beţia vinului şi a desfrînării l-a smintit diavolul şi pe
prorocul David.

Beţia lui Nabel

Şi despre Nabel ne spune Biblia că şi-a sfîrşit viaţa cu o beţie. Cînd se întorsese Abigail, soţia
lui, de la David, unde-i ceruse iertare - l-a aflat chefuind şi mort de beat.
Şi cam după zece zile, Domnul a lovit pe Nabel şi a murit (1 Sam. 35, 36-38).

Ospăţul lui Baltazar

Şi la ospăţul împăratului Baltazar din Babilon a lucrat vinul şi beţia. În stare de beţie, împăratul
şi oaspeţii lui au pîngărit vasele sfinte aduse din Templul de la Ierusalim.
Această beţie şi pîngărire a atras asupra împăratului urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu vestită prin
acea fioroasă arătare: Men, tekel, fares.

Ce spune înţeleptul Solomon şi înţeleptul Sirah?

Ale cui sînt vaietele? Ale cui sînt oftările? Ale cui sînt neînţelegerile? Ale cui sînt plîngerile?
Ale cui sînt rănirile fără pricină? Ai cui sînt ochii roşii? Ale celor ce întîrzie la vin şi se duc să
golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin cînd curge roş şi face mărgăritare în pahar; el
alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic.
Ochii ţi se vor uita după femeile altora şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în
mijlocul mării, ca un om culcat pe vîrful unui catarg. M-a lovit, dar nu mă doare... M-a bătut... dar
nu simt nimic! (Prov. 23, 29-35).
Vinul este batjocoritor, băuturile tari sînt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înţelept
(Prov. 20, 1).
Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibă cu carne; Căci beţivul şi cel ce se
dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe (Prov. 23, 20-21).
Nu fi viteaz la vin, căci pe mulţi i-a pierdut vinul (Sirah 31, 29).
Amărăciunea sufletului este vinul, cînd se bea mult oftezi şi căderi face. Vinul şi femeile înşală
pe cei înţelepţi (Sirah 19, 2).
Lucrătorul beţiv nu se va îmbogăţi, cel ce nu bagă de seamă de cele mici, pe încet va cădea
(Sirah 19, 1).
Nu te face sărac făcînd ospeţe de împrumuturi, cînd nu ai nimic în pungă
(Sirah 18, 31).

Ce spun Scripturile despre cei ce dau altora să bea alcool

Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti ca
să-i vezi goliciunea! Te vei sătura de ruşine în loc de slavă; bea şi tu, şi dezveleşte-te! Îţi va veni şi
ţie rîndul să iei paharul din dreapta Domnului, şi va veni ruşinea peste slava ta (Habacuc 2, 15-
16).
Iar voi aţi dat Nazireilor să bea vin, şi prorocilor le-aţi poruncit: Nu prorociţi! Iată, vă voi
stropşi cum stropşeşte pămîntul carul încărcat cu snopi (Amos 2, 12-13).
Aceste fioroase sentinţe să le ia pe sufletul lor şi cîrciumarii!
 Ce spun prorocii despre alcool şi beţie

Vai de cei ce dis de dimineaţă aleargă după băuturi ameţitoare, şi şed pînă tîrziu noaptea şi se
înfierbîntă de vin! (Isaia 5, 11).
Vai de cei tari cînd este vorba de băut vin, şi viteji cînd este vorba de amestecat băuturi tari
(Isaia 5, 22).
Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului (Osea 4, 11).
Treziţi-vă, beţivilor, şi plîngeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!
(Ioel 1, 5).

Samson şi sf. Ioan Botezătorul

În Biblie sînt arătaţi cei doi aleşi ai Domnului, care încă din pîntecele mamei lor au fost arătaţi
ca unii ce nu vor bea vin şi băuturi îmbătătoare. Samson din Vechiul Testament
(Jud. 13, 4-5) şi sf. Ioan Botezătorul au fost profeţiţi ca unii ce nu vor bea vin şi băuturi
ameţitoare (Luca 1, 15).

Ce spune Mîntuitorul despre alcool

Ferice de robul acela, pe care stăpînul său, la venirea lui, îl va găsi făcînd aşa! Adevărat vă spun
că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: Stăpînul meu
zăboveşte să vină! Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănînce şi să bea cu
beţivii, stăpînul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie,
îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo vor fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor
(Matei 24, 46-51).
Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mîncare şi
băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră
(Luca 21, 34).
Cum s-a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întîmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr,
cum era în zilele dinainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a
intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi
la venirea Fiului omului (Matei 24, 37-39).

Ce spune sf. ap. Pavel despre alcool şi beţie

Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh

(Efes. 5, 18).
Căci cei ce dorm, dorm noaptea şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care sîntem fii
ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif
nădejdea mîntuirii (1 Tes. 5, 7-8).
Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu
în certuri şi în pizmă (Rom. 13, 13).
Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia,
desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile,
dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare
cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 19-21).
Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice frate, totuşi este
curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un
astfel de om nu trebuie nici să mîncaţi (1 Cor. 5, 11).
Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa
aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10).

Cuvîntul sf. ap. Petru

Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrînări, în pofte, în
beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite (1 Petru 4, 3).

Preoţii şi alcoolul
Toate Scripturile spun că preotul trebuie
să se ferească de alcool şi beţie

Domnul a vorbit lui Aaron, şi a zis: Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură
ameţitoare, cînd veţi intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre
urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce este curat,
şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise (Levitic
10, 8-11).
Toţi păzitorii lui sînt orbi, fără pricepere, toţi sînt nişte cîini muţi, care nu pot să latre; aiurează,
stau tolăniţi, şi le place să doarmă. Totuşi sînt nişte cîini lacomi, care nu se mai satură. Sînt nişte
păstori care nu pot pricepe nimic, toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără
abatere: Veniţi, zic ei, am să caut vin, şi ne vom îmbăta cu băuturi tari! Mîine vom face tot ca azi, ba
încă şi mai rău! (Isaia 56, 10-12).
Dar şi ei se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi proroci sînt îmbătaţi de băuturi
tari, sînt stăpîniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină cînd prorocesc, se
poticnesc cînd judecă (Isaia 28, 7).
Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept,
vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici
doritor de cîştig mîrşav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine
casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa
(1 Tim. 3, 2-4).
Căci episcopul, (şi preotul) ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu
încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de cîştig mîrşav; ci să fie primitor
de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfînt, înfrînat, să se ţină de Cuvîntul adevărat care este
potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe
potrivnici (Tit 1, 7-9).

Cu alcoolul şi băutura
diavolul a stricat şi praznicele Domnului

Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul
alcoolului, dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe ziua Domnului şi praznicele
Domnului.
Biblia ne spune că ziua a şaptea - duminica - este ziua Domnului. Dar diavolul sare astăzi şi
răspunde că a lui este această zi.
A mea este ziua a 7-a - zice diavolul - pentru că în această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească
dar averile şi fac negustorii şi tîrguri. În această zi se strîng oamenii să facă clevete, minciuni, fălii,
şi mai ales în această zi, intră în casa şi biserica mea: în cîrciumă, unde mă preamăresc cu sudălmi,
beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua a 7-a e ziua mea - zice satana - pentru că în această zi îmi slujesc
mie oamenii mai mult ca oricînd.
Ziua Domnului ar trebui să fie ziua de laudă şi mărire lui Dumnezeu aşa cum arată chipul de
alături. În această zi ar trebui să cînte cerul şi pămîntul: Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe
El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El împăraţii pămîntului şi popoarele... (Psalm
148).
Dar în loc de această cîntare de mărire lui Dumnezeu, duminica răsună cîrciumile, jocurile,
clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi păcatele. Toate desfătările cele lumeşti şi de suflet
stricătoare se fac azi duminica, în ziua Domnului, în ziua sufletului. Biblia ne spune că odinioară
Antioh, împăratul păgîn, a trimis pe căpitanul Apolonie să măcelărească pe locuitorii Ierusalimului.
Şi sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim, s-a făţărnicit a fi de pace şi a aşteptat sărbătoarea sîmbetei
(cînd tot poporul era la preumblare pe uliţe şi pe la petrecănii). Atunci a ieşit Apolonie fără veste cu
ostaşii pe străzi şi umplu de sînge şi de ucidere uliţele Ierusalimului (Cartea a 2-a a Macabeilor, cap.
5).
Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi atunci se sloboade cu
oastea lui asupra creştinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sînge în sufletul lor. Cîrciumile,
uliţele, locurile de joc şi petrecere, în toată duminica şi sărbătoarea se stropesc cu sîngele sufletesc
al celor pe care satana cu oastea lui i-a rănit şi i-a omorît.
Cititorule! Cum prăznuieşti tu ziua Domnului, ziua sufletului?...

Praznicele creştinilor de azi

Un Hristos a Înviat, din fereastra unei bodegi

Chipul de alături l-am văzut de Paşti în fereastra unei bodegi (o cîrciumă în care se vînd şi de-
ale mîncării). Şi cum l-am văzut îndată mi-am zis: Iată, aceasta este Învierea creştinilor de azi... iată
o icoană adevărată a praznicelor de azi.
Mîncare şi băutură; petrecere şi chef - ăsta e praznicul creştinilor de azi. Asta e bucuria Învierii.
Bodegarul cu fereastra de alături a fost foarte sincer cînd a aranjat un Hristos a Înviat, cu
mîncare şi băutură. Căci bucuria Învierii - ca şi celelalte praznice - răsună pe la cîrciumi, pe la
chefuri şi beţii.
În noaptea şi ziua Învierii, nicăieri nu spune Evanghelia că s-ar fi îmbătat cineva. Pe buzele
tuturor era vestea cea dulce că a Înviat Domnul... Iar azi e alcoolul, însăşi beţia!

Bucuria cu care aşteaptă creştinii de azi

Naşterea Domnului şi celelalte praznice mari

Foarte potrivit e arătat în chipul de mai jos bucuria cu care aşteaptă creştinii de azi Naşterea
Domnului. Chefuri, dansuri, petreceri, desfătări lumeşti... aceasta este bucuria de praznice a celor
mai mulţi creştini.
Bucuria Naşterii, creştinii de azi au dus-o la cîrciumă, în casa lui satana.
În praznicul Naşterii, Pruncul Isus vede primirea ce I-o fac oamenii şi Se întreabă îngrozit:
Asta-i bucuria cu care Mă aşteaptă oamenii pe pămînt?
După post, odată cu Naşterea Domnului şi Învierea Domnului, se dezleagă jocurile, petrecerile,
chefurile şi beţiile ca şi cînd Isus, Fiul lui Dumnezeu, ar fi venit pe pămînt să-i dezlege pe oameni la
desfătări şi păcate.
Nicăieri nu citim în Evanghelie că s-ar fi îmbătat cineva în noaptea Naşterii sau în noaptea
Învierii. În noaptea Naşterii stau îngerii împreună cu păstorii, cîntau şi preamăreau pe Dumnezeu.
Iar în noaptea şi ziua Învierii, pe buzele tuturor nu era băutura, ci vestea cea dulce că a Înviat
Domnul?
Creştinii cei dintîi petreceau praznicele în psalmi, în lăudări şi în cîntări duhovniceşti (Efes.
5, 18). Bucuria praznicelor de azi e o bucurie ce n-are nimic cu praznicele. E o bucurie ce
batjocoreşte praznicele.

Cele două pahare de la 1 Corinteni 10, 21

Ap. Pavel spune apriat: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte
la masa Domnului şi la masa dracilor (1 Cor. 10, 21). Însă oamenii răspund: Ba putem!...
Nu puteţi sluji la doi stăpîni: şi lui Dumnezeu şi lui mamona - zice Mîntuitorul
(Matei 6, 24). Însă oamenii răspund: Ba putem!...
E plină lumea de creştini care trăiesc în minciuna şi înşelăciunea că pot bea şi paharul
Domnului şi paharul dracilor... pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona... pot fi şi cu Dumnezeu şi
cu lumea... şi cu cele sufleteşti şi cu cele lumeşti.
Ah, ce mişel mare e diavolul! El a imitat şi aici pe Domnul. Şi luînd (Isus) paharul, a zis: Beţi
dintru acesta toţi, că acesta este Sîngele Meu care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor
(Matei 26, 26-28).
Însă diavolul şi-a zis: de vor alerga oamenii cu toţii la acest pahar, eu sînt pierdut, împărăţia
mea este pierdută. Şi s-a apucat diavolul şi a făcut şi el un pahar (pe cel de birt), pe care îl ridică
mereu strigînd: Veniţi de beţi din paharul meu că tare este puterea lui: veţi uita de necazuri, veţi
căpăta curaj, voie bună, poftă de mîncare, putere, sănătate...
Şi lumea ascultă această chemare mincinoasă. E plină lumea de cei ce se cuminecă cu paharul
dracilor: cu alcoolul, după care se aleg pe urmă cu pieire trupească şi sufletească. E plină apoi
lumea şi de cei ce cred că pot bea din amîndouă paharele. Aceştia sînt creştinii pe care îi vezi
duminica dimineaţa la biserică - după amiază la cîrciumă. De la masa Domnului - la masa dracilor.
De la paharul Domnului - la paharul dracilor.
Ah, în ce minciună şi înşelăciune mare trăiesc cei mai mulţi creştini!

Petreceri de sărbători cu dansuri pînă în zori...

Ce păgînătate mare este şi aceasta! La toate praznicele şi sărbătorile mari, se aranjează baluri şi
petreceri, cu dans pînă în zori. Lumea e invitată la petrecere de Crăciun, de Anul Nou, de Botez,
etc.
Iar după aceste invitări şi petreceri, cu dans pînă în zori, roadă bogată culege diavolul şi iadul.
Toată roada e a lui.
Ce bine sînt puse aceste invitări în chipul de alături. Cei ce mergeţi pe a baluri, priviţi, iată cine
vă invită acolo! E moartea, e iadul, e pieirea. Şi toţi cei ce ascultă aceste chemări şi pleacă pe calea
invitărilor - nu se întorc niciodată teferi acasă. Unii vin cu sănătatea stricată, alţii cu capetele sparte
şi cu toţii bolnavi cu sufletul.
Oh, e grozav secerişul pe care diavolul îl are cu invitările lui. Secerişul şi culesul diavolului e
pe la petrecerile de sărbători.
Dragi tineri, frăţiori şi surioare! Grijiţi; pe voi vă caută mai ales aceste invitări. Şi pe voi vă
omoară mai ales aceste invitări. Pe voi vă pescuieşte satana mai ales cu aceste invitări. Iar dacă nu
mă credeţi pe mine, mergeţi pe la spitale şi sanatoriile de tuberculoşi şi veţi afla acolo tot tineri şi
tinere, care se ofilesc şi se topesc fiindcă au dat ascultare acestor invitări. Mergeţi pe la spitale,
temniţe şi cimitire, şi veţi afla pe tot locul urmele acestor invitări.
La dans pînă-n zori, veniţi fete şi feciori - aşa vă cheamă diavolul şiretul. Şi după ce l-aţi
ascultat, vă trimite acasă cu sufletul şi trupul bolnav. Şi pe mulţi îi trimite chiar în mormînt.
Să luăm aminte: Şi Biblia are o invitare ce ne cheamă la un ospăţ, la o petrecere. E invitarea de
la Luca 14, 17, und ene cheamă pe toţi să intrăm şi să ne petrecem cu toţii la ospăţul Mirelui.
Adică, vedeţi, sînt în lumea asta două invitări şi doi invitatori. O invitare vine de la Domnului şi
ea ne cheamă la ospăţul Lui, la masa Lui. Cealaltă vine de la diavolul şi ea ne cheamă la moarte şi
pieire. Vai de cei ce ascultă chemarea lui satana!

Venitul curat al petrecerilor

În chipul de alături e pus tot adevărul. Se vorbeşte despre un venit curat al petrecerilor. Dar
acest venit curat este aproape întreg al diavolului. Diavolul s-alege cu cel mai mare cîştig pe urma
petrecerilor. Ale cui sînt beţiile ce se fac la petreceri, sudălmile, bătăile, aprinderea poftelor,
desfrînările, batjocorirea praznicelor, certele, omorurile şi alte lucruri slabe? Judecaţi voi înşivă,
dragi cititori, oare nu-i aşa?
Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Necuratul se duce rîzînd cu sacul încărcat
cu venitul curat al petrecerilor... Pentru scopurile culturale rămîne, ca scăpat, 1 leu (căzut şi acela
din sacul lui).
Chiar şi cu cîştigurile materiale ale petrecerilor e aşa. Se beau la petreceri zeci de mii de lei, iar
pentru scopuri culturale se aruncă cîte o coajă, de ochii lumii.
Şi apoi, ce înţeles creştinesc are silinţa societăţilor şi institutelor de a scoate venituri pentru
scopuri curate din lucruri necurate? Ce legătura are Hristos cu veliar, lumina cu întunericul, cele
bune cu cele rele?
Într-o revistă, părintele arhimandrit Iuliu Scriban, scria despre un bal mascat de la Bucureşti,
aranjat pentru ajutorarea unei... biserici trăsnite. Ce lucru trist!
Venitul curat al petrecerilor e un venit necurat, e leul căzut din desaga diavolului. Cîştigul cel
curat al petrecerilor e cîştigul necuratului.
Societăţile şi institutele ar trebui să se ferească de astfel de venituri curate, căci banii cei
spurcaţi strică şi pe cei curaţi.
Un creştin adevărat nu umblă pe la petrecerile împreunate cu beţii şi jocuri, pentru că nu vrea să
sporească şi el cu punga şi cu sufletul lui cîştigul cel curat al necuratului!

Ziua şi noaptea de Anul Nou

Ce păgînătate grozavă este creştinismul de azi, judecat chiar şi numai după felul cum trec
creştinii de azi dintr-un an într-altul. Ce păgînătate grozavă a ajuns ziua de Anul Nou şi noaptea de
Anul Nou!
Anul Nou ar trebui să fie o zi şi o noapte tainică şi plină de fior, căci omul păşeşte pragul anului
şi nu ştie în ce intră: în viaţă, ori moarte; în sănătate, ori boală; în bucurie, ori necaz.
În această tainică zi şi tainică noapte, omul ar trebui să mulţumească Bunului Dumnezeu pentru
că a trecut un an de viaţă şi să ceară cu lacrimi fierbinţi un an nou de viaţă. Anul Nou ar trebui să fie
un bilanţ sufletesc în care creştinul să-şi facă socoată şi cu viaţa lui cea sufletească.
Dar în loc de aceasta, creştinul de azi ţine să treacă pragul Anului Nou aşa cum, foarte potrivit,
arată chipul de jos: cu gura la butoi, cu chef şi beţie. Cu gura la gura butoiului de băutură! - acolo îşi
petrece creştinul de azi ziua şi noaptea cea tainică de Anul Nou!
Cu gura la butoi! - acolo îi trimite diavolul pe creştinii de azi în ziua şi noaptea de Anul Nou,
pentru ca tulburîndu-li-se mintea, oamenii să nu-şi poată face socoata cu viaţa lor cea sufletească.
Cu gura la butoi - acolo îi trimite diavolul pe creştinii de azi ca să nu poată auzi telegrama
cerului: Hotărît este omului odată să moară, iar după moarte vine judecata
(Evrei 9, 21). Privegheaţi şi staţi gata că nu ştiţi ziua şi ceasul!... (Matei 24, 42).
Ce mult a săpat diavolul, mişelul şi aici. După judecata lumii de azi e o ruşine să treci Anul Nou
fără... să te îmbeţi!
Să treci beat dintr-un an într-altul! - ăsta e creştinismul de azi!
Să îngropi anul cel vechi cu beţii, în loc să-ţi îngropi păcatele cu lacrimi - asta e judecata de
creştin.
Oastea Domnului s-a luat la trîntă şi cu acest diavolesc obicei. Ostaşii Domnului trec pragul
Anului Nou cu petreceri şi beţii duhovniceşti: cu rugăciuni, cîntări, predici, etc. Din noaptea de
Anul Nou, ostaşii au făcut o noapte a Domnului.
Suflete dragă! Alătură-te şi tu de ceata celor care trec dintr-un an într-altul, cerînd binecuvîntare
Domnului peste viaţa lor. Tu... şi toată casa ta.

Beţiile de ziua numelui

Cea mai mare batjocură ce se poate aduce sfinţilor
Sfîntul Ioan Botezătorul şi Iuonii de azi

Este datină între creştinii de azi să bea şi să se îmbete de ziua numelui. Şi cel mai sărac om ţine
să bea şi să se îmbete de ziua numelui. Şi cum oamenii poartă cu toţii nume frumoase de sfinţi:
Nicolae, Gheorghe, Ion, Petru, etc, beţiile şi chefurile se fac în ziua sfinţilor respectivi.
Vai, ce păgînătate şi batjocură este aceasta! Eu am citit mult prin Biblie şi cărţile sfinte, dar
nicăieri n-am citit că atare dintre sfinţi ar fi fost iubitor de alcool. Sfîntul Nicolae a fost un sfînt al
milei şi milostivirii. Ultimul ban l-a împărţit săracilor. Sfîntul Gheorghe aşijderea a făcut astfel de
vitejii, decît cele ce se fac pe la cîrciumi. Ce să mai zic apoi de sfîntul Ioan Botezătorul, care încă
din pîntecele mamei sale a fost vestit ca unul ce nu va bea vin, nici băutură ameţitoare (Luca 1,
15). A trăit o viaţă întreagă aplecat în rugăciune şi înfrînare, hrănindu-se cu acride şi miere
sălbatică.
Sfîntul Ioan, împreună cu ceilalţi sfinţi, au fost pilde măreţe de înfrînare şi de sfinţenie.
Atunci de ce oamenii car ele poartă numele ţin cu orice preţ să-şi petreacă şi să se îmbete în
ziua lor? Pentru că diavolul a scornit această datină.
Este această diavolească datină, cea mai mare batjocură ce se poate aduce amintirii sfinţilor. Eu
socot că dacă sfinţii s-ar ivi în lume, ar striga după cei ce le poartă numele: Oameni buni! Ori vă
purtaţi după numele ce le aveţi, ori vă lepădaţi de aceste nume... căci altcum ne batjocoriţi
amintirea!...
 O statistică
despre cînd se întîmplă cele mai multe bătăi şi omoruri

Statistica din chipul de mai jos arată cînd se întîmplă între oameni cele mai multe bătăi şi
omoruri (crime).
Cuţitul cel mai mare şi plin de sînge e în ziua duminicii. Adică în ziua Domnului, - în ziua
sufletului - şi în sărbători se fac cele mai multe bătăi şi omoruri. Asta pentru că atunci merg oamenii
pe la cîrciumi, şi după ce se îmbată, s-apucă de bătăi şi scot cuţitele.
Lunea cuţitul e mai mic; e numai sfîrşitul relelor rămase de duminică. Marţea e şi mai mic; s-au
răcit cu totul beţiile de duminică.
Miercurea-i iară-i cuţit mare pentru că oamenii iar au însetat de băutură şi mai trag cîte o beţie
şi la mijlocul săptămînii. Joia şi vinerea sînt cuţitele mici. Sîmbătă iară-i cuţit mare pentru că atunci
trag oamenii cu plata la cîrciumă şi au răgaz de băutură.
Iată cum a stricat diavolul cu ajutorul băuturilor ziua Domnului şi a făcut din ea ziua morţii
trupeşti şi sufleteşti.

Mintea şi vinul

O veche istorioară din Orient spune:

Cînd omul bea primul pahar mintea începe să se îngrijoreze, spunînd: destul vinule, destul...
Opreşte-te, ajunge!...
Cînd omul mai bea încă un pahar, atunci mintea se supără şi se ia la ceartă cu vinul, fiindcă
dacă se mai bea şi al doilea pahar, vinul începe a împinge mintea ca să-i ia locul. Şi de aici ceartă şi
neînţelegere.
Cînd se mai bea încă un pahar, - adică al treilea pahar - atunci mintea supărată, zice vinului: De-
acum rămîi tu în locul meu, - iar omului, - rămîi sănătos omule. Nu ţi-a fost de-ajuns un pahar, ci ţi-
a trebuit trei, de acum chinuieşte-te. După trei, ştiu bine că vor veni 33 şi eu n-am ce să mai caut la
tine. De acum ascultă de vin.
Şi aşa de la trei pahare de vin, mintea pleacă de la om.

Ce spune fericitul Ieronim despre alcool şi beţie

Bagă de seamă ca respiraţia ta să nu fie niciodată mirositoare a vin. Fereşte-te precum de vin,
aşa şi de orice altceva de care omul se poate îmbăta şi de care cugetarea lui ar deveni ceva tulbure...
Dacă focul tinereţii se aprinde în mine fără vin, şi fierbe sîngele în mine, şi dacă corpul meu este
vioi şi viguros chiar de la sine, apoi eu pot fi fără pahar în care este otravă chiar în cea mai mică
măsură.

Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele bisericeşti?

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgîneşti
de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni

Sfinte sînt Tainele Bisericii noastre, frumoase sînt slujbele noastre bisericeşti, frumoase sînt
datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.
Să mai spunem răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.
Spre pildă, la moartea şi îngropăciunea oamenilor e prilejul cel mai potrivit de a trezi în suflete
gîndul veşniciei şi al mîntuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbuşe acest gînd. Căci pe
la priveghiuri ce se întîmplă? Cele mai urîte lucruri. În ce; e două nopţi de priveghere, se bea, se
citeşte în biblia diavolului cea cu 32 de foi (cărţile de joc), se tămîiază cu tămîia diavolului (tutun),
se fac tot felul de glume şi lucruri păgîneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de alcool. De cînd eram
preot la ţară, ştiu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paraclisierul (crîsnicul), s-a
îmbătat aşa de rău încît a trebuit legat deasupra mortului pe car, altcum n-a fost chip să fie adus în
sat.
 Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără alcool şi fără datini păgîneşti. La
privegherea ostaşilor adormiţi în Domnul - şi altor fraţi creştini pe unde sînt chemaţi - ostaşii
Domnului se roagă, citesc din Biblie şi alte cărţi religioase; cîntă cîntări duhovniceşti şi petrec în
adevărată priveghere.
Aşijderea la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc slujba preotului cu cîntările lor şi cu
petrecerea lor cea duhovnicească.
Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu odată, chiar în sfînta biserică, la taina Sfintei
Cununii, nuntaşii se prezintă morţi de beţi... iar încolo beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri. Atît de mult
s-a înrădăcinat acest rău, încît îşi închipuie oamenii de multe ori că nu se pot face slujbe bisericeşti
fără alcool. De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un credincios ce îmi spunea că ar face
sfeştanie în casă, dar n-are... rachiu... e silit să amîne sfeştania pînă cînd va da Dumnezeu rod de
prune şi rachiu, să facă el atunci o sfeştanie de cea mare.
Ostaşii Domnului arată prin pilda lor, că slujbele bisericeşti şi datinile noastre bisericeşti n-au
lipsă de alcool. Ostaşii Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la botezuri, ospeţe,
îngropăciuni, etc.

Ce spune sfîntul Ioan Gură de Aur

despre datinile şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe, etc

Mulţi îşi închipuie că lupta Oastei Domnului e ceva nou, şi mulţi ne mustră spunînd că sîntem
contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea
strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe sf. Ioan Gură de Aur, ce ne spune despre
acest lucru.
Cinstită este nunta - zice sf. Ioan Gură de Aur - însă la săvîrşirea nunţilor se petrec atîtea fapte
urîte, încît rămîi uimit văzîndu-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi cîntece (de lăutari)
amestecate cu cuvinte murdare şi, cu un cuvînt, tot felul de lucruri urîte, introduse de diavolul... Să
nu-mi spui că aşa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun, facă-se
pururea.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti. Ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii, să
facă şi cei ce iau acum muieri; să aibă adică pe Hristos în mijlocul lor.
Şi cum este cu putinţă aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, dacă cîntecele cele
curveşti, dacă versurile cele înverşunătoare şi jocurile cele de ocară şi pompa diavolească şi
tulburarea, şi rîsul cel desfrînat şi celelalte necuviinţe le vei scoate afară, atunci Hristos cu adevărat
va veni înăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii Lui (Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea
unora şi însărcinător, acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă nimic de acestea eu nu grijesc. Că
nu îmi trebuieşte darul cel de la voi, ci folosul vostru caut. Să nu îmi zică mie cineva că aşa este
obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei nu pomeni. Ci de sînt rele cele ce se fac
măcar obicei vechi de nu va fi, strică-l pe el; iar de nu sînt rele, măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi
sădeşte-l pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase, nu au fost obicei vechi, ci scornirea oare cărora,
sînt cele ce se fac.
Dar nimeni în sat - vei zice tu - nu a făcut aşa!
Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă începător al acestui bun obicei, ca şi cei de
pe urmă să ia pildă. Şi de va rîvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor întreba, vor avea a
răspunde strănepoţii şi cei din strănepoţi cum că cutare a adus această bună lege.

Ce spun canoanele?

Sinodul al 7-lea Ecumenic, canonul 61, cateriseşte pe preoţii care joacă la nunţi, sau privesc la
jocuri şi glume, iar de se vor duce la nuntă pentru a binecuvînta masa, îndată ce vor intra lăutarii, să
se scoale preoţii de la masa nunţii şi să plece de acolo. Tot pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi
pe mireni.
Canonul 42 şi 43 (din canoanele sfinţilor apostoli), cateriseşte pe preoţii care joacă în zaruri
(sau la cărţi), ori se dedau la beţie. Tot pentru acelaşi lucru, ipodiaconul, citeţul ori cîntăreţul,
asemenea şi laicul, să se afurisească.
Canonul 54 afuriseşte pe orice cleric care ar fi prins - numai - mîncînd în cîrciumă, afară numai
dacă în călătorie ar trage la ospătărie (nu la cîrciumă).
Aceasta, fiindcă preotul trebuie să fie pentru laici pildă de viaţă cinstită şi întru toate fără
prihană, ca nu cumva printr-înşii să Se hulească Numele lui Dumnezeu.

Fîntîna vieţii (Biblia)

Toţi cei însetaţi, veniţi şi beţi, ne strigă mereu Bunul Dumnezeu (Isaia 55). Biblia încă este
o fîntînă minunată, cu o apă minunată, cu apa vieţii. Cît de puţini sînt însă cei ce însetează şi se
adapă din apa aceasta!

Fîntîna morţii (alcoolul)

... Cît de mulţi sînt însă cei ce se adapă din fîntîna cealaltă, din fîntîna băuturilor şi cîrciumilor.
La fîntîna diavolului dă năvală toată lumea pentru ca să bea apa morţii. Iar cei ce aleargă la apa asta
şi o beau sînt cu toţii creştini botezaţi cu apă şi Duh Sfînt!...

Alcoolul şi sănătatea
Alcoolul este şi cel mai mare duşman al sănătăţii trupeşti

Alcoolul este un beteşug rău, o boală grea nu numai pentru suflet, pentru sănătatea cea
sufletească, ci şi pentru cea trupească a omului. Precum alcoolul este un izvor de rele pentru suflet,
tot aşa pentru viaţa cea trupească a omului este un izvor de beteşuguri, de ticăloşie trupească.
Alcoolul e cu adevărat vrăjmaşul cel mare de care zicea Mîntuitorul că omoară şi trupul şi sufletul
omului.
Cea mai grea lovitură o primeşte cu alcoolul, inima. Se spune că băutura veseleşte inima
omului. Da, însă ce se întîmplă cu acest prilej? Ascultaţi ce spune un medic vestit din America.
Alcoolul sileşte inima omului să bată mai mult decît sînt bătăile ei regulate. S-a constatat că o sticlă
de bere provoacă 4.000 de bătăi de inimă mi multe la zi. Un sfert de litru de rachiu provoacă 50.000
de bătăi de inimă mai multe pe zi, decît e bătaia inimii. Prin aceste bătăi silite, muşchii inimii
slăbesc. Alcoolul este pentru inimă tocmai ceea ce este biciul pentru calul istovit. Îl loveşti cu biciul
şi se aspreşte o clipă, dar pe urmă se opreşte şi mai istovit. Aşa loveşte şi alcoolul inima omului.
În chipul de mai jos se vede inima omului beţiv mai mare decît a celui sănătos. Asta vine de
acolo că inima beţivului se lărgeşte, trebuind să prelucreze băutura cea multă. Inima beţivului
capătă o grăsime de putregai (aşa cum e şi faţa lui), se puhăveşte, se lăbărţează, muşchii i se tocesc,
corzile şi se descordează (de aceea beţivul este un discordat), vinele şi arterele se întins şi îşi pierd
frăgezimea. O astfel de inimă se cheamă în lumea medicală, inimă de bou (parcă mai potrivit ar fi
inimă de porc!). E o inimă ce şi-a pierdut puterea, e o inimă bolnavă.
Iată, iubite cititorule, ce face beţia cu vasul cel mai ales ce-l are omul înăuntrul său. Inima ar
trebui să fie lăcaşul Duhului Sfînt - şi iată băutura cum a stricat-o şi a făcut din ea o inimă de bou,
adică de dobitoc.
Dar alături de inimă, tot atît de mult suferă pe urma băuturilor şi beţiilor şi alte organe, stricînd
sănătatea trupească a omului. Priviţi spre pildă chipul de alături şi vedeţi ce face beţia cu rinichii
omului. Rinichii sînt de cea mai mare însemnătate pentru viaţa şi sănătatea omului, căci ei aleg şi
strecoară sucurile ce au ieşit din băuturile şi mîncările ce le mîncăm şi bem. Rinichii aleg pe cele
bune iar pe cele rele şi de prisos le dau afară.
Însă ce se întîmplă la cel băutor? Rinichii nu mai pot birui cu atîta otravă şi materie rea ce o dă
alcoolul spre strecurare şi se ofilesc ca o floare ce se usucă înainte de vreme. Rinichii beţivilor se
zbîrcesc, scad şi îşi pierd puterea de lucrare. Asta-i şi pricina că unii beţivi capătă un fel de grăsime
din care nu s-a strecurat otrava alcoolului ci a rămas acolo în ea. De aici şi gusturile ciudate ale
beţivilor de a nu simţi foamea cînd beau, a pofti acreli, etc. Iată ce face băutura şi cu sănătatea
omului!
 Şi mai mare este prăpădul ce-l face alcoolul cu stomacul omului. Stomacul omului sănătos are
aşa numitul suc gastric care asudă prin nişte mici găurele, din pereţii stomacului un fel de suc care
ajută la mistuirea mîncării.
La omul băut, pe pereţii stomacului se aşează un fel de var din băutură, care închide găurelele
sucului gastric şi astfel împiedică mistuirea şi ruinează sănătatea.
Stomacul beţivului e plin de un fel de creţe şi pe faţa lui. Alcoolul ruinează moara stomacului şi
stricînd această moară, ruinează şi corpul.

O fioroasă constatare

Un profesor medic vestit cu numele Pelman, de la Universitatea din Bonn, Germania, s-a apucat
şi a urmărit pe cale ştiinţifică şi medicală pe toţi urmaşii şi descendenţii unei femei beţive, Ada
Surelis, moartă la vîrsta de 60 de ani. Învăţatul a aflat că această femeie a avut 701 urmaşi, copii,
nepoţi şi strănepoţi. Şi acum iată ce a aflat despre aceşti descendenţi: 100 erau copii nelegitimi
(bitanci); 142 cerşetori; 156 cu epilepsie; 64 bolnavi în spitale; 181 desfrînate şi 70 osîndiţi pentru
diferite crime.
Iată cum beţia se face un izvor de rele şi răutăţi şi otrava ei trece din sînge în sînge pînă la al 7-a
şi a 8-a spiţă de oameni. Învăţatul arată că popoare şi neamuri întregi se pot pustii cu totul prin
otrava alcoolului.

Iată-l pe taica Alcoolul cu cele două fiice ale sale

Cele mai teribile boli îi au obîrşia în băuturile îmbătătoare, în alcool. Foarte potrivit e pus
alături alcoolul în chipul unui tată ale celor două fete: oftica şi bolile lumeşti.
Oftica e boala plămînilor: e o boală cumplită ce nu iartă. De regulă, această boală e a celor ce
apucă cu băuturile; e a celor ce-şi macină sănătatea şi vlaga trupească prin cele birturi, e a celor ce
în loc de pîine şi lapte, se hrănesc cu alcool.
O altă fiică a alcoolului sînt bolile lumeşti. Pe la birturi şi pe la beţii se aprind poftele şi se fac
desfrînările. Alcoolul aprinde poftele, această aprindere duce la desfrînare, iar aceasta la teribile boli
lumeşti. Tineri cu faţa de trandafir îşi pierd într-o noapte sănătatea trupească şi îşi umplu oasele pe o
viaţă întreagă cu cumplita boală lumească ce se cheamă sifilis (frenţ). Despre aceştia zice înţeleptul
Solomon că vor geme pe urmă cînd li se va istovi carnea şi trupul (Prov. 5, 1-12).
Oftica şi bolile lumeşti se ţin laolaltă ca două surori şi fiice al alcoolului. Oriunde bîntuie
alcoolismul, acolo veţi întîlni şi pe cele două fiice ale lui: oftica şi bolile lumeşti.

Şi cancerul

În timpul din urmă, medicii au aflat că alcoolul ajută foarte mult şi la aşa numita boală a
cancerului. Cancerul încă este un prunc al alcoolului. Cancerul este o rană, o bubă rea, ce greu se
mai poate vindeca. Beţivii capătă rana aceasta în stomac şi după ce o irită mereu cu otrava băuturii -
se prăpădesc cu zile.

Consumăm 500 de milioane litri alcool anual

După o statistică mai nouă rezultă că România consumă 50.000 de vagoane, adică 500 milioane
de litri de alcool, cu următoarele repartiţii: 335 milioane litri vin, 5 milioane litru şampanie, 50 de
milioane litri bere şi 20 milioane litri de ţuică şi rachiu. Se vine deci, în medie pe fiecare cap de
român, 30 litri de alcool. Vai de capul nostru!
În acelaşi timp, o statistică a Ministerului de Agricultură arată că laptele ce se consumă în ţară,
abia dă un litru de lapte pe cap de locuitor. Iar fabricile de zahăr arată că produsul lor dă abia un kg.
de zahăr pe cap de locuitor. Deci, pe fiecare cap de român se vinde anual 30 litri de alcool, un litru
de lapte şi un kg. de zahăr. Bine mai stăm!...
 Băuturile falsificate
strică şi mai mult sănătatea oamenilor. E plină ţara de băuturi false

Alcoolul în sine, chiar dacă e curat, este o otravă. Unde pui însă faptul că băutura curată e ca şi
corbul cel alb. Despre toate băuturile care se vînd, se poate spune deschis şi categoric că sînt, mai
mult sau mai puţin, falsificate şi întărite cu fel de fel de otrăvuri.
Prin anii 1932 s-a făcut mare răsunet în ţară, descoperindu-se că băuturile se falsificau cu otrava
aşa numită etilic şi metilic, care băuturi au omorît atunci sute de oameni. Dintr-un singur kg. de
spirt metilic se pot face 500 de vagoane de vin şi alte băuturi... atît de înfricoşată este această
otravă.
O cercetare făcută mai anul trecut la Braşov a constatat că doi mari negustori de vinuri au
falsificat vagoane întregi de vin, folosind cenuşă, zaharină şi glicerină.
Tot la Braşov s-au aflat falsificate vinurile cele extrafine, care se vindeau cu 80 de lei butelia.
Chipul de mai jos arată o astfel de negustorie de vinuri. Uitaţi-vă din ce fel de struguri se face vin
de calitatea I-a!...
Aici la oraşe, nu găseşti vin curat, să-l cauţi cu galbeni în mînă. Tot aşa şi prin cele mai multe
crîşme de la sate. De rachiuri, nici să nu mai vorbim. Toate rachiurile îndulcite şi neîndulcite (rom,
coniac, pere, etc.), sînt falsificate. Ţinuturi întregi sînt otrăvite cu băuturi falsificate.

Cel din urmă pahar

Omul de alături nu e o închipuire, ci e unul care poate că mai trăieşte pe undeva, prin atare sat
sau oraş. Eu parcă aud cititorii acestei cărţi cum vom zice, văzînd chipul de alături: Ăsta-i Petru lui
Ion; Ionul lui Nicolae, etc...
Beţivii au toţi la fel acelaşi chip şi fotografie, pentru că diavolul, cu ajutorul băuturii a stricat în
cel beţiv nu numai chipul omului ci şi chipul lui Dumnezeu, după asemănarea cărui a fost făcut;
beţivul are chip de dobitoc.
În chipul dă alături se vede beţivul care a ajuns la cel din urmă pahar. Diavolul - în chipul
morţii - îi toarnă în pahar otravă (la care oamenii îi zic căldură şi putere) şi crede că a cîştigat un
suflet pentru împărăţia iadului.
Tu poate rîzi, dragă cititorule, citind aceste rînduri şi uitîndu-te la chipul de alături. Dar nu rîde,
ci te înfioară şi priveghează. Nu te încrede că eşti la cel dintîi pahar şi te poţi opri, căci diavolul are
multe feluri de meşteşuguri să te tragă pînă la cel din urmă pahar. Diavolul a făcut trei legături cu
ajutorul băuturilor. Cea dintîi legătură este cînd bei prima dată în junie, din fală şi mîndrie. Nu-ţi
place încă băutura, dar bei să arăţi că eşti voinic. Asta-i o legătură slabă. E însă o aţă subţire pe care
o poţi rupe fără nici o greutate. Dar dacă n-o rupi, aţa se tot îngroaşă. Începi a bea, fiindcă îţi place...
Asta-i a doua legătură cu care te leagă satana. Cu o bună încordare şi pe aceasta o poţi rupe. Dar
dacă n-o rupi, începi a bea fiindcă nu poţi altcum, adică aţa s-a făcut lanţ cu care te-a legat satana şi
atunci eşti pierdut, ca omul din chipul de faţă.
Cititorule! Te-a legat şi pe tine satana cu una din aceste legături? Aleargă la Mîntuitorul,
primeşte-L pe El, căci numai cu El, cu darul şi cu puterea primite de la El, te poţi dezlega şi scăpa
de legăturile beţiei. Mîntuitorul te poate scăpa chiar şi dacă legătura s-a prefăcut în lanţ. Scapă la
El! Scapă îndată şi vei fi izbăvit.

Prins ca musca în păianjen

Iată unde duce băutura şi beţia. Iată sfîrşitul beţivului. Cu ajutorul băuturii, satana l-a prins pe
băutor în cursa morţii, aşa cum păianjenul prinde musca în pînza lui.
Vai, ce sfîrşit groaznic este acesta! Dar din pierzarea aceasta, cel pierdut mai poate încă scăpa
dacă strigă cu credinţă pe Isus Mîntuitorul şi Izbăvitorul.

Partea II - Patima băuturii şi beţiei

se poate birui numai cu puterea Evangheliei
 Am arătat pînă aici relele şi răutăţile pe care le face băutura. Sînt nenumărate aceste rele. Noi
am arătat numai cîteva din ele. S-ar putea scrie cărţi întregi.
În cele ce urmează, vom arăta acum mai pe larg, cum se poate birui această patimă diavolească.
Beţivul este un îndrăcit, cum spune sf. Ioan Gură de Aur; este stăpînit de un duh rău, de care poate
scăpa numai cu putere de sus de la Dumnezeu. De aceea, combaterea beţiei numai în direcţia
aceasta se poate face cu succes.
Patima beţiei s-a combătut şi se combate mereu şi în ţara noastră. Contra ei vorbesc medici,
profesori, conferinţe, cărţi, etc. Însă patima stă tot în picioare. De ce? Pentru că pătimaşul nu e dus
în singurul lor unde poate scăpa de patima beţiei: la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit. De
patima beţiei, omul poate scăpa numai cu darul şi ajutorul Celui care a venit în lume să nimicească
lucrurile diavolului (1 Ioan 4, 8), şi să ne scape de bănuielile lui.
În direcţia aceasta, am început noi, combaterea alcoolului cu mişcarea Oastea Domnului,
înfiripată cu inspiraţie de sus de la Dumnezeu. Iar roadele acestei combateri evanghelice s-au şi
arătat. În decurs de cîţiva ani, zeci de mii de suflete au scăpat din ghearele beţiei şi azi Îl slăvesc pe
Mîntuitorul nostru Cel Scump.
În paginile ce urmează vom arăta deci, ce poate face Evanghelia în combaterea alcoolului şi ce
a putut face Oastea Domnului cu această putere de sus.
 Beţia este un lanţ pe care...

Patimile cele rele sînt lucrul diavolului. Sînt un fel de legături cu care diavolul îl leagă pe om
încetul cu încetul şi pe nesimţite. Începe diavolul cu o aţă subţire, cu primul pahar de băutură, şi
apoi tot îngroaşă aţa pînă face din ea ştreang şi lanţ. Tot îngroaşă aţa pînă ce el prinde pe om în laţul
beţiei. Vrei să te laşi de beţie, dar nu mai poţi. Eşti legat cu lanţul.
Aşa sînt şi celelalte patimi: desfrînarea, mînia, zgîrcenia, etc, toate patimile sînt la fel de rele:
sînt nişte lanţuri grele şi cumplite. Noi ne ocupăm mai mult cu beţia, pentru că asta le întrece pe
toate. Ah, ce rob cumplit este beţivul! Paharul de băutură este mic, dar el este temniţă grozavă
pentru atîţia şi atîţia păcătoşi. Ţărani şi muncitori, cărturari şi şi plugari, învăţaţi şi neînvăţaţi stau
ferecaţi în această ticăloasă şi ruşinoasă robie. Pătimaşul este un rob al diavolului... Viaţa lui este o
robie şi o ticăloşie ruşinoasă.

Numai Jertfa Crucii îl poate frînge

Unii stau o viaţă întreagă în această robie. Alţii caută să scape de ea. Se aud hotărîri: Mă las de
băutură, mă las de fumat. Dar vai, astfel de hotărîri de regulă se gată cu cuvintele: Am încercat, dar
nu pot!...
Un lucru trebuie să ştie oamenii. Patimile cele grele sînt lucrul diavolului şi puterea diavolului.
Ele pot fi biruite numai cu puterea Domnului, pentru că Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos a
venit în lume anume să nimicească puterea diavolului
(1 Ioan 4, 8). El a dezlegat pe cei chinuiţi de duhuri rele. El Singur poate dezlega pe cei legaţi
de patimile cele rele. Da patimile cele rele poate scăpa omul numai cu ajutorul Mîntuitorului.

Patima băuturii e un ştreang

pe care numai foarfeca Golgotei îl poate tăia

Aşa e patima beţiei. Ea începe cu o aţă subţire, pe care omul o poate rupe cu uşurinţă. Numai
cît, aţa asta e întinsă cu vicleşug de o mînă vicleană: de mîna lui satana. Şi dacă omul nu bagă de
seamă, aţa se tot îngroaşă - paharele sporesc mereu - pînă cînd, pe urmă satana a făcut din aţă un
ştreang cu care l-a legat pe om. Şi apucat pe calea asta, omul sfîrşeşte cu pieire trupească şi
sufletească.
Satana se meserie este împletitor de ştreanguri şi lanţuri cu care leagă pe cei apucaţi cu patimi
rele. Şi ah, ce de suflete pierde cu aceste legături! De cînd eram la ţară, am cunoscut un om care de
la primul pahar - de la aţa cea subţire - a ajuns pe urmă la ştreangul spînzurătorii.
Ah, ce grozave sînt ştreangurile şi lanţurile lui satana! Dar slăvit să fie Isis Biruitorul, că El ne-a
lăsat o foarfecă minunată cu care putem tăia orice ştreang şi orice lanţ de patimă rea. El ne-a lăsat
foarfeca Golgotei; ne-a lăsat Jertfa Lui şi Sîngele Lui de pe Dealul Golgotei. Oricît de grozav ar fi
legat cineva cu patimile cele diavoleşti, el poate scăpa dacă Îl primeşte cu adevărat pe Cel ce a venit
în lume, anume să strice puterea lui satana.

Isuse Mîntuitorule, mîntuieşte pe cei căzuţi

în ghearele şarpelui alcool

Mai înainte am arătat că din sticla de alcool pîndeşte şarpele diavol. În patima beţiei este
şarpele diavol, care stoarce vlaga cea trupească şi sufletească a omului. Ah, ce înfricoşat este a
cădea în ghearele şarpelui diavol! Sufăr şi beţii copii în această cădere. Beţia este un şarpe grozav
care sugrumă şi copiii.
Ah, beţivilor, gîndiţi-vă că în lanţurile voastre ajung şi copilaşii voştri. Nelegiuirea voastră trece
şi asupra lor. Prin ticăloşia voastră, le stricaţi şi sîngele lor. Prin patima voastră le beţi pîinea, le beţi
hainele, le beţi sănătatea, le beţi sîngele lor, le beţi viaţa lor. Ah, sărmanii copii ai beţivilor! Ah,
sărmănuţii de voi, copii ai beţivilor! Dar nu disperaţi dragi copilaşi. Ridicaţi mînuţele voastre şi
glasurile voastre spre ceruri. Acolo este un Mîntuitor care vă poate scăpa şi pe voi şi pe taţii voştri.
Rugaţi-vă Domnului şi Mîntuitorului Isus Hristos. Cereţi ajutorul Lui şi El va asculta rugăciunea
voastră.
Contra beţiei se ţin conferinţe, se scriu cărţi, se dau sfaturi şi îndemnuri, dar toate acestea nu pot
ajuta nimic. Beţia se poate combate numai cu ajutorul Evangheliei.
Beatul - zice sf. Ioan Gură de Aur - este un fel de îndrăcit. El sufere aceleaşi patimi ca cel
îndrăcit; se clatină, cade, zgîieşte ochii, face spume la gură, etc. Cel căzut în boala asta, trebuie adus
la Mîntuitorul, aşa după cum spun Evangheliile, că cei cuprinşi de boli grele şi bătuţi de duhuri
mute, erau aduşi la Mîntuitorul să ia tămăduire (Marcu 9, 17-30).
Aduceţi la Mîntuitorul pe cei bîntuiţi de patima beţiei. Ajutaţi-i să se apropie de Mîntuitorul şi
să-L afle pe Mîntuitorul.
Fratele meu! Te-a muşcat şi pe tine şarpele alcool? Ridică-ţi ochii spre cer. Priveşte Jertfa
Crucii, căci asta e singura ta scăpare. Toţi ce muşcaţi de patima beţiei - şi de alte patimi rele - priviţi
spre Domnul, primiţi-L pe Domnul şi Jertfa Lui cea scumpă şi îndată vă veţi tămădui.

O pildă din istorie

Dintr-un mort şi omorît în beţie, a înviat şi a scăpat
la o viaţă nouă cu puterea Evangheliei

În chipul de alături se vede un om decăzut... un om atît de decăzut, încît poate unii ar crede că
acest om nici nu există, ci e doar o arătare - ca un tip - al omului decăzut.
Dar chipul de alăturea a trăit aievea. El se poate vedea în protocoalele poliţiei din New York,
Walter Street. Acest decăzut era cunoscut la New York sub numele de Old Colonel Johnson, adică
bătrînul colonel Johnson.
Avea o înfăţişare grozavă. Era numai de 60 de ani, dar părea de 80-90 de ani.
Istoria lui pe scurt e aceasta. S-a născut dintr-o familie bună din Ohio. A primit o creştere aleasă
şi a învăţat dreptul. S-a făcut avocat şi s-a căsătorit. Pe urmă a intrat la armată, ajungînd pînă la
rangul de colonel.
Dar încă de tînăr apucase cu patima beţiei. Încetul cu încetul, diavolul a tot îngroşat lanţurile
acestei patimi, pînă ce colonelul a apucat cu totul în căile pierzării, şi-a părăsit familia şi a fugit la
New York, cu nume fals.
Aici şi-a mîncat şi ce a mai avut, devenind un cerşetor de stradă, aşa cum îl arată chipul de
alături. Ani de zile a stat în această ultimă treaptă a decăderii trupeşti şi sufleteşti.
Cine ar mai fi crezut că din acest cu adevărat mort, ar mai învia un om nou? Şi totuşi, minunea
s-a petrecut. Cerşetorul colonel Old, ajunse în contact cu nişte creştini adevăraţi care Îi vestiră pe
Mîntuitorul şi mîntuirea. Cel căzut primi vestea mîntuirii şi închizîndu-se în bordeiul său, s-a rugat
6 zile de-a rîndul, strigînd cu lacrimi fierbinţi:
O, Dumnezeule, dacă nu e prea tîrziu, eu Te rog iartă-mă şi pe mine sărmanul pierdut şi
ticălosul.
Şase zile s-a rugat neîncetat, aşteptînd răspunsul cerului de sus. Şi răspunsul a sosit. În
dimineaţa zilei a 7-a - duminica - s-a ridicat de jos cu faţa şi sufletul plin de pace şi bucurie zicînd:
sînt iertat... sînt mîntuit.
Domnul îi frînsese lanţurile robiei şi îl scăpase de sub puterea lui satana. Decăzutul şi-a
recîştigat sănătatea şi i s-a schimbat înfăţişarea. Dintr-un om mort, a ajuns un om viu. A ajuns o
mărturie vie despre puterea Evangheliei.
A mai trăit 14 ani şi a devenit un vestitor al Domnului. Vestea pe tot locul minunea ce s-a
petrecut în viaţa lui. Viaţa acestui om ce mort era şi a înviat, este şi ea o mărturie vie şi grăitoare că
cei biruiţi de patima beţiei pot scăpa de acest diavol cumplit numai cu puterea Evangheliei.

De beţiv nu trebuie să rîdem,

ci să plîngem de mila lui şi să ne rugăm pentru mîntuirea lui

Alături de chipul unui pătimaş beţiv, pe care tot mereu îl văd pe o stradă lăturalnică cum
măsoară drumul şi pruncii se ţin după el cu ţipete şi cu rîsete, ca după urs.
 Din cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, iată ce face diavolul cu ajutorul alcoolului: un
obiect de rîs, sau mai bine zis de jale.
Naţia (poporul), spune că de cel nebun nu-i iertat să rîzi. Dar de cel beat, da, pentru că beatul ce
face cu voia lui un fel de nebun. Dar această judecată, în lumina Evangheliei nicidecum nu poate sta
în picioare. Pătimaşul beţiv, un trebuie batjocorit ci trebuie compătimit şi trebuie ajutat să scape din
lanţul patimii.
Pătimaşul beţiv este un înfrînt de puterea lui satana... este legat de puterea lui satan... este un fel
de îndrăcit. Pătimaşul beţiv este doar cea mai grăitoare mărturie despre ce înseamnă a fi robul lui
satana. Iar nouă ne trebuie să ne fie milă de un suflet căzut în această ticăloasă robie. Noi trebuie să-
l ajutăm în tot chipul pe un astfel de nenorocit, să scape de lanţurile lui satana.
Alături de fiecare beţiv decăzut şi biruit de patimă, noi trebuie să auzim cuvintele ap. Pavel:
Piere fratele tău pentru care a murit Hristos (1 Cor. 8, 11).
Eu de cîte ori văd un pătimaş beţiv, mă cutremur şi ochii mi se umplu de lacrimi, gîndindu-mă
cu ap. Pavel că în faţa mea piere un suflet, un frate, pentru care a murit Hristos.
Beţivul este un fel de legat de satana, pe care trebuie să-l mîntuim, aducîndu-l la Domnul, căci
El a venit anume să strice lucrurile diavolului (1 Ioan 4, 8).
Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului a scăpat o mulţime de astfel de nenorociţi şi pierduţi
pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Să căutăm pe tot locul astfel de pierduţi şi să stăruim pentru
mîntuirea lor.

Lupta Oastei Domnului

Mişcarea Oastei Domnului are azi peste 100 de mii de membri luptători. Şi duce contra
alcoolului cea mai mare luptă, din cîte s-au dat cîndva în ţara aceasta. Mişcarea Oastei Domnului s-
a înfiripat la Anul Nou, 1923.
A ieşit dintr-o rugăciune. Mîhnit în sufletul meu de felul păgîn şi păcătos, cum trec creştinii
dintr-un an într-altul, cu beţii şi îmbătări de cap, m-am rugat Bunului Dumnezeu să ne dea putere
mai multă contra întunericului, contra răutăţilor şi contra vrăjmaşului diavol.
Rugăciunea s-a prefăcut - sau mai bine zis, Domnul a prefăcut-o - într-un fel de chemare la o
hotărîre, contra beţiilor şi sudălmilor. Această chemare s-a publicat la foaie de Anul Nou, 1923,
însoţită de o hotărîre, un legămînt contra beţiilor şi sudălmilor. Chemarea spunea între altele:
Veniţi să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou. Avem noi românii, două mari păcate
care mai ales ne strică sufletul şi traiul cel creştinesc: sudalma şi beţia.
Veniţi să facem o hotărîre şi o întovărăşire la luptă împotriva lor ca să le scoatem din casa
noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri.
Chemarea a răzbit în suflete. Era venită şi pornită de la Domnul de sus. Valurile ei au crescut an
de an. Azi, Oastea Domnului a împînzit toată ţara cu ostaşii ei şi cu lupta ei. Lupta ei s-a pornit mai
întîi contra beţiilor şi sudălmilor. A trecut apoi într-o mişcare de renaştere duhovnicească. În lupta
cu vrăjmaşul alcool, Oastea Domnului a făcut şi face adevărate minuni. S-ar putea scrie o carte
întreagă despre aceste lupte şi biruinţe. Peste 100 de mii de oameni a hotărît această mişcare să-şi
păzească viaţa şi sufletul de şarpele alcool. Şi zeci de mii de suflete prinse în ghearele beţiei, au
scăpat la picioarele Crucii. Oastea Domnului a închis şi cîteva zeci de cîrciumi, prefăcîndu-le în
case de adunare a Oastei.

Regulile Oastei Domnului

privitoare la băuturile alcoolice

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei Domnului sînt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată, cu totul, de orice băuturi
alcoolice. Omul poate trăi şi fără băuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine).
Avîndu-se în vedere faptul că în ţara noastră sînt peste 500 de mii de podgoreni, pentru care ar
fi prea grea opreliştea să nu-şi guste vinul şi li s-ar închide cu totul uşa intrării în mişcarea noastră
religioasă; avîndu-se în vedere şi faptul că ap. Pavel a sfătuit pe Timotei să folosească puţin vin
pentru desele sale îmbolnăviri (1 Tim. 5, 23)... lăsăm şi noi folosinţa unui pahar de vin curat.
Punem însă îndată condiţia ca acest pahar să nu treacă în alte pahare, să nu fie o uşă deschisă spre
alte pahare, spre beţie. Lîngă cel dintîi pahar, punem îndată cuvintele sf. Ioan Gură de Aur: Vinul
este de la Dumnezeu, beţia de la diavolul... Un pahar de vin curat, este destul pentru caz de
osteneală şi boală.
Oastea Domnului opreşte cu totul de la orice fel de băuturi alcoolice:
1 - Pe cei pătimaşi, pe cei beţivi, pentru că în cei pătimaşi băutura a stricat cu totul orice hotar
de oprire şi stăpînire. Pentru beţiv, cel dintîi pahar deschide larg uşa spre beţie. Pentru cei pătimaşi
nu este o altă cale de scăpare, decît ruperea cu orice fel de băutură pentru vecii vecilor.
2 - Oastea Domnului opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi (fie
juni, fie văduvi), pentru că aceştia trebuie să stăruie în virtutea înfrînării poftelor. Băuturile
alcoolice sînt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. Virtutea înfrînării poftelor se potriveşte cu
alcoolul întocmai ca uleiul cu focul. Ea ca şi cînd ai pune ulei în foc. Nu beţi vin întru care este
desfrînare, zice ap. Pavel (Efes. 5, 18).
3 - Un ostaş al Domnului nu va umbla pe la cîrciumi şi nu va gusta nici un fel de băuturi pe la
cîrciumi, pentru că acolo sînt ispitele cele mai mari.
Acestea a fi pe scurt, regulile cu băuturile. Spun adevărat că ani de zile m-am frămîntat cu
dezlegarea lor şi tremur şi acum, să nu fi greşit cu precizarea lor. Ca un munte de fier parcă apasă
asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat o uşiţă deschisă pentru ispita satanei?
Băgaţi de seamă, căci paharul de vin care l-am lăsat poate fi o uşă deschisă pentru satana, poate fi
mărul din Grădina Edenului, dacă nu grijim. Satana este viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă,
apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi, ca să intre prin ea. Aici voi spune o
mult grăitoare istorioară.
Doi bătrîni, un moşneag şi o babă, luară hotărîre să se lase de băutură că prea tare caliciseră din
pricina asta. Îşi lăsară însă voie să bea aldămaş cînd ar cumpăra sau ar vinde ceva, căci doar tîrg
fără aldămaş unde s-a mai pomenit?
Hotărîrea o ţinură bătrînii o săptămînă, două; da gura tare le ardea după rachiu. Atunci baba
prinse o găină şi zise către moşneag:
- Ştii ce? M-am gîndit să-ţi vînd ţie găina mea.
- Bine te-ai gîndit! - răspunse moşneagul. Făcură tîrg şi băură aldămaşul. Şi tot aşa merseră
tîrgurile între ei pînă cînd nemaiavînd bani de aldămaş, începură a face tîrgurile cu Iţig de la
cîrciumă, pînă cînd îşi băură şi hainele de pe ei şi ajunseseră în drum.
Decît astfel să vă înşele şi pe voi satana, decît să aveţi veşnic o uşă deschisă, eu zic: Mai bine
închideţi uşa de tot; lepădaţi-vă de orice băutură îmbătătoare.
Închei, spunînd încă odată: un ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se leapădă de orice fel
de băuturi alcoolice!

Am cîştigat 10.000 de lei de cînd am intrat în Oastea Domnului

Prea cucernice părinte! Iată, sînt întrebat de mai mulţi oameni băutori şi fumători, ce folos sau
dobîndă am dacă sînt înscris în Oastea Domnului? Eu le-am răspuns: - Iată de doi ani nefumînd şi
nebînd alcool, am dobîndit 100.000 de lei, din care a zecea parte, adică 500 de lei îi trimit pentru
fondul de evanghelizare şi de 500 de lei am luat cărţi religioase tot de la societatea Oastea
Domnului, pentru hrană sufletească, şi 9.000 de lei i-am întrebuinţat pentru hrană şi îmbrăcăminte.
Capul Codrului, Bucovina, la 9 decembrie 1928
Ioan Măzărescu - ostaş în Oastea Domnului.

Canonul 24, Sinodul din Laodicea

Nu se cuvine celor sfinţi, începînd de la preot pînă la diacon, şi de aici înainte, oricărui din
tagma bisericească pînă la servitor, cititori sau cîntăreţi, sau cateheţi, sau portari, sau din tagma
călugărilor, să intre în cîrciumă.
 În Vechiul Testament fiul beţiv era omorît cu pietre

În Vechiul Testament era legea care judeca păcatul fără iertare, după greutatea lui. Într-un loc
din Biblia Vechiului Testament este arătată şi judecata beţiei. Dacă un om are un fiu neascultător, să
spună bătrînilor cetăţii:
Iată fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, nu ascultă de glasul nostru şi este lacom şi beţiv.
Şi toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară
(Deut. 21, 18-21).
Ce pedeapsă groaznică! Beţivul era omorît cu pietre. Arată şi această pedeapsă cît de grozav era
socotit păcatul beţiei.

În Noul Testament e primit cu iertare şi ospăţ de bucurie

Faţă de legea Vechiului Testament, în Noul Testament a venit darul, dragostea şi iertarea Tatălui
ceresc. Şi în Noul Testament este un fiu care şi-a mîncat averea cu beţii şi desfrînări: fiul cel
pierdut. Dar, întorcîndu-se acasă, a fost iertat şi primit cu ospăţ de bucurie.
Dragă cititorule! Poate şi tu eşti apucat pe calea cea pierdută a băuturii şi beţiei. Opreşte-te
iubitul meu în loc, opreşte-te cu fiul cel pierdut şi ten întoarce cu el acasă. Oricît de căzut şi de
decăzut ai fi, află că Tatăl ceresc te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
 Cîteva mărturisiri de la cei care au scăpat
de patima băuturii prin Oastea Domnului

Ţara e plină cu zeci de mii de suflete care au scăpat de patima beţiei prin Oastea Domnului.
Mărturisirea acestora răsună prin adunările Oastei şi cîteva s-au publicat şi prin cărţile şi foile
noastre.

Era să-mi omor soţia

Slăvit să fie Domnul! Chiar să mă tragă pe roată, nu voi părăsi pe părintele Iosif Trifa! Îmi
amintesc cu groază clipele acelea. Ieşisem de la biserică, şi după obicei, intru în cîrciumă. Am băut
pînă seara, fără să fi mîncat ceva. Ies mort de beat şi mă îndrept spre casă. Sosind acasă am dat cu
cuţitul în uşă.
Biata soţie a fugit între fraţii ostaşi care erau adunaţi undeva într-o casă. Eu o căutam în toate
părţile s-o omor. Negăsind-o, am plecat acasă şi m-am culcat. Dimineaţa m-am trezit la timp. Erau
numai copilaşii acasă. Bieţii copii mi-au istorisit totul. Atunci, ruşinat oarecum de prostiile mele, m-
a cuprins o mîhnire grozavă. Am trimis la un vecin după cartea Intraţi în Oastea Domnului.
Citind această carte, mi s-a luminat mintea şi m-am îngrozit, văzînd starea în care mă aflam.
Dar ea mi-a arătat şi calea cum să ies din ele. Am aruncat îndată tutunul, am urît crîşma şi toate
păcatele. Am intrat în rîndurile Oastei şi sînt fericit şi eu şi toată casa mea.
Maftei Olteanu, ostaş, Cioara, Alba.

Dormeam ca porcii în gunoaie

Cucernice părinte! Cum s-ar putea să vă uit scumpe părinte, cînd eu nu ascultam nici de tata
nici de mama, ci şedeam cîte 2-3 zile pe la crîşmă şi dormeam ca porcii în gunoaie - unde mă apuca
noaptea? Venea săraca mama după mine, dar eu nu vream să mă duc, ba o luam şi la înjurătură. Şi
venea acasă tot plîngînd.
Dar acum, de cînd am primit duioasele foi şi cărţi de la scumpul nostru părinte Iosif Trifa, m-
am lăsat de toate.
Cum să vă mulţumesc, scumpe părinte? Căci acum, seara zic rugăciuni şi cîntări de ale Oastei,
şi mă culc şi eu pe perină, nu ca porcii în gunoaie! Acum, unde văd bînd şi fumînd mi-e greaţă.
Dragi fraţi care aveţi patima băuturii şi a fumatului, abonaţi foaia Isus Biruitorul şi cărţile de la
scumpul nostru părinte. Căci eu vă spun că, aşa cum am scris mai sus, nici tata, nici mama nu m-au
putut desface de patimi, numai părintele Trifa cu ajutor de la Dumnezeu şi Fiul Său.
Slăvit să fie Domnul!
Vasile Buta, ostaş - Podeni - Turda.

După o noapte de beţie

Iubite părinte, mi-aduc aminte de noaptea de 20-21 ianuarie 1928, cînd după o sărbătoare
zdravănă în cinstea sfîntului Ion, după o noapte de beţie, era să mor ca un mucenic al iadului. Dar
prin sfinţia voastră, mi-a venit scăparea. Aveam foi abonate şi le citeam. A doua zi m-am hotărît să
intru în Oaste...
Astfel, scăpînd de moarte, am trecut la viaţă.
Slăvit să fie Domnul!
Filip Ţutcan - Pîrjota - Bălţi.

Unde purtam revolverul, acum port Biblia...

Cucernice părinte Trifa! Cu lacrimi mă voi ruga neîncetat Domnului pentru sfinţia ta, care m-ai
adus la Domnul, scăpîndu-mă din moartea cea veşnică. Căci pînă a nu cunoaşte pe Domnul, trăiam
ca un nemernic. Mă îmbătam, cădeam prin noroi ca animalele, suduiam şi huleam pe Dumnezeu ca
un nebun. Aveam ciomag de fier, revolver, cuţit, puşcă: tabachera cu tutun şi cutia cu cartuşe nu
lipseau niciodată de la mine...
Dar astăzi, astăzi, cum să-I mulţumesc Domnului că am scăpat de acestea?...
În loc să mă duc la beţie şi la jocuri, mă duc la biserică. În locul unde purtam revolverul, astăzi
port Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, şi citesc în ea. În locul cutiei de cartuşe, port cartea de cîntări.
În locul cuţitului, port foaia Isus Biruitorul. Domnul să binecuvînteze pe cei ce mi-au arătat lumina,
să nu cad în moartea de veci. Amin.
Alexandru Bădescu, ostaş - Com. Valea lui Cîine, jud. Gorj.

Mergeam la biserică şi la cîrciumă

Cucernice părinte Iosif, înainte de a cunoaşte Oastea Domnului avem un fel de credinţă, cum au
creştinii de auzim. Mergeam şi la biserică şi la crîşmă. Dar acum mulţumită lui Dumnezeu că am
aflat şi eu despre această Oaste a Domnului şi am văzut cît de frumos se roagă şi cîntă fraţii ostaşi...
şi toate mi-ai căzut la inimă. Cînd eram în lume, cît cîştigam într-o săptămînă, cheltuiam într-o
noapte şi apoi eram gata să plec să fur ce au muncit alţii...
Acum, slavă Domnului! El m-a scăpat de toate acestea!
Crişan Mihăilă, ostaş - Corna-Alba.

Citind cartea Oglinda inimii

... Eram băutor, fumător şi suduitor mare.

Într-o zi m-am dus la un vecin după nişte cărţi de poveşti. Şi el mi-a dat şi cartea Oglinda inimii
omului, spunînd că e frumoasă.
Aceasta era într-o sîmbătă seara, la Anul Nou 1931, pe la orele 4 spre seară. M-am apucat de
citit poveştile... Mă uitam însă mereu la cartea cu Oglinda. Îmi plăcea titlul. Am lăsat poveştile, am
pus mîna pe ea şi am început să citesc... Şi am citit toată noaptea şi ziua următoare pînă la amiază,
pînă am petrecut-o toată. Am citit şi am plîns. Şi din noaptea aceea n-am mai băut rachiu. Tabachera
am aruncat-o pe fereastră iar din gura mea cuvinte de sudalmă n-au mai ieşit.
De atunci, slăvit să fie Domnul, cu toată casa mea slujesc Domnului.
Vasile Matei, ostaş - sat Mogoşeşti, comuna Buda, jud. Dorohoi.

Şi-a cuprins înapoi pămîntul mîncat cu beţia

Un vechi luptător în Oastea Domnului, Augustin Toma din Vecerd, jud. Tîrnava Mare, a fost un
beţiv mare. Îşi mîncase şi averea cu beţia şi băutura. După ce a intrat în Oastea Domnului şi s-a
lăsat de băutură, şi-a cuprins înapoi moşioara vîndută şi şi-a cumpărat şi averea cerească. Istoria
fratelui nostru Augustin de la Vecerd, este o mărturie grăitoare despre puterea cu care lucrează şi azi
Cuvîntul lui Dumnezeu.
 O mulţime de cîrciumari şi-au închis cîrciumile
făcîndu-le case de adunare pentru Oastea Domnului

O altă biruinţă a Oastei sînt şi cîrciumile pe care le-a închis. O mulţime de cîrciumari au fost
răpiţi de valurile Evangheliei, trezindu-se în ei grozava răspundere sufletească de a mai continua o
meserie care aduce suflete la picioarele lui satana.
Îngroziţi de trecutul lor, ş-au închis cîrciumile şi le-au schimbat în case de adunare a Oastei. Şi
astfel, unde mai înainte răsunau cîntările diavolului, azi răsună cîntările Domnului. Din case de
pierzare, s-au făcut case de binecuvîntare. Unde mai înainte pescuia şi secera diavolul, azi seceră şi
pescuieşte Evanghelia. Din multele cîrciumi pe care le-a închis Oastea Domnului, dăm aici cîteva:

Din birt, casă de rugăciune

Cucernice părinte Iosif,

Oastea Domnului Isus Biruitorul din comuna noastră Ilova, înaintează pe calea biruinţei.
Duminică am avut sfinţirea steagului şi a casei fratelui Damian, care va fi de azi înainte o casă de de
laude pentru Domnul. Casa fratelui Damian fusese un birt. Dar după ce s-a curăţit întîi casa
dinăuntru (sufletul), fratele Damian a ţinut să-şi cureţe şi să-şi sfinţească şi casa pămîntească.
La sfinţire au luat parte mai mulţi fraţi din comunele vecine.
Domnul să fie slăvit în veci!
Jenia Nicolae, ostaş, Ilova, Severin.

Cîrciuma din Feldru-Năsăud,

schimbată în casă de adunare a Oastei

Pe la începutul anului 1934, am primit şi am publicat la foia Oastea Domnului, mult grăitoarea
ştire de mai jos:
Casa ce se vede în chipul de mai jos este a fratelui Petru Iloaie din comuna Feldru, Năsăud,
venit din America. Pînă în curînd această casă a fost un locaş de pierzare sufletească, loc de beţie şi
de petrecere lumească. Astăzi însă lucrurile sînt schimbate. Duhul Domnului a lucrat, omul cel
vechi a murit, locaşul de blestem s-a prefăcut în casă de binecuvîntare.
Fratele nostru Petru, pe care America nu l-a adus schimbat şi s-a întors de acolo cu gîndul de a
deschide cîrciumă în sat, a suferit o schimbare prin Oastea Domnului. Inima acestui frate, cunoscînd
dragostea Domnului, i s-a închinat Lui cu smerenie, iar căminul său de pînă aici, cîrciumă, s-a
schimbat într-o casă de rugăciune.
Slăvit să fie Domnul!

Eram un cîrciumar mort-viu

Cucernice părinte Trifa, eu unul eram un mort-viu. Eram cîrciumar. Doi ani mi-au trebuit să
citesc întruna cărţile Oastei, pînă ce am rupt-o definitiv cu păcatul şi am închis cîrciuma. La mine în
cîrciumă se înjurau cele mai grozave înjurături, de către toţi creştinii şi conducătorii satului. Se
făceau păcate strigătoare la cer.
Dacă în anul 1927 nu primeam cartea cu Oastea Domnului, ca să-mi văd starea în care mă aflu,
eu şi azi eram un om mort, un mort viu. Şi cu mine erau toţi ceilalţi fraţi care din mila Domnului, de
cînd sîntem în Oaste, să nu fie spre lauda noastră - am ridicat o cruce în sat cu 8.000 de lei, iar alte
20,000 de lei le-am strîns pentru ajutorarea celor năpăstuiţi.
Slăvit să fie Domnul!
Ioan P. Prilipicianu - Coşula, Botoşani.

Din cîrciumar, ostaş al Domnului

Cucernice părinte, vin a vă raporta ceva de pe frontul comunei mele de naştere, Găieşti. Cu
ajutorul Domnului, prin lupta fratelui Vasile Gavrilescu, Domnul a făcut ca hanul, o cîrciumă din
sat, să fie predată pentru adunarea Oastei. Acel frate care a fost cîrciumar, acum urmează la adunare
împreună cu sora, soţia lui. Domnul să-i aibă în mila şi paza Lui!
I Binetea, V. Comănescu - Găieşti, Dîmboviţa.

În Gîrbovăţ - Severin

Casa fratelui Axente Goga, fostă cîrciumă, răsună acum de laudele Domnului şi propovăduirea
Evangheliei Lui.

Casa mea era în slujba diavolului

Cucernice părinte! Eu, ostaşul Petre T. Diaconu, am aşteptat ziua 1 Ianuarie, ca pe o sfîntă zi de
fericire, căci fiind cîrciumar, casa mea şi sufletul meu erau puse în slujba diavolului, iar acum sînt
puse în slujba Domnului nostru Isus Hristos. Deci, lăsînd această osîndă de suflet pierzătoare, vă
rugăm a înscrie şi pe soţia mea în Oastea Domnului, alături de mine, căci morţi am fost şi am înviat,
pierduţi am fost şi ne-am aflat.
Petre Diaconu şi soţia mea Lucia - com. Obîrşia Nouă, jud. Romanaţi.

Dumnezeu să ne ajute a ne cîştiga traiul pe altă cale

Cuvioase părinte! Odată cu învăţăturile frumoase despre suflarea Duhului Sfînt ce le-am citit în
foaia Oastea Domnului, Vîntul cel ceresc al Duhului Sfînt a suflat şi în casa noastră. De cîtva timp,
eram hotărîţi a lăsa cîrciumă şi a nu mai sluji la doi domni.
Dar de cîte ori am plecat cu brevetul la preceptor, ceva ne oprea şi nu puteam merge; am văzut
bine că diavolul e contra. Patru zile plecam şi ne întorceam. Pe urmă n-am mai ascultat de nimeni.
Duhul Sfînt a biruit, diavolul s-a întors ruşinat. Am dus brevetul şi odată cu începerea Anului Nou,
vrem ca toată grija cea lumească să o lepădăm şi rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne cîştiga traiul
vieţii noastre pe altă cale.
Eftenie Drăgan şi soţia Elisaveta - ostaşi în Oastea Domnului, Sălişte, Sibiu.

A curăţit cîrciuma şi a pus-o în slujba Domnului

Prea cucernice părinte şi semănătorule de lumină! Vă fac cunoscut că după ce s-a înfiinţat
Oastea Domnului şi la noi în Poiana Mărului, jud. Braşov, un cîrciumar de aici cu numele Ioan
Enescu, la stăruinţele cuvioasei sale femei, care este cu o inimă bună şi a fost cea dintîi în Oastea
Domnului, a lăsat cîrciuma şi localul acela, care era pus în slujba diavolului, l-a curăţit şi împodobit
frumos şi l-a pus în slujba Domnului. Localul acela unde se vorbeau vorbe urîte şi murdare,
sudălmi, certuri, bătăi, astăzi se înalţă rugăciuni şi cîntări în Domnul. Noi n-am ştiut cît e de dulce
viaţa cu Domnul şi cît de dulce este hrana sufletească. Acum zicem şi noi ca apostolul: Cine ne va
mai despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu?
Nimenea!
Ioan Flangea - Secretarul Oastei Poiana Mărului.

Moş Ion

Moş Ion, mai zis Raţă dintr-un sat de pe la noi,

o ducea de-o vreme-ncoace în necazuri şi nevoi.
Să nu credeţi că-l lovise din văzduh vreun nenorocit,
cum ar fi de pildă apa sau cuprinderea de foc.

Căci doar Raţă i-se zise sînt nesăţioasa-i gură,

care n-avea altă grijă decît pentru băutură.
Azi o sticlă, mîine alta, tot aşa ţinînd mereu,
moş Ion pierdu averea şi credinţa-n Dumnezeu.

Ar fi mers aşa nainte, dar şi trupul lui voinic

începu cumplit să ardă de atîta metilic.
Deci văzîndu-se deodată zdruncinat de tot sărmanul
caută să-şi facă moartea, cum îl învăţa vicleanul.

Şi luptînd-se cu gîndul, i-a ieşit un om în cale

întrebîndu-l cu blîndeţe: Ce-i cu tine moş Ioane?
- Mi-am pierdut averea, cinstea, sănătatea în păcate,
mi-am pierdut acum şi mintea şi vreau să-mi fac singur moarte.

- Dragul meu, i-a răspuns dînsul, cu blîndeţe ca un tată,

tu să ştii că ai un suflet ce nu moare niciodată.
Şi căutînd să scapi de viaţă, rău, vai, rău o să greşeşti,
căci în munca cea amară sufletul îşi osîndeşti.

Uite, dragă Ioane, fost-am şi eu ca şi tine

prins în ghearele beţiei, vai şi-amar era de mine
dar în casa mea veniră, nişte oameni, zişi ostaşi,
şi mă scoaseră din mîna lui satan cel ucigaş...

Şi grăi duios ostaşul despre Oastea lui Isus

duse-l şi la adunare şi Ion căinţă a pus.

Astăzi, moş Ion e altul; slab, dar chipeş şi voios

plînge şi-n genunchi se roagă Domnului Isus Hristos.
Pe beţivi cînd întîlneşte, moşul îi opreşte-n loc
şi le zice, duios, dulce, cu cuvinte ca de foc:
Dragii mei! Fugiţi de crîşmă ca de-un şarpe veninos
haideţi şi intraţi îndată în Oastea Domnului Hristos!
C. Tudusciuc, cîntăreţ bisericesc - ostaş al Domnului, Brăhăşoaia, Vaslui.

O nuntă ostăşească

Precum am spus mai înainte, ostaşii Domnului fac botezuri, ospeţe, îngropăciuni, fără alcool şi
beţii. Iată mai jos pilda unei nunţi ostăşeşti.
Cucernice părinte Trifa! În comuna Uleş, am avut o nuntă pe care a făcut-o fratele Ioachim
Buna fiului său.
La nuntă am luat parte mulţi ostaşi şi grupe de ostaşi din jur. Ostaşii înainte de masă au luat
parte la sfînta Liturghie, apoi venind de la biserică, fiind adunaţi toţi ostaşii în curtea mirelui,
fanfara a cîntat rugăciunea Către Hristos Împăratul măririi, apoi s-a înşirat convoiul cîte doi cu doi,
cu steagul Oastei în frunte şi s-au dus după nănaşul, cîntînd cîntări religioase însoţite de fanfară. Pe
masa nănaşului ne aşteptau bucate pentru nuntaşi, şi mai presus de toate, în mijlocul mesei era
pîinea vieţii, - Sfînta Scriptură, de unde ne-am adăpat cu apa mîntuirii ca dintr-un izvor de viaţă
veşnică.
Apoi am plecat după mireasă, zicînd rugăciunea domnească Tatăl nostru. Pe drum spre biserică
aşijderea am cîntat cîntări religioase.
După cununie, ajungînd la locaşul mirelui, în curte ne aşteaptă o masă cu flori, între care era
pusă Biblia cu Sfînta Cruce în faţă între două pahare cu flori de bună mireasmă. În faţa mesei
aştepta mama mirelui sosirea fiilor ei, ţinînd o prea frumoasă vorbire despre dragostea părintească
către fiii săi. Iar după predică, nănaşul a pus Biblia în mîna mirilor şi aşa au intrat în casă cu Sfînta
Scriptură ca cei adunaţi în Numele Domnului. Apoi cu toţii am luat masa şi petrecînd în cîntări
religioase însoţite de fanfara Oastei Domnului.
Laurenţiu Hereu, ostaş - Pestişu Mic, jud. Hunedoara.

Frate dragă, lasă-te de băutură

Vai, te miri cu cîtă trudă

se cîştigă azi un ban;
dar cu cîtă uşurinţă,
merge-n mîna lui satan.

Şase zile-n săptămînă

bietul om s-a ostenit,
şi duminica la crîşmă
iată, tot a cheltuit.

Copilaşii plîng acasă,

plîng grozav cu mama lor,
pare c-a uitat de dînşii
vai! săracul muncitor!

Casa lui este-n ruină

lîngă ea cresc bălării,
iată cum apar în zdrenţe
şi micuţii lui copii.

Pîinea astăzi le lipseşte

şi nimic n-au ce mînca,
însă tatăl lor la crîşmă
bănişorii toţi îi bea.

Mamă, cînd vine tăticul?

căci de-aseară e plecat;
vai! ni-e foame, mamă dragă,
ştii că astăzi n-am mîncat.

Bea creştine, zice dracul,

bea, căci banii tăi îi bei,
i-ai muncit şi ai tot dreptul,
fă cu dînşii orice vrei.

Bea creştine şi petrece,

bea să te mai veseleşti!
Căci o săptămînă-ntreagă
ca un rob din greu munceşti.

Ca să uiţi de sărăcie
de necazuri, de nevoi,
nu te mai gîndi acasă,
e mai bine-aici la noi.

Bea creştine, bea otravă,

bea, căci faci pe placul meu,
bea creştine, bea şi-njură
Numele lui Dumnezeu.

- Scumpul meu şi iubit frate,

tu nu vezi cum te-a minţit?
Tu nu vezi pe-ntunecatul,
pe diavolul cel smintit?

Lasă-te de băutură,
lasă-te de porcii lui,
fugi de crîşmă, de beţie,
vină-n Oastea Domnului!
Poezia acestei cîntări este a iubitului nostru frate I. Tudusciuc.
Melodia e de la fraţii din Seliştea, Maramureş; notată de fr. Alex. Moraru, învăţător.

Pentru a birui patima băuturii

să punem la contribuţie şi credinţa şi voinţa noastră

Am vorbit mereu în cartea aceasta despre cum patima băuturii se poate birui numai cu ajutorul
Evangheliei. Numai Singur Isus Mîntuitorul ne poate mîntui şi de această patimă drăcească.
Să nu uităm însă un lucru: pentru a putea birui patima băuturii, pe lîngă darul şi ajutorul
Evangheliei se cere şi contribuţia noastră de credinţă şi voinţă. Căci şi Mîntuitorul cerea credinţă de
la cei pe care-i tămăduia.
A aştepta să scapi de patima băuturii fără ca tu să faci chiar nimic - asta-i o aşteptare zadarnică.
Ce mult spune despre asta chipul de alături. În acest chip se vede un pătimaş beţiv pe care
patimile cele rele îl tîrîie în pierzare. Sau mai bine zis, diavolul îl tîrîie în pierzare cu ajutorul
patimilor rele. Lanţul de care se ţine omul e patima cea rea. Iar diavolul îl trage cu acest lanţ spre
pieire, spre cimitir. Pătimaşul strigă disperat: Săriţi! Nu mă lăsaţi, patima mă duce în pieire!
Dar la acest strigăt i se răspunde: Păi, omule, lasă-te mai întîi de lanţul pe care tu îl ţii în mîinile
tale. Cîtă vreme strigi după ajutor, dar de lanţ te ţii cu toată tăria, cine te-ar putea ajuta?
În lupta contra patimilor să luăm învăţătură de la omul acesta. Patima cea rea e lucrul
diavolului, e puterea diavolului; dar să nu uităm, lanţul acesta de care ne trage satana e în mîna
noastră. Cînd lăsăm acest lanţ, diavolul n-are ce mai trage; patima şi-a pierdut puterea. Dar pînă
cînd ne ţinem cu tărie de lanţ, în zadar ne tînguim că ne biruie patima.
Sînt oameni care suspină după scăparea din lanţul patimilor şi năravurilor rele. Dar nu scapă de
ele, pentru că nu se lasă de lanţ.
EU am cunoscut la ţară un pătimaş beţiv care îşi plîngea regulat ticăloşia... la cîrciumă. Cu
paharul în mînă îşi plîngea copiii, casa şi nevasta. Îşi vedea şi-şi plîngea ticăloşia şi pieirea şi totuşi
se ţinea cu tărie de lanţul cu care satana îl tîra spre cimitir.
Deci fratele meu, dacă suferi de patima băuturii, strigă cu credinţă şi nădejde pe Domnul Isus.
Dar odată cu asta, lasă-te şi de lanţ; aruncă cît colo sticla de alcool şi fugi de cîrciumă ca de focul
iadului. Numai făcînd aşa vei putea scăpa de diavoleasca patimă a băuturii.
- Săriţi oameni buni... nu mă lăsaţi... mă trage satana la pierzare!...
- Păi lasă-te omule de ştreang şi atunci nu te mai poate trage!

Acesta e cel din urmă pahar

Tînărul rege al Suediei, Carol al XII-lea, apucase cu patima beţiei. Urîtă patimă este aceasta
pentru orice om. D-apoi încă pentru un rege? Mama regelui, văduva împărăteasă Victoria, pentru
acest lucru era veşnic îndurerată. Fiul ei decădea zi de zi. Cu toate prilejurile se îmbăta.
Dar într-o clipă binecuvîntată, regele se opri în loc. A băgat de seamă că nu e bine ceea ce face.
S-a retras în capela curţii regale; s-a rugat lui Dumnezeu şi a pus hotărîre să se lase de băutură.
În seara aceea era tocmai bal la curtea regală. Toată lumea şoptea că regele iar va trage o
straşnică beţie. Dar de data asta, n-a fost aşa. În toiul petrecerii, regele a luat în mînă un pahar de
băutură şi stînd în faţa mamei regine, în tăcerea încordată a sfetnicilor, grăi astfel:
- Iubita mea mamă, ştiu bine că prin beţiile mele ţi-am făcut multă durere sufletească. Te rog
iubită mamă să mă ierţi şi iată, făgăduiesc în faţa sfetnicilor mei, că paharul acesta de băutură este
cel din urmă pahar care-l mai beau în viaţa mea.
Astfel grăind, regele bea paharul şi apoi îl izbi jos, prefăcîndu-l în ţăndări.
Şi regele Carol şi-a ţinut cuvîntul. El n-a mai gustat în viaţa lui băutură şi a trăit o viaţă fericită
alături de o mamă fericită şi un popor mîndru de regele său.
Iar dacă un rege a putut face un astfel de lucru - îl poate face şi altul. Îl pot face toţi cei prinşi de
diavoleştile gheare ale beţiei.

Visul beţivului

Într-o dimineaţă, un beţiv trezindu-se din somn şi dintr-o straşnică beţie de noapte, zise către
muiere:
- Tu, muiere, m-am visat astă noapte cu cinci porci. Trei dintre ei erau slabi şi prăpădiţi, de-abia
se ţineau pe picioare, al patrulea era orb, iar al cincilea era atît de gras, de-abia mai putea grohăi şi
umbla. Oare ce, Doamne, ar putea însemna visul meu?
- Eu ştiu, răspunse la asta unul din copiii beţivului. Porcii cei slabi şi prăpădiţi sîntem noi: eu,
soră-mea şi mama. Iar d-ta eşti porcul cel orb care ne duci mereu pîinea şi hrana casei şi o arunci în
troaca porcului celui gras, în cîrciuma evreului.
- Drept ai dragul tatii - răspunse omul, cuprins de milă - şi din ziua aceea n-a mai cărat
mîncarea casei la troaca cîrciumii!

Alcoolul - calul troian

În vechime s-a dat un război crîncen între greci şi troieni pentru ocuparea cetăţii Troia. Zece ani
s-au războit grecii să cuprindă această cetate dar n-au putut-o. Atunci folosiră o înşelăciune. Se
prefăcură că se retrag, lăsînd pe cîmpul de luptă - ca dar - un cal uriaş de lemn, în pîntecele căruia
se ascunseră cîţiva din cei mai viteji luptători.
Dimineaţa, troienii băgară în cetate darul grecilor şi de bucuria izbînzii, se puseră pe chef şi
petrecere. Peste noapte - cînd troienii zăceau morţi de băutură - vitejii greci au ieşit din pîntecele
calului şi au dat foc cetăţii; s-a întors şi armata şi cetatea a fost trecută prin foc şi sabie.
O astfel de înşelăciune foloseşte şi diavolul în lupta cea sufletească. Sticla cu alcool este un cal
troian al diavolului. Ispititorul ia sticla de alcool şi o îmbie omului ca pe un dar, cu vorbe frumoase:
Noroc bun, Doamne ajută. Dar pe urmă ce se întîmplă? Noaptea - adică după ce omului i se tulbură
mintea - diavolii dau năvală în cetatea sufletului, aprind patimile cele rele şi groaznic prăpăd
sufletesc fac.
Ah, cîte Troie, cîte cetăţi sufleteşti, cîte suflete aprinde diavolul cu acel cal blestemat!
Este om pe care diavolul nu-l poate cuceri cu multele lui ispite. Atunci încearcă pe cea mai tare:
calul troian, sticla de alcool. Şi dacă omul nu bagă de seamă şi primeşte acest dar - vai de sufletul
lui!
Şi este casă unde diavolul nu poate pătrunde cu una cu două. Atunci diavolul foloseşte calul
troian, sticla de alcool. Şi dacă omul nu bagă de seamă şi primeşte acest dar - vai de casa lui; prăpăd
se alege de ea.

Aceasta este beţia cea bună!

Nu vă îmbătaţi de vin întru care este desfrînare, ci vă umpleţi de Duh. Aceasta este beţia cea
bună. Ameţeşte-ţi sufletul tău cu Duhul ca să nu-l ameţeşti cu beţia. Apucă mai înainte cu cugetul şi
gîndurile ca să nu afle loc patima cea neruşinoasă. Pentru aceasta n-au zis: Împărtăşiţi-vă cu Duh, ci
vă umpleţi de Duh. Pînă sus umple cugetul, ca pe un pahar, de Duhul, ca să nu mai poată să pună
ceva diavolul!
 Sf. Ioan Gură de Aur.

Cîteva istorioare despre alcool

Primejdie de moarte

Fetiţa unui slujbaş, acar la Căile Ferate (căruia îi cam plăcea băutura), întrebă pe tatăl său:
- Tăticule dragă, ce înseamnă steagul cel roşu pe care îl duci la slujbă?
- Primejdie de moarte - răspunse tatăl.
În cealaltă zi, dimineaţa, cei ai casei văzură un lucru de mirare. Pe sticla de rachiu ce o avea
acarul, era împlîntat steagul cel roşu.
- Primejdie de moarte! - strigă fetiţa, căci ea făcuse acest lucru pe ascuns.
Tatăl înţelese lecţia, se ruşină şi din acea zi se lăsă de spurcata băutură.
 Răspunsul lui Diogene

Diogene - un vestit filozof din vremea lui Alexandru Macedon - fu îmbiat odată cu un pahar de
băutură.
Diogene luă paharul şi îndată îl răsturnă jos.
- De ce ai făcut acest lucru, Diogene?
- Păi - răspunse Diogene - l-am răsturnat eu, ca nu pe urmă să mă răstoarne el pe mine!

Un drum greşit

Un om beat ce hălăduia pe străzile unui oraş întrebă pe un trecător:

- Te rog spune-mi, ăsta-i drumul ce duce la tren?
- O, nu - răspunse cel întrebat - drumul pe care mergi d-ta duce la spital şi la cimitir!...
Va fi înţeles oare beatul, înţelesul răspunsului?

Un răspuns potrivit

La un coborîş de tren, un domn beat întrebă pe un slujbaş de tren, care din întîmplare era
credincios:
- Ascultă domnule, ce s-ar întîmpla dacă s-ar rupe frîna şi s-ar slobozi trenul la vale?
- Mai avem o frînă de rezervă şi o punem pe aceea în aplicare.
- Şi dacă se rupe şi aceea?
- Apoi slobozim frîna de apă.
- Şi dacă nici aceea nu poate ajuta?
- Apoi, atunci, domnul meu, să ştii că intrăm îndată în rai sau în iad, aşa după cum au fost
purtările şi traiul nostru!

Du-te adapă caii!

- Du-te adapă caii! - strigă odată un stăpîn pe sluga de la cai, căruia îi plăcea grozav băutura şi
cîrciuma.
- Du-te adapă caii! - strigă stăpînul şi a doua oară.
- Să mă ierţi stăpîne - răspunse sluga - dar caii sînt adăpaţi şi nu mai beau apă.
Ei, vezi, dragul meu, ai putea învăţa ceva de la aceste dobitoace: ele nu beau decît atît cît li-e
setea lăsată de Făcătorul: îşi beau porţia lor de apă şi se satură, dar ţie îţi trebuie nopţi întregi să te
adapi pe la cele cîrciumi - şi tot nu te mai saturi!

Pe poarta unei cîrciumi

Pe poarta unei cîrciumi din Dobrogea cineva a lipit următoarea scrisoare:

Intrătorule! Aminteşte-ţi că patru pahare fac un litru; doi litri, un rînd; două rînduri fac o
discuţie şi o discuţie face o ceartă; o ceartă face o bătaie şi o bătaie aduce doi jandarmi, un judecător
şi un grefier, care fac o amendă şi cîteva zile de închisoare...
Deci, vezi-ţi de drumul tău!
 Recabiţii de la Ieremia 35 şi ostaşii Domnului

La Ieremia cap. 35 se află istorisită o întîmplare cu învăţătură pentru noi ostaşi Domnului şi
Oastea Domnului.
Recabiţii erau o casă, o familie de idei care ţineau o poruncă, un legămînt, lăsat de tatăl lor: de a
nu bea vin. Acest legămînt al lor, această ascultare a lor, a folosit-o Dumnezeu pentru mustrarea
poporului iudeu. În acest scop, Dumnezeu l-a trimis pe Ieremia prorocul la recabiţi, să încerce
credinţa şi ascultarea lor, dîndu-le să bea vin.
Mergînd Ieremia, a luat nişte vase pline cu vin şi pahare şi le-a zis: Beţi vin! Dar ei au răspuns:
Noi nu bem vin, căci Ionadab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă: Să nu beţi niciodată vin, nici voi, nici
fiii voştri (Ier. 35, 6-7).
Vedeţi, a grăit Dumnezeu poporului iudeu prin Ieremia: Recabiţii ascultă de porunca tatălui lor,
iar Eu v-am vorbit, şi pe Mine (Tatăl vostru Cel ceresc) nu M-aţi ascultat!
Drept răsplată pentru credinţa lor, Dumnezeu le-a făgăduit recabiţilor, că nu vor fi lipsiţi
niciodată de urmaşi (Ier. 35, 19).
Un arheolog credincios din Germania, Dr. Wolf, şi-a zis: Dacă Dumnezeu le-a făgăduit
recabiţilor că nu vor fi lipsiţi niciodată de urmaşi, ar fi de cercetat de s-a împlinit pare şi această
făgăduinţă a lui Dumnezeu. Şi s-a dus arheologul la locurile pe unde au fost întîmplările biblice. Şi
a căutat stăruitor urmele lor. Şi ştiţi ce s-a întîmplat? După o lungă căutare, mai anii trecuţi,
arheologul a aflat rămăşiţa recabiţilor. După 4.000 de ani, ei trăiesc şi azi într-o pustie din
Mesopotamia (după ducerea în robia babilonică au rămas acolo între 42.000 de iudei, care nu s-au
mai întors). Sînt cu toţii aproape 100.000 şi îţi păstrează pînă în ziua de azi cu sfinţenie porunca şi
legămîntul de-a nu bea vin şi băutură îmbătătoare.
Ce istorie minunată şi plină de învăţătură pentru noi ostaşii Domnului! Căci şi noi, ostaşii
Domnului, sîntem nişte recabiţi care am făcut un legămînt, o făgăduinţă sfîntă, să ne ferim de
băuturile îmbătătoare; de vinul tuturor patimilor şi păcatelor. Domnul ne-a trezit din somnul şi
moartea păcatelor, iar noi am făcut cu El un legămînt sfînt să trăim Evanghelia Lui, să-I slujim Lui
şi să luptăm pentru El pînă la moarte. Legămîntul acesta este viaţa şi puterea Oastei.
În timpul din urmă, Oastea Domnului a ajuns la o răspîntie. A început să se audă: Oastea-i ici,
Oastea-i colo. Dar eu strig de pe acoperişul caselor: Oastea nu-i nici ici nici colo, ci Oastea-i numai
acolo unde se ţine cu sfinţenie legămîntul şi hotărîrea noastră de la început, de a trăi deplin
Evanghelia, declarînd război tuturor patimilor şi păcatelor. Unde se ţine legămîntul cu sfinţenie,
acolo-i Oastea Domnului. Acest legămînt e puterea Oastei şi a ostaşilor. Ostaşul Domnului trebuie
să fie un recabit, un nazireu, care îşi ţine cu sfinţenie legămîntul contra păcatelor. Oastea a trecut şi
trece prin multe încercări şi furtuni. Şi poate pînă la sfîrşit va avea parte de ele, pentru că drumul
biruinţei şi drumul mîntuirii a fost, este şi va fi totdeauna drumul Crucii. Dar Oastea recabiţilor,
Oastea nazireilor va rămîne pînă la sfîrşit prin oricîte încercări ar fi să treacă.
În istoria recabiţilor mai este încă o învăţătură pentru noi, ostaşii Domnului. Recabiţii au prestat
şi un examen de încercare. Că cine i-a îndemnat pe ei să bea vin? Ieremia prorocul şi trimisul
Domnului. Recabiţii erau şi ei o familie din neamul iudeilor (strămoşul lor Recab, e amintit şi la 1
Regi 6, 5). Ieremia era deci şi prorocul lor. Şi tocmai Ieremia le-a pus înainte vin şi i-a îndemnat să
bea. Grozavă încercare era aceasta pentru recabiţi! Căci ei puteau să zică: Păi dacă Ieremia,
prorocul şi trimisul Domnului ne spune să bem vin, hai să bem, căci doar cuvîntul lui este mai mult
decît cuvîntul tatălui nostru Ionadab!
Dar recabiţii au trecut cu bine peste acest greu examen de încercare; n-au băut. Iar Bunul
Dumnezeu a binecuvîntat credinţa lor.
Să luăm aminte, iubiţi fraţi ostaşi. Cîte un astfel de examen ne vine şi nouă. Pe atîtea şi atîtea
locuri, chiar unii preoţi spun că nu ar fi păcat a bea, a fuma, a juca puţin (dînd chiar şi pildă). Dar
ostaşul Domnului e recabitul care, ieşind oarecum din ascultare, răspunde: Noi avem un legămînt
sfînt să nu bem, să nu fumăm şi să ne ferim de orice păcate. Adică, printr-un fel de aparentă ieşire
din ascultare, ostaşii recabiţi dau un examen de credinţă.
Să luăm aminte, fraţi ostaşi. În faţa telegramei cereşti: Voi trebuie să ascultaţi mai mult de
Dumnezeu decît de oameni (Fap. Ap. 4, 19), se dau şi azi examene de credinţă.
 Iubiţi fraţi ostaşi! Să ne gîndim mereu la recabiţii de la Ieremia 35. După 4.000 de ani, ei trăiesc
şi acum prin binecuvîntarea unui legămînt pe care ei îl ţin cu sfinţenie. Prin legămîntul ce l-am
făcut, trăieşte şi Oastea Domnului. Cîtă vreme se va ţine cu sfinţenie acest legămînt, Oastea va
dăinui în ţara aceasta. Ea va trece din părinţi în copii, din neam în neam, din veac în veac, ca o
binecuvîntare de la Dumnezeu. Peste veacuri şi peste neamuri va dăinui rămăşiţa Oastei Domnului.
La Anul Nou 1937, se împlinesc 14 ani de cînd îmi jertfesc mereu sănătatea şi viaţa într-o luptă
grea cu alcoolul şi celelalte păcate din ţara noastră. Cînd ţara aceasta va fi plină de recabiţi şi
nazirei, atunci va trăi prin binecuvîntarea ţinerii unui legămînt contra păcatelor.

Ţi-a plăcut cartea aceasta?

Hotărăşte-te contra băuturilor!

Dragă cititorule! Ai citit cartea aceasta? Şi ţi-a plăcut? Te-ai înfiorat citind-o, sau poate ai trecut
peste ea zîmbind? Mă grăbesc a-ţi spune că mîntuirea sufletului tău nu cîştigă nimic din toate
acestea cîtă vreme citirea acestei cărţi nu trece în hotărîrea ta contra băuturilor şi beţiei. Diavolul
rîde cînd cineva citeşte cu plăcere Biblia şi alte cărţi religioase, dar de răutăţi şi de păcate nu se lasă.
Din această plăcere, omul nu cîştigă nimic, iar diavolul, aşijderea nu pierde nimic.
Diavolul se sperie şi se cutremură numai cînd plăcerea cu care citeşte cineva Biblia şi alte cărţi
religioase, trece într-o hotărîre contra păcatelor... într-o schimbare din temelie a vieţii... într-o rupere
cu patimile şi cu păcatele.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi, hotărăşte-te contra
băuturilor. În paginile ce urmează, sînt trei astfel de hotărîri. Citeşte-le cu atenţie. Alege pe aceea
care ţi se potriveşte patimii tale şi o iscăleşte, şi o ţine pentru binele şi pentru mîntuirea scump
sufletului tău.

O rugăciune cu legămînt
pentru cel ce n-are plăcerea băuturii

O Doamne Dumnezeule, Îţi mulţumesc din tot sufletul meu pentru dragostea şi bunătatea ce-ai
avut-o cu mine, de a mă feri de plăcerea şi patima băuturilor.
Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai trimis cartea aceasta să văd şi mai bine din ce cursă grozavă m-
a scăpat dragostea Ta.
O Doamne Isuse Hristoase, Îţi mulţumesc că mi-ai trimis cartea aceasta ca să înţeleg că
scăparea mea de patima băuturii poate nu este întemeiată pe puterea Evangheliei Tale. De aceea
alerg la picioarele Crucii Tale, căci numai aici e scăparea noastră cea adevărată de patimi şi păcate.
Rugîndu-mă şi plîngînd la picioarele Crucii Tale, pun,
Hotărîre şi legămînt,
Ca, începînd de la citirea şi iscălirea acestei cărţi, să îmi pun scăparea mea de plăcerea şi patima
băuturii pe stînca cea tare a Evangheliei, de unde nici un vînt, nici o ispită să nu o poată doborî.
Pecetluieşte cu Sîngele Tău Cel scump această hotărîre a mea. Cerşind dragostea Tatălui,
Sîngele Fiului şi darul Duhului Sfînt, iscălesc această hotărîre car es-a făcut pentru binele meu şi
mîntuirea sufletului meu. Amin.
Am iscălit această hotărîre în ziua de: . . . . . . . . . . . . . . . .

O rugăciune cu legămînt
pentru cel ce bea, dar nu e încă pătimaş

Doamne Dumnezeule! Îţi mulţumesc că mi-ai trimis la timp această carte. Acum văd şi înţeleg
totul. Satana a început să mă prindă în cursa lui. A început să mă lege cu patima băuturii.
O Doamne Isuse, mă îngrozesc gîndindu-mă şi simţind că legătura aceasta se îngroaşă mereu.
Ca mîine îmi poate fi ştreang şi lanţ. Plîngînd alerg la Tine şi cu lacrimi Te rog pe Tine: Scapă-mă
Doamne. Ajută-mă să rup această blestemată legătură înainte de a se face ştreang şi lanţ. Plîngînd
mă aplec, Isuse Doamne la picioarele Crucii Tale. Căci aici e singurul loc unde pot scăpa de ispita şi
cursa lui satana. Plîngînd la picioarele Crucii Tale, pun:
Hotărîre şi legămînt,
Ca începînd de la citirea şi iscălirea acestei cărţi, să mă păzesc de patima băuturii ca de şarpele
ce muşcă de moarte. Să fug din calea cîrciumii şi beţiei ca de focul iadului.
Doamne Isuse! Pecetluieşte cu Sîngele Tău cel scump această hotărîre a mea şi-mi dă clipă de
clipă dar şi putere să o pot ţinea.
Cerşind dragostea Tatălui, Sîngele Fiului şi darul Duhului Sfînt, intru în Oastea Domnului şi
iscălesc această hotărîre care s-a făcut pentru binele meu şi mîntuirea sufletului meu. Amin.
Am iscălit această hotărîre în ziua de: . . . . . . . . . . . . . .

O rugăciune cu legămînt
pentru cel prins în patima beţiei

Doamne Dumnezeule! Îţi mulţumesc că mi-ai trimis această carte. Acum văd totul şi înţeleg
totul. Un duh rău a pus stăpînire pe mine. M-a îndrăcit satana cu duhul cel blestemat al băuturii. Şi
mă chinuie cumplit cu acest duh. O Doamne, am cercat de atîtea ori să scap, dar n-am putut. Sînt
prins cu totul în această pierzare.
O Doamne Isuse, fie-Ţi milă de mine! Apropie-Te de mine, aşa cum Te-ai apropiat de îndrăciţii
din Evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi mă scapă şi pe mine. Izbăveşte-mă din această pierzare. Căci
Tu Singur mă poţi scăpa şi izbăvi. Tu Singur poţi rupe lanţul în care sînt legat. Eu nu pot face nimic,
decît să-Ţi întind mîinile mele; şi lacrimile mele, ale soţiei mele şi ale copiilor mei. Fie-Ţi milă
Doamne de o casă pe care o stăpîneşte duhul cel rău al beţiei.
Isuse Doamne, mă aplec plîngînd la picioarele Crucii Tale. Mă prăbuşesc plîngînd la picioarele
Crucii Tale. Căci aici e singurul loc unde pot scăpa de duhul cel rău ce mă chinuie. Plîngînd la
picioarele Crucii Tale, pun:
Hotărîre şi legămînt,
Ca începînd de la citirea acestei cărţi, să mă lepăd cu totul şi pentru totdeauna de orice fel de
băutură îmbătătoare. Mă lepăd cu scîrbă şi ură de acest duh rău, de acest satana îngrozitor, care mi-a
tulburat sufletul, viaţa şi casa.
Doamne Isuse! Pecetluieşte cu Sîngele Tău cel scump această hotărîre a mea, şi-mi dă clipă de
clipă dar şi putere să o pot ţinea. Ţine-mă Isuse Doamne mereu lîngă Crucea Ta, căci numai aici
este scăparea noastră de patimile şi năravurile diavoleşti. Primeşte-mă Doamne Isuse şi pe mine în
rîndul ostaşilor Tăi, ca să fiu şi eu un creştin luptător şi biruitor.
Cerşind dragostea Tatălui, Sîngele Fiului şi darul Duhului Sfînt, intru în Oastea Domnului şi
iscălesc această hotărîre, car es-a făcut pentru binele meu şi mîntuirea scump sufletului meu. Amin.
Am iscălit această hotărîre în ziua de: . . . . . . . . . . . . . .
 Povestiri religioase

Strînse şi prelucrare de Iosif Trifa, preot,

redactorul foii Isus Biruitorul

Dragii mei frăţiori şi iubite surioare, stînd de vorbă cu fraţii voştri mai mari, mi-am adus aminte
de una din tristeţile copilăriei mele. Toate introducerile la cărţi erau scrise aşa, ca pentru oameni
mari, încît nu mai înţelegeam mare lucru din ele. Nu de puţine ori credeam că şi poveştile sau
povestirile pe care le voi citi în carte sînt tot atît de greoaie. De aceea m-am gîndit să vă scriu, ca
unora tare dragi mie şi mai ales Domnului nostru Isus Hristos. Povestioarele pe care, dacă nu ştiţi să
le citiţi, vi le vor citi alţii, iar dacă ştiţi citi, le veţi citi şi altora, cuprinse în cartea aceasta, sînt cu
adevărat minunate. Se aseamănă cu jucăriile voastre, doar atît că nu au roţi şi nici rochiţe - precum
au maşinuţele şi păpuşile - ci au cuvinte şi propoziţii, au personaje unul mai frumos ca altul şi mai
ales, au ceva ce numai voi puteţi afla în ele. O linişte dulce şi un gust de cozonac aşa cum simţi fie
la piciorul bradului, în aşteptarea lui Moş Crăciun, fie de Paşte cînd te găteşti să mergi la biserică.
Poveştile acestea nu-s simple poveşti. Veţi afla în ele prieteni dragi, ca şi hoţomani puşi pe fugă,
veţi afla în ele oameni deosebiţi care vi-L voi face mai prieten pe Dumnezeu. Poate că veţi citi seara
înainte de culcare din ele sau poate la prînz, după ce-aţi venit sau înainte de-a merge la şcoală sau
poate dimineaţa ca să vă bine dispuneţi şi mai ales să-l luaţi coleg de joacă pe vreunul din actorii
poveştilor acestora. Oricînd o veţi face, cartea aceasta se va bucura că paginile ei sînt mîngîiate de
mînuţele voastre. Poate că v-o va citi doamna sau domnul de religie în clasă sau poate că, neaflînd-o
el, i-o veţi dărui voi, de dragul colegilor voştri. Iarăşi se vor bucura paginile cărţii şi toate
personajele care o alcătuiesc. Poate că o veţi citi cînd sînteţi bucuroşi - o, cît se bucură Maica
Domnului şi Pruncul Cel Sfînt din braţele sale cînd sînteţi luminaţi de bucurie - sau poate că o veţi
citi cînd sînteţi întristaţi - o, cît se întristează Maica şi Pruncul ei cînd sînteţi trişti. Nici la bucurie şi
nici la tristeţe nu vă veţi afla singuri, ci cu Hristos Domnul, Prietenul Cel mai de treabă şi Cel mai
de ajutor pentru voi, pentru noi toţi.
Gata. Vă las să citiţi mai departe. Rugaţi-o pe bunica sau pe bunicul, pe tati sau mami, pe
vreunul din fraţi, dacă nu, să vă spună o poveste. Una doar. Şi dacă vă va plăcea încercaţi să aflaţi
de ce vă place. Şi mergeţi mai departe.
Copiii mei dragi, nu-i lucru mai întăritor pe lume decît citirea din Scripturi, citirea de pagini
frumoase de literatură. Ştiu că vi-s picioarele gata de joacă - şi nu-i rău deloc asta - cum mai ştiu că
unii din voi, mai ales uriaşii ce-au început şcoala, aveţi multe teme. Din cînd în cînd să vă aduceţi
aminte iarăşi de El, de Hristos, Cel mai de treabă coleg de bancă. Cartea ce-o veţi citi vă va ajuta să-
L vedeţi mai bine.

Cu dragoste, Tăticul lui Costeluş.

P. S. Pentru părinţi şi cei mari lucrurile sînt lămurite mai pe deplin - pe cît ne stă cu putinţă - în
postfaţa cărţii.
Acelaşi.
Cuvînt înainte la ediţia din 1927

Au trecut patru ani de zile de cînd am început, prin gazeta Lumina Satelor, o mişcare de
însănătoşire sufletească şi de aducere a sufletelor la Mîntuitorul şi la mîntuire. Întru izbînda acestei
munci am pus nu numai Evanghelia şi predica mea, ci am pus tot ceea ce credeam că poate ajuta
lucrul Domnului. Am încercat să atrag în slujba Domnului şi poezia populară şi povestea, deoarece,
atît poezia cît şi povestea sînt în firea poporului; fac parte din firea şi plăcerea lui. Ţinînd seamă de
acest lucru, am publicat în Lumina Satelor mai multe povestioare, încercînd şi pe calea aceasta, să
intru cu învăţăturile Mîntuitorului în sufletele cititorilor. Povestea e şi ea o hrană sufletească mai
uşoară; este un fel de mîncare uşoară de lapte, despre care spune ap. Pavel că trebuie dată celor care
nu pot încă mistui învăţături mai grele.
Am băgat de seamă că poporul a citit cu drag aceste povestiri şi i-au plăcut mult de ele. Faptul
acesta m-a îndemnat să le strîng aici laolaltă, în această cărticică. Nu sînt iscodite şi făcute de mine
aceste povestiri. Eu le-am strîns şi le-am prelucrat de prin diferite cărţi, reviste, gazete şi le-am
slobozit în popor ca să facă şi ele slujbă pentru Evanghelia Mîntuitorului. Cartea aceasta apare în
ediţia a 2-a; este şi acesta un semn că e o carte ce se citeşte cu plăcere şi folos sufletesc.
Fie ca aceste povestiri să poată ajuta şi ele multe suflete să iasă din păcate şi răutăţi.

Sibiu, la 15 martie 1927 Preot Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina

Satelor.

Cuvînt înainte la ediţia din 1936

Poezia şi povestea sînt în firea şi plăcerea poporului nostru. De aceea trebuie atrase şi ele şi
puse în slujba Domnului. Lucrul acesta l-am făcut şi la Oastea Domnului.
Încă de la început a răsunat la Oastea Domnului şi poezia poporului pusă în slujba Domnului.
Iar prin cartea aceasta, am strîns şi am trimis în popor o seamă de povestiri religioase, pe care le-am
aflat prin diferite cărţi şi reviste şi le-am prelucrat pe înţelesul poporului.
O mărturie despre plăcerea cu care s-au citit aceste povestiri e şi faptul că ele s-au tipărit de
patru ori. Iar acum, rînduite şi întregite din nou, le-am tipărit a cincea oară.
Povestirea e şi o hrană duhovnicească mai uşoară, e un fel de lapte pentru cei care nu pot încă
mistui mîncăruri duhovniceşti mai grele. Pe urma povestirilor putem păşi mai uşor cu Cuvîntul
Evangheliei. Ajută şi ele lucrul Evangheliei.
Fraţii ostaşi să folosească şi aceste povestiri, să folosească şi această undiţă pentru pescuirea
sufletelor din păcate şi răutăţi.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească şi pe cei ce vor citi această carte şi o
vor răspîndi pentru binele altora.

Sibiu, la 20 decembrie 1936 Iosif Trifa, preot - redactorul foii Isus

Biruitorul.

Mare-I Dumnezeu

Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, un ceasornicar creştin

care la fiecare vorbă zicea: Mare este Dumnezeu! În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgîn
care ura mult pe creştini. Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese ură pe el pentru
vorba ce o avea. Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
- Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimîine să mi-l aduci. Ia seama că uite, inelul are
o piatră scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul - zise împăratul.
- L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-I Dumnezeu!
Împăratul ia inelul, spunînd că merge să-l pună în cutie; intră într-o altă cameră, scoate repede
piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi întorcîndu-se, îi dădu
ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicîndu-i:
- Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cît de mare va fi Dumnezeul tău.
Ceasornicarul merse acasă şi fiind către seară, a pus cutia bine în ladă, o încuie, rămînînd să se
apuce de lucru dimineaţa. A doua zi femeia lui se duse în tîrg să cumpere nişte peşte proaspăt de
mîncare, iar el se apucă să cureţe inelul. Dar desfăcînd cutia şi luînd inelul, a rămas încremenit de
spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mîinile pe cap şi începu a striga:
- Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea ceea, sosi femeia din tîrg cu peştele şi auzind ce se întîmplase, se înfricoşă şi ea. Pe
ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp femeia se apucă să taie peştii, dar spintecînd cel
dintîi peşte, ce să vezi? În pîntecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul cum o vede, strigă plin
de bucurie: Mare este Dumnezeu!... Asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se-apucă ceasornicarul, curăţă inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
- Ei, l-ai curăţat? - întrebă împăratul.
- L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-I Dumnezeu!
 Împăratul cînd văzu inelul cu piatra în el, rămase uimit.
- Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
- Ai aruncat-o, împărate, dar... Mare a fost Dumnezeu!
Şi îi povesti împăratului întîmplarea cu peştele. Cînd auzi împăratul această minunată
întîmplare, s-a sculat în picioare şi ridicîndu-şi ochii spre cer, zise: Cu adevărat, văd şi eu că mare
este Dumnezeul tău!

Banul văduvei

Se zice că trăia odată un împărat care mult pătimea de boala trufiei şi tare mult îi plăceau
laudele şi măririle acestei lumi.
Într-o zi, acest împărat îşi puse un gînd bun: să zidească o biserică măreaţă, ca nici o alta din
ţară. Dar şi acest gînd bun îl puse în căruţa trufiei, căi dădu poruncă aspră să nu ajute nimeni cu
nimic zidirea acestei biserici. Voia adică să se întoarcă tot meritul şi toate laudele numai asupra lui.
Şi s-a apucat împăratul şi a chemat pe cei mai mari maeştri clăditori din împărăţie şi a zidit o
biserică minunată cum nu s-a mai pomenit. Străluceau de departe aurul şi podoabele în care o
îmbrăcase. Cînd a fost gata zidirea, împăratul a pus meşterii să-i scrie numele lui de ctitor în fruntea
bisericii, deasupra uşii de la intrare. Şi meşterii au scris cu slove de aur:

Am clădit această biserică eu,

împăratul ţării,
pe toată cheltuiala mea.

Cînd toate au fost gata, împăratul alese o zi de sfinţire a bisericii, şi la acest praznic a chemat pe
toate căpeteniile împărăţiei, mulţime mare de cărturari şi norod. Cînd sosi ziua hotărîtă, împăratul s-
a pus în fruntea căpeteniilor şi a oştirilor şi a norodului şi plecară cu mare alai înspre noua biserică.
Dar cînd au ajuns în fruntea bisericii, ce să vezi? O minune! Numele împăratului era şters de pe
tabla din fruntea bisericii şi în locul ei era scris aşa:
 Am clădit această biserică eu,
văduva N. N.,
pe toată cheltuiala mea.

Împăratul se tulbură pentru acest lucru şi tot poporul se tulbură împreună cu el şi o mirare mare
cuprinse norodul. Împăratul dădu îndată poruncă aspră să se afle de este în împărăţia lui o văduvă
cu numele ce-i scris pe tablă în locul lui. Argaţii, nu peste mult timp, au adus o femeie chiar din acel
oraş, care purta numele de pe tablă.
Sărmana văduvă, tremurînd de frică, s-a aplecat în faţa împăratului şi astfel grăi:
- Înălţate împărate! Eu nu-s de vină cu nimic... Eu sînt o femeie săracă şi auzind că se ridică o
biserică aici în oraş, m-a cuprins un dor să ajut şi eu cu ceva la casa Domnului dar, neavînd bani sau
alt ajutor, am cules un braţ de iarbă verde şi l-am aşternut în calea măriilor voastre...
Auzind acest răspuns, împăratul se ruşină şi înţelese că Dumnezeu a făcut schimbarea numelui,
ca să-i arate că orice faptă, fie cît de bună, se răstoarnă dacă o pui în căruţa trufiei.

Califul şi diavolul

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un
ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi
adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.
Un străin intră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
- Măria ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!
- Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? - întrebă califul speriat.
- Sînt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
- Nu-mi vine să cred... Tu eşti un om cu gînduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om
rău. Nu cumva tu eşti diavolul?
- Ba da, măria ta, eu sînt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să
arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu sîntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred
oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
- Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale! Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta.
Trebuie să fi venit aici cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Alah (dumnezeul lor), te jur
să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?
- Fiindcă m-ai jurat, iată sînt silit să-ţi spun. Apoi eu a venit aici cu un gînd de înşelăciune. De
douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne
prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi
păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta
lipseşte puterea. Acum, căci te-ai scăpat să dormi, noi diavolii, ne-am zis: Omul acesta va întîrzia
ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întîmplat aşa ceva. În
inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi
fierbinţi de căinţă, iar noi diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem. Astfel judecîndu-ne - încheie
diavolul - iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu
cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicînd diavolul, se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a
se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

Omul care se vede în lună

Se zice că odată, demult, trăia un om tare lacom pe lumea asta. De lacom ce era nici în praznice
n-avea odihnă, ci cu zi, cu noapte, cu praznic cu nepraznic, tot hurduca şi lucra să strîngă averi.
Odată, într-o duminică, pe cînd clopotele chemau pe oameni la sfînta biserică şi la rugăciune,
omul cel lacom plecă la pădure să-şi aducă lemne de foc. Ajuns în pădure, a legat o grămadă mare
de vreascuri, a înfipt băţul în ele şi, zvîrlindu-le pe spinare, porni cu ele spre casă.
 Pe drum, iată un moşneag îi ieşi în cale, îmbrăcat în haine de sărbătoare.
- Bună ziua!
- Mulţam dumitale!
- Dar încotro, şi pînă unde?
- Păi iacă am fost după lemne - răspunse omul - că vremea-i scumpă şi nu ne mai ajunge timpul
să le isprăvim pe toate.
- Rău destul. N-ai auzit că duminica-i ziua Domnului, e ziua sufletului, e ziua cînd Dumnezeu
S-a odihnit de toate lucrările Sale şi a lăsat poruncă să se odihnească şi omul şi să dea mărire şi
mulţumită lui Dumnezeu?
- Ba mi se pare c-am auzit - răspunse omul, aşa, cam în batjocură - dar mă temeam că îmi fură
cineva lemnele din pădure, şi duminica o mai pot afla, dar lemnele ba.
Ba încă omul lungi hula şi mai departe, zicînd că-i tot atîta şi lunea ca şi duminica, şi sîmbăta ca
duminica şi toate celelalte zile, că toate zilele-s pe o formă de lungi, atît în cer cît şi pe pămînt.
- Dacă astfel este credinţa ta - zise atunci moşneagul, care era Însuşi Dumnezeu Cel Sfînt - de
acum înainte tot una să-ţi fie ţie ori aici jos pe pămînt, ori acolo sus, în lună. De acum înainte
locuinţa ta va fi colo sus în lună, şi sarcina de lemne să n-o mai poţi lăsa jos din spate, ci să stai cu
ea acolo în lună ca să te vadă mereu oamenii şi să ia învăţătură de la tine toţi cei care nu cinstesc
Ziua Mea!
Zicînd aceste vorbe, Dumnezeu Se făcu nevăzut, iar omul într-o clipă se trezi sus în lună, şi de
atunci se vede cum stă acolo cu sarcina de lemne în spate ca o predică pentru Ziua Domnului.

Sfîntul Petru şi capra

Cică odată cînd Dumnezeu cu sfîntul Petru umblau pe pămînt, Petru îşi luă îndrăzneala şi zise:
- Doamne, bunătatea Ta e prea din cale afară de mare. Eşti atît de puternic şi cu toate acestea,
laşi să se petreacă în lumea asta lucrurile aşa cum se petrec. Mişelul răpune pe cel drept, cel tare
asupreşte pe cel slab şi peste tot înfloresc răutatea şi nedreptatea. Ei, să fiu eu numai un an
dumnezeu, ai vedea ce rînduială aş face.
- Bine, zise Domnul, dacă tu crezi că ai putea face lucrurile mai bune, te las pe ziua de azi să fii
tu dumnezeu. Toate puterile Mele Dumnezeieşti le pun în mîinile tale. Fă toate cum ţi s-ar părea ţie
că ar fi mai bine.
Şi cu aceste vorbe, Dumnezeu predă lui Petru toiagul Său de Păstor al lumii.
Deodată, iată pe drum o biată femeie săracă şi necăjită scoate o capră la păşune. Cînd o scoase
pînă la un loc, femeia îşi adună mîinile ca de rugăciune şi zise: Paşte cu Dumnezeu, căpriţa mea, că
eu trebuie să mă duc la lucru în sat, să-mi cîştig pîinea... Domnul să te aibă în paza Lui. Şi cu aceste
vorbe, femeia plecă la lucru, iar capra rămase de capul ei.
- Petre, zise Dumnezeu, ai auzit ce a zis biata femeie? Ţi-a dat capra în seamă şi tu trebuie să
grijeşti de ea să nu i se întîmple ceva. Femeia te-a rugat aşa de frumos şi tu trebuie să asculţi
rugăciunea ei.
Petru ce era să facă? S-a grăbit să asculte rugăciunea unei sărmane femei. Dar căpriţa era tînără
şi neastîmpărată şi îndată o porni în salturi zburdalnice peste şanţuri şi coline, peste gropi şi
mărăcini. Pe sfîntul Petru îl luară năduşelile tot alergînd şi căţărîndu-se după ea şi începu a ofta, mai
ales că era şi o topenie de căldură. În sfîrşit, a sosit şi seara şi ostenit de moarte, sfîntul Petru a adus
capra la locul unde o lăsase femeia. Dumnezeu îi ieşi înainte zîmbind şi îl întrebă prietenos:
- Ei, Petre, mai vrei Împărăţia Mea încă pe o zi?
- Sfinte Doamne, răspunse sfîntul Petru, ia-Ţi înapoi toiagul domniei şi mă iartă, că niciodată,
cîte zile voi trăi, nu voi rîvni slujba Prea Măriei Tale! O capră am avut şi eu de grijit şi iată m-au
trecut sudorile şi-mi iese sufletul de osteneală!...

Cum s-a ales lupul primar...

Lupul s-a dus odată la leu, regele animalelor şi-l rugă să-l pună primar peste oi. În acelaşi timp,
trimise şi pe vulpe ca să pună o vorbă bună pe lîngă leoaică.
 - Nu se poate, lupule, răspunse leul, să fac acest lucru numai pe răspunderea mea. Voi aduna la
sfat fiarele pădurii, să aud şi părerea lor.
Şi au fost adunate la sfat toate animalele sălbatice. Nimeni nu vorbi de rău pe lup şi toate au
votat pentru el şi l-au ales primar la oi. Numai oile n-au fost întrebate. Leul a uitat să le cheme şi pe
ele la alegere...

Ce a cerut un răutăcios

Vechii greci şi romani erau păgîni; credeau însă în zei nemuritori către care se rugau şi cereau
de la ei fel de fel de ajutor. În legătură cu această credinţă, aveau romanii o poveste, pe care o dăm
mai jos.
Trăia odată un om bogat care veşnic cîrtea despre soarta lui şi în toate rugăciunile se plîngea
către zei şi cerea cîte ceva de la ei. Dar pe lîngă asta, bogatul era şi tare invidios. Alături de el trăia
un om sărac şi bogatul nu mai putea de ciudă văzînd că săracul trăieşte mai liniştit decît el, iar cînd
vedea că dă înainte stătea să moară de necaz.
De la o vreme, şi zeii din cer se scîrbiră de ponoasele şi cererile omului bogat şi au hotărît să-l
întrebe ce anume vrea. Zeul Apollo s-a coborît pe pămînt şi arătîndu-i-se omului nemulţumit îi zise:
- Omule! Plin este cerul nostru de văicărelile tale; iată, am venit pe pămînt să te ascult ce vrei,
şi să-ţi dau ce doreşti. Cere de la mine orice şi îţi voi da, cu o mică condiţie ce nu poate să te supere:
tot ce vei cere de la mine să dau vecinului tău îndoit.
Omul s-a bucurat cînd a auzit că orice va cere i se va da, dar pe urmă se întristă foarte mult cînd
a auzit că vecinului i se va da îndoit cît va primi el. O, cum ar fi voit să ceară bani, avuţii, dar decît
să le capete vecinul său îndoit, mai bine nimic! Pizma el chinuia cumplit şi stătea fără răspuns la
picioarele zeului.
- Ei bine - zise atunci zeul - iată tu taci. Atunci de ce te plîngeai?... Spune repede ce voieşti, că
plec.
Atunci invidiosul îşi ridică capul în sus şi cu un rînjet plin de răutate, zise:
- Puternice zeule! Dorinţa mea aceasta este: să-mi scoţi un ochi.
- Şi de ce această cerere? - întrebă mirat zeul Apollo.
- Pentru că vecinul meu, trebuind să primească pe de două ori cît mine, lui va trebui să îi scoţi
amîndoi ochii...
Zeul, auzind acest răspuns, se apropie plin de mînie de răutăcios, şi atingîndu-i ochiul drept,
zise:
- Ochiul acesta să fie închis pe veci pentru lumina cerească!
Şi omul îndată orbi.
- Acum să orbească şi vecinul meu - zise cel orbit.
- Noi voi face acest lucru, om păcătos şi nemernic - răspunse zeul. Eu am dat să-ţi alegi un
lucru bun, tu însă ai ales un păcat. Ai fi meritat să te orbesc îndată de tot, dar ţi-am lăsat un ochi
pentru ca să vezi cum voi spori averea, binele şi fericirea vecinului tău.
Acestea zicînd, Apollo plecă din nou spre înălţimile cerului, amărît în suflet că văzuse atîta
răutate pe pămînt.

Cum s-a făcut cîrciuma

Era într-un sat o femeie rea şi fără Dumnezeu. Trăia după capul ei şi capul nu o ducea niciodată
la lucruri bune. Se lega de oameni, casele le strica, făcea vrăji, farmece şi multe altele.
Cît a fost tînără a putut trăi mai binişor, dar după ce a îmbătrînit, nu avea deloc căutare, de
aceea s-a apucat de vrăjitorii. Strîngea buruieni, lua mana vacilor, lega cununiile tinerilor şi pentru
acestea lumea o numea ciumă. Copiii, cînd o vedeau prin sat, o petreceau cu vorbele: Cîr! Ciumo!,
cîrîind-o ca pe o cioară.
În sfîrşit bătrîneţea aduse cu ea multe neajunsuri şi multe necazuri. Văzînd că vrăjile nu-i ajută
nimic, baba ceru sfat de la diavolul cum şi ce să mai facă pentru ca să mai poată trăi. Atunci
diavolul astfel o sfătui:
 Umple tu babă, o vadră cu apă, pune în ea ardei, mătrăgună, sînge de cîini şi de porc, şi apoi
această amestecătură pune-o la foc şi las-o să fiarbă atîta vreme, pînă cînd într-o oală vor curge
numai aburi. Din aceşti aburi va ieşi apoi o băutură pe care să o vinzi oamenilor. Nu te teme babo!
Ai să vezi ce bine îţi va merge cu acest negoţ!
Baba a ascultat sfatul diavolului şi a început să fiarbă amestecătura cum i se spusese. Cînd bău
mai întîi baba din această băutură, chiui de bucurie că a putut-o face, şi de atunci rămase numele
acestei băuturi: rachiu. Baba a început a invita la băutură şi pe oamenii din sat şi oamenii în curînd
s-au dedat cu băutura babei.
Duminica şi cînd n-aveau de lucru, oamenii au început a se duce la baba sau la Cîr-ciu-mo, cum
îi ziceau copiii. Pe urmă baba rămase cu porecla căpătată de copii şi oamenii mari cînd se duceau să
cumpere băutură de la ea, începură a zice şi ei: Mă duc la Cîr-Ciu-ma... Oare ce mai face Cîr-Ciu-
ma noastră cu căldarea ei? Baba însă nu se supăra pentru acest nume, căci pe băutură scotea parale
frumoase. Un singur necaz mai avea baba: era prea departe de sat. Atunci diavolul îi veni în ajutor,
zicîndu-i: Mută-te babo, în mijlocul satului, căci oamenii te doresc. Şi baba plecă, oamenii o primiră
cu bucurie, i-au aflat şi casă de credeai că se deschide o şcoală.
Şi după ce s-a mutat baba în sat, oamenii au rămas pe lîngă porecla ce i-o dăduseră, aceea de
Cîr-Ciu-mo. Şi cînd mergeau la casa ei, ziceau: Haideţi la cîrciuma noastră. Şi de atunci a rămas
vorba cîrciumă.
Cînd baba muri, lăsă averea unui nepot al ei care a vîndut mai departe băutură şi casa rămase
mai departe poreclită cu numele de cîrciumă.
Am uitat să vă spun că baba a început a-şi vinde băutura spunînd că-i leac de necaz. Pe urmă
însă oamenii s-au trezit cu şi mai mari necazuri: unii au început să-şi bată femeile, alţii îşi mîncau
averea şi cîrciuma răsuna de bătăi, sudalme, omoruri, desfrînări şi alte lucruri slabe. Se vede că
lucra în oameni amestecătura ce o pusese baba, la sfatul diavolului, în băutură: ardeiul, mătrăguna şi
sîngele de porc şi de cîine.
Şi aşa a rămas pînă azi: la cîrciumă se fac cele mai multe răutăţi , pentru că diavolul a sfătuit pe
babă cum să facă rachiul şi cîrciuma.

Sfîntul Petru şi albinele

Pe vremea cînd Mîntuitorul învăţa pe pămînt, într-o zi mergea cu Petru apostolul, de la

Ierusalim spre Betleem. Pe drum vorbeau una-alta despre îndreptarea lumii.
- Mie - zise Petru - mi se pare că Bunul Dumnezeu e prea Bun şi îndelung răbdător cu cei răi şi
păcătoşi. Cei răi sînt ca nişte aluat ce strică şi pe alţii. Acest aluat ar trebui nimicit dintre oameni,
căci atunci, mai curînd s-ar îndrepta lumea. Eu parcă altă rînduială aş face în lumea asta.
Mîntuitorul însă spunea că Tatăl ceresc e nespus de Bun şi milostiv şi nu voieşte moartea
păcătosului, ci aşteaptă să se întoarcă şi să învie din moartea păcatelor. Mergînd ei aşa, înţelegîndu-
se, iată ieşi în calea lor un roi de albine ce voia să se urce într-un pom, să roiască.
- Du-te Petre şi ia puţină miere din stup - zise Domnul.
Petru plecă şi s-apropie de stup. dar n-apucă să ia, că o albină îl şi muşcă de mînă. Atunci Petru
de durere, apucă îndată toiagul ce-l avea în mînă şi îl ridică mînios să lovească şi să spargă roiul.
- Stai Petre, ce vrei să faci? Te-a muşcat o albină şi acum vrei să omori stupul întreg? Ai săvîrşi
o nelegiuire. Omoară numai albina care te-a muşcat.
- Asta nu se poate, căci albinele sînt toate la fel şi pe lîngă asta, trăiesc toate strînse într-un roi.
- Ei vezi ce fel de rînduială nouă ai face tu în lume? Dacă te-ar supăra vreunul dintre oameni, ai
sări îndată să-i omori pe toţi!
Petru înţelese lecţia ce i-o dăduse Mîntuitorul şi din clipa aceea, n-a mai cîrtit împotriva
bunătăţii lui Dumnezeu.
Ajungînd la Betleem, atunci spuse Mîntuitorul pilda cu neghina, zicînd: Lăsaţi să crească
neghina împreună cu grîul pînă la seceriş. Şi în vremea secerişului voi zice secerătorilor: Strîngeţi
întîi neghina şi o legaţi ca să o ardem în foc, iar grîul îl strîngeţi în grînarul Meu (Matei 13,
30).
 Cei doi prieteni

Doi prieteni mergeau printr-o pădure, cînd deodată se repezi asupra lor un urs. Unul fugi şi se
urcă într-un copac, ascunzîndu-se, iar celălalt a stat în drum. El, neavînd încotro să apuce, a căzut pe
dată la pămînt şi se prefăcu mort. Ursul trecu pe lîngă el şi începu să-l miroase; el nu mai respira. Îi
mirosi faţa, urechile şi crezînd că este cu adevărat mort, plecă mai departe.
Cînd ursul s-a depărtat, celălalt prieten s-a coborît din copac şi a început să-şi bată joc de cel de
jos:
- Dar ce ţi-a şoptit ursul la ureche, adineaori?
- Iată ce mi-a spus: Păzeşte-te de prietenii care te părăsesc la nevoie!...

Sfîntul Petru şi beţivul

Se povesteşte că în vremea de demult, cînd umbla Dumnezeu cu sfîntul Petru pe pămînt, în chip
de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungînd într-un sat, le-a ieşit în cale un cîine turbat.
- Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un cîine turbat.
- Nu te teme Petre, că acela e un cîine bolnav, nu turbat, şi dacă-i dăm pace, nu ne face nici un
rău. Aşa a şi fost: cîinele a trecut pe lîngă ei fără a le face ceva.
Mergînd mai încolo, iată în drum un om beat, care venea spre moşnegi, tot cumpănindu-se
încoace şi încolo.
- Să ne ferim din cale Petre, că iată un om turbat!
- Nu Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat.
- Bine Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum ai zis tu, mergi tu înainte.
Şi cum mergea sf. Petru înainte, cînd a ajuns în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept
şi îi strigă răcnind:
- Da tu cine eşti mă-ă, pă-că-to-su-le?... Stai pe loc!
- Cer iertare om bun, se rugă sf. Petru cu blîndeţe. Sînt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu
cerînd milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce-i lasă inima.
- Aha!... bătrîn viclean, îţi trebuie pomană! Las că-ţi dau eu ţie pomană!
Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce
întorsătură au luat lucrurile. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănindu-se
încoace şi încolo.
- Ei Petre - zise Dumnezeu - ia spune acum, cum a fost omul acela: beat ori turbat?
- Iartă-mă Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale cînd ai zis despre cel beat că-i un
turbat. Cîinele ne-a dat pace, dar beatul nu.

Darurile Domnului

Un om nemulţumit cu averea cîrtea împotriva lui Dumnezeu.

- Dumnezeu, zicea el, împarte bogăţii la toţi şi numai mie nu-mi dă nimic! Cum aş putea să-mi
croiesc şi eu un drum în viaţă dacă nu am nimica?
Un bătrîn auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mîna dreaptă şi-i zise:
- Ai vrea să ţi se taie mîna asta pentru o mie de ruble?
- Nu, negreşit că nu!
- Dar mîna stîngă?
- Nici!
- Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de ruble?
- Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
- Ei vezi, răspunse bătrînul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi tu te plîngi mereu, în loc să-I
mulţumeşti!

De cînd s-a întovărăşit dreptatea cu strîmbătatea

 Venea odată dreptatea de unde o fi venit, alungată de bună seamă, flămîndă şi necăjită.
În drumul ei dădu peste strîmbătate, greoaie de saţ şi îngîmfare, fudulă şi trufaşă, ca una ce
hălăduia bine de tot.
- Bun întîlnit cucoană, zise strîmbătatea semeaţă.
- Bun găsit strîmbătatea o, zise dreptatea amărîtă.
- Da de unde vii aşa de amărîtă, prăpădită şi zdrenţăroasă? Ori poate n-ai mîncat astăzi?
- De unde vin? De unde mă gonesc toţi oamenii, şi adevărat ai zis că nici n-am mîncat azi!
- Aşa-ţi trebuie, că nu ştii să trăieşti în lume! Hai cu mine să te învăţ a trăi mai bine, zise
strîmbătatea.
Merg ele împreună la o cîrciumă să ospăteze. Dreptatea zise:
- Eu nu intru că n-am bani!
- Parcă eu am? zise strîmbătatea. Dar hai să mîncăm, ba să ne scoatem şi bani de cheltuială.
Au intrat înăuntru şi strîmbătatea începu a cere mîncare şi băutură la un băiat din crîşmă.
Dreptatea mînca şi nu prea, muncind-o din greu gîndul cum are să iasă din încurcătură. Pe urmă
strîmbătatea ceru socoteala la băiat. Băiatul o făcu şi cînd a adus-o, strîmbătatea îi zise:
- Restul băiete, ai uitat să mi-l aduci?
- Ce rest, cucoană?
- Cum ce rest? Nu ţi-am dat un galben cînd mi-ai făcut socoteala? Ce, ai uitat?
- Mie? zise băiatul uimit. Greşiţi cucoană; poate aţi dat altui băiat. Mie nu mi-aţi dat nimic.
- Cum aşa, vrei să mă furi?
Şi furioasă, strîmbătatea strigă pe stăpîn:
- Uite, domnule, istorie frumoasă! Vin la crîşmă la d-ta, mănînc, beau, plătesc un galben şi cer
restul; băiatul dumitale mă trimite la alt băiat. Ce fel de treabă-i asta? Crîşmă cinstită-i asta, sau ce?
- Vai de mine cuconiţă, nu se poate un ca asta! zise stăpînul.
Şi jap! două palme băiatului înlemnit. Şi numără el strîmbătăţii restul, strigîndu-i băiatului:
- O să ţi-l scad din socoteală, tîlharule!...
Iar băiatul îţi făcu cruce, zicînd amărît:
- Doamne, dreptate, unde eşti să vezi şi să auzi cele ce se întîmplă aici?
La care întrebare, dreptatea i-a răspuns în gînd, înlemnită şi ea de cele ce văzuse:
- Aicea sînt măi băiete, dar ce să-ţi fac, dacă văd şi aud, cîtă vreme şi eu am mîncat şi am băut?
După Petre Gh. Savin.

Alexandru Macedon la poarta raiului

Se zice că Alexandru Macedon, cuceritorul lumii, după ce a sfîrşit cu Por împărat şi cu ceilalţi
crai şi împăraţi, a ajuns şi la poarta raiului şi a cerut intrare. Însă un glas i-a răspuns dinăuntru:
- O, Alexandre împărate, pentru tine nu este loc aici. Ca să poţi intra aici, trebuie altfel de vitejii
decît cele ce le-ai făcut pe pămînt.
- Şi ce să fac Doamne, ca să pot intra aici? - a întrebat Alexandru.
- Ţine căpăţîna aceasta - i-a zis atunci glasul. întinzîndu-i o căpăţînă de om mort. Du-o acasă şi
taină mare vei afla într-însa.
Împăratul Alexandru a luat căpăţîna, a plecat cu ea acasă şi a strîns pe toţi înţelepţii din
împărăţia sa, să afle taina căpăţînii. Dar nimeni nu putea afla taina ei. Un lucru însă îi umplea de
uimire pe toţi: căpăţîna era grea, şi tot mai grea se făcea. Au pus-o pe cîntar şi nimic nu ţinea cu ea
la cîntar. Alexandru împăratul puse aur mult, puse toate comorile sale să ţină la cumpănă cu
căpăţîna, dar căpăţîna era mai grea decît toate comorile sale. Toţi se frămîntau: ce oare ar însemna
acest lucru?
Atunci sosi un învăţat venit din mari depărtări. El luă o mînă de ţărînă, o aruncă peste căpăţînă
şi căpăţîna îndată se uşură.
- Vei afla, Alexandre împărate - grăi învăţatul - că această căpăţînă te închipuie pe tine însuţi:
închipuie trufia şi lăcomia ta cele fără de margini. Tu nu te mai saturi de prăzi, de comori şi
împărăţii, dar mîine vei muri şi atunci o mînă de ţărînă va acoperi toată trufia ta şi toată lăcomia şi
comorile tale.
 Împăratul Alexandru înţelese acum taina căpăţînii. Sfîrşi cu prăzile şi cu războaiele, iar cînd a
murit, a lăsat cu limbă de moarte să-i fie lăsate mîinile afară din sicriu, să vadă toată lumea că nimic
nu poate duce în cealaltă lume din comorile sale cele pămînteşti.

Lupta între cei doi stăpîni

În timpurile vechi trăia un boier care multe slugi avea; pe atunci slugile erau robi. Slugile erau
foarte mulţumite cu boierul.
Nu este pe lume stăpîn mai bun ca al nostru - se lăudau slugile. Aceste laude le auzi şi diavolul
care nu mai putea de ciudă că slugile trăiesc bine cu stăpînul lor. Ucigă-l crucea, cîştigă de partea sa
pe una dintre slugi cu numele Aleb, şi prin ea se-apucă să răzvrătească pe ceilalţi. Odată cînd slugile
se lăudau cu stăpînul, sări Aleb cu vorba:
- În zadar lăudăm noi pe stăpînul; el e bun pentru că îi facem pe voie; aşa şi diavolul poate că e
bun dacă-i facem voia lui. Să vedem însă ce are să se întîmple dacă i-am face ceva peste voie.
Celelalte slugi ţineau însă cu boierul şi au făcut rămăşag cu Aleb că boierul nu va fi rău nici
cînd îi vor face ceva peste voie.
În cealaltă zi, boierul, avînd nişte oaspeţi aleşi, merse cu ei să le arate şi oile. Între oi avea un
berbec de soi ales. Porunci lui Aleb să-l scoată din turmă ca să-l vadă musafirii.
- Uitaţi-vă acum, zise Aleb către celelalte slugi, cum voi supăra pe boier. Şi repezindu-se în
turmă, prinse berbecul şi deodată i-a rupt amîndouă picioarele de dinapoi. Slugile şi musafirii
rămaseră încremeniţi. Diavolul se suise şi el într-un copac şi rîdea de acolo, aşteptînd mînia
boierului. Boierul stătu puţin cu capul aplecat de mînie, apoi deodată ridicîndu-şi ochii spre cer, grăi
astfel:
- O, Aleb, Aleb! Stăpînul tău ţi-a poruncit să mă superi, dar Stăpînul meu e mai tare decît
stăpînul tău. Să ştii că nu m-ai supărat pe mine, ci ai supărat pe stăpînul tău. Să ştii Aleb, că nu-ţi
dau nici o pedeapsă. Iacă, te iert aici în faţa oaspeţilor mei.
Zicînd aceste cuvinte, boierul plecă cu musafirii, iar diavolul, scrîşnind din dinţi, căzu din
copac şi plesni în mii de bucăţi.

Diavolul şi baba

Doi orbi care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărînd să împartă tot ce vor cîştiga
din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.
Diavolul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă
vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost
munca. Orbii nu se certau niciodată. Deznădăjduit, sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai
atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:
- Dar ce eşti aşa de amărît, împieliţatule?
- Cum să nu fiu? - răspunse ucigă-l Crucea. Şi începu să-i spună păsul lui.
- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici diavolul? - întrebă bătrîna.
- O pereche de cizme noi-nouţe - răspunse nechipercea.
Baba bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise diavolului să stea pe loc şi să ia seama la
ce face ea. Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, căinîndu-se:
- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi ca toţi oamenii de
lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-l împărţiţi amîndoi, că n-am schimbat.
Şi zicînd aşa se făcu doar că dă galbenul, dar în adevăr n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din
cele două palme întinse...
- Să fie pomană morţilor! Ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărtă ca la vreo
patru stînjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întîmplă. Diavolul se uita şi el, cu baba, de departe.
Cei doi orbi, după ce înţeleseseră călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:
- Un galben! Un galben! Apoi unul din ei zise celuilalt:
- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, pînă îl vom schimba să-m împărţim.
- Cum? Îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, cînd galbenul e la tine?
 - La mine? Doamne fereşte!
Şi-n mintea fiecăruia încolţi gîndul: Vrea să mă înşele. După ce schimbară mai multe vorbe
aspre şi înjurături, au pus mîna pe ciomegele ce le aveau şi au început să se bată. Şi ce fel de bătaie!
Zice o vorbă veche: Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului!...
Diavolul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar cînd aceasta se duse spre el să-şi primească
răsplata, scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-
i facă şi lui cine ştie ce.
Şi iată aşa s-a întîmplat că ce n-a putut face diavolul, a făcut baba!

Adame, de ce-ai gustat?

Un om sărac îşi făcuse un obicei: de cîte ori lucra ceva greu, ofta adînc, zicînd: Adame, de ce-ai
gustat?
Odată, tăind la lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe şi îl întrebă:
- Ce vrei să spui omule, cu vorba asta?
- Păi dacă Adam - răspunse omul - n-ar fi muşcat pe cînd era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi
mers mai bine şi nouă, oamenilor necăjiţi şi săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atît de mult ca să
cîştigăm o bucăţică de pîine. Ce-i trebuia lui Adam să guste din fructul oprit şi că calce porunca
Dumnezeiască, atunci cînd avea totul după pofta inimii şi cînd trăia fără vreo supărare şi fără nevoia
de a munci într-o grădină aşa de frumoasă care era raiul?
Boierul îi zise:
- Din cuvintele tale înţeleg că eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea vreau să te am pe lîngă
mine şi să-ţi fac o soartă mai bună. Aşadar, cu începere de mîine, să te muţi cu nevasta dumitale la
conac la mine, unde veţi trăi ca-n rai.
Aşa s-a şi întîmplat. Tăietorul de lemne şi femeia lui au fost primiţi la curtea boierului unde li s-
a dat o casă foarte frumoasă şi aveau toate din belşug. Cînd a venit vremea mîncării, au sosit îndată
servitorii cu fel de fel de mîncăruri scumpe. Odată cu mîncărurile, servitorii au adus şi un castron de
argint, acoperit cu un capac.
- Boierul ne-a spus - au zis servitorii - că puteţi mînca din toate bunătăţile ce vi le aducem, dar
de castronul acesta să nu vă atingeţi şi să nu-l deschideţi.
- Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atîtea bunătăţi şi mîncare? răspunse omul
fără să se gîndească la castron.
A doua zi, servitorii au adus din nou castronul şi cei doi, aşijderea, nu s-au atins de el. Însă a
treia zi femeia începu a întreba:
- Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-l deschidem?
- Ce avem noi cu gîndul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce mai
căutăm şi în castron?
În ziua următoare femeia începu iar:
- Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin în castron şi apoi îl acoperim din nou.
La început bărbatul dădea întruna din cap şi zicea: Nu şi iar nu! Femeia însă se porni cu gura pe
bărbat, că ei nu-i face niciodată hatîrul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de
rugăminţile ei, şi cîte şi mai cîte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur,
deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva şi zise apoi, oftînd:
- Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace!
Femeia ridică capacul şi... Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decît un şoricel care
sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul zăpăciţi şi
îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată că intră boierul care întrebă ce li s-a întîmplat.
- Nimic! răspunse femeia, tremurînd.
Boierul însă înţelese ce s-a întîmplat şi de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicîndu-
le:
- Aşadar, aţi călcat porunca mea!
- Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa.
- Nevastă-ta - făcu din nou boierul - este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi
şarpele primilor noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea
trebuie să primiţi îndată pedeapsa greşelii voastre şi să vă cîştigaţi, din nou, pîinea în sudoarea
frunţii.
Şi a trebuie ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea
frumoasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă.
De atunci tăietorul de lemne nu se mai supăra pe moş Adam, şi în toată viaţa n-a mai spus o
singură dată cuvintele: Adame, Adame, de ce ai gustat?...

Căpăţîna lui Adam

- O povestire veche -

Domnul Hristos mergea odată cu ucenicii Săi pe un cîmp mare şi frumos. În mijlocul cîmpului
zăcea pustie căpăţîna strămoşului Adam, care a murit de aproape 5.000 de ani.
Se apropie Domnul Hristos de căpăţînă şi lovind-o uşor cu toiagul, întrebă:
- Cum ţi s-a părut Adame, viaţa lumii acesteia?
Şi căpăţîna răspunzînd grăi:
- Aşa de scurtă, ca şi cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cealaltă, Slăvite Doamne!
Şi iar întrebă Domnul Hristos:
- Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut?
- Aşa de amar, căci nici pînă azi nu mi-a mai ieşit amărăciunea lui din oasele gurii mele -
răspunse din nou căpăţîna...

Împăratul şi cămaşa

Odată, un împărat a căzut greu bolnav. El zise:

- Voi da jumătate din împărăţia mea celui care mă va face sănătos.
S-au adunat toţi înţelepţii împărăţiei şi s-au sfătuit cum şi în ce chip să vindece pe împăratul lor,
dar nu au aflat nici un mijloc. Unul totuşi, a spus că există un mijloc de a vindeca pe împărat.
- Dacă vom lua - zise el - cămaşa unui om fericit şi o vom duce la împărat s-o îmbrace,
împăratul s-ar face îndată sănătos.
Împăratul a trimis îndată ştafete în toată împărăţia să caute un om fericit şi să-i aducă îndată
cămaşa lui. Trimişii ţarului s-au împrăştiat în toată împărăţia, dar nu au găsit ce căutau. Nu se găsea
un om care să fie mulţumit.
Unul era bogat, dar bolnav; altul era sănătos, dar sărac; un al treilea, bogat şi sănătos, dar se
plîngea de nevasta lui; celălalt avea necazuri de la copii. În sfîrşit, toţi se plîngeau de cîte ceva.
Într-o seară, fiul împăratului, trecînd din întîmplare pe lîngă un bordei, auzi o vice dinăuntru:
- Mulţumescu-Ţi Doamne! Am muncit azi toată ziua, am mîncat bine şi acum mă culc. Sînt
fericit!
Feciorul împăratului fu cuprins de atîta bucurie cînd află că în acest bordei se află un om fericit.
Porunci numaidecît aghiotantului său să intre în bordei, să ia cămaşa acestui om, să-i dea în schimb
oricîţi bani îi va cere şi s-o ducă repede la împărat.
Aghiotantul a intrat în bordei şi a vrut să ia cămaşa fericitului, dar omul nostru era atît de sărac,
că nici cămaşă n-avea pe el!...
După L. Tolstoi.

De unde vine răul în lume

Trăia odată într-o pădure un pustnic bătrîn. El ajunsese să se împrietenească cu animalele

pădurii şi vorbea cu ele.
Într-o zi cînd pustnicul stătea la umbra unui copac, s-au strîns în jurul lui la sfat, un corb, un
porumbel, un şarpe şi o căprioară. Ele vorbeau de răul din lume şi de obîrşia lui.
Corbul zise: Răul în lume vine din foame. Cînd eşti sătul, te aşezi pe o cracă, croncăneşti a voie
bună, toate ţi se par frumoase şi de toate te bucuri. Cînd eşti flămînd, te azvîrli după pradă ca un
smintit, nu mai ştii de beţe, de pietre, de cîini, de oameni, de nimic.
Porumbelul zise: Răul în lume nu vine din foame, el vine din dragoste. Dacă am trăi singuri nici
n-am şti de rău. Un cap nu duce atîta lipsă, şi chiar dacă ar duce, o duce singur. Dar noi avem
tovarăşi de viaţă: femei şi copii de care ne leagă mila, dragostea şi grija. Cîte nu răbdăm noi pentru
soţii noştri şi copiii noştri şi cît de mult ne întristăm cînd ei sînt bolnavi...
Şarpele, la rîndul lui, zise: Răul în lume nu vine nici din foame, nici din frumoasă, ci din mînie.
Dacă am trăi în pace, fără să ne duşmănim unii pe alţii, toate ar merge bine. Cînd te-apucă mînia, nu
mai ştii de nimic, n-ai milă de nimeni. Vrei să muşti: muşti pe tată, muşti pe mamă, te muşti chiar pe
tine singur...
Căprioara zise şi ea: Răul în lume nu vine din mînie, nici din dragoste, nici din foame, ci din
frică. Noi, caprele, avem picioare iuţi, dar ne prăpădim de frică. Trosneşte o creangă, cade o frunză,
tresărim şi o apucăm la fugă.
Atunci pustnicul zise: Vă înşelaţi! Răul în lume nu vine nici din foame, nici din dragoste, nici
din mînie, nici din frică, ci vine dinăuntrul vostru, din carnea voastră.
Răul în lume vine din noi înşine, din inima noastră, precum stă scris în Evanghelie: Din inimă
ies gînduri rele, ucideri, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, sudalme
(Matei 15, 19). Fericiţi sînt cei curaţi la inimă!
După L. Tolstoi.

Ce a cerut diavolul

Diavolul se întîlni odată într-o pădure cu un om şi îi zise:

- Am să te omor! Numai aşa îţi mai las viaţa, dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te
îmbeţi.
Ce să fac? îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a făcut, e cu neputinţă. Să bat pe soră-
mea, e ceva groaznic. Iacă, mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa.
Şi s-a coborît omul în sat, a tras la o crîşmă şi s-a îmbătat, una bună. Dar mergînd acasă beat, s-
a apucat de ceartă cu cei din casă şi îngroşîndu-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorît pe tatăl său.
Într-o carte bătrînă am citit această istorioară, şi cine a scris-o a pus mult adevăr în ea. Pentru
că, cu adevărat, beţia este un izvor de rele şi de fărădelegi.

Plugarul şi diavolul

Arabii au o frumoasă poveste despre cum l-a păcălit pe diavolul un plugar.

Un plugar sărac îşi ara ogorul său. Un diavol îl zări şi se apropie de el.
- Acest ogor este al meu, îi zise el. Nu te las să-l semeni, decît cu condiţia să împarţi cu mine
rodul.
Plugarul ce era să facă? Primi.
- Eu voi lua ce va ieşi din pămînt, zise diavolul, şi tu vei lua ceea ce va rămînea sub pămînt.
- Ne-am înţeles, răspunse ţăranul.
Plugarul semănă atunci sfeclă. Cînd diavolul veni, se apucă să taie ce ieşise din pămînt, adică
frunzele, care nu preţuiau nimic. Plugarul smulgea sfeclele care se găseau sub pămînt.
- M-ai păcălit, îi zise diavolul. Dar n-ai să mă mai înşeli. La anul vreau să am ceea ce va rămîne
sub pămînt.
- Bine, zise plugarul.
Anul următor, plugarul semănă grîu şi l-a grăpat. Grîul a răsărit, spicele au crescut şi au
îngălbenit. Atunci iar a venit diavolul.
- Seceră! - zise el plugarului.
Aceasta a luat coasa, a cosit grîul şi l-a legat în snopi. Nu a lăsat diavolului decît miriştea.
Diavolul văzîndu-se încă odată păcălit, a fugit ruşinat, iar plugarul nu l-a mai întîlnit de atunci.
Acum, iubite cititorule, aceasta-i o poveste, dar în această poveste este pus şi un mare adevăr, şi
anume: adevărul este acela că de omul care munceşte nu se poate apropia satana cu ispitele şi
amăgirile lui. Lenea este ogorul diavolului şi în acest ogor se prinde de minune sămînţa ispitelor,
dar pe urma plugului şi a muncii satana n-are ce căuta, că totdeauna iese ruşinat şi păcălit.

Leac de necazuri

Cică în vremurile de demult, înainte de a se ivi ţuica printre oameni, creştinii dintr-un sat s-au
trezit într-o dimineaţă că intră în satul lor o mogîldeaţă de om, adus de spate, cu părul cîrlionţat şi
cu nasul încîrligat. În spate purta o desagă cu zdrenţe iar în mînă ducea ceva într-un vas de pămînt.
Abia ce intră în sat, că şi începu să strige: Haideţi, cumpăraţi leac de necazuri! Haideţi,
cumpăraţi şi de necazuri scăpaţi!... Vestea cea bună, că a venit un om cu leac de necazuri, alergă ca
fulgerul prin sat. Cine oare n-are necazuri în această lume şi cine n-ar vrea să scape de ele? Oamenii
s-au grăbit să-şi cumpere leac de necaz şi au început a-l înghiţi. La început strîmbară din nas
gustîndu-l, dar mai tîrziu s-au obişnuit cu el şi au început a simţi curaj şi veselie şi se mirau de
puterea leacului. Leacul a trecut repede şi străinul a plecat după altul şi iar după altul... Pe urmă
vasul cel de pămînt era prea mic şi străinul a adus leac de necaz cu butoiul. Din ce aducea leacuri
mai multe, lepăda zdrenţele de pe el şi se îmbrăcă în haine făloase. Pe urmă aducea atîta leac de
necaz, că-i trebui o pivniţă şi o casă anumită (cîrciumă) unde să-l vîndă.
Dar lucru ciudat. Din ce foloseau oamenii mai multe leacuri de necaz, necazurile în loc să
scadă, mai tare creşteau. Ba se betejiră oamenii încă şi de alte necazuri pe care înainte nu le
cunoşteau. Unii începură a-şi bate nevestele, alţii nu mai lucrau, alţii îşi prădau banii şi avutul, alţii
se încăierau. În scurt timp satul era o jale...
Atunci s-au sculat bătrînii poporului şi au chemat la sfat pe oameni, zicîndu-le:
- Oameni buni! De cînd a venit străinul în sat la noi cu leacuri de necaz, am ajuns de pierit;
satul ni s-a făcut o jale; ne prăpădim văzînd cu ochii; aşa nu mai merge. Ce-i de făcut?
- Să-l scoatem cu bîta pe străin din sat, strigară unii.
- Nu aşa, căci noi sîntem creştini, răspunseră bătrînii; dar noi propunem altceva: să nu mai
cumpere nimeni de la el leacuri de necaz. Să jurăm pentru asta.
- Jurăm! - strigară oamenii.
Şi poporul puse jurămînt.
În duminica viitoare n-a mai mers nimeni să cumpere leacuri de la străin. Străinul mai aşteptă
cîteva duminici încă, şi apoi văzînd că nimeni nu-i mai cumpără leacurile, îşi împachetă ce avea şi
plecă pe calea de unde a venit.
Cînd a ajuns la hotarul satului, a luat vasul de pămînt şi l-a spart de piatra hotarului, iar creştinii
din acel sat au trăit mai departe slăvind pe Dumnezeu că i-a scăpat de pieirea ce o adusese pe capul
lor străinul.
Cine are urechi de auzit să audă şi să înţeleagă!...

Diavolul şi cîrciumarul

Se spune că odată un cîrciumar plecase la drum cu carul după băutură. În drum, prin mijlocul
unei păduri, iată că-l ajunge din urmă un călător străin.
- Bună ziua!
- Bună ziua! Da d-ta cine eşti şi unde mergi?
- Eu sînt cîrciumarul cela şi cela, şi merg colo şi colo să cumpăr băutură. Dar d-ta, cine eşti?
- Eu sînt diavolul. Şi tot într-acolo merg şi eu.
Crîşmarului, cînd auzi ce fel de ortac îi ieşi în drum, i se zburli părul de frică şi vru să o ia la
fugă. Dar diavolul îi zise rîzînd:
- Nu te teme omule; nu-ţi fac nimica. Iaca, vom merge un pic amîndoi pe drum şi iar ne vom
despărţi.
Crîşmarul ce era să facă? A plecat înainte cu noul ortac. Diavolul începu a vorbi mai una, mai
alta, şi de la o vreme, s-a mai dezgheţat şi crîşmarul din frica ce l-a cuprins şi a început să-l şi
întrebe despre una-alta.
- Ce faceţi voi diavolii - întrebă cîrciumarul - cu atîţia oameni care vi se dau vouă cînd suduie?
- Cu adevărat n-ar încăpea în iadul nostru - răspunse diavolul - dar, uite noi avem o lege în
puterea căreia căpătăm numai pe cei care ni se predau nouă cu toată inima, fără nici o părere de
rău...
Şi aşa mergeau diavolul şi crîşmarul, tot înţelegîndu-se pe drum. Cînd au ieşit din pădure şi au
dat într-un sat, iaca, au văzut o femeie care se certa cu bărbatul ei şi îl trimitea la bată-l Crucea.
- Auzi ce zice? - zise crîşmarul.
- Aud - a răspuns diavolul - dar n-am putere să-l iau, căci femeia mi-l dă numai aşa din gură,
dar în inimă tot ţine la el, şi dacă i s-ar întîmpla ceva i-ar părea rău.
Mergînd mai departe, iaca, o mamă îşi certa copilul şi îl trimitea la bată-l Crucea.
- Auzi ce zice? - zise crîşmarul.
- Aud - răspunse diavolul - dar n-am putere asupra copilului, pentru că mama lui mi-l dă, iac-
aşa, numai din gură, dar cu toată inima ţine la el.
Mai merged şi mai vorbind, iaca, ajung la o crîşmă, de unde o biată femeie îşi scotea bărbatul
beat şi striga de răsuna uliţa:
- Băga-s-ar diavolul în toate crîşmele din lume şi în cine le-a deschis în calea oamenilor!
- Auzi ce zice femeia? - zise acum diavolul către crîşmar. Femeia asta mă pofteşte cu toată
inima să mă bag în crîşmă, şi de aici încolo, crîşmele voastre vor fi sălaşul meu.
Crîşmarul încercă să mai sucească vorba: ba că femeia a zis numai din supărare, ba că aşa
merge vorba pe la crîşme, ba că teacă, ba că pungă. Dar diavolul îi zise rîzînd:
- Nu te mai ocoşi crîşmare, auzi cum grăieşte femeia, din toată inima, şi eu trebuie să ascult
dorinţa ei.
Şi cu vorbele astea diavolul se băgă în crîşmă şi de aceea sînt atîtea răutăţi pe la crîşme.

O poveste din Balcani

- care ne spune de ce merge totul atît de prost într-o ţară atît de bogată -

În ţările din Balcani (Grecia, Turcia, Bulgaria), umblă o poveste interesantă despre ţara noastră.
Cică era pe vremea cînd Bunul Dumnezeu împărţea bunătăţile Sale popoarelor de pe pămînt.
- Du-te Petre - îi zise Domnul lui Petru, apostolul - să împarţi popoarelor de pe pămînt
bunătăţile cerului nostru ca să poată oamenii trăi acolo în lumea aceea plină de lipsuri şi necazuri.
Vei lua bunătăţile Mele şi le vei împărţi după dreptatea noastră din cer.
Încărcat de bunătăţi, ap. Petru se coborî jos pe pămînt, la Ierusalim. Iar de acolo a luat-o pe apă,
spre apus, şi s-a oprit la hotarul Greciei. De aici urma să înceapă cu împărţeala. Şi s-a uitat trimisul
Domnului în sus, peste întinsul Europei. Şi văzînd atîtea ţări şi popoare, şi-a zis în sine: Ţări multe!
Popoare multe! Trebuie să fiu cruţător cu darurile lui Dumnezeu, ca să ajungă la toţi.
Astfel grăind, desfăcu sacul bunătăţilor şi păşind peste hotarele Greciei, începu a semăna. Puţin,
cît mai puţin - îşi zicea moşul - ca să ajungă la toţi. Şi grăunţele bunătăţilor cădeau zgîrcit de tot. De
atunci cică, Grecia are numai stînci presărate pe ici pe colo, cu cîte o mînă de pămînt pe unde
rodesc măslinii, smochinii, portocalii, viile, etc.
Şi tot aşa şi peste Turcia au căzut numai locuri sterpe şi foarte puţin pămînt roditor.
Cînd a trecut peste Bulgaria, moşul a fost ceva mai larg la mînă. A slobozit mai mult dar pe
pămînt, dar un pămînt roşu şi sărac, în care bietul plugar asudă din greu să-şi scoată traiul vieţii.
Trecînd Dunărea, moşul cerului a început să semene şi peste hotarele ţării noastre tot cu acelaşi
gînd: Puţin! Cît mai puţin, ca să ajungă la toţi!
Dar întîmplarea voi ca pe neştiute, să se spargă fundul sacului. Şi unde, pasă-mi-te, au început a
curge bunătăţile: pămînt mănos, holde de aur, grădini, vii, păduri, petrol, sare, aur şi alte nesfîrşite
daruri. Din gura sacului, moşul arunca cu picătura, iar de la fund curgea cu găleata. Toate bunătăţile
cele le grămădise Dumnezeu în sacul se vărsau peste hotarele ţării româneşti.
Cînd ajunse la graniţă să iasă din ţară i se păru moşului că prea s-a uşurat sacul şi, privind
înapoi, a rămas înmărmurit. Aproape toate bunătăţile s-au scurs din sac şi au căzut peste hotarele
ţării româneşti. Atunci moşul necăjit îşi zise: Ce mă fac eu acum cu dreptatea cu care a zis Bunul
Dumnezeu să împart bunătăţile?...
Şi judecîndu-se asupra lucrului, trimisul Domnului se uită înapoi peste hotarele ţării noastre
pline de toate bogăţiile, şi zise: Vouă românilor, v-am dat de toate. Ţara voastră este un paradis plin
de toate bunătăţile. În schimb însă, voi nu veţi avea oameni ca să chivernisească aceste bunătăţi şi
să vă facă traiul uşor.
Şi cică de atunci ţara noastră e plină de toate bogăţiile, ca nici o altă ţară din lume. N-avem însă
oameni care să chivernisească aceste bogăţii şi să facă ţara fericită.

Cele şapte surori

Se zice că trăiau odată într-un sat şapte surori. Ele îşi aveau casa lor şi gospodăria lor şi trăiau în
cea mai bună înţelegere. Şase dintre ele lucrau afară la cîmp, iar a şaptea ţinea gospodăria casei,
pregătea de mîncare şi se îngrijea ca surorile ei să afle totdeauna o casă caldă, o masă bună şi ce
trebuie omului ostenit.
Dar într-o bună zi, cele şase surori, îndemnate - bag seamă - de cel rău, ţinură sfat la hotar şi îşi
ziseră: Nu e cu dreptate traiul nostru. Noi lucrăm la hotar din zi şi pînă în noapte, iar sora noastră
stă ca o doamnă acasă. Asta nu-i dreptate. Să poftească şi doamna noastră la lucru cu noi!
- Dragă soră - ziseră ele, întorcîndu-se seara acasă - nu e cu dreptate ca tu să stai acasă, ca o
doamnă, iar noi să lucrăm la hotar! Mîine să pofteşti şi tu cu noi la lucru, că nu-i vreme de domnie.
Dimineaţa, cele şase surori au luat pe sora lor înainte, i-au pus sapa pe spate şi au plecat la
hotar. Lucrînd toată ziua cu zor, părea că lucrul a sporit.
Dar vai, cînd s-au întors acasă, nici tu foc, nici tu mîncare, nici tu masă caldă, nici tu casă
măturată. Ba pe deasupra, un lucru şi mai grozav. Un om rău, simţind că e singură casa, s-a băgat
înăuntru şi a furat tot ce a putut apuca. Tot ce-au strîns fetele s-a topit într-o singură zi. Atunci cele
şase surori şi-au văzut nebunia, s-au căit şi au strigat:
- Scumpa noastră soră! Iartă nebunia noastră... Rămîi acasă, Îngrijeşte casa şi masa şi avutul
nostru, căci fără de tine nu putem face nimic.
Tîlcul acestei poveşti cred că e de prisos să-l mai spun. Cele şase fete - zilele săptămînii - care
au scos la lucru pe a şaptea soră a lor - duminica - închipuie pe cei mulţi, mulţi creştini care scot şi
ei ziua Domnului la lucru. Dar prin asta nici ei nu cîştigă nimic. Ziua Domnului este ziua de odihnă
a sufletului nostru.
Să ştii fratele meu, că tot ce lucrezi în ziua Domnului este pagubă mare pentru averea ta şi
sufletul tău.
Hoţul cel mare - diavolul - fură toată truda şi munca omului ce lucrează duminica şi în praznice.

Hototo şi Ciacabi

Cică demult, trăiau odată în Japonia doi zgîrciţi vestiţi cu numele Hototo şi Ciacabi. Unul
locuia într-o parte a ţării, iar celălalt în altă parte. Li se dusese faima în toată ţara acestor oameni
zgîrciţi fără seamăn. Au auzit şi ei unul despre altul, dar nu s-au întîlnit şi ardeau de dorul de a se
cunoaşte şi ei ca doi meşteri vestiţi în meseria zgîrceniei.
Într-o dimineaţă, cel mai tînăr dintre ei, Ciacabi, îşi zise: Hai să merg să întîlnesc pe tovarăşul
meu; e mai bătrîn ca mine şi poate voi învăţa ceva de la el cum să cruţ cu mîncarea şi cu banii. Şi a
luat-o Ciacabi la drum, desculţ şi pe jos, şi după o lungă călătorie, în sfîrşit ajunse în oraşul Tokyo
unde trăia tovarăşul lui. Nu fu greu să-l afle. Avea cam aceleaşi haine şi înfăţişare ca el şi tocmai
strîngea nişte mucuri de ţigări de pe jos.
Cei doi tovarăşi s-au îmbrăţişat la dorita lor întîlnire şi apoi Hototo, de bucuria întîlnirii, îl pofti
pe Ciacabi la masă la el. Era cea dintîi invitaţie pe care o făcea în viaţa lui. Ciacabi se miră de
această pradă ce se pregătea Hototo să o facă în mîncărurile lui şi îşi zise în gîndu-i: Iată, am venit
să învăţ cruţare de la acest tovarăş, dar pesemne eu îl întrec. Şi cei doi prieteni au plecat spre casa
lui Hototo. Pe drum Hototo s-a oprit la o boltă de pîine şi zise:
- Hai frate să ne băgăm aici să cumpăr pîine de cea mai fină pentru masa ce vreau să ţi-o fac.
- Ai pîine de cea mai bună? - întrebă Hototo pe boltaş.
- Am - zise boltaşul. Uite, pîinea mea e albă şi moale ca untul.
- Atunci ar fi mai bine să luăm unt - zise Hototo către Ciacabi.
Şi apoi au plecat la o boltă de unt.
 - Ai unt proaspăt, boltaşule? - întrebă Hototo?
- Mai e vorba? - răspunse untarul. Untul meu e ca untdelemnul cel curat.
- Atunci mai bine să cumpărăm untdelemn - zise Hototo.
Şi au plecat la o boltă de untdelemn.
- Ai untdelemn de cel mai bun? - întrebă Hototo.
- Mai e vorbă? - răspunse boltaşul. Untdelemnul meu e aşa de proaspăt şi limpede ca apa de la
izvor.
Atunci Hototo, bătîndu-se de bucurie pe frunte, s-a întors către Ciacabi şi îi zise:
- Dacă pîinea e ca untul, şi untul ca untdelemnul, iar untdelemnul ca apa, atunci totuşi apa e
mîncarea cea mai scumpă şi cea mai fină din lume şi pe deasupra, e şi cea mai ieftină. Hai frate
dragă, colea, la fîntîna oraşului, şi bea şi mănîncă din apă de te satură, ca din al tău!...
Atunci Ciacabi zise:
- Adevărat e tot ce am auzit despre tine că eşti mare dascăl în meseria de a cruţa şi nu-mi pare
rău că am venit pînă aici să ne întîlnim, că bună învăţătură am luat de la tine!
Cu asta, cei doi tovarăşi s-au despărţit. Ciacabi nu peste mult timp fu aflat mort de foame,
aşijderea şi Hototo. În zdrenţele din aşternutul lor s-au găsit cîte două pungi încărcate cu galbeni
strălucitori.

Povestea suferinţei

Umblau odată Dumnezeu şi sfîntul Petru pe pămînt prefăcuţi în moşnegi. Şi cum mergeau, zise
sfîntul Petru lui Dumnezeu:
- Doamne, toate le-ai făcut Tu, numai suferinţa n-ai poruncit să se facă.
- Dacă vrei Petre, s-o facem!
Şi deodată răsare înaintea sfîntului Petru o arătare de nici el nu ştia ce este.
- Asta-i suferinţa Doamne?
- Da Petre. Ia-o în mînă şi pune-o unde-i crede.
Ajungînd prin nişte munţi, la un izvor de apă rece, stătură să se răcorească. Sfîntul Petru puse
arătarea ce-o făcuse Dumnezeu pe o piatră mare. Dar n-apucă s-o pună bine şi stînca s-a prefăcut în
praf şi pulbere.
- Ce-i asta Doamne?
- Ce să fie? Se vede că suferinţa e mai tare ca piatra, de s-a sfărîmat stînca.
Pornind la drum, Dumnezeu şi sfîntul Petru au ajuns la un fierar. Cît au stat de vorbă cu el,
sfîntul Petru puse suferinţa pe un ilău (nicovală); ilăul se făcu ţăndări.
Ieşind de la fierar, sfîntul Petru spuse lui Dumnezeu:
- Ce să facem Doamne cu arătarea asta? Nu putem scăpa de ea?
- Mai încearcă Petre, poate îi găsim şi locul ei.
Şi cum mergeau, ajung într-un sat, trag la casa unui gospodar. Sfîntul Petru întreabă pe
Dumnezeu de n-ar fi bine să pună suferinţa în spatele omului aceluia.
- Cearcă Petre, şi vezi ce are să fie.
Sfîntul Petru a pus suferinţa în sînul gospodarului cînd dormea.
Aşteaptă sfîntul Petru să vadă plesnind gospodarul, dar el dormea dus. Suferinţa nu-l putu
dovedi. Aşteptă noaptea aceea, aşteptă a doua zi, ca să vadă ce s-a întîmplat omului; dar el, pace!
Parcă n-a dat nimic peste dînsul.
I-au murit omului nevasta, copii, din vite, a sărăcit, dar, pace! De pocnit, ca piatra ori ca fierul,
n-a pocnit. Iar suferinţa, săturîndu-se de el, s-a dus la alţii.
Şi oricîte a păţit omul, el s-a arătat mai tare ca piatra ori ca fierul. Şi de atunci a rămas vorba
veche: Să nu dea Dumnezeu omului cît poate răbda!
După M. Lupescu.

Un raport în iad

Se spune că odată, scaraoschi, mai marele diavolilor, a chemat la raport pe toţi diavolii din lume
să le ceară socoteală despre isprăvile ce le-au făcut printre oameni.
Iaca soseşte unul şi se închină în faţa lui scaraoschi:
- De unde vii fîrtate, şi ce isprăvi ai făcut?
- Am fost colo şi colo, întunecimea voastră, şi am aprins ura şi mînia între doi oameni; pe urmă
mîna a trecut la bătaie şi unul a omorît pe celălalt.
- Şi cît timp ţi-a trebuit pentru izbînda asta?
- Trei ani de zile, întunecimea voastră.
- Trei ani? Atîta ţi-a trebuit pentru isprava asta? - strigă scaraoschi plin de mînie.
Şi jap! jap! pe spatele diavolului.
Un alt diavol soseşte şi se închină.
- Dar tu argate, de unde vii şi ce-ai făcut?
- Eu, întunecimea voastră, am tras un om în patima desfrînării.
- Şi cît timp ţi-a trebuit pentru lucrul acesta?
- Un an, întunecimea voastră.
- Pfui, împieliţatule! Un an ai motroşit tu pentru un astfel de fleac? - strigă scaraoschi înfuriat.
Şi jap! jap! îi trage şi ăstuia o drăguţă de bătaie.
Un drăculeţ soseşte şi se închină.
- Dar tu, Aghiuţă, ce ai putut face prin lume?
- Eu, întunecimea voastră, i-am făcut pe nişte oameni să înjure, să desfrîneze, să se bată şi să se
omoare.
- Şi cît timp ţi-a trebuit pentru izbînda asta?
- O singură zi, întunecimea voastră.
- Bravo Aghiuţă! Şi cum ai putut face această izbîndă?
- Cu băutura, întunecimea voastră, cu băutura... I-am dus pe oameni la birt şi i-am îmbătat. Iar
după ce s-au îmbătat au sărit la nişte femei să desfrîneze. De la femei s-au luat la ceartă, la bătaie,
iar bătaia s-a gătat cu omor.
- Bravo Aghiuţă! Bine te-ai purtat - îl lăudă scaraoschi, bătîndu-l pe umăr. Iar voi, nemernicilor,
care aţi motroşit ani de zile pînă să cîştigaţi un suflet - le zise scaraoschi celorlalţi - luaţi pildă de la
Aghiuţă, fratele vostru. Folosiţi şi voi alcoolul!

O legendă de la răsărit

O legendă de la răsărit vorbeşte despre un om care, murind, după o viaţă de fapte bune, a ajuns
în rai.
- Doamne - zise omul acesta într-o zi către Bunul Dumnezeu - m-a apucat un mare dor să-mi
mai văd odată casa şi satul meu. Îngăduie-mi Doamne numai un pic să mă uit de aici de sus, să văd
ce se mai petrece pe la casa mea şi satul meu.
- Fie, zise Bunul Dumnezeu.
Şi atunci omul urcîndu-se pe înălţimea norilor, a început a se uita peste satul lui. Dar cînd colo,
ce i-a fost dat să vadă? La casa lui, tocmai un hoţ fura grîu din şură. Mînios, omul căută printre nori
o piatră de gheaţă şi, zvîrrr! cu ea în capul hoţului, omorîndu-l pe loc. Se uită apoi omul mai
departe, şi uite, în altă parte, pe Gheorghe al lui Ilie, cum îl bate fără milă pe săracul Florea lui
Papuc. Şi iar ia omul o piatră şi, zvîrrr! cu ea în bătăuş, omorîndu-l pe loc. Şi omul îi dă cu pietrele
înainte, înfuriat de nedreptăţile ce le vedea.
- Ce faci fiule? - îi zise Bunul Dumnezeu de sus, din slavă.
- Iartă-mă Doamne, dar n-am mai putut suferi ceea ce am văzut în satul meu.
- Ei vezi? Aşa sînteţi voi oamenii. Eu vă rabd fărădelegile şi aştept cu dragoste îndreptarea
voastră. Dar voi sînteţi gata să vă omorîţi unii pe alţii pentru greşelile dintre voi. Dacă şi Eu aş face
cum ai făcut tu şi cum fac oamenii, apoi n-ar mai fi nici un om pe pămînt. Şi nici tu n-ai fi aici în
rai.
Omul îşi plînse nesocotinţa şi de atunci n-a mai dorit să vadă ce se petrece pe pămînt.

Ilie, maestrul cel trufaş

 Într-un orăşel trăia odată un mare meşter potcovar, cu numele Ilie. Lucra şi potcovea Ilie atît de
minunat, încît vestea lui se duse în toată ţara. Din mari depărtări veneau la el boieri mari cu caii la
potcovit.
Dar iscusinţa lui şi laudele ce i se aduceau au trezit în Ilie ispita trufiei. Stăpînit de acest păcat,
Ilie îşi făcu o firmă pe care a scris cu litere mari:

Ilie,
Stăpîn peste maeştri
şi maestru deasupra tuturor

Într-o zi, Bunul Dumnezeu, uitîndu-Se pe pămînt, a văzut firma potcovarului, şi supărîndu-Se,
chemă pe Fiul Său Cel Sfînt şi ÎI zise: Iată ce a făcut Ilie, meşterul potcovar pe care Noi l-am
înzestrat cu o iscusinţă mai mare decît pe alţii! Mîndria i-a întunecat mintea şi acum trebuie să-l
pedepsim.
Fiul Cel Sfînt şi Bun răspunse: Ilie maestrul, încă-i plin de gînduri bune, dar a căzut în cumplita
boală a trufiei şi e păcat să moară în ea. Lasă-Mă Tată Doamne să Mă duc să-l tămăduiesc de
această boală.
Tatăl Se învoi şi Isus Fiul plecă pe pămînt.
Luînd înfăţişarea unui călător, Isus S-a dus la casa lui Ilie şi, spunînd că şi El e maestru
potcovar, ceru să-L bage tovarăş cu el.
- Dar cît de bine te pricepi la acest meşteşug - întrebă Ilie.
- Ca orice potcovar din ţară - răspunse călătorul.
- Şi ca mine?
- Şi!...
Acest răspuns îl umplu de ciudă pe trufaşul Ilie, şi ca să-L dea de gol, strigă mînios la argaţi:
- Aduceţi un cal la potcovit şi uneltele.
- Unelte nu-Mi trebuie - răspunse călătorul Isus - Eu am un fel nou de potcovit.
Şi cu aceste vorbe, scoase un cuţit din buzunar şi ridicînd unul din picioarele de dinapoi ale
calului, îl reteză de la prima încheietură. Şi ducîndu-l în atelier, bătu potcoava pe el şi apoi iar îl
puse la loc. Tot astfel a făcut şi cu celelalte trei picioare şi pe urmă calul a plecat fără să fi dat nici
cel mai mic semn de durere. Potcovitul ieşi minunat de frumos, cu mult mai frumos decît ştia Ilie să
potcovească.
- Iată, maestre Ilie, cel mai nou meşteşug de a potcovi caii. Mă prind că tu nu cunoşteai acest
meşteşug - zise Isus.
- Ba da, ba da, îngînă trufaşul Ilie (ca să nu se lase mai prejos); am auzit vorbindu-se de acest
meşteşug, dar eu încă nu l-am cercetat.
După această încercare, el primi bucuros de tovarăş pe nou venit.
A doua zi, Ilie trimise pe noul tovarăş în oraş să aducă fier şi rămînînd singur, îşi zise: Cu cel
dintîi prilej, voi încerca şi eu noul fel de a potcovi.
Astfel gîndindu-se, iacă se opreşte înaintea casei un prinţ cu un cal mîndru ca un şoim. Prinţul
coboară şi lăsînd calul la potcovit, s-a dus puţin în oraş.
Tocmai bine a venit - îşi zise Ilie - am să încerc noul meşteşug; şi legînd calul bine, ascuţi un
cuţit şi odată reteză un picior de-al calului, Dar calul începu a necheza atît de plîngător şi dureros
încît îl auzi stăpînul lui şi grăbindu-se, s-a întors înapoi.
Cînd îşi văzu calul cu un picior tăiat, prinţul vru să bage sabia în Ilie, dar Ilie se grăbi a-l linişti
spunîndu-i că acesta e un meşteşug nou de potcovit şi îndată calul va fi cum a fost. Ilie grăbi
potcovitul şi cînd fu gata, alergă să pună piciorul la loc. Dar piciorul nici vorbă să se prindă. O
sudoare rece şi o frică de moarte cuprinse atunci fruntea lui Ilie. Apucînd cuţitul, voia să se omoare,
cînd deodată, cineva îl opreşte de la spate cu vorbele:
- Ce faci stăpîne?
Era tovarăşul lui cel nou. Ilie abia putu spune de frică.
- Nu te teme? zise Isus.
 Şi apucînd piciorul tăiat, îl lipi la loc; calul se sculă voios şi prinţul îşi băgă sabia în teacă.

Atunci Ilie, cum sta buimăcit de spaimă, luă îndată un ciocan şi ducîndu-se la firmă, o făcu praf
şi ţăndări.
- Tu eşti Stăpînul meu şi eu sînt sluga Ta - zise Ilie cu umilinţă către Isus.
Tot cel ce se smereşte se va înălţa, răspunse Isus cu o voce atît de curată şi blîndă încît Ilie,
uitîndu-se bine la El, Îl văzu înconjurat de o lumină, şi cunoscînd cu cine vorbeşte, căzu cu lacrimi
înaintea Lui, rugîndu-se de iertare.
- Te iert - zise Mîntuitorul - căci acum te-ai vindecat de boala trufiei. Adu-ţi aminte că deasupra
tuturor stă Tatăl Meu din cer!
Acestea zicînd Isus, Se urcă pe cal alături de călăreţ şi Se făcu nevăzut. Călăreţul era sfîntul
Gheorghe.

Căruţa smereniei şi a mîndriei

Pentru ca să cunoaşteţi cît de mare este păcatul mîndriei, închipuiţi-vă două căruţe care se întrec
una pe alta. Una din ele e trasă de doi cai: dreptatea şi mîndria, iar cealaltă, de alţi doi: păcatul şi
smerenia. Ce credeţi, care va întrece şi va trece înainte? Cea a păcatului va întrece şi va birui pe cea
a dreptăţii, nu că doară calul păcatului ar fi avînd o aşa mare putere, ci pentru că îl ajută smerenia de
lîngă el. Trăsura dreptăţii rămîne bătută în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi slabă, ci pentru povara
şi greutatea mîndriei. Toată nevoinţa noastră, toate ostenelile, toată truda, toate faptele noastre,
oricît de bune ar fi ele, dacă le punem în căruţa mîndriei se răstoarnă şi nimica se alege de ele...
Temelia cea de piatră a Evangheliei este smerenia; tot cela ce nu clădeşte pe această temelie, zideşte
pe nisip şi zidirea lui o răstoarnă apele şi vînturile.
Precum mîndria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia este începutul faptelor bune...

Sf. Ioan Gură de Aur.

 Mai aveţi vreme!...

Sfat mare se spune că au ţinut odată toţi diavolii din iad despre cum să cîştige mai multe suflete
pentru împărăţia lor cea de foc.
- Stăm prost - grăi scaraoschi, mai marele dracilor. Prea puţină lume se prinde în cursele
noastre. De merge tot aşa, ni se goleşte iadul. Hai tartorii mei, glăsuiţi, ce-i de făcut?
- Întunecimea voastră - grăi un diavol din gloată - să le şoptim oamenilor că nu este Dumnezeu;
că numai proştii cred azi în Dumnezeu.
- Să ne urcăm cu toţii pe pămînt - adăugă un altul - şi să le spunem că nu este suflet, nici rai,
nici iad, ci aici pe pămînt este tot ce este. Toate celelalte sînt scorniri de-ale popilor.
- Lesne de spus acestea, dar nici oamenii nu-s chiar aşa de proşti să creadă aşa ceva. Vor simţi
cît de colo că-i treabă diavolească.
Şi se frămînta scaraoschi împreună cu tartorii lui despre ce ar fi de făcut. Era să se sfîrşească
adunarea fără nici un folos, cînd, de colo din fund, se ridică la cuvînt o sluţenie de diavol bătrîn şi
urît, de care şi diavolii se îngrozeau.
- Ai şi tu vreo părere, cîine bătrîn? - întrebă scaraoschi.
- Am! - răspunse afurisitul de bătrîn. Şi astfel grăi:
- Se înţelege fraţilor că-i o prostie prea mare să le spui oamenilor că nu-i Dumnezeu, că nu-i
suflet, că nu-i rai şi iad. Părerea mea e alta.
- S-auzim, s-auzim! - strigară tartorii.
- Părerea mea e ca toţi diavolii să ne urcăm pe pămînt, şi cu vorbe plăcute şi ademenitoare, să le
şoptim oamenilor la ureche: Este Dumnezeu, este suflet, este rai şi iad... Dar, pentru aceste treburi
mai aveţi vreme, oameni buni... Ele sînt pentru vremea cînd veţi fi, colea, moşi bătrîni...
Părerea hodorogului de bătrîn plăcu grozav de mult lui scaraoschi şi celorlalţi tartori. Şi după ce
de bucurie traseră o schelălăială de răsună tot iadul, s-au urcat pe pămînt mii şi mii de diavoli,
înşelînd pe oameni aşa cum îi învăţase diavolul cel bătrîn.
Şi de atunci diavolii cîştigă cele mai multe suflete, şoptind mereu oamenilor înşelăciunea că
pentru cele sufleteşti mai au vreme.

Plata lăcomiei

Într-un sat trăia un meşter fierar; om foarte priceput, harnic şi cinstit. Avea de lucru destul şi era
mulţumit cu viaţa lui.
Dar într-o zi, iaca intră în atelierul lui un străin ce se vedea cît de colo că-i om bogat, boier
mare.
- Ascultă maestre - grăi boierul - am venit să-mi faci un lanţ special, lung, lung de cîteva zeci de
metri. Şi să mi-l gaţi în termen de două săptămîni, căci am nevoie grabnică de el.
- Cu toată plăcerea conaşule - răspunse fierarul - dar nu mă pot lega, pentru că vezi măria ta,
îmi am şi eu oamenii mei care lucrează la mine şi trebuie să le fac lucrul la timp.
- Va fi, dar uite, eu te plătesc de trei ori mai bine decît ceilalţi oameni, numai să laşi tot lucrul şi
să faci lanţul meu.
Lăcomia de a cîştiga mai mult îl cuprinse pe maestru. Făcu tîrgul şi se apucă de lucru. Ca să
gate lucrul la timp, lucra mereu, cu zi cu noapte, iar pe vechii lui cunoscuţi nu-i mai putut servi, din
care pricină toţi s-au supărat pe el şi l-au părăsit.
La două săptămîni veni boierul, văzu lanţul, dar i se păru prea scurt pentru scopurile lui şi mai
comandă cîţiva metri, spunînd că-i va plăti bine la sfîrşit. Peste o săptămînă, iar veni şi iar lungi
lanţul. Şi a treia oară tot aşa:
- Te rog maestre, să mai lungeşti lanţul cu cîţiva metri, c-apoi la sfîrşit te-oi plăti cum se cuvine.
- Ba mulţămim de toate - răspunse fierarul necăjit. De săptămîni de zile lucrez mereu la acest
lanţ nesfîrşit. Mi-am pierdut oamenii care lucrau la mine, mi-am pierdut puterea şi sănătatea. Dă-mi
plata ce mi se cuvine pentru cît am lucrat!
Atunci străinul - care nu era altul decît diavolul, care îl înşelase cu ispita lăcomiei - îl apucă cu
putere de mijloc, îl ridică sus şi îl aruncă în foc, strigîndu-i: Iată-, asta-i plata ta!
 Şi asta e şi azi plata lăcomiei: focul iadului. Oriunde vede diavolul un om harnic şi mulţumit,
încearcă să-l piardă cu ispita lăcomiei.

Pustnicul şi pasărea din rai

O legendă de la răsărit spune despre un pustnic din vremurile de demult că trăia retras într-o
peşteră din munţi împreună cu alţi pustnici.
Pe acest pustnic îl chinuia, ca un fel de ispită, gîndul că, odată ajuns în rai, s-ar putea întîmpla
ca de la o vreme să se sfîrşească bucuriile de acolo şi sufletul să se sature de ele.
Într-o zi, pustnicul s-a dus în pădure să strîngă lemne pentru foc. Undeva auzi un cîntec
fermecat de pasăre, cum nu mai auzise niciodată în viaţa lui. Mergînd pe urma cîntecului, ajunse la
un arbore în care văzu pasărea fermecată.
După ce ascultase ca timp de un ceas, pasărea zbură, cîntecul încetă, şi pustnicul se trezi, ca
dintr-un farmec, din ascultarea acestui cîntec şi plecă spre peşteră.
Cînd a ajuns însă la peşteră, mare îi fu mirarea: la peşteră erau alţi pustnici, care se uitau miraţi
unul la altul cînd l-au văzut, întrebîndu-se de unde vine şi ce caută aici. Şi pustnicul, aşijderea, se
uita la ei. În zadar le-a spus ce şi cum s-a întîmplat. Nimeni nu-l putea înţelege.
Abia pe urmă s-au lămurit lucrurile. De cînd a plecat pustnicul după lemne în pădure a trecut o
sută de ani, în care timp s-au schimbat şi pustnicii. Iar lucrul acesta l-a făcut cîntarea din pădure
care l-a fermecat pe pustnic atît de mult, încît i s-a părut că ascultase doar un ceas, dar ceasul acesta
ţinuse o sută de ani.
Iar pasărea fermecată a fost o pasăre din rai, trimisă anume să-i dea pustnicului o dovadă cît de
nesfîrşite sînt bucuriile din rai.
Peste cîteva zile pustnicul muri, cuprins de dorul de a trece acolo unde să audă mai departe
cîntecul cel fermecat.

Cei trei prieteni

Era odată un om care avea mulţi prieteni, şi chiar se lăuda de multe ori cu ei şi cu prieteniile lui.
- Cheltuiesc mult cu prietenii mei, zicea omul, dar nu-mi pare rău, căci la vreme de necaz,
prietenii ar sări şi în foc pentru mine.
Odată se întîmplă că i-a venit o aspră citaţie de la o judecătorie. Era învinuit de lucruri atît de
grele, încît putea să primească temniţă pe viaţă sau şi moarte. Omul se înfioră şi alergînd la cel mai
bun prieten ce-l avea, îl rugă să meargă cu el să-l ajute să scape.
- Aş merge cu drag, răspunse prietenul, dar nicidecum nu pot să mă depărtez de acasă.
Omul plecă suspinînd la un alt prieten şi îi ceru ajutorul.
- Cum să nu merg pentru tine? - zise prietenul, şi plecă cu el.
Dar cînd au ajuns la uşa judecătoriei, i se făcu frică şi s-a întors înapoi, lăsîndu-l pe om singur.
- Săracul de mine, zise omul, şi plecă să intre singur.
Însă în clipa asta, iacă soseşte un alt prieten pe care nu-l prea băgase în seamă şi nu cheltuise
aproape nimic cu el. Acest prieten a intrat cu el în judecătorie şi căzînd în genunchi în faţa
judecătorului, zise:
- Prea înălţate domnule judecător! Omul acesta e învinuit cu mari lucruri şi călări de lege... Eu
am venit să mă rog pentru iertarea lui... Eu îl cunosc pe omul acesta; va fi avînd el multe greşeli, dar
mila şi iubirea ta sînt mai mari decît greşeala lui...
Judecătorul primi apărarea şi cel acuzat scăpă de osîndă...
Aceasta e povestea, dar să băgăm de seamă că în această poveste este pusă şi viaţa noastră.
Moartea este o citaţie ce ne cheamă înaintea Dreptului Judecător să ne dăm seama de viaţa şi faptele
noastre. Prietenul nostru cel mai bun - lumea, averile şi plăcerile - ne lasă mai întîi cînd murim.
Prietenii şi rudeniile merg cu noi pînă la uşa mormîntului şi apoi se întorc acasă. Dincolo de
mormînt merge cu noi numai un Prieten pe care foarte puţin Îl preţuim în această lume. Acest
Prieten e Isus Mîntuitorul şi viaţa cea sufletească trăită cu El şi cu Evanghelia Lui. Pentru Acest
Prieten cheltuieşte omul mai puţin în această viaţă. Ferice de cine va avea de Apărător şi Mijlocitor
pe Acest Prieten în Ziua Judecăţii, ca şi în povestea aceasta! Aşa va mijloci Mîntuitorul pentru e,
zicînd:
- Eu cunosc pe omul acesta; mari călcări de lege a făcut; dar mila şi dragostea Ta, Dreptule
Judecător, sînt mai mari decît greşeala lui... Te rog iartă-l...
Vei avea tu, cititorule, pe Acest Mijlocitor şi Apărător în Ziua Judecăţii?

Banul e ochiul diavolului

În ţările răsăritului circulă o preafrumoasă şi plină de învăţătură poveste despre păţania unui
pescar cu necuratul, pe care o dăm şi noi mai jos, pe scurt.
Cică trăia odată un om, de meserie pescar, şi acest pescar era veşnic nemulţumit cu soarta lui,
ba, nu o dată, se încumeta chiar să şi mustre pe Făcătorul că pe el l-a lăsat sărac, iar pe alţii mai
bogaţi.
Odată pescuind el la mare, scoase cu undiţa din adîncul mării ceva greu: era un vas de aramă
închis şi pecetluit bine. Cînd l-a desfăcut să vadă ce-i în el, un duh cumplit şi urît ieşi din vas, şi
pescarul încremeni de groază.
- Nu te teme - zise duhul - eu am fost întemniţat în vasul acesta şi ca mulţumire că m-ai scăpat,
am să-ţi răsplătesc binefacerea cu un mare dar. Ştiind că eşti om sărac, iată îţi dau o traistă
fermecată; în ea este numai un galben, dar dacă îl scoţi, altul răsare în loc şi apoi iar altul şi altul,
aşa că vei putea scoate galbeni cîţi vei voi. O singură condiţie are această traistă fermecată: să scoţi
galbenii din ea întruna, fără să o închizi, şi cînd crezi că ai scos galbeni de-ajuns, să o arunci iarăşi
în mare.
Cu aceste vorbe, duhul se făcu nevăzut, iar pescarul a mers acasă şi s-apucă de scos galbeni.
Scoate o zi, scoate două, scoate o grămadă, scoate două grămezi de galbeni, dar din ce scotea i se
părea că galbenii sînt tot mai mari şi mai strălucitori. De mîncat mînca numai pe apucate şi ce
putea, ca să nu scape atîta bunătate. Începu omul a slăbi, dar să se lase de scos nu se îndura. Pe
urmă, cînd abia sta pe picioare de slab, plecă cu traista să o arunce în mare. Însă cînd ajunse la
mare, în marginea apei se vedeau doi galbeni aşa de strălucitori, cum nu mai văzuse. S-a aplecat să-i
ia, dar cu groază văzu în oglinda apei că cei doi galbeni sînt ochii strălucitori ai tartorului pe care-l
scosese din apă. Înfiorat, dădu să se tragă înapoi, dar înfiorarea şi slăbirea l-au împins în apă şi muri
acolo.
De atunci a rămas vorba că banu-i ochiul diavolului.
 De cînd umbla Isus pe pămînt...

Printre popoarele arabe din părţile Ierusalimului umblă o poveste despre Domnul nostru Isus
Hristos.
Cică odată Mîntuitorul mergea Singur pe un drum, cînd iată la o cotitură se ivi un om ce ducea
patru măgari încărcaţi cu nişte saci bine umpluţi.
Isus a cunoscut îndată cine este omul acela şi zise:
- Satano, ţi-ai schimbat meseria? Te-ai făcut negustor? Ei bine; de acum încolo n-ai să mai
ispiteşti pe oameni.
Dar diavolul, mulţumit că stă de vorbă cu Binefăcătorul lumii, Îi răspunse rînjind:
- Isuse, eu am cea mai bună negustorie din lume; oamenii stau să se bată după marfa mea. Ia
priveşte: pe măgarul ăsta am pus un sac încărcat cu nedreptăţi şi marfa asta mi-o cumpără cît ai clipi
din ochi cîrmuitorii cu toţi slujbaşii lor. Cel de-al doilea măgar este încărcat cu pizmă şi n-am atîta
marfă în sac cîtă-mi cer cei învăţaţi. Al treilea măgar duce un sac cu felurite meşteşuguri hoţeşti
pentru negustorii din oraşul Damasc şi a început măgarul să şchiopăteze, atîta-i de grea marfa.
- Dar pe al patrulea măgar ce-ai pus?
- Hei, răspunse satana, pe acela am pus marfă mai subţire şi mai fină, am pus mătăsuri de
răutăţi, de minciuni, flecării, înşelăciuni, prefăcătorii...
- Şi cui ai să vinzi blestemăţiile astea? - întrebă Isus din nou.
- Femeilor! Ele se prăpădesc după lucruri de astea.
Satana dădu cu băţul în măgari şi porni mai departe.
După cîteva zile, Isus întîlni iar pe diavol pe acelaşi drum şi tot cu măgarii încărcaţi.
- Necuratule, sacii tăi sînt tot plini. Se vede că n-ai vîndut nimic...
- Isuse, Te înşeli; mi-am vîndut toată marfa; se caută ca pîinea caldă. Dar să vezi ce-am păţit.
Cîrmuitorii, în loc de plată, m-au bătut cu bîtele. Negustorii, fiind mai şarlatani ca mine, mi-au dat
bani din cei care nu umblă (falşi, expiraţi). Învăţaţii mi-au luat marfa degeaba, că n-aveau nici o
para chioară în pungă.
- Dar atunci, ce ai în sacii plini? - întrebă Isus.
- Ce să fie? B ani sunători, bani buni de la femei. Într-o clipeală, femeile au cumpărat de la
mine toată marfa răutăţilor, minciunilor, flecăriilor, înşelăciunilor şi prefăcătoriilor. Femeile m-au
umplut de bani, şi cu banii ăştia trebuie să-mi cumpăr dreptatea de la judecători împotriva
cîrmuitorilor, negustorilor şi învăţaţilor care nu mi-au plătit.
Şi satana plecă cu măgarii lui, iar Isus, ridicînd ochii la cer, ceru lui Dumnezeu Tatăl puteri
tămăduitoare împotriva ispitelor şi relelor răspîndite în lume de necuratul.

Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit

- Păţania unui împărat ce nu credea în vorbele Scripturii -

Un împărat auzi la biserică pe Vlădica citind: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L
caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele, şi nevenindu-i la socoteală vorbele acestea, îi zise
aspru:
- Părinte, şterge minciunile acestea din carte!
După vreo cîteva zile, împăratului îi veni gust să se scalde într-un lac din grădina sa. Zis şi
făcut. Un înger însă, luîndu-şi chipul lui, îi îmbrăcă hainele şi intră în palat. Cînd a ieşit împăratul
din apă, ia hainele dacă ai de unde!
Slujitorii care i le păzeau, s-au dus crezînd că îngerul era adevăratul împărat. Pe cine să apuce el
acum? L-au zărit doi ostaşi şi l-au luat la goană.
- Măi, eu sînt împăratul vostru!
- Ce, eşti nebun? Împăratul nostru e în palat!
- Cum măi, împăratul e în palat? Că doar eu-s!
Ostaşii l-au luat drept nebun şi l-au dat afară. Oricui îi spunea, nu-l credea, mai ales că îngerul
împărat ieşise să se plimbe cu toată curtea. Cine era să-l creadă pe dînsul?
Împăratul nu ştia pe ce lume să se creadă. Era vai de dînsul: din împărat, ajunse de n-avea ce
mînca; trăia din mila altora.
Din vorbă în vorbă, slugile împăratului aud că un nebun strigă în gura mare că el e împărat. Ele
îi spun îngerului:
- Înălţate împărate, iată ce-i şi cum: un nebun strigă în gura mare că el e împărat. Credem că ar
trebui pedepsit pentru îndrăzneala lui.
- Aduceţi-mi-l! - fu răspunsul îngerului.
I l-au adus. Atunci îngerul îi zise:
- Acum crezi minciunile Scripturii? Bogaţii au putut sărăci şi flămînzi? Vezi, numai minunile vă
pot da înţeles celor ce singuri nu vă osteniţi a le înţelege. Pilda să-ţi slujească şi ţie şi altora ca tine,
zise îngerul.
Şi ieşi, lăsîndu-l pe adevăratul împărat în locu-i.
A doua zi împăratul zise către Vlădica:
- Cum sînt vorbele ce le citeai cînd te-am oprit?
- Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele -
zise cam cu teamă Vlădica.
- Să nu le mai citeşti, ci de acum, să le cînţi, fu răspunsul împăratului, ce puse în mirare pe toţi.
Dintre toţi însă singur împăratul înţelegea acum pe deplin rostul acestor vorbe.

Petre Gh. Savin.

Povestea unui om care s-a suit cu o rugăminte la cer

Au fost odată un tată şi o mamă, oameni săraci lipiţi pămîntului, care aveau o droaie de copii.
Nemaiavînd ce le da de mîncare, au adunat nişte ghindă şi-i învăţară să le ronţăie. Unul din copii a
scăpat o ghindă pe după vatră. Pînă a doua zi dimineaţa, ce să vezi? Din ghindă a crescut un stejar
care ieşea afară prin coşul vetrei şi ajungea cu ramurile pînă la porţile cerului.
Văzînd minunea, creştinul zise:
- Ce-ar fi să mă sui în cer să spun o vorbă lui Dumnezeu?
Iar femeia, de colo:
- Zău aşa, că n-ar strica. Prea ne-a uitat de tot!
Porni omul să se caţere pe trunchi în sus, şi pînă în prînzul mare, ajunse la porţile cerului şi
acolo a început să ciocănească la uşă: Toc, toc, toc! Dumnezeu trimise pe sf. Petru:
- Petre, ia vezi cine bate?
S-a dus sfîntul Petru şi a întrebat:
- Cine-i ăla de ciocăneşte?
Creştinul cel sărac răspunse:
- Eu, nevoiaşul cu droaia de copii.
Cînd a venit Petru cu răspunsul, zise Dumnezeu:
- În cămară este o pîine. Dă-i-o!
Calicul se lăsă iar pe copac în jos, drept în casă, şi strigă bucuros:
- Nevastă, nevastă, nu mi-a fost drumul degeaba; iată am căpătat o pîine.
Au luat să taie cîte o felie copiilor şi au văzut că din pîinea aceea puteai tăia oricît voiai şi tot
prisosea. Era pe semne, blagoslovită.
Tot mîncînd ei, tata şi mama şi toţi copiii, un car de vreme din pita aceea, femeii i se urî şi
începu a bate capul bărbatului ei să se mai urce o dată şi să ceară să i-o schimbe Dumnezeu în
colaci.
- ne-am săturat de pîine; du-te să ne dea colaci! - zise femeia.
Iar s-au pomenit că bate cineva în cer. Dumnezeu mînă iar pe sf. Petru:
- Petre, ia vezi cine-i!
S-a dus Petru şi întrebă:
- Cine-i ăla de ciocăneşte?
Săracul răspunse:
- Nevoiaşul cu droaia de copii.
 Atunci Dumnezeu zise lui Petru:
- În cămară este un coş cu colaci. Dă-i-l!
Omul se întoarse iar bucuros acasă:
- Nevastă, iar am nimerit-o bine; am căpătat un coş cu colaci.
Cu colacii ăştia tot aşa: oricît luai din ei, nu scădeau. Dar după cîteva zile, femeia începu:
- Ce zici măi bărbate? N-ar strica să ceri şi oleacă unt şi un pic de băutură la colacii ăştia, că
parcă ne înecăm cu ei.
Dar omului îi venea nu ştiu cum să se mai ducă şi a treia oară, şi-i răspunse:
- Dacă-ţi lasă gura apă după unt şi băutură, mai du-te şi tu singură!
- Da ce crezi că nu mă duc, dacă tu eşti papă lapte? - zise femeia.
Şi porni să se urce. Ajunsă sus, bocăni în porţi. Dumnezeu zise:
- Petre, ia vezi cine-i acolo, de ne sparge poarta cu pumnii?
Se duse sfîntul şi întrebă:
- Cine eşti ăla?
Femeia răspunse:
- Eu, nevasta nepricopsitului ăluia cu droaia de copii.
- Şi ce păs te aduce?
- Păi, aşa şi pe dincolo...
Dar, de rîndul ăsta, Dumnezeu zise lui Petru:
- După uşă, vezi că e băţul tău apostolesc. Ia-l sfinte Petre, şi dă-i, şi dă-i şi cotonogeşte-o, ca să
meargă zburînd din cracă-n cracă, pînă la ea acasă!
S-a dus sfîntul Petru şi luă băţul şi începu să-i care - măiculiţă maică! - o sfîntă bătaie, din alea
rupte din rai.
Nu ştiu cum a ajuns femeia acasă, dar ştiu că trebuit să-şi frece multă vreme coastele. Pîinea
însă şi colacii blagosloviţi au pierit pentru totdeauna cu coş cu tot, aşa că de la o vreme, au trebuit
cu toţii să se împace iar cu ghinda...
Asta-i povestea nemulţumitului şi aşa pedepseşte Domnul păcatul păcatul acelor oameni care
nu-s mulţumiţi cu cîte Dumnezeu le rînduieşte.

Lanţul dreptăţii

Se spune că în vremile de demult, era o ţară unde dreptatea era făcută de o minune ce se arăta
din cer. Un munte era în acea ţară şi cînd se isca vreo pricină de judecat, pricinaşii se suiau pe
munte şi acolo se arăta dreptatea. Un lanţ se lăsa jos din cer deasupra pricinaşilor, dar numai acela îl
putea atinge cu mîna care avea dreptate; cel ce nu avea dreptate nicicum nu putea să-l atingă.
Într-o zi, un om a luat cu împrumut o sumă de bani, şi cînd a fost la plată, el tăgădui că ar fi
dator. Au mers la judecată sus pe munte. Judecătorii au poruncit celui ce a dat banii în împrumut să
atingă lanţul; acesta ridică mîna şi îl atinse. Cînd a venit şi rîndul datornicului, acesta fiind şchiop,
rugă pe creditor să-i ţină cîrja pentru a putea mai lesne ridica mîna. O ridică şi atinse lanţul şi el.
Toată lumea se miră. Cum de au amîndoi dreptate? - se întrebau toţi cu uimire.
Cîrja era scobită şi datornicul ascunsese banii înăuntru; cînd o dădu creditorului să o ţină el, de
fapt, înapoiase banii ce-i datora; iată dar pentru ce putea să atingă lanţul, păcălind pe toată lumea.
Se zice însă că din ziua aceea, lanţul s-a înălţat la cer şi nu s-a mai lăsat niciodată.

După L. Tolstoi.

O poveste despre Iuda vînzătorul

Cînd a început a învăţa Mîntuitorul pe pămînt, diavoleştile gloate s-au umplut de spaimă şi
cutremur. În toată ziua diavolii de pe pămînt alergau cu raport la iad că-i vai de ei. Ne prăpădim! -
ziceau unii. Vai de noi, că Isus ne-a băgat în porci şi ne-a aruncat în mare - se tînguiau alţii. Atunci
Lucifer ţinu un mare sfat şi pe unii dintre diavoli îi trimise, zicîndu-le:
- Mergeţi şi băgaţi ură în farisei şi cărturari şi în poporul iudeu, şoptindu-le mereu că Isus strică
mereu legea lui Moise şi prorocii.
Pe cel mai isteţ dintre diavoli, Lucifer l-a trimis la Iuda să-l înduplece a vinde pe Isus. Acest
diavol făcu aşa că noaptea, pe cînd dormea Iuda în Grădina Măslinilor, i se arătă în vis, luînd chipul
tatălui său (tatăl lui Iuda nu trăia, murise). Diavolul, luînd chip şi vorbe de tată dulce şi iubitor,
îndată începu a grăi în vis lui Iuda, zicîndu-i:
- O, Iudo, al meu iubite fiu! Tu dormi aici părăsit; tu ţi-ai părăsit casa şi ai umblat după acest
Isus în zadar. Isus iubeşte pe Petru şi pe fiii lui Zevedei. Ei vor dobîndi împărăţia şi ei vor fi sfetnici
şi domni mari în Împărăţia lui Isus. Tu vei fi slugă, iar ei stăpîni... Uită-te bine la ceea ce vezi
înainte - zise apoi diavolul.
Şi, într-o clipă, se arătă lui Iuda în vis, cetăţi frumoase, cîmpuri mănoase, etc.
Toate acestea vor fi ale lui Petru şi Ioan. Dar uite colo, mai încolo, o rîpă plină de trestie, aceea
va fi a ta. Vor rîde toţi de tine şi te vor batjocori.
Şi diavolul începu a se tîngui cu amar, zicînd:
- O, Iudo, fiul meu iubit! Am ieşit din mormînt să plîng şi să oftez alături de tine. Oh, amar de
zilele mele; mai bine să nu te fi făcut, o, fiu fără de noroc... Dar eu am venit nu numai să te plîng, ci
vreau să te ajut... Ascultă fiul meu iubit. Iudeii se pregătesc să răstoarne domnia lui Isus şi a
trufaşilor Lui apostoli. Tu dă-le o mînă de ajutor iudeilor şi îndată te vor face sfetnic mare, te vor
umple de cinste, de aur, de argint şi de avuţie. Acesta este sfatul meu, iubite fiule, şi durerea m-a
scos din mormînt să ţi-l spun şi să te ajut.
Cu aceste vorbe diavolul dispăru, iar Iuda sări speriat din somn, grăind:
- O taică drag, o iubite tată, tu ai fost aici la al tău prost şi fără minte fiu... O, taică dragă, sfatul
tău îmi place şi îndată îl voi şi face.
Acestea zicînd, Iuda s-a dus şi a vîndut iudeilor pe Isus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Povestea unui lacom

A fost odată ca niciodată, a fost odată un om care găsi în ţarina sa o oală mare de pămînt. A dus-
o acasă şi a dat-o nevestei sale să o cureţe de pămînt. Femeia s-apucă de ea cu peria de spălat, dar
îndată ce băgă peria în ea, oala s-a umplut de perii, şi oricîte perii scotea, altele răsăreau la loc.
Adică, oala era năzdrăvană.
Omul se făcu vînzător de perii şi trăia mulţumit cu ce căpăta din vînzarea periilor. Într-o zi căzu
în oală, din întîmplare, un galben de aur. Numaidecît periile se făcură nevăzute şi oala se umplu de
galbeni, care nu se mai gătau. Omul tot scoase, tot scoase la galbeni; s-a făcut putred de bogat şi tot
nu se mai lăsa de scos.
În casă avea omul un bunic care tremura de bătrîn şi de slab ce era. Pe acesta îl puse omul, de la
o vreme, să scoată la galbeni. Şi era aspru nepotul cu bunicul. Tot mereu îl ocăra şi îl mustra aspru
că e leneş şi nu scoate galbeni destui.
- Hei, bătrîne - striga nepotul - ce, iar dormi lîngă atîta bunătate ce aşteaptă să o scoţi din oală?
Într-o zi puterile l-au părăsit de tot pe bietul bătrîn. A căzut pe gura oalei şi muri. Dar în acea
clipă, toţi banii au fugit şi în locul lor, oala s-a umplut de bătrîni morţi. Cînd veni omul, a aflat oala
plină de bunici morţi. Ce era să facă? I-a luat şi i-a îngropat. Dar pe cînd găta cu unii, alţii s-au ivit
în oală şi omul a trebuit să-i îngroape şi pe aceia, şi apoi pe alţii şi alţii, căci din oală răsăreau bunici
morţi întocmai ca periile şi galbenii.
Omul a cheltuit cu îngropăciunile toţi galbenii ce-i strînsese, şi cînd a dat şi cel din urmă
galben, oala s-a spart şi omul a rămas mai sărac de cum fusese!...

Lăcomia

Un om ce veşnic era nemulţumit cu starea lui, s-a dus odată în pădure să taie lemne. Pe cînd tăia
şi cîrtea, iată doi bătrîni - Dumnezeu şi sfîntul Petru - s-au apropiat de el zicîndu-i:
- Au auzit tînguirea ta. Noi avem puterea să-ţi dăm orice vei gîndi şi pofti.
- Apoi dacă aşa este - zise omul - eu aş vrea să se prefacă în aur orice voi atinge cu mîinile
mele.
 - Fie voia ta! - ziseră bătrînii, şi s-au făcut nevăzuţi.
De probă, se atinse de un stejar şi îndată s-a prefăcut în aur. S-a apucat apoi şi a început a
îmbrăţişa arborii pădurii mînat de lăcomia de a avea aur destul. De la o vreme a flămînzit şi s-a dus
să-şi mănînce mămăliga ce o avea de merinde. Dar cum s-a atins de ea, mămăliga s-a prefăcut în
aur şi el rămase flămînd. A pornit spre casă, zicîndu-şi: Voi veni cu carul după aur. Pe cînd a ajuns,
era noapte; nevasta şi copiii s-au culcat. Omul intră plin de bucurie în casă şi apropiindu-se de patul
lor, îi clătină din somn să le spună vestea cea bună. Dar îndată ce s-a atins de ei, nevasta şi copiii s-
au prefăcut în bulgări de aur. Omul, văzîndu-şi pieriţi pe dragii lui, începu a plînge cu hohot şi a se
ruga lui Dumnezeu să-l scape de aur. Bătrînii din pădure s-au ivit atunci şi au scăpat pe om de aur,
trezind la viaţă pe soţia şi copilaşii lui.
De atunci omul acela n-a mai cîrtit împotriva sorţii lui.
Cum a scăpat iepurele de leu

Popoarele din ţările răsăritului au o mulţime de fabule, adică poveşti de învăţătură puse în gura
şi graiul animalelor. O astfel de fabulă din India o dăm mai jos.
Într-o pădure trăia odată un leu înfricoşător care era singur stăpîn peste tot ţinutul acela şi
cumplită moarte făcea în dobitoacele din acele hotare. Înspăimîntate de această stricăciune, toate
animalele ţinutului s-au strîns la un sfat despre ce ar fi de făcut, şi după o lungă dezbatere, au făcut
leului următoarea propunere:
- Puternice leule! Prădăciunile tale nu sînt bune nici pentru noi, dar nici pentru tine, căci
prădîndu-ne pe noi fără cruţare, în curînd n-o să ai ce să mai mănînci. Noi ne învoim de bunăvoie
să-ţi trimitem în fiecare zi cîte un animal să-l ai de mîncare.
Leul găsi propunerea bună şi o primi. După cîtăva vreme, veni şi rîndul iepurelui să meargă de
mîncare leului. Mergînd pe drum, se tot gîndea cum ar putea să scape şi cu gîndurile, întîrzie de la
ceasul dat. Leul, cum îl văzu, strigă mînios:
- De ce-ai întîrziat de la ceasul mesei, obraznicule? Am să te chinuiesc pentru această
îndrăzneală!
Atunci iepurele răspunse foarte smerit:
- Să mă ierţi stăpîne, că nu din vina mea am întîrziat; venind pe drum, mi-a ieşit în cale un leu
mai puternic decît tine, stăpîne, şi abia am scăpat de el.
- Cum se poate una ca asta? - zise leul. Mai puternic decît mine nu este nimeni... Hai mi-arată
pe ticălosul acela!
Iepurele îl duse pe leu înaintea unei gropi adînci şi plină de apă limpede. Cînd leul îşi văzu în
oglinda apei chipul său, a crezut că e duşmanul care-i sta în faţă. Plin de mînie s-a repezit să-l
omoare, dar a căzut în apă şi s-a înecat.
Aşa a scăpat iepurele de leu, împreună cu celelalte animale, trezind în leu mîndria şi mînia faţă
de un semen de-al lui mai tare şi mai puternic decît el.
Învăţătura din această fabulă cred că oricine o poate vedea şi afla.
 Spre Canaan

Cuvînt înainte:

Istoria cu robia israelienilor în Egipt, cu scăparea lor şi călătoria spre Canaan, e cunoscută din
istoria biblică. Dar e atît de puţin cunoscut înţelesul cel tainic al acestei călătorii. Căci în această
istorie e ascunsă toată taina mîntuirii noastre.
Robia egiptenilor, robia lui Faraon, închipuie în chip duhovnicesc robia păcatului, robia lui
satana. Dar mîntuirea înseamnă a scăpa din această robie; a pleca spre Canaan şi a călători spre
Canaan, spre Ţara Făgăduinţei, spre Patria Cerească.
În acest înţeles vom tîlcui scăparea israelienilor din robie şi călătoria lor spre Canaan, cercînd -
prin aceste tîlcuiri - să scoatem suflete din robia diavolului Faraon... să le plecăm spre Canaan... să
le trecem prin pustia acestei vieţi... să le hrănim cu mană din cer... să le adăpăm cu apă din stîncă,
ajutînd la intrarea lor în Canaan, în patria noastră cea cerească.
Aceste învăţături le-am scris în special şi pentru Oastea Domnului şi ostaşii Domnului alături
de cărţile: Ce este Oastea Domnului, Oglinda inimii omului, cărţile cu Duhul Sfînt, Fiul cel pierdut,
etc. - va fi şi cartea aceasta un fel de Catehism al Oastei, care va arăta fraţilor ostaşi, drumul Oastei,
drumul ce duce spre Canaan.
Domnul Isus să ne ajute să mergem pînă la sfîrşit pe acest drum ca să ne întîlnim împreună cu
toţii în Canaanul cel ceresc.

Sibiul, la 25 martie 1936 Iosif Trifa, preot - redactorul foii Isus Biruitorul.

Robia lui Faraon - robia lui Satana

Robia Egiptului - robia păcatului

Cînd a ieşit din şcoli, ştiam din doică-n doică toată istoria biblică. Ştiam din istoria israelienilor
cu toate amănuntele ei. Dar nu ştiam înţelesul cel adînc ce este în această istorie. La noi - în şcolile
cele mari şi cele mici - se face greşeala de a se da numai oasele goale ale întîmplărilor biblice. Însă
în corpul cel mare şi viu al Bibliei, aceste oase îşi au viaţa lor, îşi au înţelesul şi legătura lor. Biblia
nu este un schelet gol de întîmplări istorice, ci este un corp viu. Scheletul ei, întîmplările istorice din
ea sînt acoperite de carne, de vine, de sînge, de viaţă. În această parte trebuie să se aplece citirea şi
cunoaşterea Bibliei.
În acest înţeles, vom începe şi noi cu istoria călătoriei israelienilor spre Canaan.
Patru puncte are această călătorie:
1 - Robia din Egipt;
2 - Scăparea din robie;
3 - Drumul spre Canaan;
4 - Intrarea în Canaan.
Le vom cerceta pe rînd.
Grea şi cumplită era robia israelienilor în Egipt. Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la
aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul de lucrări de
pe cîmp... astfel au zidit ei cetăţile Pitom şi Ramses şi în toate muncile acestea, erau fără nici un pic
de milă (Exod 1, 14, 11).
Israelienii făceau cărămizi pentru palatele şi piramidele lui Faraon. Prin Egipt se mai văd şi azi
urmele acestei iobăgii. Piramidele la care au lucrat israelienii, mai dăinuiesc şi azi. Le-am văzut
cînd am fost în călătoria la Ierusalim şi văzîndu-le m-am înfricoşat. Sînt nişte zidiri uriaşe care au
stors vlaga şi puterile unor popoare întregi.
Robia israelienilor închipuia robia sufletească cea mare şi grea în care a căzut omenirea după
căderea lui Adam. După înfrîngerea din Grădina Edenului, lumea şi oamenii au încăput sub iobăgia
şi tirania lui satana. Mii de ani a stat omenirea în robia şi tirania acestui Faraon cumplit. În suflete
trăia însă nădejdea unei mîntuiri... trăia făgăduinţa unui Mesia, unui mîntuitor care la plinirea
vremurilor a şi sosit.
 Dar în icoana aceasta nu este numai Adam şi mîntuirea lumii, ci sînt şi eu şi tu, cititorule. La
noi se vorbeşte prea mult despre Adam şi mîntuirea lumii şi prea puţin despre mîntuirea mea şi a
altora.
Robia lui Faraon închipuie, în chip duhovnicesc, robia diavolului Faraon, robia păcatului. A trăi
şi a stărui în păcat înseamnă a trăi în robia diavolului Faraon, înseamnă a petrece lîngă cuptoarele
lui şi a-i face zilnic un anumit număr de cărămizi, de păcate.
Şi eu şi tu, fratele meu, purtăm în noi icoana robiei din Egipt. Păcatul şi patimile cele rele ne
bagă şi pe noi într-o robie sufletească grea şi fioroasă. Cînd apuci cu patimile şi păcatele, ajungi în
robia şi tirania diavolului Faraon. Vai, ce robie grozavă este aceasta şi ce de oameni sînt în ea!
Despre această robie a zis Domnul Isus: Amin, amin zic vouă că oricine trăieşte în păcat este
rob al păcatului (Ioan 8, 34). Oricine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte
de la început (Ioan 3, 8).
Lumea de azi este un uriaş Egipt sufletesc. Este un Egipt în care vrăjmaşul diavol stăpîneşte ca
un Faraon rău şi cumplit. Milioane şi milioane de oameni lucră la cărămizi în iobăgia acestui
Faraon. Uitaţi-vă cum fumegă în toate părţile cuptoarele lui Faraon! Ne îneacă fumul acestor
cuptoare. În toate părţile se lucră cu zor la cărămizi (păcate) pe seama diavolului. Sînt pline satele şi
oraşele cu grămezile acestor cărămizi (cu răutăţi şi păcate).
Faraon pretindea de la israelieni un anumit număr de cărămizi la zi. Fiecare israelian trebuia să-
i presteze un anumit număr de cărămizi. Această prestaţie o fac şi azi atîţia şi atîţia oameni. În
fiecare zi îi fac diavolului un anumit număr de cărămizi (de păcate). Ah, ce prestaţie înfricoşată şi
de suflet pierzătoare este aceasta!
Fratele meu! Tu cîte cărămizi îi faci pe zi diavolului Faraon şi cîte Îi faci Domnului? Cu ce ajuţi
lucrul Domnului şi cu ce ajuţi lucrul diavolului?
O Dumnezeule, şi eu am căzut în această iobăgie înfricoşată. Atîtea şi atîtea cărămizi i-am făcut
şi eu diavolului Faraon. În fiecare zi mă ispiteşte şi mă sileşte să-i fac un anumit număr de cărămizi.
O Dumnezeule, izbăveşte-mă din această iobăgie de suflet pierzătoare!
Grea era robia israelienilor, dar în sufletul lor ardea credinţa şi nădejdea izbăvirii. Din ce
înfierbînta Faraon cuptoarele şi sporea cărămizile, sporea şi în sufletul israelienilor credinţa şi
nădejdea izbăvirii. Din ce sporea Faraon muncile, sporeau şi rugăciunile şi lacrimile israelienilor.
În şcoala cea grea a cărămizilor au învăţat israelienii să-L caute pe Domnul cu tată credinţa lor
şi cu toate lacrimile lor. Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte
deznădăjduite. Strigătele acestea pe care le smulgea robia, s-au suit pînă la Dumnezeu. A auzit
gemetele lor... a privit spre copiii lui Israel şi I s-a făcut milă de ei
(Exod 2, 23-25).
Grea e şi robia cea sufletească a păcatelor. Dar tocmai această tiranie trebuie să trezească în noi
dorul şi dorinţa după izbăvire. Trebuie să trezească în noi aducerea aminte de Canaan, de libertatea
şi mîntuirea cea dulce şi scumpă a sufletelor noastre.
Şcoala cea grea a cărămizilor - a păcatelor şi a suferinţelor - ne poate fi şi nouă de folos şi de
mîntuire. Drumul mîntuirii începe din şcoala cărămizilor, din şcoala suferinţelor trupeşti şi
sufleteşti. Ferice de cei ce se trezesc în această şcoală!
Israelienii se simţeau străini în Egipt. Ei suspinau după Canaanul făgăduit. Străini sîntem şi noi
în această lume; în acest Egipt sufletesc, în această vale a plîngerii plină de suferinţe trupeşti şi
sufleteşti. Patria noastră cea adevărată este Canaanul cel ceresc. Spre ţara aceasta trebuie să ne
dorim şi să călătorim.
Vai de cei ce mor lîngă cuptoarele lui Faraon. Vai de cei ce mor în ticăloşia trupească şi
sufletească. O, Dumnezeule, nu mă lăsa să mor în robia lui Faraon. Ajută-mă să scap din această
robie înfricoşată. Ajută-mă să plec şi eu spre Canaan, spre ţara făgăduinţei, spre ţara vieţii de veci.
Ajută-mă Doamne să-i pot pleca şi pe alţii în acest drum al mîntuirii.
Duhule Sfinte! Suflă cu vîntul Tău cel ceresc şi trezeşte-i pe cei ce tînjesc în robia lui Faraon.
Trezeşte în ei dorinţa izbăvirii... dorul şi dorinţa după Canaanul cel ceresc.

Frămîntările scăpării din robie

Vine un trimis al lui Dumnezeu: se naşte Moise
 Satana în luptă cu planurile lui Dumnezeu
Moise, icoana Mîntuitorului

Frămîntările scăpării israelienilor din robie au fost lungi şi grele. Doreau cu foc libertatea, dar
n-au putut face nimic pînă n-a venit o intervenţie de sus, de la Dumnezeu. N-au putut face nimic
pînă n-a sosit Moise, alesul şi trimisul Domnului.
Moise este icoana Mîntuitorului. Frămîntările israelienilor după libertate închipuiau frămîntările
omenirii după libertatea pierdută, după scăparea din robia în care ne băgase păcatul strămoşesc. Dar
toate aceste frămîntări au fost zadarnice pînă n-a sosit Isus, Izbăvitorul şi Mîntuitorul.
Şi aşa e şi cu frămîntările mîntuirii noastre. Toate frămîntările noastre de a scăpa din robia
păcatului sînt zadarnice pînă nu vine şi intervine Isus Mîntuitorul.
Şi acum să vedem lupta scăpării din robie a israelienilor, căci această luptă e plină de învăţătură
şi pentru noi şi lupta mîntuirii noastre.
Domnul Dumnezeu Îşi avea planurile Sale cu poporul israelian. Prin Faraon, diavolul lucrează
cu îndîrjre contra acestor planuri. Faraon este unealta diavolului. El dă ordin să fie nimiciţi toţi
copiii de parte bărbătească a israelienilor. Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul: Să
aruncaţi în rîu pe orice băiat ce se va naşte (Exod 1, 22). Acest ordin era un atac al satanei; era
un atac cunoscut. Îl întîlnim prin toate Scripturile. Îl întîlnim şi la Naşterea Domnului cînd satana -
prin Irod - aşijderea Îl căuta pe Pruncul Isus să-L omoare. Începînd din Grădina Edenului, diavolul a
căutat pe tot locul să nimicească planurile Domnului şi pe aleşii Domnului. Pe Abel l-a omorît, pe
Iosif a cercat să-l omoare, pe Pruncul Isus a căutat să-L omoare, pe Moise caută acum să-l omoare.
Pe tot locul, şarpele diavol a căutat să curme cu ajutorul morţii mersul lucrării lui Dumnezeu.
Însă puterea lui Dumnezeu este mai mare decît puterea vrăjmaşului diavol. În toate atacurile
contra planurilor lui Dumnezeu, satana a rămas pe urmă, înfrînt şi ruşinat.
Dumnezeu lucrează într-un chip minunat şi neaşteptat şi aici. Mama lui Moise nu s-a îndurat să
dea pruncul pierzării. L-a ţinut tăinuit 3 luni şi la trei luni i-a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu
păcură şi aşezînd pruncul în el, l-a aşezat între trestii, pe malul rîului (Exod 2, 1-4).
Vedeţi cum începe Dumnezeu să lucreze şi aici. L-a lăsat pe Moise să se coboare mai întîi ca
într-un mormînt pentru ca de aici să-l ridice şi de aici să pornească mîntuirea israelienilor. Sicriaşul
de papură era un lucru mic şi slab. El era însă tare în planurile lui Dumnezeu. Sicriaşul era întărit şi
de credinţa mamei. Credinţa mamei a făcut acest sicriaş şi ea l-a slobozit să plutească pe apă. Nu
aşa într-un noroc a slobozit mama copilul în apă, ci credinţa ei într-un Dumnezeu Mîntuitor a făcut
acest lucru. Prin credinţă - părinţii lui Moise, nu s-au lăsat înspăimîntaţi de porunca împăratului
(Evrei 11, 23). Credinţa se leagă de lucruri mici, n-are lipsă de lucruri mari şi tari. Numai
credinţa cea slabă caută lucruri mari. Un om necredincios ar fi rîs, văzînd pe mama lui Moise cum
încearcă să-şi scape copilul printr-un sicriaş slab.
O, ce putere mare este credinţa în lucrarea mîntuirii noastre sufleteşti. Băgaţi de seamă că trei
puteri lucră în istoria lui Faraon şi israelieni: puterea lui Dumnezeu, puterea lui satana şi puterea
credinţei. Cînd credinţa noastră cea vie şi tare se îndreaptă spre Domnul, Domnul îndată a început
să lucreze.
Fata lui Faraon s-a coborît la rîu să se scalde, văzînd sicriaşul l-a scos din apă, l-a deschis şi află
în el un copil frumos; i-a fost milă de el; l-a luat cu sine şi l-a crescut
(Exod 2, 5-6). Vedeţi cît de minunat lucrează Dumnezeu? Atare sfătos de necredincios ar zice:
O întîmplare oarbă, un noroc orb a fost scăparea pruncului. Vai, cum au orbit oamenii cei
necredincioşi de nu văd cum lucrează Dumnezeu! Pentru cei ma mulţi creştini, mîna şi lucrarea lui
Dumnezeu în viaţa lor este un noroc orb, o întîmplare oarbă, un ceas rău, etc, fiindcă sînt orbi cu
sufletul. Ei scot pe Domnul din cursul şi întîmplările vieţii lor.
Nu aşa copiii lui Dumnezeu! Un copil al lui Dumnezeu are o plăcere deosebită să bage de
seamă cum lucrează Dumnezeu în viaţa lui. O, cum ştie Dumnezeu potrivi toate lucrurile celui ce
este cu adevărat un copil al Lui!
Să urmărim mai departe lucrarea lui Dumnezeu. Fata lui Faraon a luat copilul să-l crească şi a
trimis după o doică din femeile israelienilor. Trimisul a nimerit să cheme tocmai pe mama pruncului
(Exod 2, 6-7). Iată a doua întîmplare oarbă, cum ar zice cei necredincioşi. O, ce minunat ştie
Dumnezeu să lucreze!
Diavolul alesese pe Faraon unealtă a sa şi iată Domnul Dumnezeu foloseşte tocmai pe acest
Faraon şi fata lui să scape şi să crească pruncul cel căutat spre ucidere! I se ia diavolului arma din
mîini. Satana e biruit prin însăşi armele sale. Ce ruşinoasă înfrîngere!
Copiilor lui Dumnezeu! Bucuraţi-vă, iată cum ştie Dumnezeu să înfrîngă vrăjmaşul pe nostru
cel mare. Ticălosule, înşelătorule diavol! Iată ce păţişi în Egipt! Să ştii, mişelule, că tot aşa păţeşti şi
cu noi cei care Îl avem pe Scumpul nostru Mîntuitor de Stăpîn şi Cîrmuitor!
Moise - scăparea lui şi viaţa lui - este o icoană a Mîntuitorului. Dintr-o ucidere a pruncilor a
scăpat şi Moise ca şi Pruncul Isus. Cine ar fi crezut că acest copil aruncat într-un sicriaş de papură,
va deveni eliberatorul poporului? Cine credea că Pruncul din Peştera Betleemului va deveni
Mîntuitorul lumii?
Moise s-a făcut mijlocitor între Dumnezeu şi popor şi a scăpat poporul din robie. Domnul Isus a
desăvîrşit această icoană. Moise a trecut poporul prin Marea Roşie. Domnul Isus ne-a trecut prin
Sîngele Crucii Sale, ne-a trecut prin pustie, ne-a adăpat cu apa cea vie, ne-a hrănit cu mana cea
cerească şi sus pe Muntele Nebo - pe Înălţimea Golgotei - Şi-a dat viaţa deschizîndu-ne intrarea în
Canaanul făgăduinţei, în patria cea cerească.
Moise este icoana Mîntuitorului, dar acest Moise este şi icoana omului, cu toate scăderile şi
neputinţele lui, precum vom vedea mai tîrziu.

Moise, alesul Domnului, a petrecut

40 de ani la curtea lui Faraon, 40 de ani păstor la oi şi 40 de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el.
Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut printr-o şcoală sufletească. Printr-o astfel de şcoală a trecut şi
Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare avînd 40 de ani din viaţa lui.
1 - Clasa primă sînt cei 40 de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2 - Clasa a doua sînt cei 40 de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3 - Clasa a treia sînt cei 40 de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan.
Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise în trei părţi egale, în trei clase, fiecare clasă cu
învăţătura ei.
O, de am băgă bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul, am trecut şi
trecem şi noi prin astfel de clase. Taina mîntuirii este o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu
anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
Clasa primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut
ca un fiu al lui Faraon (Exod 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara
ştiinţelor şi învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În
şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea
Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară
un egiptean (Exod 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de
multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărît că nu!
Domnul avea un plan cu eliberarea israelienilor. În acest plan Moise era ales ca o unealtă a
Domnului, ca un vas de care Domnul Se va sluji în lucrarea Sa.
Dar iată, prin uciderea egipteanului, Moise o ia înaintea Domnului. Fără să ceară şi fără să
aştepte răspunsul şi împreună lucrarea Domnului, vrea cu puterea să rupă lanţurile iobăgiei. Cu 40
de ani vrea să grăbească planul Domnului şi lucrul Domnului. Ieşirea lui n-a avut aprobarea şi
binecuvîntarea Domnului. Şi s-a uitat Moise în toate părţile cînd l-a ucis pe egiptean (Exod 2,
12). Aşa sînt toate lucrurile care se fac fără voia şi aprobarea Domnului. Omul se uită în toate
părţile să vadă ca să nu-l vadă oamenii, dar nu se uită în sus să vadă ce zice Dumnezeu. Dacă Moise
s-ar fi uitat în sus, Domnul ar fi spus că nu de aici pleacă eliberarea poporului.
În lupta dezrobirii şi mîntuirii noastre sufleteşti, trebuie să cerem ajutorul, darul şi împreună
lucrarea Domnului.
Fără Domnul nu putem face nimic. O hotărîre, o luptă contra păcatelor fără ajutorul Domnului
se gată fără doar şi poate, cu înfrîngere, aşa cum a păţit Moise.
 Şcoala din Egipt s-a gătat cu o înfrîngere pentru Moise. El avea lipsă de o şcoală nouă. Domnul
Dumnezeu l-a scos din şcoala Egiptului şi l-a băgat în şcoala din ţara Madian. Moise a fugit din
Egipt şi s-a aşezat la socrul său Ietro, în Madian, unde a păscut oile 40 de ani
(Exod cap. 2).
Iată-l pe Moise în şcoala din pustia Madianului, păscînd oile socrului său Ietro. Omul ar fi putut
zice îndată şi aici: O pierdere de vreme neînţeleasă este aceasta. Poporul geme în robie, iar Moise
paşte oile 40 de ani. Aşa s-ar părea omului, dar altcumva vede Dumnezeu lucrurile. Moise, alesul
Domnului, trebuia să treacă printr-o şcoală a Domnului. Cei 40 de ani sînt o şcoală prin care
Domnul a stat de vorbă cu Moise, iar un timp petrecut în vorbire cu Domnul nu este niciodată un
timp pierdut.
Minunată a fost şcoala ce a făcut-o Moise în cei 40 de ani. Toate şcolile şi toţi învăţaţii
Egiptului nu l-ar fi putut învăţa ceea ce a învăţat în şcoala aceasta. Departe de zgomotul şi
învălmăşagul Egiptului, în tăcerea pustiei, Moise a învăţat să vorbească cu Domnul... să se
adîncească în cunoaşterea Domnului şi a planurilor Lui.
De altcum toţi aleşii Domnului au făcut şcoala aceasta. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a scos pe o
bucată de vreme din lume. A ţinut şcoală cu ei şi pe urmă i-a trimis în lume. O astfel de şcoală a
făcut psalmistul David la oi, Ilie la pîrîul Cherit, ap. Pavel în Arabia, ev. Ioan în Insula Patmos.
Trimisul Tatălui ceresc, Isus Mîntuitorul, a făcut şi El Însuşi această şcoală în cele 40 de zile ce le-a
petrecut în pustie.
Aleşii Domnului n-au ieşit din şcolile filozofice, ci au ieşit din pustie, din retragerea în Domnul,
din adîncirea tainelor mîntuirii sufleteşti.
Dar şcoala pustiei nu e numai pentru aleşii Domnului, ci pentru toţi cei ce vreau să apuce în
calea mîntuirii. Condiţia cea dintîi a mîntuirii, este retragerea în pustie, retragerea în Domnul, în
adîncirea tainelor mîntuirii sufleteşti. Mîntuirea se poate afla numai departe de vuietul lumii.
Şcoala lui Moise din Egipt s-a gătat cu un omor. Şcoala din pustia Madian se gată cu altceva. Se
gată cu un rug aprins. Domnul Se arată lui Moise în chipul unui rug aprins ce ardea, dar nu se
mistuia (Exod cap. 3). Moise se mira de această arătare, dar în ea putea să vadă icoana
poporului său. Rugul aprins închipuia suferinţele israelienilor. Cuptoarele Egiptului ardeau, dar
poporul nu se topea în văpaia muncilor, pentru că Domnul era în mijlocul lor. Cînd trăim o viaţă cu
Domnul şi El cu noi, oricît de mari ar fi flăcările suferinţelor şi încercărilor, n-avem de ce să ne
temem.
Arătarea Domnului în mijlocul unui rug aprins arzînd ne poate fi mai departe şi o adîncă
învăţătură şi pildă de smerenie.
Însemnaţi-vă bine lucrul acesta: Atotputernicul Dumnezeu alege un rug, un spin în case pogoară
şi Se arată lui Moise. Erau ei şi altfel de arbori mai mari şi mai frumoşi, dar Domnul alege rugul cel
negru şi smerit.
Cu măreţia Atotputernicului Dumnezeu s-ar fi potrivit parcă mai mult să se arate într-un cadru
falnic sau într-un stejar puternic, dar Domnul Dumnezeu alege rugul cel negru şi smerit.
Oare nu este şi lucrul acesta o straşnică predică şi mustrare pentru îngîmfarea şi trufia
omenească?
În lucrarea mîntuirii omului şi omenirii găsim peştera, rugul, mielul, porumbelul, vase umile şi
smerite... oare nu este şi acest lucru o straşnică predică şi mustrare pentru îngîmfarea şi trufia
omenească?

Moise iese din desfătările Egiptului

Prin credinţă Moise cînd s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai
bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decît să se bucure de plăcerile de o clipă ale
păcatului.
El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului, pentru că avea
ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mînia
împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut
(Evrei 11, 24-27).
 Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra
căruia a stăruit şi marele apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. Copilul crescut şi (ţiitoarea) l-a dus fetei lui Faraon şi
el (Moise) i-a fost fiu şi i-a pus numele, ceea ce înseamnă, din ape l-am scos
(Exod 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej să-şi trăiască viaţa ca un fiu de
împărat. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate
comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din
toate.
Dar ce s-a întîmplat? Iar Moise după ce s-a făcut mare n-a voit să fie numit fiul fiicei lui
Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de viaţa împărătească.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta, el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de
desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său
decît să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos pentru că avea ochii pironiţi spre
răsplata cea viitoare.
Cuprins de această credinţă vie şi tare, s-a lepădat de desfătări şi a părăsit Egiptul.
Din parfumurile şi desfătările curţii lui Faraon, Moise a trecut în tabăra cea săracă a poporului
său unde mirosea a usturoi şi mizeria rînjea din toate părţile. Dintr-un fiu de împărat, a devenit un
om umil, sărac şi lipsit. Şi le-a făcut toate acestea, fiindcă avea ochii pironiţi spre răsplătire. Nici de
mînia împăratului nu s-a temut. Nici desfătările, nici ameninţările... nici o putere lumească sau
omenească nu putea să-i întoarcă ochii pironiţi spre Cel nevăzut.
Ce învăţătură mişcătoare pentru noi şi mîntuirea noastră este această purtare a lui Moise! Ea are
legătură şi cu cuvintele Domnului Isus: voi în lume sînteţi, dar nu sînteţi din lume - pentru că puţine
sînt locurile din Biblie care întăresc atît de viu cuvintele Domnului ca această ieşire a lui Moise din
desfătările Egiptului.
Noi sîntem în lume; noi trăim în lume, dar nu sîntem din lume. Noi trebuie să ieşim din duhul
acestei lumi. O condiţie neapărată a mîntuirii, aceasta este: să părăseşti îndată Egiptul acestei lumi.
Dacă creştinismul de azi e aşa cum e: fără putere şi fără roadă, apoi cauza e tocmai aici.
Creştinii de azi cred că se pot mîntui stînd pe loc lîngă oalele cu carne din Egiptul desfătărilor şi
păcatelor. Dar mîntuirea vine numai cînd părăseşti Egiptul. Mîntuirea vine numai cînd ieşi din
tabăra lui Faraon, din tabăra lumii, şi intri în tabăra Domnului. Mîntuirea o poţi dobîndi numai cînd
ai ochii pironiţi spre răsplata viitoare, spre Cel nevăzut şi nimeni şi nimica nu te poate abate de la
această ţintă. Mîntuirea înseamnă a alege între Egipt şi Canaan... între tabăra lumii şi tabăra
Domnului.
Mulţi îşi închipuie că se pot mîntui umblînd dintr-o tabără în alta. Duminică dimineaţa îi vezi în
tabăra Domnului - la sf. biserică - iar după amiază îi vezi în tabăra lumii: la cîrciumă, minciuni, etc.
Un creştin adevărat trebuie să stea cu totul şi statornic în tabăra Domnului. Noi ostaşii
Domnului, nu sîntem altceva decît o ceată de creştini care - prin darul lui Dumnezeu - am aflat cu
groază că ne aflăm în tabăra diavolului şi am fugit în tabăra Domnului.
Şi apoi să nu nu uităm un lucru. A ieşi din lume înseamnă a pierde multe, multe. Să ne gîndim
cîte cele a pierdut Moise. Şi-a pierdut vaza, şi-a pierdut numele, şi-a pierdut poziţia socială, traiul
cel tihnit, şi-a pierdut desfătările... a pierdut totul.
Iată un om care a pierdut totul pentru că avea ochii pironiţi spre răsplata cealaltă. Ce pierdere
fericită!
Dar la noi poate că nu ni se cer atîtea jertfe. Ni se cere numai idolul desfătărilor, patimilor şi
păcatelor. Şi nici măcar pe acesta nu vrem să-l pierdem?
Un creştin care nu poate pierde totul ca să-L dobîndească pe Hristos - nu poate dobîndi
mîntuirea.

A intra în Oaste înseamnă a ieşi din lume

Trei ani de zile, cît a petrecut pe pămînt Domnul Isus a scos mereu suflete din lume. Şi pe urmă
a suferit răstignire, afară din tabără... Era şi aceasta o predică vie, că la Golgota poţi ajunge numai
ieşind afară din tabără, afară din lume. La mîntuire poţi ajunge numai ieşind din lume, pentru că
precum spunea ap. Iacov: Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu.
Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov 4, 4). De aceea a
strigat acest testament, cu putere, şi apo. Pavel: Iar noi să ieşim afară din tabără cu El (Evrei 13,
13).
Acesta a fost testamentul pe care îl ţineau primii creştini. Aceasta a fost parola primilor creştini.
Ei trăiau afară din Egipt, afară din lume, afară din tabără. Ei trăiau cu totul afară din tabăra lumii. Se
împlineau asupra lor cuvintele Domnului: Erau urîţi şi prigoniţi fiindcă nu erau din lume. Fiindcă
lumea iubeşte numai ce este al ei (Ioan 15, 19).
Veacul de aur al creştinătăţii a fost acesta, cînd creştinii trăiau afară din tabără. Erau urîţi şi
prigoniţi, tocmai pentru că ieşiseră din lume.
Dar... vremea a trecut. Creştinii au început a se întoarce rînd pe rînd, în lume, în tabără, în
Egipt, la cuptoarele lui Faraon. Şi pe urmă s-au întors cu grămada. S-au întors aproape cu toţii. Aici
intră rosturile Oastei. Cu Oastea Domnului noi am reluat firul vieţii creştine de acolo de unde s-a
rupt: de la primii creştini, de la testamentul Mîntuitorului: Voi în lume sînteţi, dar nu mai sînteţi din
lume...
Slăvită să fie clipa cînd Duhul Domnului ne-a deschis urechile şi ne-a deschis mintea să
înţelegem că toată truda noastră de a ne mîntui este zadarnică, cîtă vreme noi trăim în tabără, în
lume. De aceea, ascultînd îndemnul ap. Pavel, noi am ieşit la Golgota, afară din tabără. Ni s-au
deschis ochii şi ni s-a deschis mintea să vedem şi să înţelegem viaţa într-o lumină nouă, în lumina
cea adevărată, în lumina vieţii... Ne-am aflat pe noi înşine şi rostul vieţii noastre. Şi plini de bucurie
am strigat: Orbi am fost şi acum vedem. În lume am fost, dar acum am ieşit din lume.

Moise şi Aaron în faţa lui Faraon

Am arătat şcoala de 40 de ani pe care a trecut-o Moise păscînd oile în pustia Madian. Cînd s-a
sfîrşit această şcoală, Domnul a zis către Moise: Şi acum vino să te trimit la Faraon, împăratul
Egiptului, să scoţi din robie pe fiii lui Israel (Exod 3, 10).
Frumoasă chemare, dar vai, ce răspuns slab dădu Moise! Cine sînt eu să merg la Faraon,
împăratul Egiptului?... Eu voi fi cu tine - răspunse Domnul.
Ce-i trebuia lui Moise mai mult decît această preadulce încredinţare: Eu voi cu tine. Dar el
răspunde: Dar de nu mă vor crede, ei vor zice: Nu ţi S-a arătat ţie Dumnezeu.
Domnul îi dă puterea minunilor, dar Moise stăruie mai departe: Doamne, eu sînt gîngav... Nu te
teme Moise, Eu, Domnul, voi deschide gura ta şi te voi învăţa cele ce vei grăi... Ce dulce
încredinţare, dar Moise răspunde: Rogu-mă Doamne, alege pe altul... eu nu merg. Şi S-a mîniat
Domnul... şi i-a dat ajutor pe Aaron.
Vai, ce şcolar slab era Moise! El închipuia pe Mîntuitorul, dar iată ce umbră slabă, ce icoană
slabă este faţă de ascultarea Mîntuitorului. Moise - şi Vechiul Testament - închipuie firea noastră
cea veche cu toate eşecurile şi umbrele ei. Vai, ce de creştini trăiesc şi azi în această umbră. Ei nu se
ştiu rezema în Cuvîntul Domnului. Ei se pot rezema numai în ceea ce li se dă la mînă.
Să mergem mai departe. Iată-i pe Moise şi pe Aaron în faţa lui Faraon. Doi umili delegaţi ai
unui popor umil şi asuprit stau în faţa unui împărat plin de putere şi strălucire. Cei doi delegaţi
încep a grăi cu glas înalt. Ei vorbesc în Numele Domnului; ei aduc o poruncă a Domnului şi orice
poruncă a Domnului trebuie spusă fără teamă de puterea omenească.
Acestea zice Domnul Dumnezeu lui Israel: Lasă pe poporul Meu să plece...
Şi a răspuns Faraon: Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe fiii lui Israel să
plece? (Exod 5, 1-2).
Întîlnirea celor două tabere seamănă de la început cu un ultimatum de război. Moise şi Aaron îi
aduc lui Faraon un ultimatum, la care Faraon răspunde cu împotrivire. Urmează războiul - între
Domnul Puterilor şi Faraon. Precum era de prevăzut, acest război se gată cu prăbuşirea lui Faraon.
În cursul veacurilor s-au mai ridicat destui Faraoni şi toţi au avut acelaşi sfîrşit. Atîţia şi atîţia
filozofi şi oameni mari s-au ridicat atacînd credinţa, Biblia, Evanghelia. Toţi au căzut cu ruşine. Toţi
au ajuns în Marea Roşie a iadului. Biblia şi istoria mărturiseşte despre nebunia şi zădărnicia unei
împotriviri contra lui Dumnezeu.
Războiul acesta dintre Moise şi Faraon, închipuia războiul, lupta mîntuirii noastre sufleteşti. În
lupta aceasta este un amănunt de mare preţ. Împotriva lui Faraon au urmat una după alta, cele zece
plăgi. Dar Faraon se învîrtoşa. Satana nu-şi lăsa iobagii cu una cu două. Cine să mai facă lui
cărămizi? Ba încă ce se întîmplă? Iobăgia se face mai grea.
Faraon a dat ordin să le dea de lucru mai mult ca să nu mai umble după năluci
(Exod 5, 9). Şi a murmurat poporul împotriva lui Moise şi Aaron zicînd: Voi ne-aţi făcut de ură
cu Faraon... şi murmura şi Moise zicînd: Doamne, de cînd m-am dus la Faraon să-i vorbesc, el face
mai rău poporului, şi n-ai izbăvit pe poporul Tău (Exod 5, 21-23).
O, ce înţeles adînc este şi aici. Toţi cei ce apucă pe calea spre mîntuire, spre Canaan, trebuie să
treacă şi prin aceasta. Cînd se începe lupta cea mare a mîntuirii, omului i se face mai rău. Toţi cei
care au intrat şi intră în Oastea Domnului mărturisesc că au avut şi au multe ispite lăuntrice, în
sufletul lor şi în afară, cu oamenii şi lumea. Cînd un suflet începe a rosti cuvîntul libertate, satana
strînge lanţurile.
Doi soţi, bărbatul şi femeia la intrarea în Oastea Domnului se înţelegeau aşa:
- Tu bărbate dragă, de-i adevărat ce spune aici în Biblie şi în Isus Biruitorul, apoi noi sîntem
pierduţi. Viaţa noastră-i o minciună mare. Să intrăm şi noi în Oastea Domnului.
- Bine grăieşti tu, muiere dragă, să intrăm şi noi în Oaste, că ştie Bunul Dumnezeu cîte zile mai
avem.
Această înţelegere era o clipă binecuvîntată de lucrarea Duhului Sfînt. În contra ei însă a
început îndată să lucre şi diavolul.
Îi părea rău să piardă doi lucrători de cărămizi.
Peste o lună, cei doi soţi se înţelegeau aşa:
- Tu muiere dragă, nu-i bine de noi de cînd am intrat în Oaste. Ne-am făcut de ură cu toată
lumea... am ajuns în gura lumii... de ce să ne mai facem de ură cu lumea... că doară n-am omorît pe
nimeni...
- Drept ai bărbate dragă, să ne lăsăm de această Oaste care ne-a tulburat pacea şi liniştea...
O astfel de înţelegere era o biruinţă a lui Faraon, după care cei doi soţi s-au retras în pacea şi
liniştea de lîngă cuptoarele lui Faraon.
Ah, ce mişel mare-i diavolul! El stă liniştit pînă ce-l are pe om în robia şi iobăgia lui. Dar îndată
ce se aude cuvîntul libertate, satana se tulbură; întăreşte paza şi strînge lanţurile robiei.
Ştiţi care-i partea cea mai întunecoasă din noapte? E cea dinaintea revărsatului zorilor. Lumina
este atunci într-un fel de luptă cu întunericul şi întunericul cu lumina. Întunericul face ultima
sforţare contra luminii. Dar cu toată opintirea, întunericul e biruit; se revarsă zorile.
Aşa e şi cu mîntuirea sufletului. Clipa cea mai primejdioasă pentru mîntuirea unui suflet este
lupta dintre întuneric şi revărsarea zorilor... este lupta cea din urmă pe care diavolul o dă cînd un
suflet trece din întuneric la lumină, din robie la libertate şi din moarte la viaţă.
Ferice de cei ce trec cu bine peste acest hotar primejdios.

Israelienii în audienţă la Faraon

iar Moise în audienţă la Domnul

În mersul luptei pentru scăparea israelienilor, este un amănunt plin de înţeles sufletesc.
Biblia ne spune într-un loc că pe timpul cînd israelienii gemeau sub robia lui Faraon, logofeţii
fiilor lui Israel s-au prezentat într-o audienţă la Faraon cerîndu-i uşurarea robiei. Şi intrînd logofeţii
fiilor lui Israel, au strigat către Faraon zicînd:
- Pentru ce te porţi aşa cu robii tăi; ori nedreptate vei face robilor tăi?...
- Sînteţi nişte leneşi şi trîntori... duceţi-vă îndată de lucraţi; nu vi se vor da paie şi tot acelaşi
număr de cărămizi veţi face (Exod 5, 15-18).
Aşadar, precum se vede, israelienii s-au prezentat într-un fel de audienţă la Faraon, pentru
uşurarea robiei, pentru împuţinarea cărămizilor. Poporul îşi închipuia că de aici trebuie să vină
uşurarea robiei. Dar uşurarea n-a venit din partea aceasta. Robia mai grea s-a făcut.
 Mulţi creştini cred că se pot mîntui lăsîndu-se de unele rele. Atîţia şi atîţia creştini umblă să-şi
împuţineze numărul cărămizilor (păcatelor)... umblă să-şi uşureze robia dar nu umblă să scape de
ea. Nu umblă să o rupă cu Egiptul şi cu cuptoarele lui Faraon.
Taina mîntuirii sufleteşti nu stă în uşurarea robiei sufleteşti, nu stă în reducerea numărului
cărămizilor, ci stă în ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor... stă în scăparea din robia
diavolului Faraon... stă în libertatea deplină şi plecarea noastră spre Ţara Făgăduinţei.
Iar ieşind ei (logofeţii) de la Faraon, s-au întîlnit cu Moise şi Aaron care veneau în calea lor. Şi
au zis lor: Şi le-au zis: Să vă vadă Domnul, şi să judece! Voi ne-aţi făcut urîţi lui Faraon şi
slujitorilor lui, ba încă le-aţi dat sabia în mînă ca să ne omoare (Exod 5, 21).
Audienţa la Faraon s-a gătat cu murmurul poporului contra lui Moise şi Aaron. Moise s-a rugat
atunci lui Dumnezeu să-i arate ce este de făcut.
A cerut şi Moise o audienţă, dar nu la Faraon, ci la Dumnezeu. Şi s-a întors Moise către
Domnul grăind: Moise s-a întors la Domnul, şi a zis: Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău
poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? (Exod 5, 22).
Iar audienţa aceasta s-a gătat cu rezultat favorabil. Şi a zis Domnul către Moise: De aceea,
spune copiilor lui Israel: Eu sînt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii,
vă voi izbăvi din robia lor, şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi
(Exod 6, 6).
Dar poporul n-a dat ascultare acestor făgăduinţe cereşti. Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel.
Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau, i-au împiedicat să asculte pe Moise (Exod 6, 9).
Israelienilor le trebuia ceva la mînă, văzut. Poate că mustrau pe Moise şi Aaron căci nu se duc şi ei
personal în audienţă la Faraon.
Ce lucruri dureroase sînt în această istorie! Bieţii israelieni cereau şi aşteptau de la Faraon
uşurarea robiei. În loc să se prezinte cu rugările lor în audienţă la Dumnezeu - ei se prezintă în faţa
lui Faraon. Îşi pun nădejdea într-o audienţă şi intervenţie la Faraon.
Ce adînc înţeles este şi pentru viaţa noastră cea sufletească în această întîmplare.
Întîi, pentru cei ce cu toate necazurile lor aleargă mai întîi la ei şi la ajutorul oamenilor şi abia
pe urmă îşi aduc aminte şi de Dumnezeu, că vreau să se lase de păcate. Patimile şi păcatele sînt o
robie la diavolul Faraon. Din această robie nu este decît o singură scăpare: ruperea pe de-a-ntregul
cu cuptoarele lui Faraon... strigarea către Mîntuitorul şi Izbăvitorul nostru Isus Hristos să ne scape
El din această robie. Cei ce umblă să se lase de unele năravuri şi să ţină pe altele - sînt acurat în
chipul israelienilor care cereau de la Faraon uşurarea robiei.
Un înţeles adînc are această întîmplare şi pentru vremile noastre. Trăim vremuri cumplite cu
greutăţi şi necazuri care tot mai mari şi mai mari se fac. Gemem sub povara lor. Şi cum umblăm noi
să scăpăm de aceste greutăţi? Exact ca şi israelienii. În loc să ne plîngem lui Dumnezeu şi să cerem
ajutorul Lui, ne plîngem la... politica de partid şi aşteptăm mîntuirea de la politica de partid. În loc
să ne prezentăm în audienţă la Bunul Dumnezeu - prin rugăciuni şi întoarcere la El - noi ne
prezentăm în audienţă la Faraon; la politica de partid şi aşteptăm uşurarea din partea aceasta. Vai ce
cumplită amăgire! Uşurarea nu ne va veni pînă cînd strigătele noastre deznădăjduite nu se vor sui la
Dumnezeu (Exod 2, 23), cerînd mila şi iertarea cerului de sus.
Atunci Domnul va privi peste noi şi I se va face milă de noi (Exod 2, 25), ne va ierta şi ne
va scăpa.
 Cum stai tu cu Faraon?
Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult

În istoria cu scăparea israelienilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un
amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui căci cuprinde o adîncă învăţătură
sufletească.
Cînd Moise şi Aaron au cerut, a patra oară - după a 4-a plagă - să fie lăsat poporul să plece,
Faraon le-a zis: Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult. Da, vă las să plecaţi
dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoarceţi iar la cuptoarele
mele.
Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Faraon pe israelieni să guste din dulceaţa
libertăţii. Îi lăsa să-şi stîmpere dorul de libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.

Aşa face şi diavolul

Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar
cînd în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mîntuire - Faraon se împotriveşte, se
înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.
Ca să împace dorul creştinului după mîntuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de
libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: Da, te las să pleci, numai să nu te
depărtezi prea tare de cuptoarele mele. Du-te duminică dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te
iar la cuptorul cîrciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi cărămizile
mele.
Şi aici, în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu libertatea care
le-o dă Faraon cel viclean. Duminică dimineaţa la biserică, după amiază la cîrciumă şi păcate.
Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blîndă, acum îi lup
răpitor, sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.
Asta-i marea înşelăciune a mîntuirii sufleteşti. Omul se crede că şi-a făcut datoria faţă de cele
sufleteşti şi moare sărmanul în Egipt, în robia lui Faraon.
Dragă cititorule, eu te întreb, cum stai tu cu Faraon? Acum poate că mă înţelegi ce rost are
această întrebare. Eu aştept răspunsul tău categoric: eşti tu în Egipt ori ai plecat din Egipt? - eşti tu
robul lui Faraon, ori ai rupt-o cu Faraon? - trăieşti tu în lume, ori ai ieşit din lume? A crede că te
poţi mîntui stînd în Egipt sau depărtîndu-te numai puţin de cuptoarele lui Faraon, e cea mai
nenorocită stare sufletească. Este exact starea unei păsărele, prinsă şi legată cu o sfoară de copii. O
lasă copiii să zboare puţin, să guste din dulceaţa libertăţii, dar îndată o trag iarăşi înapoi în
prinsoare. Mîntuirea înseamnă ruperea pe de-a întregul cu Egiptul, cu Faraon, cu lumea, cu păcatul.

Aici intră rosturile Oastei

Şi noi ostaşii eram iobagii lui Faraon. Îi făceam regulat cărămizile păcatelor. Şi trăiam în pace.
Slăvit să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie. Duhul lui Dumnezeu
ne-a trezit; a trezit în noi dorul după Canaan, după mîntuire. Într-o zi ne-am prezentat la Faraon şi i-
am zis: Faraoane, să fii sănătos!... Noi plecăm. Ne-am săturat de iobăgia ta!
Şi a sărit Faraon să nu ne scape. Ne-a luat mai întîi cu buna. Prin argaţii lui ne grăia: ce vreţi să
faceţi dragii mei?... Staţi pe loc!... Nu vă faceţi de ocara lumii... ce? vreţi să răsturnaţi lumea pe
dos?... n-au trăit şi moşii şi strămoşii voştri tot aşa?... aşa a fost lumea de cîndu-i şi aşa va fi...
Iar cînd noi n-am ascultat acest glas şiret, s-a năpustit Faraon asupra noastră cu prigoane, cu
batjocuri, cu ameninţări, cu bătăi şi cu toate uneltirile lui.
Dar noi am stăruit în hotărîrea noastră. Am rupt-o cu Egiptul, am rupt-o cu Faraon şi am plecat
spre Canaan. Noi sîntem acum în drum spre Canaan. Noi sîntem în pustie. După părerea lumii, noi
sîntem într-o grozavă pustie. Zice lumea că noi ne canonim viaţa. Dar tocmai în această pustie noi
avem bucurii pe care nu le-am avut niciodată. Ne hrănim cu mană din cer şi sorbim apă din Stînca
Golgotei. Cîntînd, luptînd şi biruind înaintăm mereu spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.
 Ei vedeţi, scumpii mei fraţi ostaşi, asta-i Oastea Domnului: ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul
păcatelor şi cu robia lui Faraon. În acest înţeles m-a povăţuit Duhul Domnului să înfiripez Oastea
Lui. Oastea Domnului e drumul Canaanului, e drumul pustiei, e drumul luptelor noastre pentru ţara
făgăduinţei.
Ori lumea tocmai în acest punct nu înţelege Oastea. Auzi mă, să te laşi de băutură, de jocuri, de
petreceri, să te laşi de toate... asta-i prea, prea... bună va fi Oastea dar merge prea departe (adică
exact părerea lui Faraon). Părintele Trifa - spunea în public un preot - prea exagerează lucrurile cu
Oastea... merge prea departe... neapărat trebuiesc luate măsuri de îndreptare...
Dar, o! Dumnezeule, asta ar însemna pentru mine să le strig ostaşilor: Fraţii mei, întoarceţi-vă
înapoi din pustie... prea v-aţi depărtat de Egipt... vă cheamă Faraon... veniţi înapoi la cuptoarele lui!
Asta ar însemna pur şi simplu să fac pe crainicul lui Faraon.
Scumpii şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi, vă zic vouă şi iar privegheaţi, căci acum ori mai
tîrziu veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi azi
aşa mai pe departe, dar vă vor chema ma lămurit ca mîine, cînd eu voi fi în mormînt. Atunci se vor
lua măsuri faţă de exagerările mele şi veţi fi chemaţi înapoi că prea v-aţi depărtat! Mai curînd, ori
mai tîrziu, poate va veni o vreme cînd vor fi două, sau mai multe feluri de oşti. Oastea va fi atunci a
celor care nu se depărtează prea tare. Aceştia - din lume fiind - vor avea pace şi linişte în lume.
Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin
prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.
Voi, iubiţii mei fraţi, rămîneţi pînă la sfîrşit în această Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi mereu
înapoi. Veţi fi chemaţi înapoi la o oaste ce nu se depărtează prea mult. Vi se va spune mereu că la
oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfînt.
Orice ispite v-ar chema înapoi lîngă cuptoarele lui Faraon, voi rămîneţi în pustie şi înaintaţi mereu
spre ţara făgăduinţei cîntînd, luptînd şi biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreţi să ştiţi, decît
despre Isus Cel Răstignit şi călătoria spre Canaan. Şi chemaţi-i şi pe alţii în călătoria asta sfîntă.
O Doamne Isuse, întăreşte-ne pe noi în călătoria noastră cea sfîntă. Cu nor luminos şi stîlp de
foc trece-ne prin toate ispitele şi greutăţile. Condu-ne cu mînă tare şi cu braţ înalt pînă în clipa cînd
vom trece Iordanul şi vom intra în ţara făgăduinţei ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Soseşte Mirele Izbăvitor

Israelienii n-au putut scăpa pînă n-a sosit Mielul - Scăparea şi libertatea a adus-o Mielul -
Icoana Scumpului nostru Mîntuitor.
Israelienii n-au putut face nimic pentru scăparea lor pînă n-a sosit Moise, alesul Domnului. Iar
Moise n-a putut face nimic pentru eliberarea poporului pînă n-a sosit mielul pascal din ultima
noapte de urgie a Egiptului. Moise şi Aron fuseseră şi în audienţă la Faraon. Începuseră şi plăgile şi
urgiile cereşti - dar totul părea zadarnic, Faraon nu ceda. Abia cînd a sosit noaptea cea fioroasă a
morţii şi un înger a uns uşiorii caselor cu sînge de miel - a sosit scăparea.
Mielul din istoria scăpării israelienilor din robie, închipuie pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea
scumpă. E o icoană minunată a Mielului lui Dumnezeu care S-a jertfit pentru noi şi mîntuirea
noastră. Să cercetăm dar istoria mielului din noaptea de scăpare a israelienilor.
Domnul a zis lui Moise: Voi mai aduce o urgie asupra lui Faraon şi asupra Egiptului. După
aceea, vă va lăsa să plecaţi de aici (Exod 11, 1). Fiecare om să ia un miel de fiecare casă şi să-l
junghie. Şi s ăia din sîngele lui şi să ungă amîndoi stîlpii de la uşă şi pragul uşii caselor... În noaptea
aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întîii născuţi din Egipt, de la om pînă la
dobitoc... şi va fi sîngele semn vouă pe casele în care veţi fi. Eu voi vedea sîngele şi voi trece pe
lîngă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie
(Exod cap. 12).
După această înştiinţare a Domnului, a venit peste Egipt urgia cea mare a morţii. A urmat
noaptea cea fioroasă cînd moartea umbla din casă în casă. În fiecare casă de egiptean era moarte;
era plîngere şi tînguire. Muriseră toţi cei întîi născuţi.
Dar israelienii stăteau liniştiţi. În această noapte teribilă a morţii, casele lor erau apărate. Prin
sîngele mielului, aveau o pace dulce şi scumpă.
 Mielul care i-a apărat pe israelieni de urgia morţii este icoana Mîntuitorului... este icoana
Mielului lui Dumnezeu Cel ce S-a adus spre junghiere (Isaia 53). Ce icoană minunată a
Mîntuitorului este aceasta! Doară nicăieri în Scriptură nu este o icoană mai minunată şi mai mult
spunătoare decît aceasta. Prin ea putem vedea toată taina cea mare şi sfîntă a mîntuirii noastre, prin
Sîngele Mielului, prin Jertfa cea mare şi sfîntă a Crucii.
Sîngele mielului îi apără pe israelieni de sabia morţii. Nu era vorba aici despre meritele lor, ci
era vorba despre darul lui Dumnezeu, despre semnul sîngelui.
Voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi... se spune apriat prin aceste cuvinte că semnul
sîngelui îi apără pe israelieni. Dacă Domnul ar fi zis: Îngerul meu va intra prin casele egiptenilor şi
unde va afla pe cei ce-Mi slujesc Mie, îi va cruţa - apoi atunci de bună seamă sabia morţii s-ar fi
împlîntat tot atît de adînc şi prin casele israelienilor ca în ale egiptenilor. Dar îngerul se uita numai
la uşiorii casei şi unde vedea sîngele, nu intra cu sabia morţii.
Aceasta este jertfa cea mare şi scumpă a sîngelui ce ni se dă şi nouă în dar, fără nici un merit
din partea noastră. Aceasta este Jertfa cea scumpă a Scumpului nostru Mîntuitor care ne scapă de
moarte şi pieire sufletească.
Pentru păcatele noastre, sabia morţii şi pieirii sufleteşti ar trebui să intre prin casele noastre şi
sufletele noastre, dar ne apără Sîngele Mielului. Ah, ce scump şi preţios este Sîngele Mielului în
faţa Tatălui ceresc. Prin Sîngele acesta, Tatăl ceresc ne vede păcatele noastre. Cîţi însă ştiu preţui şi
folosi acest dar mare şi sfînt?
Fratele meu! Să ştii că toate sforţările şi opintelile tale să scapi de patimi şi năravuri rele sînt şi
vor fi zadarnice pînă nu vei avea pe Mielul cel ce ridică păcatele lumii. Orice ai face, orice ai
isprăvi, te vei trezi tot lîngă cuptoarele şi cărămizile lui Faraon pînă nu vei avea pe Mielul Cel ce a
murit pentru tine şi eliberarea ta. Ferice de casa şi sufletul unde Se află Mielul. Acolo satana este
înfrînt. Acolo trăieşte un biruitor. Diavolul a fost înfrînt definitiv prin Jertfa de pe Crucea Golgotei
şi el poate fi şi azi înfrînt numai prin Sîngele Mielului.
În timpul fioroasei nopţi din Egipt, în fiecare casă de egiptean era un mort. În fiecare casă ce nu
era stropită cu sînge, era un mort. Unde era sînge de miel era viaţă, unde nu era acest sînge, era
moarte.
Aşa e şi azi, scumpul meu cititor. Să ştii că oriunde nu-i Jertfa cea sfîntă a Mielului, acolo e
moarte sufletească. Să ştii că orice casă, orice suflet, care n-a aflat şi n-a primit Jertfa Mielului, stă
sub judecarea morţii.
O noapte fioroasă, o teribilă noapte sufletească s-a făcut parcă şi în zilele noastre. O noapte
plină de urgie şi de prăpăd sufletesc. E plină lumea de prăpăd sufletesc şi de moarte sufletească
pentru că lumea nu cunoaşte şi nu primeşte pe Mielul lui Dumnezeu. Vai, ce puţine sînt casele şi
sufletele cu uşiorii stropiţi de Sîngele Mielului!
Şi a zis Domnul către Moise: Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună a anului
(Exod 12, 1-2). O, ce adînc înţeles sufletesc este şi în această înştiinţare a lui Dumnezeu.
Sîngele mielului a fost pentru israelieni un hotar de viaţă nouă. De la stropirea uşilor cu sîngele
mielului, Domnul Dumnezeu începe a socoti o lună nouă, un an nou, o viaţă nouă în viaţa şi istoria
poporului Său. Timpul petrecut lîngă cuptoarele lui Faraon nu mai avea nici un preţ înaintea lui
Dumnezeu. Domnul Dumnezeu începe a număra anii israelienilor numai de la sîngele mielului.
Aşa e şi cu viaţa noastră, scumpul meu cititor. Viaţa noastră are preţ numai în lumina
răscumpărării noastre prin Sîngele Scumpului nostru Mîntuitor. Viaţa noastră începe numai de la
această dată. Timpul petrecut cu cărămizile şi oalele diavolului Faraon - timpul petrecut în răutăţi şi
nepăsare de cele sufleteşti - n-are nici un preţ în ochii lui Dumnezeu. E un timp pierdut pentru noi...
pierdut pentru Împărăţia lui Dumnezeu. O lună nouă, un an nou, o viaţă nouă începe în viaţa noastră
numai după primirea Mielului, începe numai după ce ne-am stropit uşiorii cu Sîngele Mielului.
Fratele meu, eşti tu într-o lume nouă, ori eşti tot în cea veche? Vai, ce de creştini trăiesc o viaţă
ce are preţ mare numai în ochii lui Faraon!
Israelienii au mîncat mielul stînd gata de plecare. Mielul le-a fost nu numai de apărare de robie
ci şi de plecare spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.
Mielul lui Dumnezeu e bucuria tuturor copiilor lui Dumnezeu care au scăpat din robia lui
Faraon şi înaintează spre Canaan.
 El e bucuria şi a noastră, a fraţilor şi surorilor din Oastea Domnului care prin Sîngele Lui am
scăpat din robia Egiptului şi călătorim azi spre Canaan.
Să ne aducem aminte, iubiţi fraţi ostaşi, cît de grozavă era starea noastră în robia lui Faraon. Să
ne aducem aminte cum tînjeam şi ne prăpădeam în acea robie. Să ne aducem aminte cît ne-am
zvîrcolit noi să scăpăm din această robie - şi totul era în zadar!
Cît am făcut noi să ne scăpăm din această robie - şi totul era în zadar. Să ne aducem aminte de
ziua aceea binecuvîntată, cînd a venit îngerul Domnului şi a uns uşiorii caselor noastre, cu Sîngele
Mielului... a uns mintea şi inima noastră, să înţelegem şi să primim Sîngele Mielului, Jertfa Crucii.
Binecuvîntată să fie ziua aceea şi dimineaţa aceea, cînd după o lungă şi grea robie am scăpat din
Egipt. Binecuvîntat să fie Mielul care ne conduce spre Canaan. Drumul nostru spre Canaan, trebuie
să fie un cîntec de slavă Mielului. Pînă la sfîrşitul vieţii noastre să înaintăm mereu sub
binecuvîntarea Mielului şi pe urmele Lui. Cu Mielul prin pustie, pînă la sfîrşit! Pe urmele Mielului
pînă-n sfîrşit, pînă-n Canaan.

Mielul a plecat poporul spre Canaan

Mielul ne pleacă şi ne conduce şi pe noi

Israelienii n-ar fi cîştigat prea mult dacă sîngele mielului i-ar fi apărat o noapte, două, de urgie,
dar nu ar fi scăpat din iobăgie. N-ar fi cîştigat prea mult nici dacă Faraon le-ar fi redus poate
numărul cărămizilor şi ceasurilor de lucru, dar ei tot iobagi ar fi rămas. Sîngele Mielului le-a adus
israelienilor nu numai o uşurare a iobăgiei, ci le-a adus libertatea cea scumpă şi dulce.
Ce bucurie mare vor fi avut israelienii în dimineaţa cea binecuvîntată cînd s-au văzut slobozi şi
gata de plecare spre Canaan. După 430 de ani de robie, a sosit dimineaţa cea binecuvîntată cînd n-
au mai trebuit să-şi mai sîngereze picioarele alergînd pe cîmpuri după paie cu care să ardă
cărămizile lui Faraon (Exod 5, 7)... n-au trebuie să mai care la pietre şi cărămizi... n-au trebuit
să mai asude sub istovitoarele munci şi n-au mai simţit peste spatele lor biciul cel aspru şi nemilos...
Ce dimineaţă binecuvîntată! Şi toată această binecuvîntare o aveau prin sîngele mielului. Ei
trebuiau să se gîndească neîncetat la acest dar... trebuia să-şi dea neîncetat seamă de acest lucru.
Ei trebuiau să slăvească neîncetat pe Domnul şi sîngele Mielului. Întreg drumul spre Canaan
trebuia să fie un cîntec de slavă Domnul şi Mielului. Prin binecuvîntarea Mielului, poporul scăpa
din robie la libertate şi pleca din Egipt spre Canaan. Sub binecuvîntarea Mielului, poporul înainta
spre Canaan, spre ţara făgăduinţei. Poporul trebuia să-şi dea neîncetat seama despre această
binecuvîntare.
Fratele meu! Eu nu cunosc ce fel de viaţă trăieşti tu. Te rog însă din tot sufletul meu să nu te
amăgeşti cu o viaţă petrecută lîngă cuptoarele lui Faraon. Bagă de seamă, fratele meu, că satana
umblă şi aici cu o mare înşelăciune. Văzîndu-se în primejdie de a-şi pierde un iobag, el îţi uşurează
robia... îngăduie să ţi se scadă numărul cărămizilor... se mulţumeşte mişelul, şi cu cărămizi mai
puţine pentru ca trecînd dragostea şi rîvna ta cea dintîi
(Apoc. 2), pe urmă să-ţi strîngă iar lanţul robiei şi să-ţi sporească iar cărămizile.
Istoria arată că toate iobăgiile s-au uşurat puţin cînd iobagii au făcut încercări şi mişcări de
libertate şi eliberare, dar pe urmă, iobăgia s-a făcut şi mai aspră. Aşa va fi şi cu tine, fratele meu,
dacă asculţi de înşelăciunea că te poţi mîntui şi în Egipt.
Mîntuirea sufletului are o condiţie categorică, precisă: ruperea pe de-a-ntregul cu duhul acestei
lumi... ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor şi cu cuptoarele lui Faraon.
O, scumpul meu frate, să ştii tu ce dulce-i libertatea cea scumpă ce ne-o dă Sîngele Mielului!...
Dacă ai şti tu acest lucru, n-ai mai sta o clipă la îndoială.
Scumpii mei fraţi ostaşi din Oastea Domnului! Pînă mai ieri şi noi stăteam lîngă cuptoarele lui
Faraon... făceam şi noi cărămizi şi palate. Slăvit să fie Domnul! Am scăpat din această robie şi
iobăgie sufletească. Am răscumpărat Mielul lui Dumnezeu Cel ce a fost junghiat pentru păcatele şi
fărădelegile noastre (Isaia 53, 5). Noi, ostaşii Domnului şi toţi cîţi am scăpat din robia
diavolului Faraon, să-L slăvim neîncetat pe Mielul lui Dumnezeu. El ne-a scăpat şi ne conduce spre
ţara făgăduinţei. Sub slava şi binecuvîntarea şi puterea Lui să înaintăm mereu spre ţara făgăduinţei.
Viaţa noastră trebuie să fie un cîntec neîncetat de slavă şi laudă Mielului.
 Moise a dat poruncă să poarte poporul o legătură la mînă în semn de neuitată aducere aminte că
Domnul şi Sîngele Mielului i-a scos din robie... în semn că mîna cea puternică a Domnului a lucrat
pentru eliberarea lor (Exod 13, 9).
Celor ce vă întreabă de ce purtăm pe piept crucea răstignirii, spuneţi-le că o purtăm în semn de
neîncetată aducere aminte că Jertfa Crucii - Sîngele Mielului - ne-a scăpat din robie. Ca şi oarecînd
semnul israelienilor de la mînă, aşa şi semnul nostru de pe piept ne aduce neîncetat aminte că şi noi
am scăpat din robia vrăjmaşului diavol prin Sîngele cel scump al Scumpului nostru Mîntuitor.
Să-L slăvim neîncetat pe Mielul pentru acest dar mare şi sfînt. Scripturile spun că cetele
îngereşti slăvesc neîncetat pe Mielul (Apoc. cap. 5 şi 7). Să-L slăvim şi noi neîncetat. Viaţa
noastră trebuie să fie un cîntec neîncetat de slavă şi laudă Mielului.

Slavă Ţie Miel preasfînt

slavă-n cer şi pe pămînt
slavă Ţie Miel ceresc
îngerii Te preamăresc.

Ne-ai scăpat de Faraon

Te-ai făcut al nostru Domn
ne-ai scăpat din grea robie
slavă Doamne, slavă Ţie.
Dulcea noastră libertate
izbăvirea de păcate
le avem prin darul Tău
slavă Ţie, Miel Preasfînt
slavă-n cer şi pe pămînt.

În continuare vom spune apoi că noi care am gustat din dulceaţa libertăţii, trebuie să o vestim şi
altora care n-o cunosc. Să strigăm pe tot locul cît de dulce-i o viaţă scăpată din Egiptul lui Faraon.
Noi am scăpat - şi tu - fratele meu, tot în robie? Vino şi tu cu noi, vino şi tu! O viaţă trăită în
iobăgia lui Faraon este o viaţă trăită în zadar, este o viaţă pierdută pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Vino cu noi, scumpul mau frate nemîntuit, vino şi tu cu noi! Ai stat destul iobag la diavolul
Faraon; vino cu noi! I-ai făcut destule cărămizi; vino cu noi!

Plecarea spre Canaan

e plină cu adînci învăţături

Ce bucurie mare a fost scăparea israelienilor din robie! Ce bucurie mare a fost plecarea lor spre
Canaan, spre ţara făgăduinţei! Plină de adînci învăţături sufleteşti este această plecare. Să le
cercetăm.

Din robie au luat aur şi argint

1 - Întîi ne spune Biblia că la plecarea din robia Egiptului, israelienii au luat cu ei vase de aur şi
argint; au luat scumpeturi de aur şi argint (Exod 12, 35). Au scăpat istoviţi de jugul robiei şi
totuşi la plecare aveau comori de aur şi argint. Iar şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost 430 de
ani (Exod 12, 40) şi totuşi la sfîrşitul acestei robii, aveau comori de aur şi argint.
Un adînc înţeles sufletesc văd eu în acest lucru. Eu mă gîndesc la celălalt aur şi argint ce-l
aveau israelienii cînd au scăpat din robie... mă gîndesc la aurul şi argintul lor cel sufletesc. Lungă şi
grea a fost robia Egiptului, dar ea a fost şi o şcoală sufletească. În şcoala aceasta, au strîns israelienii
comori de aur şi argint sufletesc; au învăţat să se roage cu toată credinţa şi căldura sufletului lor... au
învăţat să se încreadă în Domnul şi să nădăjduiască în El cu toată puterea sufletului lor; au învăţat
să-şi verse sufletul înaintea Domnului şi să ceară cu lacrimi fierbinţi ajutorul Lui... Şi copiii lui
Israel gemeau din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite, şi strigătele acestea pe care le
smulgea robia, s-au suit pînă la Dumnezeu (Exod 2, 23). Rugăciunile pe care le făceau
israelienii în şcoala cea mare a suferinţelor, se ridicau pînă la Dumnezeu.
Lîngă cuptoarele lui Faraon era o şcoală mare a suferinţelor în care Domnul Dumnezeu trezea
un popor şi îl pregătea pentru drumul spre Canaan, spre ţara făgăduinţei. Şcoala suferinţelor şi
necazurilor este o şcoală mare şi minunată. Lîngă cuptoarele lui Faraon, lîngă o viaţă cufundată în
păcate, Domnul deschide aproape totdeauna o şcoală a suferinţelor şi încercărilor... o şcoală care
ajută sufletele să se trezească şi să plece spre Canaan, spre ţara mîntuirii. Pe cele mai multe suflete,
în şcoala aceasta le pregăteşte Domnul pentru eliberarea din robia păcatelor şi plecarea lor spre
Canaan.
Şcoala suferinţelor este o şcoală minunată. De aici îşi încep călătoria spre Canaan cele mai
multe suflete. Din şcoala aceasta am strîns şi eu comori de aur şi argint pe care mă silesc să le pun
prin foaia Isus Biruitorul.
Fratele meu! Poate şi tu eşti în şcoala suferinţelor şi necazurilor binecuvîntate. Nu te feri de
această şcoală, ci ascultă tainele ei şi chemările ei!

Au plecat şi oameni nepregătiţi

2 - A doua, ne spune Biblia că fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, şi amestecătură
multă de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei (Exod 12, 38). Biblia nu ne spune mai
amănunţit cine era această amestecătură de oameni. Desigur însă, aceştia erau străini de sufletul şi
de duhul mişcării spre Canaan... poate că nu cunoscuseră nici Sîngele Mielului... n-aveau în suflet
dorul Canaanului... îi pleca la drum atare interese materiale şi nădejdi de un trai mai bun... poate că-
i plecase numai însufleţirea unei clipe.
Alăturarea acestora a fost o greşeală. Amestecătura aceasta a fost un aluat nedospit care mai
tîrziu a stricat pe mulţi. Aceştia au strigat mai întîi în cale prin pustie: daţi-ne carne!... de ce ne-aţi
scos din Egipt unde mîncam carne de ne săturam (Exod 16, 3)... aceştia au fost primii cîrtitori
care pe mulţi i-au slăbit şi stricat.
Eu mă gîndesc la Oastea Domnului. Să nu ne încredem numai în numărul nostru cel mare, ci să
punem apăsul pe întărirea şi pregătirea noastră cea sufletească. Să ne întărim neîncetat în Domnul şi
să-i întărim şi pe cei ce intră în rîndurile noastre. Intră destui şi în Oastea Domnului nedospiţi
pentru călătorie... intră unii numai din însufleţire. Pe aceştia trebuie să-i dospim şi să-i întărim
neîncetat - căci altcum, în drumul cel greu spre Canaan, aceştia îşi vor aduce aminte de carnea din
Egipt; aceştia vor striga mai întîi să ne întoarcem în Egipt... aceştia vor dezerta mai întîi şi vor strica
şi le mulţi alţii.
3 - A treia oară, Biblia ne spune că fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot în număr de
aproape 600.000 de oameni, afară de copii (Exod 12, 37). O mulţime uriaşă de aproape un
milion de oameni au plecat prin pustie spre o ţară îndepărtată.
Un general a făcut socoata că pentru plecarea unei astfel de armate uriaşe ar fi trebuit pregătiri
uriaşe. Aprovizionarea unei astfel de armate de oameni - zicea generalul - după ce ţinutul era pustiu
şi lipsit de apă şi alimente, era o imposibilitate.
Dar minunea tocmai aici se arată. Cei aproape un milion de israelieni au plecat fără nici o
pregătire mai mare. O, cum n-au ochi sufleteşti şi înţelegere sufletească cei învăţaţi să cerceteze
Scripturile şi să afle ce minuni şi lucruri a făcut şi face Domnul.
Cînd omul vrea să facă un lucru mare se apucă şi face planuri mari. Dar în cele sufleteşti,
lucrurile se petrec altcum. Planul îl face Domnul şi nu omul. Omul trebuie să intre în planurile
Domnului şi să se supună lor.
Moise şi Aron ar fi trebuit să lucreze luni de zile la un plan mare despre călătoria şi
aprovizionarea celor 600.000 de oameni. Ar fi trebuit să-L întrebe pe Domnul: Doamne, arată-ne
planul călătoriei... arată-ne pe unde vom merge... cît vom merge şi cînd vom ajunge în Canaan. Dar
în lucrul Domnului nu încap astfel de socoţi omeneşti. Planurile le are Domnul, iar din aceste
planuri Domnul nu-i arată omului decît pas cu pas drumul şi calea spre mîntuire. Omul trebuie să
înveţe a păşi aşa cum îl învaţă Domnul şi cît îi arată Domnul.
O, ce minunată şi ce plină de lucruri mari este o viaţă trăită în planurile Domnului şi în
ascultare de El. Dar o greutate se iveşte şi aici, iar această greutate este omul care cu greu înţelege şi
cu greu se dedă a trăi o viaţă în planurile Domnului şi în cîrmuirea Lui.
 Norul cel luminos şi stîlpul de foc
i-a călăuzit ie israelienii - şi ne călăuzeşte şi pe noi

Biblia ne spune că îndată ce au apucat israelienii la drum spre Canaan, Dumnezeu mergea
înaintea lor; ziua într-un nor luminos, iar noaptea într-un stîlp de foc, pentru ca să aibă călăuza şi
lumina drumului şi să poată merge şi ziua şi noaptea.
Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stîlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea
într-un stîlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea
(Exod 13, 21).
Ce plină de înţeles este şi azi această istorie pentru cei ce trăiesc o viaţă de călătorie spre
Canaan spre ţara mîntuirii. Copiii lui Dumnezeu trăiesc şi azi istoria cu norul cel luminos şi stîlpul
cel de foc. Cînd trăieşti o viaţă de călătorie spre Canaan, Domnul îţi arată pas cu pas calea mîntuirii,
calea vieţii. El te călăuzeşte neîncetat, pas cu pas, ca să poţi merge şi ziua şi noaptea, şi pe timp de
linişte şi pe timp de necazuri şi încercări. Cînd se face furtună, cînd se face noapte în viaţa ta, se
iveşte îndată lumina Lui, darul Lui.
Un lucru trebuie să ştie toţi cei ce apucă în drum spre Canaanul mîntuirii. Îndată ce ai scăpat din
robia şi iobăgia lui Faraon, trebuie să ţi se schimbe cu totul felul de a vedea şi a trăi. Trebuie să te
laşi călăuzit întru toate de Domnul. Domnul trebuie să fie - şi să devină - Călăuzul tău, Cîrmuitorul
tău, Sfătuitorul şi Îndrumătorul tău. Să-I încredinţezi Lui toate planurile tale, toate grijile tale, toată
viaţa ta. Să-I încredinţezi Lui şi călătoria vieţii tale.
Eu mă gîndesc la mine şi la viaţa mea. Mă uit înapoi peste viaţa ce am trăit-o şi eu în Egipt şi
văd ce mare deosebire este între aceea şi aceasta pe care o trăiesc acum. Mi-aduc aminte ce planuri
lumeşti făceam atunci; pe unele singur; pe altele în înţelegere cu Faraon. Zi de zi spoream şi eu
cărămizile şi îmi închipuiam că merg înainte cu bine.
Dar Domnul - în dragostea cea nemărginită ce mi-a arătat-o - a venit şi mi-a spart toate
planurile mele. Tot ce făceam şi plănuiam eu, Domnul surpa. Cu mînă aspră mi-a arătat că trebuie
să plec pe o cale nouă... că trebuie să o rup cu Egiptul şi cu Faraon.
De cînd am plecat spre Canaan, am învăţat să văd altcum şi să judec altcum. Am învăţat să nu
mai am nici un plan. Am învăţat să-i încredinţez Domnul toate planurile şi toate frămîntările mele.
Toate grijile şi toate silinţele mele se strîng azi într-un singur punct: să nu-L pierd pe Domnul, să nu
pierd legătura ce mi-am făcut-o cu El... să nu pierd lumina Lui şi călăuzirea Lui.
De cînd am plecat spre Canaan, am scăpat şi de griji şi de necazuri. Orice furtună de necazuri
sau orice noapte de încercări s-ar lăsa peste mine, eu nu mă tem. Stîlpul cel de foc se iveşte îndată şi
îmi arată calea. Eu simţesc o plăcere în prigoane, în strîmtorări pentru Hristos (2 Cor. 12, 10).
De ce? Pentru că în aceste încercări mi se arată stîlpul cel de foc şi norul cel luminos. Darul lui
Dumnezeu prisoseşte tocmai în vremea încercărilor. Azi cînd mă uit peste viaţa mea cea trecută, văd
că tocmai acolo unde era întunericul mai mare, a fost o binecuvîntare pentru viaţa mea cea
sufletească... a fost un stîlp de foc ce mi-a arătat calea cea adevărată. Cînd eu strigam, oare ce vrei
cu mine Doamne? - Domnul atunci îmi arăta calea vieţii şi mă apăra de calea morţii.
Sînt aceste lucruri pe care toţi copiii lui Dumnezeu le cunosc. Copiii lui Dumnezeu simţesc o
adevărată plăcere să vadă stîlpul de foc; să bage de seamă cum intervine Domnul în toate
împrejurările vieţii lor. Eu de cîte ori ajung la ceva strîmtorare şi necaz, mă minunez pe urmă şi dau
slavă Domnului de felul cum a ştiut El rezolva necazul meu.
O, ce mare dar este să vezi în viaţa ta stîlpul cel de foc şi norul cel luminos. Ce viaţă uşoară, ce
viaţă minunată este o viaţă pusă sub grija şi călăuzirea Domnului. Dar nu e uşor a trăi o astfel de
viaţă. Lumea cea mare nu cunoaşte aceasta viaţă. E plină lumea de oameni ce fac mereu la planuri;
aleargă în sus şi în jos, nu pot dormi nici noaptea de mulţimea grijilor şi planurilor. În viaţa şi traiul
celor mai mulţi oameni, Domnul n-are nici un cuvînt. Chiar dacă se roagă Lui, nu-I încredinţează
nimic din grijile şi planurilor lor.
Domnul n-are credit în lucrurile lor.
Se încred numai în planurile şi alergările lor.
Dar sînt copii ai lui Dumnezeu, care anevoie se pot deda cu acest lucru. Eu mă gîndesc la mine
că I-au trebuit Domnului vreo 30 de ani pînă m-a învăţat să-I încredinţez Lui toate grijile şi
planurile mele. Şi vai, nici astăzi nu mă ştiu încă încrede destul în El... De multe ori şi azi planurile
mele o iau razna înaintea Domnului...
Credinţa cea tare pune pe Dumnezeu între noi şi necazuri, dar necredinţa şi puţina credinţă pun
necazurile între noi şi Dumnezeu. Nu-L vedem pe Dumnezeu din mulţimea necazurilor. Credinţa
cea tare vede în necazuri şi încercări un stîlp de foc, iar necredinţa vede o nenorocire. Mulţi îşi
închipuie călătoria spre Canaan ca pe o bancă mare ce trebuie să le dea îndată: bani, averi, boi, vaci,
belşug, etc. Domnul are grijă şi de latura aceasta, dar trebuie să ştim că drumul mîntuirii de regulă
este plin de necazuri şi încercări. În drum spre Canaan de multe ori ne izbesc necazuri şi încercări
mai multe decît înainte, cînd eram în Egipt. De ce? Pentru că în încercări şi necazuri face sufletul
nostru cunoştinţă cu Dumnezeu. Nicicînd nu e dulce dragostea şi purtarea de grijă a Domnului, ca
pe timp de necaz şi strîmtorare.
Încercările ne vin pentru întărirea vieţii celei sufleteşti. Eu m-aş fi întors demult la cuptoarele
lui Faraon dacă Scumpul meu Mîntuitor nu m-ar fi ţinut mereu în şcoala suferinţelor.
Ce frumos se văd aceste învăţături şi în călătoria israelienilor spre Canaan. Aşa s-a întîmplat şi
cu ei. Au ieşit din Egipt plini de bucuria izbăvirii. Îşi închipuiau că acum au scăpat de orice
necazuri. Dar Domnul îndată i-a băgat în şcoala cea mare a pustiei, ă încercărilor. Israelienii au
început a cîrti. Nu înţelegeau această şcoală. Le trebuia mai mult decît pasul pe care Domnul îl arăta
lor.
Şi ce ne mai spune Biblia? Cînd Faraon a plecat după israelieni să-i întoarcă în robie, norul cel
luminos şi stîlpul cel de foc, şi-au schimbat locul şi au mers înapoia lor. S-a aşezat între tabăra lui
Faraon şi tabăra lui Israel şi cele două tabere nu s-au putut apropia una de alta (Exod 14, 19).
Stîlpul cel de foc şi norul cel luminos s-au făcut o apărare a poporului contra lui Faraon. Între
copiii lui Israel şi Faraon S-a aşezat Domnul. El era apărarea poporului.
Ce icoană minunată este şi această pentru cei ce călătorim spre Canaan. Domnul nu este numai
Călăuza noastră şi Apărătorul nostru. Între noi şi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai mîntuirii se aşează
totdeauna stîlpul cel de foc, Se aşează Domnul, darul Lui şi ajutorul Lui.
Ce icoană minunată este aceasta şi pentru Jertfa Crucii. Între noi şi păcatele noastre; între noi şi
pedeapsa pentru păcatele noastre stă stîlpul cel luminos al Crucii, stă Jertfa Golgotei. Acest stîlp
luminos pentru egipteni era un întuneric. Pentru cei necredincioşi, Crucea Golgotei este o judecată
şi o osîndă.
Slavă Ţie Scumpul nostru Mîntuitor, slavă Ţie! În drumul nostru spre Canaan, Tu eşti Stîlpul
nostru cel de foc... Tu eşti Luminătorul, Cîrmuitorul şi Apărătorul nostru!

În faţa Mării Roşii

- primul examen de credinţă -

Plecaţi din Egipt, israelienii se credeau scăpaţi de orice necazuri şi încercări. Dar n-a fost aşa.
Scoţîndu-i din robia lui Faraon, Domnul îndată i-a băgat în şcoala cea mare a pustiei, în şcoala
încercărilor şi necazurilor. Dumnezeu avea să dea poporului Său anumite lecţii care numai în şcoala
aceasta se puteau învăţa.
Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că Egiptenii veneau după ei. Şi
copiii lui Israel s-au înspăimîntat foarte tare, şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui
Moise: Nu erau oare morminte în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie?
Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: Lasă-ne să slujim ca robi
egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decît să murim în pustie? (Exod 14,
10-12).
Trebuie să ne dăm seama că situaţia israelienilor era foarte critică. În faţa lor erau apele mării,
iar înapoia lor sosea Faraon cu răzbunarea. În faţa lor era moartea şi înapoia lor sosea moartea. Şi
trebuie să ne dăm seama cît de critică era şi situaţia lui Moise. Strigătele şi furia poporului se
îndreptau contra lui. În acele clipe grele - ca de alte atîtea ori -Moise se va fi rugat Domnului să-i
arate ce este de făcut. Şi care a fost răspunsul Domnului? Iată-l:
Moise a răspuns poporului: Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe care
v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea
niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi
(Exod 14, 13-14). Se va linişti oare poporul pe urma acestui răspuns? Cam greu de crezut.
Cum? - va fi murmurat şi mai tare poporul - ne spui să stăm liniştiţi tocmai acum cînd sîntem în
gura morţii? Şi a zis Domnul către Moise: ce rost au strigătele astea? Spune poporului să meargă
înainte... Se vede şi din aceste cuvinte că la porunca Domnului: staţi liniştiţi, poporul a răspuns: Nu
putem sta! Ce mult trebuie să-L fi supărat pe Domnul acest răspuns. El însă, în dragostea şi
bunătatea Sa nemărginită, S-a îndurat şi mai departe de poporul Său şi despicînd apele mării în
două, i-a trecut pe fiii lui Israel ca pe uscat, iar pe urmăritorii lor i-a înecat în valurile mării (Exod
cap. 14).
Ce plină de un adînc înţeles sufletesc este această istorie. Întîi, ni se arată şi aici că drumul spre
Canaan, spre patria cerească, este totdeauna un drum de greutăţi şi încercări. De ce? Pentru că asta
este şcoala cea mare şi minunată în care ni se arată puterea lui Dumnezeu şi bunătatea Lui şi
dragostea Lui. Iar pe de altă parte, în şcoala aceasta se pune credinţa şi încrederea noastră în
Dumnezeu.
Dar pentru lucrul acesta se cere un examen de credinţă. În şcoala cea mare a încercărilor şi
necazurilor, trebuie să depui un examen de credinţă: trebuie să ştii şi să înveţi a te încrede în
Dumnezeu, orice încercări şi furtuni ar veni peste tine.
La Marea Roşie, Domnul Dumnezeu i-a pus şi pe israelienii în faţa acestui examen. L-au putut
depune? Ba! La porunca Domnului, staţi liniştiţi, israelienii au răspuns cu o notă pe care profesorii
de azi ar clasifica-o secundă.
Dar să nu-i osîndim numai pe israelieni. Istoria lor e pusă în faţa noastră ca să ne vedem şi pe
noi înşine în ea.
Eu mă gîndesc la mine şi la o întîmplare din viaţa mea. Acum sînt cîţiva ani şi eu trecut printr-
un fel de examen ca israelienii. În carnea corpului meu se furişase o boală care mă istovea văzînd cu
ochii. Am consultat diferiţi medici şi toţi mi-au răspuns într-un glas: Trebuie să te supui la o
operaţie grea, altcum eşti pierdut - dar, de altă parte, pentru reuşita operaţiei noi nu putem garanta
fiindcă eşti prea slab!...
Stăteam şi eu exact ca israelienii la Marea Roşie; îndărătul meu era moartea, şi înaintea mea tot
moartea. În aceste clipe de grea încercare, m-am rugat Domnului cu toată căldura şi cu toată puterea
sufletului meu. Dar răspunsul Domnului era: Stai liniştit! Mă frămîntăm nopţile şi ceream
Domnului un sfat, un ajutor, un răspuns, dar la toate frămîntările mele, răspunsul Lui era: Stai
liniştit!
Domnul mă pusese şi pe mine în faţa unui examen de credinţă şi mă ruşinez că nu l-am putut
presta. El însă, Preabunul şi Preascumpul meu Mîntuitor a trecut cu vederea îndoielile mele şi
necredinţa mea şi m-a izbăvit.
Ce lucru mare este să ştii sta liniştit în faţa încercărilor. În drumul spre Canaan, spre patria cea
cerească, fiecare pas ce-l facem trebuie să fie un pas de credinţă, de creştere în credinţă şi încredere
desăvîrşită în Domnul. Dar vai, firea noastră e mai mult ca a israelienilor. Cînd Dumnezeu le-a zis:
Staţi liniştiţi!, israelienii se aşteptau să le zică: Pregătiţi-vă de luptă, apăraţi-vă, fugiţi! Aşa şi noi: în
faţa încercărilor, necredinţa noastră aleargă încoace şi încolo, face la planuri şi se frămîntă nopţile.
Doamne, ajută necredinţei noastre să putem sta liniştiţi în faţa tuturor încercărilor şi furtunilor.
De altcum, slabul examen de credinţă a israelienilor de la Marea Roşie, era firesc. Ei, sărmanii,
abia scăpară din robie şi erau încă prunci în cele ale credinţei.
Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi
îl cheamă în braţele sale. Îi întinde braţele să capete copilul îndrăzneală a păşi. Aşa face şi Domnul
cu cei născuţi din nou (Ioan 3, 1); cu cei ce o rup cu Egiptul păcatelor şi pleacă spre Canaan,
spre ţara făgăduinţei. Îi învaţă să păşească. Îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti. Iar cînd
cad, Domnul îi ridică în braţele Sale.
Oh, a cădea, a greşi, este un lucru omenesc, dar e o mare deosebire între a cădea în braţele
Domnului şi între a cădea rîzînd în braţele diavolului (ca pe urmă să plîngi o veşnicie). Un copil al
lui Dumnezeu cade în braţele Lui şi iarăşi păşeşte înainte, pînă ce învaţă a merge.

Cîntarea de la Marea Roşie

 Cîntarea celor răscumpăraţi - Cîntările Oastei

După ce israelienii trecură ca pe uscat prin apele mării şi văzură pe egipteni morţi, au cîntat
Moise şi copiii lui Israel cîntarea aceasta: Să cîntăm Domnului căci cu slavă S-a preaslăvit, pe cal şi
pe călăreţ l-a aruncat în mare... Domnul este tăria mea; El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu; pe
El Îl voi lăuda... Cine este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine este asemenea Ţie?... Iar
Miriam, prorociţa, sora lui Aaron a luat timpane în mîna sa şi au ieşit toate femeile după ea, cu
timpane şi cîntece. Şi a început Miriam zicînd: să cîntăm Domnului căci cu slavă S-a preamărit
(Exod cap. 15).
Ce cîntare vie şi caldă! Citiţi-o pe larg în Biblie la Exod cap. 15. Va rămînea de-a pururi această
cîntare căci ea a ieşit din bucuria unui popor izbăvit. Israelienii scăpaseră dintr-o moarte sigură. Îi
scăpase darul lui Dumnezeu. Scăparea lor se potriveşte cu scăparea lui Noe din apele potopului. Ca
şi Noe, îi trecuse şi pe ei darul lui Dumnezeu prin valurile apelor; îi trecuse prin apă şi prin duh.
Scăparea lor se încheie cu rugăciune şi cîntare de slavă lui Dumnezeu. Dar cîntarea aceasta nu e
numai a celor scăpaţi din potop şi din Marea Roşie, ci este a tuturor credincioşilor din toate
timpurile.
Trecerea prin Marea Roşie închipuie taina cea mare a răscumpărării şi izbăvirii noastre prin
Sîngele Scumpului nostru Mîntuitor. Trecerea prin Marea Roşie nu s-a sfîrşit. Prin Sîngele Mielului
trece mereu şi azi ceata celor răscumpăraţi. Această trecere va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. Pînă
va trece poporul Tău Doamne... pînă va trece poporul pe care l-ai răscumpărat cu Scump Sîngele
Tău (Exod 15, 15). Şi pînă la sfîrşitul vremurilor va răsuna mereu cîntarea celor răscumpăraţi.
La Marea Roşie a fost revărsarea sufletească a unui popor ce s-a văzut scăpat de urgia lui Faraon.
Bucuria de la Marea Roşie o are şi azi tot creştinul care a scăpat din robia şi urgia diavolului
Faraon. Bucuria şi cîntarea de la Marea Roşie este bucuria şi cîntarea tuturor celor răscumpăraţi
prin Sîngele Mielului.
Şi noi, ostaşii Domnului sîntem - şi trebuie să fim - o ceată trecută prin apele Mării Roşii; prin
Sîngele Mielului... şi noi sîntem nişte scăpaţi din urgia şi robia diavolului Faraon... şi noi trebuie să
cîntăm o cîntare nouă, de slavă şi laudă lui Dumnezeu.
Israelienii au învăţat la Marea Roşie o cîntare nouă.
Cînd omul trece prin Marea Roşie - cînd se întoarce la Dumnezeu şi începe o viaţă nouă prin
căinţă şi Sîngele Mielului - începe şi el a cînta o cîntare nouă. În Oastea Domnului avem şi noi
multe cîntări care au ieşit din bucuria mîntuirii noastre sufleteşti. Nu plac tuturor aceste cîntări
poezii; sînt cîntări duhovniceşti pe care oamenii cei lumeşti nu le înţeleg şi nu le iubesc. Un om
rămas lîngă cuptoarele lui Faraon niciodată nu va înţelege, nu va simţi şi nu va iubi cîntarea celor
plecaţi în drum spre Canaan. Evanghelistul Ioan în vedeniile sale a văzut o ceată de îngeri care
cîntau o cîntare nouă şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea aceasta decît cei 144 de mii care fuseseră
răscumpăraţi şi urmează pe Mielul oriunde
(Apoc. 14, 5).
Cîntare nouă pot învăţa numai cei ce trec prin Marea Roşie şi urmează pe Mielul oriunde.
Despre prorociţa Miriam spune Biblia că făcuse o petrecere cu sunet de timpane şi cîntări de
slavă lui Dumnezeu; întocmai cum şi despre David spune Biblia că a jucat în faţa chivotului sfînt.
Revărsări sufleteşti erau acestea; revărsările unor suflete care gustaseră din taina cea mare a
mîntuirii sufleteşti.
Pe noi ostaşii, ne mustră oamenii că nu mergem pe la jocuri şi petreceri. Păi, arătaţi-ne, oameni
buni, o astfel de petrecere cu timpane şi jocuri ca cea de la Marea Roşie şi ne vom duce acolo cu
toţii! Arătaţi-ne o petrecere unde în loc de timpanele diavolului, răsună timpanele şi cîntările
Domnului, şi acolo ne vom duce cu toţii.
O, ce lucru dulce şi plăcut este a-ţi petrece şi a cînta în Domnul!
Noi ostaşii Domnului, trebuie să facem să răsune pe tot locul cîntările noastre de slavă lui
Dumnezeu pentru că tocmai aceste cîntări sînt dovada trecerii noastre prin Marea Roşie. Ce bine a
spus acest lucru fratele nostru ostaş, N. Cimpoca, în poezia:

Să cîntăm iubiţi ostaşi

un cîntec frumos de marş
să cîntăm de mulţumire
pentru a noastră mîntuire
cum şi Moise a cîntat
cînd din mare a scăpat
şi Faraon s-a necat.
Aşa şi noi fraţi iubiţi
şi de Domnul mîntuiţi
să cîntăm Domnului Sfînt
cîntări noi pe pămînt
căci Acela ne-a scăpat
de pieire şi păcat
şi în loc de înjurături
cîntăm imnuri din Scripturi.

Cîntarea Mielului
Cîntările Oastei

De 3 ori se aminteşte în Biblie despre o cîntare nouă. Cîntare nouă au cîntat israelienii cînd au
scăpat din Marea Roşie.
Cîntare nouă au cîntat israelienii, în psalmul 96, 1, cînd s-a zidit casă după robie, cum spune
titlul psalmului. Adică după ce au scăpat din robie.
Cîntarea Mielului încă e cîntare nouă pe care o pot cînta numai cei răscumpăraţi cu Sîngele Lui
(Apoc. 14, 3; 15, 3).
Toate aceste cîntări noi se întîlnesc într-un punct: ele au izbucnit dintr-o frămîntare de mîntuire
sufletească. Ele au ţîşnit în clipe de adîncă cunoaştere a Domnului şi de simţire a braţului Său cel
înalt.
Şi aşa e şi azi.
Oriunde se petrece o mare frămîntare religioasă acolo se aude îndată şi cîntarea cea nouă.
Oriunde scapă suflete din robia lui Faraon - acolo se aude îndată cîntarea cea nouă.
Oriunde intră oamenii cu adevărat în taina cea mare a răscumpărării - acolo se aude îndată
cîntarea Mielului, cîntarea cea nouă (Apoc. 14, 3).
Slăvit să fie Domnul că ne-a învrednicit şi pe noi, cei din Oastea Domnului, să cîntăm
Domnului cîntare nouă. Oastea Domnului are şi ea cîntări noi. Sînt aceste cîntări ţîşniri din
frămîntările mîntuirii... ţîşniri din frămîntările unei vieţi noi.
Dar lumea nu înţelege şi nu învaţă cîntarea cea nouă. Dimpotrivă, o urăşte. Criticile cele mai
înverşunate se arunca tocmai asupra cîntărilor Oastei.
Creştinătatea de azi mai bucuros te vede cîntînd pe la cîrciumă cîntările diavolului decît să te
audă cîntînd Domnului!...

Intrăm în şcoala pustiei

În tîlcuirea călătoriei israelienilor spre Canaan, iată am ajuns la un punct nou. Am urmărit pînă
acum robia israelienilor în Egipt; scăparea lor din robie cu sîngele mielului; plecarea lor spre ţara
făgăduinţei şi trecerea lor prin Marea Roşie. Asta a fost partea primă din călătoria spre Canaan.
Acum începe partea a doua: călătoria israelienilor timp de 40 de ani prin pustia cea mare; prin
şcoala cea mare a pustiei. Intrăm în partea a doua a tîlcuirilor noastre pentru ca pînă la urmă să
ajungem la Iordan, la intrarea în Canaan, partea a treia şi cea din urmă. Călătoria israelienilor prin
pustia cea mare este una din cele mai minunate părţi din Biblie.
După scăparea israelienilor din robia Egiptului, Domnul i-a pornit spre Canaan pe un drum cu
un înconjur mare.
După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara
filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: S-ar putea să-i pară rău poporului
văzînd războiul, şi să se întoarcă în Egipt. Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul
care duce spre pustie, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului (Exod
13, 17-18).
Dăm alăturat harta călătoriei israelienilor spre Canaan, refăcută după spusele Bibliei. În hărţile
şi geografiile şcolare nu se vede acest drum cu toate că în el se află taina cea adîncă a călătoriei
noastre spre Canaanul cel ceresc. Drumul călătoriei spre Canaan se vede în harta aceasta tras cu o
linie groasă, neagră, începînd din Egipt pînă la Iordan. În tîlcuirile viitoare, harta aceasta ce ne va fi
de mare folos arătîndu-ne pe unde s-au petrecut întîmplările Bibliei din cei 40 de ani cît au călătorit
israelienii prin pustie. Se vede şi din harta aceasta ce drum cu înconjur mare au făcut israelienii. Pe
drumul care dă în ţara filistenilor - adică direct înainte pe lîngă ţărmul mării - drumul lor ar fi fost
cu mult mai scurt.
Dar Domnul i-a dus pe un drum cu înconjur mare. De ce acest înconjur? Ne-o spune Biblia:
Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor
patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să
vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a
hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai, nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că
omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul
(Deut. 8, 2-3).
Aceasta este şcoala cea mare a pustiei. Domnul Dumnezeu avea să dea poporului anumite lecţii
care numai în şcoala aceasta se puteau învăţa. În şcoala cea mare a pustiei li s-au dat israelienilor
lecţiile cele mai de preţ. În şcoala aceasta şi-au cunoscut slăbiciunile lor sufleteşti... în şcoala
aceasta a cunoscut taina încercărilor... în şcoala aceasta au mîncat mană din cer şi au băut apă din
stîncă... în şcoala aceasta a cunoscut dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu care timp de 40
de ani a purtat de grijă de ei ca o mamă
(Fap. Ap. 13, 18).
Prin şcoala aceasta trebuie să trecem şi noi. Călătoria israelienilor spre Canaan este o minunată
icoană în care se văd toate frămîntările mîntuirii noastre sufleteşti. Întîi, ne spune această călătorie
că trebuie să o rupem cu Egiptul... să o rupem cu duhul acestei lumi. Şi apoi trebuie să intrăm în
şcoala cea mare a pustiei.
Ce şcoală minunată este aceasta şi pentru noi. Ea ne rupe dintr-odată de carnea din Egipt şi ne
învaţă să ne hrănim cu mană cerească. Ea ne înţarcă dintr-odată toate apele acestei lumi şi ne adapă
cu apă din stîncă. Ea ne arată neîncetat pe Scumpul Mîntuitor. Ea ne ajută să înţelegem lecţiile lui
Dumnezeu. Ea ne pune la probă puterea noastră de credinţă şi încredere în Bunul Dumnezeu. Ea ne
învaţă să ştim preţui Canaanul cel ceresc. Ea ne arată neîncetat lupta dintre omul nostru cel vechi şi
cel nou; lupta dintre firea cea duhovnicească şi cea lumească. Doară nicăieri în Biblie nu este redată
atît de minunat lupta între firea cea veche şi cea nouă, ca în călătoria israelienilor spre Canaan
(precum vom arăta la vremea sa). Şi doar nicăieri în Vechiul Testament nu se arată icoana
Scumpului nostru Mîntuitor într-un chip atît de minunat ca în călătoria israelienilor spre Canaan
(apa din stîncă, mana din cer, şarpele de aramă, etc).
O, binecuvîntată şcoală a pustiei! Tu ne duci mereu, mereu înainte, spre Canaan!...

În drum spre pustie

Apa de la Mera - lemnul crucii - prima cîrtire

După ce au scăpat din Marea Roşie, israelienii au apucat-o prin pustie spre Canaan. Dar abia au
trecut trei zile şi o nouă încercare le-a ieşit înainte.
Trecerea israelienilor prin Marea Roşie însemna începerea unei vieţi noi... însemna ruperea
definitivă cu Egiptul şi începerea unei vieţi noi. Pentru a-i face să cunoască această viaţă nouă,
Domnul Dumnezeu i-a băgat în pustie; le-a rupt orice legătură cu lumea. De jur împrejurul lor era
numai pustie. Lumea nu mai avea nimic pentru ei şi ei nu mai aveau nimic de aşteptat de la lume.
Totul trebuie să aştepte de sus, de la Dumnezeu.
Ce icoană minunată este şi aceasta pentru renaşterea noastră cea sufletească. Cînd te întorci la
Dumnezeu şi începi o viaţă nouă cu El, intri şi tu în pustie. Îţi dai şi tu seama - şi trebuie să-ţi dai -
că lumea aceasta este o pustie mare pentru sufletul tău. Pentru sufletul tău şi viaţa ta cea sufletească,
lumea n-are nimic; nici o coajă de pîine şi nici un picur de apă. Totul trebuie să aştepţi şi totul
trebuie să-ţi vină de sus, din cer.
La trei zile după trecerea prin Marea Roşie, israelienii n-au aflat apă, iar cînd au găsit apa, la
Mera, n-au putut-o bea pentru că era amară. Era firesc să fie aşa. Cînd te întorci la Dumnezeu şi
începi o viaţă nouă cu El, toate apele acestei vieţi ţi se arată aşa cum sînt: amare. Înainte de a trăi cu
adevărat o viaţă după Evanghelie, apele acestei vieţi ţi se par aşa de dulci. Dar după ce ai trecut prin
Marea Roşie şi ai intrat în pustie, atunci nu mai afli cît de amar este ceea ce mai înainte ţi se părea
aşa de dulce.
Corabia vieţii noastre înaintează pe o mare a cărei apă este amară. N-o poţi bea. Poţi muri de
sete lîngă ea, întocmai cum şi corăbierii pot muri de sete în mijlocul apelor mării dacă n-au apă
dulce. Dar este un leac pentru apa acestei vieţi. Este leacul pe care l-a folosit Moise la Mera.
Lemnul care a îndulcit apa Mera, îl avem şi noi. E lemnul Crucii; e Jertfa cea mare şi sfîntă a
Scumpului nostru Mîntuitor. O amărăciune grozavă este şi viaţa noastră; dar cînd în apele vieţii
noastre aruncăm acest lemn, ele deodată se îndulcesc... ele deodată îşi pierd amarul şi otrava
păcatelor.
Elisei prorocul a vindecat apele de la Ierihon aruncînd în ele sare, ca să nu mai fie în ele nici
moarte, nici stricăciune (2 Regi 2, 19-22). Mîntuitorul a vindecat apele morţii - a vindecat şi
apele vieţii noastre de otrava morţii şi păcatelor - aruncînd în ele lemnul Crucii Sale. Oriunde ne-am
duce prin Biblie, pe tot locul Te aflăm pe Tine, Preadulcele nostru Mîntuitor, scăparea şi mîntuirea
noastră.
La trei zile după trecerea prin Marea Roşie, israelienii au cîrtit. La Mera, Domnul Dumnezeu a
încercat din nou credinţa lor; a pus din nou la probă credinţa lor şi vai, cît de slabi s-au arătat şi de
data asta. Înainte cu trei zile, la Marea Roşie răsunase cîntarea cea nouă de slavă şi biruinţă, iar
acum răsună cîrtirile şi ameninţările. Ce lucru dureros!
Să nu ne grăbim însă prea tare a-i osîndi pe israelieni. Călătoria lor şi păţaniile lor sînt puse în
faţa noastră să ne vedem în ele pe noi înşine. Întoarcerea la Dumnezeu şi călătoria noastră spre
Canaan, spre Patria cerească, îşi are şi ea punctele ei şi greutăţile ei. Întocmai cum i-a încercat
Dumnezeu pe israelieni la Mera, aşa încearcă El şi credinţa noastră. Mulţi se întorc la Dumnezeu cu
căldură mare şi cu avînt mare, dar îndată ce intră în pustie şi începe a sufla vîntul pustiului, încep a
răci şi a da înapoi. La cea dintîi încercare, israelienii s-au întors cu gîndul în Egipt. La cel dintîi vînt
al pustiului, se întorc şi azi atîţia cu inima spre Egipt (Fap. Ap. 7, 39).
Cînd intră omul în pustie, cînd se hotărăşte pentru o viaţă nouă, îi vie aşa de greu să se lipească
de apa şi mîncarea acestei lumi.
Eu am cunoscut unul intrat în Oastea Domnului, care întocmai ca israelienii - la trei zile s-a
clătinat. Avea patima beţiei şi cît ce-a intrat în pustie, i s-a făcut sete mare şi întreba după apa din
Egipt (alcool). A alergat fuga la birt. Amară era foarte şi apa de acolo, dar el a băut-o. Pentru el, apa
asta era dulce şi cealaltă, cea din Oaste - cea duhovnicească - era apa cea amară.
Aşadar, să nu-i prea osîndim pe israelieni. Îndoielile şi cîrtirile lor le avem şi noi de atîtea şi
atîtea ori în drumul spre Canaan. spre Patria cerească.
Noi trebuie să creştem mereu, şi să ne întărim mereu în cele duhovniceşti. Renaşterea
sufletească dă şi ea nişte prunci care trebuie să crească repede în darul şi cunoştinţă Domnului şi
Mîntuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3, 18).

În drum spre Canaan

se trezeşte firea cea veche şi cere carne

De la Mera, poporul a purces mai departe prin pustie şi după cîteva zile a ajuns la Elim, unde
erau 12 izvoare de apă şi 70 de finici, şi au tăbărît acolo, lîngă apă (Exod 14, 27). Iată şi aici
întîlnim o minunată icoană a Evangheliei. Cele 12 izvoare din pustie închipuiau pe cei 12 apostoli şi
vestitori ai Evangheliei, iar 70 de finici, pe cei 70 de învăţăcei
(Luca 1, 17).
De la Elim poporul a purces mai departe prin pustie şi după cîteva zile a ajuns în pustia Sin,
care este între Elim şi Sinai.
Aici iarăşi s-a petrecut un lucru dureros. Iarăşi au răsunat cîrtirile poporului. Toată adunarea
copiilor lui Israel a plecat din Elim, şi au ajuns în pustia Sin, care este între Elim şi Sinai, în a
cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi toată adunarea copiilor lui
Israel a cîrtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: Cum de n-am
murit loviţi de mîna Domnului în ţara Egiptului, cînd şedeam lîngă oalele noastre cu carne, cînd
mîncam pîine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată
mulţimea aceasta (Exod 16, 1-3).
Ce lucru dureros se arată şi aici. Cîrtirea aceasta ne spune Biblia că s-a petrecut în a
cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului (Exod 16, 1). Ce robie grea şi
istovitoare trăiseră israelienii în Egipt! Veacuri întregi suspinaseră sub jugul robiei. Şi iată-i, la
cîteva luni după ce Dumnezeu îi scăpase din această robie, cîrtesc împotriva Lui şi se doresc iar
după robia din Egipt. La cea dintîi încercare, uită robia lui Faraon şi murmură împotriva lui
Dumnezeu.
Aşa-i omul şi azi. Faţă de Faraon se poartă într-un chip, faţă de Dumnezeu într-altul. Aţi auzit
pe cineva cîrtind împotriva diavolului Faraon? Desigur că nu. Ce robie grea şi ruşinoasă este robia
lui satana în care petrec cei păcătoşi, dar împotriva ei n-auzi pe nimeni cîrtind. Zi de zi asudă
păcătosul lucrînd la cărămizile diavolului... zi de zi culege aceleaşi roşcove, dar pentru toată lumea
nu l-ai auzit suduind pe diavolul şi supărîndu-se pe el, sau umblînd să scape din tirania lui.
Dimpotrivă, parcă-i slujeşte cu tot mai multă rîvnă şi credinţă!
Dar faţă de Dumnezeu, vai, lucrurile stau altfel. La cea dintîi încercare, omul cîrteşte împotriva
lui Dumnezeu; suduie pe necazuri şi stă să înjure chiar şi pe Bunul Dumnezeu.
Chiar şi cei scăpaţi din robia diavolului Faraon, cînd ajung în faţa încercărilor, uită adeseori
darurile mîntuirii sufleteşti şi se întorc cu inima înapoi spre Egipt
(Fap. Ap. 8, 39).
Cu adevărat şi noi sîntem de atîtea şi atîtea ori în chipul israelienilor din Biblie.
Dar Biblia ne spune despre israelieni un lucru şi mai dureros. În murmurul lor era şi oftarea: ce
bine era lîngă oalele cu carne din Egipt!... le-a venit poftă de carne şi au început să zică: cine ne va
da nouă carne să mîncăm? (Numeri 11, 4-5). Ce înţeles adînc este în acest murmur al
israelienilor. Aici se vede icoana firii noastre celei vechi în lupta cu firea noastră cea nouă... aici se
vede omul cel lumesc în luptă cu omul cel duhovnicesc.
Trecerea israelienilor prin Marea Roşie închipuia ruperea definitivă cu Egiptul şi începerea unei
vieţi noi. Dar această renaştere era numai o umbră slabă a renaşterii celei adevărate. La cîteva luni,
israelienii au început iarăşi a ofta după carnea şi viaţa din Egipt. Renaşterea lor nu era pecetluită cu
Sîngele Crucii.
Aşa e şi cu noi. Carnea şi viaţa din Egipt închipuie firea noastră cea veche; închipuie plecarea
noastră spre patimi şi păcate; închipuie viaţa noastră cea trăită în diavoleştile patimi. Prima şi ultima
condiţie a mîntuirii sufleteşti este să o rupi definitiv cu carnea şi viaţa din Egipt... să moară în noi
omul nostru cel vechi... duhul să biruie carnea (Rom. 8, 19)... cu ajutorul Celui răstignit pe
Cruce să murim faţă de lume şi să trăim împreună cu El
(Rom. 6). Tot cel ce n-apucă pe calea aceasta, nu poate înainta spre Canaan.
Pînă n-am isprăvit-o mai întîi cu firea cea veche, în zadar am plecat spre Canaan. Firea cea
veche ne va sminti călătoria cînd nici nu ne aşteptăm.
Într-un sat nemţesc s-a petrecut mai anii trecuţi un lucru interesant. Două femei învăţaseră un
cîine mare să tragă la un căruţ, cu care aduceau lapte de vînzare în oraş. Cîinele dresat a făcut pînă
la un timp bună ispravă. Dar cîinele tot cîine rămîne. Într-o dimineaţă, în drum spre oraş, cîinele
vede un iepure şi îndată o ia razna după el răsturnînd laptele în drum. Toate strigătele femeilor au
fost zadarnice; în cîine se trezise năravul lui de cîine alergător după carne de iepure.
Exact aşa se întîmplă şi cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-şi schimbe firea cea
veche; fără să facă ceea ce se cheamă renaştere sufletească. Păcat de strădaniile lor...
De cînd eram la ţară, îmi aduc aminte de un vînător care prinsese un mic purcel sălbatic şi l-a
domesticit. Purcelul s-a făcut mare, omul l-a îngrăşat şi se părea că şi-a pierdut firea cea sălbatică.
Dar tocmai pe cînd sosea vremea să-l taie, porcul o şterse la pădure. Se trezise în el firea cea veche
de porc sălbatic. Păcat de bucatele cheltuite pe el!
Exact aşa se întîmplă şi cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-şi schimbe firea cea
veche; fără să facă ceea ce se numeşte naşterea din nou. Sînt atîţia şi atîţia oameni care îşi pun gînd
să se facă mai buni... îşi pun gînd să se lase de unele năravuri urîte... îşi pun gînd să mai împuţineze
din păcate. Ce lucru zadarnic! Asta înseamnă a înjuga cîinele sau a îngrăşa porcul sălbatic. La un
moment dat, firea cea veche, omul cel vechi se trezeşte şi răstoarnă totul. Pînă n-am aranjat-o mai
întîi cu firea cea veche, nu putem da înainte.
Un lucru însă stă: firea cea veche nu se poate omorî cu una cu două. Firea cea veche, animalul
din noi - cîinele, vulpea, porcul, tigrul, etc. - trăieşte şi se poate trezi în orice moment. Dar pe
această fire veche o putem slăbi şi o putem reduce la tăcere dacă nu-i mai dăm de mîncare pentru
dobitoacele ei, ci ne întărim şi hrănim neîncetat, firea cea nouă cu rugăciuni, privegheri, cu mană,
cu mîncare duhovnicească.

Mana din pustie

Mîncarea celor ce călătoresc spre Canaan
O viaţă nouă, o cîntare nouă, o mîncare nouă

În paginile de mai înainte am arătat cum au cîrtit israelienii contra lui Moise şi Aaron, să le dea
mîncare. Ei cereau carne şi alte mîncăruri din Egipt. Însă Domnul Dumnezeu le dă o mîncare nouă.
Şi a zis Domnul către Moise: iată Eu voi face să plouă pîine din cer. Poporul; va ieşi afară şi va
strînge cît îi trebuie... şi s-a făcut sear, iar dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei.
Cînd s-a luat roua, iată pe faţa pustiei era ceva mărunt şi rotund, alb ca gheaţa pe pămînt. Şi văzînd
aceasta fiii lui Israel au zis unul către altul: Ce este aceasta? Că nu ştiau ce este. Şi a zis Moise către
ei: aceasta este pîinea pe care v-a dat-o Domnul să mîncaţi... iar fiii lui Israel, au mîncat mană în
pustie 40 de ani (Exod cap. 16). Cînd au văzut israelienii mai întîi mana, s-au întrebat: ce este
aceasta?; pe limba lor: Man-hu; de aici a rămas numele mana.
Ce lucru minunat se arată şi aici! Gîndiţi-vă numai la faptul că în drum spre Canaan era un
popor de două milioane şi jumătate de oameni; şi că acest popor călătorea printr-o pustie ce n-avea
nimic pentru hrana lor; pustia n-avea nici un fir de iarbă, nici un picur de apă, nici o fărîmă de pîine.
Poporul trebuia să aştepte totul de sus, de la Dumnezeu. Lumea n-avea absolut nimic pentru ei şi
hrana lor. Înapoia lor era Egiptul cu robia şi urgia, înaintea lor, undeva, încă departe, era Canaanul,
iar de jur împrejur pustia cea fioroasă. Desigur, ar fi pierit cu toţii de nu le venea ajutor de sus, de la
Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu i-a părăsit. Le-a trimis din cer o pîine minunată: mana. Poporul ceruse
carne şi mîncare ca cea din Egipt, dar Dumnezeu le-a dat o mîncare nouă. Mana n-avea nimic cu
mîncarea din Egipt; n-avea nimic cu pămîntul. Era o mîncare curat cerească. Era o pîine cerească cu
care Dumnezeu a hrănit 40 de ani poporul Său în călătoria spre Canaan.
Ce icoană minunată este pentru noi această mană! Ea închipuie mîncarea noastră cea
sufletească, cea duhovnicească. Cînd o rupi cu Egiptul (cu viaţa cea păcătoasă) şi pleci în drum spre
Canaan, spre Patria cerească - exact aşa se întîmplă şi cu noi. Ajungem şi noi într-o pustie... lumea
devine şi pentru noi o pustie ce n-are nici o hrană pentru sufletul nostru. Un om duhovnicesc nu află
în lumea aceasta nici o hrană, nici un picur de apă, nici o coajă de pîine. El aşteaptă totul de sus... el
se hrăneşte cu mana ce vine de sus.
Cînd o rupi cu Egiptul şi pleci spre Canaan, cînd dintr-un om lumesc devii un om
duhovnicesc... atunci ţi se schimbă şi mîncarea. De la căldările cu carne, treci la mana cea cerească.
Plecînd din Egipt, israelienii au început o viaţă nouă; trecînd prin Marea Roşie au cîntat o
cîntare nouă, iar în drumul spre Canaan au mîncat o mîncare nouă. Prin aceste stări trebuie să treacă
şi călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească. Întîi să o rupem cu Egiptul (cu viaţa cea veche
şi păcătoasă) şi să începem o viaţă nouă... să trecem apoi prin nor şi mare; prin darul renaşterii din
nou şi de bucuria acestui dar să cîntăm o cîntare nouă. Iar în călătoria noastră spre Canaan, spre
Patria cerească, să ne hrănim neîncetat cu mana cea cerească; cu pîine din cer şi apă din stîncă. 40
de ani s-au hrănit israelienii cu mană cerească. Întreaga viaţă a noastră - în toată călătoria noastră
spre Canaan - trebuie să ne hrănim şi noi cu mana cea cerească.
 Care este pentru noi această mană? Mană este orice aliment sufletesc cu care sufletul nostru se
hrăneşte şi se întăreşte, precum: rugăciunea, citirea Bibliei, cercetarea bisericii şi citirea cărţilor
religioase, etc).
Avem însă pentru sufletul nostru o mană ce se ridică peste toate: această mană este Domnul şi
Mîntuitorul nostru Isus Hristos. El Însuşi a spus acest lucru zicînd: Eu sînt pîinea cea vie care s-a
pogorît din cer... părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit... de va mînca cineva din pîinea
aceasta, va trăi în veci (Ioan 6, 48-51).

Mana din pustie

Chipul Scumpului nostru Mîntuitor

Mana din pustie era chipul şi icoana Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos. El Însuşi a
spus acest lucru: Eu sînt pîinea cea vie care s-a pogorît din cer
(Ioan 6, 48-50). Sînt 7 puncte care arată această icoană.
1 - Mana a venit de sus, din cer, ca un dar de la Dumnezeu (Exod 16, 4). De sus din cer a
venit şi Mîntuitorul ca un dar trimis nouă de la Dumnezeu.
2 - La început, israelienii nu ştiau ce este mana (Exod 16, 15). Tot aşa, nici pe Mîntuitorul
nu-L cunoşteau cînd S-a pogorît între ei. Ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise - ziceau fariseii cînd
Isus a vindecat pe orbul din naştere - dar pe Acesta (pe Isus) nu-L ştim de unde este (Ioan 9,
29).
3 - Mana era dulce, ca mierea. O, ce mană dulce este şi Mîntuitorul! Este cea mai dulce şi mai
scumpă mîncare duhovnicească.
4 - Mana era trimisă pentru toţi; fiecare îşi strîngea cît îi trebuia pentru hrană
(Exod 16, 16). Un popor de 2 milioane şi jumătate se hrănea cu mana aceasta şi nimenea nu
ducea lipsă. Mana prisosea tuturor.
Şi Isus Mîntuitorul este o mană ce se dă tuturor. Milioane şi milioane de oameni se pot hrăni cu
această mană; ea nu se gată niciodată; ea prisoseşte tuturor.
5 - Fiecare israelian era dator să-şi strîngă mană. Şi Isus Mîntuitorul este o mană cerească cu
care trebuie să ne hrănim toţi creştinii.
6 - Un omer cu mană a fost ridicat şi păstrat în cortul mărturiei. Asta însemna înălţarea
Mîntuitorului şi şederea Lui pe scaun, împreună cu drepţii lui Dumnezeu.
7 - Mai tîrziu israelienii au strigat după mană că-i o mîncare proastă şi se doreau după carnea
din Egipt. Aşa au făcut mai tîrziu şi cu Mîntuitorul, lepădîndu-se de El şi Evanghelia Lui. Prin
aceste 7 puncte, mana din pustie se aseamănă cu Mîntuitorul. Se deosebea însă în 2 puncte:
1 - Mana li s-a dat israelienilor numai pînă la intrarea în Canaan. Noi ne vom hrăni cu ea şi
după întoarcerea în Canaanul cel ceresc.
2 - Toţi cei care au mîncat mană în pustie, au murit, dar noi vom trăi. Părinţii voştri au mîncat
mană în pustie şi au murit... Eu sînt pîinea cea vie care s-a pogorît din cer, de va mînca cineva din
pîinea aceasta viu va fi în veci... cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţă veşnică
(Ioan 6, 48-51).
Mana din pustie închipuie pe Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă. Mana aceasta este o
mîncare zilnică: nu este numai împărtăşirea noastră în anumite posturi (cei mai mulţi nici măcar atît
nu fac), ci este legătura noastră zilnică cu Mîntuitorul, este trăirea noastră clipă de clipă cu El, este
hrănirea noastră clipă de clipă cu Evanghelia Lui. Isus Mîntuitorul este o mană dulce cu care trebuie
să ne hrănim în fiecare zi, în fiecare clipă. Isus Hristos este pîinea cea vie care s-a pogorît din cer...
este hrana cu care trebuie să ne hrănim zi de zi. Este singura noastră hrană pe care o avem în pustia
acestei lumi. Noi sîntem străini şi călători pe acest pămînt (Evrei 13, 14); în călătoria aceasta
avem lipsă de mană, iar mana noastră este Hristos. Fără El nici un pas nu putem face în călătoria
spre Canaanul cel ceresc. Un israelian care nu şi-ar fi strîns porţia lui de mană şi n-ar fi mîncat-o,
desigur ar fi rămas în drum şi ar fi pierit. Hristos este pîinea noastră cea cerească cu care trebuie să
ne hrănim în fiecare zi, în fiecare clipă.
Trebuie să ne dăm seama de un lucru: mana era mîncarea celor ieşiţi din Egipt şi trecuţi prin
Marea Roşie. Era mîncarea celor trecuţi prin nor şi prin mare (1 Cor. 10, 2). Desigur,
egiptenilor li s-ar fi părut această mană o mîncare foarte ciudată. Să o fi văzut, n-ar fi avut nici o
înţelegere pentru ea şi nici nu s-ar fi putut hrăni cu ea. Ba încă ar fi şi rîs de ea.
Aşa e şi cu mana cea cerească. Ea e o mîncare duhovnicească; e mîncarea celor care au rupt-o
cu Egiptul şi prin darul şi suflarea Duhului Sfînt, au devenit oameni duhovniceşti, oameni noi,
făpturi noi.
Mana este o mîncare duhovnicească pe care numai oamenii cei duhovniceşti o pot înţelege şi o
pot folosi. Hristos este o mană cerească pe care o pot gusta şi folosi numai cei care mai întîi L-au
aflat pe El. Mana din Biblie era aşa de curată că nu suferea nici o atingere cu pămîntul (Exod 16,
13). O inimă lumească, un om lumesc, un om dedat cu desfătările şi păcatele lumii, nici o atingere
nu poate avea cu mana cea cerească. Un om lumesc nu va înţelege niciodată mana cea cerească şi
nici nu poate să o înţeleagă (1 Cor. 2, 14). Cei ce petrec lîngă cuptoarele lui Faraon şi se
hrănesc cu carnea Egiptului, n-au nici o înţelegere şi nici o plăcere pentru mana cea cerească. Du-te
cu Biblia între oamenii cei lumeşti, întrei ce ce se hrănesc cu alcool şi desfătări lumeşti - desigur se
vor scîrbi de mana aceasta.
Voi din lume sînteţi - zicea Isus - dar nu sînteţi în lume (Ioan 15, 10). Noi trebuie să trăim
o viaţă duhovnicească, o viaţă în Duh, o viaţă retrasă cu totul din duhul acestei lumi (Efes. 2,
2), iar viaţa aceasta nu poate fi hrănită decît cu mană cerească şi lucruri cereşti.
Toţi cîţi voiţi să gustaţi şi să vă hrăniţi cu mană din cer, rupeţi-o cu Egiptul păcatelor şi primiţi-
L pe Domnul - şi El îndată Se va face o mană dulce sufletului vostru.

Mana cea din cer

şi mana cea din lume

Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o
cunoşteai, nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu
orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul (Deut. 8, 3).
Mana din Biblie li s-a dat israelienilor ca un fel de învăţătură. Această mană le spunea despre
legătura lor cu cerul, cu Dumnezeu. Această mană le arăta că ei sînt nişte copii ai lui Dumnezeu, pe
care Dumnezeu îi hrăneşte cu pîine cerească. Această mană le arăta în chip văzut că nu numai cu
pîine poate trăi omul, ci şi cu ceea ce vine de sus, de la Dumnezeu.
Dar mana cea din Biblie nu s-a dat numai spre învăţătura israelienilor, ci şi a noastră. Mana din
Biblie stă în faţa noastră ca o icoană despre hrana şi mîncarea noastră cea sufletească,
duhovnicească. Ea strigă şi pe noi: Nu numai cu pîine va trăi omul, ci şi cu Cuvîntul lui Dumnezeu.
Ea strigă pe noi că sîntem străini şi călători pe acest pămînt
(Evrei 11, 13); în călătoria şi pustia acestei vieţi avem şi noi lipsă de mană, de mîncare
duhovnicească. Noi trebuie să ne hrănim zilnic şi neîncetat cu această mîncare.
Mergeţi în casa creştinului de azi şi faceţi o cumpănă de cheltuieli: pentru asta a cheltuit atît şi
atît... pentru dări atît şi atît... pentru încălţăminte şi haine atît şi atît... pentru tutun atît şi atît... pentru
avocat atît şi atît... pentru băutură atît şi atît dar pentru sufletul lui n-a cheltuit nici un ban... pentru
mana, hrana cea sufletească, nimic... mii de lei pentru cele trebuitoare... mii de lei pentru cele
netrebuitoare, dar pentru o Biblie, sau o psaltire, sau o foaie religioasă, nimic!
Mergeţi dimineaţa cînd se scoală creştinul şi uitaţi-vă la el cum se scapă de mană cu cîteva
cruci făcute la repezeală. Alţii nici atît, ci aleargă direct la mana diavolului.
- Ce zice tatăl tău cînd se scoală de dimineaţă? - întrebă odată un învăţător pe un elev din clasa
primă, voind să-i vorbească despre rugăciune.
- Zice - răspunse elevul - să fie al dracului cine a scumpit tutunul!
Israelienii trebuiau să mănînce în ziua aceea toată mana ce o strîngeau dimineaţa
(Exod 16, 19). Viaţa noastră cea sufletească îşi are şi ea porţia ei de mană, de hrană
duhovnicească, fără de care nu poate trăi. Creştinul cel adevărat, omul cel duhovnicesc, îşi are mana
lui, mîncarea lui zilnică. Mie parcă mi-ar lipsi ceva şi m-aş simţi foarte slab dacă n-aş apleca mereu
genunchii în faţa Celui răstignit pe Cruce şi n-aş vorbi cu El neîncetat prin rugăciune şi nu m-aş
hrăni neîncetat cu cuvintele Lui din Biblie.
Cu bucurie şi cu mulţumită lui Dumnezeu constat că prin mişcarea Oastea Domnului s-au trezit
în multe suflete gustul şi foametea după mana cea cerească. Mii şi mii de suflete din Oastea
Domnului se hrănesc azi cu mană. Totuşi numărul lor este aşa de mic faţă de gloata cea mare a celor
ce se hrănesc cu mana diavolului.
Ce mişel mare-i diavolul! El totdeauna imită pe Domnul. Nu numai cu pîine va trăi omul - zice
Domnul. Nu numai cu pîine va trăi omul - zice diavolul, ci şi cu alcool şi cu tutun şi alte patimi şi
plăceri lumeşti. Şi omul, nepriceputul, ascultă sfatul acesta. Sfatul lui Dumnezeu nu vrea să-l
asculte, dar pe al diavolului îl ascultă cu toată puterea. Pe toate drumurile poţi auzi vorbe ca acestea:
mai bine nu mănînc decît să mă las de fumat!... mai rabd de foame de pîine decît de tutun!
Dar aţi auzit dv. pe cineva zicînd: Mai bine nu mănînc decît să mă lipsesc de o carte sau de o
foaie religioasă? Ah, ce mişel mare-i diavolul şi cît de bine îl ascultă creştinii de azi!
Se bea şi se fumează în ţara noastră anual cîteva miliarde de lei. Cele ce se cheltuiesc pentru
cele sufleteşti sînt nişte biete fărîme căzute din masa cea încărcată a diavolului.
Unii zic: Da ce păcat aşa mare o fi, spre pildă, fumatul? Păi cum să nu fie păcat cînd ţi-ai făcut
din el o dulceaţă pe care o preţuieşti mai mult şi îţi place mai mult decît mana cea cerească? Cum să
nu fie păcat cînd pentru o Biblie, o carte sau o foaie religioasă, sau pentru atare sărac, ce reprezintă
pe Hristos, n-ai parale, dar pentru tutun ai? Să nu-mi spui că fumatul n-ar fi un păcat. Spune-i
diavolului acest lucru căci el te-a învăţat să zici aşa!

În drum spre Canaan

Firea cea veche care din nou carne

Ne aducem aminte de peştii pe care-i mîncam în Egipt, şi care nu ne costau nimic, de

castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic!
Ochii noştri nu văd decît mana aceasta (Numeri cap. 11).
Mana ce li se dăduse israelienilor era un dar ceresc, era o mîncare cerească. Israelienii ar fi
trebuit să mănînce această mană stînd totdeauna în genunchi cu rugăciune şi slavă de mulţumită lui
Dumnezeu. Însă vai, ce lucru dureros se arată şi aici. Să ascultăm ce spune Biblia.
Poporul a cîrtit împotriva Domnului zicînd că-i merge rău... şi amestecătura cea dintre ei s-a
aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel şezînd plîngeau şi ziceau: cine ne va da nouă carne să
mîncăm? Ne-am adus aminte de peştii ce-i mîncam în Egipt, de castraveţi, pepeni, de ceapă şi
usturoi. Iar acum, sufletul nostru s-a uscat de tot: nimica, afară de mană nu văd ochii noştri...
(Numeri 11, 4-6). Şi cîrtea poporul asupra lui Dumnezeu şi asupra lui Moise zicînd: Pentru ce
ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pîine, nici apă şi sufletul nostru s-a
scîrbit de această mîncare (mană) proastă...
(Numeri 21, 8); daţi-ne carne să mîncăm... (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise:
Spune poporului: Aveţi să mîncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle dinspre mare un
vînt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mîniat
Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot - Hataawa,
Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).
Ce lucru dureros se vede şi aici. Israelienii se săturaseră de mîncarea cea cerească. Le-a venit
poftă după carnea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi
auziţi-i cum zic: De ce ne-aţi scos din Egipt?... că bine ne era nouă în Egipt... (Numeri 11, 18)...
acolo erau peşti, erau castraveţi, dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proastă...
Era aceasta o nebunie pe care cerul de sus n-o putea suferi nepedepsită. Pofta le-a fost ascultată.
Li s-a dat carne, dar au pierit cu ea în dinţi.
Dar această întîmplare nu e pusă în Biblie numai pentru israelieni, ci şi pentru noi. Şi aceste
lucruri s-au întîmplat, să slujească drept pilde pentru ca să nu poftim după lucrurile rele cum au
poftit ei... şi au fost scrise pentru învăţătura noastră (1 Cor. 10, 11-12). Să cercetăm deci
învăţăturile din această istorie.
Întîi, ne spune Biblia că pofta i-a venit amestecăturii de oameni ce era între fiii lui Israel şi de la
ei s-au îndemnat şi copiii lui Israel. La plecarea în Egipt s-a făcut o greşeală. Odată cu fiii lui Israel,
a plecat şi o amestecătură de tot soiul de oameni (Exod 12, 38).
Probabil, se vor fi însufleţit şi ei auzind despre Canaan, despre libertate, despre Dumnezeu. Dar
nu erau dospiţi pentru lucrul acesta. Această amestecătură le-a fost israelienilor de mare necaz şi
greutate. Desigur, aceştia vor fi cîrtit mai întîi. Desigur, vor fi fost în fruntea cîrtitorilor. Aceştia vor
fi strigat întîi după carne. Şi după ei, s-au aplecat şi fiii lui Israel pentru că cei răi, de regulă,
totdeauna strică şi pe cei buni.
În mişcările religioase este aceasta o mare greşeală. Unii spun că o astfel de mare greşeală s-a
întîmplat şi pe timpul împăratului Constantin cel Mare, cînd creştinismul s-a declarat religie de stat.
Atunci a dat năvală în biserică - în ceata celor ce călătoreau spre Canaan - amestecătura celor
nedospiţi. Din interese materiale, desigur atunci au intrat în creştinism tot felul de slujbaşi de stat şi
alţi oameni care nu erau dospiţi pentru lucrul acesta. Amestecătura aceasta a fost un balast, o
greutate, pe urma căreia se resimte pînă azi biserica lui Hristos.
Să băgăm bine de seamă în punctul acesta şi cu Oastea Domnului. Repet ceea ce am spus de
atîtea ori: Mai bine puţini şi bine dospiţi, decît mulţi nedospiţi, care la prima încercare, să ne strige:
De ce-aţi scos din Egipt?... mai bine ne era nouă acolo... daţi-ne carne!...
Dar istoria israelienilor se repetă şi în viaţa noastră personală, particulară. Călătoria israelienilor
închipuie mersul vieţii noastre celei duhovniceşti. După ce ne-am rupt de Egiptul păcatelor, trebuie
să ne hrănim o viaţă întreagă cu mană. Trebuie să murim faţă de lume şi plăcerile ei (Rom. 3). Ei,
dar de atîtea şi atîtea ori ajungem şi noi la punctul israelienilor cu carnea.
Întîi ajung la acest punct critic, cei nedospiţi, amestecăturile. Sînt oameni care pleacă cu
însufleţire mare spre Canaan... se hotărăsc contra răutăţilor cu avînt mare... se despart cu scîrbă
mare de căldările lui Faraon din Egipt, de patimi şi păcate... pleacă cîntînd cu Oastea Domnului şi
au o poftă extraordinară de mană.
Dar, vai, această bună plecare nu e statornică. De ce? Pentru că uşiorii casei lui sufleteşti n-au
fost mai întîi stropiţi cu Sîngele Mielului şi n-au trecut prin ceea ce se cheamă renaştere sufletească,
adică prin căinţă şi prin aflarea cu adevărat a Mîntuitorului. De aceea, într-o bună dimineaţă îi vezi
deodată că încep a se răci, nu mai mănîncă nici mana cu plăcere... iar într-o bună zi îi auzi strigînd:
Ne-am săturat de această mîncare proastă... ne-am adus aminte de carnea şi peştii din Egipt... ne-am
adus aminte de petrecerile şi desfătările lumii şi ne întoarcem la ele!...
În icoana asta sînt şi dezertorii din Oastea Domnului.
Dar nu numai cei nedospiţi, ci chiar şi cei dospiţi sînt adesea ispitiţi de carnea Egiptului. Repet
ceea ce am mai spus: anevoie moare firea cea veche din noi. A omorî cu totul pe omul cel vechi din
noi este un punct de desăvîrşire pe care puţini pămînteni îl pot atinge.
Sîntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după
carnea din Egipt. Cîinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul
(mînia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma), etc, dar de cîte ori le simţim că
se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le retragem şi mai mult mîncarea, sporindu-ne
mana, mîncarea cea duhovnicească.
Eu de cîte ori simţesc ispita Egiptului apropiindu-se de mine, zic: Ce-i Faraoane, ţi se strică
carnea?... m-ai pofti iar să mă întorc la usturoiul şi carnea ta? mănîncă-ţi-le sănătos... eu am o scîrbă
veşnică pentru această mîncare ticăloasă... drept răspuns la ispita ta, uite eu îmi sporesc la dublu
porţia mea de mană, de mîncare cerească... şi uită că o mănînc cu poftă mare în faţa ta ca să crapi de
ciudă, mişelule!

Mana din ziua a 7-a;

lăcomia celor ce lucră în ziua Domnului

Moise dăduse poporului poruncă, în ziua a 6-a să-şi strîngă mana pe două zile, pentru că a 7-a
este zi de odihnă şi de închinare Domnului (Exod 16, 23).
Dar păcatul lăcomiei i-a scos pe unii să strîngă mană şi în ziua Domnului. N-au aflat însă nimic.
Şi au ieşit unii să strîngă mană şi în ziua a 7-a şi n-au găsit. Dumnezeu trăsese darul din calea
lacomilor.
 Exact în chipul acesta sînt şi lacomii de azi care nu cruţă de lucrări şi alergări trecătoare nici
ziua Domnului, ziua duminicii. Duminica este zi de odihnă şi de închinare Domnului, dar păcatul
lăcomiei îl pleacă pe om la lucru, la hotar, la drumul la tîrg, la daraverile vieţii cea trecătoare. Dar
exact aşa păţesc şi aceştia ca şi lacomii cei din Biblie. Dumnezeu Îşi trage darul şi binecuvîntarea
Sa din toate alergările şi lucrările ce se fac în praznicele Lui. Vai de sporul ce-l face omul cu lucrul
din ziua Domnului şi din praznicele Domnului! Îşi închipuie omul că dă înainte cu acest lucru. Ce
înşelăciune! Ce nebunie! Cum oare ar putea da omul înainte cu un lucru din care lipseşte
binecuvîntarea lui Dumnezeu? Cum ar putea da înainte cu un lucru despre care toate Scripturile
spun că nu place lui Dumnezeu şi Îl supără pe Dumnezeu?
Cu lucrul ce se face în praznicele Domnului nu numai că nu poate da omul înainte, ci - mai
curînd ori mai tîrziu - atrage la sigur asupra lui şi asupra muncii sale pedeapsa lui Dumnezeu.
Lucrul din ziua Domnului, strică şi trupul omului din celelalte 6 zile.
La ţară am cunoscut un om în stare foarte bună, care - îndemnat de ispita lăcomiei - a furat din
avutul vecinului său. Prins fiind cu fapta, a plătit un mic furt, cu truda muncii sale de pe ani de zile.
Aşa păţeşte şi cel ce umblă să fure pentru daraverile lor în ziua Domnului, ziua sufletului.
Dar şi mai mult decît aceştia păcătuiesc alţii, despre care scriem mai jos.
Moise a oprit strîngerea manei în ziua a 7-a, fiind vorba despre o mîncare trupească şi un lucru
omenesc. Însă cu mana noastră cea sufletească, lucrurile se petrec tocmai contra.
Nouă ni s-a dat o poruncă să ne strîngem mană, hrană duhovnicească, tocmai în ziua Domnului.
În această zi se aude porunca Domnului: Ieşiţi să vă strîngeţi mană... aceasta este ziua în care cu
mic cu mare trebuie să ieşiţi să vă strîngeţi mană, hrană pentru suflet.
Ziua Domnului - duminica - este o zi pentru strîngerea de mană sufletească. Duminica ar trebui
să-l vezi pe tot creştinul în biserică, în adunări duhovniceşti, în şcoala de duminică, în citirea
Bibliei, în citire de cărţi şi foi religioase, în rugăciuni şi cîntări duhovniceşti.
Ei, dar ce s-a întîmplat? Diavolul, mişelul, a alergat şi aici tot în galop şi a schimbat mana
creştinilor. În loc de mană cerească, diavolul a pus duminica în faţa creştinilor, mana lui cea
blestemată. Diavolul a imitat şi aici pe Dumnezeu. A pus Dumnezeu oamenilor o zi de cules mană
cerească - diavolul şi-a zis: hai să pun şi eu mana mea la cules tot în aceeaşi zi!
Şi vai, creştinii au primit această ispită. În ziua duminicii aleargă oamenii cu mic cu mare la
mana diavolului. Duminica se fac toate desfătările, toate adunările lumeşti, toate petrecerile,
jocurile, chefurile, beţiile, minciunile, etc. Adică tocmai duminica ies oamenii să strîngă mana
diavolului. Ah, ce lucru grozav s-a întîmplat şi aici. Diavolul, mişelul!
În praznicele Domnului, tot creştinul ar trebui să strîngă mană sufletească, dar tocmai în această
zi îi vezi pe oameni strîngînd cu zor la mana diavolului şi hrănindu-se cu ea duminica. Ziua
Domnului, ziua sufletului, a devenit o zi de alergare după mana diavolului. Vai, ce păgînătate!

Apa din stîncă

Iară Stînca era Hristos (1 Cor. 10, 4)
Setea şi apa celor ce călătoresc spre Canaan

Israelienii au avut necaz mare în pustie nu numai cu foamea, ci şi cu setea. Iar acest necaz l-a
rezolvat tot Dumnezeu, în semnul şi arătarea că El este pîinea şi apa copiilor Lui. Să ascultăm ce
spune Biblia.
Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe care
poruncise Domnul să le facă şi au tăbărît la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut.
Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: Dă-ne apă să bem! Moise le-a răspuns: Pentru ce
căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul? Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cîrtea
împotriva lui Moise. El zicea: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu
copiii şi turmele noastre? Moise a strigat către Domnul, şi a zis: Ce să fac cu poporul acesta? Încă
puţin, şi au să mă ucidă cu pietre. Domnul a zis lui Moise: Treci înaintea poporului, şi ia cu tine
vreo cîţiva din bătrînii lui Israel; ia-ţi în mînă şi toiagul cu care ai lovit rîul, şi porneşte. Iată, Eu voi
sta înaintea ta pe stînca Horebului; vei lovi stînca, şi va ţîşni apă din ea, şi poporul va bea. Moise a
făcut aşa, în faţa bătrînilor lui Israel.
El a numit locul acela Masa şi Meriba (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, şi
ispitiseră pe Domnul, zicînd: Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?
(Exod 17, 1-7). Apoi Moise a ridicat mîna, şi a lovit stînca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă
din belşug, aşa încît a băut şi adunarea, şi au băut şi vitele (Numeri 20, 11).
Ce lucru dureros se arată şi aici din partea israelienilor! După ce Dumnezeu îi hrănise - şi
hrănea - într-un chip atît de minunat cu mana cea cerească, iată-i din nou puşi pe cîrtire. În loc să-L
roage pe Cel ce le dăduse pîinea cea cerească, să le dea şi apă din cer - ei ameninţă pe Moise cu
uciderea şi îl mustră din nou că i-a scos din Egipt. Vai, ce lucru grozav! Vai, ce slabă era credinţa
israelienilor şi vai ce slabă este şi credinţa noastră! Pe toate drumurile îi vezi pe oameni alergînd cu
întrebarea: Ce vom mînca, sau ce vom bea? (Matei 5, 31), de parcă am avea sus în cer un Tată
ce-I place să Se desfăteze în foamea şi setea copiilor Săi. Noi însă nu sîntem cu adevărat copiii Lui;
n-avem credinţă şi încredere deplină în El, de aceea trăim aşa cum trăim.
Încercarea este un apel al Dumnezeirii la credinţa noastră. Dar vai, răspunsul nostru la acest
apel este aproape totdeauna ca cel al israelienilor din pustie. Dacă Dumnezeu ne-ar judeca după
răspunsul nostru, am fi pierduţi. El este însă îndurător şi milostiv. La cîrtirea israelienilor, Domnul
Dumnezeu le răspunde cu apă din stîncă. Stînca din Horeb închipuie pe Domnul nostru Isus Hristos
şi Jertfa Lui cea sfîntă. A spus acest lucru ap. Pavel: Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri
toţi au mîncat aceeaşi mîncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru
că beau dintr-o stîncă duhovnicească ce venea după ei, iară stînca era Hristos (1 Cor. 10, 3-4).
O, Preadulcele nostru Mîntuitor, iată iarăşi eşti aici. Abia făcurăm cîţiva paşi în drumul spre
Canaan şi iată iarăşi ne întîlnim cu Tine, Preascumpul nostru Mîntuitor. În drumul nostru spre
Canaan, la tot pasul Te aflăm pe Tine şi darurile Tale. Fără de Tine nici un pas nu putem face în
drumul mîntuirii noastre sufleteşti.
Stînca din Horeb închipuia Stînca Golgotei, Jertfa Crucii. Stînca aceasta era rînduită din veac în
planul răscumpărării. Dar apele ei erau încuiate şi au stat încuiate pînă cînd Domnul Dumnezeu S-a
îndurat să lovească stînca cu toiagul Său, adică, pînă în clipa ce Isus, Fiul lui Dumnezeu a fost jertfit
şi S-a jertfit pentru noi şi mîntuirea noastră.
Stînca din Horeb închipuia Stînca Golgotei, Jertfa Crucii.
În clipa cînd sus pe Golgota, a răsunat cuvîntul: S-a sfîrşit!, din stînca Golgotei au ţîşnit apele
vieţii. Din clipa aceea au început a curge din Crucea lui Isus valuri nesfîrşite de îndurare, de iertare,
de viaţă, de mîntuire şi ele vor curge mereu pînă la sfîrşitul veacurilor.
În clipa cînd a fost lovită Stînca Golgotei, într-o lume pustie şi fără apă, s-au revărsat apele
vieţii şi s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea
(Ioan 7, 36) cei însetaţi veniţi la ape (Isaia 55, 1).
Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu pînă la sfîrşitul
veacurilor dînd tuturor celor ce se adapă cu ele: iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire, mîntuire.
O, ce valuri de îndurare curg din Crucea lui Isus şi vor curge mereu pînă la sfîrşitul veacurilor!
Ferice de cei ce se adapă din ele.
Stînca de la Horeb cu ţîşnirea apelor din ea închipuia şi revărsarea în lume a darurilor Duhului
Sfînt. Apa cea vie despre care vorbea Hristos (Ioan 7, 38), sînt darurile Duhului Sfînt, iar aceste
daruri nu puteau veni în lume decît după ce stînca a fost lovită cu toiagul, adică după Jertfa cea
mare a Crucii. Mielul lui Dumnezeu trebuia jertfit pentru ca din scaunul de domnie al Mielului să se
reverse în lume rîul cel limpede al harului şi darului Duhului Sfînt (Apoc. 22, 2). Iar în ziua cea
de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează
cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge rîuri de apă vie, cum
zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, căci Duhul încă nu fusese dat, fiindcă Isus
nu fusese încă proslăvit (Ioan 7, 37-39; Fap. Ap. 19, 2).
Slăvit să fii Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit, căci ai venit în lume şi Te-ai jertfit pentru
noi şi mîntuirea noastră. Dacă n-ai fi venit, apele cele vii ar fi şi azi încuiate în stîncă şi noi am pieri
în pustiul acestei lumi.
Slăvit să fii Doamne căci ai venit în lume şi prin Jertfa Ta cea sfîntă ai slobozit izvoarele apelor
vii. O, ce valuri de îndurare, de viaţă şi de mîntuire curg şi vor curge mereu pînă la sfîrşitul
veacurilor din Crucea şi Jertfa Ta cea sfîntă! Acestea sînt valurile pe care Ezechiel prorocul le-a
văzut prefăcîndu-se într-un rîu mare.
Căci oriunde va ajunge rîul acesta, apele se vor face sănătoase... şi se va vărsa în mare şi apele
mării se vor vindeca... şi pretutindeni pe unde va ajunge rîul acesta va fi viaţă... ir pe malurile lui
vor creşte de amîndouă părţile tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji... în fiecare lună
vor face roade noi pentru că apele din cele sfinte ies
(Ezec. 22, 2; Apoc. 22, 2).
Acestea sînt Doamne, roadele binecuvîntate ce răsar pe urma apelor Tale celei vii. Ele vindecă
apele vieţii noastre. Pretutindeni unde ajung aceste valuri este viaţă... pretutindeni pomii înfloresc şi
rodesc roade cu fapte bune.
Iar dacă aceste roduri nu se arată între oameni, nu sînt de vină apele Tale Doamne cele vii, ci
sîntem de vină noi, ticăloşii, că nu le lăsăm să curgă în noi. Ele curg numai pe lîngă noi, dar nu prin
viaţa noastră. Creştinătatea de azi este o matcă goală, este o mare moartă şi plină de stricăciuni,
pentru că rîul cel mare al Evangheliei, al apelor vii, nu curge prin ea ci numai pe lîngă ea.
Sufletul nostru e lipsit de apa cea vie. Sufletul nostru însetoşează - trebuie să însetoşeze - după
apa aceasta (Psalm 41). Sufletul nostru îşi are şi el setea lui.
Lumea nu poate astîmpăra şi sătura această sete. În drumul nostru spre Canaan, spre patria
cerească, lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în
chipul de alături. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un pămînt pustiu şi fără apă
sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are
lumea aceasta pentru setea sufletului. Însetat-a de Tine sufletul meu... într-un pămînt pustiu,
neumblat şi fără apă (Psalm 64).
Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa, nici filozofia nu pot astîmpăra
setea sufletului. Ca norii şi vîntul fără ploaie (Prov. 25, 14), aşa este şi lumea cu duhul ei faţă
de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi bucuriile lumii sînt nişte nori fără apă (Iuda
12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub aceşti nori.
Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus
Mîntuitorul.
Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce ţîşnesc din stînca Golgotei,
cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.
Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din
izvorul vieţii (Apoc. 21, 6).
Ferice de cel ce are această sete şi se adapă din izvorul apei vieţii!
În psalmii lui David este folosit ici şi colo cuvîntul Sela, care înseamnă oprire. În traducerile
Psaltirii acest Sela a fost lăsat afară şi rău s-a făcut pentru că el îşi are locul şi însemnătatea lui.
Acest cuvînt e pus acolo unde cititorul trebuie să se oprească ca şi cînd ar zice: Fii atent, aici
urmează o învăţătură de mare preţ... înalţă glasul cîntării... pregăteşte-te pentru o înălţare
sufletească! În cîntarea psalmilor, harfele se descordau uşor. De o oprire era lipsă şi pentru
acordarea lor. Şi coardele inimii noastre se dezacordează foarte uşor. În acest înţeles Sela înseamnă:
acordaţi-vă coardele inimilor căci sîntem la un loc înălţător.
În acest înţeles, vom zice şi noi la călătoria noastră spre Canaan: Sela!... opriţi-vă puţin în loc!...
Am ajuns la un loc de înălţare sufletească. Acordaţi strunele inimii voastre pentru această înălţare.
Am tîlcuit pe larg învăţătura cu mana cea din cer şi apa din stîncă. Înainte de a pleca mai
departe în drum spre Canaan, spre patria făgăduinţei, vom face un mic popas de rugăciune.

Rugăciune

Preamilostive Doamne Dumnezeule! Ne gîndim la mana cu care ai hrănit pe poporul Tău în

pustie şi la apa din stîncă cu care l-ai adăpat. Fără mana şi apa din stîncă cu care l-ai adăpat, fără
mana şi apa aceasta, israelienii ar fi pierit cu toţii în pustie. Cît de bun şi de milostiv ai fost Tu
Doamne faţă de ei, nişte cîrtitori şi netrebnici. Şi Tu Doamne eşti tot atît de bun şi milostiv şi faţă de
noi, netrebnicii şi păcătoşii. Şi noi sîntem nişte străini şi călători prin pustia acestei lumi. Nici o
bucată de pîine şi nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru sufletul nostru. Toată mîncarea şi
toată băutura noastră cea duhovnicească vine de sus de la Tine, Dumnezeul bunătăţilor. Sufleteşte,
omenirea ar fi pierit demult şi am fi pierit şi noi dacă Tu Doamne, nu ne-ai fi trimis la mană din cer
şi apă din stîncă, iar această mană şi apă este Jertfa cea scumpă a Scump Fiului Tău. Pe Însuţi Fiul
Tău L-ai făcut mîncare şi băutură duhovnicească pentru mîntuirea noastră a păcătoşilor şi
netrebnicilor.
Slăvit să fii Dumnezeule! Amin şi de-a pururi să fii slăvit pentru acest dar dulce şi scump fără
de care cu toţii am fi pierit în pustiul acestei lumi.
O, Preascumpul nostru Mîntuitor, iată pe tot locul Te aflăm pe Tine, dragostea Ta şi darurile
Tale. În Egipt te-ai înjunghiat pentru noi... nu puturăm scăpa din robia lui Faraon pînă ce n-am
stropit cu Sîngele Tău - cu sîngele Mielului - uşiorii caselor noastre. La Mera ne-ai îndulcit apele cu
lemnul Crucii Tale... în pustie Te-ai coborît ca o pîine vie din cer, iar cînd era să pierim de sete, ai
lovit cu Crucea Ta Stînca Golgotei şi ne-ai scos apă vie din belşug. Slăvit să fii Doamne, amin şi de-
a pururi să fii slăvit căci ai venit în lume şi Te-ai făcut mîncare şi băutură duhovnicească.
Slăvit să fii Doamne că Te-ai îndurat să mă faci părtaş acestor daruri şi pe mine, ticălosul. Eu
Te-am aflat într-un pămînt pustiu şi fără de apă (Psalm 62, 3). Cînd era să mă prăpădesc de
foame şi sete, m-ai ajutat să Te aflu pe Tine Doamne, mana cea cerească şi apa cea vie. Cînd era să
mor de sete într-un pămînt pustiu şi fără de apă, am auzit glasul Tău cel dulce: Dacă însetează
cineva să vină la Mine şi să bea! (Ioan 7, 38). Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce
n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!
(Isaia 55, 1).
O, ajută-mă Doamne, ca pînă la sfîrşitul vieţii mele să simt o sete tot mai mare după apele
vieţii. Amin.

Încep luptele Canaanului

Trebuie să purtăm şi lupte
- Războiul cu Amalec -

Pentru cucerirea Canaanului, israelienii trebuiau să poarte război. Ei, de altcum, erau şi pregătiţi
pentru acest lucru. Fiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului
(Exod 13, 18).
Acum, iată am ajuns şi la punctul acesta. Israelienii stau în faţa războiului. Amalec a venit să
bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise a zis lui Iosua: Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva
lui Amalec. Iar eu voi sta mîine pe vîrful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mînă (Exod 17, 8-
9).
Două învăţăminte se prezintă aici. În călătoria de pînă aici, Dumnezeu S-a luptat în locul
israelienilor. Cuvîntul lui Dumnezeu era: Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi
(Exod 14, 14). Acum însă vedem că Dumnezeu îi pune în faţa unui vrăjmaş din afară şi îi bagă
în luptă.
În 3 locuri din Biblie se spune că Dumnezeu S-a luptat în locul poporului Său
(Exod 14, 13-14; Deut. 1, 26-30; 2 Cronici 20, 15). O contrazicere s-ar părea aici.
De-o parte, Cuvîntul lui Dumnezeu zice: Staţi liniştiţi! Dumnezeu Se va lupta pentru voi (Exod
14, 14). Iar de altă parte, Biblia e plină de chemări şi de îndemnuri la luptă.
Un adînc înţeles este aici. Aici este icoana celor două feluri de lupte care se dau pentru noi şi
mîntuirea noastră. Întîia, e lupta pe care o dă Dumnezeu. E lupta cea mare pe care a purtat-o Isus
Mîntuitorul cu vrăjmaşul diavol. E lupta ce s-a gătat cu biruinţa de pe Golgota. În lupta aceasta noi
nu luăm parte. E o luptă a lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta e lupta eliberării noastre din Egiptul
diavolului Faraon. Aceasta e lupta ce ne-a trecut prin Marea Roşie (prin taina botezului). Aceasta
este o luptă încheiată cu biruinţă.
Participarea noastră la lupta aceasta e numai atît: să primim biruinţa ce ne-a cîştigat-o Domnul.
Dar după aceasta vine lupta cu Amalec. Lupta cu Amalec este o icoană ce închipuie lupta ce se
dă între firea cea duhovnicească şi cea lumească.
 Amalec era fiul lui Isaac, cel care şi-a vîndut moştenirea pentru un blid de linte
(Genesa 36, 12). El era deci icoana firii celei pămînteşti. Pe tot locul în Biblie, Amalec este
arătat ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Într-un loc, Dumnezeu face de cunoscut că va purta totdeauna
război împotriva lui Amalec (Deut. 25, 17-18). Aici, în icoana aceasta, se arată lupta
permanentă între omul nostru cel nou şi cel vechi, între firea cea duhovnicească şi cea lumească.
Aceasta este o luptă pe care trebuie să o poarte orice creştin adevărat. Aceasta e lupta pe care o
poartă omul cel nou, omul cel duhovnicesc. Căci să băgăm bine de seamă un lucru: Israelienilor le-a
ieşit războiul în drum numai după gustaseră din mană şi băuseră apă din stîncă.
Dumnezeu le-a zis israelienilor numai pînă la un loc: Mă voi lupta pentru voi, staţi liniştiţi! -
dar după ce au gustat din apă şi din mană, i-a trimis la luptă contra lui Amalec (Exod 17, 8-9).
Din clipa în care te-ai hotărît la o viaţă nouă, din clipa în care te-ai hotărît să ieşi din lume, din
clipa în care ai gustat din pîinea şi apa naşterii din nou - ai intrat în război cu Amalec, cu firea cea
veche şi în acest război vei sta pînă la sfîrşitul vieţii.
Din clipa în care ai gustat din mană şi ai băut apă din stîncă, să ştii dragă cititorule, că eşti în
război cu Amalec!
Cei ce petrec în Egipt, lîngă căldările lui Faraon... cei ce petrec cu lumea şi păcatele, n-au acest
război. Ei petrec liniştiţi.
Aici vom spune că şi noi cei din Oastea Domnului trebuie negreşit să ne războim cu Amalec.
De altcum şi numele nostru ne arată acest lucru. Ne numim o Oaste şi unde s-a mai pomenit o oaste
fără de luptă şi război?

Mijlocirea lui Moise

Mijlocirea Scumpului nostru Mîntuitor

Biblia ne spune că israelienii l-au biruit pe Amalec prin mijlocirea lui Moise. Atunci Moise a zis
lui Iosua: Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mîine pe vîrful
dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mînă. Iosua a făcut ce-i spusese Moise, şi a ieşit să lupte
împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vîrful dealului.
Cînd îşi ridica Moise mîna, era mai tare Israel, şi cînd îşi lăsa mîna în jos, era mai tare Amalec.
Mîinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur
îi sprijineau mîinile, unul deoparte, iar altul de alta, şi mîinile lui au rămas întinse pînă la asfinţitul
soarelui (Exod 17, 9-13).
Adică Biblia ne spune lămurit: israelienii biruiau numai pînă ce aveau mijlocirea la cer a lui
Moise. Au biruit numai prin mijlocirea aceasta, Moise avea cu el şi toiagul lui Dumnezeu, icoana
puterii lui Dumnezeu. Şi desigur, pe lîngă mîinile ridicate, Moise avea şi rugăciunea sa pentru
biruinţa poporului său.
Ce înţeles adînc este şi aici pentru noi şi mîntuirea noastră! Aici vom spune un lucru pe care nu
l-am spus pînă acum. Moise este şi o icoană a Mîntuitorului. Sfinţii Părinţi au arătat tot anume
această icoană. Moise era un mijlocitor între Dumnezeu şi poporul său. El era icoana Marelui nostru
Mijlocitor.
Israelienii au putut birui pe Amalec numai prin mijlocirea lui Moise. Tot aşa e şi cu războiul
nostru cel duhovnicesc. La lupta noastră cu Amalec - cu lumea, cu vrăjmaşul diavol şi ispitele lui -
noi sîntem mai slabi ca el. Dar îndată ce intervine mijlocirea Scumpului nostru Mijlocitor, îl biruim
pe Amalec şi zdrobim gloatele lui. Fără această mijlocire nu se poate cîştiga nici o biruinţă şi nici o
mîntuire sufletească. Căci Unul este Dumnezeu, Unul şi Mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni,
Omul Isus Hristos, care pe Sine Însuşi S-a dar preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Tim. 2, 5).
De va fi păcătuit cineva, avem Mijlocitor la Tatăl pe Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi
ispăşire pentru păcatele noastre
(1 Ioan 2, 1). În nimeni altul nu este mîntuire - decît în Isus Cel Răstignit - căci nu este sub cer
nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi
(Fap. Ap. 4, 12).
Ce Mijlocitor Scump avem noi! Mîinile Acestui Mijlocitor nu slăbesc niciodată şi nici n-au
lipsă de nimenea să le sprijinească. Mijlocirea Scumpului nostru Mîntuitor este necurmată şi
desăvîrşită. El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7, 25).

Sub Muntele Sinai

Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament
- Dintre Lege şi Har -

Cu călătoria spre Canaan ne apropiem de un loc foarte însemnat: ne apropiem de Muntele Sinai
(Exod 19, 1-2). Ajungînd la acest loc, vom zice şi aici: Sela! (oprire). Am ajuns la un loc de
mare însemnătate; să ne pregătim cu sufletul pentru intrarea în el. Am ajuns la locul unde
Dumnezeirea S-a arătat omului căzut şi a făcut cu el din nou un legămînt dîndu-i lui Moise cele 10
porunci. Am ajuns la locul sfînt unde măreţia şi strălucirea lui Dumnezeu s-a arătat cu atîta putere
încît însuşi Moise, alesul Domnului, zicea: Sînt îngrozit şi tremur (Exod 12, 21).
Cu frică şi cutremur vom intra deci şi noi între tunetele şi fulgerele de sub Muntele Sinai, să
vedem în lumina Evangheliei legămîntul ce l-a făcut Domnul cu poporul Său.
Aici ni se dă prilej să vorbim despre legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Lege şi
Har. Pe scurt, voi spune aici numai atît: Vechiul Testament cu toate prorocirile şi frămîntările lui a
fost o pregătire pentru sosirea şi plinirea Evangheliei. Vechiul Testament = cum spun Sf. Părinţi - a
fost şi el un pedagog spre Hristos, un mare dascăl ceresc care a pregătit omenirea pentru primirea
Mîntuitorului.
Vechiul Testament a fost numai o umbră a celor viitoare. De aceea e mare deosebirea între
Vechiul şi Noul Testament. Vechiul Testament ni-l arată pe om aşa cum este. Noul Testament ni-l
arată aşa cum trebuie să fie. Biblia Vechiului Testament ni-l arată pe omul stricat în Grădina
Edenului. Noul Testament ni-l arată pe omul cel născut a doua oară prin Sîngele Crucii de pe
Golgota.
Legea şi Harul

Şi tot aşa e şi cu deosebirea dintre Lege şi Har. Vechiul Testament ne arată Legea şi pedeapsa.
Noul Testament ne arată harul şi dragostea. Pentru că legea avea umbra bunătăţilor celor viitoare,
iar nu însuşi chipul lucrurilor (Evrei 10, 1). Vom aminti în direcţia aceasta cîteva pilde din cele
multe:
Legea s-a dat prin Moise, iar adevărul prin Isus Hristos (Ioan 1, 17).
Legea era săpată pe piatră (2 Cor. 3, 3). Harul e săpat în inimă (2 Cor. 8, 3).
Legea cuprinde litera care omoară (2 Cor. 3, 7). Harul cuprinde Duhul care dă viaţă (2
Cor. 3, 6).
Moise şi-a început lucrarea omorînd un om (Exod 2, 12).
Isus Şi-a început lucrarea vindecînd un om (Marcu 1, 25).
În faţa lui Dumnezeu, Moise sta cu faţa acoperită (2 Cor. 3, 13). Moise n-a putut vedea
Faţa lui Dumnezeu (Exod 33, 23) - noi o vedem în Faţa Domnului Isus
(2 Cor. 4, 6).
Trei mii de oameni a omorît Moise pentru neascultare (Exod 32, 28). Trei mii s-au mîntuit
în Ziua Cincizecimii (Fap. Ap. 2, 41).
Ochi pentru ochi, zicea Legea (Exod 21, 24). Iartă-le - zicea harul
(Luca 23, 34).
Nu vă atingeţi de munte că veţi muri, zice Legea (Exod 19, 12) - atingeţi-vă şi vă veţi
vindeca, zice Evanghelia (Matei 14, 36).
Faceţi aceasta şi veţi trăi - zicea Legea (Exod 19, 8). Totul s-a împlinit - zicea harul (Ioan
19, 30).
Legea pune blestem (Gal. 3, 10). Harul răscumpără de blestem (Gal. 3, 13).
Legea dă cunoştinţa păcatului (Rom. 3, 20). Harul dă cunoştinţa Domnului
(Ioan 17, 3).
Legea ne aduce aminte de păcat (Evrei 10, 1). Harul nu-şi mai aduce aminte de păcat
(Evrei 10, 17).
Legea cere sfinţenie (Levitic 11, 44). Harul dă sfinţenie (1 Cor. 1, 30).
În epistolele sale, ap. Pavel explică pe larg deosebirea dintre Lege şi Har. Astfel de lămuriri se
pot citi la Romani cap. 2 şi 3, cap. 5, cap. 6, cap. 7, cap. 10, la 2 Cor. cap. 3, Galateni cap. 2 şi 3 şi
4, Efeseni cap. 2 şi la epistola către Evrei.

Moise un pedagog spre Hristos

Ce spune sf. Ioan Gură de Aur

Călătoria israelienilor spre Canaan a fost un pedagog; a fost o pregătire pentru călătoria
creştinismului spre Canaanul ceresc. Călătoria spre Canaan a fost o şcoală pregătitoare, iar Moise
era dascălul şi pedagogul spre Hristos.
Ce potrivit a spus aceste lucruri sf. Ioan Gură de Aur: Căci Dumnezeu - zice Sf. Ioan Gură de
Aur - le-a dat israelienilor pe Moise de pedagog, ca şi unor copii. Moise îi învăţa ca pe nişte copii,
după cum şi noi învăţăm literele alfabetului. Pentru că Legea avea umbra bunătăţilor celor viitoare
iar nu însuşi chipul lucrurilor (Evrei 10, 1). După cum şi noi îi momim pe copii cu plăcinte şi
le dăm şi parale, cerînd de la ei un singur lucru: ca să se ducă la şcoală; tot aşa şi Dumnezeu, pe
lîngă bogăţie le dă şi hrană cerînd un lucru, numai de a asculta pe Moise. Şi priveşte cum israelienii
numai de Moise se sfiau, căci nu întrebau unde este Dumnezeu, ci unde este Moise, şi cînd
Dumnezeu este prezent, îi apuca groaza. Poporul tremura şi stătea departe şi a zis lui Moise:
vorbeşte-ne tu şi te vom asculta, dar să nu ne vorbească Dumnezeu (Exod 20, 19). Cînd făceau
ceva rău, priveşte cum imediat îi pedepsea Dumnezeu. Voia a-i pedepsi cu asprime, însă Moise nu i-
a lăsat. După cum părintele ameninţă, dar şi dascălul ameninţă a demisiona din post, tot aşa a făcut
şi Moise, ameninţînd că îşi dă abzicerea dacă nu-i va ierta, şi Dumnezeule i-a iertat. În modul
acesta, pustiul a devenit o şcoală pentru israelieni. Şi după cum copiii stînd prea mult în şcoală, se
îngreuiază şi voiesc a pleca, tot aşa şi ei vor în continuu înapoierea în Egipt... Ba încă şi tablele le-a
sfărîmat, ceea ce face şi dascălul cînd se supără şi luînd din mîna elevilor caietele, le aruncă jos şi le
rupe... astfel că nu ar greşi cineva dacă l-ar numi pe Moise şi dascăl şi hrănitor şi pedagog în acelaşi
timp...
Cu adevărat, Vechiul Testament era numai abecedarul, era numai cartea de introducere în şcoala
cea mare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei începători aveau lipsă de mîncare uşoară, de lapte. În
şcoala mîntuirii trebuiau atraşi cu plăcinte, precum aşa de potrivit spunea sf. Ioan Gură de Aur.
Cei care citiţi Biblia, poate aţi băgat de seamă un lucru. În Vechiul Testament nu se vorbeşte
aproape nicăieri despre rai, despre răsplata unei vieţi veşnice. De ce? Pentru că asta era o mîncare
grea pentru începători. Erau prea slabi să li se vorbească despre bucuriile şi comorile vieţii celei
veşnice. Erau prea slabi ca să poată face binele de dragul răsplăţii unei vieţi veşnice. De aceea,
Vechiul Testament făgăduie răsplata pămîntească. Ascultă de Dumnezeu ca să-ţi fie bine şi să
trăieşti mulţi ani pe pămînt.
Şi celor ce mergeau spre Canaan li s-a făgăduit o ţară plină de lapte şi miere. Moise îşi încheie
călătoria punînd în faţa poporului - în loc de rai şi iad - binecuvîntare sau blestem în averile lor, aşa
după cum vor păzi sau ba poruncile Domnului.
Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeu şi vei împlini toate poruncile Lui, binecuvîntat
va fi rodul pămîntului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor şi oilor tale. Coşniţa ta şi postava ta vor
fi binecuvîntate... iar de nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeu, blestemat va fi rodul pămîntului
tău, fătul vacilor tale şi fătul oilor tale. Coşniţa ta şi postava ta vor fi blestemate. Domnul te va lovi
cu friguri, cu călduri, cu secetă, cu rugină în grîu şi cu tăciune (Deut. cap. 28).
Abia după această şcoală introducătoare, se iveşte comoara Împărăţiei lui Dumnezeu. Domnul
Isus vine în lume cu făgăduinţa vieţii celei veşnice. Între Vechiul Noul Testament este un hotar nou,
este trecerea într-o şcoală nouă. Introducerea se făcuse. În Noul Testament nu mai întîlnim răsplata
cu averile. Dimpotrivă, Domnul Isus arată preţul cel slab ce-l au averile pe care le rod moliile şi le
fură hoţii şi îndeamnă pe oameni să-şi strîngă averi în cer.
Pentru ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, în loc de belşuguri pămînteşti, Isus le spune
oamenilor că plata şi răsplata lor multă va fi în ceruri. Aici pe pămînt, în loc de răsplată, de multe
ori vor trebui să culeagă lacrimi, necazuri şi încercări. Cerul ne dă răsplata cea adevărată.
Iată, aşa a înaintat şcoala cea mare pe care Domnul Dumnezeu a făcut-o cu mîntuirea oamenilor
şi omenirii.
De încheiere, voi spune încă ceva. Într-o bună parte, poporul nostru trăieşte azi în spiritul
Vechiului Testament. Se teme să facă răul mai mult de frica fulgerelor şi face bine gîndindu-se mai
mult la sporul bunurilor sale decît la dragostea lui Dumnezeu şi răsplata vieţii celei veşnice.
Dar din şcoala Vechiului Testament noi avem ceva şi mai mult decît aceasta, avem litera legii.

Poruncile şi legămintele
pot rodi numai prin Jertfa Crucii

Sîntem sub Muntele Sinai, unde li s-au dat israelienilor tablele legii cu cele 10 porunci. Sîntem
la locul unde Domnul Dumnezeu a încheiat un legămînt cu poporul lui Israel. Dacă veţi asculta
glasul Meu şi veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei, le-a zis Domnul
(Exod 19, 6).
Întrebarea este: au ţinut israelienii acest legămînt? Au ţinut cele 10 porunci şi legămîntul?
Hotărît că nu. Viţelul de aur, tablele sfărîmate, rînduielile necinstite, trimişii Domnului ucişi cu
pietre, Hristos răstignit, Sfîntul Duh întristat, sînt martori despre aceasta.
Şi nici nu prea se putea altcum pentru că Legea era numai cunoştinţa păcatului. Legea era
numai o arătare a lui Dumnezeu despre ce trebuie să fie omul. Darul şi adevărul care să plinească
această lege şi să dea omului putere să ţină legile şi poruncile - urma să vină mai tîrziu prin Isus
Hristos.
În felul ei, Legea era desăvîrşită. Ea arăta păcatul în chip desăvîrşit. El îl arăta pe om şi starea
lui în chip desăvîrşit. Ea arăta sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu în chip desăvîrşit.
Dar Legea se oprea aici. Atît era hotarul ei rînduit de Bunul Dumnezeu. Mai încolo, urma să
lucreze harul. Cealaltă parte: plinătatea Legii urma să vină prin Isus Hristos.
Legea era şi este ca o oglindă desăvîrşită trimisă din cer pe pămînt să arate omului păcatul şi
stricăciunea sufletească în care se află. Cînd stau în faţa unei oglinzi, oglinda îmi arată murdăria de
pe obraz. Dar lumina atît: ea îmi arată murdăria, dar nu o şterge.
Cînd ies pe întuneric cu o lumină în mînă, lumina îmi arată piedicile şi gropile din calea mea,
dar nu le urneşte din loc. Razele soarelui îmi arată praful din casă, dar nu mătură casa.
Legea era lampa Celui Atotputernic (Iov 29, 3), care făcea lumină în viaţa omului arătîndu-
i păcatul şi murdăria.
Legea trebuia împlinită în toate punctele ei. Şi cum omul nu putea face aceasta, legea îl punea
sub blestem. Cine călca legea lui Moise, era omorît fără milă (Evrei 10, 28). Blestemat era tot
cel ce nu împlinea toate cuvintele legii (Deut. 27, 26; Gal. 3, 10).
O stare nenorocită era aceasta. Era starea omului de la Romani cap. 7, care se tînguia că
cunoaşte binele şi are voinţă să-l facă, dar n-are putere (Rom. 7, 18-24).
Dar tocmai starea aceasta era o pregătire pentru mîntuire, pentru Acela care a venit să ne scoată
de sub blestemul legii. Blestemul legii l-a pregătit pe omul de la Romani cap. 7 să strige: O,
nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de stare?
La acest hotar s-a ivit darul ce ni s-a dat prin Sîngele Crucii de pe Golgota.
Sub Muntele Sinai - şi peste tot în Vechiul Testament - s-ar putea zice că Dumnezeu este lege.
Dar sub Dealul Golgotei, Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8). Şi aceasta era plinătatea legii.
Numai prin darul şi harul Crucii de pe Golgota pot rodi poruncile şi legămintele.
După tablele legii de sub Muntele Sinai, a urmat viţelul de aur, a urmat moarte şi prăpăd mult în
popor, pînă cînd israelienii au ajuns la şarpele de aramă, care închipuia pe Isus Cel Răstignit. Numai
acest şarpe de aramă i-a putut izbăvi de moarte (Deut. 21, 8).
Am stăruit asupra acestor învăţături pentru că ele au cea mai mare însemnătate pentru mîntuirea
noastră. Mîntuirea nu stă în păzirea poruncilor şi în oprelişti; să faci ceia şi ceia; să nu faci ceia şi
ceia - ci mîntuirea stă în a afla darul şi harul care ne dă putere să păzim poruncile. Iar acest dar şi
har este Jertfa cea scumpă şi sfîntă de pe Crucea Golgotei. Scrie nu mai departe despre aceasta.
 Acum vom spune numai atît: Legămîntul şi poruncile de sub Muntele Sinai trebuie stropite cu
legămîntul Sîngelui de pe Muntele Golgotei, căci altcum nu putem scăpa din Egiptul păcatelor şi
pieirii sufleteşti.
Fără de Mine nu puteţi face nimic - zice Domnul Isus (Ioan 15, 5). El este buciumul vieţii
şi numai prin El putem rodi.
Fiule! Ostaşule! Cititorule! Nu uita că poruncile şi legămintele pot rodi numai prin Jertfa Crucii
de pe Golgota.
Creştinismul nu stă atît în porunci şi oprelişti, ci stă în darul şi puterea ce ni s-a dat şi ni se dă
prin Sîngele vărsat pe Crucea Golgotei. Cum spunea ap. Pavel: Creştinismul e dar, nu lege, căci
altcum darul (harul) n-ar mai fi dar şi Hristos a murit în zadar
(Rom. 11, 6; Gal. 2, 21). Trebuie să fim bine lămuriţi asupra acestui lucru pentru că de aici
purcede şi duhul.
Dacă creştinismul nostru de azi este aşa cum este: fără putere şi fără roadă, apoi cauza e a se
căuta tocmai aici. Creştinătatea noastră stă numai la hotarul dintre Noul şi Vechiul Testament, dintre
lege şi dar. N-a intrat încă în împărăţia cea tainică a harului şi darului ce ne-a venit prin Sîngele
Crucii.
Marea majoritate a creştinilor de azi trăieşte în afară de buciumul vieţii cel odrăslit prin Sîngele
vărsat pe Crucea Golgotei. De aici, lipsa roadelor vieţii creştine.
În atîtea şi atîtea locuri mai stăruie încă şi azi predica şi morala lui nu. Să nu faci aceea şi ceea...
să faci ceea şi ceea. Stăruie mai ales la noi această morală în semnul că sîntem încă tot sub Muntele
Sinai. N-am ajuns încă sub Dealul Golgotei.
A căuta să te mîntuieşti şi a căuta să-i mîntuieşti şi pe alţii fără această altoire - înseamnă a
pretinde unor pădureţi să facă mere bune. A căuta şi a afla mîntuirea înseamnă a căuta şi a afla pe
Isus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea scumpă.
De sub Muntele Sinai să luăm învăţătură în special şi noi, ostaşii Domnului. Oastea Domnului
este un legămînt să ţinem poruncile şi să trăim aşa cum cere Evanghelia. Dar acest legămînt n-are
nici o putere cîtă vreme nu e stropit cu Sîngele Crucii de le Golgota. N-are nici o putere cîtă vreme
nu e sigilat cu pecetea Golgotei.
Un frate ostaş mă sfătuia, mai astă vară, să scriu toate opreliştile Oastei pentru cei ce vor să
intre în Oaste. Foarte bine, iubite frate - i-am răspuns eu - dar puterea Oastei nu stă numai în
oprelişti. Încă nici un beţiv sau altfel de pătimaş nu s-a îndreptat numai cu cele 10 porunci. Puterea
Oastei stă în a afla şi a-i ajuta şi pe alţii să afle izvorul puterii şi îndreptării: pe Isus Cel Răstignit.
În faţa celor ce vor să intre în Oaste - pe lîngă oprelişti - să-L punem mai ales şi mai întîi pe
Isus Cel Răstignit. Să le spunem să-şi aplece mereu genunchii sub braţele Crucii strigînd cu lacrimi:
Isuse Doamne, eu sînt un prins în cursa lui satana... eu sînt un legat în lanţul lui satana... patimile
cele rele m-au biruit cu totul... nu pot face nimic pentru izbăvirea mea... nu mai am nici o putere
decît lacrimile mele şi suspinul meu: fie-Ţi milă de mine Doamne... mîntuieşte-mă Doamne din
această pieire căci Tu singur mă poţi mîntui...
Sub Dealul Golgotei acest vom face tot, se schimbă în noi nu putem face nimic. Fără darul şi
harul Domnului, noi nu putem face nimic. Fără de Mine, nu puteţi face nimic
(Ioan 15, 5). Să răsune neîncetat în urechile noastre aceste cuvinte ale Domnului. Fără de El,
noi nu putem face nimic, decît păcate.
Cel ce rămîne în Mine, acela aduce multă roadă (Ioan 15, 5).
Fiule! Ostaşule! Cititorule! Nu uita că toate poruncile şi legămintele pot rodi numai prin Jertfa
Crucii de pe Golgota.

Apostolul Pavel în luptă cu litera legii

Cel mai dîrz apărător al lui Isus Cel Răstignit

Citind cu atenţie epistolele ap. Pavel, prin toate vezi trecînd o aprigă pornire contra legii, contra
tăierii împrejur şi contra altor rînduieli intrate din Vechiul Testament. Rămîi oarecum nedumerit şi
îţi vine să te întrebi, de ce oare această pornire căci doar legea nu era ceva rău în sine şi nici
celelalte rînduieli din Vechiul Testament.
 Dar adîncind epistolele Dumnezeiescului apostol, îndată afli explicaţia. Pavel Îl apără pe Isus
Cel Răstignit. Îl apără faţă de litera legii din Vechiul Testament.
Cînd S-a pogorît Mîntuitorul în lume, viaţa religioasă a iudeilor era plină de rînduieli şi forme
goale. Era spălarea blidelor pe dinafară (Luca 11, 30). Litera omorîse duhul!
(2 Cor. 3, 5). O pildă din cele multe. Mîntuitorul e mustrat de păzitorii legii pentru că a
vindecat în ziua sîmbetei o sărmană femeie care de 18 ani se chinuia de duhul cel necurat. Păzitorii
legii vedeau aici călcarea sabatului. Vedeau litera legii pentru că pierduseră duhul ei.
Cum cei dintîi creştini erau din rîndul evreilor, această literă a legii ameninţa şi duhul
Evangheliei; ameninţa temeiul Evangheliei: pe Isus Cel Răstignit.
De aici apriga pornire a ap. Pavel contra a tot ce ameninţa duhul Evangheliei. În apărarea lui
Isus Cel Răstignit, Pavel nu cruţă nimic şi pe nimeni. Pentru tăierea împrejur îl înfruntă chiar şi pe
Chifa, apostolul (Gal. 2, 11). Iată eu, Pavel, vă spun că dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă
va folosi la nimic... voi, care vă socotiţi mîntuiţi prin lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din
har... v-o spun eu, Pavel (Gal. 5, 2-5). Căci dacă mîntuirea se capătă prin lege, atunci degeaba
a murit Hristos (Gal. 2, 21).
În apărarea lui Isus Cel Răstignit, ap. Pavel era un fanatic. Căci n-am avut de gînd - le scria
corintenilor - să ştiu între voi altceva decît pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2).
Iar galatenilor le scria plîngînd: Iar acum după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, să vă mai
întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din
nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani (Gal. 4, 9-10).
Dintre toţi muritorii pămîntului, Pavel a fost, este şi va fi cel mai dîrz, cel mai aprig şi cel mai
înfocat apărător al lui Isus Cel Răstignit.
Citind cu atenţie epistolele ap. Pavel, eu văd în ele un război nevăzut. De o parte, îl văd pe
satana încercînd să-L întunece pe Isus Cel Răstignit din viaţa celor dintîi creştini. Iar de altă parte, îl
văd pe Dumnezeiescul apostol apărînd cu îndîrjire miezul şi temeiul creştinismului: pe Isus Cel
Răstignit.
Iar războiul acesta se dă şi azi. Diavolul e şiret mare. El nu-şi bate capul să spargă biserici şi
adunări creştine. El le lasă pe toate în picioare, dar fură duhul din ele şi lasă numai litera. Fură
mierea şi lasă fagurii. Fură sîmburele şi lasă găocile.

Oastea Domnului şi litera legii

Fraţii mei ostaşi! Să nu uităm, Oastea Domnului este şi ieşirea noastră, scăparea noastră de
litera legii. Am scăpat de litera care omoară şi am apucat Duhul care dă viaţă
(2 Cor. 3, 6).
Un ostaş adevărat e numai cel care a scăpat de litera legii. E numai cel care L-a aflat pe Isus Cel
Răstignit.
La Oastea Domnului am fost şi eu un vestitor al Isus Cel Răstignit. În şcoala ap. Pavel am
învăţat să fiu un îndîrjit vestitor şi apărător al lui Isus Cel Răstignit. Şi pînă voi pleca din această
lume nu vreau să ştiu între voi altceva decît pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2).
Oastea Domnului s-a luptat din greu şi cu litera legii. Oastea va trăi şi va birui numai pînă va
rămînea în duh. Dar cînd se va întoarce - sau va fi întoarsă - iar la litera legii, ea şi-a sfîrşit viaţa.

Viţelul de aur de sub Muntele Sinai

Sub Muntele Sinai, am vorbit pe larg despre lege şi har şi despre litera legii. Spuneam acolo că
omul nu se poate mîntui numai prin lege. Legea arată numai păcatul dar harul ne dă putere să
scăpăm de păcat. Legămîntul cu cele 10 porunci nu era încă stropit cu Sîngele Crucii, cu puterea
harului. De aceea el a ajuns acolo unde era de prevăzut că va ajunge: la viţelul de aur.
Sub Muntele Sinai tot poporul a răspuns: Vom face tot ce ne-a zis Domnul
(Exod 19, 8).
Dar vai, cît de repede a ajuns acest legămînt la viţelul de aur, tocmai ca să învăţăm că sub
Muntele Golgotei acest vom face tot, a murit pentru totdeauna şi în locu-i a rămas: noi nu putem
face nimic fără El (Ioan 15, 5).
Vai, ce lucru grozav s-a petrecut sub Muntele Sinai! Şi văzînd poporul că Moise zăboveşte să se
pogoare de pe munte, s-a strîns în jurul lui Aaron şi i-a zis: Scoală-te şi fă-ne nouă dumnezei... şi au
făcut viţel turnat, au zidit altar în faţa lui... au adus jertfă... şi au băut, apoi s-au sculat să joace... şi
cînd s-a coborît Moise, a văzut viţelul şi jocurile, s-a aprins de mînie şi aruncînd tablele le-a
sfărîmat (Exod cap. 32).
Rămîi uimit şi te întrebi: Dar se poate una ca asta? Se poate ca poporul cu care vorbise
Dumnezeu în tot timpul călătoriei; poporul cu care Dumnezeu vorbea încă prin Moise, să-L
schimbe pe Dumnezeu cu un... viţel? Se poate aşa ceva? Da! Se poate, pentru că poporul acesta îl
cunoştea pe Dumnezeu numai din litera legii, dar nu-L cunoştea din har. Nu gustase încă din puterea
cea tainică a harului.
Creştinul de literă face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei,
face şi azi tot aşa. Dimineaţa îi vezi la biserică lăudînd pe Dumnezeu, iar după amiază îl vezi jucînd
la cîrciumă şi îl auzi înjurînd pe Dumnezeu.
Se întîmplă şi aici exact ceea ce s-a întîmplat sus pe Muntele Sinai. În decurs de cîteva ore,
creştinul de literă, Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu... un viţel, cu jocul şi petrecerea.
Dumnezeu înlocuit cu un viţel! Ce lucru grozav! Cuvîntul lui Dumnezeu a pus aici un viţel,
anume să arate cît de bun este omul, care, pus să aleagă între Dumnezeu şi lume, între pietre şi
mîntuire - alege viţelul.
Sub tunetele şi fulgerele Muntelui Sinai, israelienii Îl schimbă pe Dumnezeu cu... un viţel. Ce
lucru grozav! Dar aşa e şi azi.
Eu de cîte ori citesc în Biblie istoria cu viţelul, mă gîndesc ce mult seamănă această istorie cu
oamenii şi vremurile de azi. Ca odinioară, de pe Muntele Sinai, Domnul grăieşte şi azi de sus, din
cer, cu popoarele sale. Grăieşte şi azi prin tunete şi fulgere de mînie, de înfricoşate semne şi arătări
cereşti, de necazuri şi frămîntări ce n-au fost de la începutul lumii. Iar oamenii de aici, de jos, de pe
pămînt, fac tocmai ceea ce făceau odinioară israelienii: L-au părăsit pe Domnul şi se închină la
idolii patimilor şi păcatelor.

Răscoala de la Numeri cap. 14

Şi au zis: Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt (Numeri 14, 4).

Ceea ce trece ca un fir roşu prin călătoria israelienilor spre Canaan, e ispita întoarcerii înapoi, în
Egipt.
În frămîntările israelienilor de a se întoarce în Egipt, Biblia a pus marile frămîntări ale mîntuirii
sufleteşti. A pus marea luptă ce se dă între firea cea nouă şi cea veche, omul cel lumesc şi cel
duhovnicesc.
Cea mai mare primejdie pentru călătoria mîntuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi
în Egipt. Şi această chemare vine mai întîi dinăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea
veche, omul nostru cel vechi.
A doua primejdie vine dinafară. Şi pe aceasta o vedem tot mereu în călătoria israelienilor.
Adunătura care plecase din Egipt, tot mereu îi îndemna pe copiii lui Israel la cîrtire contra lui Moise
şi la întoarcerea în Egipt.
O astfel de răscoală se vede şi în cartea Numeri, cap. 13 şi 14. Unii slabi de credinţă, din cei ce
iscodiseră Canaanul, speriau poporul zicînd: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este
o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este
puternic, cetăţile sînt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plîns în noaptea aceea. Toţi
copiii lui Israel au cîrtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis: De ce n-am fi murit
noi în ţara Egiptului, sau de ce n-am fi murit noi în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele
noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?
Şi au zis unul altuia: Să ne alegem o căpetenie, şi să ne întoarcem în Egipt.
 Fraţii mei, luaţi aminte, mai curînd ori mai tîrziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea prin
locul de la Numeri 14, 4. Mai curînd ori mai tîrziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au
ieşit sufleteşte din Egipt, şi vor striga şi ei cu Oaste... noi credeam să avem linişte şi cînd colo iată,
acum sîntem în război cu toată lumea... să ne alegem o altă căpetenie... ne trebuie o conducere nouă,
care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte... că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi
cu toate.
Şi atunci, se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în
Egipt, ca să scape de pustie şi să aibă linişte şi pace, cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte, va rămînea turma cea mică. Vor rămînea cei tari în Domnul, să păşească
înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor.
Dragii mei, sîntem la o răspîntie. Oastea se apropie de locul de la Exod 32, 26. Cine vrea să
rămînă cu Domnul să se dea la o parte şi să plece înainte. Cine vrea să rămînă cu lumea, să plece
înapoi, în Egipt!
Fraţii mei! V-am spus de mai înainte că vom avea de suferit, ceea ce s-a şi întîmplat
(1 Tes. 3, 4). Şi se va mai întîmpla. Pustia cea mare abia de acum începe. Abia de acum intrăm
în ea. Fiţi tari în Domnul! (1 Cor. 15, 58). Păşiţi cu curaj înainte, pe drumul Crucii.
Mai curînd ori mai tîrziu, zdrobit de greutatea luptei, eu, preaiubiţii mei, poate voi rămînea pe
un Nebo. Dar voi, să mergeţi înainte în Numele Domnului. Pentru ca pe urmă să ne întîlnim cu toţii
în Canaanul cel făgăduit, în Ierusalim cel ceresc.
O, ce bucurie sfîntă vom avea atunci! Ne vom spune toate cîte am suferit şi Domnul ne va
mîngîia ca pe copilaşii Lui. Şi vom auzi atunci scumpa Lui făgăduinţă: Fiilor, ştiu faptele voastre,
osteneala voastră (Apoc. 2, 2)... intraţi acum în bucuria şi odihna Mea.
Deci la luptă fraţi ostaşi, la luptă!

Fricoşii să plece acasă

La Deuteronom cap. 20, se află un fel de sfaturi de armată. Cînd vei merge la război contra
vrăjmaşilor tăi - grăia Domnul către Moise - la apropierea luptei, preotul să vorbească poporului:
Ascultă Israele! Voi astăzi sînteţi aproape de luptă contra vrăjmaşilor voştri. Să nu vi se tulbure
inima, fiţi fără teamă, nu vă îngroziţi dinaintea lor. Căci Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi ca
să vă mîntuiască. Iar mai mari oştirii să vorbească apoi poporului şi să zică: Cine şi-a sădit o vie şi
încă n-a mîncat din ea, să plece acasă. Cine de curînd s-a logodit cu o femeie, să plece şi el acasă. Şi
mai ales: Cine este fricos şi slab la inimă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima
fraţilor lui (Deut. 20, 1-8).
Ce înţeles adînc este în acest loc din Biblie! Întîi şi mai întîi spune şi aici că războiul
israelienilor era războiul lui Dumnezeu. Dar tocmai pentru aceasta, luptătorilor li se cereau anumite
condiţiuni. Cei ce nu întruneau aceste condiţiuni, erau scutiţi de armată, sau mai bine zis, erau scoşi
din armată şi trimişi acasă ca unii ce numai încurcau războiul şi biruinţa.
Aşa e şi în războiul nostru cel sfînt de la Oaste. Războiul nostru este războiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu poartă prin noi acest război. Şi ostaşii Lui trebuie să întrunească condiţiile pe care
Domnul le cerea prin Moise.
Cei cu case noi, cu vii noi, cei curînd logodiţi, erau trimişi acasă. Aceştia închipuie pe cei din
Evanghelie care fuseseră chemaţi la ospăţ; dar unul n-a venit, fiindcă şi-a cumpărat ţarină, altul şi-a
cumpărat perechi de boi, altul muiere şi-a luat (Luca 14, 16-20).
Icoana aceasta ne spune lămurit: Cei legaţi mai mult de lume decît de Dumnezeu, n-au ce căuta
în armata Domnului. Cei ce iubesc mai mult lumea şi cele lumeşti decît sufletul şi cele sufleteşti, n-
au ce căuta în războiul cel sfînt. Cei ce ascultă mai mult de oameni decît de Dumnezeu (Fap. Ap.
5, 29), n-au ce căuta în oştirea Domnului; să plece acasă! Cei ce cred că pot iubi şi pe Dumnezeu
şi pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona - n-au ce căuta în războiul cel sfînt; să plece acasă!
Între cei poftiţi să plece acasă din armată, Biblia pune şi pe cei fricoşi. Cu ei nu se poate face
nici un fel de război. Cum spune Biblia, fricoşii numai moaie inima fraţilor. Fricoşii n-au ce căuta
nici în luptele cele duhovniceşti! Ei sînt o slăbire şi o primejdie pentru luptele Domnului. Din cei
fricoşi ies şi dezertorii şi trădătorii (cum şi avem o sumă de aceia!).
Un ostaş fricos e numai o pacoste pentru armata Domnului. La cea dintîi împotrivire, fricosul
dezertează. O pildă: Un brav luptător, Ion Cirtăş din Ibăneşti - Pădure, jud. Mureş, îmi spunea:
Eram la începutul Oastei. Pe lîngă mine, abia mai putusem recruta încă un frate mai bătrîn. Dar un
preot ne-a arătat la jandarmerie că sîntem sectari şi au venit jandarmii să ne cerceteze. Eu,
întîmplător, eram la pădure. Jandarmii l-au căutat pe fratele mai bătrîn, spunîndu-i spre ce scop au
venit în casa lui. Atunci ştiţi ce s-a întîmplat? Fratele s-a repezit la o ladă ce o avea în casă, a scos
din ea o pipă mare şi a început a se lepăda de Oaste cu tărie, zicînd: Io, d-lor, nu sînt cu rătăciţii
aceia... uite, eu am pipă şi fumez ca şi ceilalţi oameni care merg la biserică... eu n-am nimica cu
rătăciţii aceia, trăsni-i-ar... (şi aici omul a mai tras şi o înjurătură pentru ca dovada să fie mai tare).
Iată pînă unde merge lupta fricosului!
Cu fricoşii nu poţi face nimic. Ce mult spune în privinţa aceasta şi fricosul din Pildele lui
Solomon! Înţeleptul Solomon a dat o minunată fotografie a fricosului la Proverbe cap. 22, vers. 13.
De cîte ori e vorba de făcut ceva fricosul sare speriat: stai pe loc! Afară e un leu care m-ar putea
ucide... să stăm pe loc!... (Prov. 10, 20).
Aşa e fricosul prin lupta cea duhovnicească. El nu face altceva decît să te tragă de mînecă, de la
lucrul Domnului. El nu face altceva, decît sminteală luptătorilor.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! La Apocalipsa cap. 21, este un loc peste care poate mulţi au trecut
nebăgîndu-l în seamă. Se spune acolo: Cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari,
vrăjitori şi toţi mincinoşii, partea lor este iadul care arde cu foc şi pucioasă
(Apoc. 21, 8).
Cuvîntul lui Dumnezeu spune aici apriat că nici fricoşii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu. Eu am rămas cu un fel de uimire şi mirare cînd m-am oprit mai întîi asupra acestui loc.
Cei fricoşi sînt puşi alături de ucigaşi, curvari, vrăjitori. Ba încă sînt puşi în fruntea lor.
Scumpul meu frate luptător! Nu uita acest loc. Sapă-l în inima ta şi în gîndul tău. Fricoşii nu vor
moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Un ostaş al Domnului nu cunoaşte frica!
Noi trebuie să avem clipă de clipă conştiinţa că nu sîntem singuri în războiul cel sfînt. Domnul
e cu noi. Domnul ne-a dat atîtea dovezi că este cu noi, încît să ne mai temem, ar însemna că sîntem
nişte laşi şi fricoşi vrednici de a fi trimişi acasă din armata Domnului.
Eu nu mă tem decît de un singur lucru: de păcat. Să ne temem numai de păcat, căci prin păcat Îl
pierdem pe Domnul ca să nu ne părăsească şi El.
Pînă cînd Domnul este cu noi şi noi cu El - n-avem de ce să ne temem. Chiar de s-ar zgudui
pămîntul şi s-ar cutremura toţi munţii răutăţii omeneşti - n-avem de ce să ne temem. Domnul e cu
noi!
 Cei ce au iscodit Canaanul
şi au gustat din dulceaţa lui

Pustia era grea. Copiii lui Israel cîrteau mereu. Atunci Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:
Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului pe care o dau copiilor lui Israel
(Numeri cap. 13).
Domnul ştia că copiii Lui sînt încă slabi... că îi biruie pustia. De aceea a hotărît să le trimită un
ajutor. Şi le-a trimis prin iscodirea Canaanului, vestea că îi aşteaptă o ţară în care curge lapte şi
miere. Şi ca dovadă le-a trimis un strugure mare şi dulce.
Şi cei ce plecaseră să iscodească ţara Canaanului, s-au întors de la iscodirea ţării, după patruzeci
de zile. Şi au plecat şi au ajuns la Moise şi Aaron şi la toată adunarea copiilor lui Israel, şi le-a arătat
lor roadele ţării. Şi au istorisit lui Moise: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat că este
o ţară în care curge lapte şi miere. Iată-i roadele
(Numeri 13, 25-27). Şi au arătat poporului un strugure mare, ce-l aduseseră pe o prăjină.
Aşa-i purtarea de grijă a Domnului. El ştie că noi, copiii Lui, sîntem aşa de slabi. El ştie că
pustia acestei vieţi, acestei călătorii, este aşa de grea. Şi de aceea El ne trimite mereu cîte un
strugure, cîte o gustare din dulceaţa patriei cereşti, care ne aşteaptă la capătul pustiei. Toate
bucuriile noastre duhovniceşti, toate bucuriile noastre sfinte pe care le simţim în inima şi viaţa
noastră, sînt strugurele pe care Domnul ni-l trimite din patria noastră de mîine pentru ca să ne
întărească prin pustia acestei vieţi.
Domnul ne trimite acest strugure: întîi ca, gustînd din dulceaţa lui, să uităm greul şi amarul
pustiei. Iar al doilea ni-l trimite ca, gustînd din dulceaţa lui să dorim şi să ne dorim după patria cea
sfîntă de unde ne vine această scumpă dulceaţă.
Pentru întărirea celor ce călătoreau spre Canaan, Domnul a folosit şi pe cei care iscodiseră
Canaanul. EI întăreau poporul spunînd şi predicînd în toate părţile că au văzut Canaanul, că au
gustat din dulceaţa lui, că au gustat din mierea şi laptele lui. Parcă îl vedem pe Iosua şi Caleb cum
predică poporului: curaj copiilor! La capătul pustiei ne aşteaptă o ţară minunată, o ţară unde curge
lapte şi miere... noi am văzut această ţară... noi am gustat din dulceaţa ei... noi am gustat din mierea
ei... uite, v-am adus şi vouă dovadă: un strugure mare şi dulce... ca să gustaţi şi să vedeţi ce ţară
dulce şi minunată ne aşteaptă...
Aşa e şi azi. Pentru întărirea celor care călătoresc spre Canaan, Domnul foloseşte şi azi oameni
care au iscodit Canaanul... oameni care au gustat din dulceaţa Canaanului... oameni care au gustat
din laptele şi mierea Canaanului... care umblă cu strugurele adus din Canaan şi îmbie pe toţi să
guste şi să afle ce ţară dulce şi sfîntă ne aşteaptă.
Nişte astfel de oameni trebuie să fim şi noi, cei din Oastea Domnului. Un ostaş al Domnului
trebuie să fie un iscoditor al Canaanului... să afle mai întîi el însuşi dulceaţa vieţii celei
duhovniceşti. Şi apoi, aflîndu-le pe acestea, să fie, să se facă şi el un chemător al altora spre Canaan,
spre mîntuire.
Fratele meu, vrei să chemi şi pe alţii în călătoria spre Canaan? Apoi, dragul meu, cutreieră mai
întîi tu însuţi - duhovniceşte - această ţară binecuvîntată... şi gustă din fructele ei... gustă din mierea
şi laptele ei... şi ia-ţi de acolo un strugure mare şi dulce şi îmbie pe tot omul să guste din el... Şi
spune la tot omul că tu ai fost în Canaan.
Iar dacă oamenii nu te vor crede, eu te rog, fratele meu, fă-te tu însuţi un strugure mare şi dulce.
Fă-ţi viaţa ta un strugure mare şi dulce, de dragoste şi bunătate. Fă să curgă din viaţa ta miere şi
lapte de dragoste, milă şi bunătate. Fă-i pe oameni să simtă că tu ai fost în Canaan. Şi atunci, te
asigur că izbîndă mare vei avea în lupta mîntuirii.
Omul nu crede decît ceea ce vede. Nu crede numai în vorbe, ci aşteaptă şi fapte, dovezi, roade.
Şi poate că e bine aşa. Vorbe goale şi frumoase se spun ele destule în toate ramurile vieţii. Dar în
lucrurile mîntuirii sufleteşti, cu vorbă goală, nu merge. Oamenii aşteaptă aici roadă: miere, lapte,
struguri. Iar aceste roade le pot da numai cei ce au iscodit Canaanul. Cei care au gustat din roadele
Canaanului.
Din bunătăţile Canaanului, iscoditorii au ales un strugure. Domnul Isus a zis că El este
buciumul vieţii (Ioan 15, 5). Din viaţa aceasta din care sus pe teascul Golgotei s-a scurs
Sîngele mîntuirii noastre - să luăm şi noi cîte un strugure. Să vestim neîncetat Jertfa Crucii şi să-i
chemăm pe oameni să guste din vinul Lui şi Sîngele Lui. Să-i chemăm pe toţi la taina sf.
Împărtăşiri, la altarul Domnului, să guste din vinul Canaanului.
Şi încă 3 învăţături putem scoate în legătură cu cei care au iscodit Canaanul.
Cînd copiii lui Israel voiau să-şi aleagă o căpetenie şi să se întoarcă în Egipt, cei doi care
iscodiseră Canaanul, Iosua şi Caleb, au sărit să oprească poporul. Şi au zis unul altuia: Să ne alegem
o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt. Şi dintre cei care iscodiseră ţara, Iosua, fiul lui Nun şi
Caleb, fiul lui Iefune, şi-au rupt hainele şi au vorbit astfel fiilor lui Israel: Ţara pe care am străbătut-
o noi să o iscodim, este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva
Domnului şi nu vă temeţi, căci Domnul este cu noi (Num. 14, 4-9).
Toţi cei pe care Domnul Dumnezeu i-a învrednicit să iscodească Canaanul - sînt datori să
întărească pe cei mai slabi, pe care ispita îi cheamă înapoi, în Egiptul păcatelor.
Aşa e şi în Oastea Domnului. Aşa să facă şi fraţii ostaşi mai tari.
Slăvit să fie Domnul! Avem şi în Oastea Domnului destui Iosua şi Calebi care au iscodit
Canaanul şi strigă azi din toate părţile: am gustat din dulceaţa Canaanului... nu ne mai întoarcem în
Egipt... mergem înainte!...
Apoi a doua învăţătură. Toţi cei care au iscodit Canaanul au fost tineri. Ei se află înşiraţi la
Numeri cap. 13, şi toţi sînt fiii lui cutare şi cutare.
Asta-i tinereţea pusă în slujba Domnului. Elanul şi avîntul tinerilor face minuni şi în Oastea
Domnului. Pentru că tinerii nu sînt încă legaţi de grijile vieţii. Ei se aruncă în luptă cu tot ce au.
Ferice de voi, tineri ostaşi şi ostaşe, care în loc să cutreieraţi cîrciumile, cinematografele,
jocurile, etc. - cutreieraţi Canaanul şi vestiţi dulceaţa lui!
Iar peste toate şi o altă învăţătură. Cei care au iscodit Canaanul şi au adus struguri din el au fost
pe urmă... ameninţaţi că vor fi omorîţi cu pietre. Şi toată adunarea copiilor lui Israel vorbea să-i
ucidă cu pietre (Numeri 14, 10).
De ce? Pentru că cei ce iscodiseră Canaanul spuneau poporului că va trebui să se lupte pentru
cucerirea lui. Alături de struguri, de lapte şi miere, Iosua şi Caleb puneau în faţa poporului şi
războiul pentru cucerirea acestei ţări dulci.
Iar asta nu plăcea poporului. Mai ales că - după cum spune Biblia - erau şi alţi iscoditori care
înfricoşau poporul de război, şi spuneau că e mai bine să-şi aleagă o altă căpetenie şi să se întoarcă
în Egipt (Numeri 13, 30).
Scumpii mei fraţi ostaşi! Să stăruim şi noi în lupta şi călătoria noastră spre Canaan. Şi orice
frămîntări şi furtuni s-ar ivi în calea noastră, să nu ne înfricoşăm. Aşa-i calea prin pustie: plină de
necazuri şi furtuni.
După ce iscodiseră Canaanul şi aduseseră dovada despre dulceaţa lui - Iosua şi Caleb au fost
ameninţaţi cu pietre.
Aşa a fost, este şi va fi soarta de totdeauna a acelor nebuni care iscodesc Canaanul şi vorbesc
despre dulceaţa lui!
 Şarpele în pustie
Crucea şi Jertfa Golgotei
Cu ochii ţintă spre Isus Cel Răstignit,
Căpetenia călătoriei noastre

Plecaseră israelienii de sub Muntele Sinai cu cele 10 porunci. Şi cu cele mai bune nădejdi, că de
acum calea li s-a uşurat. Canaanul e aproape. Dar, iată vine peste ei frămîntarea din pustia Cades.
Unii înfricoşează poporul spunînd că pentru cucerirea Canaanului vor trebui să se lupte cu nişte
oameni care se trag din neamul uriaşilor: faţă de ei, noi sîntem parcă nişte lăcuste (Numeri 13,
33). Şi poporul murmură. Se aude tot mai răspicat strigătul: Să ne întoarcem în Egipt... Moise ăsta,
ne-a adus numai dintr-un bucluc într-altul... Să ne alegem o altă căpetenie şi să ne întoarcem în
Egipt (Numeri 14, 4).
Desigur, Moise şi Aaron vor fi avut mult de furcă cu această frămîntare. Zdrobiţi de durere -
spune Biblia - ei stăteau cu faţa la pămînt cerînd sfatul şi ajutorul Domnului Dumnezeu (Numeri
14, 5). Şi ca un răspuns al lui Dumnezeu la această frămîntare - şi ca o pedeapsă - iată vine şi un
alt necaz, o altă plagă. Se ivesc nişte şerpi înfocaţi care au muşcat poporul şi mulţi au murit.
Atunci văzînd Moise moarte multă în popor s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise:
Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi, ce va
privi spre el, va trăi. Şi a făcut Moise aşa. Şi oricine era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de
aramă, trăia şi nu murea (Numeri 21, 5-9).
O, ce înţeles tainic şi adînc e aici! Pentru călătoria vieţii noastre spre Canaan, spre mîntuire,
acesta este un loc tainic, un loc de popas, un loc de adîncă învăţătură. Semnul şarpelui de aramă
ridicat în pustie, a închipuit cu mii de ani înainte, Jertfa Crucii de pe Golgota. Precum Moise a
înălţat şarpele în pustie, aşa a fost înălţat şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică (Ioan 13, 17).
În Grădina Edenului, şarpele diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri Adam şi Eva. Şi a
muşcat mereu pe urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Dar
la plinirea vremii, Tatălui ceresc I s-a făcut milă de cei pierduţi. Ca şi oarecînd Moise în pustie, în
mijlocul pieirii şi morţii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat un Semn mare, a ridicat Crucea şi Jertfa
Fiului Său, pentru ca oricine priveşte la El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică. Jertfa Crucii a biruit
pe şarpele diavol din Grădina Edenului. I-a luat puterea, i-a luat veninul. Muşcătura lui nu mai
omoară.
Dragă cititorule, nu uita! Drumul nostru care duce spre Canaan trece prin pustie. Iar pustia
aceasta este totdeauna plină de şerpii cei înfocaţi ai ispitelor şi păcatelor.
Contra acestor şerpi noi nu avem o altă apărare decît semnul ce ni s-a dat: Crucea şi Jertfa
Scumpului nostru Mîntuitor.
Deci, iubiţii mei, şi aici, cu ochii ţintă! Cu ochii ţintă la semnul ce ni s-a arătat şi s-a ridicat
anume pentru noi şi mîntuirea noastră. Cu ochii ţintă la Cel ridicat pe Crucea Golgotei pentru noi şi
mîntuirea noastră. Cu ochii ţintă la acest semn, ca la o vrajă sfîntă care ne tămăduie şi ne mîntuieşte.
Fratele meu, te-a muşcat şarpele ispitei? O, nu dispera! O, nu te uita îngrozit la şarpe, la rană, ci
uită-te cu încredere şi cu lacrimi de căinţă către Semnul care te poate tămădui!
Fraţii mei! Sîntem - duhovniceşte - în călătorie cu israelienii, spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.
Şi iată am ajuns la Semnul mîntuirii noastre.
Să ne oprim puţin aici şi să ne dăm seama despre toate cîte ne-a făcut nouă Domnul. Să ne dăm
seama că în întreaga călătorie a israelienilor, acest Semn mîntuitor trece ca un fier roşu, sau ca un
semn roşu, care arată calea mîntuirii.
Din Egipt îi scoate pe israelieni Mielul Cel înjunghiat în noaptea plecării. La Meriba, apele cele
amare le îndulceşte lemnul Crucii. Din moartea setei îi scapă Stînca Golgotei. Din moartea foamei îi
scapă Mana, pîinea cea vie care s-a pogorît din cer (Ioan 6, 51). Iar în pustie scapă de
muşcătura şerpilor prin Semnul şarpelui de aramă (Crucea şi Jertfa Golgotei).
O, Preadulcele nostru Mîntuitor! Sîngele Tău şi Jertfa Ta cea scumpă se iveşte pe tot locul pe
unde omul se încurcă în călătoria spre Canaan. Jertfa Ta cea sfîntă ne deschide mereu drumul spre
Canaan.
Iară şi iară vom spune atunci că fără El nu putem face nici un pas în călătoria noastră spre
Canaan. Dar cu El vom putea trece prin orice furtuni şi lupte ar ieşi în calea noastră. Cu El am venit
pînă aici. Numai cu El vom putea înainta mai departe.
Fraţii mei! Am ajuns cu călătoria noastră spre Canaan, pînă aici, în faţa Semnului din pustie.
Prin multe am trecut pînă aici. Şi prin multe vom mai trece, căci pînă la Iordan mai este încă
mult. Ştie Bunul Dumnezeu ce va mai urma. Eu mulţumesc Bunului Dumnezeu că am ajuns pînă
aici. Mulţumesc Domnului că v-am adus pînă aici, în faţa Semnului din pustie.
De aici, aveţi calea deschisă spre Canaan. Căci semnul, aveţi Crucea şi Jertfa Lui. De sus, de pe
Dealul Golgotei ni se vede în zare Canaanul, patria noastră cea dulce, de mîine.
Deci, fraţii mei! Cu ochii ţintă la Semn! Cu ochii ţintă la Isus Biruitorul. Cu El am biruit, cu El
vom birui. Cu El ne vom sfîrşi călătoria şi ne vom întîlni pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc,
în locul pe care ni l-a pregătit nouă ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin.

Haideţi creştini spre Canaan

Haideţi spre patria cerească,

haideţi creştini spre Canaan;
lăsaţi şi grija cea lumească
fugiţi din drumul lui satan.

Mulţi fraţi de-ai noştri sînt departe

abia se mai zăresc pe drum
dar noi cu-nşelăciuni deşarte,
vai, n-am plecat nici pîn-acum!

Haideţi creştini, Domnul ne cheamă

cu glasul Său dulce şi blînd
ne spune ca o scumpă mamă
veniţi, veniţi copii curînd.

Veniţi cei osteniţi la Mine,

veniţi de luaţi jugul Meu,
şi veţi vedea cît e de bine
aici, unde Mă aflu Eu.

Intraţi şi voi pe uşa strîmtă

căci numai cei ce trec prin ea
ajung la patria cea sfîntă
şi moartea nu vor mai vedea.

Veniţi dar, nu mai staţi pe gînduri,

fugiţi din drumul lui satan...
veniţi cîntînd în rînduri, rînduri,
veniţi creştini spre Canaan.

Auzi, tu dragă frăţioare

ce dulci cuvinte ni s-au spus,
de ce să n-ascultăm noi oare
de glasul Domnului Isus?
 Ce este Oastea Domnului?

Cuvînt înainte:

Cartea aceasta iese a cincea oară de sub tipar. Şi ar fi putut ieşi şi a şasea oară, căci s-a gătat de
doi ani şi n-am mai retipărit-o. Ţineam să o mai completez cu material nou (din care foarte mult stă
împrăştiat prin foaia Oastea Domnului.
Dar Domnul a voit să stau mereu în şcoala cea tainică a suferinţelor şi astfel nu s-a mai făcut
ceea ce plănuisem.
Acum simţindu-se tot mai mult lipsa acestei cărţi de îndrumare pentru cei din Oaste şi pentru
cei ce intră în Oaste, am tipărit-o din nou. În cartea aceasta vor afla ostaşii învăţăturile de temelie
ale Oastei.
Ţinem însă să spunem că la Oaste mai sînt şi alte cărţi de îndrumare pentru ostaşii Domnului.
Oastea Domnului îşi are cărţile ei, care toate arată drumul mîntuirii pe care l-a deschis această
mişcare. Astfel sînt cu deosebire cărţile Oglinda inimii omului, cărţile despre Duhul Sfînt, Sodoma
şi Gomora, Mai lîngă Domnul meu, Fiul cel pierdut, Tîlcuirea Evangheliilor, 600 de istorioare şi
celelalte.
Şi mai presus de toate cei ce intră în Oaste şi cei care au intrat trebuie să aibă negreşit cartea lui
Dumnezeu, Biblia.
De încheiere, rog pe Domnul şi Mîntuitorul nostru să-Şi reverse darul şi harul Său peste cei ce
vor citi această carte şi citind-o vor lua şi ei îndemn să intre în războiul cel sfînt.

Sibiu, la 10 septembrie 1934 Iosif Trifa, preot.

Ce fel de mişcare este Oastea Domnului

şi cum s-a pornit această mişcare?

Cel ce scriu aceste rînduri şi această carte sînt preot, adică păstor şi îngrijitor de suflete. Este
aceasta o slujbă aleasă, frumoasă şi de multe ori mai liniştită ca alte slujbe. Pentru mine însă această
slujbă este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frămîntare sufletească. Această slujbă
mi s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la
Ezechiel prorocul, cap. 33, vers. 7-10, unde Domnul zice: Aşa zice Domnul: Acum, fiul omului, te-
am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvîntul care iese din gura Mea, şi să-i
înştiinţezi din partea Mea. Cînd zic celui rău: Răule, vei muri negreşit! şi tu nu-i spui, ca să-l întorci
de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sîngele lui îl voi cere din mîna ta.
Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău ca să se întoarcă de la calea lui şi el nu se va întoarce, va muri în
nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mîntui sufletul (Ezec. 33, 7-9).
Cuvîntul Domnului mi-a vorbit astfel: Fiul omului, vorbeşte copiilor poporului tău, şi spune-le:
Cînd voi aduce sabia peste vreo ţară, şi poporul ţării va lua din mijlocul lui pe un om oarecare, şi-l
va pune ca străjer, dacă omul acela va vedea venind sabia asupra ţării, va suna din trîmbiţă, şi va da
de ştire poporului, şi dacă cel ce va auzi sunetul trîmbiţei nu se va feri, şi va veni sabia şi-l va
prinde, sîngele lui să cadă asupra capului lui. Fiindcă a auzit sunetul trîmbiţei şi nu s-a ferit, de
aceea sîngele lui să cadă asupra lui; dar dacă se va feri, îşi va scăpa viaţa. Dacă însă străjerul va
vedea venind sabia, şi nu va suna din trîmbiţă şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi
va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sîngele lui din
mîna străjerului
(Ezec. 33, 1-7).
Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească
nu am decît atunci cînd suflu din trîmbiţă ca să deştept pe cei păcătoşi.
Din această datorie şi răspundere a mea de trezitor şi aducător de suflete la Mîntuitorul a ieşit şi
Oastea Domnului.
Şi acesta, văzînd primejdia, va sufla din trîmbiţă... din această datorie a ieşit şi Oastea
Domnului ca o trîmbiţă ce cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi. Domnul m-a chemat de la ţară,
unde am slujit ca preot 10 ani şi m-a pus aici la Sibiu să suflu din trîmbiţă în faţa primejdiei.
Da, da, în faţa primejdiei, căci o mare primejdie ameninţă sufletul oamenilor! După războiul cel
mare credinţa a slăbit, dragostea creştină s-a răcit şi fărădelegile au sporit grozav. Niciodată parcă n-
a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice
ap. Pavel - dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind
Evanghelia lui Hristos (2 Cor. 4, 4). El domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).
Se pare că iadul cu toate relele lui s-a slobozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor
stricăciuni sufleteşti ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensivă şi o luptă
împotriva vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra
întunericului şi contra răutăţilor.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Isus Biruitorul. Domnul
este Conducătorul acestei Oşti.
Eu nu sînt altceva decît un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant care m-a pus să
suflu din trîmbiţă şi să strîng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea Oastei e a Lui. El Singur ne
poate duce la biruinţă.
Şi încă ceva. Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o
mişcare contra tuturor patimilor rele pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Lupta noastră
s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi sudalmei după ce mai ales aceste două patimi fac cele mai
mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului e o mişcare
de renaştere sufletească, e o mişcare de pătrundere în adîncimile sufleteşti ale omului pentru a
înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la izvorul puterii şi al îndreptării, care
este Isus Mîntuitorul.
În acest înţeles, cartea de faţă nu e p înşirare de regulamente lungi şi amănunţite despre tot ce
trebuie să facă, şi să nu facă cei ce au intrat şi cei care vreau să intre în Oastea Domnului. Spre
deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adîncirea vieţii sufleteşti în
Evanghelia Mîntuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi
întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei... Fără de
acestea, toate regulamentele şi poruncile sînt sarcini grele de purtat (Luca 11, 46), sînt numai
spălarea pe dinafară a blidelor (Luca 11, 39), sînt litera care omoară pentru că lipseşte din ea
duhul care face viu şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (2 Cor. 3, 6).
Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Isus Mîntuitorul.
În semnul acesta şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a binecuvîntat Lucrarea Lui.

Mişcarea aceasta este de la Dumnezeu

Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu, se smulge (Matei 15, 13).

Mişcarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. În această mişcare eu n-am fost decît un vas
umil de care Domnul S-a folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la Rusaliile din anul 1932, am
spus răspicat acest lucru precum urmează: Eu sînt o predică vie în faţa Oastei. Într-o lucrare atît de
mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul pentru ca toţi să vadă şi să
înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului.
În mişcarea Oastei eu nu sînt altceva decît un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în
Lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu!
La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei
mişcări, va afla în ea multe frămîntări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar.
După înfiriparea Oastei am stat mai bine de un an numai cu zece fraţi ostaşi lîngă mine, pe toată
ţara. Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei la Sibiu. Ştiţi ce public am avut?
Zece inşi, dintre care cinci au fost vorbitorii iar cinci ascultătorii.
În acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoapta: Lasă-te de lucrul
acesta! Nu vezi că te faci de ruşine? Dar Domnul nu m-a lăsat.
Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu, se smulge - zicea Mîntuitorul
(Matei 15, 13). Răsadul Oastei era de la Dumnezeu - şi el s-a prins. Grăuntele de muştar era de
la Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.
Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu. Nici cel ce a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei,
nici cel ce a udat, ci Domnul, care a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).
Iar în cartea cu Vîntul cel ceresc, pag. 48 stă scris:
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării
Duhului Sfînt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfînt şi va trăi numai pînă cînd va sta
sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această mişcare
decît doar că pe mine vîntul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două şi trezindu-mă, am
început să strig: Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie...

Războiul Oastei Domnului

Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?

Vom spune îndată de la început că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un
război dîrz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă
contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui
Dumnezeu şi mîntuirea sufletului.
Mulţi vor zice: Ce rost are aceasta Oaste a Domnului, căci doar toţi creştinii sînt ostaşi de ai lui
Hristos? Va fi, dar cei mai mulţi au dezertat demult din lupta mîntuirii. Au părăsit frontul şi pe
comandantul luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mîntuirii şi ne-am
pus din nou sub cîrma şi comanda Marelui nostru Rege ceresc: Isus Mîntuitorul.
În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întîi şi întîi, vrăjmaşul cu care ai de
luptat: să-i cunoşti puterea şi apucăturile ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa e şi
lupta noastră. Mai întîi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.
Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi creştinii şi pe care trebuie să-l biruim?
Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sfînta
Scriptură. Amintesc doar numai două: Satana - zice Scriptura - e potrivnicul credincioşilor,
vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte... să ne împotrivim lui cu credinţă tare
(1 Petru 5, 8-9). Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept
împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă
puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar,
avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu
rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge
toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efes. 6, 11-16).
Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai creadă în
diavol. Un om din popor m-a întrebat astă vară că oare este diavol şi unde şade. Omul mă întreba
aşa rîzînd, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii
de la oraş să nu mai vorbim; te rîd în faţă cînd le spui că este diavol.
Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa creştinească. Credinţa în diavolul îşi are
însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie Scripturile
în nenumărate locuri spunîndu-ne lămurit că este diavol şi ne face băgători de seamă asupra
isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul pierde şi credinţa în Dumnezeu, pentru că - între altele -
tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El
cu ajutorul Lui.
Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai
diavolul este acela care şopteşte oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este
diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi pentru ca oamenii să nu-l cunoască, şi să nu afle înşelăciunile şi
meşteşugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata. Aşa face
şi diavolul: se ascunde tăgăduindu-se, pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.
 Cine a fost diavolul la început şi cum a fost făcut?

Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor şti să răspundă. Diavolul a fost şi el o făptură a lui
Dumnezeu: a fost la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a fost bun. Ba încă
mai mult decît atît: la început diavolul era una din cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să
fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.
La prorocul Ezechiel este un loc care adevereşte de minune istoria cu începutul şi căderea
diavolului. Citiţi cap. 28 din Ezechiel şi veţi afla acolo istoria şi trecutul diavolului. În chipul
împăratului din Tir se află în acel capitol istoria satanei, despre care zice Biblia că ajunsese la cea
mai înaltă desăvîrşire, era plin de înţelepciune şi desăvîrşit în frumuseţe... stăteai în Eden, Grădina
lui Dumnezeu... erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse, te pusesem pe Muntele cel sfînt al lui
Dumnezeu (Ezec. 28, 12-15).
Precum se vede din acest loc, diavolul fusese la început o făptură plină de slavă, de înţelepciune
şi de o mare frumuseţe. Se poate să fi fost chiar el încredinţat cu ocîrmuirea pămîntului.
Dar diavolul a căzut din această stare pentru că, cuprins de trufie, voia să fie asemenea lui
Dumnezeu. Istoria căderii diavolului se află foarte nimerit pusă în Biblie la Isaia cap. 14 şi la
Ezechiel cap. 28, în chipul împăraţilor din Tir şi Babilon. Iată locul de la Ezechiel: Aşa vorbeşte
Domnul, Dumnezeu: Pentru că ţi s-a îngîmfat inima şi ai zis: Eu sînt Dumnezeu, şi şed pe scaunul
de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor, măcar că nu eşti decît om şi nu eşti Dumnezeu,
măcar că îţi dai ifose ca şi cînd ai fi Dumnezeu (Ezec. 28, 2).
Iată şi locul de la Isaia: Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost
doborît la pămînt, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica
scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor,
la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în
locuinţa morţilor, în adîncimile mormîntului!
(Isaia 14, 12-15).
Despre această cădere a zis Mîntuitorul: Am văzut pe Satana căzînd ca un fulger din cer (Luca
10, 18).

Cum a fost alungat satana din cer?

Despre cum a fost alungat satana din cer ne spune Biblia la Apocalipsa cap. 12: Şi în cer s-a
făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi
ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt; şi împreună cu
el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mîntuirea,
puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui, pentru că pîrîşul fraţilor
noştri, care zi şi noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin
Sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar pînă la moarte. De aceea
bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pămînt şi mare! Căci diavolul s-a coborît
la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme (Apoc. 12, 7-12).
Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răzvrătitor şi luptător contra lui
Dumnezeu. Locul sus amintit ne mai spune că satana a fost alungat din cer, împreună cu îngerii lui.
Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de îngeri. Era înzestrat cu o desăvîrşire mai mare
decît mulţi alţii din îngerii cerului. După răzvrătire, satana a atras de partea sa şi pe o mulţime mare
din aceşti îngeri pe care îi avusese sub cîrmuirea lui. Satana a rămas conducătorul şi căpetenia
îngerilor căzuţi. În acest înţeles îl numeşte Scriptura pe diavolul: Domnul dracilor (Matei 12,
24); Belzebut (Luca 11, 15); Lucifer, etc. Împreună cu satana au fost alungaţi din cer şi îngerii
lui.
Timpul căderii şi alungării lui satana din cer, Biblia nu ni-l spune precis. Se poate însă deduce
că această cădere s-a întîmplat cîtva timp după ce Dumnezeu făcuse lumea îngerilor şi înainte cu
ceva de a fi fost făcut omul, pentru că la facerea omului satana se afla pe pămînt.
 După alungarea din cer, lucrul cel dintîi ce l-a făcut satana, a fost să se reculeagă din înfrîngerea
primită şi să-şi strîngă rîndurile. Satana şi-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu el. Satana cu
îngerii lui sînt o oaste mare şi bine organizată. Oricît de mult ar fi pătruns între îngerii cei căzuţi
duhul trufiei şi al neascultării, totuşi satana îi ţine sub cîrmuirea şi porunca lui. Diavoleştile gloate
îşi au organizaţia lor şi planurile lor de luptă. Despre această organizaţie a diavoleştilor gloate,
vorbeşte ap. Pavel la Efeseni: Căci n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva stăpînirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii; Efeseni
6, 12, spune prin aceste cuvinte apriat, că satana are o oaste organizată cu multe feluri de împărţiri
şi subîmpărţiri. Precum cetele îngereşti sînt împărţite în mai multe clase, aşa se pare că sînt
împărţite şi cetele diavolului.
Alungat din cer, satana s-a făcut din heruvim strălucitor, un mare vrăjmaş lui Dumnezeu.
Însuşirile cele bune ce le-a avut s-au schimbat în altele de natură rea. I-au rămas diavolului
însuşirile alese ce le avea, numai cît s-au schimbat înspre a face rău, aşa cum, spre pildă, un om are
minte bună, dar o foloseşte să înşele, să mintă, etc. Prin căderea sa, diavolul s-a făcut izvorul
păcatului. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început (1 Ioan 3,
8).
 Numirile satanei

În special se distinge satana printr-o mare vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva
adevărului. De altcum însuşirile lui cele rele sînt puse şi în diferite numiri ce i s-au dat. Cuvîntul
satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut potrivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Isus şi al
tuturor credincioşilor. El stă împotriva a tot ce vrea Dumnezeu: e contra adevărului şi contra tuturor
planurilor lui Dumnezeu.
Cuvîntul şarpe, înseamnă înşelător. Începînd din Grădina Raiului, unde a înşelat pe Eva, pînă în
zilele noastre, satana foloseşte cu cea mai mare plăcere şi dibăcie înşelăciunea cu care multe suflete
cîştigă.
Cuvîntul diavol, înseamnă hulitor, defăimător. Diavolul caută în fel şi chip a ridica hulă şi
defăimare împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a ridicat şi împotriva lui Isus. Spre acest scop foloseşte
mai ales minciuna, de aceea îl numeşte Scriptura mincinos şi tatăl minciunii
(Ioan 8, 44).
Cuvîntul balaur, înseamnă nimicitor, distrugător. El a căutat totdeauna să distrugă ceea ce a
clădit Dumnezeu. El a căutat să nimicească şi pe Isus şi el caută mereu să distrugă şi viaţa noastră
cea clădită pe Evanghelie.
Aceste însuşiri le au şi toţi îngerii cei răi. Ei sînt cu toţii învîrtoşaţi în cele rele. Ştiind că nu vor
avea niciodată iertare, ştiind că-i aşteaptă pedeapsa cea veşnică, îi sînt vrăjmaşi înfocaţi împotriva
lui Dumnezeu şi a tuturor credincioşilor Lui.
Se va întreba cineva: De ce a lăsat Dumnezeu pe satana şi îngerii lui să cadă în păcatul
răzvrătirii şi să se facă vrăjmaşii noştri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu libertatea voinţei. Ei
au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că Dumnezeu le ia libertatea voinţei, însă
Dumnezeu nu S-a atins de libertatea voinţei lor, aşa cum nu Se atinge nici de libertatea voinţei
noastre.
De altfel satana cu îngerii lui şi ispitele lui ne poate fi şi spre folos sufletesc. Ispitele satanei ne
ţin în veşnică trezire şi apărare sufletească. Ispitele ne sporesc credinţa şi umilinţa. Precum aurul se
lămureşte în foc, aşa cei credincioşi în cuptorul ispitelor
(Înţel. Sirah 2, 5).
Atacul satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm contra meşteşugurilor lui ca nişte buni
ostaşi ai lui Hristos (2 Tim. 2, 3). În această luptă se cîştigă darul de biruitor şi cununa vieţii
(Apoc. 2, 7-10).

Cum s-a apucat de lucru?

Îndată ce a fost alungat din cer, satana cu oastea lui s-a apucat de planul să cucerească pentru el
lumea şi pe om. Dumnezeu îl făcuse pe Adam în strînsă legătură de ascultare faţă de El. Această
legătură de ascultare s-a apucat satana să o strice.
Planul era acesta: să-l cîştige pe Adam şi urmaşii lui şi prin asta să se facă el, satana,
cîrmuitorul şi domnitorul lumii şi al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat satana de Adam şi Eva în
rai. Era acesta primul atac al satanei; era un atac de cea mai mare însemnătate. Prin el voia satana să
apuce cîrmuirea lumii şi a omului.
Despre cum a decurs acest atac, vom scrie pe larg mai tîrziu. Acum vom spune numai atît că va
rămîne o veşnică ruşine pe neamul omenesc, cît de uşor a cîştigat satana lupta, fără nici o
împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra satanei va fi răsunat prelung de bucuria acestei
biruinţe...
Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea şi pe om în veşnica robie a satanei şi a gloatelor
lui. Încă în rai a făgăduit lui Adam că va slobozi pe urmaşii lui din această robie a neascultării,
ridicînd din seminţia femeii un vlăstar care va zdrobi capul şarpelui, adică puterea satanei.
Cînd a sosit plinirea vremii, Cel făgăduit - Isus Mîntuitorul - a venit în lume şi a biruit pe
diavolul şi puterea lui. Despre cum a biruit Isus pe marele vrăjmaş, vom scrie pe larg mai tîrziu.
Acum vom spune numai atît, că biruinţa Mîntuitorului asupra satanei a fost o biruinţă definitivă. În
lupta ce s-a dat între Domnul şi diavolul, diavolul a rămas complet înfrînt ţi bătut. Numai cît această
bătălie încă nu s-a sfîrşit. A rămas ca să se mai dea o luptă în parte, asupra fiecărui suflet omenesc.
Satana trebuie bătut de două ori. Întîi el a fost bătut şi biruit definitiv de Acela care se cheamă Isus,
adică Biruitor. A doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă pr cîmpul de luptă al inimii noastre
şi al voinţei noastre; adică stă în voinţa noastră de a-L alege şi a-L primi pe Isus ca pe un Biruitor ce
ne duce şi pe noi la biruinţă.
Însă răul tocmai acesta este că cei mai mulţi oameni nu-L primesc cu adevărat pe Isus
Mîntuitorul şi de aceea biruinţa Lui nu poate străbate în lume şi între oameni. A venit la ai Săi, şi ai
Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat
dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 11-12). Însă oamenii nu L-au primit pe El, de
aceea nu s-a surpat puterea diavolului, ci parcă tot mai mare se face. Lumea se cufundă în păcate şi
se depărtează mereu de Isus Biruitorul, de aceea puterea satanei tot creşte.
Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în semnul că
niciodată satana n-a avut biruinţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice ap.
Pavel - dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind Evanghelia
lui Hristos (2 Cor. 4, 4). Sau cum zice într-alt loc că satana este un domnitor, un stăpînitor
puternic care domneşte în întunericul acestei lumi
(Efes. 6, 12).
Uitaţi-vă cît de mulţumit stă acest domnitor pe tronul lui şi se uită peste lumea şi oamenii de
azi!
Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi tare ca azi. Se pare că s-a împlinit în zilele
noastre profeţia de la Apocalipsa unde se spune că balaurului cel mare, şarpele cel vechi care se
numeşte diavolul, i s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpînire peste orice
seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pămîntului i se
vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului,
care a fost junghiat (Apoc. 13, 7-8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar tocmai
această culme a puterii este profeţită în Apocalipsa ca un semn că balaurul cel mare (diavolul),
merge spre pieire (Apoc. 17, 11). Mieluşelul (Isus Mîntuitorul) îl va birui pe el, pentru că El
este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sînt cu El, de
asemenea îl vor birui (Apoc. 17, 14).
Acum ori mai tîrziu, va porni o mare ofensivă împotriva domnului veacului acestuia, care este
satana. În stricăciunea vremurilor noastre se va ivi o mare mişcare de întoarcere la Mîntuitorul şi
Evanghelia Lui. În culmea puterii sale satana va fi biruit.
Scripturile spun că va sosi o vreme cînd satana va fi legat pe timp de o mie de ani şi apoi iar va
scăpa puţin şi pe urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului să-şi ia pedeapsa
(Apoc. cap. 20). Cînd va veni acest timp, Singur Dumnezeu ştie, căci nu este dat oamenilor a
şti vremile şi anii. Pentru noi de altfel nici nu are însemnătate a şti şi a prevesti timpurile profetice.
Pentru noi şi mîntuirea noastră are însemnătate să auzim şi să ascultăm glasul Mîntuitorului care ne
cheamă la război contra balaurului cel mare. Pentru noi are însemnătate să fim între cei chemaţi,
aleşi şi credincioşi care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus (Apoc. 12, 17),
primindu-L pe El de Biruitor asupra vrăjmaşului diavol.
Oastea Domnului cheamă la război

Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă pe tot omul la război contra
stăpînitorului veacului acestuia. Ea se luptă cu îndîrjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume, pe
care satana umblă să le răstoarne cu totul.
Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este o
ascultare a Mieluşelului, care cheamă la război împotriva balaurului celui mare pe toţi care vreau să
fie cu El, chemaţi, aleşi şi credincioşi. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi
conducerea lui Isus Biruitorul.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol. Oastea
Domnului este o luptă neîncetată împotriva vrăjmaşului diavol. Cine intră în Oastea Domnului, intră
în declaraţie de război cu satana şi trebuie să stea de-a pururi gata de luptă ca un bun ostaş al lui
Hristos (2 Tim. 2, 3).
Despre cum se dă această luptă şi cum se cîştigă biruinţa, scriem pe larg în paginile următoare.

Oare război să fie acesta?

Zis-a un bătrîn: Odinioară, sculîndu-mă să-mi fac pravila mea, şi dacă am început, am auzit
trîmbiţe de război şi m-am mîhnit şi am zis întru mine: Oare război să fie acesta? Şi a răspuns
diavolul: Război este şi zarvă. Iar de-ţi este ţie voia să nu fii la luptă, te rog să nu baţi război, ci stai
pe linişte, mănîncă, bea, dormi - şi nu mă voi lupta cu tine...
Într-o carte bătrînă am aflat această istorioară. Oare nu sînt în ea creştinii de azi care stau pe
linişte, mănîncă, beau şi dorm - în vreme ce diavolul suflă de război? Creştinii de azi se feresc de
războiul cu satana; ei vreau să aibă linişte şi pace...

Cum a cîştigat satana cea dintîi biruinţă?

Pe urmele şarpelui din Grădina Edenului...

Scriptura ne aminteşte despre două atacuri făţişe ale satanei. În cel dintîi diavolul a atacat pe
Adam şi Eva în Grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mîntuitorul în pustie. În Eden
a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de Mîntuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte,
sînt pline de învăţătură despre cum atacă diavolul şi despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci
cu de-amănuntul. Începem întîi cu atacul satanei. Să mergem întîi pe urmele şarpelui diavol din
Eden, să aflăm cum l-a biruit pe Adam.
Cum a început satana atacul contra lui Adam şi Eva? Întîi şi întîi şi-a schimbat înfăţişarea. El nu
s-a arătat pe faţă cine este, nici anume ce voieşte. Cu gîndurile lui viclene s-a ascuns într-un şarpe
frumos.
Acesta e şi azi cel dintîi lucru ce-l face satana cînd pleacă la atac. El nu se arată. El se ascunde,
ba - cum spuneam mai înainte - chiar se şi tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca omul să nu-l cunoască
şi să nu afle înşelăciunile şi isprăvile lui. Cînd atacă diavolul, se schimbă şi se ascunde. Ah, cîte
haine, cîte înfăţişări felurite şi cîte ascunzători are satana cînd dă atacul!...
Dar totuşi are şarpele diavol ceva ce nu se poate ascunde. Şuierul nu şi-l poate ascunde. Dar
acest şuier nu-l poţi auzi decît atunci cînd trăieşti o viaţă retrasă din vuietul acestei lumi, cînd
trăieşti o viaţă retrasă în rugăciune şi purtări curate. Cel credincios în fiecare ispită aude de departe
şuierul şarpelui diavol şi se fereşte de atacul lui.
Să vedem acum mai departe ce a făcut satana după ce s-a schimbat şi s-a ascuns în chip de
şarpe. A îmbiat pe Eva cu un măr frumos - ne spune Scriptura. Cu acest măr, diavolul a trezit pofta
ochilor, pofta corpului. Cea dintîi lovitură a dat-o aşadar satana în corpul omului. A căutat o uşă de
intrare prin carnea omului. A atacat mai întîi corpul şi apoi a sărit ia de minte pe Eva. El atacă şi azi
tot aşa. Satana pune ispitele şi patimile în faţa corpului, pentru că ştie că trupul nostru este mai slab.
Acest atac şi ferirea de el îl prevedea şi Mîntuitorul cînd în noaptea din Grădina Gheţimani le-a
zis apostolilor: Privegheaţi şi vă rugaţi că duhul este plin de rîvnă, dar trupul este neputincios
(Matei 26, 41).
Cu un măr frumos la vedere s-a apropiat satana de Eva. Tot aşa face şi azi: diavoleştile patimi
sînt plăcute la vedere şi dulci la gustare (dar vai, amare sînt urmările lor!).
După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, satana a mers mai departe cu atacul. Ţinta lui era să
rupă legătura ascultării dintre om şi Dumnezeu. Aici trebuia să-şi concentreze toate puterile. El a
început atacul cu multă băgare de seamă. El nu a sărit să rupă deodată legătura dintre om şi
Dumnezeu. El a pipăit mai întîi această rupere cu îndoiala, zicînd către Adam şi Eva: Oare a zis
Dumnezeu cu adevărat să nu mîncaţi din toţi pomii raiului?...
(Genesa 3, 1). Prin această şireată întrebare diavolul umbla să strecoare în sufletul celor dintîi
oameni otrava îndoielii.
Cu otrava îndoielii începe şi azi satana atacul cel mare al cîştigării unui suflet. Un om din popor
m-a întrebat odată: Oare, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume? Întrebarea era un semn că
diavolul strecurase otrava îndoielii în sufletul omului. În corabia vieţii noastre satana încearcă
mereu să facă găuri de îndoială, că apoi ştie el că prin aceste găuri apa pătrunde încet-încet, pînă ce
pe urmă corabia se îneacă. Ah, ce cumplită otravă sufletească este îndoiala şi ce roade bogate seceră
diavolul pe urmele ei!
Să mergem mai departe cu atacul satanei. Otrava îndoielii ce o aruncase şarpele diavol în
sufletul lui Adam şi Eva chiar îndată n-a prins, căci Eva a răspuns: Da, Dumnezeu ne-a spus lămurit
să nu mîncaţi din rodul pomului căci veţi muri. Cuvintele Evei erau un fel de respingere a atacului
satanic. Atacul nu reuşise. Atunci diavolul aduse în luptă o altă armă: minciuna. Nu e adevărat acest
lucru - începu satana - nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu că veţi muri... în faţa adevărului, satana
puse minciuna şi începu a lucra cu minciuna.
Cu minciuna lucră şi azi satana. Minciuna este doar arma pe care diavolul o foloseşte mai des şi
mai cu multă dibăcie pentru că el este tatăl minciunii, începutul şi izvorul tuturor minciunilor cu
care a umplut lumea de azi.
Pe lîngă minciună, diavolul a mai pus în luptă încă o armă: trufia, ispita trufiei. Nu pentru asta
v-a oprit Dumnezeu că veţi muri - zise diavolul către Adam şi Eva - ci pentru că El (Dumnezeu),
ştie că îndată ce veţi gusta, vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea ca Dumnezeu,
cunoscînd binele şi răul... Adică vorba satanei mergea cam aşa: Vedeţi ce Dumnezeu rău aveţi? V-a
închis ochii şi mintea să nu cunoaşteţi şi voi binele şi răul... v-a oprit să mîncaţi din pomul acesta ca
să nu fiţi asemenea Lui... vrea să rămîne El Singur mai mare ca voi... Satana vorbea şi aici din ale
sale, căci el însuşi fusese alungat din cer pentru trufie şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi acum
trăgea în acest păcat şi pe oameni.
Cu trufia lucră şi azi satana prin lume. Lumea este plină de ispitele trufiei şi mîndriei cu care
satana bogate biruinţe seceră. Şarpele diavol a atacat aşadar pe Adam şi Eva cu pofta ochilor, cu
îndoiala, cu minciuna şi ispita trufiei. Atacul a reuşit. Eva a întins mîna, a gustat şi a dat şi lui Adam
să guste. Satana a biruit. A fost această o biruinţă cu urmări grozave pentru om. Puterile sufleteşti
ale lui Adam şi Eva au început îndată a e schimonosi, a se întuneca şi a slăbi. Otrava răului, otrava
păcatului s-a aşezat în ei, în inima lor şi s-a prefăcut în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul
intrat în inima lor a început acum să lucreze el însuşi dinăuntru în afară. Şarpele diavol s-a retras. El
nu mai avea de lucru. Otrava ce o strecurase în sufletul lui Adam şi Eva se făcuse ea însăşi un izvor
de păcate şi rele.
Citiţi cu băgare de seamă Biblia - la Exod cap. 3 - şi veţi vedea acest lucru. După păcătuire,
Adam şi Eva au încercat să se ascundă din faţa Atotputernicului Dumnezeu, ba încă Adam a şi
minţit. Păcatele şi răutăţile au început îndată să curgă din ei ca dintr-un izvor plin de otravă.
Aceste grozave urmări le avem şi noi în viaţa noastră de cîte ori ne biruie satana cu ispitele lui.

Alte apucături ale satanei

Pe lîngă apucăturile ce le-a folosit în Grădina Edenului, trebuie să ştim că satana mai are încă şi
alte multe apucături pe care le foloseşte în atacurile sale.
Trebuie să ştim că satana nu se ascunde numai în dosul poftelor şi patimilor rele, ci el se
ascunde şi în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul. Umblă şi el să-şi facă ucenici,
propovăduitori printre oameni (bărbaţi şi femei) şi după ce i-a făcut, se ascunde în dosul lor. De
aceştia trebuie să ne ferim ca de însuşi diavolul.
Trebuie apoi să ştim că satana atacă mai ales pe cei credincioşi. Cele mai furioase atacuri le
îndreaptă satana contra celor credincioşi, contra celor care se hotărăsc la o viaţă cu Domnul. E şi
firesc să fie aşa pentru că omul care trăieşte în fărădelegi e o cetate biruită de diavolul; satana îşi
lasă aici de pază un singur drăcuşor, iar el cu gloata lui cea mare atacă cetatea credincioşilor. Din ce
sporim într-o viaţă cu Domnul, să băgăm de seamă că sporeşte şi atacul diavolului.
Trebuie apoi să ştim că satana e un duşman căruia îi plac tratativele de pace... El stă gata să
intre în tratative cu omul. Îndată ce intri în aceste tratative, satana te biruie, pentru că el este foarte
viclean şi şiret.
Cu satana nu trebuie să stai de vorbă şi de pace, ci trebuie să respingi îndată toate propunerile
lui cu cuvintele Mîntuitorului: Înapoia mea satano!
 Cum a biruit Isus pe satana
Pe urmele Biruitorului

După biruinţa din Eden, diavolul a pus mîna pe cîrmuirea lumii. Pe Adam l-a dat jos din
scaunul de stăpînitor al pămîntului în care îl aşezase Dumnezeu şi s-a suit el în acest scaun. Satana
pusese mîinile pe frînele domniei. Dar lumea nu putea să rămînă sub stăpînirea şi cîrmuirea lui
satana.
Isus Mîntuitorul a venit în lume ca al doilea Adam al omenirii. El avea să bată pe ispititor şi să
cucerească iarăşi stăpînirea asupra pămîntului şi legătura de ascultare şi de supunere faţă de
Dumnezeu.
Venirea în lume a lui Isus a fost pentru satana o declaraţie de război. Toată cucerirea lui era
acum în primejdie. El trebuia să se măsoare din nou cu acest al doilea Adam. Iar Domnul Isus la fel
trebuia să dea luptă cu ispititorul. Această luptă urma să decidă soarta pămîntului şi a oamenilor.
Această luptă s-a dat în pustie şi s-a sfîrşit pe Crucea Golgotei cu biruinţa deplină a Mîntuitorului.
Vom cerceta cu de-amănuntul mersul acestei lupte, pentru că în ea e pusă taina cea mare despre
cum putem şi noi birui pe satana, cîştigîndu-ne darul de biruitori (Apoc. 3. 5).
 Cele trei atacuri din pustie
Atacul prim: ispita cu pîinile

Cea dintîi luptă între Isus şi satana s-a dat în pustie.

Mersul acestei lupte se află istorisit în Evangheliile de la Matei 4, 1-11 şi Luca 4, 1-13. Să
cercetăm cu de-amănuntul această luptă.
Iată-l pe satana apropiindu-se de Mîntuitorul. El pipăie terenul de luptă, să afle unde ar fi mai
slab. El ştie că Isus posteşte de patruzeci de zile şi Îi este foame. El încearcă să răzbească prin
această foame, prin această poftă a corpului. El foloseşte şi aici apucătura din Grădina Edenului: cea
dintîi lovitură o dă la corp, ştiind bine că trupul este mai slab ca duhul. De eşti Fiul lui Dumnezeu,
zi ca pietrele acestea să se facă pîini - zise satana, apropiindu-se de Isus... - fă-Ţi pîine şi mănîncă,
căci iată Te stingi de foame aici în pustie...
Nu din milă faţă de Mîntuitorul zicea aşa vicleanul diavol, ci ţinta lui era şi aici ca în Eden: să
rupă ascultarea Mîntuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în faţa lui Adam şi Eva, el pune şi aici
lăcomia, pofta mîncării, voind prin aceasta să rupă legătura ascultării de Dumnezeu.
Însă Isus respinge acest atac. El izbi atacul vicleanului cu cuvintele Scripturii: Omul nu trăieşte
numai cu pîine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului (Deut. 8, 3). Faţă de pîinile
satanei, Domnul puse încrederea în Dumnezeu şi ascultarea de Dumnezeu. Da, sînt flămînd - va fi
zis Mîntuitorul - de patruzeci de zile n-am gustat pîinea. Mi-aş putea face pîine din piatră, dar asta
ar însemna să ascult de sfatul tău. Eu însă pentru această am venit în lume ca să fac voia Tatălui
meu şi să ascult numai de El... El are să hotărască asupra Mea. Eu Mă las în grija Lui. Poate că am
să mor de foame, dar Eu sînt gata să mor... O! Preabunul Tată - va fi zis Isus, ridicîndu-Şi privirea
blîndă spre cer - o ispită vrea să-Mi rupă ascultarea de Tine. Eu însă sînt hotărît să rămîn în
ascultare de Tine, pînă chiar şi la moarte...
Cel dintîi atac al ispititorului a căzut. Diavolul e biruit şi silit să se retragă cu ruşine. Cerurile se
bucură, diavoleştile gloate se îngrozesc. Dar satana nu se lasă bătut numai cu atît. Însuşirea lui e că
iese pe o uşă şi intră pe cealaltă. El începe un al doilea atac.
Înainte de a trece la acest atac, ţin încă odată să apăs asupra faptului că satana a încercat să-şi
deschidă uşa prin pofta mîncării. Mîncarea în sine nu e rea, dar trebuie să băgăm de seamă căci
diavolul poate face din ea o pierzare de suflet. Cu îmbuibarea de mîncări şi băuturi trezeşte satana
poftele şi ispitele şi multe suflete cîştigă.
În privinţa asta să ne fie regulă cuvintele ap. Pavel: Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi
nu purtaţi grijă de firea pămîntească, pentru ca să-i treziţi poftele
(Rom. 13, 14). Ceea ce face boala şi foamea - zice sf. Ioan Gură de Aur - e nimic pe lîngă ceea
ce face îmbuibarea în mîncări şi băuturi. Precum pămîntul care este prea umed naşte viermi, aşa şi
îmbuibarea este cuib cald pentru viermii ispitelor.

Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

În primul atac satana încercase să răzbească prin foamea cea o suferea Mîntuitorul. El lasă
acum această uşă şi încearcă să intre prin alta. Isus Acesta este un Om foarte religios - îşi va fi zis
satana - de pofta mîncării nici nu vrea să ştie... El trebuie atacat cu o ispită sufletească... S-a lăudat
cu încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc tocmai cu această încredere... M-a izbit cu o
vorbă din Sfînta Scriptură, hai să-L izbesc şi eu cu alta.
Atunci diavolul L-a dus pe El în sfînta cetate şi L-a pus pe aripa Templului. Şi a zis Lui: De eşti
Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în
toate căile tale; şi ei te vor duce pe mîini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră (Psalm
91, 11-12).
Vorbele satanei mergeau cam aşa: Văd că eşti un om foarte credincios. Te încrezi din tot sufletul
Tău în Dumnezeu. Ce minunat! Arată acum întregului Ierusalim cît este de mare încrederea Ta în
Dumnezeu. Sări jos ca să se împlinească vorbele Scripturii şi să cunoască lumea că eşti Mesia...
Ah, cîtă viclenie este în această ispitire! Auzi tu dragă cititorule: din turnul Templului din
Ierusalim diavolul predică din Scriptură despre încrederea în Dumnezeu. Nemaipomenit! Ah, de ne-
ar fi măcar acest lucru de învăţătură despre cîtă viclenie pune satana în ispitele şi atacurile lui!
Atacul acesta era mai greu pentru Mîntuitorul decît cel dintîi, mai ales că satana folosise şi el
Scriptura. Însă Mîntuitorul îndată respinge atacul vicleanului cu un alt citat din Scriptură: Este scris:
Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău (Deut. 6, 16). Prin acest răspuns Isus zicea: Da! Eu
Mă încred din tot sufletul Meu în Tatăl ceresc, dar tocmai această încredere Mă opreşte să nu pun la
încercare dragostea ce o are Dumnezeu faţă de Mine. Dacă M-aş arunca jos aş ispiti dragostea Lui.
Dragostea nu cercetează, ci se încrede...
Satana fu din nou biruit. El s-a retras ruşinat şi iadul se cutremură din nou. El însă nu se lasă
numai cu atît. Mai încearcă încă un atac, al treilea.
Înainte de a trece la acesta, ţin să spun că satana foloseşte şi azi foarte adeseori ispita religioasă.
El vorbeşte de multe ori în Numele lui Dumnezeu: se preface a fi un trimis de la Dumnezeu. În
acest înţeles zicea ap. Pavel că: satana se preface în înger de lumină
(2 Cor. 11, 14).
Astă vară într-un sat am văzut un sectar, aşa numit milenist (student în Biblie). Predica
oamenilor. Şi ştiţi ce predica? Spunea că nu este iad, cu toate că Evangheliile spun limpede că este
iad, că este o răsplată a celor buni şi o pedeapsă a celor răi. Însă predicatorul spunea că iubirea lui
Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului. Este o blasfemie, o hulă pentru Dumnezeu, învăţătura
despre iad - zicea el. Auzindu-l, mi-am adus aminte de ispita din pustie cînd, din turnul Templului
din Ierusalim, diavolul predica despre încrederea în Dumnezeu. În dosul studentului era diavolul,
care în numele iubirii lui Dumnezeu, încerca să dărîme una din învăţăturile de temelie ale
creştinismului. Prin predicatorul milenist diavolul striga pe uliţa satului: Nu este rai, nu este iad, nu
este înviere, nu este o altă viaţă... prin urmare: beţi, mîncaţi, chefuiţi, păcătuiţi şi trăiţi-vă viaţa!...
Una din temeliile creştinismului e tocmai învăţătura despre o răsplată a faptelor bune şi o
pedeapsă a celor rele, în lumea cealaltă. Scripturile sînt pline cu locuri care spun limpede acest
lucru. L-a spus limpede şi Mîntuitorul în Evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv.
Acest lucru îl spune limpede Evanghelia. Îl cere şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi nici în
cealaltă lume o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, ar suferi atotdreptatea lui
Dumnezeu. Chinurile iadului nu sînt o vătămare pentru iubirea lui Dumnezeu. Ar fi numai atunci
dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta veşnic Crucea şi Jertfa Mîntuitorului, adică darul iertării păcatelor
noastre prin Sîngele Domnului.
Ah, ce viclean mare e diavolul! Să priveghem şi să ne rugăm neîncetat ca să nu cădem în
ispitele lui.

Al treilea atac: sus pe vîrful unui munte...

Al treilea atac al satanei s-a petrecut sus, pe vîrful unui munte înalt.
Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipeală toate împărăţiile lumii şi
strălucirea lor şi I-a zis: Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi
Te vei închina mie.
Unii tîlcuitori spun că prin această ispită, satana n-ar fi cerut tocmai închinarea lui Isus înaintea
lui. Era cu mult mai şiret decît să ceară aşa dintr-o dată un lucru aşa de mare. În ispita de mai sus
satana ar fi făcut propunere de pace Mîntuitorului. Hai, fă alianţă cu mine, va fi zis vicleanul. Eu îţi
ajut să cîştigi stăpînirea pămîntului şi pe urmă vom cîrmui împreună...
Grea era şi ispita aceasta. Mîntuitorului I se îmbia stăpînirea lumii fără să-Şi mai verse Sîngele.
Satana Îl ferea pe Mîntuitorul de suferinţele Crucii.
Ah, ce vicleşug! O, ce mult foloseşte şi azi satana această ispită! E doar cea mai tare dintre toate
ispitele lui. El pune în faţa oamenilor lumea cu toate măririle şi plăcerile ei. A mea este lumea cu
toate măririle şi plăcerile ei, - zice şi azi satana - ţie omule ţi le dau pe toate, numai să te închini mie
şi să-mi slujeşti mie... A lui sînt toate plăcerile şi poftele acestei lumi pe care le împarte din belşug
celor ce se închină lui.
Mîntuitorul respinge şi acest al treilea atac. De data asta nu mai stă de vorbă cu ispititorul, ci îl
alungă poruncitor, strigîndu-i: Înapoia Mea satano!
Acesta este răspunsul cel mai bun pe care trebuie să-l dăm şi noi diavolului de cîte ori îl simţim
apropiindu-se de noi cu ispitele lui.
Cele trei atacuri din pustie mai au şi altă învăţătură pentru noi. Între altele l-am văzut pe satana
ispitind pe Mîntuitorul cu cuvintele Scripturii. Asta-i dovada că diavolul cunoaşte Scriptura;
cunoaşte puterea ei şi înţelesul ei.
Ah, ce lucru grozav este acesta! Diavolul cunoaşte Scriptura şi se cutremură de ea şi de puterea
ei, şi tu, dragă cititorule, poate n-ai văzut niciodată Scriptura! Cum să nu te înfrîngă ispitele
diavolului cînd diavolul cunoaşte Biblia şi tu nu?
Ah, ce lucru grozav este un creştin care nu cunoaşte Biblia, Cartea Vieţii, Cartea lui Dumnezeu
trimisă oamenilor pe pămînt!

Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugîndu-Se

Ah, ce şcoală minunată ne poate fi nouă pustia în care Domnul a biruit ispitele satanei prin post
şi rugăciune! Pustia era plină de şerpi şi animale sălbatice. Dar asupra Domnului n-aveau putere. El
Se ruga. El stătea sub paza cerului de sus.
Era plină pustia de şerpi sufleteşti: de ispitele satanei. Era plină de mugetul leului diavol ce
umbla răcnind căutînd să-L înghită (1 Petru 5, 8). Dar asupra Domnului Isus n-avea nici o
putere, pentru că El Se ruga.
Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugîndu-Se. Veniţi să înţelegem că şi lumea aceasta este
o pustie mare, plină de şerpi şi lei sufleteşti. Numai prin priveghere şi rugăciune ne putem apăra de
atacurile lor. Ah, ce putere mare este pentru noi rugăciunea!
Te rogi tu fratele meu? Privegheaţi şi vă rugaţi!

Alte atacuri ale Satanei

Sus pe Golgota diavolul e biruit definitiv

Am scris despre cum a biruit Isus cele trei atacuri ale satanei în pustie. Trebuie însă să ştim că
n-au fost aceste atacuri cele dintîi şi nici cele din urmă. Isus Mîntuitorul a stat neîncetat în luptă cu
ispitele vicleanului diavol. Chiar şi despre atacul din pustie scrie Evanghelia că a ţinut întruna
patruzeci de zile. Şi a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile... Şi după ce L-a ispitit în
toate felurile, a plecat de la El pînă la o vreme
(Luca 4, 2 şi 13). Adică precum se vede, ispita din pustie, cea istorisită în Evanghelie, a fost
numai culmea atacului. Mîntuitorul mai avusese de lucru cu ispitele diavolului. Şi a mai avut şi
după biruinţa din pustie, precum spune Evanghelia că a plecat de la El diavolul numai pînă la o
vreme.
În multe feluri şi chipuri a mai încercat diavolul să se apropie cu ispitele lui de Isus. Amintesc
numai cîteva din cele mai mult grăitoare despre cît de şiret şi viclean e diavolul.
Într-un loc spune Evanghelia că apropiindu-se ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, Isus a
început să-Şi pregătească învăţăceii spunîndu-le că va fi omorît în Ierusalim şi a treia zi va învia. La
asta, Petru apostolul a început să-L mustre pe Domnul zicînd: Să Te ferească Dumnezeu, să nu Ţi se
întîmple aşa ceva! Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: Înapoia Mea, satano! Căci gîndurile tale nu
sînt gîndurile lui Dumnezeu (Matei 16, 21-23). Mîntuitorul a înţeles îndată că în dosul
vorbelor lui Petru era satana care umbla să-L scape de Jertfa Crucii, ca prin asta să zădărnicească
planul mîntuirii noastre. Gîndurile lui Petru nu erau gîndurile lui Dumnezeu, ci ale diavolului. De
aceea Se întoarce Isus către Petru cu vorbele: Înapoia Mea satano!, ceea ce pe înţelesul adevărat s-ar
traduce aşa: Ce? iară ai venit satano să Mă ispiteşti?... cară-te! pleacă îndată de aici!
Vedeţi cît de şiret e diavolul? El se ascunde în dosul lui Petru apostolul.
O altă ispită şi mai şireată se află în Evanghelia de la Ioan 12, 20-28. În săptămîna cea mare,
cînd Isus Se pregătea pentru Jertfa cea mare, ne spune Evanghelia de mai sus că au venit nişte greci
din Grecia să-L vadă pe Isus. Ei erau plini de rîvnă pentru adevărul şi lumina Evangheliei, şi
probabil, L-au poftit pe Isus să meargă în ţara lor.
Domnului Isus I se deschidea o uşă de scăpare... I Se deschidea o lume nouă care-L aştepta cu
toată dragostea. Numai cît această uşă era deschisă de satana. În dosul grecilor era satana care
încerca să-L abată, încerca să-L scape pe Domnul de Jertfa Crucii. Ah, ce vicleşug mare era şi aici!
Satana se ascunsese în dorul şi rîvna grecilor care căutau lumina şi adevărul Evangheliei şi Îl
pofteau pe Isus în ţara lor. Însă Domnul a priceput îndată ispita satanei.
Drept răspuns - ne spune Evanghelia - Isis le-a zis grecilor: A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul
omului... Acum sufletul Meu este tulburat (în vederea Crucii). Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă
din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la ceasul acesta (Ioan 12, 20-27).
Ispita satanei n-a reuşit. El s-a retras iarăşi bătut şi biruit.
Cele mai furioase atacuri le-a dat apoi satana în drumul Golgotei şi sus pe Golgota. Cînd se
apropia ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească acest
plan al mîntuirii noastre. Pe întreg drumul Golgotei diavolul a aprins mereu ura în sufletul iudeilor
şi a soldaţilor să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit pe Domnul în nădejdea că Domnul Îşi
va pierde răbdarea, Se va împotrivi, va face vreo minune, va lovi pe batjocoritori şi prin asta s-ar
zădărnici planul mîntuirii oamenilor.
Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă în linişte cumplitele bătăi şi batjocuri. Cînd satana a
văzut că Domnul rabdă şi cuiele, s-a îngrozit şi mai mult, iar cînd Crucea s-a înălţat în vîrful
Golgotei, tot iadul se cutremură. Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii el nu lăsă să se
trezească mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletul lor. Diavolul puse în gura lor
fel de fel de hule şi batjocuri la adresa Domnului. Era ultima zvîrcolire a satanei, ultimul lui atac.
Domnul a răbdat însă pînă la sfîrşit toate suferinţele. Cînd totul era gata, El a strigat: S-a
sfîrşit!... Era un strigăt de biruinţă. Jertfa cea mare era gata. Diavolul era definitiv biruit.
În cutremurul ce s-a făcut cînd Isus Şi-a împlinit chemarea, era şi strigătul de durere al satanei,
era şi cutremurul iadului. În aceste clipe, cerul şi pămîntul răsunau de cîntecul biruinţei: Acum are
loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia (diavolul), va fi aruncat afară (Ioan
12, 31). În cutremurul de pe Golgota era şi trosnetul scaunului în care se aşezase diavolul ca
domnitor şi stăpînitor al pămîntului.
 Alte însuşiri ale satanei

Am arătat la locul său ce fel de apucături şi arme foloseşte satana în atacurile sale contra
Domnului Isus. Atacurile ne arată că satana, pe lîngă vicleşug, mai pune în lupta sa şi stăruinţa şi
experienţa. Diavolul are o stăruinţă şi o răbdare extraordinară. Aţi văzut de cîte ori a repetat atacul
asupra Mîntuitorului? Era alungat mereu şi iar se întorcea. Era bătut mereu şi tot nu se lăsa. Aşa e şi
faţă de noi. Eu am impresia că după fiecare atac ce nu-i reuşeşte, satana ţine un nou consiliu de
război cu sfetnicii lui şi porneşte din nou atacul. Satana se bate nu numai cu vicleşugul ci şi cu
stăruinţa. Să ne gîndim cîtă stăruinţă pune diavolul pentru a cîştiga un suflet de om. Să ne gîndim că
stăruinţa asta e un semn că diavolul ştie preţui sufletul. Ştie ce comoară nepreţuită e un suflet de
om, de aceea aleargă, lucră, asudă să-l poată cîştiga. O, de am învăţa măcar şi de la satana să avem
şi noi stăruinţă şi răbdare de fier în lupta mîntuirii sufleteşti!
Trebuie să ştim apoi că satana n-are nici putere şi nici înţelepciune mare; însă în schimb are
experienţă, are un meşteşug probat, adică şi-a probat meşteşugul şi din aceste probe a scos
învăţături despre cum să atace. Experienţa face foarte mult. Un om bătrîn a păţit mai multe şi ştie
mai bine trece prin greutăţile vieţii decît cel tînăr, sau decît cel ce nu cunoaşte viaţa decît din carte.
Aşa e şi cu experienţa satanei. De veacuri întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne
cunoaşte pînă în cele mai mici amănunte. El ştie în ce sîntem mai tari şi în ce sîntem mai slabi. El
ştie ce fel de rîmă să pună în undiţă pentru fiecare om.
Faţă de experienţa marelui ispititor, noi sîntem ca nişte copii nepricepuţi şi de aceea trebuie să
creştem repede în a cunoaşte apucăturile lui şi a ne cîştiga şi noi învăţăminte din păţanie despre cum
să respingem atacul ispititorului.
Însă cei mai mulţi creştini nici habar n-au de aceste lucruri, de aceea satana îi bate cu înlesnire
şi îşi bate joc de ei.

Ceva şi despre slăbiciunile satanei

Să băgăm de seamă ca nu cumva să cădem în credinţa greşită de a-l considera pe satana

atotputernic, de a-l crede cu mult mai puternic decît să ne putem măsura cu el. Este şi lucrul acesta
o ispită a satanei pentru ca să trezească frică în noi. Satana n-are putere. El este un vrăjmaş bătut.
Este un vrăjmaş pe care Mîntuitorul l-a biruit şi i-a zdrobit puterea sus pe Golgota. Puterea lui e
îngrădită şi slăbită. El lucrează nu atît cu puterea, cît mai ales cu vicleşugul şi amăgirea. Puterea
satanei este ajutorul ce i-l dăm noi. Fără acest ajutor, el nu poate face nimic. Este adevărat că faţă de
noi satana e un vrăjmaş destul de tare, însă uniţi cu Domnul Isus, noi sîntem de o mie de ori mai tari
ca el.
Satana este fricos. De cînd cu groaznica înfrîngere ce a primit-o sus pe Golgota, satana stă
veşnic în frică şi cutremur. El este un mişel fricos. El se cutremură chiar şi cînd aude de Golgota şi
Crucea Mîntuitorului. Poporul nostru trăieşte în credinţa că diavolul fuge de semnul Cruci. Este o
credinţă frumoasă. Ea grăieşte despre frica satanei de Golgota, de înfrîngerea ce a suferit-o. Numai
nu cumva să credem că îl putem birui pe satana prin semnul gol al Crucii. Sînt atîtea case cu cruce
pe pereţi şi cruce în vîrful lor, dar înăuntrul casei satana îşi face liniştit mendrele lui. Semnul Crucii
are putere de fugărire şi de biruire asupra satanei, numai cînd în el punem şi înţelegerea Jertfei de pe
Cruce şi mai ales dacă primim darurile pe care le dă Jertfa Crucii: dacă Îl primim pe Isus Biruitorul
şi biruinţa Lui.
Trebuie să ştim apoi că satana nu este nici atotştiutor. El nu ştie nimic mai înainte. Satana nu
este nici înţelept. Atacurile lui sînt bădărane, lipsite de înţelepciune. Cel credincios vede de departe
ghearele satanei ieşite afară din sacul ispitelor.
Satana nu ne bate nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, ci cu viclenia şi înşelăciunea.
Trebuie să ştim apoi că satana nu ne poate ataca şi ispiti peste puterile noastre. Bunul
Dumnezeu i-a pus vicleanului un hotar pe care nu-l poate trece. Credincios este Dumnezeu care nu
vă la lăsa pe voi ca să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci împreună cu ispita, vă va face ca să puteţi
suferi (1 Cor. 10, 13).
Şi peste toate acestea să ne gîndim la darul cel mare al biruinţei ce ni l-a cîştigat Isus
Mîntuitorul pe Crucea Golgotei.

Cum a biruit Isus pe Satana

Să mergem şi noi pe urmele Domnului

Lupta şi biruinţa Mîntuitorului asupra satanei este plină de învăţătură şi pentru noi. Să mergem
pe urmele Biruitorului ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Isus pe satana.
1 - Întîi şi întîi voi spune că Mîntuitorul a fost pregătit, a aşteptat pregătit atacurile
ispititorului. Evanghelia ne spune că înainte de ispitire, Isus a fost dus de Duhul în pustie şi acolo a
postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 1-2). Să luăm şi noi pildă din
această pregătire. Pe noi ne biruie ispitele satanei fiindcă nu ne pregătim. Vrem să cîştigăm un
război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-aşteptăm pînă ce se apropie ispititorul cu ispita
şi atunci să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci - ca Isus - să o luăm înaintea satanei, săpîndu-ne şi
ocupîndu-ne tranşeele înainte de a se apropia de noi. Cînd aşteptăm ispitele satanei pregătiţi, atunci
îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi el punem la strîmtoare şi retragere ruşinoasă.
2 - A doua oară, Isus a biruit pe satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa
Mîntuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl ceresc. Citiţi cu
luare aminte Evanghelia după Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această ascultare. Eu pentru aceasta
M-am pogorît din cer - zicea Mîntuitorul - ca să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine (Ioan 6,
38). Satana căuta să-L scoată pe Mîntuitorul din această ascultare. Cîte a făcut diavolul să rupă
ascultarea Mîntuitorului! A folosit vicleşuguri, ispite, amăgiri. Dacă cu acestea n-a putut face nimic,
a scos în calea ascultării Mîntuitorului chinuri, batjocuri, bătăi, etc. Însă Mîntuitorul la toate
răspundea: Eu pentru aceasta M-am pogorît din cer ca să fac voia Tatălui meu... să împlinesc lucrul
ce Mi l-a dat (Ioan 17, 4), să ascult numai de El.
Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărîrea neclintită a vieţii Mîntuitorului. Cu această
hotărîre de fier a stat El în faţa ispititorului care încerca să-L atragă în neascultare. Ascultarea
Mîntuitorului a ajuns cel mai măreţ punct, sus pe Golgota, unde în dureri şi chinuri cumplite, Şi-a
vărsat Sîngele pentru noi. El S-a făcut ascultător pînă la moarte şi încă moarte pe Cruce (Filip.
2, 8). Prin ascultarea aceasta, Domnul a dus pînă la capăt lucrul mîntuirii noastre sufleteşti,
biruind cu totul pe satana şi duhul neascultării.
Ascultarea Mîntuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a fost o ascultare plină de înţelegere, de
încredere şi de dragoste faţă de Tatăl ceresc. Şi cine M-a trimis pe Mine - zicea Isus - este împreună
cu Mine. Tatăl Meu nu M-a lăsat Singur, pentru că Eu totdeauna fac cele plăcute Lui (Ioan 8,
29). Ce frumos! Ce vorbe şi roade minunate ale ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi noi pildă de
ascultare întru toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi de biruitori asupra ispitelor stă tocmai
în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Isus Hristos. De aceea se sileşte satana
neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea. Să rămînem de-a pururi şi neîncetat în
legătură de ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu. Să ţinem vie această legătură prin Jertfa
Crucii Mîntuitorului.
3 - A treia oară, Isus Mîntuitorul l-a biruit pe satana folosind ajutorul Duhului Sfînt. În pustie, în
faţa atacului satanei, Evanghelia ne spune că Isus S-a umplut de Duhul Sfînt. Mîntuitorul Şi-a pus
viaţa cu totul sub cîrmuirea Duhului Sfînt. Era de altfel acest lucru o urmare firească a ascultării Lui
de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu se pogoară totdeauna darul şi puterea
Duhului Sfînt. Acest dar ne trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrînţi pe cîmpul de luptă al ispitelor.
Însă acest dar se pogoară numai peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu.
Isus a biruit, mai departe, prin viaţa Lui cea curată şi fără de păcat. Isus a trăit o viaţă fără de
păcat. El Însuşi întreba: Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce
nu Mă credeţi? (Ioan 8, 46). Ei bine, - va zice cineva - Isus a putut trăi aşa pentru că El a fost
Dumnezeu!
Dar nu e aşa. Isus a trăit pe pămînt, luînd fire de om ca şi noi, fiind supus ispitelor. El însă nu S-
a lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a împotrivit, S-a apărat şi a biruit totdeauna ispitele
prin rugăciune, priveghere şi ascultare de Dumnezeu.
 Pentru înfrîngerea ispitelor, omul Isus a făcut cea mai mare încordare de voinţă din cîte s-au
făcut vreodată pe acest pămînt.
Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate! Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului ca să
intre în viaţa şi inima noastră. Păcatul este tranşeea satanei. Fiecare păcat este o tranşee nouă pentru
satana; este un teritoriu pierdut din cîmpul de luptă al mîntuirii noastre sufleteşti, este un steag al
diavolului împlîntat în cîmpul nostru de luptă.
Isus a biruit mai departe, printr-o viaţă trăită pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Acesta este
duhul vieţii adevărat creştineşti. Dar faţă de acest duh stă duhul satanei care îl îndeamnă pe om să
trăiască numai pentru el şi folosul lui (egoism). Satana a încercat cu acest duh şi faţă de Mîntuitorul.
I-a propus Mîntuitorului să-L scape de moarte. L-a lăudat în turnul Templului din Ierusalim, a vrut
să-L facă Împărat, a încercat să trezească în Domnul iubirea de Sine şi egoismul. Însă Mîntuitorul a
respins această ispită. El Şi-a topit mereu viaţa în dragoste de Dumnezeu şi în jertfă pentru oameni.
De Sine şi de viaţa Lui, nu voia să ştie nimic.
Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi. Să biruim ispita satanei biruindu-ne
pe noi înşine; slobozind apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Iubirea de
sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de folosul nostru (egoismul), este răsuflarea duhului
satanic.
În lumina Crucii Mîntuitorului trebuie să se topească eul nostru, mîndria şi egoismul nostru.
O altă armă de biruinţă a Mîntuitorului a fost rugăciunea. Întreagă viaţa Mîntuitorului a fost o
viaţă de rugăciune. Prin rugăciune El vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvîrşirea
lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciune îl alunga mereu pe satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a
lăsat vorbele că diavolul şi ispitele lui nu se pot alunga din viaţa noastră decît cu post (înfrînare) şi
cu rugăciune. Ah, ce putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un dar de care
tremură satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe fugă diavoleştile gloate. Folosim noi acest dar?

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori,

dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L
pe Domnul şi darurile Lui

Viaţa Mîntuitorului a fost o viaţă de ofensivă, de luptă şi biruinţă neîncetată împotriva

ispititorului. Fiecare minune ce o făcea Domnul, fiecare diavol ce-l alunga, fiecare samariteancă şi
magdalenă pe care o scotea din adîncul păcatelor, fiecare predică şi fiecare pildă a Domnului, era un
atac şi o biruinţă împotriva satanei. Întreagă viaţa Domnului, clipă de clipă, a fost o viaţă de luptă şi
biruinţă împotriva ispititorului.
Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră: o luptă neîncetată contra ispititorului. O viaţă de luptă şi
biruinţă. Diavolul e un vrăjmaş încăpăţînat. El nu cedează decît ceea ce i se ia prin luptă. El îşi
apără cu îndîrjire poziţiile cîştigate. Fiecare pas de mîntuire sufletească trebuie cucerit prin luptă.
Fără luptă nu putem cîştiga biruinţa şi nu putem lua cununa vieţii.
În cartea Apocalipsei cap. 2 şi 3 se află şapte solii scrise către şapte biserici. Fiecare solie, ştiţi
cu ce se sfîrşeşte? Cu strigătul răsunător de biruinţă: Celui ce va birui, îi voi da să mănînce din
pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu (Apoc. 2, 7). Celui ce va birui, îi voi da să
mănînce din mana ascunsă... (Apoc. 2, 17). Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a
doua moarte (Apoc. 2, 11). Celui ce va birui şi celui ce va păzi pînă la sfîrşit lucrările Mele, îi
voi da stăpînire peste Neamuri (Apoc. 2, 26). Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe.
Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu
şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5). Pe cel ce va birui, îl voi face un stîlp în Templul
Dumnezeului Meu... (Apoc. 3, 12). Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie (Apoc.
3, 21).
Aceste solii strigă ca nişte trîmbiţe cereşti. Ele ne spun că şi noi trebuie să fim creştini luptători
şi biruitori. Viaţa noastră trebuie să fie un cîntec de luptă şi de biruinţă. Trebuie să fie o viaţă de
biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrînţi. Împărăţia lui
Dumnezeu se ia cu năvala, şi cei ce luptă pun mîna pe ea
(Matei 11, 12).
Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori, dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe
Domnul şi darurile biruinţei pe care le-a cîştigat El prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Prin Jertfa
Crucii de pe Golgota, satana a fost înfrînt definitiv. Biruinţa Domnului a fost o biruinţă definitivă.
Însă biruinţa Crucii de pe Golgota, pentru noi n-are nici un preţ dacă nu-L primim pe Isus
Biruitorul, care ne aduce darul biruinţei. Sînt atîţia creştini care n-au nici o putere asupra ispitelor,
pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Isus Mîntuitorul şi darurile Lui pe care le împarte Duhul
Sfînt.
Biruinţa noastră atîrnă de primirea Domnului, atîrnă de întrebarea: L-am primit noi cu adevărat
pe Domnul şi darurile Lui, ori nu?

Inima şi viaţa omului este o cetate...

Am scris mai înainte pe larg despre cum a biruit Isus pe satana prin Jertfa Crucii de pe Golgota.
Biruinţa Domnului Isus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrînt definitiv. Dar această luptă
încă nu s-a gătat.
Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintîi era vorba de stăpînirea asupra pămîntului şi
asupra întregului neam omenesc. În lupta aceasta satana a căzut. A fost răsturnat de pe scaunul de
stăpînire al pămîntului. Lupta a doua se dă acum pentru stăpînirea în parte a fiecărei vieţi omeneşti.
Domnul continuă lupta pentru ca biruinţa de pe Golgota să o treacă asupra fiecărui suflet
omenesc. Dar de altă parte, satana lucră şi el să poată pune stăpînire în parte pe fiecare suflet de om.
Diavolul trebuie bătut şi pe acest cîmp de luptă. În lupta aceasta ia parte şi omul. Lupta aceasta se
dă pe cîmpul de bătaie al voinţei omului. În lupta aceasta iau parte trei inşi: Domnul, omul şi
diavolul.
Ţineţi minte! Pentru mîntuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte: Domnul, omul şi
diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întîia dată pentru că această luptă se dă
pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că omul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.
Inima omului şi libertatea voinţei omului este ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi
asediatori: Domnul şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu puterea. Domnul ar putea
face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mîntuire silită. Diavolul ar vrea să o
cuprindă şi cu puterea, dar nu poate. De aceea fiecare din cei doi asediatori umblă să cîştige de
partea sa voinţa omului. Pentru acest lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi armele lui de luptă
Domnul are pe cele bune, diavolul pe cele rele (cum se vede în chipurile de alături).
Un lucru îţi bate îndată la ochi uitîndu-te la mijloacele şi armele ce le folosesc cei doi
asediatori. Diavolul imită pe Domnul, umblă să folosească şi el mijloacele pe care le foloseşte
Domnul. Are Domnul o biserică? - îşi are şi diavolul biserica lui: cîrciuma. Are Domnul puterea
Duhului Sfînt? - îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie? - îşi
are şi diavolul biblia lui, biblia crîşmelor, cărţile de joc, etc.
Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte
Domnul şi se opreşte şi diavolul. Atîrnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru
Domnul sau pentru diavolul. Domnul ne cere alianţa noastră, diavolul aşijderea. Fără alianţa noastră
Domnul nu vrea să cucerească cetatea, iar diavolul nu o poate. Omul cîştigă sau pierde această
luptă, după cum se aliază cu unul sau altul dintre cei doi asediatori, după cum îşi deschide cetatea
inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Omul nu poate cîştiga această luptă a
mîntuirii sale sufleteşti decît în alianţă cu Domnul şi cu darurile Lui. Cînd omul îşi deschide cetatea
inimii sale şi Îl primeşte pe Isus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei.
Atunci omul a căpătat un aliat şi o alianţă de daruri cu ajutorul cărora îndată îl biruie şi îl alungă pe
satana.
Cînd omul se aliază cu Domnul, atunci diavolul cade bătut a doua oară. A pierdut şi a doua
luptă. Aceasta e biruinţa definitivă asupra satanei. Cerul şi pămîntul se bucură de această biruinţă.
Dragă cititorule! Viaţa noastră e o cetate pe care umblă să o cuprindă doi asediatori: Domnul şi
diavolul. Stă în voia noastră să o predăm unuia sau altuia. Viaţa noastră e o luptă. Soarta acestei
lupte noi o hotărîm. Noi trăim veşnic într-un cîmp de luptă, noi stăm neîncetat în război cu
ispititorul. În acest război noi singuri sîntem mai slabi ca vrăjmaşul. Însă biruim gloatele duşmane şi
le punem pe fugă cînd în fruntea noastră stă Isus Biruitorul, cînd luptăm sub steagul Lui.
Dragă cititorule! Inima şi viaţa noastră este o cetate pe care umblă să o cucerească şi Domnul şi
diavolul. Fiecare stă şi bate la poarta cetăţii. Stă în voia noastră să-i deschidem unuia sau altuia.
Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina
cu el, şi el cu Mine (Apoc. 3, 20). Domnul vrea să intre în cetatea inimii noastre. Dar uşa
acestei cetăţi este zăvorîtă şi încuiată pe dinăuntru cu voinţa omului. Domnul n-o deschide cu
puterea. El respectă libertatea voinţei omului. Taina mîntuirii tale, dragă cititorule, stă în zăvorul de
la uşă; stă în voinţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi deschizîndu-ţi larg inima să strigi: Intră
Mîntuitorule Doamne şi Te fă Tu Stăpîn, Poruncitor şi Împărat peste cetatea inimii mele.
Tot aşa umblă şi satana să intre în cetatea inimii noastre. Stă şi el la uşă şi bate. El stă la uşă ca
un hoţ şi duşman. El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene şi ascultă îngrijorat să nu-şi
piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinăuntru. Vai de cel ce-i deschide uşa. Ajunge sluga şi
robul diavolului.
Dragă cititorule! Nu uita. În fiecare clipă la uşa inimii tale bate Domnul şi bate şi diavolul. Stă
în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Stă în voia ta să-L primeşti pe Domnul de
Stăpîn al vieţii tale, sau să rămîi robul şi sluga diavolului. Din două trebuie să alegi una, căci nimeni
nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24).
O, ce viclean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel de şoapte de înşelăciune. El dă
mereu tîrcoale pe la uşă să prindă vorbă cu gîndul omului, să-l ia de minte ca pe Eva cu fel de fel de
vorbe viclene. El nu cere să i se deschidă uşa de tot. El se mulţumeşte şi cu puţin. El e mulţumit
cînd începe omul să fure un ou, să bea un pahar de rachiu... că apoi ştie el că această uşiţă se va
deschide mai tîrziu de tot şi va intra pe ea triumfător cu toată gloata lui.
N-asculta suflete dragă, n-asculta şoaptele satanei. Ţine-ţi uşa încuiată şi închisă de tot în faţa
satanei. Gîndeşte-te că fiecare ispită pe care o primeşti, fiecare păcat deschide uşa pentru satana.
Gîndeşte-te neîncetat că satana se gudură mereu ca un cîine pe la uşa inimii tale. Alungă-l strigîndu-
i ca unui cîine: Cară-te de la uşă satano!...
Iată stau la uşă şi bat - zice Mîntuitorul. O, ce glas dulce s-aude la uşa inimii tale, iubite frate, -
şi tu nu-l auzi? O, cîtă dragoste stă la uşa inimii şi tu n-o primeşti? O, cu cîtă răbdare aşteaptă şi
bate mereu Mîntuitorul la uşa inimii tale şi tu tot nu deschizi?
Domnul vrea să ia în stăpînire casa inimii tale. El vrea să intre la tine ca să vegheze asupra
ispitelor tale, ca să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă. Alături de tine, El vrea să-ţi fie Căpetenie în
fiecare luptă contra ispitelor diavolului. El vrea să-ţi aducă biruinţa pe care a cîştigat-o asupra
satanei sus pe Dealul Golgotei. El vrea de-a pururi să fie cu tine şi să te ducă neîncetat la biruinţă.
Şi tu nu vrei să-L primeşti? Nu uitaţi! Biruinţă asupra ispitelor şi ispititorului putem avea numai
primindu-L pe Domnul Isus şi darurile Lui. Biruinţă şi mîntuire putem avea numai pînă cînd rămîne
în alianţă cu Domnul şi cu darurile Lui: cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfînt, cu Tainele ce le
administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia şi celelalte.
Fără de aceste daruri nu putem nici birui ispitele satanei şi nici păstra biruinţa cîştigată.

Jertfa Crucii Mîntuitorului

plîngînd la picioarele Crucii: aici este începutul şi sfîrşitul mîntuirii noastre

Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că plecînd cu oştire împotriva lui Maxenţiu,
care persecuta pe creştini, era foarte îngîndurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai
mare ca el. Pe drum Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o
cruce minunată, împletită cu raze de soare, avînd în jurul ei cuvintele: În acest semn vei învinge!
Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semnul Crucii şi pornind împotriva lui Maxenţiu,
l-a biruit.
Şi Oastea Domnului este o armată strînsă împotriva vrăjmaşului diavol. Taina biruinţei noastre
este semnul ce i s-a arătat oarecînd lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia noastră şi steagurile
noastre poartă semnul Crucii, arătînd prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.
 Ţin însă să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca
pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dacă n-ai o înţelegere adevărată pentru Crucea
Mîntuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat Jertfa Crucii şi darurile ei, la nici o izbîndă nu poţi
ajunge.
O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de spus despre Jertfa Crucii. Voi spune aici
pe scurt numai următoarele:
Satana a fost definitiv înfrînt şi bătut prin Jertfa Crucii de pe Golgota. El are frică numai de
această înfrîngere, iar noi îl putem înfrînge numai cu darurile Crucii de pe Golgota. Domnul a murit
pe Cruce ca să ne cîştige nouă darul biruinţei. El ne pune la îndemînă tot cîştigul Lui şi toată
biruinţa Lui cea strălucitoare asupra satanei. Urmează ca noi să primim acest cîştig. Fără primirea
lui nu putem cîştiga biruinţă asupra ispitelor şi păcatelor.
Satana nu se sperie de hotărîrile noastre contra păcatelor, dar tremură şi fuge îngrozit cînd
îngenunchem cu hotărîrile noastre sub braţele Crucii Mîntuitorului şi le sigilăm cu scump Sîngele
Lui.
Mulţi mă întreabă despre rosturile Oastei Domnului şi despre tainele mîntuirii sufleteşti.
Tuturor le răspund: Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, căci acolo le puteţi afla. Îngenuncheat la
picioarele Crucii ţi se deschid ochii şi înţelegerea cea sufletească să te afli pe tine însuşi şi rosturile
vieţii tale. La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti să afli starea grozavă şi nenorocită în
care te-a adus păcatul.
La picioarele Crucii afli cît de grozav a fost păcatul tău că a trebuit Însuşi Fiul lui Dumnezeu să
moară pentru tine, pentru iertarea ta şi împăcarea ta cu Tatăl ceresc.
La picioarele Crucii afli cu ce fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său
L-a jertfit pentru tine.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste ce s-a auzit cîndva în această lume: Că Isus
este un Mîntuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta şi dintr-un fiu al urgiei te-a făcut
un fiu al lui Dumnezeu.
Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o
putere, un ajutor să-ţi schimbi viaţa. Stînd la la picioarele Crucii o putere de sus îţi schimbă viaţa, îţi
schimbă vorbele, gîndurile, umblările şi toate faptele. Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi, un om
nou, dintr-un om lumesc un om duhovnicesc.
Minunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase, minunea cea mare a învierii păcătoşilor la
o viaţă nouă se petrece şi se poate petrece numai la picioarele Crucii.
La picioarele Crucii este şi puterea Oastei Domnului şi a ostaşilor ei.
Dragă suflete care ai intrat în Oastea Domnului şi care vrei să intri, lasă-te atras cu totul la
picioarele Crucii Mîntuitorului, căci fără darurile Crucii nu poţi face nimic. Toată îndreptarea ta,
toate silinţele tale sînt scîntei ce se sting suflate de vîntul ispitelor, dacă nu trăieşti o viaţă
îngenuncheată la picioarele Crucii, dacă nu sorbi clipă de clipă dar şi putere din Jertfa Crucii
Mîntuitorului.
Hotărîrea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă n-am îngenuncheat la picioarele Crucii
şi nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
Lasă-te dragă suflete, lasă-te cu totul atras la picioarele Crucii, căci Crucea leagă cerul cu
pămîntul şi pe om cu Dumnezeu. Prin ea răsuflăm, prin ea vorbim, prin ea trăim, prin ea biruim!
Dragă cititorule! Hotărîrea ta împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea
mai întîi la picioarele Crucii, dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa cea sfîntă a
Crucii.
Diavolul e şiret mare. El nu se sperie cînd te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici cînd
pui jurămînt să ieşi din rele (şi pe urmă mai adînc te afunzi în ele), dar se îngrozeşte satana şi
tremură cînd alergi sub braţele Crucii ca să întăreşti hotărîrea ta cu scump Sîngele Domnului.
Hotărîrile noastre fără acest sigil n-au nici o putere.
Eu sînt Uşa. Prin Mine de va intra cineva se va mîntui (Ioan 10, 9), a zis Isus. Această Uşă
e Crucea şi Jertfa Lui cea sfîntă. Numai cine intră prin această Uşă căpătă dar şi putere de sus ca să
înainteze tot mai sus, mai sus, pe culmile Ierusalimului sufletesc, spre culmile mîntuirii sufleteşti.
A intra în Oastea Domnului nu înseamnă a-ţi pune gînd bun să te laşi de răutăţi, ci înseamnă să
fii doborît cu păcatele şi cu răutăţile la picioarele Crucii ... înseamnă să cazi la picioarele Crucii
doborît de greutatea păcatelor... să cazi plîngînd la picioarele Crucii aşa cum eşti, plin de răutăţi.
Carul mîntuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum cînd simţi că te înăbuşe răutăţile şi cauţi
o scăpare, cînd simţi o pieire şi cauţi o mîntuire, cînd te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, cînd
te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, cînd te simţi că te-a schilodit păcatul, cînd simţi că te-a orbit
patima, cînd simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi, din adîncul
sufletului: Isuse Mîntuitorule, mîntuieşte-mă şi mă tămăduieşte! Să cauţi mai întîi să te faci bun
apoi să pleci la Domnul, ar însemna ca şi cînd ai înjuga boii înapoia carului.
Începutul mîntuirii tale se face atunci cînd păcatele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele
Crucii.
Isuse, Scumpul nostru Mîntuitor! Hotărîrea noastră împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-
am îngenuncheat cu ea la picioarele Crucii Tale.
Steagul sub care ne strîngem trebuie să fie Crucea Ta şi noi numai stînd sub aceste steag - din
care picură mereu Sîngele iertării şi puterii - putem fi ostaşi biruitori.
Ne aplecăm Isuse Mîntuitorule cu hotărîrea noastră sub Crucea Răstignirii Tale ca să o întăreşti
cu scump Sîngele Tău, căci fără de acest sigil hotărîrea noastră n-are nici un preţ şi n-are nici o
putere.
În faţa Crucii Tale ne aplecăm Isuse Doamne, cu hotărîrile noastre. Sigilează-le, întăreşte-le cu
scump Sîngele Tău, cu Jertfa Ta cea mare şi sfîntă. Dă-ne Doamne dar şi putere, căci noi sîntem
nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Fără de Tine şi fără de Jertfa Ta cea sfîntă noi nu putem face
nimic.

Darul şi harul Duhului Sfînt

numai prin darul şi harul Duhului Sfînt
putem păstra darul de biruitori

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mîntuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem
prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mîntuitorul, cu cerul de sus. Însă această
legătură nu se poate cîştiga şi păstra decît cu darul şi harul Duhului Sfînt. Prin Duhul Sfînt lucrează
Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfînt lucrează şi Mîntuitorul. Duhul Sfînt este Izvorul darurilor. Prin
Duhul Sfînt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului - zicea
Isus - are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit,
vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va
descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va
descoperi (Ioan 16, 13-15). Fără darul şi harul Duhului Sfînt nu este nici biruinţă, nici
mîntuire.
Despre Duhul Sfînt se vorbeşte mult şi în felurite feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai
nimerită icoană a Duhului Sfînt este cea de la Ezechiel cap. 37:
Mîna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei
văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lîngă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa
văii, şi erau uscate de tot. El mi-a zis: Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze? Eu am
răspuns: Doamne Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta! El mi-a zis: Proroceşte despre oasele acestea,
şi spune-le: Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului!
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi
învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh în
voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul. Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe cînd
proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!
M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu
era încă duh în ele. El mi-a zis: Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului şi zi
duhului: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vînturi, suflă peste morţii
aceştia, ca să învieze! Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au
stat pe picioare; era o oaste mare, foarte mare la număr. El mi-a zis: Fiul omului, oasele acestea
sînt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea, sîntem pierduţi!
(Ezec. 37, 1-11).
Citiţi pe larg la Ezechiel cap. 37 (chipul de alături arată această minune).
Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului decît acesta în care se
vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfînt. E parcă acest loc anume făcut
pentru cei din Oastea Domnului.
Noi sîntem oasele şi morţii care zăceam prin văile acestei lumi. Toţi eram ca nişte morţi ce
trăiam (Apoc. 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvîntată să fie
clipa cînd vîntul cel ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre. El ne-a trezit, El ne-
a pus pe picioare. El ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfînt tocmai aceasta este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la
o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfînt El a făcut şi face un mare răsunet, El face o
zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea
Duhului Sfînt, se face o minune ca cea din chipul de alături.
Minunea din chipul de alături trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească, iubiţilor
ostaşi din Oastea Domnului. Aceasta e minunea pe care i-a spus-o Isus noaptea lui Nicodim cînd îi
zicea că trebuie să se nască de sus, să se nască din nou, căci altcum nu va putea intra în Împărăţia
lui Dumnezeu (Ioan cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou şi atunci
Mîntuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfînt. De această
naştere din nou, de această înviere la o viaţă nouă prin harul şi darul Duhului Sfînt avem lipsă şi
noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească nu este nici biruinţă, nici mîntuire.
Oastea Domnului a înviat şi ea multe oase uscate - o oaste întreagă - cu Cuvîntul lui Dumnezeu.
Peste sate şi oraşe pline de oase uscate strigăm şi noi cu Ezechiel prorocul de ani de zile Cuvîntul
lui Dumnezeu: Oase uscate! Ascultaţi Cuvîntul Domnului! Suflete pierdute, primiţi darul şi harul
Duhului Sfînt ca să înviaţi la o viaţă nouă!... Puterea noastră nu e a noastră, cu e a Duhului Sfînt.
Fără darul şi harul Duhului Sfînt nimenea nu poate fi ostaş biruitor.
Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfînt. Este un vînt
de la miazăzi şi răsărit care a suflat peste hotarele ţării noastre.
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimenea nici un merit. Tot meritul este al suflării
Duhului Sfînt. Oastea Domnului a ieşit de sub suflarea Duhului Sfînt şi va trăi numai pînă cînd va
sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această
mişcare decît doar atît că pe mine vîntul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două, şi
trezindu-mă, am început să strig: Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă asupra celor
morţi ca să învie... oase uscate, ascultaţi Cuvîntul Domnului... suflete pierdute, primiţi darul ce vi se
îmbie...
Noi, ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea vîntului ceresc şi trebuie să stăm neîncetat sub
revărsarea şi binecuvîntarea lui.
Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă neîncetat peste noi. Suflă peste oasele noastre
cele goale şi uscate. Suflă peste ele cu darul şi cu harul Tău ca să capete duh şi viaţă.
Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, preabinecuvîntat vînt ceresc, ea trăieşte prin suflarea şi
lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor şi să-
i ajutăm şi pe alţii să învie. Duhule Sfinte, vino din cele patru vînturi şi suflă peste noi ca să fim o
Oaste de biruitori. Amin.
 Citiţi cărţile despre Duhul Sfînt

Învăţătura aceasta despre darurile Duhului Sfînt este luată, pe scurt, din cărţile despre Duhul
Sfînt. La Oastea Domnului avem trei cărţi cu învăţături pe larg despre lucrarea Duhului Sfînt.
Cartea 1 cu învăţături despre şcoala cea mare a Duhului Sfînt. Cartea 2 Vîntul cel ceresc. Iar cartea
3 Focul cel ceresc.
Fiecare ostaş trebuie să aibă aceste cărţi, căci numai un ostaş trezit la viaţă de vîntul cel ceresc
şi aprins de focul cel ceresc, poate fi un ostaş biruitor. Iar aceste cărţi tocmai aceasta arată: cum
trebuie să stăm mereu sub revărsarea şi lucrarea binecuvîntată a Duhului Sfînt.
Citiţi şi răspîndiţi pe tot locul cărţile cu Duhul Sfînt!

Biserica Domnului nostru Isus Hristos

este păstrătoarea tainelor rînduite pentru
întărirea şi mîntuirea noastră

Despre Sfînta Biserică cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu
această carte, sînt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este Biserica, ştie cu ce
daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica administrează cele şapte Taine puse
spre întărirea şi mîntuirea sufletelor: Taina Sf. Botez, Sf. Mir, Sf. Cuminecătură, Pocăinţa, Preoţia,
Nunta şi Maslul.
Dar nu e destul că cineva cunoaşte Biserica, ci trebuie să se şi întărească cu darurile pe care le
administrează ea. Nu e destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii să meargă
duminica la crîşmă. Despre creştinii cei dintîi ne spun Scripturile că petreceau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii, în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică
lăudînd pe Dumnezeu... şi era una sufletul şi inima lor
(Fap. Ap. 2, 41-47; 4, 34). De aceea era atîta putere în viaţa lor.
Biserica este - şi trebuie să fie - o biserică vie, o biserică învăţătoare şi luptătoare contra
răutăţilor şi păcatelor.
Ţinem aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate numai
preoţilor şi bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa numitului apostolat laic. Noi dăm un mare ajutor
preoţilor şi bisericii, iar în schimb, preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi ei sprijinul lor. În fruntea
celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi vrednici care în biserică - şi în afară de biserică -
înrolează şi instruiesc mereu sufletele pentru lupta cea mare a mîntuirii sufleteşti.
Oastea Domnului a dat în special bisericii şi preoţilor un mare ajutor în combaterea
sectarismului. Ea a dat şi dă sufletelor flămînde păşune duhovnicească, oprindu-le să plece în altă
parte.

Rugăciunea cea adevărată

numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor

Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei, de altă
parte păcatul şi duhul acestei lumi, îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia ce
deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă
libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem şi să le
luăm. Rugăciunea este o cheie ce deschide în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne
dea, iar de altă parte deschide inima noastră ca să primească. Prin rugăciune Îi facem lui Dumnezeu
un loc alături de noi pe cîmpul nostru de luptă împotriva ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi
ajutorul lui Dumnezeu în cîmpul nostru de luptă împotriva ispititorului. De aceea se cutremură şi
fuge satana de rugăciune.
Satana nu se sperie cînd te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici cînd scrii la Sibiu că vrei
să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici cînd pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge
satana cînd îngenunchezi în faţa Crucii Mîntuitorului şi te adînceşti cu toată inima ta în rugăciunea
de predare Domnului.
 O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pămîntul. Rugăciunea este cea mai
puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate. Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele satanei,
precum Însuşi Mîntuitorul a zis că satana cu nimic nu se poate alunga decît cu post (înfrînare) şi cu
rugăciune (Marcu 9, 29). Noi sîntem slabi fiindcă nu ne rugăm şi nu ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon sufletesc
pe care ni l-a făcut Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale Mîntuitorul ne-a împăcat
cu Dumnezeu, ne-a lăsat un telefon prin care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Cînd cazi plîngînd în faţa Crucii Mîntuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon sufletesc care îţi
duce la cer toate rugările şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi
lipseşte.
De aceste telefon avem cea mai mare lipsă şi în cîmpul nostru de luptă cu ispititorul şi atacurile
lui. Cei care aţi făcut armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de război. Telefonul
ţine legătura între comandantul luptei şi între armata luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire
încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de ale mîncării. Prin telefon strigă să li
se trimită ajutor cînd sînt copleşiţi de atacul vrăjmaşului.
Cînd un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut
tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de biruinţă şi în orice clipă e
ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe cîmpul nostru de luptă sufletească cu ispititorul şi atacurile
lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătura între noi luptătorii şi între Marele nostru
Comandant, Isus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest telefon
cerem şi luăm dar, putere, muniţie. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor cînd simţim că
vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine. Această legătură telefonică este taina
biruinţei noastre. Cînd am pierdut această legătură, cînd ni s-a stricat acest telefon, am pierdut tot
rostul luptei, am pierdut orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în cîmpul de luptă cu ispititorul! O, ce putere mare
este rugăciunea peste tot în viaţa noastră de creştini!
Prin rugăciune ni se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletul nostru într-o limbă
minunată pe care lumea nu o înţelege. Cînd noi ne rugăm cu adevărat, sîntem cu Dumnezeu şi
Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în apă este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfînt. Să-L rugăm pe Duhul Sfînt să ne înveţe a ne ruga cu
putere.
Biblia ne spune că odinioară israelienii fiind în luptă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vîrful unui
munte cu mîinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata israelienilor biruia pînă Moise îşi
ţinea mîinile în sus, dar îndată ce-şi lăsa mîinile în jos, biruiau vrăjmaşii (Exod 17, 9-14).
Aşa e dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi sîntem în luptă, într-o luptă mare şi neîncetată
cu vrăjmaşul diavol, cu ispitele, patimile, înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Pînă cînd stai şi tu
cu mîinile în sus, - pînă cînd petreci o viaţă de rugăciune - biruieşti păcatul, dar îndată ce laşi
mîinile în jos - îndată ce slăbeşti cu rugăciunea - te biruie patimile şi păcatele.
Dar mai presus de toate să luăm pildă de la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o
viaţă de rugăciune. Prin rugăciune vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvîrşirea
marii lucrări ce I Se încredinţase. În toate împrejurările Mîntuitorul Îşi apăra cu îndîrjire ceasurile
Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să Se roage (Marcu 1, 35). În faţa
tuturor greutăţilor, Mîntuitorul Se ruga. Cînd era ispitit, Se ruga; cînd era defăimat, Se ruga; cînd
era obosit, Se ruga; cînd avea de luat o hotărîre, Se ruga. El Se ruga oriunde, căutînd de regulă
locuri retrase de zarva pămîntului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o putere.
Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească rugăciunea ar
trebui să fie ca pîinea ce o mîncăm, ca aerul ce-l răsuflăm şi ca apa ce o bem.
Nopţi întregi le petrecea Mîntuitorul în rugăciune. Iar noaptea, ieşind, petrecea rugîndu-Se în
Muntele Măslinilor (Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se întărească
prin rugăciune. Noi sîntem nişte bieţi oameni neputincioşi şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea
rugăciunii.
 Fratele meu, te rogi tu?
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea
birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de cîte ori atingea pămîntul, el căpăta putere
nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi sîntem
într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecînd Anteu, ni s-a
dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim
putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor.
Prin rugăciune Îl atragem pe Isus Biruitorul în cîmpul nostru de luptă, prin rugăciune căpătăm o
atingere cu Dumnezeu, cu Isus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa. De aceea satana
se teme de rugăciune. El nu poate sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii. Cîţi însă
folosesc darul rugăciunii?

Sfînta Scriptură - Biblia

numai cel care se hrăneşte neîncetat cu
Cuvîntul lui Dumnezeu poate fi un ostaş biruitor

Sfînta Scriptură nu este o carte ca şi oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu, cartea prin care
Dumnezeu vorbeşte despre El şi planurile Lui. Biblia este o carte prin care Dumnezeu Şi-a
descoperit planurile Lui şi planul cel mare al mîntuirii noastre. De aceea zicea Mîntuitorul:
Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; dar tocmai ele mărturisesc
despre Mine (Ioan 5, 39).
Dar Biblia n este numai o carte de cunoaştere a planurilor şi învăţăturilor lui Dumnezeu, ci mai
presus de acestea Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har. Cercetaţi Scripturile căci în
cuvintele Scripturii este ceva ce nu se poate spune, ci numai se simte. În cuvintele Scripturii este o
putere, este un dar, este un ceva din Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Cuvintele
Scripturii sînt ca un foc ce aprinde inima şi rărunchii (Psalm 72, 21). Cuvîntul Scripturilor e
ploaia ce se pogoară din cer şi nu se întoarce pînă nu adapă pămîntul şi-l face de rodeşte (Isaia
55, 10). Cînd citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de mîntuire sufletească stai sub ploaia
darului de sus, stai sub o revărsare de dar, stai sub o putere ce lucrează în tine. Viu este Cuvîntul lui
Dumnezeu şi lucrător, mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri... (Evrei 4, 12). Acest
Cuvînt viu şi lucrător se află în Scriptură şi cine se hrăneşte cu el, capătă dar şi putere.
Nu este pe suprafaţa pămîntului o carte mai cu putere decît Sfînta Scriptură şi în special
Scriptura Noului Testament, adică Evangheliile şi Epistolele apostolilor.
Despre creştinii cei dintîi spune Biblia că în fiecare zi erau cercetînd Scripturile
(Fap. Ap. 17, 11), de aceea era atîta putere în viaţa lor. Biblia e o hrană zilnică a sufletului. Eu
citesc în fiecare zi în Biblie pentru că ea este o lipsă a vieţii mele întocmai ca apa ce o beau, ca aerul
ce-l răsuflu şi pîinea ce-o mănînc.
Un creştin adevărat fără Biblie, este ca un meseriaş fără unelte de lucru. Ceea ce este plugul
pentru plugar, acul pentru croitor, ciocanul pentru fierar, pana pentru scriitor, aceea trebuie să fie şi
Biblia pentru un creştin.
Un ostaş al Domnului fără Biblie, este ca un soldat fără puşcă.
O, ce lucru dureros este un creştin ce ştie carte şi nu cunoaşte Biblia, Sfînta Scriptură! Dacă
Biblia ar avea grai, ea ar striga: Oameni buni, este sînt cartea lui Dumnezeu: citiţi-mă! Eu sînt
descoperirea lui Dumnezeu: căutaţi-mă! Eu sînt cartea vieţii: iubiţi-mă! Dumnezeu este autorul
(scriitorul) meu: cercetaţi-mă şi veţi afla în mine pe Dumnezeu, veţi afla toate încercările şi lucrările
ce le-a făcut dragostea lui Dumnezeu în decursul veacurilor pentru mîntuirea voastră a păcătoşilor...
veţi afla în mine drumul cel lung ce l-a făcut Dumnezeirea de-a lungul veacurilor pentru mîntuirea
neamului omenesc...
Cînd ne vom înfăţişa la Judecata de Apoi, una din întrebările ce ni se vor pune, va fi şi aceasta:
Fiule, ai citit tu cartea Mea, Biblia? Nici n-am auzit de cartea asta - va răspunde cel păcătos. Ţi-am
trimis anume o carte - va zice Domnul - în care te înştiinţam despre iertarea ce ţi se dă prin Jertfa
Fiului Meu. N-am apucat să desfac această carte - va răspunde cel necredincios.
 Vai de el va fi şi de toţi care nu vor putea da un alt răspuns la aceste întrebări!

Veniţi că iată, gata sînt toate...

Am arătat care sînt darurile sufleteşti cu care îl putem birui pe ispititorul şi atacurile lui:
Golgota, Duhul Sfînt, biserica, rugăciunea, Biblia... În afară de acestea mai sînt încă şi alte multe
daruri, căci Dumnezeu este plin de dragoste pentru mîntuirea noastră.
În noaptea Cinei celei de Taină, cînd se apropia răstignirea, Mîntuitorul a folosit de şase ori
cuvintele a cere şi a lua, în starea Lui de vorbă cu apostolii. Orice veţi cere în Numele Meu, voi
face... Orice veţi cere de la Tatăl, vi se va da vouă... cereţi şi veţi căpăta... în ziua aceea veţi cere în
Numele Meu... etc. (Ioan 14, 13-14). Aici este taina biruinţei noastre: să cerem şi să luăm
darurile pe care ni le îmbie Domnul. Darurile Domnului pentru noi n-au nici un preţ dacă nu le
primim şi nu le folosim. Ca şi în pilda cu Cina cea mare din Evanghelie (Luca 14, 16-24).
Domnul ne cheamă să luăm darurile ce ni le-a cîştigat. Veniţi că iată gata sînt toate! O, ce dulce este
această chemare, dar şi plină de fior. Veniţi că toate sînt gata - ne zice şi nouă Tatăl ceresc... totul am
făcut pentru viaţa şi mîntuirea voastră... veniţi că e gata Jertfa Fiului Meu... veniţi că v-am iertat
prin Jertfa Fiului Meu...
Veniţi că totul e gata - ne zice Isus Mîntuitorul - veniţi căci iată am suit Golgota... veniţi că iată
cuiele au trecut prin mîinile şi picioarele Mele... veniţi că suliţa a străpuns coasta Mea... totul e gata,
toate am suferit pentru voi şi mîntuirea voastră... veniţi şi luaţi dar de biruinţă şi de mîntuire...

Îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33)

Domnul vrea să fie fiecare om biruitor asupra ispitelor satanei. Domnul Isus vrea să-L urmăm
pe calea biruinţei Lui. El are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. Şi nu numai
vrea acest lucru, ci Domnul ne îmbie şi cu ajutor să putem fi şi noi biruitori. Isus Mîntuitorul pentru
aceasta a venit în lume ca să ne cîştige darul biruinţei. El a biruit pe satana şi ne-a cucerit izbăvirea
de sub puterea satanei. El ne pune la îndemînă tot cîştigul Lui şi toată biruinţa Lui cea strălucitoare.
Iată v-am dat vouă - zicea Isus apostolilor - putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste
toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma (Luca 10, 19).
Însă cîştigul biruinţei Lui pentru noi numai atunci are preţ dacă îl primim şi îl folosim ca şi al
nostru. Fără primirea acestui cîştig nu putem căpăta biruinţă. Noi trăim pururi într-un cîmp de luptă,
într-un război cu ispititorul şi gloatele lui. În acest război noi singuri sîntem mai slabi ca vrăjmaşul.
El ne biruie cu viclenia şi vicleşugul ce-l are. Însă biruim gloatele duşmane şi le punem pe fugă cînd
în fruntea noastră stă Isus Biruitorul, cînd luptăm sub steagul Domnului Isus. Noi biruim prin
biruinţa Lui. Ne facem biruitori prin biruinţa Lui.
Evangheliile ne spun că în noaptea cea din urmă, în noaptea cea neagră a vieţii Mîntuitorului,
apostolii stăteau abătuţi şi îngînduraţi. Isus i-a îmbărbătat atunci cu cuvintele: Îndrăzniţi, căci Eu am
biruit lumea! (Ioan 16, 33).
O, ce dulce cîntec este acesta! Un cîntec ceresc este acesta. El ar trebui să răsune din om în om,
din sat în sat, din ţară în ţară. El ar trebui să răsune în toată lumea. El ar trebui să fie cîntarea de
bucurie şi de biruinţă a creştinilor.
Prin cuvintele de mai sus Mîntuitorul ne-a dat o chezăşie de biruinţă. Cei ce luptăm pentru
mîntuirea sufletului şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu sîntem singuri. În fruntea noastră stă Isus
Biruitorul. Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem. Şi dacă Duhul Lui este cu noi, trebuie să
învingem. Şi dacă dragostea Lui este cu noi, trebuie să învingem.

Să mergem cu inima largă la luptă

Încheiem acest război sfînt cu minunata chemare de mai jos, pe care am aflat-o în scrierile sf.
Ioan Gură de Aur:
Să mergem cu inimă largă la luptă, privind pe Isus Cel Răstignit, care de pe Cruce ne întinde
ajutorul Său, biruinţa şi coroana. În trecut am căzut, pentru că nu am privit îndeajuns la rănile
Răscumpărătorului nostru. Dar dacă în viitor vom avea înaintea ochilor toate cîte a suferit Isus din
iubire pentru noi, e sigur că nu vom fi învinşi de vrăjmaşul diavol. Nu înţeleg anumite temeri:
diavol! diavol!, cînd putem zice Isus! Isus! - şi prin aceasta să facem să tremure diavolul.
Împărăţia lui Dumnezeu nu se va da unor pierde-vară, ci acelora care luptă pentru ea şi muncesc
în slujba lui Dumnezeu. Toţi ar voi să se mîntuiască, însă aşa mai pe uşor. E lucru de mirat că
diavolul se osteneşte atîta şi nu doarme ca să ne poată da pierzării, iar tu eşti nepăsător cînd e vorba
de fericirea sau osîndirea ta cea veşnică! Duşmanul priveghează, iar tu dormi...
Să mergem cu inimă largă la luptă!

Armele pe care le foloseşte diavolul

Cu alcoolul cîştigă diavolul cele mai multe suflete

Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi
asediatori: Domnul şi diavolul. Am arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul să cîştige cetatea
inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile şi armele ce ni le dă Domnul pentru cîştigarea şi
păstrarea biruinţei noastre asupra ispititorului.
Rămîne să spunem acum ceva şi despre armele cu care diavolul umblă să cucerească cetatea
unui suflet. Precum spuneam, diavolul nu poate cuceri cu puterea cetatea sufletului nostru. De aceea
foloseşte fel de fel de meşteşuguri şi înşelăciuni.
Armele de luptă ale diavolului sînt multe şi diferite. A mea este lumea aceasta - zicea diavolul
cînd L-a ispitit pe Mîntuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. A diavolului sînt toate poftele,
plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. Cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, mînia,
pizma, desfrînarea, lăcomia, minciuna, lenea şi celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă
sufletul omului.
Cu ele - cu cele şapte păcate de moarte - umblă satana să cucerească pe om şi să-l abată de la
cele sufleteşti şi cereşti.
Dar dintre toate armele are satana una cu care face cele mai multe biruinţe: alcoolul. Satana e
viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului Sfînt. De aceea
şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul. Cu duhul alcoolului face satana prin lume cea mai cumplită
năvală şi pieire sufletească.
Ţinînd seamă de lucrul acesta, vom stărui în cele ce urmează mai ales asupra alcoolului: arma
cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce se dă pentru cîştigarea sufletelor.
Mîntuitorul a zis: temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena
focului (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul omului este
alcoolul, duhul diavolului.
Alcoolul este arma cea mai puternică şi undiţa cea mai bună a diavolului.
Feriţi-vă de el!

Şarpele din Grădina Edenului pîndeşte

azi din sticla de alcool

Biblia ne spune că oarecînd şarpele diavol a înşelat pe strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr
i-a atras în moarte trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un altfel de măr cu
care înşală pe oameni şi-i atrage la moarte şi pieire. Acest măr e sticla cu băutură. Diavolul pune şi
această patimă în faţa omului cu un măr mic, cu un păhărel de băutură. Patima beţiei se începe cu
un măr, cu cel dintîi pahar şi se termină cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care a ispitit
diavolul pe Adam şi Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.
Şarpele din Grădina Edenului pîndeşte azi din sticla de alcool. De aici îşi îmbie mărul. Vai de
cei ce se lasă înşelaţi!
Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfîrşite răutăţi trupeşti şi sufleteşti pentru neamul
omenesc. Aşa-i şi sticla cu băutură, un izvor de răutăţi: sudalme, bătăi, omoruri, desfrînări, etc...
Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva frumos la vedere şi dulce la gustare, dar pe urmă
amare au fost roadele lui. Aşa-i şi băutura, precum zice Sf. Scriptură: Nu te uita la băutură cînd face
spume în pahar: alunecă uşor, dar pe urmă muşcă precum un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi
se vor uita după femei străine şi gura ta va grăi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi
ca un cîrmaci ce doarme la cîrmă...
(Prov. 23, 31-34).
Din sticla de alcool şarpele diavol muşcă de moarte trupul şi sufletul omului. Cu ajutorul
alcoolului, şarpele diavol bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Fugiţi de alcool ca de şarpele ce muşcă de moarte!

Ce a cerut diavolul...

În ţările răsăritului circulă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face
diavolul cu ajutorul alcoolului.
Diavolul se întîlni odată într-o pădure cu un om şi îi zise:
- Am să te omor sau numai aşa îţi mai las viaţa dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta sau te
îmbeţi.
Ce să fac? - îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe soră-
mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi s-a coborît omul în sat, a
tras la o cîrciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar mergînd acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei de
acasă şi îngroşîndu-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorît pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul şi beţia este un izvor de rele şi fărădelegi.

Un război pustieşte omenirea...

Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare război şi prăpăd pe care îl face
diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată chipul de alături. În fruntea acestui
război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le rîde barba de bucurie văzînd că au muniţie
destulă şi soldaţi destui (crîşmari) care bagă mereu gloanţe în tun. Cu acest război aprinde diavolul
satele şi oraşele şi face cumplite pustiiri cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămîne
prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri, desfrînări, sudalme, hoţii, etc. S-a făcut
socoata că băutura omoară într-un singur an atîţia oameni cîţi a omorît războiul cel mare în patru
ani. Iar sufletele omorîte, acelea încă pe deasupra.

Un sat bombardat

Iată mai jos o pildă mult grăitoare din cele multe, multe. Într-o comună fruntaşă de lîngă Orăştie
s-au băut în anul 1924 băuturi în preţ de două milioane şi jumătate de lei. Atîta prăpăd de băutură a
lăsat urme grozave. Azi în acest sat statistica spune că sînt 24 de muţi şi surzi şi 74 de hăbăuci
(reduşi mintal) şi sănătatea oamenilor scade văzînd cu ochii.
Oare nu sînt aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic pe care îl face diavolul şi moartea cu
ajutorul băuturilor? Sînt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi. Şi-apoi oare cîţi rămîn invalizi
cu sufletul pe urma acestui groaznic război? În America, Anglia şi alte ţări înaintate, oamenii şi
statul au început un adevărat război împotriva băuturilor şi beţiilor. O ofensivă trebuie să pornească
şi în ţara noastră unde avem sute de mii de crîşme şi mii de fabrici care fac mereu muniţie (spirt,
rachiu, etc), pentru războiul diavolului. E plină ţara şi cu băuturi false. Acestea cel mai mult rod
vlaga poporului.

O jumătate de milion de cîrciumi avem în ţară

faţă de 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli

Statistica ţării arată un lucru înspăimîntător. În ţara noastră sînt 500 de mii de cîrciumi, socotite
la un loc toate cîrciumile, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate felurile de localuri unde se
vînd băuturi alcoolice. Faţă de acest număr îngrozitor, sînt în toată ţara, 32 de mii de biserici şi 19
mii de şcoli. Grozavă cumpănă! Împărţite crîşmele după numărul locuitorilor ţării, tot la 165 de
suflete (cam la 36-40 de case), se vine o cîrciumă. Dar nici o altă ţară din lume nu stă atît de bine
de... cîrciumi, ca noi. CU adevărat azi-mîine ni se va zice ţara cîrciumilor!...

Se beau zece miliarde de lei pe an

Statistica ţării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în preţ de 11 miliarde de lei! De şase
miliarde s-a băut spirt ţi ţuică, adică băutura cea mai otrăvitoare. Şi în ceilalţi ani a fost tot cam aşa.
Se beau la noi pe an cel puţin 10 miliarde de lei. A treia parte din bugetul ţării (care e de 30 miliarde
de lei) se bea. Împărţită băutura pe numărul sufletelor, pe fiecare cap de om se vine 49 litri de
băutură, iar în bani 3520 de lei. Ce lucruri minunate, ce de şcoli, biblioteci, spitale, etc, s-ar putea
face cu atîta amar de bănet!
Unde sînt apoi şi celelalte pagube ce le face atîta amar de cîrciumi şi de băuturi! Alcoolul roade
sănătatea neamului. Cîrciumile sînt pline de băuturi false care fac cumplite stricăciuni în sănătatea
oamenilor. În Maramureş, pe la Braşov, Oradea, s-au prins cîrciumari care întăreau rachiul cu var,
vitriol şi cenuşă.
Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac atîta amar de cîrciumi şi băuturi în
sănătatea sufletească a poporului! Tot ce clădeşte biserica şi şcoala, dărîmă cîrciuma. Ca un iad cu
gura căscată stă cîrciuma în ziua Domnului aşteptînd să înghită pe oameni după ieşirea din biserică.
Iese omul de la biserica lui Dumnezeu şi intră în casa diavolului. Ah! ce prăpăd cumplit fac
cîrciumile şi băuturile! Ele sînt vrăjmaşul cel mare despre care a zis Mîntuitorul că omoară şi trupul
şi sufletul omului (Matei 10, 28).
Popoarele culte din apus au luat măsuri cuminţi contra acestei mari primejdii. La noi însă de ani
de zile cîrciumile s-au tot sporit mereu. Oare cînd îşi vor deschide ochii şi oamenii noştri şi statul
nostru să vadă primejdia ce ne ameninţă?

Alcoolul a stricat şi praznicele Domnului

Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul
alcoolului. Dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe ziua Domnului şi praznicele
Domnului.
Biblia şi Biserica ne spun că ziua de odihnă este ziua Domnului, dar diavolul sare astăzi şi
răspunde că a lui e această zi. A mea este şi ziua de sărbătoare - zice diavolul - pentru că în această
zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile şi fac negustorii şi tîrguri de unde nu lipseşte fiica
mea, înşelăciunea. În această zi se strîng oamenii să facă clevete, minciuni, fălii şi mai ales în
această zi intră în casa şi biserica mea, la cîrciumă, unde mă preamăresc cu sudalme, beţii, jocuri şi
destrăbălări. Ziua Domnului e ziua mea - zice satana - pentru în această zi îmi slujesc mie oamenii
mai mult ca oricînd.
Ziua Domnului ar trebui să fie zi de laudă şi mărire lui Dumnezeu (aşa cum arată chipul de
alături). În această zi ar trebui să cînte cerul şi pămîntul (sau mai bine zis şi pămîntul şi cerul):
Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El
împăraţii pămîntului şi popoarele... (Psalm 148). Dar în loc de această cîntare de mărire lui
Dumnezeu, duminica răsună crîşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi
păcatele. O, ce nărav urît şi păgîn am apucat noi creştinii de azi că toate desfătările cele lumeşti şi
de suflet stricătoare le facem duminica în ziua Domnului, în ziua sufletului.
Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul păgîn, a trimis pe căpitanul Apolonie să
măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. Şi sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim s-a făţărnicit a fi
pace şi a aşteptat sărbătoarea sîmbetei cînd tot poporul era în preumblare pe uliţe şi pe la petreceri.
Atunci ieşi Apolonie fără veste cu soldaţii pe uliţe şi umplu de sînge şi ucidere uliţele Ierusalimului
(Cartea a 2-a a Macabeilor cap. 5).
Această istorie este cu mare înţeles şi pentru noi creştinii de azi. Şi diavolul, ca Apolonie,
aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştinilor şi
face grozavă ucidere şi vărsare de sînge în sufletul lor. Cîrciumile, uliţele, locurile de joc şi
petreceri, în fiecare duminică şi sărbătoare, se stropesc cu sîngele sufletesc al celor pe care satana
cu oastea lui i-a rănit şi i-a omorît.
 Diavolul îşi are şi el o armată a lui: armata băutorilor

Diavolul îşi are şi el între oameni o armată a lui: armata băutorilor, armata celor biruiţi de
patimi şi fărădelegi, armata celor biruiţi de ispitele diavolului.
O, cum sporeşte de bine această armată! Noi cu Oastea Domnului de ani de zile umblăm prin
toată ţara chemînd pe oameni sub steagul Domnului Isus şi abia am aflat cîteva mii de suflete, pe
cînd diavolul strînge zeci şi sute de mii. Îndeosebi, vai, cît de grozav sporeşte armata băutorilor,
armata beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Şi satana are grijă de ea să nu scadă.
Sînt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cîrciumile sînt tot
cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cîrciumarii sînt cei ce strîng şi înscriu mereu recruţi
pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi şi rezervişti noi, căci armata lui, armata beţivilor îşi are şi
ea pierderile ei. Zi de zi cade unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul doborît de
ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborît de vrăjmaşul cel înfricoşat de care zicea Mîntuitorul
că omoară şi trupul şi sufletul omului (Matei 10, 28). Cade beţivul omorît de alcool, de duhul
şi puterea necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc recruţi noi
pentru armata diavolului. Îi aduce cîrciumarul şi îi pune la rînd (cum se vede în chipul de mai jos).
Îi rîde diavolului barba de bucurie văzîndu-şi armata crescînd mereu.
Sînt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ala
satanei (cîrciumile), gem de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Ţărani şi
muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi neînvăţaţi, se înşiruie mereu în armata nea
neagră a băutorilor, a iadului.
O, ce lucru înfricoşător se poate vedea în creştinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-
şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa iadului. Sînt pline
satele şi oraşele de creştini care cad şi mor moarte de eroi şi mucenici în armata diavolului, în
armata beţivilor. Sînt pline satele şi oraşele de astfel de mucenici care îşi dau sănătatea şi viaţa
pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi biruinţa iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. Ia seama că asta e calea ce
duce spre armata cea neagră a diavolului. Fugiţi şi feriţi-vă de el!
Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor sta Oastea cea frumoasă a Domnului, stă
Oastea mîntuirii sufleteşti, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul
Domnului. Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine ispita beţiei în armata diavolului? Ieşi dragă suflete,
ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mîntuirii
tale sufleteşti!

Ce spun Scripturile despre alcool şi beţie?

Ale cui sînt vaietele? Ale cui sînt oftările? Ale cui sînt gîlcevile? Ale cui sînt necazurile şi
sfezile? Ai cui sînt ochii roşii? Ori nu a celor ce întîrzie la vin şi a celor ce merg unde se fac ospeţe?
Nu te uita că vinul curge roş în pahar şi face spume, el alunecă uşor, dar pe urmă muşcă precum un
şarpe (Prov. 5, 11-12). Vai de cei tari cînd este vorba de băut vin şi de cei viteji cînd e vorba
de amestecat băuturi tari (Isaia 5, 22). Batjocoritor este vinul şi de ocară beţia şi tot cel stricat
de el nu va fi înţelept (Prov. 20, 1).
Vinul, mustul şi desfrînarea iau minţile omului (Osea 4, 11). Vai de ţara ai cărei cîrmuitori
benchetuiesc (Ecles. 10, 16). Nu fiţi beţivi căci toţi beţivii vor sărăci
(Prov. 23, 20-21).
Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băuturi
ameţitoare... pentru ca să puteţi deosebi între lucrul sfînt şi cel de rînd, între cel curat şi cel necurat
(Levitic 10, 8-10).
Nu vă îmbătaţi de vin întru care este curvie, ci fiţi plini de Duhul Sfînt
(Efes. 5, 18).
Vinul şi femeile au amăgit pe cei înţelepţi (Sirah 19, 2). Nu petrece cu băutorii de vin căci
beţivul sărăceşte şi beţia în zdrenţe îmbracă pe cel somnoros
(Prov. 23, 20-21). Iară pe sluga cea rea care... va începe a bea şi mînca cu beţivii, venind
Domnul... îl va pune acolo unde este plîngere şi scrîşnirea dinţilor
(Matei 24, 48-51).
Vreme este să ne sculăm din somn, că noaptea a trecut iar ziua s-a apropiat. Să lepădăm dar
lucrurile întunericului. Ca ziua cu bun chip să umblăm, nu în ospeţe şi beţii, nu în curvii şi fapte de
ruşine, nu în pricini şi pizme (Romani 13, 13).
Ajunge în adevăr că în trecut aţi trăit în desfrînări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în
slujiri neîngăduite... de aceea se miră cei necredincioşi că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop
de desfrînări şi vă batjocoresc (1 Petru 4, 3-4). Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici lacomii,
nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10).

Ce caută alcoolul în tainele şi slujbele noastre bisericeşti?

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgîneşti
de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni

Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: ce caută alcoolul în tainele şi slujbele noastre

bisericeşti?
Vai, cît de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte sînt tainele bisericii, frumoase sînt
slujbele noastre bisericeşti, frumoase datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le
strice cu alcoolul.
Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.
Spre pildă, la moartea şi îngropăciunea oamenilor e prilejul cel mai potrivit de a trezi în suflete
gîndul veşniciei şi al mîntuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbuşe acest gînd. Căci pe
la priveghiuri ce se întîmplă? Cele mai urîte lucruri. În cele două nopţi de priveghere se bea, se
citeşte în biblia diavolului cea cu cele 32 de foi (cărţile de joc), se tămîiază cu tămîia diavolului
(tutunul), se fac tot felul de glume şi lucruri păgîneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de alcool. De
cînd eram preot la ţară ştiu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paraclisierul
(crîsnicul) s-a îmbătat aşa de rău încît a trebuit legat deasupra mortului pe car, altfel n-a fost chip să
fie adus în sat.
Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără alcool şi fără datini păgîneşti. La
privegherea ostaşilor adormiţi în Domnul - şi a altor fraţi creştini pe unde vor fi chemaţi - ostaşii
Domnului se roagă, citesc din Biblie şi din alte cărţi religioase, cîntă cîntări duhovniceşti şi petrec
în adevărată priveghere.
Aşijderea la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc slujba preotului cu cîntările lor şi cu
petrecerea lor cea duhovnicească.
Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu odată, chiar în sfînta biserică, la taina sfintei
cununii, nuntaşii se prezintă morţi de beţi... iar încolo beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri.
Atît de mult s-a înrădăcinat acest rău încît îşi închipuie oamenii, de multe ori, că nu se pot face
slujbe bisericeşti fără alcool. De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte de un credincios ce îmi
zicea că ar face sfeştanie în casă, dar n-are... rachiu... e silit să amîne sfeştania pînă va da Dumnezeu
rod de prune şi rachiu, să facă el atunci o sfeştanie de cea mare...
Ostaşii Domnului vor arăta prin pilda lor că slujbele bisericeşti şi datinile noastre creştineşti n-
au lipsă de alcool. Ostaşul Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la botezuri, ospeţe,
îngropăciuni, etc.

Ce spune sf. Ioan Gură de Aur

despre datinile şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe, etc.

Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mulţi ne mustră spunînd că sîntem contra
datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea strigă
după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe sf. Ioan Gură de Aur ce ne spune despre acest
lucru.
Cinstită este nunta - zice sf. Ioan Gură de Aur - însă la săvîrşirea nunţilor se petrec atîtea fapte
urîte încît rămîi uimit văzîndu-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi cîntece (de lăutari)
amestecate cu cuvinte murdare şi beţii şi ospeţe desfrînate, şi cu un cuvînt tot felul de lucruri urîte
introduse de diavolul... Să nu-mi spui că aşa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie
părăsit, iar dacă este bun, facă-se pururea.
Dar nimeni din sat - vei zice tu - nu a făcut aşa! Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-
te şi te fă începător al acestui bun obicei.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti, ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă
şi cei ce iau acum soţii: să aibă adică pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum este cu putinţă aceasta să se
facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, dacă cîntecele cele murdare, dacă versurile cele înverşunătoare şi
jocurile cele de ocară, şi pompa diavolească şi tulburarea, şi rîsul cel desfrînat, şi celelalte
necuviinţe le vei scoate în afară atunci Hristos cu adevărat va veni înăuntru împreună cu Maica Sa
şi fraţii (Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea unora şi însărcinător, de astea sfătuind şi
obicei rău trăind. Însă nimic de acestea eu nu grijesc. Că nu îmi trebuieşte harul cel de la voi, ci
folosul vostru. Să nu îmi zică mie cineva că aşa este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul,
de obicei nu pomeni. Ci de sînt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l pe el; iar de
nu sînt rele măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi îl sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase nu
au fost obicei vechi, ci scornirea oare cărora sînt cele ce se fac.

O carte despre alcool

În curînd va ieşi de sub tipar marea carte a Oastei Domnului despre alcool

Au trecut zece ani de cînd luptăm cu Oastea Domnului contra marelui vrăjmaş care este
alcoolul, duhul diavolului. În lupta aceasta am dat mereu învăţături, pilde, chemări, etc. În cartea
aceasta am pus numai pe scurt cîte ceva din cele multe-multe.
Acum toate aceste învăţături s-au strîns la un loc, s-au întregit, s-au revăzut şi ele ies într-o carte
mare intitulată Alcoolul - duhul diavolului. Este cea mai mare şi mai minunată carte de combatere a
alcoolismului din cîte s-au scris în româneşte. Este cartea de căpetenie înfăţişînd marea luptă pe
care Oastea Domnului a dus-o contra alcoolismului. Este cartea în care arătăm că Oastea, prin
puterea Evangheliei, a scos zeci de mii de suflete din ghearele beţiei, din pieire trupească şi
sufletească. Este cartea ce va arăta că ceea ce n-au putut face în ţara aceasta medicii, conferinţele,
şcolile, predicile - a făcut Evanghelia, a făcut o mişcare prin care a suflat cu putere Vîntul cel
ceresc.
Cartea are şi peste o sută de chipuri. Ea va fi cea mai grea lovitură ce s-a dat în ţara aceasta
diavolului-alcool.
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă!

Un alt păcat înfiorător: sudalma

contra căruia luptă Oastea Domnului

Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;
dar oricine va huli împotriva Duhului Sfînt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat
veşnic (Marcu 3, 28-29).
Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos. Ne spun
aceste vorbe că sînt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepseşte cu
osînda de veci. Aceste păcate sînt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfînt. Între acele păcate este
şi sudalma, înjurăturile.
Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui ceresc. În sute de locuri şi în sute de
feluri ne spune Scriptura cît de milos şi de iertător este Bunul Dumnezeu. Sînt pline Scripturile de
datornici iertaţi, de tîlhari mîntuiţi, de fii rătăciţi primiţi cu ospăţ şi de alte tot atîtea pilde ale iertării
şi milei Dumnezeieşti. Mai mult chiar, Isus a strigat şi de pe Cruce iertare pentru aceia care băteau
cuie în mîinile şi picioarele Sale.
Şi iată sudalma este un păcat căruia nu i se dă iertare. Grozav trebuie să fie aşa păcat! De ce
oare?
De aceea, pentru că sudalma - înţeleg sudalma de cele sfinte - vatămă Dumnezeirea mai greu
decît alte păcate. Ascultaţi numai şi gîndiţi-vă mai de aproape la spurcăciunile cele le scoate
suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată de ce nu se iartă acest păcat.
Despre satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi că el umblă să
atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra satanei. Suduitorul este şi el un
hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul
fioroaselor înjurături îşi ridică mîinile şi privirea spre cer ca şi cînd ar ameninţa pe cineva de acolo?
El este - ca satana - un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din rîndul
creştinilor.
Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate şi o face mai grea decît altele.
Multe alte păcate le face omul silit de anumite porniri şi împrejurări. Fură omul din lipsă, minte ca
să scape de ceva, jură strîmb ca să cîştige ceva - suduie însă de fălos şi de îngîmfat, suduie de prea
sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul este aşadar un batjocoritor al milei şi darurilor ce le are
de la Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc - şi de aceea păcatul lui nu se iartă.
Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimenea, ci de bunăvoie îşi înjunghie sufletul
său, iar doi oameni ce se suduie sînt doi nebuni ce-şi omoară sufletul ziua la amiază.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat groaznic şi
înfricoşat. Intră în Oastea Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi omori sufletul.

Cu Oastea Domnului nu luptăm numai

contra beţiilor şi sudalmelor

Am scris pe larg despre cele două mari păcate: beţia şi sudalma, cu ajutorul cărora satana
omoară atîtea suflete.
Ţinem însă şi aici să spunem îndată cu tot apăsul că Oastea Domnului nu luptă numai contra
beţiilor şi sudalmelor. Sînt ele şi alte beţii tot atît de rele ca beţia de alcool (mînia, trufia, pizma,
desfrînarea, zgîrcenia, etc). Oastea Domnului e o mişcare de curăţire, de înnoire şi de schimbare
totală a vieţii celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaştere sufletească, predicăm o
schimbare din temelie a vieţii, predicăm o viaţă nouă.
Nimenea nu pune petic nou la haină veche - a zis Mîntuitorul (Marcu 2, 21). Oastea
Domnului nu pune petice. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă. Astă vară am
văzut într-un sat o cîrciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: Aici se deschide şcoala.
Cîrciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase stăpînul. Trecea sub o stăpînire nouă. Odată
cu această schimbare, îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o cîrciumă plină de beţii şi
păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o
viaţă nouă începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în Oastea
Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieţii noastre... înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă
stăpînul... îşi schimbă rosturile şi chemările. Înseamnă că inima noastră se curăţă de toate
spurcăciunile... un duh nou se sălăşluieşte în ea... abzice arenda diavolului şi se face lăcaş Duhului
Sfînt (1 Cor. 3, 16).
Ce înfăţişare grozavă ar fi avut şcoala de mai sus dacă cîrciuma s-ar fi împărţit în două: o odaie
ar fi pe mai departe cîrciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în şcoală. Adică şi cîrciumă şi şcoală sub
acelaşi acoperămînt...
O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea Domnului dacă ar predica numai lăsarea
beţiilor şi sudalmelor. O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred că se pot mîntui alegînd
păcatele: dezbărîndu-se de unele şi ţinînd pe altele. Nimenea nu poate sluji la doi domni: şi lui
Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).
 Distrugeţi podurile!

O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războaie este şi aceasta:

Cînd o armată începe ofensiva, distruge în urma ei toate podurile şi toate căile de retragere. De
ce? Pentru ca soldaţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de retragere; trebuie să meargă
înainte pe moarte sau viaţă.
Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem toate podurile
ce ne mai leagă cu lumea... trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din care am
ieşit.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Distrugeţi toate podurile ce vă leagă cu lumea. Zvîrliţi-
le în aer cu dinamita credinţei. Noi n-avem - şi nu trebuie să avem - decît o singură cale: înainte
spre biruinţă!

Armele unui ostaş din Oastea Domnului

În epistola sa către Efeseni cap. 6 ap. Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător
contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui
Hristos:
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor
diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor,
împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii care sînt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi
împotrivi în ziua cea rea, şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd
mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu rîvna
Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge
toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul
lui Dumnezeu (Efes. 6, 11-17).
Să cercetăm puţin înţelesul acestor arme.
Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu... asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot
birui decît cu dar şi ajutor de sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti,
duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi
această luptă se poate cîştiga numai cu arme sufleteşti.
Staţi drept aceea încingeţi-vă mijlocul vostru cu adevărul. Asta înseamnă că un creştin trebuie
să fie înarmat înainte de toate cu adevărul Evangheliei. Un creştin adevărat trebuie să vadă lumea şi
viaţa în lumina adevărului Evangheliei. Diavolul este tatăl minciunii. El pune înaintea noastră
lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. El ne înfăţişează viaţa ca o viaţă pe care trebuie să o
trăim în chefuri, în beţii, în pofte, desfătări lumeşti şi alte fel de fel de datini şi năravuri de suflet
pierzătoare. Faţă de această viaţă mincinoasă, Evanghelia pune viaţa cea adevărată, pune viaţa în
lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.
Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de
nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi orice în loc s-ar întîlni cu ea.
Îmbrăcaţi-vă cu zaua dreptăţii... Satana este şi un mare duşman al dreptăţii. El a răsturnat
aproape cu totul tronul dreptăţii şi în locul ei a pus strîmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al
Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate. Trebuie să fim între cei care însetoşează după
dreptate şi să luptăm pentru izbînda dreptăţii.
Încălţaţi-vă picioarele cu rîvna Evangheliei păcii, asta înseamnă că lupta noastră şi viaţa
noastră trebuie să se reazeme pe pămîntul cel tare şi neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă
pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor din Evanghelie, a pierdut pămîntul de sub picioarele sale, a
pierdut lupta contra ispititorului.
Peste toate luaţi pavăza credinţei, asta înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi
lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem o credinţă care duce la
încredere desăvîrşită în Dumnezeu, la ascultarea întru toate de Dumnezeu şi la o predare a vieţii
noastre întru totul lui Dumnezeu. Toate sînt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă.
Luaţi coiful mîntuirii... asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice în sus, spre
Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul Jertfei de pe Cruce.
Noi trebuie să avem siguranţa şi încrederea mîntuirii noastre prin Jertfa cea mare şi sfîntă a
Mîntuitorului. Noi trebuie să avem încrederea şi credinţa nezguduită că Sîngele Lui ne-a spălat - şi
ne spală - de orice păcat şi prin Sîngele Mielului biruim (Apoc. 12, 11) pe ispititorul şi cîştigăm
biruinţa.
Şi sabia Duhului Sfînt care este Cuvîntul lui Dumnezeu... asta înseamnă că pentru cîştigarea
biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfînt. Prin Duhul Sfînt ne vin darurile Crucii. Fără darul şi
harul Duhului Sfînt nu este nici biruinţă, nici mîntuire.
Sabia Duhului Sfînt este şi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sfînta Scriptură, din Biblie, din
Evanghelia Mîntuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har ceresc.
Acestea sînt armele pe care le recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos.
Cercetîndu-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprinde toată taina şi toate învăţăturile mîntuirii
sufleteşti.

Comanda noastră

- Da voi ce fel de comandă aveţi? - întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din
Oastea Domnului.
- Cînd am păşit în Oaste - răspunde ostaşul - Domnul ne-a comandat: Atenţie! Drepţi! La
stînga-mprejur! (adică lasă lumea) şi Înainte marş!
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: Înainte marş! după care va urma: Pe loc
repaus! cînd vom intra în Ierusalimul cel ceresc unde ne aşteaptă cununa vieţii.

După războiul cel intern

Va trebui să urmeze acum războiul cel extern:
lupta noastră în lume pentru mîntuirea noastră şi a altora

Am arătat pînă aici, pe larg, războiul Oastei cel intern, adică cel ce se dă înăuntrul nostru, în
sufletul nostru. Am arătat pe larg cum trebuie mai întîi să-l lovim pe satana în cîmpul nostru de
luptă cel intern, în cetatea inimii noastre.
Urmează acum războiul cel extern, adică păşirea noastră la luptă în afară, în lume.
După ce am cîştigat războiul cel intern, trebuie să păşim la luptă în lume şi pentru mîntuirea
altora şi pentru lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu.
Între aceste două războaie - cel dinăuntru şi cel dinafară - este o strînsă legătură. Numai după ce
în sufletul tău şi în viaţa ta eşti biruitor asupra păcatului, poţi fi biruitor şi în lume în lupta pentru
mîntuirea altora. Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut totul pentru că nu se
cucerise mai întîi pe sine însuşi: era plin de patimi rele care l-au omorît la 34 de ani. Noi trebuie mai
întîi să ne cucerim pe noi înşine pentru ca să putem ca să putem apoi cuceri şi pe alţii pentru
Domnul.
În acest înţeles urmează acum învăţăturile despre apostolatul laic, despre adunările Oastei, etc.

Apostolatul laicilor (mirenilor)

Noi cu Oastea Domnului lucrăm mai mult în cadrele aşa numitului apostolat laic. Adică îi
chemăm şi pe mireni la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mîntuirii.
Nici acest lucru nu e o noutate a noastră. Apostolatul laic este porunca Scripturii. Începînd de la
cele două femei - Samariteanca şi Maria Magdalena, care s-au făcut nişte vestitoare ale Domnului
după ce L-au aflat pe Domnul - de-a lungul tuturor Scripturilor aflăm apostolatul laicilor şi porunca
acestui apostolat. E destul să amintim cuvîntul ap. Iacov: Să ştie că cel ce a întors pe un păcătos de
la rătăcirea căii sale va mîntui un suflet de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate (Iacov 5,
20).
 Orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face un vestitor al Domnului. Aşa a fost la
începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi.
Lumea însă vede o noutate primejdioasă şi aici. O vede tocmai pentru că s-a stins creştinismul
cel viu, cel mărturisitor şi vestitor. S-a stins şi în cei în care ar trebui să ardă cu putere. Cum scrie
într-un loc fratele Oprişan: Pînă nu mult în urmă, noi laicii eram turma, oile. Atît. Oile aveau în
înţelegerea vremii, numai lîna şi laptele. Atît! Altă chemare nu aveau.
Dar în folosirea apostolatului laic, pe lîngă Sfînta Scriptură mai avem şi îndemnul unui mare şi
sfînt părinte bisericesc: sf. Ioan Gură de Aur.

Ce spune sf. Ioan Gură de Aur

Acest sfînt părinte a fost cel mai înflăcărat vestitor al apostolatului laic. Noi de la acest sfînt
părinte am luat învăţătura cu apostolatul laicilor şi la acest dascăl mare îi trimitem pe toţi cei ce
strigă după noi că am trezit oile.
În cele ce urmează dăm o seamă din învăţăturile sf. Ioan Gură de Aur despre apostolatul laicilor.

Nu aruncaţi totul asupra noastră

Tîlcuind cuvintele ap. Pavel: Întru toată înţelepciunea învăţîndu-vă şi înţelepţindu-vă pe voi
înşivă, sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:
Nu aruncaţi totul asupra noastră; sînteţi oi cuvîntătoare şi nu necuvîntătoare. Dacă vei învăţaţi
s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi venit şi nouă în ajutor.
Spune-mi dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămîne acolo un timp îndelungat spre a
învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina şi îngreuierea dascălului?
Pe timpul apostolilor nu era aşa, ci întruna cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii
lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut apostolii să perinde lumea întreagă, nefiind ei legaţi într-
un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit... totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu
numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de
aceea avem o mare greutate.

Dascălul şi alfabetul

Tîlcuind cuvintele ap. Pavel: Zidiţi-vă unul pe altul, sf. Ioan Gură de Aur spune:
Este cu putinţă deci a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu mine, vă rog, slujba aceasta. Eu vă vorbesc
în public, dar şi voi fiecare în particular şi fiecare să ia în mîinile sale mîntuirea aproapelui. După
cum sînt dascăli şi printre copiii ce învaţă literele alfabetului (adică după cum în şcoală dascălii pun
pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului), tot aşa şi în biserică, pentru că
apostolul (adică Pavel) nu voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că mari bunuri
voi ieşi de aici. Atunci osteneala dascălului nu va rămînea zadarnică ci fiecare dintre şcolarii lui,
imitîndu-l, va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de alţii precum a avut-o
dascălul către el...
Astfel să îndreptăm şi noi pe alţii. Să nu zici: Dacă doară are el minte... ce mă priveşte pe mine?
Apoi ascultă de la noi că nu are, fiindcă el este beat şi orbit de patimi.
Aşadar să nu zici: Ce mă priveşte pe mine? Fiecare îşi va purta sarcina sa
(Gal. 6, 5), căci şi în sarcina ta se va pune un mare păcat, adică, văzînd pe fratele tău rătăcit, tu
nu l-ai îndreptat.
Teme-te de păţania celui dintîi care a zis această vorbă: Ori sînt eu păzitorul fratelui meu
(Genesa 4, 9). Întocmai aicea aduce şi vorba: Ce mă priveşte pe mine? Ce-mi pasă mie de alţii?

Fiecare creştin trebuie să fie

o lumină, o sare, un aluat

Cum că noi - zice mai departe sf. Ioan Gură de Aur - nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci
şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, cînd ne-a numit sare, aluat şi lumină
(Matei 5, 13-14; 13, 33). Căci anume aceste lucruri sînt folositoare şi de mare preţ pentru
alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru ea însăşi, ci pentru aceia care şed în întuneric. Şi tu eşti
o lumină, - nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei
rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte
un creştin dacă el nu cîştigă pe nimenea la fapta cea bună?
Tot aşa, sarea nu sărează pe sine însăşi, ci împiedică pe alte trupuri să nu treacă în putreziciune
şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu. Dacă Dumnezeu te-a făcut sare
duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe
confraţii tăi care sînt leneşi şi cugetă cele pămînteşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune şi iarăşi
a-i lega cu trupul bisericii.
Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci
plămădeala, oricît de mare sau de mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi. Chiar dacă aţi fi puţini
după număr, totuşi după credinţă şi după rîvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci
precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covîrşeşte toată
plămădeala, aşa şi voi puteţi întoarce la rîvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mîntuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o
pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întîmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat
talantul său în pămînt.

Chiar de ai mînca cenuşă...

Cel ce a dus înapoi talantul întreg a fost amarnic pedepsit fiindcă nu l-a înmulţit. Deci şi tu
frate, de ai sta nemîncat, chiar de ai dormi pe pămînt, chiar de ai mînca cenuşă şi ai plînge întruna,
iar pe altul cu nimic nu-l foloseşti, să ştii că nimic mare n-ai făcut... Dacă te leneveşti de a îngriji de
fratele tău, nu te vei putea mîntui... Gîndeşte-te că dacă, spre pildă, s-ar aprinde casa vecinului tău,
iar tu, gîndindu-te numai la interesele tale, nu ai sări în ajutor, ci încuindu-te în casă ai sta acolo, ce
pedeapsă vei avea? Focul aruncîndu-se asupra casei tale, vei arde şi tu fiindcă n-ai înţeles interesul
aproapelui tău... Nu este cu putinţă a te mîntui în alt mod, iubitule; şi chiar de ai ajunge la cea mai
înaltă înţelepciune, iar de cei pierduţi neglijezi a te interesa, nimic nu vei cîştiga înaintea lui
Dumnezeu.
Pentru aceea - zice mai departe sf. Ioan Gură de Aur - fiecare din noi este dator să mîntuiască şi
pe alţi fraţi, ca la Judecata cea Viitoare să-L întîmpinăm pe Hristos cu multă îndrăznire şi să-I
aducem ca dar sufletele oamenilor celor ce erau rătăciţi. Şi pentru unii ca aceştia chiar de ne-ar bate,
chiar de ne-ar omorî, tot să răbdăm, numai pe dînşii să-i mîntuim, pentru că şi cei bolnavi şi
neputincioşi de multe ori înjură şi gonesc pe doctori, iar noi numai una poftim adică să vedem
sănătatea celui ce ne înjură.

Cînd cade boul sau măgarul

N-ai auzit ce-a poruncit Dumnezeu iudeilor? Dacă întîlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul
lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe
lîngă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Exod 23, 4-5).
Deci de vreme ce zice Dumnezeu iudeilor să nu lase să piară dobitoacele vrăjmaşilor lor şi noi
văzînd sufletele fraţilor noştri în toate zilele căzute şi surpate de diavolul, să nu le luăm aminte? Dar
cum nu este aceasta o mare neomenie şi fire dobitocească să nu dăm noi atîta ajutor oamenilor cît
aceia dobitoacelor celor necuvîntătoare?

Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos;

sărută-i mîinile şi picioarele

Vezi pe vreun frate leneş pentru mîntuirea lui? Lăcrimează şi te roagă lui Dumnezeu pentru
dînsul; ia-l cu tine îndeosebi şi-l îndreptează, şi-l sfătuieşte, şi-l roagă, precum făcea Pavel acolo
unde zicea că voi plînge pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit din necurăţia
lor şi de curvie.
Aşa şi tu arată dragoste către cel păcătos. Mîngîie-l pe dînsul şi nu-l certa că a păcătuit, ci-i fă
mătănii pînă la pămînt, apucă-l şi-i sărută picioarele lui şi mîinile lui, nu-ţi fie ruşine, de vrei să-i
mîntuieşti sufletul, cum fac şi doctorii cei învăţaţi cînd văd pe cei bolnavi că nu primesc nici o
doctorie; îi roagă pe ei să primească doctoria sănătăţii lor. Deci aşa fă şi tu, chiar de te-ai osteni pînă
la moarte, ca să înţelepţeşti pe fratele tău sfătuindu-l şi îndreptîndu-l, pînă cînd se va întoarce şi se
va lăsa de rele. Şi ceea ce faci tu pentru cel păcătos o socoteşte Dumnezeu în loc de mare
mucenicie.

Chiar dacă te şi înjură

Pentru aceea frate, nu înceta niciodată a învăţa şi a îndrepta pe fratele tău, chiar dacă te şi înjură
şi te înfricoşează că îţi va face o pagubă. Toate acelea să le suferi cu multă răbdare, pînă cînd vei
dobîndi mîntuirea sufletului lui, că de-ţi va fi el ţie vrăjmaş rău şi tare, iar Dumnezeu îţi va fi prieten
şi ajutor, nu numai aici în această lume, ci mai vîrtos în Ziua aceea a Judecăţii, dar mare îţi va dărui.
A face cineva milostenie la săraci, mare lucru este şi de mîntuire, dar mai mare este a scoate pe
altcineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici toată
lumea. Dacă ai da mii de avuţii nu poţi să faci atît ca şi cînd ai întoarce un suflet la credinţă.
Iar dacă pe cel necredincios nu-l vei putea pleca astăzi sau mîine să te asculte sau chiar
niciodată, tu nu te descuraja, căci tot ai plata gata de la Dumnezeu.

Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor

Un vestit teolog rus, Sergiu Bulgakoff, a scos o carte intitulată Ortodoxia. Cartea a făcut mare
răsunet în lumea teologică. Vestea ei a pătruns şi la noi. E una din cele mai bune cărţi în care se
precizează în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.
În biserică - zice acest teolog - se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi: cei care învaţă
şi cei care sînt învăţaţi. Autoritatea învăţămîntului bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări
(adică învăţămîntul în biserică revine în primul rînd preoţilor).
Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţămînt aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că
laicii sînt cu totul lipsiţi de el, neavînd decît datoria de a primi în mod pasiv învăţătura predată. Un
astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea pasivă.
Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului şi trebuie să opunem, împreună cu
protestanţii, la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei poporului lui Dumnezeu
(locul de la 1 Petru 2, 9, unde se spune: voi sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un
neam sfînt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate
ale celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa).
Următoarele cuvinte ale Mîntuitorului sînt adresate acestui popor, sînt adresate tuturor
credincioşilor, întregii creştinătăţi, nu numai ierarhiei singure (cum cred de obicei ultra ierarhiştii):
Mergînd învăţaţi toate popoarele, sau şi: Mergeţi în toată lumea şi vestiţi Evanghelia la toată
făptura (Marcu 16, 15).
Dacă săvîrşirea tainelor, dacă în special, punerea mîinilor erau prerogativa apostolilor (şi mai
tîrziu a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsură, considerată ca opera
tuturor credincioşilor, căci fiecare credincios este chemat de Mîntuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin
aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face,
încă de la început, nu numai de către apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fap. Ap. 6, 5;
cap. 8, 5, 12, 14, 28-36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sînt
cinstite de Biserică la fel cu apostolii tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. sf. Nina,
apostol al Georgiei, pe urmă sf. Tecla, martiră - şi altele).
Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin
care spune despre el însuşi: cred şi mărturisesc şi care, prin aceasta, predică. Marile fapte ale
martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai bune dintre predici.
 În sfîrşit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai printre cei ce nu cred ci şi printre
creştini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să
notăm de altfel că Scriptura nu cunoaşte acest cuvînt de laici; ea numeşte pe creştini foarte simplu
cu numele de credincioşi, de ucenici, de fraţi, etc. Laicii participă deci la învăţămînt, aşa încît există
un dar special de învăţămînt
(Iacov 5, 19-20; 1 Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1-10; 1 Cor. 14, 26;
Col. 3, 16; 1 Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17;
1 Petru 4, 10-11).
Dar dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea să
celebreze slujbele în timpul cărora Cuvîntul este predicat), ei nu sînt lipsiţi de dreptul de a predica
în biserică, în afară de slujbe, şi cu atît mai mult ei pot să predice în afară de biserică.
În biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci apostolul spune: Hristos ne-a scos la
libertate; rămîneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei (Gal. 5, 1). Mirenii nu sînt
deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sînt în
oarecare fel vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple.
Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfîntă; titlul de creştini a făcut din ei poporul
lui Dumnezeu, preoţie regală (1 Petru 2, 9).
Laicii participă într-o anumită măsură la confecţionarea tainelor; preotul, în mod strict vorbind
nu trebuie să îndeplinească tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el administrează tainele cu
poporul şi laicii le co-administrează cu el.
În sînul organismului spiritual al bisericii totul se îndeplineşte în unitatea dragostei şi nu este
nici un organ care să poată exista fără să depindă de celelalte.

La luptă pentru mîntuirea noastră şi a altora!

Ţin să spun cu apăs: un ostaş al Domnului trebuie să fie un ostaş activ, luptător. Nici nu se poate
închipui un ostaş adevărat care să nu cunoască frontul şi lupta.
Domnul are lipsă de ostaşi luptători. În zilele noastre parcă iadul cu toate rezervele şi gloatele
lui a intrat în lupta şi ofensiva cea mare pentru cîştigarea sufletelor şi cucerirea pămîntului. Faţă de
această ofensivă a iadului fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un viteaz mare, unul
contra o mie, cum s-ar zice. Fiecare ostaş trebuie să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mîntuirii
sufletelor ca să rupem frontul satanei.
Să atragem mereu sufletele în fronturile mîntuirii. Să aducem mereu suflete la Mîntuitorul.
Să dăm neîncetat lovituri ispititorului lărgind hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi atrăgînd şi pe
alţii în fronturile mîntuirii.
Fratele meu care ai intrat în Oaste! Ia seama! Nu e destul că tu L-ai aflat pe Mîntuitorul şi
mîntuirea. Nu e destul că tu ai gustat din dulceaţa şi bucuria unei vieţi noi. Trebuie să chemi şi pe
alţii să afle şi să guste din această viaţă!

Viespile şi mierea

Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Cînd o viespe află un
fagure de miere sau de altfel de dulceaţă, nu se apucă să mănînce numai singură, ci face pe
crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.
Să facem şi noi măcar cît fac aceste fiinţe sălbatice. Toţi cei ce am aflat dulceaţa Evangheliei să
vestim şi altora această dulceaţă. Să strigăm pe toate drumurile cît de dulce e o viaţă trăită cu
Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste din ea.

E fratele tău!

Într-un sat săpau odată nişte oameni să scoată pămînt de cuptoare. Deodată malul se desprinse
şi se răsturnă peste ei acoperindu-i. La strigătele lor, alergară oameni să-i scape. Toţi săpau din
răsputeri. Din sat soseşte şi un om care cam zăbovea la ajutor. În loc să pună cu nădejde mîna pe
sapă, întreba despre cum s-a întîmplat nenorocirea şi despre cine-s cei îngropaţi sub pămînt.
Dar cînd omenii îi spuseseră cu numele pe cei îngropaţi - se cutremură. Între ei era şi fratele lui.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! O astfel de nenorocire - sufletească - se petrece şi
lîngă noi. Lumea e plină de cei îngropaţi de patimi şi fărădelegi. Sînt şi aceştia nişte îngropaţi de vii.
Să sărim în ajutorul lor.
Cel îngropat de viu este fratele tău, e vecinul tău, e cunoscutul tău, e de aproapele tău. Nu e
timp de vorbe, iubitul meu frate ostaş. Pune îndată mîna pe sapă şi te apucă de lucru!
Intraţi îndată în lucrul Domnului! Puneţi îndată mîna pe sapă, pe undiţă, pe seceră, căci lucrul
Domnului este mult, dar lucrători sînt puţini!

Cum să aducem suflete la mîntuire

Să aducem, dragi ostaşi, suflete pierdute la Mîntuitorul. Să pescuim neîncetat suflete din
adîncul fărădelegilor. Să atragem mereu şi pe alţii în fronturile mîntuirii sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri vom putea face acest lucru. Vom putea face acest lucru:

Prin pilda vieţii noastre

Viaţa noastră şi faptele noastre sînt cea mai bună predică şi cel mai puternic ajutor pentru
aducerea sufletelor la Mîntuitorul.
Nu atît ştiinţa mare se cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de rînd), ci mai ales
pilda de viaţă trăită în slujba Domnului.
Chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos, chiar dacă n-ai avea să spui ceva frumos
despre mîntuirea sufletului, tu totuşi predici neîncetat. Viaţa ta, purtările tale, smerenia, răbdarea,
evlavia, vorbele şi mai ales faptele tale sînt o minunată predică.
Cînd trăieşti cu adevărat o viaţă după Evanghelie, atunci în mijlocul oamenilor viaţa ta se face
sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii, se face aluatul ce dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă
cu Domnul.
Aşa să lumineze lumina noastră cea sufletească, iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului, ca văzînd
oamenii faptele noastre cele bune, să intre şi ei în Oastea Domnului.

Prin răbdare, suferinţă şi iertare

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că la început, cînd s-a hotărît să nu mai meargă pe la
crîşme şi să nu mai înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi cu degetul de parcă cine ştie ce rău
ar fi făcut. Îndeosebi un fost prieten de crîşmă - îmi scria ostaşul - pe toate drumurile striga după
mine. Eu însă am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răspuns blînd cu vorbe din Sfînta Scriptură
şi m-am rugat lui Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el, dar de la o vreme
batjocoritorul a tăcut, iar azi e tovarăşul meu în lucrul Domnului... Da, da, pentru că dragostea,
răbdarea şi iertarea celui batjocorit a lucrat (mai cu putere decît orice predică) în sufletul
batjocoritorului şi l-a adus şi pe el la Mîntuitorul.
Evanghelia s-a răspîndit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi suferinţă pe care le-au ştiut
arăta creştinii cei dintîi.

Prin răspîndirea de cărţi şi foi religioase

O mare putere a vremilor noastre este tiparul. Această putere trebuie atrasă în slujba Domnului.
Tiparul, slova tipărită, e un amvon, o predică ce se aude deodată în toată ţara. Dacă s-ar mai ivi azi
în lume un Pavel apostolul, eu cred ă n-ar mai lua în mînă băţul călătoriilor, ci ar deschide o
tipografie făcînd să răsune Cuvîntul lui Dumnezeu.
Să răspîndim pe tot locul Biblii, Psaltiri, cărţi şi foi religioase. Fiecare ostaş al Domnului
trebuie să fie un răspînditor de cărţi şi foi religioase, căci prin aceasta se face un semănător de
lumină evanghelică şi multe suflete va cîştiga pentru Mîntuitorul. Fiecare Biblie, fiecare carte şi
foaie religioasă desfăcută în popor înseamnă o grea lovitură ispititorului.

Prin fapte de milostenie

Noi ostaşii Domnului să fim - să ne facem - şi tot atîţia samariteni milostivi ajutîndu-ne unii pe
alţii şi pe de aproapele nostru. Multe suflete vom atrage şi prin pilda aceasta.
Să mergem prin temniţe, prin spitale şi pe oriunde se află suferinzi ducîndu-le ajutor trupesc şi
sufletesc. Sînt oameni pe care nu-i poţi aduce la mîntuire decît cu pilda samariteanului pusă în
faptă.

Prin dragoste şi rugăciune

Folosiţi neîncetat şi rugăciunea în cîştigarea de suflete pentru Mîntuitorul şi Oastea Lui.

Rugăciunea face şi aici lucruri minunate. Este om învîrtoşat la inimă care nici nu vrea să audă de
Domnul, dar prin rugăciune şi dragoste evanghelică poţi muia inima lui şi încetul cu încetul îl poţi
aduce la Domnul.
Împresuraţi neîncetat pe cei păcătoşi cu rugăciunea, cu dragostea evanghelică şi minunate
izbînzi veţi avea.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi pe pămînt numai în măsura în care dragostea creştină va
cuprinde inimile noastre. Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît de mult doresc să fie aprins - zicea
Isus (Luca 12, 49). Acest foc este izvorul dragostei creştine pe care trebuie să-l aprindem
neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se
poate ajuta mai mult decît cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi cîştiga mai curînd
pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decît cu dragostea evanghelică.
David prorocul liniştea cu cîntecele harfei sale furia lui Saul. Cu cîntecul cel dulce al dragostei
creştine să liniştim şi noi sufletele tulburate de viforul urii şi păcatelor.
De încheiere vom spune că fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie, să se facă, un mic
vînător şi pescuitor de suflete. Să pîndim pe tot locul unde am putea arunca undiţa şi mrejile
pescuirii unui suflet din adîncul fărădelegilor. Aruncaţi neîncetat mrejile şi undiţele voastre în
Numele Domnului şi pentru Domnul. Pîndiţi pe tot locul să prindeţi suflete în cursa unei cărţi bune,
unei Biblii, unei foi religioase, etc.
Să răsune neîncetat în urechile noastre ca un cîntec măreţ cuvintele de la Iacov 5, 20: Să ştie că
cel ce a întors pe un păcătos de la rătăcirile căii sale, va mîntui un suflet din moarte şi va acoperi
mulţime de păcate.

Toţi cei care intră în Oaste vor avea multe de suferit

Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un lucru: vor avea multe de suferit. Vor avea
multe de suferit căci biruinţa se cîştigă şi prin suferinţă. Acest lucru l-a spus limpede Însuşi
Mîntuitorul. Isus Mîntuitorul a spus limpede că toţi cei ce vor crede în El, vor avea de suferit
prigoane şi necazuri. În lume necazuri veţi avea, însă îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea (Ioan
16, 33). Dacă pe Mine M-au urît şi pe voi vă vor urî... dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă
vor prigoni... şi veţi fi urîţi de toţi pentru Numele Meu
(Luca 21, 12); Ioan 15, 20; Matei 10, 22). Şi toţi cei care voiesc să trăiască cu
temere de Dumnezeu în Isus Hristos, vor fi persecutaţi, zice ap. Pavel
(2 Tim. 3, 12). Să nu uităm că Mîntuitorul înainte de toate a fost un Miel - Mielul lui
Dumnezeu - care a biruit prin răbdare, tăcere, suferinţă.
Mîntuitorul a fericit pe cei ce sufăr, pe cei ce plîng. Fericiţi veţi fi - zicea Mîntuitorul - cînd vă
vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni... fericiţi veţi fi cînd vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi
izgoni dintre ei (Matei 5, 1-12; Luca 6, 20-23).
În lupta mîntuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însemnătatea ei; o însemnătate foarte mare.
Căci vouă vi s-a dat harul - zicea ap. Pavel - nu numai să credeţi în El (Isus), ci să şi pătimiţi pentru
El (Filip. 1, 29).
Biruinţa se cîştigă şi prin suferinţă. Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos (2
Tim. 2, 3). Cel ce va lupta şi va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui
(Matei 24, 13).
Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care
vrea să sufere.
Dar Mîntuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată
tocmai pe vreme de încercare, de suferinţe şi prigoane. În acest înţeles zicea ap. Pavel: Am plăcere
în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strîmtorări pentru Hristos, căci cînd sînt slab atunci sînt
tare... în slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos
(2 Cor. 12, 9-10). Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o
mulţumire sufletească.
Despre creştinii cei dintîi zice într-un loc Scriptura că după o bătaie de nuiele au plecat
bucurîndu-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Domnului Isus Hristos (Fap.
Ap. 5, 40-41).

Ai intrat în Oaste?
- vei primi îndată atacul lui satana -

A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu ispititorul diavol.

Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui satana.
Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii dragul meu, că s-a gătat cu liniştea ta de mai înainte. Se vor
porni îndată contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta şi mai ales
să nu te sperii. Acest lucru trebuie să se întîmple, e firesc să se întîmple.
Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Pînă cînd omul
petrece în fărădelegi, are linişte. Diavolul nu se mai ocupă mai de aproape cu el; doarme diavolul
liniştit ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.
Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate
meşteşugurile lui să nu-şi piardă credinciosul.
Aşa e şi cu tine. Pînă cînd ai trăit în lume, în păcate, ai avut linişte. Acum însă ai necazuri,
pentru că satana se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios.
Deci nu te speria de cele ce vin peste tine după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar
veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.
Cînd cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este
intern şi extern.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că de cînd a intrat în Oaste, îl chinuie parcă
şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta e atacul cel intern, lăuntric. Cînd
omul se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie, satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut şi
miere mai multă pe otrava păcatelor. Tînărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău cînd S-a apropiat
Mîntuitorul de el cu mîntuirea (Marcu 9, 17-29). Diavolul făcea ultimele zvîrcoliri să nu-l
scape din lanţurile lui.
În atacurile sale satana foloseşte apoi lumea şi pe oamenii cei lumeşti care nu primesc lucrurile
Duhului, căci pentru ei sînt o nebunie (1 Cor. 2, 14). Pe oamenii lumeşti îi foloseşte satana să
ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste; să-i batjocorească şi să-i prigonească.

Miles Cristi

Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe mormînt numai două cuvinte latine:
Miles Cristi, ceea ce înseamnă ostaşul lui Hristos.
Voia să spună generalul prin aceste cuvinte că toată gloria sa şi toate biruinţele sale le-a cîştigat
prin credinţă, considerîndu-se pe sine ca un umil ostaş din marea Oaste a celor credincioşi
Domnului Hristos.
 Să trăim şi noi, ostaşii Domnului, o viaţă de luptători şi biruitori, pentru ca la sfîrşitul vieţii să
ni se pună pe crucea de la capul mormîntului numele ce l-am purtat: ostaşul Domnului Hristos.

Cîţi ai adus cu tine?

Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbiciune cu rîvna. Din fierbinte, se făcuse rece.
Din această amorţeală îl trezi un vis.
Într-o noapte visă că murise şi ajungînd în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat: Cîţi ai adus cu tine?...
Unde-s cei aduşi cu tine?...
Vestitorul se uită în jurul său, dar dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima
începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti zicînd: Mergi încă odată în lume, dar bagă de
seamă, cînd vei veni, să nu mai vii singur.
Deşteptîndu-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de
suflete.
Să luăm pe sufletul nostru şi noi ostaşii Domnului această istorioară. Toţi care am aflat pe
Domnul datori sîntem să aducem la El şi alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi Domnul ne va întreba
cîte suflete am adus cu noi fiecare din noi.
Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi să le aducem la Mîntuitorul.

Caut pe fraţii mei!

Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un căutător de fraţi

Şi a zis Iacov către Iosif: Iată fraţii tăi pasc oile la Sihem; vino să te trimit la ei. Şi el a zis: Iată-
mă, sînt gata. Şi i-a zis lui Iacov: Du-te şi vezi dacă sînt sănătoşi fraţii tăi şi adu-mi veşti... Şi a venit
Iosif la Sihem şi l-a aflat pe el un om rătăcind pe cîmp şi l-a întrebat omul acela zicînd: Ce cauţi?
Caut pe fraţii mei - a răspuns Iosif (Genesa cap. 37).
Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui Iosif! Vino să te trimit la fraţii tăi! Iată-
mă, sînt gata! Dar această pildă a lui Iosif, căutător de fraţi, Biblia o pune în faţa noastră cu o
poruncă: şi noi trebuie să facem slujba aceasta. Şi noi trebuie să fim căutători de fraţi. Orice creştin
viu şi luptător trebuie să fie - să se facă - un căutător de fraţi... trebuie să se intereseze de sănătatea
cea sufletească a fraţilor săi.
Aş putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din Biblie. Amintesc aici numai cuvintele
ap. Iacov: Să ştiţi că cel ce a întors pe cel păcătos de la rătăcirea căii sale, va mîntui un suflet din
moarte şi va acoperi o mulţime de păcate (Iacov 5, 20).
Caut pe fraţii mei! - Ce slujbă frumoasă este aceasta! Să o luăm pe sufletul nostru mai ales noi,
ostaşii Domnului. Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie - să se facă - un căutător de fraţi.
Noi trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi cum stau cu
sănătatea cea sufletească.
Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe
fraţii săi, dar ce s-a întîmplat cînd i-am aflat? Fraţii l-au întîmpinat de departe cu batjocuri, strigînd:
Iată, vine visătorul... (Genesa 37, 19).
Aşa se întîmplă - şi se va întîmpla - şi cu noi. Pe căutătorii de fraţi lumea şi oamenii cei lumeşti
îi întîmpină cu batjocuri. Cînd te apropii de oamenii cei lumeşti cu chemările mîntuirii, de departe
te întîmpină cu batjocuri de acestea: Iată vine pocăitul... iată vine iar sfîntul cela! Iar vine pe capul
nostru călugărul... grijiţi măi, că vrea să ne facă şi pe noi călugări şi sfinţi.
Fiecare căutător de fraţi, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să se aştepte la batjocuri.
Batjocura - asta-i cea dintîi armă pe care diavolul o foloseşte contra unui creştin viu şi luptător.
Batjocura! - asta-i cea dintîi probă de foc pentru ostaşii Domnului şi căutătorii de fraţi. Cine nu
poate suporta această probă - acela nu poate fi ostaş în Oastea Domnului.
Omul cel lumesc de nimic nu se teme aşa de mult decît de această primă armă a diavolului: de
batjocură - însă omul cel duhovnicesc o respinge cu bărbăţie.
Dar chemările mîntuirii nu întîmpină numai batjocuri, ci şi prigoane mai mari. Pe Iosif fraţii lui
l-au dezbrăcat de haine şi era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o fîntînă şi de aci, scoţîndu-l l-
au vîndut.
Cam aşa se întîmplă de multe ori şi azi. Atîţia şi atîţia din ostaşii Domnului au fost purtaţi cu
cărţile în spate pe la posturile de jandarmi.
Caut pe fraţii mei! Ce slujbă frumoasă, dar ce grea! Însă orice ar fi să ni se întîmple, noi ostaşii
Domnului, trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi de sînt
sănătoşi cu sufletul. Da, Doamne! Iată-ne stăm gata... orice ar fi să ni se întîmple, noi stăm gata.

Fii credincios pînă la moarte şi-ţi voi cununa vieţii!

Să luptăm cu vitejie pe fronturile mîntuirii sufleteşti. Să ne îmbărbătăm la luptă gîndindu-ne

neîncetat că Domnul este cu noi. Şi dacă este cu noi, trebuie să învingem.
Un soldat îmi spunea că în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora în tranşeele
soldaţilor şi prin prezenţa sa, însufleţea armata.
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru cel ceresc. El Se coboară în tranşeele noastre şi petrece cu
noi ca să ne încurajeze la luptă şi să ne ducă la biruinţă. Iată Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul
veacurilor (Matei 28, 20).
Prezenţa regelui în mijlocul armatei face mai mult decît mii de soldaţi. Prezenţa Regelui ceresc
în fronturile noastre sufleteşti face mai mult decît toate silinţele şi năzuinţele noastre.
Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta nu numai cu prezenţa sa, ci şi cu făgăduinţa că, la sfîrşitul
războiului, le va da pămînt. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin tranşee un ordin de zi prin care
regele le spunea în chip solemn: Vouă, iubiţilor ostaşi luptători, vă spun eu, regele vostru, că pe
lîngă răsplata cea mare a izbînzii, vi se va da pămînt... Eu, regele vostru, vă spun acest lucru...
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel ceresc, Isus Hristos. El ne îmbărbătează la luptă nu
numai prin prezenţa Sa în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că, la sfîrşitul războiului, ne va da şi
nouă un loc.
În casa Tatălui Meu - ne zice Domnul - sînt multe lăcaşuri... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă un
loc... ca acolo unde Eu sînt şi voi să fiţi (Ioan 14, 1-14).
Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc ceresc.
Ferice de cel ce va lupta pînă la sfîrşit! Mare plată şi răsplată cerească va primi.
Un ostaş din Oastea Domnului - I. Cercel, din Sebeşul de Jos - ne spune odată că oamenii au
scornit în sat zvonul că el capătă de la Sibiu cîte 50.000 lei de fiecare om pe care îl scrie în Oastea
Domnului.
O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeţi o plată ceva şi mai mare
decît 50 de mii de lei. Spune-le că de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeţi o plată şi
răsplată faţă de care averile tuturor oamenilor din Sebeş nu valorează nimic. Un suflet e mai scump
decît toate bogăţiile lumii şi decît toţi banii pămîntului. Aşa e şi plata şi răsplata celui ce aduce
suflete la Mîntuitorul.

Santinela credincioasă

Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de mare
însemnătate. Era iarnă cu viscol şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră, dar soldatul cel
credincios rămase la postul său punîndu-şi în cumpănă jertfa vieţii. El îngheţă la postul său cu suliţa
în mînă rezemat de un arbore.
Cînd a venit regele şi l-a văzut, îşi luă coroana de pa cap şi o aşeză cîteva clipe pe fruntea
mortului zicînd: Slujitori credincioşi ca soldatul acesta sînt slava şi puterea coroanei mele.
Scumpul meu frate ostaş! Domnul ne-a aşezat şi pe noi în diferite posturi de priveghere şi de
luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămînem şi noi neclintiţi la postul ce ni s-a încredinţat. Orice
viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiţi la post ca o santinelă credincioasă a
Domnului. Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră.
Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei credincioase.
Regele nostru Cel ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa vieţii celei veşnice.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Fii credincios pînă la moarte şi Domnul îţi va da
cununa vieţii de veci (Apoc. 2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie pînă la sfîrşitul vieţii
noastre şi Domnul ne va răsplăti cu cununa vieţii veşnice.

În Oaste avem şi dezertori

Iată pe ostaşul care la vreme de ispită, se clatină

Ca şi orice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică cei care au părăsit frontul
luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri la diavolul,
adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care au ieşit. Au căzut pe cîmpul de luptă al
mîntuirii sufleteşti înfrînţi de patimi şi ispite.
Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.
O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită, căci după cuprinderea
ei urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mîntuirii sufleteşti.
Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu înaintează mereu
în lupta mîntuirii, sînt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele satanei. O, ce
lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a
fost un aluat dospit pentru slujba Domnului... n-a trecut cu adevărat prin naşterea din nou, căci
oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge (1 Ioan 5, 4-
18).
Iată alături chipul celui ce a dezertat din frontul mîntuirii sufleteşti. Acest chip grozav nu e o
născocire. El se află zugrăvit - în cuvinte - tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.
Ascultaţi ce zice Mîntuitorul despre un astfel de dezertor:
Duhul necurat cînd iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă
n-o găseşte, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi cînd vine, o găseşte măturată şi
împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decît el; intră împreună în
casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decît cea dintîi (Luca
11, 24-26).
Acelaşi lucru îl spune şi ap. Petru în cuvintele: În adevăr, cei care, după ce au scăpat de
spurcăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului Isus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi sînt biruiţi de
ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintîi. Cu ei s-a întîmplat ce zice zicala cea
adevărată: Cîinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în
mocirlă (2 Petru 2, 20-22).
O, ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o
ticăloşie mai mare decît cea dintîi. Duhul Sfînt Se depărtează de la el mustrîndu-l. În locul lui se
aşează iar satana ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea
lui. Plîng şi îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.

Între poticnire şi părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu vrăjmaşul
diavol şi ispitele lui. În această luptă se întîmplă uneori să ne şi poticnim. O, în zadar am umbla să
tăgăduim sau să ne mîndrim. Toţi sîntem nişte mici dezertori. Toţi ne împiedicăm, ne poticnim ici şi
colea de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire, ci stă în părăsirea luptei. De cazi ici
şi colea, ridică-te repede şi pleacă înainte.
Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd mai ales aceia care, după înfrîngere,
disperă şi părăsesc atacul şi lupta.
Cele mai multe biruinţe le cîştigă rapoarte ca acestea: Cei înfrînţi nu s-au lăsat... n-au disperat...
au înnoit atacul... au înnoit de trei ori atacul şi au biruit...
În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm cînd ispititorul ne-a dat o lovitură, ci -
aducîndu-ne mereu aminte de îndurarea şi iertarea Tatălui ceresc - să înnoim atacul cu îndărătnicie
şi să nu ne lăsăm pînă n-ajungem la biruinţă.
 Noi cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmaşului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru
cei care au căzut prizonieri la diavol. Să ne rugăm să le dea Domnul putere să poată scăpa din
prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol şi să se întoarcă iarăşi în fronturile noastre.

Cîteva reguli pentru cei care au intrat

şi cei care vreau să intre în Oastea Domnului

Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu e o înşirare de reguli şi regulamente lungi

despre ce trebuie să facă şi ce să nu facă cei care au intrat şi cei ce vreau să intre în Oaste. În
deosebire de acestea, noi punem apăsul pe adîncirea vieţii sufleteşti, în Evanghelie, în Jertfa Crucii;
pe întărirea şi creşterea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei,
pe o arătură mai adîncă în pămîntul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile
sînt sarcini grele de purtat (Luca 11, 46); sînt litera care omoară, pentru că lipseşte din ea
duhul care dă viaţă şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (2 Cor. 3, 6).
Cea mai slabă predică e aceea care întruna tot spune: Fă ceea şi ceea şi nu fă ceea şi ceea... Cei
mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere au lipsă.
Vom da şi noi anumite reguli şi cerinţe, dar ne vom sili ca aceste cerinţe să fie însoţite şi de
duhul care să le dea putere. Vom da pe scurt numai principalele cerinţe şi reguli ce se cer de la cei
care au intrat şi de la cei care vreau să intre în Oastea Domnului.

Cine intră în armată începe o viaţă nouă...

Cea dintîi cerinţă pentru un ostaş al Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare. Cînd
cineva e recrutat şi pleacă în armată, o rupe dintr-o dată cu traiul ce l-a avut. Îndată ce intră în
armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai; el începe un fel nou de a trăi, el începe o viaţă
nouă. Aceasta e cea dintîi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului.
Cînd pleci să intri în armata Domnului trebuie să o rupi dintr-o dată cu felul de trai ce l-ai avut.
Trebuie să începi o altfel de viaţă: o viaţă nouă, o viaţă schimbată.
Cea dintîi cerinţă a intrării în Oastea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi
cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii cînd pleacă la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele
din sat? Aşa şi cei ce pleacă în Oastea Domnului trebuie să se despartă pentru totdeauna de cele
şapte fete ale diavolului: trufia, desfrînarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mînia, zgîrcenia,
lenea.
O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Aceasta e schimbarea cea
mare ce l-a ajuns pe Saul în drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel, din prigonitor apostol.
Aceasta este schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă
inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte umblări. Aceasta e schimbarea cea mare
pe care o cerea Mîntuitorul lui Nicodim spunîndu-i că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 7);
să înceapă o viaţă nouă.
Ştii tu ce înseamnă a te naşte din nou? A te naşte din nou înseamnă cuvintele sf. Ioan Gură de
Aur: Nu e de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin. A te naşte din nou înseamnă să
înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota şi prin acest dar omul tău cel vechi să se
răstignească împreună cu Isus (Rom. 6, 6)... ca să mori faţă de păcat şi să viezi lui Dumnezeu
prin Isus Hristos (Rom. 6, 11).
A te naşte din nou înseamnă a pune aluat nou în făina vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, o
frămîntătură nouă (1 Cor. 5, 17).
Aceasta este ceea ce se cheamă renaştere sufletească şi aceasta este lupta Oastei.
Nu puteţi sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu şi lui mamona, a zis Mîntuitorul
(Luca 16, 13). Cel ce intră în Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului, altcum
intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimenea slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă
vrea să placă celui ce l-a înscris la Oaste (2 Tim. 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mîntuitorul. Întreaga viaţă a Mîntuitorului a fost o viaţă de
ascultare faţă de Tatăl Său; de o ascultare pînă la moartea Crucii. Peste această ascultare se pogoară
darul şi harul Duhului Sfînt. Cînd trăieşti o viaţă de ascultare, de supunere şi de încredere în
Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cîrmuirea Duhului Sfînt.

Cel ce intră în armată se apucă de meşteşugul armatei...

A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus.
Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întîi să înveţe diferitele
mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme, cu tainele şi puterea lor. În
fiecare zi el face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele
apărării şi atacurile faţă de vrăjmaşi.
Aceste lucruri se cer - în înţeles sufletesc - şi de la cei care intră în Oastea Domnului. Îndată ce
a intrat cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al
lui Hristos. Va începe întîi cu lucruri mai uşoare ca să poată apoi creşte zi de zi în darul lui
Dumnezeu. Va face în fiecare zi exerciţiu: rugăciune. Va citi Biblia, dacă e cititor de carte. Fiecare
ostaş cititor să-şi aibă Biblia, Sfînta Scriptură, ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să şi
înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă. Cel ce a intrat în Oastea Domnului va folosi tot ce îi
poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce o are să o ducă (cărţi, foi religioase, etc).

Un ostaş al Domnului trebuie să fie un activ luptător...

Un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului
diavol; să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt şi să lupte şi pentru
atragerea altora în fronturile mîntuirii sufleteşti.
Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească - zice sf. Ioan Gură de Aur - se duc îndată unde-i cheamă
trîmbiţa războiului, cu atît mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care sîntem ostaşi ai lui Hristos şi a
ne pune în rînd de bătaie în faţa patimilor.
Omilia Evrei.

După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că eşti în declaraţie de război cu
diavolul, cu patimile şi poftele acestei lumi. Ca un ostaş voinic, trebuie să fii întruna înarmat, treaz,
deştept, veşnic aşteptînd pe duşman! De cîte ori ne cheamă trîmbiţa privegherii, te pregăteşte de
luptă şi te aruncă cu tot curajul în luptă, rupe rîndul duşmanilor, taie puternic faţa diavolului şi pune
mîna pe biruinţă.

Din înv. sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Evrei.

Un ostaş al Domnului, după ce a aflat pe Mîntuitorul şi rosturile vieţii sale sufleteşti va căuta
apoi neîncetat, cu toate prilejurile să aducă şi pe alţii la Mîntuitorul.

Pentru Ziua Domnului

Din ziua Domnului, din ziua duminicii, din ziua sufletului, diavolul a făcut în zilele noastre ziua
lui, ziua păcatului. Un ostaş al Domnului va lupta neîncetat ca ziua Domnului, să fie zi de mărire şi
de laudă lui Dumnezeu.
Ziua de duminică, va fi pentru un ostaş al Domnului zi de odihnă sfîntă Domnului, în care nu va
lucra nimic nici el, nici feciorul lui, nici fata, nici slujnica lui (Exod 20, 10). Ziua Domnului
trebuie să fie pentru un ostaş zi de îngrijire şi de hrănire a sufletului. În acest scop va cerceta
biserica, va citi Sfînta Scriptură, se va ruga... va face tot ceea ce e spre întărirea sufletului său.
Un ostaş al Domnului nu se va duce nici într-o strînsoare unde domneşte duhul acestei lumi,
duhul cel lumesc.
 Cîteva din opreliştile pe care le pune Oastea Domnului

Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor,
ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mînia
nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare desfrînarea nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare lăcomia,
zgîrcenia, pizma nu sînt şi ele tot un fel de beţii? Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească
de toate cele şapte păcate grele, de moarte: trufia, desfrînarea, pizma, lăcomia între care e şi beţia,
hoţia, iubirea de argint, mînia, zgîrcenia, lenea.
Lupta noastră e îndreptată mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor după ce mai ales aceste două
patimi fac stricăciunile cele mai mari în popor şi după ce cu aceste două patimi cîştigă satana cele
mai multe suflete.

Reguli cu privire la băuturile alcoolice

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sînt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată cu totul de orice fel de
băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine).
Avîndu-se în vedere faptul că în ţara noastră sînt peste 500 de mii de podgoreni pentru care ar fi
prea grea opreliştea să nu-şi guste vinul, li s-ar deschide cu totul uşa intrării în mişcarea noastră
religioasă; avîndu-se în vedere şi faptul că ap. Pavel a sfătuit pe Timotei să folosească puţin vin
pentru desele sale îmbolnăviri (1 Tim. 5, 23)... lăsăm şi noi aici folosinţa unui pahar de vin
curat. Punem însă îndată condiţia ca acest pahar să nu treacă în alte pahare, să nu fie o uşă deschisă
spre alte pahare, spre beţie. Punem îndată aici cuvintele sf. Ioan Gură de Aur: Vinul este de la
Dumnezeu, beţia de la diavolul... cel dintîi pahar este al lui Dumnezeu, celelalte ale diavolului. Un
pahar de vin este destul pentru caz de osteneală şi boală.
1 - Pe cei pătimaşi, pe cei beţivi, pentru că în cei pătimaşi băutura a stricat cu totul orice hotar
de oprire şi stăpînire. Pentru beţivi, cel dintîi pahar deschide larg uşa spre beţie.
Pentru cei pătimaşi nu este o altă cale de scăpare decît ruperea de orice fel de băutură pentru
totdeauna.
2 - Oastea Domnului opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi (fie
juni, fie văduvi), pentru că aceştia trebuie să stăruiască în virtutea înfrînării poftelor. Băuturile
alcoolice sînt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. Virtutea înfrînării poftelor se potriveşte cu
alcoolul întocmai ca uleiul cu focul. E ca şi cînd ai pune foc în ulei. Nu beţi vin întru care este
desfrînare - zice ap. Pavel (Efes. 5, 18).
Un ostaş al Domnului nu va umbla pe la cîrciumi şi nu va gusta nici un fel de băuturi pe la
cîrciumi, pentru că acolo sînt ispitele cele mai mari.
Acestea ar fi pe scurt regulile cu băuturile. Spun adevărat că ani de zile m-am frămîntat cu
dezlegarea lor şi tremur şi acum să nu fi greşit cu precizarea lor. Ca un munte de fier parcă apasă
asupra conştiinţei mele întrebarea: Oare nu cumva am lăsat o uşiţă deschisă pentru ispita satanei?
Băgaţi de seamă căci paharul de vin pe care l-am lăsat poate fi o uşă deschisă pentru satana, poate fi
mărul din Grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă, apoi cu zi cu noapte
umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi ca să intre prin ea. Aici vă voi spune o mult grăitoare
istorioară:
Doi bătrîni, un moşneag şi o babă, luară hotărîrea să se lase de băutură că prea tare caliciseră
din pricina asta. Îşi lăsară însă voie să bea aldămaş cînd ar cumpăra sau ar vinde ceva, căci doar tîrg
fără aldămaş unde s-a mai pomenit?...
Hotărîrea o ţinură bătrînii o săptămînă-două, dar gura tare le ardea după rachiu. Atunci baba
prinse o găină şi zice către moşneag:
- Ştii ce? M-am gîndit să-ţi vînd ţie găina mea.
- Bine te-ai gîndit, răspunse moşneagul. Făcură tîrg şi băură aldămaşul. În ziua cealaltă, bătrînul
prinse cocoşul şi-l vîndu babei şi iară băură aldămaş. Şi tot aşa merseră tîrgurile între ei pînă cînd
nemaiavînd bani de aldămaş începură a face tîrg cu cîrciumarul, pînă cînd îşi băură şi hainele de pe
ei şi ajunseră în drum.
 Decît astfel să vă înşele şi pe voi satana, decît să aveţi veşnic o uşă deschisă, eu zic: Mai bine
închideţi uşa de tot; lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare.
Închei, spunînd încă odată: Un ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se leapădă de orice fel
de băuturi alcoolice. Total şi pentru totdeauna.

Reguli despre petreceri

Un ostaş al Domnului nu se duce la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se fac
petrecerile în ziua de azi (cu beţii şi jocuri nebune), sînt aproape cu totul atrase de diavolul în slujba
lui. Sînt destule alte societăţi care se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor (după o
astfel de petrecere am văzut astă vară mame culegîndu-şi fiii - membrii ai societăţii - de prin cele
cîrciumi şi şanţuri).
Societatea noastră nu se ocupă cu aranjări de petreceri şi baluri. Petrecerea noastră e să ne
întîlnim mereu în Domnul: să ne petrecem citind în Scripturi, în cărţi şi gazete bune, să cîntăm
cîntări duhovniceşti, ascultînd pe ap. Pavel care zice: Nu beţi vin întru care este desfrînare, ci vă
umpleţi de Duh Sfînt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi cîntări duhovniceşti (Efes. 5,
18-19).
Veniturile curate despre care se vorbeşte că le au petrecerile sînt aproape toate ale diavolului.
Un ostaş al Domnului va merge numai la petrecerile din care lipseşte băutura şi jocul (concerte,
teatre frumoase). Asemenea şi la ospeţe, un ostaş al Domnului va lua parte numai pînă cînd ţine
partea în care nu s-a amestecat diavolul.
Un ostaş al Domnului nu va merge niciodată prin şezătorile, clăcile şi strînsurile ce se fac mai
ales iarna, pe la cîrciumi, sau pe la casele oamenilor. Nu va merge pentru că şi pe acestea le-a atras
diavolul în slujba lui. Şezătorile de azi sînt pline de alcool, de vorbe murdare şi jocuri după care
satana seceră roadă bogată.
Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice strînsură în care stăpîneşte duhul acestei
lumi. Căci oricine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu
(Iacov 4, 4).
Peste tot, în privinţa întrebării: Unde poate merge un ostaş al Domnului?, recomandăm
următoarea regulă:
De cîte ori un ostaş e nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: Oare merge şi Domnul cu
mine la cîrciumă? Nu. Atunci nu merg nici eu. Oare stă Domnul cu mine acolo unde se grăiesc
vorbe urîte şi murdare? Nu. Atunci nu stau nici eu. Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo
unde merge şi Domnul cu el.
Aici voi spune o istorioară:
Odată, un mire a chemat la ospăţ pe un prieten al lui.
- Te ascult, dragă prietene, a zis chematul, dar numai cu condiţia dacă mă laşi să aduc cu mine
şi pe un alt prieten al meu.
- Cu tot dragul - a răspuns mirele. În vremea ospăţului, după ce s-a terminat slujba cununiei şi
masa (adică înainte de a începe îmbătările şi vorbele uşoare), chematul s-a ridicat să plece.
- Cum se poate să pleci aşa curînd? - a întrebat mirele.
- Nu pot să rămîn mai departe - a răspuns cel chemat. Prietenul de care ţi-am spus cînd m-ai
invitat este Domnul şi Acest Prieten nu vrea să rămînă mai departe, iar eu ascult de El şi mă duc cu
El...

Reguli despre sudalme, înjurături...

Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvînt de sudalmă. Despre acest
păcat scriem pe larg şi în altă parte.
Aici voi spune numai atît că înjurătura este cel mai fioros şi grozav păcat. Despre acest păcat
zice Evanghelia că toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor şi hulele oricîte le vor grăi, dar cine va
huli asupra Duhului Sfînt nu are iertare în veci, ci este vinovat Judecăţii de veci (Marcu 3, 28-
29).
 Despre satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi el umblă să atragă
în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra satanei. Suduitorul este şi el un
hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul
fioroaselor înjurături îşi ridică mîinile şi privirea spre cer ca şi cînd ar ameninţa pe cineva de acolo?
El este - ca şi satana - un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie, nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi din rîndurile
creştinilor.

Reguli despre fumat...

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întîi pentru că fumatul este un lucru urît şi urîcios. Îl rog pe fiecare fumător să se gîndească şi
să se întrebe oare ar putea sta cu ţigara în gură în faţa Mîntuitorului? Oare rămîne, petrece şi
călătoreşte împreună cu noi Domnul cînd întruna tot pufăim şi scuipăm?
Fumatul trebuie apoi lepădat pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece şi biruie
plăcerea cea religioasă. De dimineaţa, de cînd se scoală pînă noaptea ce adoarme, fumătorul e
veşnic tot cu gîndul la plăcerea tabacului. Oare lucru bun este acesta?
Fumatul trebuie înlăturat şi pentru că noi sîntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare
ban ce-l cheltuim. Noi nu sîntem stăpînii, ci sîntem numai administratorii averilor şi banilor noştri.
Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii cei i-am cheltuit pe tutun? Şi
eu am fost odată fumător, dar m-am lăsat de fumat de cînd, mergînd odată iarna pe drum cu ţigara în
gură, am întîlnit pe o sărmană fetiţă ce tremura de frig. Ghetele îi erau rupte şi printr-un loc i se
vedeau degetele degerate şi umflate de ger. Atunci am scos tabachera din buzunar şi am aruncat-o în
mijlocul drumului, strigînd: Oare asta-i Evanghelia lui Hristos?... eu să cheltuiesc mii de lei pentru
o patimă rea în vreme ce picioarele săracilor şi nevoiaşilor îngheaţă de frig?
Cîţi creştini sînt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de o Biblie, de o gazetă bună, de
cărţi cu hrană sufletească dar pentru tutun dau mii de lei pe an! Oare lucru bun este acesta?
Fumatul nu e de la Dumnezeu, ci e de la cel rău. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat omului şi
fumatul, apoi desigur ar fi lăsat în maşinăria corpului nostru ceva rînduială şi pentru treaba asta. I-ar
fi lăsat omului în creştetul capului un horn, un coş prin care să iasă fumul de tutun, pentru că nici
gura, nici nasul n-au fost făcute să facem din ele nişte coşuri pentru fumul de tutun.
De încheiere amintesc încă odată: un ostaş nu trăieşte din oprelişti, ci din puterea Duhului.
- Ce, te-a oprit Oastea să bei şi să-ţi petreci? - a fost întrebat un ostaş.
- Pe mine dragii mei, - a răspuns ostaşul - nu m-a oprit Oastea, ci mi s-au deschis ochii cei
sufleteşti să văd orbia şi nebunia în care am trăit.

Medalia (cruciuliţa) Oastei

Pentru cei intraţi în Oastea Domnului avem şi un fel de medalie a cărei chip îl dăm alături. E un
fel de semn al celor intraţi în Oastea Domnului.
Semnul acesta are multe înţelesuri. El are forma Sfintei Cruci, întrucît lupta noastră se reazemă
pe Jertfa Crucii, adică pe harul şi pe puterea ce iese din Jertfa Crucii de pe Golgota. Hotărîrea
noastră este şi trebuie să fie o hotărîre cu Hristos împotriva păcatelor şi pentru o viaţă nouă.
Pe medalie sînt scrise cuvintele ap. Pavel: Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos
(2 Tim. 2, 3). Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de luptă. Viaţa noastră trebuie să se încheie cu
cuvintele ap. Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit, de acum
mi s-a gătit mie cununa dreptăţii pe care mi-o va da mie Domnul, Judecătorul Cel drept în ziua
aceea... (2 Tim. 4, 7-8).
Medalia s-a făcut la Viena din material ce nu-şi pierde culoarea (email).
Ţinem să spunem că medalia nu e obligatorie. Ţinem să spunem că şi fără medalie poate fi
cineva un bun ostaş al lui Hristos. Folosim medalia să putem atrage şi prin ea pe alţii în fronturile
mîntuirii sufleteşti. Alături de medalie, trebuie să strălucească în lume mai ales faptele noastre cele
bune.
 Cei ce vreau să aibă medalia, trebuie însă să facă un fel de declaraţie sufletească. Şi iată de ce:
Între cei înscrişi în Oaste avem şi foarte mulţi dezertori. E şi firesc să fie aşa, căci şi între cei
doisprezece apostoli s-a aflat un Iuda. Astă vară am văzut într-un sat un astfel de dezertor care
mersese cu medalia pe piept la... joc. Spre a împiedica astfel de lucruri, cerem un fel de declaraţie
sufletească de la cei ce vreau să o poarte. Nu cerem în această declaraţie să pună omul jurămînt că
va ţine regulile Oastei. Îi cerem însă jurămîntul că îndată ce va dezerta din rîndul nostru şi va părăsi
regulile noastre, nu va mai purta nici medalia, nici numele de ostaş al lui Hristos. Noi n-avem lipsă
de ostaşi mulţi. Mai bine puţin şi dospiţi, căci puţin aluat dospeşte frămîntătura.
Dăm mai jos această declaraţie sufletească.
Cei ce vor să aibă medalia, vor citi declaraţia sufletească de mai jos, şi anume: Unde Oastea are
îndrumător, o vor citi în faţa îndrumătorului Oastei; unde sînt numai ostaşi singuratici, se va citi în
faţa lor; iar unde nu sînt ostaşi, noul ostaş o va citi în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei sale.
Semnul cruciuliţei e foarte potrivit şi pe timp de călătorie. Prin trenuri, pe la tîrguri, etc, fraţii
care poartă acelaşi semn se vor cunoaşte îndată şi se vor bucura în Domnul.

Declaraţie sufletească

Eu ostaşul N. N., voind a purta cruciuliţa (medalia) făcută pentru cei din Oastea Domnului,
făgăduiesc că o voi purta cu cinste din toate puterile mele să împlinesc regulile ostăşiei Domnului
pe care le-am citit în cartea despre Oaste.
La cazul că aş dezerta din această ostăşie, adică m-aş întoarce iarăşi la purtările şi patimile cele
rele ce le-am avut şi m-aş purta făţiş în contră cu regulile celor intraţi în armata Domnului, pentru
acest caz pun făgăduinţă în faţa Crucii Mîntuitorului că nu voi mai purta nici medalia, nici numirea
de ostaş al Domnului.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Adunările Oastei Domnului

Cînd vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cîntare, altul o învăţătură, altul o descoperire,
altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidire sufletească (1 Cor. 14,
26).
Oastea Domnului îşi are adunările ei duhovniceşti. Oriunde sînt doi sau trei ei se strîng la un loc
în numele scumpei făgăduinţe pe care ne-a lăsat-o Mîntuitorul: Unde sînt doi sau trei adunaţi în
Numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18-20).
În aceste adunări ostaşii citesc Biblia şi cărţi religioase, cîntă, se roagă, se învaţă, se întăresc
unii pe alţii şi vestesc şi altora aceste bucurii.
Lumea vede o noutate şi în aceste adunări (fireşte o noutate sectară). Cu toate că ele nu sînt nici
o noutate.
Adunările duhovniceşti sînt o poruncă a Scripturilor. Şi le aflăm la începuturile creştinismului.
Ni le arată Scripturile.
Ne spun Scripturile că cei dintîi creştini se strîngeau în fiecare zi să citească Scripturile (Fap.
Ap. 17, 11), se învăţau şi se înţelepţeau unii pe alţii. Cînd se adunau laolaltă - şi se adunau
regulat - unul avea o cîntare, altul o învăţătură, altul o tălmăcire şi astfel se zideau unii pe alţii (1
Cor. 14, 26).
Adunările duhovniceşti la primii creştini nu erau numai o poruncă a Scripturilor, ci erau o lipsă
a lor sufletească, duhovnicească. Simţeau lipsă să se întărească mereu în lupta cea mare a mîntuirii.
Simţeau lipsa şi plăcerea duhovnicească de a se întări mereu în Domnul şi a-şi petrece în Domnul.
Însă în curgerea vremii, rîvna asta a slăbit mereu, mereu. S-a răcit mereu, mereu...
Mai tîrziu a venit diavolul şi în locul adunărilor duhovniceşti şi-a deschis el adunările lui cele
lumeşti, cele drăceşti. În locul caselor şi catacombelor pe unde se adunau primii creştini, diavolul
şi-a deschis cîrciumile lui, adunările lui cele grozave.
În locul adunărilor duhovniceşti din vremea primilor creştini, azi avem adunările cele lumeşti.
Duminica şi în sărbători bisericile sînt goale, iar după prînz, creştinii umplu cîrciumile, se ticăloşesc
cu alcool şi săvîrşesc tot felul de răutăţi. În cazul cel mai bun, se strîng la minciuni, clevete şi vorbe
urîte. Ah, cu cîtă mişelie a lucrat diavolul, mişelul, şi aici! El a luat Biblia din mîna creştinilor şi le-
a pus biblia lui: cărţile de joc. În loc de revărsarea Duhului Sfînt, a pus revărsarea alcoolului. În loc
de beţia cea sfîntă a Duhului Sfînt, a pus beţia alcoolului. În locul cîntărilor duhovniceşti a pus
cîntările cele drăceşti. În loc de alese învăţături, a pus înjurături şi tot felul de vorbe porcoase.
Şi cică, ăştia sînt creştinii cei adevăraţi. Şi îndată ce strigi după acest duh rău şi îi chemi pe
oameni înapoi la adunările duhovniceşti, lumea strigă că eşti pocăit... că strici datinile strămoşeşti,
că ataci ortodoxia, etc. Eşti creştin adevărat şi veritabil numai pînă ce te strîngi pe la cele cîrciumi şi
petreceri şi înjuri pe Bunul Dumnezeu.
Vai ce creştinătate teribilă este aceasta!
De altfel, să nu ne mirăm prea mult de acest lucru. Creştinii de azi sînt oameni lumeşti şi
adunările lor de asemenea nu pot fi decît după chipul şi asemănarea lor: adunări lumeşti.
Noi ostaşii Domnului să dăm viaţă adunărilor duhovniceşti din vremea primilor creştini.
Oriunde sînt doi-trei ostaşi, să ne strîngem în Numele Domnului. Să ne întărim unii pe alţii şi apoi
să păşim în lume şi pentru mîntuirea altora. Să-i scoatem pe oameni din iadul adunărilor lumeşti.
Să-i scoatem din iadul cîrciumilor şi petrecerilor şi să-i aducem în catacombele Domnului. Să-i
învăţăm să-şi petreacă şi ei în cele duhovniceşti. Să-i învăţăm să citească în Biblie, să-i învăţăm să
cînte Domnului, să le dăm vin din buciumul cel adevărat al viţei şi vieţii (Ioan 15). Să-i îmbătăm
cu beţia cea sfîntă a Duhului Sfînt.
Prin adunările şi petrecerile noastre cele duhovniceşti să le arătăm oamenilor că noi ne putem
petrece şi în Domnul. Să le arătăm că aceasta este petrecerea şi bucuria noastră cea adevărată.

Ce să facem în adunările Oastei?

Adunările Oastei sînt - şi trebuie să fie - adunări curat duhovniceşti. În ele se vorbeşte numai
despre lucrurile mîntuirii sufleteşti. Amintesc mai jos trei puncte de program pentru adunările
Oastei:

1 - Citirea Bibliei

Adunările Oastei Domnului trebuie să fie înainte de toate o şcoală a Bibliei, p şcoală biblică.
Biblia este o şcoală minunată. O viaţă întreagă ţine această şcoală. Toţi şcolarii Bibliei, văzînd cu
ochii, capătă dar, înţelepciune, cunoştinţă sufletească, pentru că Biblia este Cartea lui Dumnezeu,
este o carte plină de putere, de dar şi de har.
Tocmai pentru asta, Biblia este o carte persecutată. Nici o carte din lume n-a fost şi nu este atît
de persecutată ca Biblia. Diavolul se străduieşte în tot chipul să-i ţină pe oameni departe de această
Carte minunată. A diavolului este şi minciuna că Biblia ar fi o carte pocăită.
Ostaşilor din Oastea Domnului! Ţineţi la Biblie - şi citiţi în Biblie - întocmai cum soldatul ţine
la arma sa.
Eu cred că n-am de la Domnul o altă încredinţare şi poruncă mai mare decît aceasta să strig
neîncetat cuvintele Lui: Cercetaţi Scripturile că acelea mărturisesc despre Mine şi în ele socotiţi că
aveţi viaţa veşnică (Ioan 5, 39).
Un ostaş al Domnului trebuie să fie un harnic şcolar biblic; un harnic cercetător al Bibliei. În
adunările Oastei toţi ostaşii cititori să aibă Biblia.
Întocmai cum şcolarul nu poate merge la şcoală fără Abecedar, fără carte, aşa nici în adunarea
Oastei - şi peste tot în Oaste - nu pit fi şcolari fără carte, fără Cartea Vieţii. Un ostaş adevărat este -
poate fi - numai un ostaş biblic; numai un ostaş înarmat cu sabia Duhului care este Cuvîntul lui
Dumnezeu (Efes. 6, 17). Citiţi pe larg despre sabia aceasta în cărticica Sabia Duhului.

2 - Rugăciunea în comun

Un alt punct al adunărilor Oastei Domnului trebuie să fie rugăciunea în comun. Ostaşii
Domnului trebuie să înveţe a se ruga îngenunchind cu toţii în jurul Crucii Mîntuitorului. Ostaşii
Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din cărţi de rugăciuni, ci şi cu vorbele lor proprii.
Rugăciunea cu cuvintele proprii este un semn al lucrării Duhului Sfînt. La o astfel de rugăciune
lucră şi Duhul Sfînt şi lucră şi mintea omului.

3 - Cîntarea în comun

Cîntarea în comun trebuie să fie un alt punct al adunărilor Oastei. Oastea Domnului îşi are
cîntările ei, îşi are cartea ei de cîntări, Cîntaţi Domnului. Despre aceasta mai pe larg în altă parte.
Pe lîngă asta, se pot citi cărţi religioase, se pot declama poezii religioase, se pot ţine vorbiri şi
tîlcuiri şi alte lucruri folositoare. Adunaţi-vă pe tot locul în Numele Domnului şi Duhul Sfînt vă va
arăta ce să lucraţi, ce să grăiţi, cum să cîntaţi şi cum să vă zidiţi unul pe altul (1 Tes. 5, 11).
Eu sînt încredinţat, iubiţii mei fraţi ostaşi, că - după 12 ani de la înfiinţarea Oastei Domnului -
sînteţi plini de bunătate, plini de orice fel de cunoştinţă şi astfel sînteţi în stare să vă învăţaţi unii pe
alţii (Rom. 15, 14).

4 - Cercetaţi pe cei mai slabi

Oriunde veţi auzi că se află ostaşi singuratici, începători, lipsiţi de îndrumători - cei tari grăbiţi
în ajutorul lor. Toţi ostaşii cei întăriţi să facă pe misionarii. Toate grupurile de ostaşi mai bine
întărite să facă pe misionarii, mergînd acolo unde au înţeles că se află ostaşi singuratici care au lipsă
de ajutor.
Iubiţilor fraţi ostaşi! Oriunde sînteţi doi sau trei luptători, plecaţi cînd aveţi răgaz prin satele
vecine şi vestiţi cu curaj lucrul Domnului şi Oastea Domnului. Nu vă temeţi, căci Domnul este cu
voi, El vă va arăta ce să grăiţi şi cum să lucraţi.

Făgăduinţa de la Matei 18, 20 în adunările Oastei Domnului

În Biblie sînt multe făgăduinţe scumpe pe care însă noi nu le folosim. Nu le trăim. Ele stau
acolo ca nişte haine de paradă pe care nu le îmbracă nimeni. Cam aşa e şi cu făgăduinţa de la Matei
18, 20. Oare unde am putea afla, în această lume, această făgăduinţă şi unde am putea-o simţi?
Căutare zadarnică.
Dar să nu mai vorbim de lume, căci lumea de azi zace în cel rău.
Eu mă întreb: oare trăim această făgăduinţă noi, cei care căutăm mîntuirea? Oare trăim noi,
ostaşii Domnului, această făgăduinţă în Oastea Domnului şi în adunările Oastei? Căci, iubiţii mei, şi
adunările noastre sînt clădite - şi trebuie clădite - pe scumpa făgăduinţă: Unde sînt doi sau trei...
Adunarea Oastei este o strîngere în Numele Domnului Isus... o strîngere în jurul Crucii Lui... o
strîngere de suflete care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.
La 12 ani de Oaste mă uit duhovniceşte peste fronturile Oastei. Mă uit după făgăduinţa de la
Matei 18, 20. Şi mă bucur. O văd arzînd cu putere în unele adunări. Îi văd pe mulţi fraţi tari în
această făgăduinţă. Dar pe cei mai mulţi îi văd încă prea slabi în trăirea acestei făgăduinţe.
Eu de cîte ori citesc poşta ce vine de la fronturi am o mîhnire grozavă, o durere grozavă. În
fiecare zi poşta ne aduce mereu plîngeri ca acestea:
“Nu mai putem face nimic. Preotul e contra. Şcoala ni s-a închis. A trebuie să ne lăsăm de
adunare”...
“N-am mai putut ţine adunări de doi ani, pentru că s-a dus fratele care ne întărea”...
“Pînă nu vine cineva în mijlocul nostru, nu mai putem face nimic... nu mai putem face
adunare... şi ne răcim... ne împrăştiem”...
Citind astfel de plîngeri, eu mă întreb plîngînd: ce ne facem cu preadulcea făgăduinţă de la
Matei 18, 20? Mai credem noi în acest loc din Biblie, ori luăm foarfecele şi-l tăiem afară pentru că
stă acolo degeaba?
Eu mă gîndesc plîngînd: vai cît de slab şi slăbănog este omul! Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu,
ne pune în faţă scumpa făgăduinţă: Unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sînt şi Eu
în mijlocul lor... Iată Eu cu voi sînt în toate zilele (Matei 28, 20).
Dar la această solie cerească, omul, slăbănogul, parcă ar răspunde: asta mie nu mi-e de-ajuns...
Tu Doamne eşti prea puţin pentru mine... mie îmi trebuie om... dacă n-am om nu pot face nimic...
dacă n-am om nu pot face adunare.
Puţin credinciosule, de ce grăieşti aşa? Domnul Isus a zis: fără de Mine nu puteţi face nimic
(Ioan 15, 5). Domnul Isus a zis că numai fără de El nu putem face nimic. Iar tu, omule, întorci
pe dos acest testament spunînd că tu nu poţi face nimic fără om!
Eu mă gîndesc de multe ori în mine: pentru multe va fi suspinînd Fiul lui Dumnezeu acolo sus
în cer. Căci El, Preadulcele nostru Mîntuitor, suferă şi azi, şi va suferi pînă la sfîrşitul veacurilor. El
suferă şi azi văzînd că a suferit în zadar pentru atîţia şi atîţia care nu primesc Jertfa Lui, moartea
Lui, viaţa Lui.
Dar nu mai mică va fi mîhnirea Domnului văzîndu-ne cum chiar şi noi, cei ce căutăm
mîntuirea, nu ştim trăi preadulcea Lui făgăduinţă de la Matei 18, 20. Nu ne ştim îndulci din ea şi nu
ne ştim încrede în ea.
Fraţii mei! Eu vă rog cu lacrimi în ochi să înceteze plîngerile că nu puteţi face nimic fără om.
Să înceteze această jignire şi mîhnire pe care I-o aducem Scumpului nostru Mîntuitor. Clipă de clipă
să ne aducem aminte că numai fără de El nu putem face nimic.
E adevărat că sînt vase tari pe care Domnul le foloseşte spre a întări pe cele slabe.
E adevărat că Domnul foloseşte şi oameni spre a-i întări pe oameni. Dar şi treaba asta are un
hotar. Ajutorul omului nu trebuie să acopere, să întunece darul şi ajutorul Domnului. Ajutorul
omului niciodată nu va putea înlocui scumpa făgăduinţă de la Matei 18, 20.
Fraţii mei! La 12 ani de Oaste eu aştept să trăiţi cu toţii făgăduinţa de la Matei 18, 20. Să o aveţi
pe tot locul în adunarea Oastei.
Învăţaţi-vă să vă strîngeţi la un loc în Numele Domnului... să vă rugaţi cu foc... să cîntaţi cu
foc... să plîngeţi cu foc.
Învăţaţi-vă a vă încrede mai mult în Domnul decît în om. Căci omul este schimbător şi trecător;
azi vine, mîine se duce, azi iubeşte Oastea, mîine o părăseşte - dar Domnul rămîne în veac.
Treizeci şi opt de ani a zăcut bolnavul de la Lacul Vitezda tocmai pentru că aştepta om, aştepta
ajutorul omului. Şi nu s-a putut mîntui pînă n-a venit Domnul, pînă n-a venit ajutorul Domnului.
Cei treizeci şi opt de ani sînt Vechiul Testament, cînd omul îl aştepta pe om... cînd omul aştepta
ajutorul omului. Dar noi, ostaşii Domnului am ieşit din Vechiul Testament. Noi trăim - şi trebuie să
trăim - în Noul Testament, în lumea Domnului, în care se aude vestea cea nouă: toate sînt cu putinţă
celui ce crede (Marcu 9, 23). Toate le pot în Hristos care mă ajută (Filipeni 4, 13).
Fraţii mei! Fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20. Că va veni o vreme cînd vom avea mare
lipsă de ea. Luaţi aminte! Vor veni vremuri grele pentru Oaste. Va veni vremea cînd va trebui să
intrăm în catacombe. Pe multe locuri, adunările mai mari ale Oastei vor fi interzise (sau şi dacă nu
vor fi interzise, se vor aranja în aşa fel ca să nu mai fie primejdioase pentru... împărăţia iadului).
Şi atunci vom rămîne cu adunarea de la Matei 18, 20 pe care nimeni n-o poate opri.
Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrînse de fraţi. Eu pun mai mare preţ pe
adunările celor doi-trei decît pe adunările cele mari. După atîtea adunări mari n-a rămas nimic. A
fost un vînt trecător. Eu mă tem de multe ori nu cumva să rămînem cu un fel de paradă a adunărilor
mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după adunări mari - şi să neglijeze adunările cele mici, cele
restrînse prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin cei doi-trei şi trăiesc prin
cei doi-trei.
Prin adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se coboară mai ales făgăduinţa de la
Matei 18, 20.
Şi e firesc să fie aşa. E explicabil. Domnul Isus S-a coborît odată în lume, între toţi, ca pe toţi
să-i scoată din lume şi să-i facă ai Săi. Iar azi, Se coboară numai între aceştia... numai între cei care
au ieşit din lume şi s-au strîns în jurul Crucii Lui.
Cînd se strîng la un loc cei care au ieşit din lume... cînd se strîng la un loc copilaşii Domnului şi
îngenunchează la picioarele Crucii Lui... cînd copilaşii Domnului plîng şi se roagă cu lacrimi de
foc... cînd în toţi bate aceeaşi inimă şi acelaşi gînd - acolo simţi cu adevărat făgăduinţa de la Matei
18, 20. Acolo Îl simţi pe Domnul Viu în mijlocul fraţilor.
 Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie. Aceasta este adunarea pentru care nu
trebuie aprobări speciale (pentru adunarea de la Matei 18, 20 nu trebuie aprobare specială).
Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici lumea, nici iadul.
Mă uit duhovniceşte peste fronturile Oastei. Şi mă bucur că văd aceste adunări. Părăsiţi de toţi,
batjocoriţi de toţi, fraţii ostaşi se strîng pe la casele lor. Şi Domnul Se coboară între ei, îi mîngîie ca
pe copilaşii Lui şi îi întăreşte.
Scumpii mei fraţi ostaşi! M-am întors printr-o minune la front. Ştie Bunul Dumnezeu cît voi
mai putea sta între voi. Vă las vouă ca testament pentru adunările Oastei făgăduinţa de la Matei 18,
20. Fiţi tari în această făgăduinţă! Pînă o aveţi n-aveţi de ce să vă temeţi.
De o singură primejdie să temeţi adunările Oastei. De primejdia de a-L pierde pe Isus din
mijlocul vostru.
De prigoane să nu vă temeţi. Catacombe mai sînt şi azi destule. Numai suflete să fie să le
umple.

Rugăciune

Învredniceşte-ne şi pe noi Isuse Doamne, de preascumpa Ta făgăduinţă de a fi în mijlocul

nostru. Întăreşte-ne şi ne ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru. Prin orice vînturi de
ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu Doamne adu-ne neîncetat aminte că eşti cu noi, că eşti în
mijlocul nostru.
Strînşi în jurul Crucii Tale ca nişte copilaşi ai Tăi, noi Te rugăm... cu lacrimi de foc Te rugăm:
O, vino Doamne Isuse şi în mijlocul nostru. O, vino Doamne Isuse la noi, rămîi la noi şi fii cu noi
pînă în clipa cînd ne vei chema pentru totdeauna la Tine ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea

lui Isus Cel Răstignit

Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul Oastei este Isus Cel Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu
Oastea pînă nu am pironit în inima şi viaţa fiecărui ostaş pe Isus Cel Răstignit. Nu vom avea decît
ostaşi de nume şi dezertori pînă cînd nu l-am atras pe fiecare ostaş statornic lîngă Crucea lui Isus
Cel Răstignit... Pînă nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului şi cu
toate legăturile dragostei cereşti.
Oastea Domnului este aflarea lui Isus Cel Răstignit. Căci cine L-a aflat pe Isus Cel Răstignit are
totul: are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie, are viaţă. Dar cine nu L-a
aflat cu adevărat, n-are nimic, oricît de mult i s-ar părea lui că are.
Oastea Domnului este aflarea lui Isus Cel Răstignit. Oastea Domnului a ieşit din aflarea lui Isus
Cel Răstignit.
Cînd a suflat întîia dată Vîntul cel ceresc peste Oastea Domnului, aceasta a fost o ceată de
copilaşi strînşi lîngă Crucea lui Isus Cel Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din
lume şi le-a strîns la picioarele Crucii Lui. Oastea Domnului cea dintîi a fost dragostea cea dintîi, a
fost Oastea copiilor lui Dumnezeu care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă.
Şi aceasta trebuie să rămînă pînă la sfîrşit Oastea Domnului.
Mă uit tot mereu, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Şi parcă nu-L văd destul pe Isus Cel
Răstignit. Parcă îl văd pe satana cum pîndeşte şi cum îşi bate mereu capul cum să-L scoată pe Isus
Cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el necuratul, că o Oaste fără Isus Cel Răstignit nu mai este nici o
primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul doarme buştean lîngă o mişcare religioasă din care
lipseşte Isus Cel Răstignit.
Şi ah, ce nu face diavolul ca să ne fure pe Isus Cel Răstignit! Sub imboldul lui lumea nu se
împacă cu o Oaste strînsă în jurul Crucii lui Isus Cel Răstignit. Eu mă gîndesc de multe ori de ce
toate hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei Domnului? Căci doar mai sînt ele şi alte
societăţi religioase (ca Soc. Sf. Gheorghe, Soc. Femeilor ortodoxe, etc). De ce strigă lumea numai
după noi? - Pentru că satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Isus Cel Răstignit.
Lumea s-ar împăca şi cu Oastea Domnului dacă am scoate din ea pe Isus Cel Răstignit. Lumea
s-ar împăca cu orice fel de altă Oaste afară de cea vestitoare a lui Isus Cel Răstignit.
Un frate preot scria anul trecut negru pe alb că Oastea Domnului a fost bună la început pînă
cînd se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar de cînd le predică oamenilor neştiutori despre
renaştere, a devenit primejdioasă şi nu mai trebuie sprijinită...
Avem lipsă de Oastea Domnului, spun alţii, pentru sectari - aşa grăiesc o mulţime din hotărîrile
cercurilor pastorale.
Noi am avut lipsă de Oastea Domnului acum cîţiva ani - spunea un înalt demnitar bisericesc din
Bucovina - pentru că pe atunci bîntuia cu furie sectarismul, dar acum sectarii au slăbit şi nu mai
avem lipsă de ea.
Oastea Domnului e bună, spunea un alt frate preot, pentru a face public cu ea. Ce ne-am face
noi cu cercurile pastorale dacă nu ar fi ostaşii care la chemarea noastră vin grămadă ca oile?
Şi iarăşi alţii văd în Oastea Domnului o bună nădejde ce cîştig (1 Tim. 6, 5) pentru că
ostaşii sînt evlavioşi şi ascultători cu punga.
Adică vedeţi ce se întîmplă şi aici: Oastea e bună ca o ciorovăială cu sectarii, Oastea e bună
pentru a face public cu ea, etc, dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de renaştere sufletească, cu
Oaste vestitoare a lui Isus Cel Răstignit - Oaste asta nu mai e bună; e primejdioasă...
Mă gîndesc la Fap. Ap. cap. 4 vers. 18 cînd apostolilor Petru şi Ioan li s-a poruncit să nu mai
vorbească şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în Numele lui Isus. Să vorbească orice
altceva, numai despre Isus nu. Dar apostolii au răspuns că noi trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decît de oameni (Fap. Ap. 5, 29).
Precum se vede, atacul satanei era şi pe atunci tot la fel cu cel de azi.
Cu Isus Cel Răstignit, Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta e pîndită din multe părţi,
pentru multe scopuri şi interese.
Dar primejdia cea mare de a-L pierde din Oaste pe Isus Cel Răstignit încă nu e aceasta care vine
din afară.
O mai mare primejdie este care vine dinăuntrul Oastei. E primejdia ciocanelor. E ispita de a ne
pomeni una-două că lipseşte Isus Cel Răstignit din adunările noastre.
Se ţin adunări mari de ale Oastei în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii. Li se
vorbeşte ostaşilor despre toate, numai despre Isus Cel Răstignit nu. Ostaşii aşteaptă fulgerări
duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc - şi li se dau alte lucruri care nu rănesc şi nu rămîn.
Chiar şi adunarea cea mare de la Rusalii suferă în punctul acesta. Vorbeam astă vară cu doi
ostaşi de la Sibiu. Cu ochii plini de lacrimi îmi spuneau despre cuvintele unui frate din curtea
Academiei teologice şi despre cîntarea unei surori. Un simplu frate - pantofarul Aron Belaşcu, de
aici din Sibiu - grăise plîngînd despre Jertfa Crucii şi o simplă soră cîntase plîngînd despre fiul cel
pierdut - şi asta rănise inimile şi a rămas în inimi. Din sala Thalia prea puţin rămăsese în sufletul lor.
Sînt înăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după organizare, după şefie, după dorul de a
comanda - în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Isus Cel
Răstignit.
Este însă o primejdie şi mai mare decît aceea de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul
Oastei şi din adunarea Oastei Domnului: - este primejdia de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit
dinăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta e primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o
primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit din inima
noastră, din viaţa noastră. Pînă cînd Îl avem pe Isus Cel Răstignit înăuntrul nostru, Oastea va înainta
biruitor. Toate atacurile se vor izbi de Stînca Golgotei.
Ap. Pavel avea o singură grijă pentru fraţii săi: să nu-L piardă fraţii pe Isus Cel Răstignit, să nu
piardă Duhul şi să rămînă cu litera. Stăpînit de grija aceasta strig şi eu pe fraţii mei: Fraţi ostaşi!
Strajă pentru Isus Cel Răstignit! Strajă, să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul nostru şi
dinăuntrul Oastei. Strajă, să nu Îl fure satana pe Isus Cel Răstignit.
Mulţi din copilaşii Oastei - furaţi de ispita trufiei - s-au ridicat de la picioarele Crucii şi caută
azi scaune de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut dragostea cea dintîi.
Fraţii mei! Înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii! Cu toţii strînşi
în jurul Crucii! - aceasta este Oastea Domnului!
Plîngînd la picioarele Crucii - acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea Oastei este
Isus Cel Răstignit. Pînă Îl avem pe El între noi şi în noi, avem totul. Cînd L-am pierdut pe El, am
pierdut totul.
Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Isus Cel Răstignit, ci este şi
vestirea Lui, Dacă cineva m-ar întreba, aşa, la repezeală, ce este Oastea Domnului, eu i-aş răspunde:
Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit.
Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Isus Cel Răstignit, acela se face şi el un vestitor al lui
Isus Cel Răstignit.
Fiecare ostaş să spună şi altora despre marea minune ce s-a petrecut cu el la picioarele Crucii.
Fiecare ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Hristos, să se facă un nebun pentru Hristos. Fiecare ostaş
care a gustat din ospăţul Mielului, să-i cheme şi pe alţii la acest ospăţ.
Fraţii mei! La drum, pentru vestirea lui Isus Cel Răstignit! Să-L vedem pe tot locul şi cu tot
prilejul pe Isus Cel Răstignit!

Rugăciune

Isuse Doamne, Preadulcele meu Mîntuitor! Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai scos din
lume şi m-ai atras cu putere lîngă Crucea răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un
nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.
Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-ai învrednicit să-i chem şi pe alţii la Tine,
la ospăţul Tău, la Crucea răstignirii Tale.
Îţi mulţumesc că ne-ai întîlnit cu Tine, în dragostea Ta, în Crucea Ta pe atîţia fraţi şi surori din
cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele acestei ţări. Eu mă rog pentru mine şi mă rog pentru ei să
ne ţii pînă la sfîrşit lîngă Crucea răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei Tale. Să ne
legi cu toate legăturile dragostei de Crucea răstignirii Tale. Să fim, să ne facem nişte nebuni pentru
Tine, numai pentru Tine. Să nu vrem să ştim despre nimic altceva decît despre Tine Doamne şi
Crucea răstignirii Tale...
Şi ne dă Isuse Doamne, dar şi putere să Te vestim şi altora. Să ducem pe tot locul vestea cea
dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace de păcate biruit să-l chemăm să Te afle
pe Tine, scăparea şi mîntuirea noastră a tuturor. Ca pe nişte copilaşi ai Tăi ţine-ne Isuse Doamne sub
aripile Crucii Tale pînă în clipa cînd ne vei chema cu totul în braţele Tale ca să trăim cu Tine în
vecii vecilor. Amin.

Programul Oastei şi al adunărilor Oastei

Căci n-am avut de gînd să ştiu între voi altceva decît pe Isus Cel Răstignit
(1 Cor. 2, 2).
Multe ar fi de spus la plinirea celor 12 ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei
binecuvîntate mişcări sînt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea Domnului L-a
făcut şi Îl face cunoscut pe Isus Cel Răstignit. Oastea L-a adîncit în sufletul nostru pe Isus Cel
Răstignit şi Jertfa Lui cea sfîntă. Toate roadele Oastei răsar din acest izvor. Şi toate roadele de viitor
ale Oastei Domnului vor răsări numai din adîncirea acestui izvor.
Isus Cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta e programul
Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata de la Dumnezeiescul ap. Pavel.
Nimenea dintre muritorii pămîntului nu L-a înţeles şi nu L-a adîncit atît de mult pe Isus Cel
Răstignit ca ap. Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atîta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în
strîmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă, legat în lanţuri (Filipeni 1, 7), cum se vede în
chipul de alături.
Şi nimeni dintre muritorii pămîntului nu L-a apărat pe Isus Cel Răstignit cu atîta îndîrjire şi
vitejie ca ap. Pavel.
De cîte ori era vorba de tăierea împrejur, de carne, de litera legii, ap. Pavel era de o îndîrjire
extraordinară. Îl înfruntă pe ap. Chifa, pune sub anatemă pe cei ce predică o altă Evanghelie (pe cea
cu litera legii)... nu cruţă nimic şi pe nimeni (Gal. 1, 8).
Se dădea pe atunci o aprigă luptă între lege şi har, între literă şi duh, între Vechiul Testament şi
Noul Testament. În această luptă ap. pavel îi apără pe cei născuţi din nou. Îşi apără pe copilaşii lui
pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără faţă de primejdia cu tăierea împrejur, cu litera
legii, cu întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase (Gal. 4, 9-10).
Această luptă se dă şi azi. Căci ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată
pe Isus Cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frămîntările mîntuirii lor. El umblă neîncetat să fure
mierea şi să lase fagurii; să fure duhul şi să lase litera; să fure miezul şi să lase găocile.
În şcoala ap. Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndîrjit vestitor şi apărător al lui Isus Cel Răstignit.
Şi pînă voi pleca din această lume nu vreau să ştiu altceva decît să-L vestesc pe Isus Cel Răstignit şi
Jertfa Lui cea sfîntă.
Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Pînă Îl avem pe El între noi şi în noi - avem totul. Cînd
L-am pierdut pe El am pierdut totul.
Toate silinţele noastre să fie strînse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit.
Să nu pierdem miezul ca să rămînem cu găocile; să nu pierdem duhul ca să rămînem cu litera.
Au trecut mulţi ani de Oaste. Sînt mulţi ani de cînd mă topesc în această lucrare. Ştie Bunul
Dumnezeu, poate nu e departe vremea cînd Domnul mă va chema acasă. Dacă e vorba să las vreun
cuvînt pentru Oaste şi fraţii ostaşi... Dacă e vorba să las vreun testament pentru Oaste şi fraţii ostaşi,
apoi acela este cel de la 1 Cor. 2, 2: Căci n-am avut de gînd să ştiu între voi altceva decît pe Isus Cel
Răstignit.
 Cine este conducătorul Oastei Domnului
şi cine pot fi îndrumătorii şi conducătorii ei?

La această întrebare ţin să fac înainte de toate o mărturisire. Sînt dator faţă de Domnul meu Isus
Hristos să fac o mărturisire.
Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului se vede clar şi
lămurit că această mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de sus, de la Domnul. Eu n-am fost în
această mişcare decît un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.
Cînd s-a început mişcarea Oastei eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe.
Eu n-avem nici un plan mai mare cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru
mersul acestei mişcări. Pentru mine, Oastea era o încercare pe care o pornisem la drum într-o clipă
de însufleţire. Era o mică lumină ce ameninţa să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei
Domnului abia avînd pe lîngă mine încă zece ostaşi. Credeam că mişcarea se va stinge şi mă rugam
Domnului să nu mă lase de ruşine.
Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să
primesc de sus Foc Ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi darul a tot prisosit pînă am ajuns
aici.
Ţin deci să spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi Conducătorul ei - Cel Nevăzut -
este Domnul, Cel care a pornit-o la drum.
Şi acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului. Cine sînt şi cine pot fi
conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?
Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere sufletească
apasă pe toţi cei ce sînt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei mişcări. Eu clipă de clipă
tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o lucrare şi tremur sub teama şi
răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite să încurc mersul acestei lucrări. Domnul mi-
a încredinţat un vin curat şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag apă în el şi să-l
slăbesc.
Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: Îndrumător şi conducător al Oastei
Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în regulile şi
rînduielile acestei mişcări; oricine ar fi acesta.
Din toate părţile ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii Oastei
Domnului. Foarte bine. Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această mişcare. Preoţii sînt
cei mai indicaţi a sta în fruntea mişcării; a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă
cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei mişcări; el însuşi să fie în fruntea luptei
ca un brav şi însufleţit ostaş al lui Hristos. Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo
se fac adevărate minuni, ca pe vremea celor dintîi creştini. Şi slavă Domnului, avem în ţară destui
astfel de preavrednici preoţi.
Ce ne facem însă cu ceilalţi - durere, cei mai mulţi - care n-au înţelegere pentru o astfel de
mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?
Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină. Deci şi conducătorii ei
trebuie să fie tot voluntari.
Un frate părinte protopop îmi arăta un fel de stature pentru Oaste.
Statutul începea aşa: În fiecare parohie, ostaşul cel dintîi şi conducătorul Oastei trebuie să fie
preotul. Trebuie apoi să scrie din oficiu între ostaşi: cantorul, crîsnicul (paraclisierul) şi comitetul
parohial, etc.
Foarte bine preacucernice părinte - i-am răspuns - dar asta ar însemna prohodul Oastei pentru că
noi sîntem o ceată de voluntari, de luptători de bunăvoie contra păcatelor. A-i strînge pe aceşti
voluntari cu “oficialitatea”, înseamnă a omorî mişcarea.
Vom spune apoi că şi mirenii care arată o rîvnă deosebită în această mişcare, pot fi conducători
şi îndrumători de Oaste. Distinşii noştri luptători laici sînt tot atîţia preavrednici conducători de
Oaste, de care să ne dea Domnul cît mai mulţi.
Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume pentru a-i îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi din
cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului, se ţin de parte de ea. De ce? Unii - să fim sinceri
- pentru sfînta comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în
casă, decît să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după Cuvîntul lui Dumnezeu. Oastea
Domnului răscoleşte sufletele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea
plăcută.
Alţii iarăşi au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite scăderi, cu care nu pot sta în fruntea
unei mişcări de primenire religioasă.
Eu văd roadele cele bune al Oastei Domnului şi în altă parte: ea scoate secerătorii în ogorul
Domnului, ea scoate lucrătorii în via Domnului. Ea pune în lucrare pentru Domnul pe popor ca şi pe
păstorii lui sufleteşti.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! În Franţa s-a ridicat statuie unui soldat din vremea războiului. Făcea pe
curierul acest soldat; adică ţinea legătura între Marele Comandament şi trupele de la front.
Într-o zi, atacul vrăjmaşului se înteţise foarte. Armata de la front era într-o grea încercare.
Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie luptătorilor de la front că le
soseşte ajutor.
Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Pe la jumătatea drumului un glonţ îi sfredeli mîna
stîngă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că e pierdut. Se gîndea însă la solia
ce i se încredinţase. Atunci făcu un lucru de mare curaj şi uimire. Se aşeză cu faţa în sus, apucă solia
cu mîna dreaptă, ridică apoi mîna în sus şi moare în poziţia aceasta, cu mîna înţepenită în sus. În
gîndul său, muribundul şi-a zis: EU nu mai pot face nimic; tot ce mai pot face e atît: să mor cu solia
ridicată în sus; poate vor veni alţii şi văzînd-o, o vor duce la front.
Aşa s-a şi întîmplat. O patrulă trecînd pe acolo, a văzut solia şi luînd-o, a dus-o la destinaţie.
Scumpii mei fraţi ostaşi! În mişcarea Oastei Domnului, Domnul Dumnezeu m-a învrednicit şi
pe mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Isus Hristos) şi între ostaşii Lui de
la fronturi. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi şi
între noi.
Însă, în timpul din urmă, o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie Bunul Dumnezeu.
Poate cartea aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei. Ca şi soldatul
francez, poate ţin şi în mînă ultima solie ce o am de la Marele Comandant al Oastei. O, nu fiţi
îngrijoraţi despre aceasta, iubiţii mei fraţi. Cînd Domnul şi Mîntuitorul meu va voi să mă cheme
acasă, desigur El Se va îngriji ca altcineva să ia din mîna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.
Pînă atunci, eu voi stărui să vă vestesc mereu solia ce o am de la Marele Comandant al Oastei.
Cînd voi trece din lumea aceasta voi ţine şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar cînd veţi
desface această solie, veţi afla în ea cuvintele Lui: Îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea (Ioan 16,
33)... Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacurilor. Amin (Matei 28, 20).
Oastea Domnului este a Domnului; El a pornit această mişcare şi El va avea grijă de ea...
aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi.

Moara şi piticul
Cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe de-a-ntregul de la

Domnul de sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab; a pus trîmbiţa în gura unui umil
preot care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care de bunăvoie s-au hotărît să intre într-un
război duhovnicesc.
Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari în toate părţile.
Şi aceasta trebuie să rămînă Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi
activează în cadrele învăţăturilor din Bibliei şi Biserică.
S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei mişcări caracterul de voluntariat pe
care i l-a dat Domnul şi de a-l atrage cu totul în ceea ce se cheamă oficialitate.
Astfel, episcopia de la Oradea a făcut un statut al societăţii cultural religioase Oastea Domnului
din eparhia Oradea, scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea relelor prin armele luminii şi
ale culturii.
 Faţă de această încercare şi faţă de toate încercările ce se vor face în viitor spre a face din
Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpînul şi Domnul ei, - am scris la 10 ani de Oaste articolul de
mai jos, Moara şi piticul, ca un fel de Testament, inspirat de la Domnul de sus, pentru viitorul
Oastei.
La ţară am văzut odată o jucărie de care lumea rîdea. Lîngă roata unei mori de apă cineva
făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mîini umblătoare şi era astfel aranjat încît se părea că
el învîrte roata morii. Se opintea piticul ca şi cînd el ar purta moara. Dar lumea rîdea de opintelile
lui, pentru că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei; prin aceasta lucra şi piticul.
Rîdeam şi eu atunci cu lumea, dar azi văd un adînc înţeles în ceea ce am văzut atunci. În moara
şi piticul de la ţară eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mişcarea Oastei.
În mişcarea Oastei eu sînt piticul care în aparenţă învîrt roata morii Oastei Domnului. Dar
moara Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfînt,
prin revărsarea apelor vii. Piticul ar putea fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui - şi
tot atît de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului totul e revărsarea Duhului
Sfînt.
O, ce minune mare a fost şi cu moara aceasta a Oastei! Acum 11 ani, de sus de la munte, se
cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care putea zice cu psalmistul David: Iar eu sînt un
vierme şi nu om, ocara oamenilor (Psalm 21, 6). Şi într-o bună zi, piticul acesta se apucă şi face
o moară. Nu era o moară aceasta, ci mai mult un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă
vreme piticul lîngă morişca aceasta (mai bine de un an Oastea a avut numai cîţiva ostaşi pe toată
ţara). Lumea zîmbea de pitic şi de morişca lui (în primii ani Oastea Domnului era pe tot locul
subiect de zeflemea).
Dar într-o bună zi morişca a început a creşte. Piticul a rămas pitic, dar morişca a crescut. Din
morişcă s-a făcut moară, iar din stropii de apă care o purtau, s-a făcut un rîu de apă curgătoare. Şi a
început moara aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce a trecut, i-a crescut apa şi
puterea de a măcina.
Morişca de acum 10 ani azi e o moară sistematică ce macină grîu de hrană duhovnicească
pentru o ţară întreagă.
În decurs de cîţiva ani Oastea Domnului a tipărit şi a răspîndit prin ţară peste 500 de mii de
cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi alte cărţi (şi vreo 6 milioane de foi).
Iată ce a putut măcina moara Oastei prin harul şi revărsarea Duhului Sfînt.
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este de la începutul ei o
minune. N-a avut această mişcare nici om viguros, n-a avut nici fonduri, nici capital de bani, nici
subvenţii. A avut însă apă pe moară - a avut revărsarea Duhului Sfînt. N-am avut nimic decît darul
lui Dumnezeu şi destul ne-a fost nouă acest dar (2 Cor. 12, 9). Oastea Domnului e o mărturie
despre cum lucrează şi azi în lume darul lui Dumnezeu folosind vase umile şi slabe.
Zece ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd darul lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas. Văd
grăuntele de muştar cum a crescut - nu prin cel ce l-a sădit, nici pe cel ce l-a udat - ci prin darul lui
Dumnezeu care a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).
Ce va fi în viitor? Nu e de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea e a Domnului şi El va
avea grijă de ea. Totuşi în nopţile mele de veghe, adeseori tremur gîndindu-mă la ziua de mîine.
Oastea Domnului e o mişcare pronunţat duhovnicească. Moara ei umblă prin revărsarea apelor
Duhului Sfînt. Eu mă tem de ziua cînd moara aceasta va începe pe o înţelegere duhovnicească mai
scăzută. Mă tem că vor veni îndreptări, , adaptări, organizări care... vor lua apa de pe moară. Mă
tem de îndreptări care vor depărta duhul şi va rămînea litera.
Eu mă tem de ziua cînd se va retrage apa sfîntă de pe moară şi moara Oastei va fi pusă la
încercare să umble cu fonduri, cu comisii, cu comitete, etc. Noi n-am avut nimic decît apă de
moară. Mă tem de ziua cînd Oastea va avea de toate, dar nu va avea apă cerească pe moară.
Iar atunci Oastea şi-a sfîrşit viaţa. Cînd se va retrage apa vie de pe moară... cînd se va retrage
revărsarea Duhului Sfînt - Oastea şi-a pierdut viaţa. Atunci va rămînea şi ea numai cu numele, aşa
cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sînt de păgîni.
Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei mişcări? La
zece ani de Oaste citesc următorul apel:
 Comitetul de Direcţie al Asociaţiei Cultural-Religioase Oastea Domnului din Eparhia
Ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi mireni,
să binevoiască a se înscrie cu cîte o conferinţă, în stil popular la şezătorile culturale pe care le
aranjează Asociaţia duminica după amiază în cursul anului 1932-1933, pentru membrii săi din
Oradea... în conformitate cu statutele Oastei.
Subiectele conferinţelor vor fi luate din: Istoria biblică, Istoria bisericească, Istoria literaturi
române, Istoria naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă... Oradea la 7 octombrie 1932.
Preşedintele Oastei: Pompiliu Dan (Legea Rom. Nr. 21-1932).
Oastea cu conferinţe de geografie! Oastea cu conferinţe de igienă! Oaste cu conferenţiari care
n-au nimic cu fronturile Oastei. Iată sfîrşitul Oastei! Iată o Oaste ce nu mai este Oaste!
Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bune. Departe de noi gîndul acesta. Numai că Oastea
Domnului a fost înfiripată în cu totul alt spirit. Ea îşi are rosturile ei pronunţat duhovniceşti.
Înhămată la alte treburi. Oastea nu mai e Oaste.
Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele vestesc că
primejdia pentru viitorul Oastei nu vine dinafară ci dinăuntru. Şi de ce aş tăcea cînd marea
răspundere ce o am faţă ce această mişcare îmi porunceşte să strig de pe acoperişul caselor?
O Doamne Isuse! Trimite Oastei Tale oameni plini de Duhul Sfînt. La zece ani de Oaste aceasta
este rugăciunea noastră cea fierbinte: Doamne, trimite oştirii Tale oameni plini de Dus Sfînt.
 De ce ne numim “ostaşi ai Domnului?”

Numirea noastră de ostaşi ai Domnului nu este o noutate şi nu este o numire nouă. E o numire
luată din Sfînta Scriptură. Însuşi Mîntuitorul a spus că Împărăţia lui Dumnezeu este o luptă şi cei ce
se luptă pun mîna pe ea (Matei 11, 12). Toate Scripturile spun că viaţa creştinului este o luptă
şi numai cei ce se luptă cîştigă biruinţa şi cununa.
Ap. Pavel a spus precis: Iar tu te luptă şi sufere ca un bun ostaş al lui Hristos
(2 Tim. 2, 3).
Dar tocmai pentru asta, unii criticanţi ne mustră zicînd: De ce vă numiţi ostaşi ai Domnului,
căci doar toţi cri sîntem ostaşi ai lui Hristos? La această ridicolă argumentare, răspunsul nostru e
acesta:
Da! E adevărat că toţi creştinii au primit prin botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi
armătura Duhului Sfînt (cea de la Ef. 6, 11-17). Marea întrebare este însă: Au rămas toţi în tabăra
lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la botez? S-ar putea oare spune
despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cîrciumi că sînt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi
au murit în frontul Lui? S-ar putea oare spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi
fărădelegile, iar de cele sufleteşti nici nu vreau să audă, că sînt nişte ostaşi ai Domnului?
Da! Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de
dezertorii acestei oştiri. Cei mai mulţi creştini sînt dezertori din tabăra Domnului. Nu spunem de la
noi acest lucru. Ascultaţi ce spune sf. Ioan Gură de Aur:
“Eu însă văd că cei ce stau sub comanda Aceluiaşi Împărat ceresc se răscoală unul asupra altuia,
se muşcă, îşi sfîşie unul altuia membrele. Cad morţii mai rău ca în război. Numele de fraţi este
numai un sunet deşert, şi eu nu pot afla un cîntec de deplîngere care ar fi în stare să descrie astfel de
tragedie.
Noi care ne numim creştini ne înarmăm unul contra altuia, ceea ce ar trebui s-o facem contra
duşmanului nostru al tuturor, contra diavolului. Sub conducerea generalului diavol ne războim unii
cu alţii în loc să ne luptăm numai contra lui. Dar noi acum nu căutăm la diavolul ci ţintim săgeţile
asupra fraţilor noştri...”
Cînd astfel grăieşte sf. Ioan Gură de Aur, oar es-ar putea spune că toţi creştinii sînt ostaşii lui
Hristos?
Vom spune deci cu apăs: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi-mulţi care au dezertat din
tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţi ostaşi cu fapta.
Noi n-am spus niciodată că numai cen înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea
Domnului cea mare nu stă numai dintr-o mînă de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de
creştinătate. Ostaşi ai Domnului sînt creştinii cei luptători şi biruitori: cu aceştia noi nu ne ocupăm.
Noi ne ocupăm cu dezertorii; am fost în armata diavolului, iar acum Scumpul nostru Mîntuitor ne-a
ajutat să scăpăm de acolo şi să devenim iar ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui satana şi
luptăm neîncetat să-i răpim pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun
plîngînd că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne întărim unii pe alţii să nu
mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.
Celor ce nu le place de numirea aceasta, n-au decît să facă o altă societate, cu un alt nume. Noi
însă vom rămîne pînă la sfîrşitul vieţii noastre cu acest preafrumos şi mult sunător nume de ostaşi ai
Domnului.
 Militia cristiana - milităria creştină

Între altele, istoria ne arată că cei dintîi creştini îşi înţelegeau viaţa ca o militărie sufletească, o
militărie creştină, o militărie a Domnului (latineşte se numeau militia cristiana = ostaşii
Domnului).
Duşmanul lor era diavolul, lumea şi păcatele, iar răsplata luptei era cununa vieţii
(Apoc. 2, 10).
Dar în curgerea vremii această armată a Domnului s-a descompletat: a lepădat armele, a părăsit
lupta, a părăsit uniforma şi cazarma. Azi e plină lumea de creştini fără arme şi fără uniformă.
Ei se poartă în civil pentru ca să poată da raita şi prin tabăra diavolului. Ei umblă mereu dintr-o
tabără în alta.
Acest fel de ostaşi nu vreau să stea în rînd şi nici drepţi nu vreau să facă.
Oastea Domnului cheamă din nou sub arme pe creştinii cei adevăraţi.

Noutatea Oastei Domnului

Vrem să trăim frăţietatea celor dintîi creştini

Mulţi văd în Oastea Domnului cine ştie ce noutate de care unii se sperie. Ba încă alţii, atîţia şi
atîţia, şoptesc că am fi şi noi o sectă nouă.
Ei bine, noi vom spune că nu sîntem absolut nici o noutate. Noi nu facem altceva decît
încercăm să trăim viaţa şi traiul celor dintîi creştini. Căci, vai Doamne, este o prăpastie întreagă
între traiul creştinilor celor dintîi şi între creştinătatea creştinilor de azi!
Ascultaţi ce spun Scripturile despre viaţa celor dintîi creştini:
Şi cei ce au primit propovăduirea - spun Scripturile - stăruiau în învăţătura apostolilor, în
legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni... şi în toate zilele erau aşteptînd cu un cuget
curat în biserică, şi frîngînd pîinea prin case, primeau hrana cu bucurie şi cu bunătatea inimii. Ei
lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod, iar Domnul adăuga zi de zi la
numărul lor pe cei ce se mîntuiau (Fap. Ap. 2, 41-47). Mulţimea celor ce crezuseră era o
inimă şi un suflet... un mare dar era peste toţi... se cutremura locul unde se rugau... şi nu era nici
unul printre ei care să ducă lipsă de ceva
(Fap. Ap. 4, 31-35).
Unde se mai vede însă azi acest trai al iubirii şi înfrăţirii evanghelice? Noi, ostaşii Domnului,
vrem să ne întoarcem la traiul acesta.
Noi, ostaşii Domnului vrem să trăim Evanghelia... aşa cum au trăit-o creştinii cei dintîi. Asta-i
toată noutatea Oastei Domnului.

Ostaşii Domnului se grăiesc întreolaltă fraţi şi surori

Noi, ostaşii Domnului, ne grăim întreolaltă fraţi şi surori. Nu este nici o noutate această grăire.
Aşa se grăiau şi creştinii cei dintîi. Epistolele ap. Pavel sînt pline de fraţi şi surori.
Ap. Pavel se adresează credincioşilor totdeauna cu cuvîntul fraţilor. Toţi fraţii vă trimit sănătate
(1 Cor. 16, 20); spuneţi sănătate fraţilor de acolo (1 Tes. 5, 26; îl aştept pe Timotei, cu
fraţii de aici... (1 Cor. 16, 10-11), etc.
Creştinii cei dintîi trăiau în dragoste şi frăţietate evanghelică, de aceea grăirea lor de fraţi şi
surori era firească. Însă în curgerea vremii această grăire s-a stins, pentru că s-a stins şi frăţietatea
dintre oameni. Azi cînd te aude cineva grăind pe un altul frate şi soră - cască nişte ochi mari şi te
declară îndată pocăit, adică sectar.
Ce zăpăceală! Ce mărturie grozavă despre creştinătatea creştinilor de azi!
Cînd eram la ţară am auzit odată pe doi oameni grăindu-se la o întîlnire astfel:
- Ce mai faci măi Gheorghe, fire-ai al dra...?
- Bine măi Nicolae, omoară-te Iuda (Fireşte, după aceştia nu strigă nimeni că-s pocăiţi!...
Aici vom spune că grăirea noastră de frate şi soră se va face fără deosebire de tagmă şi de
ocupaţie. Şi eu, ca preot, sînt un frate mai mare al fraţilor ostaşi pentru că şi ap. Pavel se numea
frate al fraţilor creştini. Ba chiar şi Mîntuitorul spunea că fraţii Lui sînt toţi cei ce păzesc cuvintele
Lui (Luca 8, 21).
Vom repeta deci: noi, ostaşii Domnului, ne grăim întreolaltă fraţi şi surori şi ne silim să şi trăim
această numire. Şi prin viaţa şi faptele noastre să dăm dovada că sîntem într-adevăr fraţi şi surori.

Regimentul frăţiei

În vechea cetate Teba, din Egipt, era un regiment aşa numit regimentul frăţiei. Avea trei sute de
soldaţi şi i se dusese faima că-i nebiruit.
Tăria acestui regiment stătea în dragostea şi frăţietatea celor trei sute de ostaşi care legaseră un
fel de frăţiei de cruce, jurîndu-şi credinţă pînă la moarte. Mai bucuros ar fi murit cu toţii decît să-şi
părăsească pe vreun frate de-al lor.
Acest regiment era spaima duşmanilor. Oriunde se ivea pe cîmpul de luptă, secera biruinţă.
Un astfel de regiment al frăţiei trebuie să fie şi Oastea noastră, iubiţilor fraţi ostaşi. Taina puterii
noastre trebuie să fie dragostea şi frăţietatea dintre noi. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Să ţinem
unii la alţii cu dragostea şi frăţietatea primilor creştini şi atunci Oastea noastră va fi o Oaste
nebiruită şi spaima vrăjmaşului diavol.

Oastea Domnului şi sectarii

Cînd s-a ivit cel dintîi sectar în parohia mea de la ţară eu alergam aprins pe la jandarmerie şi,
indirect le dădeam să înţeleagă oamenilor să ridice băţul contra celui rătăcit.
Dar la aprinderea mea, unul dintre bătrînii şi fruntaşii satului mi-a răspuns foarte liniştit: Omul
acesta nu face nici un rău, părinte; nu suduie, nu se îmbată, nu fumează, nu se bate cu nimeni... mai
răi sîntem noi, ăştialalţi... bine ar fi să ne purtăm şi noi aşa...
Răspunsul bătrînului a venit peste mine ca un fel de opăreală. Îmi spunea acest răspuns că în
altă parte trebuie căutată combaterea sectarilor. Ani de zile m-a urmărit şi m-a mustrat acest
răspuns, pînă am ajuns la înfiriparea Oastei Domnului.
Eu sînt de fermă şi nestrămutată convingere că sectarismul nu se poate combate decît cu o
puternică lucrare de evanghelizare. Toate celelalte măsuri - combaterea negativă, administraţia,
jandarmeria - nu dau nici un rezultat.
Ba dimpotrivă, dar tocmai rezultatul contrar. Sectarismul - şi prinderea lui - trebuie privit ca o
însetoşare a oamenilor după cele sufleteşti. Eu socot că se rătăceşte nu atît pentru că îi arată sectarul
ce-i scris la Matei despre botez, ci pentru că-i dornic de o viaţă mai bogată în preocupările mîntuirii
sufleteşti şi mai bogată în păşune duhovnicească.
Să-i dăm poporului bogata păşune duhovnicească şi atunci desigur nu o va căuta în altă parte.
Oastea Domnului tocmai acest lucru îl face pe două căi:
Întîi, Oastea Domnului sporeşte păşunea duhovnicească: dă pîine celor ce flămînzesc după
Cuvîntul lui Dumnezeu şi adapă setea celor ce însetoşează după Cuvîntul lui Dumnezeu.
Al doilea, Oastea pune în faţa oamenilor o viaţă trăită după Evanghelie. Poartă război cumplit
contra tuturor păcatelor şi datinilor rele, arătînd creştinilor noştri că şi în cadrele noastre omul se
poate pocăi de păcatele şi năravurile urîte.
Cum să ne purtăm noi faţă de sectari?
Întîi şi întîi de toate, trebuie să ne purtăm faţă de ei cu dragoste; să încercăm a-i îndrepta prin
puterea dragostei.
A doua, să ne ferim de prea multe discuţii nefolositoare cu sectarii cei îndărătnici, ascultînd
cuvîntul ap. Pavel: Iar de întrebările cele nebune şi de certurile cele pentru lege te fereşte; că sînt
nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întîia şi a doua sfătuire te fereşte (Tit 3, 8-10).
Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc
la nici un alt folos decît la pieirea celor ce-l ascultă... un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci
să îndrepte cu blîndeţe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă spre cunoaşterea
adevărului (2 Tim. 2, 14 şi 24).
Noi, ostaşii Domnului, să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească şi de lucrul Domnului.
 Aci vom spune că metoda aşa numită combatantă, adică a cerca să-i combată pe sectari numai
cu citate din Sfînta Scriptură, nu duce la rezultat. Oriunde se fac răsunătoare discuţii contradictorii
cu sectarii, dar după ele rămîn în sat tot aceiaşi creştini care suduie, se îmbată, se urăsc şi trăiesc în
tot felul de fărădelegi - rezultatul e zero. Pe cei rătăciţi - şi pe cei ce înclină spre rătăcire - îi putem
îndrepta numai prin strălucirea vieţii noastre, prin rîvna noastră pentru Domnul şi, mai presus de
toate, prin dragostea şi blîndeţea noastră evanghelică. Oastea Domnului tocmai în direcţia aceasta
lucrează.
Un şef de sectă de la Bucureşti, se plîngea unui profesor de teologie că de cînd s-a ivit Oastea
Domnului, propaganda lor şi-a pierdut pămîntul de sub picioare.
În istoria Reformaţiei am citit o întîmplare de mare învăţătură în direcţia aceasta. Era pe timpul
cînd Luther făcea mari spărturi în catolicism. Într-un loc mai primejduit din Germania, catolicii
trimiseră pe un preot predicator vestit, să oprească poporul a trece la reformaţi. Mii şi mii de oameni
aşteptau pe vestitul predicator. Toată lumea se aştepta la o răfuială cu Luther. Preotul sosi şi începu
a predica despre... Patimile şi Jertfa Mîntuitorului. Şi a predicat cu atîta putere încît a început să
plîngă cu hohot.
Încheindu-şi predica, preotul a plecat. Şi ce s-a întîmplat?
Dacă biserica noastră catolică - şi-au zis oamenii - are un astfel de om plin de Duhul lui
Dumnezeu, care ne arată calea mîntuirii cu atîta putere, noi n-avem lipsă de altă credinţă... noi
rămînem în biserica noastră.
Încă o mică lămurire:
Un frate preot stătea să strige după mine indignat de faptul că doi ostaşi dintr-o parohie de lîngă
Geoagiu trecuseră la sectari. Eu i-am răspuns foarte liniştit: Da, se întîmplă şi astfel de cazuri, dar
trebuie căutată şi aici cauza:
- Frăţia ta în cîte adunări de ale Oastei ai fost să adapi pe cei însetaţi şi să le dai îndrumări?
- N-am fost în nici una, pentru că eu sînt contra Oastei Domnului.
- Aşa da! Acum înţeleg (pe urmă am înţeles o cauză şi mai mare: în parohia cu pricina, cel ce
trebuia să fie în fruntea Oastei, ieşise de la birt cu o sticlă de rachiu în mînă strigînd: Asta-i viaţa!
Voi spune şi aici un lucru trist dar adevărat: sectarii au pîndit ani de zile după ce se scriau la
foaie în Oastea Domnului şi năvăleau asupra lor zicîndu-şi: aici a sărit un peşte, hai să-l prindem
noi.
Cîţi însă dintre păstorii noştri s-au interesat şi se interesează de setea sufletească a celor ce se
înscriu în Oastea Domnului?
Cînd pentru o mişcare cum este Oastea Domnului n-ai decît cuvinte de zeflemea şi glume; cînd
cel intrat într-o astfel de mişcare, în loc de ajutor sufletesc se trezeşte încolţit din toate părţile - să ne
mai mirăm că se întîmplă şi cîte o dezertare?
Istoria ne va face dreptate deplină arătînd ce a făcut Oastea Domnului şi pe terenul acesta.
O carte întreagă am putea scrie despre mărturisirile celor ce spun că mişcarea aceasta i-a întors
de la sectari în braţele bisericii. Iar alţii şi mai mulţi, spun că tocmai mişcarea aceasta i-a oprit să nu
apuce în căile sectare.

Rosturile naţionale ale Oastei Domnului

Oastea Domnului a luat un mare avînt. Peste o sută de mii de luptători se află în prezent strînşi
sub steagul Mîntuitorului. Nu este nici un judeţ în ţară unde Oastea Domnului să nu aibă mai mulţi
sau mai puţini ostaşi. De la Nistru pînă la Tisa, steagurile noastre fîlfîie cu biruinţă. Sîntem în plină
înaintare căci cu noi este Dumnezeu.
Noi luptăm în primul rînd pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor. Mobilizăm
sufletele la luptă contra păcatului, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Sîntem o
trîmbiţă de deşteptare; sîntem un vînt de primăvară religioasă.
În rîndul al doilea, noi luptăm şi pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă. Opt sute de mii de
români s-au jertfit pentru cucerirea acestei ţări. Dar vai, avem acum de furcă cu un duşman intern.
Ne cuceresc răutăţile şi păcatele; ne biruie stări urîte şi păcătoase care trebuie odată să înceteze.
Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta pentru Evanghelia lui Hristos.
 Cînd de la Nistru pînă la Tisa tot românul se va hotărî împotriva păcatelor, cînd din Maramureş
pînă la Dunăre şi Marea Neagră tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să trăiască o viaţă
după Evanghelia lui Hristos; cînd ţara aceasta se va umplea de fronturi şi de ostaşi hotărîţi de luptă
împotriva păcatelor; cînd vom cuceri a doua oară această ţară pentru Evanghelia lui Hristos, atunci -
şi numai atunci - am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui neam.
O, cum s-ar schimba ca prin minune stările din ţara noastră dacă oamenii din ea s-ar hotărî
pentru Isus Hristos! Cînd şi miniştrii, cînd şi slujbaşii, cînd şi plugarii şi cărturarii, cînd şi săracii şi
bogaţii şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî cu toţii să trăiască şi să lucreze aşa cum spune
Evanghelia - atunci îndată s-ar preface ţara noastră cea nouă un Canaan dulce şi plăcut.

Slăvit să fie Domnul!

Acesta e salutul pe care mi l-a inspirat Domnul
şi pe care îl las Oastei Domnului

O dovadă despre slăbirea creştinismului adevărat sînt şi salutările creştinilor de azi. Din salutul
oamenilor de azi, Evanghelia lipseşte aproape cu totul.
Viaţa celor dintîi creştini era plină de salutări duhovniceşti, pentru că pe atunci era plină lumea
de oameni duhovniceşti (ce frumoase salutări sînt în epistolele ap. Pavel!). Azi însă au dispărut
salutările duhovniceşti, pentru că lumea e plină de oameni lumeşti. De altfel e şi firesc să fie aşa:
oamenii cei lumeşti nu pot folosi decît salutări lumeşti. Un aşa fel de salut este spre pildă: Servus,
care a pătruns şi pe la sate. E o vorbă latină ce înseamnă slugă, rob, adică: Sluga dumitale!... Va să
zică, creştinul de azi zice: sînt sluga ta, în loc să zică: sînt robul Domnului şi sluga Lui! Nici
bineţele: Bună dimineaţa, bună ziua, - n-au nimic cu mîntuirea sufletului.
Eu m-am gîndit mult la un potrivit salut duhovnicesc pentru cei din Oastea Domnului. Un an de
zile am purtat în suflet şi această frămîntare. Şi pe urmă Domnul mi-a inspirat acest salut:
Slăvit să fie Domnul! - În veci amin!
Acesta e salutul pe care Domnul mi l-a inspirat pentru Oastea Lui.
Este şi acest salut o mărturie că tot ce s-a făcut la Oaste s-a făcut prin inspiraţie de la Domnul
de sus.
- Slăvit să fie Domnul - este un salut de slavă lui Dumnezeu. E un salut potrivit după ce noi
clipă de clipă trebuie să dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru toate darurile de care ne
învredniceşte.
O salutare potrivită ar fi şi aceasta: Pacea Domnului! - la care cel salutat răspunde: Să fie cu noi
cu toţi. Acest salut îşi are obîrşia în cuvintele Mîntuitorul cînd a trimis pe apostolii Săi zicîndu-le: În
orice casă veţi intra, să zice întîi: Pace casei acesteia (Luca 10, 5).
Să folosim deci astfel de salutări creştineşti. Şi prin salutările noastre să-L vestim şi să-L
mărturisim pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos.

Citiţi şi răspîndiţi Biblia, Cartea lui Dumnezeu

Fiecare ostaş cititor să aibă Biblia şi să se hrănească cu citirea ei. Biblia (în care se cuprinde şi
Noul Testament şi Psaltirea) trebuie să fie pîinea sufletească zilnică a fiecărui ostaş. Ceea ce este
puşca pentru un soldat, aceea trebuie să fie Biblia pentru un ostaş al Domnului.
Nici o altă carte - cu oricît meşteşug ar fi ea scrisă - nu poate înlocui Biblia, pentru că ea este
Cartea lui Dumnezeu scrisă cu pana Duhului Sfînt.
Cărţile de la Oastea Domnului sînt numai mici călăuze pentru introducerea sufletelor în şcoala
cea mare a Bibliei. Nu vă lipsiţi de Biblie, de Cartea Vieţii!
Cereţi de la Librăria Oastea Domnului, Biblia şi răspîndiţi pe tot locul această Carte a lui
Dumnezeu!

Voluntariatul Oastei Domnului

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe de-a-ntregul de la

Domnul de sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab: a pus trîmbiţa în gura unui umil
preot, care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care de bunăvoie s-au hotărît să intre într-un
război duhovnicesc.
Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari - preoţi şi mireni - în
toate părţile ţării.
Şi aceasta trebuie să rămînă Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi
activează în cadrul învăţăturilor din Biblie şi biserică.
S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei mişcări caracterul de voluntariat pe
care i l-a dat Domnul şi de a o atrage cu totul în ceea ce se cheamă oficialitate.
Astfel episcopia de la Oradea a făcut un Statut al Societăţii culturale religioase Oastea
Domnului din Eparhia Oradea, scopul societăţii între altele fiind şi combaterea relelor prin armele
luminii şi ale culturii.
Faţă de această încercare, fratele I. Gr. Oprişan de la Bucureşti a scris în rîndurile de mai jos, o
minunată precizare pentru voluntariatul Oastei:
Tovărăşia Oastei Domnului este, după mărturisirea însăşi a singurului îndrituit s-o spună cu
apăs, adică a I. P. S. Mitropolit Nicolae: iniţiativa părintelui Iosif Trifa. E de dorit să se ştie acest
lucru lămurit. Această iniţiativă nu este decît un voluntariat duhovnicesc de care biserica trebuie să
se bucure într-o vreme cînd stările de lucruri ne arată precis nevoia lui, iar nicidecum să-l
oficializeze.
Ceea ce au făcut fraţii de la Oradea Mare înseamnă oficializarea pur şi simplu. Şi aceasta se
tălmăceşte în grai deschis românesc, uciderea iniţiativei şi încrederii acordate, iniţiativă care s-a
dovedit şi pentru cei din urmă înţelegători că a adus roade: suflete strîns legate de biserica
Domnului.
Biserica - respectiv Sfîntul Sinod - are dreptul de a supraveghea ca să nu se abată sufletele de la
matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci cînd se fac greşeli şi a capta toate energiile
duhovniceşti a sufletelor - este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca
ortodoxiei noastre scumpe.
Oastea Domnului este o floare răsărită în aerul tare de pădure, de cîmp. A lua această floare şi a
o duce în cea mai aleasă seră, în tovărăşia minunată a oricăror flori, este a o ofili. Îi este dat să
rămînă în atmosfera în care a răsărit acum zece ani.
Să nu se uită că umilul gornist de la Sibiu a fost şi este un şcolar al Duhului Sfînt care a lucrat o
temă de examen şi i-a reuşit. A te bucura şi a folosi, spre binele obştii, această lucrare este una, a-i
lua însă numele spre a-l consacra în forme oficiale şi a nu întrebam în prealabil, pe cel mai de
seamă ostenitor al ei, este alta.
Cu ceva mai multă înţelegere a voluntariatului propovăduit de sf. Ioan Gură de Aur, acea sfîntă
expediţie a laicilor spre a aduce suflete la picioarele preoţilor, am putea ajunge să nu se piardă nici
un strop de energie duhovnicească din cea mai caldă vatră a ortodoxiei.
O mai caldă iubire pentru Biserica vie nu s-a arătat pînă azi în obştea creştinătăţii noastre
româneşti.
I. Gr. Oprişan.
(Foaia Oastea Domnului Nr. 44, 1932).

Lucrurile acestea le-a precizat fr. Oprişan şi mai pe larg în cărticica Voluntariatul Oastei
Domnului.
Faţă de încercarea de la Oradea şi faţă de toate încercările ce se vor face în viitor spre a face din
Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpînul şi Domnul ei, noi spunem răspicat: Oastea Domnului a
fost, este şi trebuie să rămînă un voluntariat duhovnicesc.

Cînd şi cum s-a înfiripat mişcarea Oastea Domnului

În preajma Anului Nou 1923 îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de zece ani de preoţie la
ţară şi un an de redactor la foia Lumina Satelor din Sibiu.
Şi mă gîndeam cu durere la zădărnicia celor unsprezece ani de strigare în pustiu, fără urme şi
fără roade.
Era noaptea tîrziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai treceau urlînd un cîrd e beţivi. Asta mi-a
sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi plîngînd şi m-am rugat Domnului plîngînd să-mi
ajute, în anul ce vine, să lucrez cu mai multă izbîndă.
În această noapte Duhul Domnului mi-a inspirat gîndul unei Hotărîri care s-a publicat în
numărul de Anul Nou 1923 al foii Lumina Satelor. În această Hotărîre îi chemam pe cititorii mei să
intre în Anul cel Nou cu o hotărîre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate. Prin
iscălirea unei Declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor. Îi chemat într-un fel de
voluntariat de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest început a ieşit pe urmă mişcarea Oastea
Domnului.
Iniţiativa acestei mişcări este aşadar pe de-a-ntregul a Domnului. Cu nimeni n-am avut absolut
nici o consfătuire şi nici o înţelegere cu privire la această mişcare. Şi de la nimeni n-am avut absolut
nici un fel de încredinţare specială pentru înfiriparea ei.
Şi nu numai iniţiativa acestei mişcări este a Domnului, ci şi creaţia întreagă este a Lui.
După Hotărîrea şi Apelul din nr. de Anul Nou - nu s-a interesat absolut nimeni despre rostul
acestei mişcări, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru susţinerea acestei
mişcări cu greutăţi şi jertfe în care mi s-a topit sănătatea şi viaţa - fără absolut nici un sprijin de la
vreun om.
Am ţinut, la un an, o adunare generală a acestei mişcări (anunţată la foaie), fără însă să se
intereseze absolut nimeni despre ea şi să se apropie de ea.
Şapte ani de zile m-am luptat cu greutăţile începutului fără să-mi vină nimeni în ajutor. Şapte
ani de zile conducătorii bisericii n-au avut nici un cuvînt pentru această mişcare, cu toate că ea lucra
în cadrul bisericii, iniţiată fiind de un preot.
Am avut însă sprijinul larg al Aceluia care a pornit-o la drum. Domnul a dus la biruinţă
Lucrarea Lui, Oastea Lui.
Cei care de la început ar fi trebuit să-i dea sprijin şi ajutor, s-au interesat de ea numai atunci
cînd era deja o puternică înfăptuire care putea aduce glorie şi laudă personală.
Fireşte, prin afirmaţia că inspiraţia şi creaţia Oastei a venit de la Domnul - nu neg legăturile
ierarhice ale preoţiei. Vreau însă să spun că în felul cum s-a înfiripat Oastea, n-am avut o
încredinţare şi îndrumare specială de la superiorii bisericeşti. Am tras şi am conturat singur cadrele
voluntariatului Oastei, accentuînd însă cu toate prilejurile că stăm sub controlul spiritual al bisericii
întregi, Sf. Sinod (mişcarea cuprinzînd toate eparhiile).

Cîntările Oastei Domnului

O mare putere a Oastei Domnului sînt şi cîntările ei cele duhovniceşti. Aceste cîntări au ieşit din
frămîntarea religioasă a poporului. Cele mai multe sînt poezii făcute şi cîntate de popor. Poporul a
făcut în ele şi pe poetul şi pe compozitorul.
Avem o carte întreagă cu astfel de minunate cîntări. Cîntările Oastei răsună azi în toată ţara. A
învăţat şi poporul nostru să cînte Domnului.
Comandaţi-vă Cartea de cîntări a Oastei şi cîntaţi Domnului pe tot locul!

Intraţi în Oastea Domnului!

Ca să dobîndim cununa vieţii... şi să intrăm în Ierusalimul cel ceresc

Toate Scripturile strigă pe noi că trebuie să trăim o viaţă de luptători şi biruitori. Viaţa noastră
trebuie să se gate cu cuvintele ap. Pavel: M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am
păzit credinţa. De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea,
Domnul, Judecătorul Cel Drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui (2
Tim. 4, 7-8).
Cîţi însă dintre creştinii de azi trăiesc o astfel de viaţă de luptă şi biruinţă? Cei mai mulţi trăiesc
în asemănarea omului ce se vede în chipul de alături. El are privirea aplecată în jos şi cu o greblă de
gunoi strînge de zor la paie, surcele şi praf (adică gunoi). Un înger ţine deasupra capului său o
cunună cerească şi îl îmbie cu ea. Dar omul nici nu vrea să se uite în sus, ci strînge înainte la
gunoaie.
Acest om închipuie pe cei ce trăiesc afundaţi şi cufundaţi cu totul în gunoiul acestei lumi, în
gunoaiele patimilor şi păcatelor. Lucrurile cele lumeşti şi pămînteşti au cuprins cu desăvîrşire inima
lor. De lupta cea sufletească şi de mîntuirea sufletului nici habar n-are un astfel de om.
Ah, e plină lumea de astfel de oameni. Cei mai mulţi oameni parcă nimic nu fac altceva decît
strîng la gunoaie. N-are putere să se uite în sus să vadă cununa vieţii ce li se îmbie. Au îmbătrînit în
rele şi vicleşuguri. După ei rămîne... un vraf de gunoi. Ah, ce viaţă pierdută este aceasta!
Fratele meu! Ia seama! Poate şi tu eşti printre aceştia. Ai pierdut cu totul simţul cerului. Te-ai
afundat cu totul în coaja pămîntului şi în gunoaiele patimilor şi păcatelor. Un înger stă mereu
deasupra capului tău cu cununa vieţii. Te îmbie să laşi grebla de gunoi şi să primeşti cununa, dar tu
nici habar n-ai. Strîngi înainte la paie, surcele şi praf... strîngi înainte la păcate. Sau - ceea ce e atît
de rău - te amăgeşti crezînd că poţi dobîndi cununa vieţii cu fel de fel de nimicuri.
O, fratele meu! Părăseşte îndată această viaţă pierdută. Lasă grebla de gunoi şi te uită în sus.
Lasă-te îndată de lume, de păcate şi te apucă de cele sufleteşti. Ia seama că te vei uita odată în sus
spre cer, dar atunci va fi prea tîrziu... vei vedea cum ţi se duce cununa vieţii care o viaţă întreagă a
stat deasupra capului tău şi te-a îmbiat cu viaţa de veci. Ce folos va fi atunci de gunoaiele pe care
le-ai strîns?
Lasă-te fratele meu, lasă-te îndată de lume şi păcate şi intră în Oastea Domnului, ca să trăieşti o
viaţă de luptător şi biruitor.
Iubiţilor fraţi din Oastea Domnului! Cîndva şi noi umblam cu grebla de gunoi, dar Domnul ne-a
ajutat să scăpăm de ea. Din nişte strîngători de gunoaie lumeşti, Domnul ne-a ajutat să ne facem
nişte luptători pentru cununa vieţii. Să stăruim în lupta aceasta. Să răsune neîncetat în urechile
noastre cuvintele Domnului şi făgăduinţa Lui: Fii credincios pînă la moarte şi Eu îţi voi da cununa
vieţii (Apoc. 2, 10).
Ah, ce răsplată scumpă ne aşteaptă pe cei ce trăim o viaţă de luptă şi biruinţă. Cînd vom ieşi din
lumea aceasta, îngerii ne vor duce de mînă în faţa Scumpului nostru Mîntuitor zicînd: Slăvite
Stăpîne şi Doamne, un suflet am adus din lume în faţa Ta. Ţie Ţi-a slujit, pe Tine Te-a ascultat,
pentru Tine a luptat... răsplăteşte-l acum cu slava pe care ai făgăduit-o tuturor credincioşilor Tăi.
Mîntuitorul ne va primi blînd, cu braţele deschise şi cu dulcile cuvinte: Bine slugă bună şi
credincioasă... ştiu faptele tale, ştiu dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit
pentru Numele Meu, dar n-ai obosit (Apoc. 2, 2-3). Îngeri, îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină
albă!... el va umbla împreună cu Mine în alb... voi mărturisi numele său înaintea Tatălui Meu şi
înaintea îngerilor (Apoc. 3, 4-5).
Să murim în slujba Domnului - şi El va răsplăti bogat credinţa noastră. În Ziua cea Mare a
Răsplătirilor, Domnul ne va întinde cununa vieţii.

Să ştiţi voi toţi care-aţi intrat în Oaste

să ştiţi că de-om lupta necontenit
sosi-va Ziua cînd cerească oaste
ivi-se-va pe nori la răsărit
şi Domnul Sfînt va da oştirii noastre
cunună mîndră căci am biruit.

Fratele meu! Noi n-avem aici cetate stătătoare, ci sîntem în căutarea celei viitoare, al cărei
Meşter şi Ziditor este Dumnezeu (Evrei 13, 14; 11, 10). Ah, ce măreaţă şi strălucitoare este
această cetate veşnică!
Ah, ce loc măreţ şi ce loc plăcut este acesta. Acesta este Ierusalimul cel ceresc, locuinţa noastră
cea veşnică.
... Şi eu, Ioan, am văzut cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfînt... Cetatea era înconjurată cu un
zid mare şi înalt, avînd douăsprezece porţi... şi uliţa cetăţii era de aur curat ce strălucea ca un
cristal... şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, căci slava lui Dumnezeu o luminează. Şi
noaptea nu va mai fi acolo, nici plîngere, nici strigare, nici durere... şi cei credincioşi vor locui
împreună cu Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei
(Apoc. cap. 21 şi 22). Şi nu va mai fi nimic vrednic de blestem în cetate. Şi scaunul de
domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Şi slugile Lui Îi vor sluji Lui. Şi vor împărăţi în
vecii vecilor (Apoc. 21. 3-4).
Ah, ce loc plăcut, ce loc măreţ ne-a pregătit nouă Domnul! Ceea ce ochii noştri n-au văzut şi
urechile noastre n-au auzit, ne aşteaptă în locuinţa noastră cea veşnică. Să luptăm şi să dobîndim
această biruinţă veşnică.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Noi sîntem în marş spre Ierusalimul ceresc. Să nu slăbim cu acest
marş. Oricîte greutăţi, orice ispite şi prigoane ar sta în calea noastră, noi să mergem înainte luptînd
şi biruind. Să luptăm cu bărbăţie că mîntuirea este aproape. În zare se arată strălucirea locuinţei
noastre celei veşnice. O apă de care necredincioşii se înfioară (moartea). Noi însă abia vom intra în
ea şi ne vom trezi pe ţărmul mîntuirii. Domnul ne va trece îndată de la moarte la viaţă (Ioan 5,
24). Cînd clipa plecării noastre va fi aproape
(2 Tim. 4, 6), o dorinţă vie ne va cuprinde ca să părăsim trupul acesta şi să plecăm acasă la
Domnul (2 Cor. 5, 8) şi să fim împreună cu El (Filipeni 1, 23).
Scumpii mei fraţi ostaşi! Luptaţi-vă lupta cea bună!... pliniţi-vă datoria şi călătoria ca să ne
întîlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul ceresc. În locul ce ni l-a gătit nouă Domnul
(Ioan 14, 3), ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin!
 Ia-ţi crucea ta

Cuvînt înainte:

Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos ne-a lăsat cuvintele: Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze
(Luca 9, 23).
Cărticica de faţă cuprinde cîteva învăţături despre cum trebuie să ne purtăm această cruce.
Aceste învăţături sînt date în formă de convorbire între Domnul Isus Hristos şi omul purtător de
cruce. În felul acesta, ele pătrund mai bine la inimă.
Cărticica de faţă aduce o mare mîngîiere şi întărire sufletească tuturor celor care sînt pe drumul
cel greu al crucii şi celor ce voiesc să apuce pe acest drum de mîntuire.
Domnul să binecuvînteze cu folos de mîntuire sufletească pe toţi cei ce o vor citi şi răspîndi.

Sibiu, la Rusaliile anului 1935 Preot Iosif Trifa.

Ia-ţi crucea ta!

Fiul Meu, vrei să apuci calea mîntuirii? Trebuie să intri mai întîi prin poarta cea strîmtă şi apoi
trebuie să apuci drumul cel îngust, drumul cel greu, drumul cel plin de cruci, de necazuri, de
încercări şi lupte!
Fiul Meu! Pe drumul cel îngust ce duce la cer, trebuie neapărat să-ţi duci şi tu crucea ta. Acesta
este drumul despre care am zis Eu: Cel ce vrea să vină după Mine să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi
să vină după Mine (Luca 9, 23). Eu am deschis drumul acesta. Şi Eu îi chem pe drumul acesta
pe toţi cei ce vor să călătorească spre cer. Nimeni nu poate ajunge în cer decît păşind după Mine, pe
drumul acesta, pe drumul crucii.
Fiul Meu! Uită-te bine spre cer. Şi vei vedea că toţi cîţi au ajuns acolo, crucea ca jug au purtat
în lumea aceasta. Toţi cîţi se bucură azi şi stau în jurul Meu pe Scaunul Meu de domnie (Apoc. 3,
21), au purtat în această lume cîte o cruce grea. Fiecare cu crucea lui. Fiecare cu suferinţa şi
biruinţa lui.
Fiul Meu! Întreagă viaţa Mea, începînd de la naştere şi pînă la moartea de pe Cruce, a fost o
cruce grea şi o suferinţă nesfîrşită. Şi tu, dragul Meu, umbli după tihnă şi odihnă? Crezi tu oare că
vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet care s-a mîntuit?
O, dragul Meu, nu este mîntuire fără cruce şi suferinţă...
Fiul Meu! Eu Însumi am purtat în această lume o cruce grea. Şi după Mine a păşit şiragul cel
nesfîrşit al sfinţilor şi al tuturor celor care în viaţă, crucea şi-au purtat şi prin suferinţă şi luptă, au
ajuns să stea cu Mine în cer. Iar tu, fiul Meu, crezi că poţi dobîndi cerul fără cruce? Crezi că poţi
ajunge în cer pe o altă cale mai uşoară? O, nu te mai ocupa iubitul Meu cu acest gînd... Calea spre
cer e numai una singură: calea cea strîmtă, calea crucii. Apucă şi tu fiul Meu, apucă îndată calea
aceasta, gîndindu-te neîncetat la cuvintele Mele: Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine.

Rugăciune

Da, Isuse Doamne, aşa am fost eu. Un copil nepriceput, care m-am temut totdeauna de cruce şi
am fugit de ea. Şi totdeauna am căutat pe unde ar fi calea cea mai scurtă şi mai liniştită care ar duce
la cer. Acum văd Isuse Doamne greşeala mea şi nebunia mea. Acum văd că nu este o altă cale ce
duce la cer decît calea crucii. Şi iată-mă Isuse Doamne, stau acum gata să-mi iau şi eu crucea şi să
plec cu ea după Tine...

Nu-ţi alege crucea!

 Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi şi tu o cruce? Te-ai hotărît să-ţi porţi crucea? Dar ce
te-ai apucat să faci? Voieşti să-ţi alegi crucea? Vrei să-ţi alegi o cruce mai uşoară? Vrei să-ţi alegi
crucea cea mai uşoară? O, lasă-te de acest gînd, iubitul meu! Căci crucea pe care trebuie să ţi-o
porţi, nu ţi-o alegi tu, ci ţi-o aleg Eu. Tu trebuie să porţi crucea pe care ţi-o aleg Eu, pe care ţi-o dau
Eu.
Fiul Meu! Fiecare om are o cruce de purtat; o cruce de încercări şi necazuri. La fiecare om i-am
dat o cruce de purtat. I-am dat-o ca un ajutor pentru mîntuirea sufletului său. I-am dat-o ca ajutor, să
afle omul crucea şi Jertfa Golgotei Mele.
Şi ţie, iubitul Meu, ţi-am dat o astfel de cruce. Şi poate că eşti nemulţumit de crucea ta. Ţi se
pare grea. Te plîngi că nimeni nu suferă ca tine. Ai vrea să alegi o cruce mai uşoară. Ai vrea să-ţi
schimbi crucea. Dar, o iubitul Meu, nu te mai ocupa cu această ispită. Tu n-ai dreptul să-ţi alegi
crucea. Crucea ţi-o aleg Eu. Şi chiar dacă ai avea dreptul să-ţi alegi şi să-ţi schimbi crucea - asta ar
fi o nenorocire pentru tine. Vrînd să-ţi alegi o cruce mai uşoară, ai da peste una mai grea. Avînd să
alegi din mulţimea crucilor (boală, sărăcie, neînţelegere în casă, etc, etc), te-ai pomeni că însăşi
alegerea crucii este o cruce grea. Şi s-ar putea întîmpla să-ţi alegi apoi o cruce cu totul nepotrivită
pentru tine.
Poate îţi e cunoscută păţania acelui om sărac care toată noaptea se visase colindînd un magazin
cu haine noi. Dar nici o haină nu i se potrivea. Abia pe urmă a dat peste o haină mai simplă, făcută
parcă anume pentru el. Şi, uitîndu-se bine la ea, a văzut că era haina lui!
Aşa e şi cu crucea ta. Ea e măsurată şi cioplită după puterile tale. Ea ţi se potriveşte ca şi o
haină. Să o porţi dar mulţumit. Să o porţi cu răbdare şi mîntuire, căci Eu am pus-o pe umerii tăi.

Rugăciune

Aşa este, Doamne. Eu nepriceputul credeam că pot alege o cruce care îmi place mie. Că pot
alege o cruce mai uşoară. Că pot alege crucea cea mai uşoară. Dar pe urmă m-am trezit cu o cruce
grea, pe care n-o alesesem eu. Şi murmuram împotriva ei. Şi umblam să scap de ea. Acum înţeleg
Isuse Doamne. Crucea aceasta era crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Era crucea pe care mi-ai hotărît-o
Tu. Eu mă aplec acum cu smerenie sub greutatea ei. Mă aplec smerit sub crucea pe care mi-ai ales-o
Tu. Şi o voi purta cu răbdare şi resemnare oricît de grea ar fi. Sub greutatea ei, mă voi gîndi
neîncetat la Crucea Ta. Greutatea ei mă va ajuta să aflu Crucea şi Jertfa Golgotei Tale.

Nu-ţi tîrî crucea, ci, sus cu ea, pe umeri

Fiul Meu! Toţi oamenii cu cîte o cruce. Nu este casă în care să nu afli cîte un fel de cruce. Du-te
în casa bogatului şi vei afla acolo cruci cu mult mai mari şi mai grele decît în bordeiul săracului.
Numai că cei mai mulţi poartă aceste cruci fără nici un folos de mîntuire sufletească. Pentru cei mai
mulţi, crucea încercărilor şi necazurilor este un fel de nenorocire, un fel de soartă crudă, un fel de
făcătură, un fel de blestem. Cei mai mulţi îşi tîrăsc crucea ca pe un blestem, ca pe o soartă crudă de
care nu pot scăpa. Iar neputînd scăpa de ea, o tîrăsc după ei. O poartă de silă şi dacă ar putea, ar
zvîrli-o cît colo. O astfel de cruce n-are nimic cu mîntuirea sufletului. Cei ce o poartă, o poartă în
zadar.
Crucea aceasta este şi un fel de ruşine. Purtătorii ei se ruşinează de ea. Umblă să-şi acopere
faţa, să nu-i vadă lumea. Să nu afle lumea nenorocirea şi pacostea ce-a dat peste ei. Să nu afle
lumea de crucea din casa lor.
Deci, iubitul Meu, nu-ţi tîrî crucea ca pe un necaz de care nu poţi scăpa. Ci sus cu ea, pe umeri!
Numai o cruce purtată pe umeri poate fi o cruce mîntuitoare.
Şi nu te ruşina de crucea ta! Ci, dimpotrivă, te laudă cu ea şi te bucură de ea. Şi spune tuturor pe
tot locul că tocmai crucea din casa ta şi din viaţa ta te-a ajutat să afli Crucea şi Jertfa Golgotei Mele.

Rugăciune

Da! Aşa este Doamne. Tu ne trimiţi crucea, dar noi ne îngrozim de ea. Tu ne îmbii crucea, dar
noi fugim de ea. Şi dacă nu putem scăpa de ea, o purtăm ca pe un blestem, ca pe o nenorocire. O,
atîţia şi atîţia oameni umblă cu crucea pe la vrăjitori, pe la cărturărese. Pe acolo îşi închipuie că-i
pot afla rosturile şi pot scăpa de ea.
O Doamne Isuse, şi eu vedeam în crucea vieţii mele o făcătură, o soartă vitregă, un blestem. Şi
numai după ce am aflat Crucea şi Jertfa Ta - am aflat că blestemul era o binecuvîntare şi suferinţa
un înger. Numai după ce am aflat Crucea Ta, am înţeles crucea mea şi am început să o iubesc ca pe
un înger din cer, trimis să ajute la mîntuirea mea. Ca pe un înger care m-a dus la Golgota. Pînă la
sfîrşit, voi purta-o cu drag Isuse Doamne, pe umerii mei crucea suferinţei. Şi voi vesti pe tot locul
darul şi ajutorul ce ni-l dă purtarea acestei cruci. Şi voi striga oricărui suflet să-şi cu drag crucea pe
umeri şi să o poarte ca pe un nepreţuit dar şi ajutor de mîntuire sufletească.

Nu după tine cu crucea, ci după Mine

Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi o cruce?... Şi că trebuie să o porţi pe umeri?... Şi ţi-
ai luat crucea pe umeri? Apoi, dragul Meu, ia seama, aici urmează un alt cuvînt pentru purtarea
crucii. După ce ţi-ai luat crucea pe umeri, nu pleca cu ea după capul tău. Nu pleca cu ea pe drumul
tău, pe drumul ales de tine. Ci aşteaptă-Mă fiule pe Mine, să vin Eu să-ţi deschid drumul.
Fiul Meu! Calea crucii tale o deschide Crucea Mea, o deschide harul Meu, Cuvîntul Meu. Iar
tu, iubitul Meu, trebuie să pleci cu crucea ta după Mine, pe urmele Mele. Trebuie să te ţii mereu pe
acest drum. Să nu ieşi din el. Să nu mergi după capul tău, ci după Cuvîntul Meu. Să nu mergi cu
crucea după tine, ci după Mine. Să nu mergi pe drumul tău, ci pe drumul Meu. Şi atunci vei trece cu
izbîndă prin toate furtunile şi frămîntările vieţii. Eu voi fi cu tine ca să nu cazi, şi cînd vei cădea, te
voi ridica.
Într-o clipă de înfocare şi însufleţire, tu iubitul meu, poţi lua o crucea grea pe umeri; poţi lua o
cruce chiar prea grea pentru tine şi poţi pleca cu ea arzînd de dorul mîntuirii. Dar, iubitul Meu, ia
seama, această grabă poate să-ţi fie şi de poticnire. Dacă nu ştii aştepta harul Meu şi nu mergi
aplecat pe urmele Mele, nu vei ajunge departe. Vei slăbi şi vei cădea.

Rugăciune

Aşa este, Doamne Isuse. Cu crucea noastră noi trebuie să mergem umiliţi după Crucea Ta. Cu
crucea noastră noi trebuie să mergem după Tine, păşind pe urmele Tale.
O, cît de mult am greşit eu şi aici, Isuse Doamne. Din crucea Ta pe care mi-ai pus-o pe umeri,
eu am făcut cu totul o cruce a mea, cu care am plecat pe drumul meu. Am plecat cu ea după capul
meu, după judecata mea, după judecata lumii. Şi crucea asta nu mi-a adus nici un folos. Am purtat-o
în zadar, pentru că n-am mers cu ea după Cuvîntul Tău, după Evanghelia Ta, după Crucea Ta.
Văzîndu-mi greşeala, mă aplec Isuse Doamne cu crucea sub Cuvîntul Evangheliei Tale. Şi voi
merge cu ea pe urmele Cuvîntului Tau, pe urmele Crucii Tale. Şi oricîte drumuri mi-ar arăta lumea,
eu voi merge numai pe drumul acesta. Pentru că scris este că noi trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decît de oameni
(Fap. Ap. 4, 19).
Isuse Doamne, păzeşte-ne de orice cruce care nu ne duce la Crucea Ta.

Aşa... aşa, fiul Meu

Aşa... aşa, fiul Meu. După Mine cu crucea ta. După Crucea mea, cu crucea ta. Cu ochii ţintă la
Mine, la Crucea Mea. Cu ochii ţintă la drumul meu, la harul Meu şi la ajutorul Meu. Priveşte-Mă
neîncetat pe Mine căci Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa ta. Eu sînt calea ta şi mîntuirea ta. Dacă nu
aş merge Eu înaintea ta, tu îndată ai cădea.
Fiul Meu! Gîndeşte-te neîncetat la toate cîte am făcut Eu ca să-ţi deschid acest drum de
mîntuire. Gîndeşte-te la suferinţele Mele, la răbdarea Mea, la smerenia Mea, la iubirea Mea, la
moartea Mea.
Fiul Meu! Priveşte-Mă neîncetat, căci privindu-Mă neîncetat, vei afla cît de mult te-am iubit şi
vei începe şi tu să Mă iubeşti. Privindu-Mă neîncetat, vei începe să vezi ce pildă de viaţă ţi-am lăsat
Eu şi vei începe şi tu să urmezi această pildă. Dragostea mea va fi dragostea ta. Răbdarea Mea va fi
şi răbdarea ta. Smerenia Mea şi va fi şi smerenia ta. Suferinţele Mele vor fi şi ale tale. Moartea Mea
de pe Cruce va fi şi moartea ta faţă de lume. Învierea mea va fi şi învierea ta. Şi biruinţa Mea va fi
şi biruinţa ta.
Şi astfel, iubitul Meu, vei începe şi tu să păşeşti după Mine, pe urmele Crucii Mele, alături de
milioanele şi milioanele de suflete care au păşit pe calea aceasta şi au ajuns aici în cer.
Fiul Meu! Păşeşte pe drumul pe care l-am stropit Eu cu Sîngele meu şi vei ajunge şi tu pe urmă
în bucuria şi în odihna Mea cea dulce.

Rugăciune

Da, Isuse Doamne, vin şi eu pe acest drum. Plecasem cu crucea mea în altă parte şi îndată m-am
rătăcit. Mă întorc la Tine cu lacrimi de căinţă şi voi merge pînă la sfîrşit răbdător şi ascultător pe
urma Ta. Toată grija mea va fi să merg după Tine. Să merg la Golgota şi de la Golgota, împreună cu
Tine, în viaţa şi odihna cea veşnică. Da, Isuse Doamne, cu crucea mea voi păşi mereu pe acest drum
însemnat de Jertfa şi Sîngele Tău. Voi merge orbeşte pe el, ca un nebun care nu vrea să mai ştie de
nimic decît despre Tine Doamne, care mergi în fruntea noastră şi ne chemi după Tine.
Da, Isuse Doamne, cu crucea mea voi păşi numai pe drumul cel stropit cu Sîngele Tău. Şi mă
voi uita neîncetat ţintă la Tine, numai la Tine, Căpetenia desăvîrşirii mele.
După Tine, după Tine Doamne, neîncetat după Tine, pînă vom trece pe urmă în odihna şi pacea
Ta cea dulce.

Nu umbla să-ţi tai din cruce

Ce te-ai apucat să faci, fiul Meu?... Ţi se pare prea grea crucea şi te-ai apucat să tai ceva din ea?
Zadarnică încercare, iubitul Meu. Căci crucea ta ţi-am dat-o Eu şi numai Eu Singur pot să ţi-o
uşurez sau să ţi-o îngreuiez. Numai Eu Singur pot să ţi-o fac mai uşoară sau mai grea.
Eu ţi-am cioplit crucea după puterile tale şi nu o poţi face nici mai grea, nici mai uşoară. Iar
dacă totuşi vei încerca să-ţi uşurezi crucea, să tai o bucată din ea, vei simţi îndată că în loc să se
uşureze, ea ţi s-a făcut mai grea.
Fiul Meu! Nu te mai ocupa cu ispita de a-ţi uşura crucea. Şi nici a ţi-o face mai grea din ce este.
Ci poartă-ţi cu umilinţă crucea pe care Eu ţi-am hotărît-o şi Eu am pus-o pe umerii tăi. Căci a-ţi
mări sau a-ţi micşora crucea, numai Mie Îmi este dat.
Fiul Meu! Ţi se pare prea grea crucea? Ridică-ţi ochii în sus şi priveşte la Mine.
Eu Singur ţi-o pot uşura. Şi Eu Singur îţi pot da putere pentru purtarea ei. Umblînd de capul tău
să-ţi uşurezi crucea, te vei pomeni că mai grea ai făcut-o. Umblînd să fugi de ea, te vei pomeni că ea
aleargă mai tare după tine.
Fiul Meu! Ca să-ţi uşurezi crucea, nu căuta ajutorul şi mîngîierea lumii. Căci omul nu-ţi poate
uşura crucea. Adă-ţi aminte de mîngîietorii lui Iov, care în loc să-i aducă mîngîiere, îi sporeau
durerile.
Nu căuta iubitul Meu a-ţi uşura crucea nici încrezîndu-te prea mult în prietenii tăi. Căci vei
ajunge să guşti cuvintele Mele, că nu e bine să te prea încrezi în om (Psalm 117, 8).
Şi în loc să-ţi uşureze crucea, te vei pomeni că prietenii ţi-au făcut-o mai grea. Ridică-ţi ochii
mereu în sus, spre Mine. Eu Singur te pot ajuta, Eu Singur te pot mîngîia şi întări.

Rugăciune

Da Doamne. Fiul Tău cel nepriceput se apleacă în faţa Ta cu lacrimi de căinţă. Mărturisesc şi
recunosc nebunia mea, că am încercat de atîtea ori să tai din crucea pe care înţelepciunea şi
dragostea Ta mi-a dat-o. În nebunia mea, crezusem că voi afla alinarea durerilor mele în afară de
Tine. Dar amarnică mi-a fost această încercare! De cîte ori am umblat să-mi tai din cruce, ea mai
grea mi s-a făcut.
 Acum mă întorc ruşinat şi plin de căinţă la picioarele Tale. Îţi încredinţez Ţie, numai Ţie,
suspinele şi lacrimile mele, căci Tu Singur mă poţi mîngîia şi ajuta. Ai milă de mine Doamne şi mă
mîngîie.

Poartă-ţi crucea în fiecare zi!

Ce te-ai apucat să faci fiul Meu? Ţi se pare crucea prea grea şi ai pus-o jos?
Ţi se pare calea prea lungă şi vrei să faci un popas? Vrei să scapi de purtarea crucii măcar pe o
bucată de timp?
Dar, o iubitul Meu, zadarnică îţi este şi încercarea aceasta. Adu-ţi aminte că Eu am spus în
Evanghelie lămurit că oricine vrea să vină după Mine trebuie să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9,
23). Purtarea crucii este un lucru de fiecare zi, de fiecare clipă. Deodată cu răsăritul soarelui, în
fiecare zi, în fiecare dimineaţă, Eu îţi pregătesc iubitul Meu, crucea pe care trebuie s-o porţi în acea
zi.
Tu iubitul Meu, nu ai dreptul să-ţi dai crucea jos de pe umeri. Eu ţi-am pus-o pe umeri şi numai
Eu am dreptul să ţi-o iau jos, atunci cînd înţelepciunea Mea află de bine. Nu merge după Mine acela
care din cînd în cînd vrea să-şi pună crucea la o parte; vrea să poposească cu ea şi vrea să mai
meargă şi fără ea. Nu merge după Mine acela care crede că-şi poate uita de cruce şi de greutatea ei,
folosind fel de fel de amăgiri lumeşti.
Fiul Meu! Uită-te în lume şi-i vei vedea pe unii oameni care caută să-şi uite de cruce, mergînd
pe la cîrciumi şi desfătări lumeşti. Pe unii ca aceştia îi auzi spunînd că vreau să-şi uite de necaz! Pe
la uşile cîrciumilor, ale cinematografelor, ale petrecerilor şi desfătărilor, stau grămezi de cruci. Sînt
crucile celor care se duc cu ele acolo să-şi uite de necaz...

Rugăciune

O Doamne Isuse, cît de scump este Cuvîntul Tău, că trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi!
Şi cît de mare este nebunia celor care umblă să scape de cruce, îmbătîndu-se cu desfătările şi
beţiile lumii! O, iartă-mă Doamne Isuse, că şi eu am fost multă vreme în nebunia aceasta. Poposeam
cu crucea pe la desfătările lumeşti. Şi umblam mereu să scap de cruce; să-i simt cît mai puţin
greutatea. Să fac cît mai multe popasuri. Şi să călătoresc cît mai mult fără greutatea ei. Acum îmi
văd, Isuse Doamne, nebunia mea, şi mă întorc smerit sub crucea care ai pus-o pe umerii mei. Şi
iubesc această cruce.
În fiecare dimineaţă îmi îmbrăţişez crucea, o sărut şi o aşez cu răbdare pe umerii mei. Şi ca o
pecete o pun pe inima mea (Cînt. Cînt. 8, 6).
Iar cînd mă simt slab, eu Te chem pe Tine. Mă uit ţintă la Tine şi Tu mă izbăveşti, mă mîngîi şi
mă ajuţi să plec înainte, tot înainte, pe urmele Tale.

Şi priveşte mereu în sus!

Fiul Meu! Ţi se pare crucea prea grea? O, priveşte mereu în sus către cer. Nu te uita la lume, ci
te uită la cer. Privind mereu în sus, vei afla că drumul crucii are o singură direcţie: în sus, către cer.
Drumul crucii n-are coborîş, ci numai suiş. Crucea n-are nici măcar drum de şes, ci numai drum
de suit. Cu crucea trebuie să urci mereu. Cu crucea ta trebuie să vii la Golgota Mea. Iar Eu am fost
răstignit sus pe deal, pentru ca toţi cei ce vin la Mine să urce, să suie.
Fiul Meu! Nu te îngrozi de urcuşul crucii. Uită-te bine în sus la cer, şi vei vedea că pe calea asta
îngustă şi grea au suit toţi acei care petrec acum în slava Mea.
Fiul Meu! Uită-te în sus la cer; uită-te la raza şi lumina care se pogoară de acolo. Pentru cine
am pregătit Eu oare slava şi bucuria din cer?
Pentru tine, iubitul Meu, şi pentru toţi care în această viaţă crucea ca jug au purtat. Aceştia sînt
cei car eau semănat cu lacrimi, iar pe urmă cu bucurie vor secera
(Psalm 125, 5).
Multe au suferit, multe au răbdat, dar mare le-a fost pe urmă răsplata.
 Fiul Meu! Oricît de lungă ţi s-a părea viaţa, în marea veşnicie ea este numai o clipă. Iar cu
această clipă - oricît de grea ar fi fost ea - cei înţelepţi şi-au asigurat aici în cer, fericirea cea
veşnică.
Deci, fiul meu, oricît de grea ţi s-ar părea crucea, curaj! Încă puţin, numai puţin, şi vei scăpa şi
tu în marea veşnicelor bucurii. Încă puţin, numai puţin, şi vei vedea şi tu deschizîndu-ţi-se cerul şi
braţele Mele. Pentru o clipă trecătoare de suferinţă, vei dobîndi o veşnicie netrecătoare de fericire.

Rugăciune

Da, Doamne, mie mi s-a părut crucea aşa de grea tocmai pentru că, apăsat de greutatea ei, eu
priveam tot în jos spre pămînt. Dar de acum voi privi numai în sus, mereu în sus, spre cerul unde
mă aşteaptă sfîrşitul călătoriei.
O, dragule cer! O frumosule cer, cît de scumpă este lumina care vine din lumina ta! Şi cît de
dulce este dulceaţa care vine din dulceaţa ta! O, lasă-ţi razele tale să cadă mereu peste mine şi peste
lacrimile mele. Oricît de mult aş suferi, tu dragule cer, fă să aud tot mereu muzica ta cea dulce,
chemarea ta cea dulce. Fură-mă mereu cu vraja ta, ca să trăiesc mai mult pentru tine decît pentru
pămînt.
Să trăiesc ca un străin şi călător pe pămînt (Evrei 11, 14), pînă în clipa cînd voi scăpa la
tine, patria mea cea scumpă de mîine!

Crucea îţi va fi puntea de trecere la Mine

Fiul Meu! Multe ţi-am spus despre cruce. Multe vei fi auzit şi tu despre cruce. Şi multe vei fi
citit. Dar taina crucii o vei înţelege deplin numai în clipa cînd vei trece de pe pămînt la cer.
Ajuns la hotarul veşniciei, vei vedea între Mine şi tine, între moarte şi viaţă o prăpastie de foc;
o prăpastie îngustă, dar destul pentru a te înghiţi în focul ei... destulă, pentru a nu putea sări peste
ea.
Şi atunci, în clipa aceea de spaimă, vedea-vei cum deodată Crucea mea se pleacă şi-ţi face
punte de trecere la Mine. Crucea Mea va fi puntea ta peste prăpastia morţii; va fi scăparea ta, va fi
trecerea ta la Mine, în bucuriile cerului Meu. Şi atunci, simţi-vei că crucea ta s-a topit. Din ea a mai
rămas numai un semn, o dovadă că ţi-ai purtat-o cu răbdare şi cu folos de mîntuire.
Fiul Meu! Uită-te bine la cruce. Ea seamănă întrucîtva şi cu o cheie. Crucea Mea este cheia care
a descuiat cerul şi care descuie cerul şi raiul oricărui suflet care caută şi doreşte mîntuirea. Eu am
coborît această cheie pe pămînt şi am lăsat-o ca pe un dar de mîntuire tuturor celor care caută
mîntuirea. Deci, fiul Meu, prin cruce, la mîntuire!

Rugăciune

Da, Isuse Doamne, robul Tău se apleacă smerit la picioarele Crucii Tale. Şi înţeleg că totul e
Crucea şi Jertfa Ta cea sfîntă. Ea este Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul mîntuirii mele.
În lumina Crucii Tale Doamne, înţeleg acum şi crucea mea. Acum numai înţeleg de ce cel dintîi
om care a gustat din Jertfa Crucii Tale era un tîlhar care stătea şi el pe o cruce, alături de Tine.
O Doamne, ţine-mă mereu şi pe mine răstignit pe crucea mea, lîngă Tine, ca pe un tîlhar ce nu
poate fi altcum mîntuit. Lasă-mă apăsat pînă la sfîrşit de crucea încercărilor şi suferinţelor, pentru
ca să pot auzi şi eu pe urmă, făgăduinţa Ta cea dulce: Astăzi vei fi cu Mine în rai!...
Isuse Doamne, poate nu este departe ziua plecării mele la Tine. În ceasul acela, învredniceşte-
mă şi pe mine Doamne, de bucuria de a vedea cum Crucea Ta mi se va face punte de trecere la Tine,
în braţele Tale, în odihna Ta, pacea şi bucuria Ta cea dulce şi veşnică. Amin.
 Duhul Sfînt

Cuvînt înainte:

Creştinii de azi cunosc prea puţin pe a Treia Persoană din Sfînta Treime.
Mă gîndesc în special la poporul nostru. Poporul nostru cunoaşte îndeobşte pe Dumnezeu Tatăl,
pe Fiul mai puţin, iar pe Duhul Sfînt, ca a Treia Persoană a Sfintei Treimi, aproape deloc.
Prin Sfîntul Duh izvorăsc izvoarele darului, care adapă toată făptura, spre rodirea de viaţă
(Antifon glas 4). Noi cunoaştem prea puţin acest izvor al apelor vii.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru că lipseşte din el darul şi harul
Duhului Sfînt.
Cartea acesta iese, ca întîia, dintr-un rînd de patru cărticele despre Duhul Sfînt
(Părintele Iosif intenţiona să scoată toate aceste patru cărţi: Duhul Sfînt, Vîntul cel Ceresc,
Focul cel Ceresc şi Apa cea Vie. Însă trecerea sa prea devreme la Domnul pe care L-a iubit, nu l-a
mai lăsat să-şi împlinească acest atît de frumos gînd: tipărirea celei de-a patra cărţi: Apa cea Vie).
După ea, vor urma alte trei cărticele, în care se va vorbi despre cele trei simboluri (icoane) ale
lucrării Duhului Sfînt: despre Vîntul cel Ceresc, despre Focul cel Ceresc şi despre Apa cea Vie.
Fiecare simbol va fi dat într-o cărticică deosebită şi pe urmă, toate patru la un loc vor da o carte
preţioasă despre Dumnezeu-Duhul Sfînt.
Duhule Sfinte, marele nostru Dascăl ceresc! Intrînd în şcoala Ta cea mare, îngenunchem în faţa
Ta şi ne rugăm Ţie, arată-ne ce să scriem şi ce să învăţăm despre darurile Tale! Iar peste cei ce vor
citi aceste învăţături, revarsă-Ţi darul şi harul Tău, ca să le citească cu folos de mîntuire sufletească!

Sibiu, la praznicul Pogorîrii Duhului Sfînt, anul 1932 Preot Iosif Trifa.

Un Dumnezeu necunoscut

Vom începe învăţăturile acestea, spunînd că Duhul Sfînt este un Dumnezeu necunoscut.
Creştinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Duhul Sfînt.
Cu învăţătura despre Duhul Sfînt, vremile şi creştinii de azi se potrivesc de minune cu o
întîmplare pe care o aflăm istorisită în Biblie, la Fap. Ap. 19, 1-2:
Pe cînd era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la
Efes. Aici a întîlnit pe cîţiva ucenici, şi le-a zis: Aţi primit voi Duhul Sfînt cînd aţi crezut? Ei i-au
răspuns: Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfînt.
Erau şi aceştia creştini botezaţi, dar de Duhul Sfînt n-auziseră nimic. Aşa sînt şi cei mai mulţi
creştini de azi. Nu cunosc pe Duhul Sfînt; n-au luat încă Duh Sfînt; nu este în gura lor, în inima lor,
în viaţa lor şi în faptele lor.
Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi a murit Isus Hristos, ştiu despre Duhul
Sfînt atîta cît se spune în Credeu, dar n-au în ei pe Duhul Sfînt Cel de viaţă şi de putere dătător. N-
au pe Duhul Sfînt prin care se revarsă în suflete şi în lume darurile cerului de sus.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru că lipseşte din ea - din sufletul
oamenilor - darul şi harul Duhului Sfînt. Să cercetăm dar acest izvor al darurilor şi al puterii noastre
de creştini biruitori!

Ceva despre Taina Sfintei Treimi

Duhul Sfînt este Dumnezeu, de o Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este a treia Persoană din Sfînta
Treime. Toate Scripturile ni-L arată pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca fiind de o Fiinţă şi de o putere cu
Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Îl vedem pe Duhul Sfînt la facerea lumii... Îl vedem la Botezul
Domnului, Îl mărturisesc cuvintele Domnului: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le pe
ele în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh
(Matei 28, 19). Şi cuvintele ev. Ioan: Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt
şi Aceştia Trei Una sînt (1 Ioan 5, 7). Şi mărturisirea ap. Pavel: Darul Domnului nostru Isus
Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfînt să fie cu voi cu toţi (1 Cor.
13, 13). Şi alte multe, multe locuri din Sfînta Scriptură.
Cele Trei Persoane din Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt Una şi din veşnicie, cu
deosebire că Tatăl este fără de început, Fiul este născut mai înainte de veci din Tatăl, iar Duhul Sfînt
purcede din Tatăl. Cum spune şi cîntarea noastră bisericească: Cu Duhul Sfînt este cuvîntarea de
Dumnezeu, unimea cea întreit sfîntă; că Tatăl este fără de ani şi Duhul de un chip şi de un scaun, din
Tatăl împreună a strălucit (Antifon glas 8). La facerea lumii erau de faţă toate Trei Persoanele din
Sfînta Treime.
Dar faţă de mîntuirea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfînt S-au
arătat în timp. Dumnezeu-Fiul a venit la plinirea vremii. A venit atunci cînd fusese hotărît din veci
să vină. El a venit, ne-a răscumpărat şi înainte de a Se înălţa la cer, ne-a făgăduit pe Dumnezeu-
Duhul Sfînt.
Dumnezeu-Duhul Sfînt a venit şi El la o plinire a vremii Sale, iar această plinire a sosit după ce
Isus Mîntuitorul Şi-a isprăvit lucrarea mîntuitoare şi S-a înălţat la cer. Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă
va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, care de la Tatăl
purcede (Ioan 14, 16-17).

Ceva despre lucrarea Sfintei Treimi

La taina cea mare a mîntuirii noastre sufleteşti, lucrează Sfînta Treime, lucrează toate Trei
Persoanele din Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Dumnezeu-Tatăl, în dragostea Lui cea
nemărginită, a hotărît mîntuirea noastră. Dumnezeu-Fiul ne-a adus această mîntuire, jertfindu-Se
pentru noi, iar Dumnezeu-Duhul Sfînt ne dă această mîntuire revărsînd darurile ei în inimile şi
sufletele noastre.
Darurile Tatălui ceresc şi darurile Golgotei ni se dau nouă prin lucrarea cea tainică a Duhului
Sfînt. Unul şi Acelaşi Dumnezeu lucrează în noi şi în taina mîntuirii noastre, în diferite chipuri şi
înfăţişări.
Taina Sfintei Treimi şi lucrarea Sfintei Treimi sînt o taină mare, sînt o taină ce se ridică peste
mintea şi priceperea noastră (dacă am putea-o cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar mai fi
taină). Ea, de altcum, nu se ţine atît de priceperea noastră, cît mai ales de credinţa şi simţirea
noastră.
Tainica lucrare a Sfintei Treimi este arătată în cartea lui Sundar Singh, în asemănarea cu
soarele. În soare se află la un loc şi lumina şi căldura, cu toate că nici lumina nu-i căldură şi nici
căldura nu-i lumină. Ele petrec în acelaşi loc, nu sînt despărţite, dar faţă de oameni au înfăţişări
deosebite.
Aşa e şi taina Sfintei Treimi. De la Dumnezeu-Tatăl (soarele) ne vine lumina (Dumnezeu-Fiul)
şi căldura (Dumnezeu-Duhul Sfînt). Hristos este lumina lumii, iar Duhul Sfînt este focul şi căldura.
Darul mîntuirii ne vine sub diferite înfăţişări, dar izvorul lui este numai unul, precum şi soarele,
lumina şi căldura una sînt. Sînt deosebite daruri, însă numai Unul şi Acelaşi Duh. Sînt deosebite
lucrări, însă numai un Singur Dumnezeu care lucrează întru toate
(1 Cor. 12, 4).
Dumnezeu este iubire (Ioan 4, 8). În dragostea Sa cea nemărginită, Dumnezeu-Tatăl a
hotărît tămăduirea şi mîntuirea noastră de otrava morţii, lăsată în lume prin greşeala lui Adam.
Dumnezeu-Fiul a adus în lume medicina de lipsă pentru tămăduirea omului şi a omenirii. A
murit la timp pentru noi (Rom. 5, 8). S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Tim.
2, 6). Ne-a lăsat doctoria şi medicina contra păcatului şi morţii: scump Sîngele Lui (1 Ioan 1,
7). Dumnezeu-Duhul Sfînt este Doctorul care ne dă această medicină şi ne arată cum să o folosim.
Duhul pe care Îl voi trimite vouă - zicea Isus - va lua din al Meu şi va vesti vouă (Ioan 16, 13-
15). Toate Trei Persoanele din Sfînta Treime lucrează la taina mîntuirii noastre sufleteşti. Păcatul şi
căderea noastră sînt atît de mari, încît întreagă Sfînta Treime lucrează la mîntuirea noastră.
Lucrarea Sfintei Treimi este admirabil arătată prin cuvintele Mîntuitorului: Toate cîte are Tatăl
ale Mele sînt - zicea Isus. Acela (Adică Duhul Sfînt), pe Mine Mă va preamări, căci dintru ale Mele
va lua şi va vesti vouă (Ioan 16, 14-15).
Vedeţi cît de minunat este arătată aici lucrarea Sfintei Treimi? Toate darurile şi bunătăţile au
fost şi sînt ale Tatălui. Ele însă nu pot fi ale noastre, pînă nu-şi schimbă stăpînul; pînă nu trec asupra
Fiului. Isus Mîntuitorul a deschis canalul prin care darurile Tatălui ceresc se scurg în El. Toate cîte
le are Tatăl ale Mele sînt.
Isus Mîntuitorul S-a făcut mai departe Mijlocitorul prin care darurile Tatălui ceresc se scurg şi
în viaţa noastră. El ne-a legat cu Izvorul cel mare al tuturor bunătăţilor: Tatăl ceresc.
Dar cu toate acestea, noi nu putem încă ajunge la acest Izvor. Sîntem prea slabi şi nevoiaşi să
ajungem la El şi să gustăm din El. Aici intervine Persoana a Treia din Sfînta Treime: Duhul Sfînt,
care mijloceşte aceste daruri şi ni le dă. Astfel primim noi prin Isus Hristos de la Duhul Sfînt tot ce
este al Tatălui.
Un vestit predicator a asemănat această tainică lucrare cu mierea florilor. Harul şi darul
mîntuirii sînt o miere dulce şi binecuvîntată. Dar această miere este ascunsă într-o floare depărtată
(în Dumnezeu). Noi nu putem ajunge la ea. Noi n-avem atîta înţelepciune, ca să o aflăm şi să-i
sugem dulceaţa, ca albinele. Aici vine lucrarea Scumpului nostru Mîntuitor. El preface această
miere în fagure. Toate cîte le are Tatăl ale Mele sînt... spre folosul vostru. Aceasta este o miere pusă
în fagure. Lucrarea Mîntuitorului este o miere dulce şi binecuvîntată, de aceea este atît de dulce
Numele Lui pentru cei care au gustat din tainele mîntuirii sufleteşti.
Dar cu toate că mierea e pusă în fagure, noi sîntem atît de slabi şi nevoiaşi în cele sufleteşti,
încît nu putem încă gusta din ea. Gura noastră este atît de mult dedată cu mîncărurile cele amare
(păcatele), încît această miere cerească ni se pare amară. Dulcele ni se pare amar. Celor păcătoşi le
poţi tot vorbi despre dulceaţa mîntuirii sufleteşti. Pentru ei, aceste lucruri sînt amare şi fără gust.
Aici vine lucrarea Duhului Sfînt. Duhul Sfînt ia mierea strînsă în fagur de Scumpul nostru
Mîntuitor şi, dîndu-ne gust pentru ea, ne-o îmbie spre gustare. Din mîna Duhului Sfînt, gustînd
mierea cea cerească, aflăm îndată ce nespus de dulce-i; nu ne mai săturăm de gustarea ei; toate cele
lumeşti ni se par gunoaie şi amărăciuni faţă de dulceaţa ei; simţim cum dulceaţa ei intră în simţurile
noastre, în sîngele nostru, în sufletul nostru, în toată viaţa noastră; o dulceaţă cerească s-a sălăşluit
în noi prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfînt.
Iată, şi această asemănare este o icoană minunată despre tainica a Sfintei Treimi!
 Arătarea Duhul Sfînt în Vechiul Testament

Şi acum să trecem la partea cealaltă: despre cum S-a arătat Duhul Sfînt în lume.
La facerea lumii, erau de faţă toate Trei Persoanele din Sfînta Treime. Acolo era Cuvîntul,
Dumnezeu-Fiul, fără de care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut (Ioan 1, 3). Iar Duhul Se
mişca pe deasupra apelor (Genesa 1, 2). La facerea omului au lucrat toate Trei Persoane din
Sfînta Treime, de aceea se zice în Biblie: Să facem om după Chipul şi asemănarea Noastră
(Genesa 1, 26).
După căderea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Tatăl ne-a făgăduit trimiterea Fiului şi a Duhului
Sfînt. Dumnezeu-Fiul ni S-a făgăduit îndată după căderea lui Adam, ca Cel ce va zdrobi capul
şarpelui (Genesa 3, 15), iar Dumnezeu-Duhul Sfînt ni S-a făgăduit tot de la început, prin
cuvintele: Şi voi trimite Duhul Meu în voi (Ezec. 37, 27). Dar pentru venirea şi primirea
Fiului, a trebuit o pregătire de mii de ani; şi pentru venirea şi primirea Duhului Sfînt, la fel. Vechiul
Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Fiului, iar Noul Testament este o pregătire
pentru venirea şi primirea Duhului Sfînt.
Duhul Sfînt Se arată ici şi colo şi în Vechiul Testament. Îl vedem oriunde-i vorba de aleşii
Domnului şi de biruinţe sufleteşti. Îl vedem coborîndu-Se peste cei şaptezeci de bătrîni din tabăra
lui Moise (Numeri 11, 16). Îl vedem coborîndu-Se peste jertfa lui Ilie, în chip de foc (1 Împ.
18, 38). Îl vedem coborîndu-Se peste Elisei, după înălţarea lui Ilie (2 Împ. 2, 9). Îl vedem
coborîndu-Se peste David, cînd era în luptă cu Goliat: Duhul Domnului a venit atunci peste David -
spune Biblia (1 Împ 16, 13)... Îl vedem coborîndu-Se peste peste Samson, cînd era în luptă cu
puiul de leu. Duhul Domnului a venit atunci peste Samson, spune Biblia (Judec. 14, 6)... şi
alte multe locuri.
Îndeosebi însă, Duhul Sfînt a lucrat prin proroci. Duhul Sfînt a grăit prin proroci. Insuflaţi de
Duhul Sfînt, prorocii au vestit pe Mesia şi tainele mîntuirii sufleteşti. Prin insuflarea Duhului Sfînt
s-au scris şi Scripturile. Autorul (scriitorul) cel adevărat al Scripturilor este Duhul Sfînt. De aceea,
Sfintele Scripturi se pot citi cu înţelegere, cu dragoste şi plăcere numai cu ajutorul Duhului Sfînt,
precum vom scrie mai tîrziu, pe larg.
Dar pe lîngă toată această arătare, vremile şi oamenii din Vechiul Testament nu erau încă
pregătiţi pentru primirea Duhului Sfînt. Duhul Sfînt încă nu-Şi găsea statornicie şi odihnă în lume şi
în oameni. El Se pogora numai trecător peste unii aleşi ai Domnului. El S-a pogorît peste proroci,
nu însă peste popor, de aceea poporul ura pe proroci şi îi omora. El S-a pogorît peste cei şaptezeci
de bătrîni din tabăra lui Moise, nu însă peste poporul ce striga după carne şi poftea să se întoarcă în
Egipt. Ba chiar şi aleşii Domnului nu erau un vas statornic, un sălaş statornic pentru Duhul Sfînt.
David a fost viteaz mare în faţa lui Goliat, pentru că în acel moment, Duhul Domnului a venit peste
el. Dar în faţa femeii lui Urie, David a fost înfrînt; l-a biruit ispita, pentru că Duhul Domnului nu
mai era cu el. Samson era viteaz mare nu pentru că avea părul mare, ci pentru că Duhul Domnului
venea peste el. Dar, după ce s-a aruncat în braţele Dalilei, în braţele dezmierdărilor, Duhul a fugit de
la el şi a fost înfrînt. Duhul Sfînt nu-Şi găsea însă statornicie şi loc de odihnă în lume şi oameni.
În Vechiul Testament, Duhul Sfînt este întocmai ca porumbelul din timpul lui Noe, care ieşea
din corabie şi iar se întorcea în ea, pentru că nu-şi găsea loc de odihnă.
Aşa şi porumbelul Duhului Sfînt ieşea din cînd în cînd în lume, dar iar Se întorcea în corabie (la
Tatăl). El venea şi iar pleca, pentru că nu-Şi afla încă loc de sălăşluire în oameni. Lumea era încă
plină de mortăciuni, de moarte şi de osîndă sufletească. Vasele erau încă prea slabe pentru primirea
şi păstrarea Duhului. Trebuia să vină mai întîi Sîngele Mielului, apoi darul Duhului Sfînt.
În schimb însă, Vechiul Testament profeţeşte lucrarea Mîntuitorului şi lucrarea Duhului Sfînt în
icoane ce întrec orice limbă şi iscusinţă omenească. Pînă va fi pămîntul acesta, nu va putea grăi
nimic aşa de adînc, aşa de frumos şi aşa de duios despre Jertfa şi patimile Mîntuitorului, ca locul de
la Isaia cap. 53.
Şi nici despre Duhul Sfînt nimeni nu va putea grăi aşa de adînc şi de frumos ca Isaia prorocul.
Citiţi la Isaia cap. 35 şi veţi afla cea mai frumoasă icoană a Duhului Sfînt. Veseleşte-te, pustia cea
însetată... întăriţi-vă mîini slabe şi genunchi slăbănogiţi, mîngîiaţi-vă! Cei slabi de inimă, întăriţi-vă,
căci iată, Acela va veni şi ne va mîntui pe noi! Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile
surzilor vor auzi: atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limba gîngavilor limpede va fi, că s-a vărsat în
pustie apă şi vale în pămînt însetat
(Isaia cap. 35).
Citiţi la Isaia cap. 1, 16, cap. 49, 8, cap. 55, 1, unde veţi afla lucrarea Duhului Sfînt pusă în
asemănare cu revărsarea apelor.
Minunată este şi icoana de la Ezechiel cap. 37, unde Duhul Sfînt în chipul vîntului învie oasele
cele uscate.

Duhul Sfînt în Noul Testament

Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă
Mă duc, vi-L voi trimite (Ioan 16, 7).
Vom spune mai departe despre cum S-a arătat şi cum a lucrat Duhul Sfînt în Noul Testament.
Este o mare deosebire între lucrarea Duhului Sfînt din Vechiul şi Noul Testament. Vom aduce şi
aici asemănarea cu porumbelul din timpul lui Noe. De două ori s-a întors porumbelul în corabie,
pentru că n-a găsit un loc unde să-şi pună piciorul (Genesa 8, 9). A doua oară s-a întors cu o
ramură de măslin în cioc: semnul începerii unei vieţi noi. Abia cînd a zburat a treia oară, a aflat loc
de odihnă statornică şi nu s-a mai întors.
Aşa a fost şi cu porumbelul Duhului Sfînt. Patru mii de ani a zburat peste o lume plină de
păcate şi de moarte sufletească. El Se pogora, ici şi colo, peste aleşii Domnului, dar nu-Şi afla încă
loc de odihnă şi de rămînere statornică în ei.
Dar după ce trecură cei patru mii de ani, un lucru mare se petrecea pe pămînt. După omul cel
dintîi, care a fost din pămînt, în lume a venit Omul al doilea, din cer
(1 Cor. 15, 47).
Acesta era cel dintîi şi Singurul Om ce n-avea nici un păcat; era cu desăvîrşire curat.
Porumbelul Duhului Sfînt avea acum în vasul acesta un loc de odihnă şi sălăşluire statornică. În
Domnul Isus, porumbelul Duhului Sfînt, în sfîrşit Şi-a aflat un loc unde să-Şi pună piciorul; a aflat
locul pe care de mult îl tot căuta. În locul acesta a aflat şi ramura de măslin; începutul unei vieţi
noi, omul cel nou, răscumpărat şi curăţit cu Jertfa Crucii.
Şi după ce mai trecură alte şapte zile, porumbelul nu se mai întoarse înapoi
(Genesa 8, 12). Duhul Sfînt a rămas în lume. A rămas să locuiască în cei răscumpăraţi şi
curăţiţi prin Sîngele Domnului. Sîngele Lui ne curăţă de orice păcat (1 Ioan 1, 7) şi ne face
lăcaş al Duhului Sfînt (1 Cor. 3, 16).
Aici se arată deosebirea între lucrarea Duhului Sfînt din Vechiul şi cea din Noul Testament. În
Vechiul Testament, Duhul Sfînt Se pogora peste aleşii Domnului; era peste ei, dar nu era în ei.
Domnul Isus a atras Duhul Sfînt în El şi L-a lăsat să intre şi să lucreze şi în noi. Eu voi ruga pe
Tatăl şi vă va da vouă un alt Mîngîietor, care va rămînea cu voi şi va fi în voi (Ioan 14, 17). Ce
dar mare şi ce deosebire mare!
Vom ilustra această deosebire şi cu o altă asemănare. În Vechiul Testament, Duhul Sfînt a lucrat
cu o putere externă; aşa cum moara de vînt sau barca umblă cu ajutorul vîntului. În Noul Testament,
Duhul Sfînt lucrează ca o putere internă, aşa cum moara de foc sau barca cu motor umblă cu
ajutorul motorului din ele.
Şi acum, să mergem mai departe! Duhul Sfînt S-a pogorît în viaţa Mîntuitorului cu toată
prisosinţa Sa. Îl vedem pe Duhul Sfînt în toată viaţa Mîntuitorului. Îl vedem la Întruparea Domnului
(Luca 1, 35). Îl vedem la Botez, în chip de porumbel, mărturisindu-L pe Domnul. Îl vedem în
pustie, în lupta Mîntuitorului cu ispitele diavolului. În puterea Duhului Sfînt învăţa Isus şi făcea
minuni: Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima (Luca
4, 18).
Dar Duhul Sfînt era numai în Domnul; nu era însă şi-n popor, de aceea poporul ura Cuvîntul
Adevărului (Ioan 14, 17).
Duhul Sfînt nu era încă nici peste apostoli. Pînă la pogorîrea Duhului Sfînt, viaţa apostolilor
este plină de dovezi şi semne vădite că Duhul Sfînt nu era încă în ei şi nu lucra încă în ei.
Cît de mult îi învăţase Domnul - şi totuşi lui Filip a trebuit să-i spună în faţă: De atîta vreme
sînt cu voi Filipe, şi tu nu M-ai cunoscut (Ioan 14, 9). Nu-L cunoşteau apostolii încă deplin pe
Domnul, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii. Întrebări simple îi duceau în eroare şi
încurcătură, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii.
Cît îi întărise Domnul - şi totuşi, în noaptea din Grădina Gheţimani, i-a aflat Domnul dormind;
nu-i putea ţine treji, pentru că n-aveau Duhul privegherii.
Petru s-a cufundat şi s-a lepădat de atîtea ori, şi cu toţii au fugit în ceasurile Răstignirii, pentru
că n-aveau încă Duhul tăriei în credinţă.
Rîvna lor, de multe ori, n-avea înţelesul şi făgaşul cel adevărat al Evangheliei, pentru că n-
aveau încă Duhul cunoaşterii. Ei cereau să se coboare foc din cer peste vrăjmaşii Domnului. Petru
umbla să-L apere pe Domnul cu o sabie şi se ruga să-L ferească Dumnezeu să nu I se întîmple ceva
(Matei 16, 22).
Nu odată au fost între apostoli discuţii aprinse, care dintre ei să fie mai mare - pentru că n-aveau
încă Duhul smereniei.
Nici predica lor nu era cu putere. În Ziua pogorîrii Duhului Sfînt, ap. Petru a cîştigat dintr-o
dată trei mii de suflete. Dar cîte suflete au cîştigat apostolii pînă la pogorîrea Duhului Sfînt?
De aceea le zicea Mîntuitorul că, după venirea Duhului Sfînt, vor putea face lucruri mai mari
chiar şi decît El (Matei 21, 21).
Isus Mîntuitorul i-a învăţat pe apostoli abia alfabetul Evangheliei; restul a rămas să-l facă
Duhul Sfînt, şcoala cea mare a Duhului Sfînt. În acest înţeles le zicea Mîntuitorul: Mai am multe de
spus, dar acum nu le puteţi purta. Duhul Adevărului vă va descoperi lucrurile viitoare (Ioan 16,
12-13).
Scriind aceste învăţături, eu mă gîndesc, Doamne, cîţi dintre creştinii de azi sînt şi acum încă tot
înainte de pogorîrea Duhului Sfînt! Cît de slabi şi neînţelegători sînt oamenii în cele sufleteşti,
pentru că în viaţa lor nu S-a pogorît încă Duhul Sfînt!
În seara Cinei celei de Taină, Domnul le spune ucenicilor vestea cea mare: Acum Mă duc la Cel
ce M-a trimis... întristarea a umplut inimile voastre. Dar vă spun adevărul: Vă este de folos vouă să
Mă duc. Căci de nu Mă duc, Mîngîietorul nu va veni la voi, dar dacă Mă duc, Îl voi trimite vouă
(Ioan 16, 5-7).
Învăţăceii s-au întristat auzind această veste. Domnul i-a mîngîiat cu vestea trimiterii unui
Mîngîietor. E întrebarea însă: în ce măsură s-au mîngîiat apostolii cu vestea aceasta? Ei încă nu
cunoşteau puterea Duhului Sfînt. Ei ar fi dorit mai mult să rămînă Domnul cu ei. Ei se gîndeau ce
vor face după ce Domnul îi va părăsi; cine îi va mai învăţa, cine îi va mai apăra, întări şi mîngîia? Ei
vor fi plîns şi Îl vor fi rugat pe Domnul să rămînă cu ei.
Ei nu înţelegeau încă planul cel mare al mîntuirii noastre. Domnul a trecut peste întristarea şi
lacrimile lor; altcum, n-ar fi venit nici mîntuirea lor, nici a noastră. Este de folos vouă să Mă duc -
zicea Domnul. Domnul trebuia să meargă. Trebuia întîi să meargă la Golgota; să spele cu scump
Sîngele Lui vasele noastre cele necurate, ca să Se poată aşeza în ele darul Duhului Sfînt. Domnul
trebuia întîi să moară şi să Se înalţe la cer, pentru ca, după moartea şi slăvirea Lui, să ne vină darul
cel mare al Duhului Sfînt.
Apostolii s-au întristat auzind că Domnul Se duce! Cît a fost însă de bine că Domnul S-a dus!
Ce ar fi fost de noi dacă El nu S-ar fi dus?... Ce ar fi fost de apostoli de nu mergea Domnul să le
trimită pe Mîngîietorul şi Întăritorul Cel Mare?... Desigur, ar fi căzut cu toţii şi s-ar fi ascuns de
frica iudeilor. Azi n-ar mai fi fost nici urmă de Evanghelie. S-ar fi stins demult lumina aprinsă de
Domnul pe pămînt şi noi am fi nişte pierduţi.
Ce bine este, aşadar, că Domnul S-a dus să ne trimită pe Mîngîietorul şi Întăritorul Cel Mare!

Slavă Ţie, Scumpul nostru Mîntuitor, slavă Ţie, că ne-ai arătat şi aici cît de mare şi cît de
binecuvîntată a fost Jertfa Ta cea mare şi sfîntă! Prin Jertfa Ta cea sfîntă, ne vin nouă darul şi
harul Duhului Sfînt, iar de altă parte, prin darul Duhului Sfînt înţelegem Jertfa Crucii Tale.
 Însemnaţi-vă bine un lucru: Isus Mîntuitorul nu ne dă nimic decît prin darul Duhului Sfînt.
Darurile Golgotei ne vin prin Duhul Sfînt. Numai cu ajutorul Duhului Sfînt putem înţelege şi primi
darurile Golgotei. Am fi pierdut demult Jertfa Crucii, dacă nu ne-ar arăta-o neîncetat Duhul Sfînt.
Am fi pierdut medicina, dacă n-am avea pe doctorul care ne arată puterea ei.
În poporul nostru se vorbeşte că ar fi fost cîndva, demult, demult, o iarbă vrăjită, ce vindeca
toate bolile. Iarba cică ar exista şi azi, dar oamenii n-o mai cunosc... au pierdut în decursul vremii
cunoaşterea ei.
Aşa ar fi azi şi Jertfa Scumpului nostru Mîntuitor, dacă n-ar fi venit în lume Duhul Sfînt. Ar fi o
doctorie pierdută, o comoară pierdută. Ce bine a fost dar că Domnul S-a dus şi ne-a trimis nouă pe
Duhul Sfînt!

Slavă Ţie, Scumpul nostru Mîntuitor, slavă Ţie! Noi slăvim neîncetat Jertfa Ta cea scumpă şi
sfîntă. Poate unora li s-ar părea că stăruim prea mult lîngă Crucea Ta. Nouă însă ni se pare că avem
prea puţine zile pe acest pămînt să vestim şi să slăvim neîncetat Jertfa Ta cea mare şi sfîntă.

Cum să ne pregătim pentru primirea Duhului Sfînt

Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, pînă cînd va veni Duhul asupra voastră şi veţi lua
putere! (Fap. Ap. 1, 4).
Am vorbit mai înainte despre cum S-a arătat în lume Dumnezeu-Duhul Sfînt. Am vorbit
îndeosebi cum S-a arătat Duhului Sfînt în Vechiul şi în Noul Testament şi în viaţa Mîntuitorului.
Acum vom arăta în continuare, cum i-a pregătit Mîntuitorul pe apostoli pentru pogorîrea şi
primirea Duhului Sfînt.
Am arătat mai înainte cît de slabi erau apostolii fără darul şi puterea Duhului Sfînt. N-aveau
nici cunoştinţă destulă, nici putere destulă. Mîntuitorul i-a pregătit pentru primirea Duhului Sfînt.
După slăvită Învierea Sa, Mîntuitorul a mai petrecut patruzeci de zile cu apostolii, în care timp le-a
deschis lor mintea, ca să înţeleagă Scripturile (Luca 24, 25) şi i-a pregătit în special, pentru
primirea Duhului Sfînt.
După Patima Sa, Isus li S-a arătat Viu prin multe dovezi şi li S-a făcut văzut timp de patruzeci
de zile, vorbind cu ei despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu (Fap. Ap. 1, 3).
Ultimele cuvinte ce le-a adresat Domnul apostolilor Săi, au fost făgăduinţa cea mare a trimiterii
Duhului Sfînt: Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui!... Şi cînd va
veni Duhul Sfînt asupra voastră, veţi lua putere şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi pînă la
marginile pămîntului (Fap. Ap. 1, 4; 8).
Şi din felul cum i-a pregătit Mîntuitorul pe apostoli pentru primirea Duhului Sfînt, se vede
însemnătatea şi locul ce-l au darul şi harul Duhului Sfînt în vestirea Evangheliei şi în lucrul
mîntuirii sufleteşti. Apostolii au trăit trei ani cu Mîntuitorul şi totuşi, după Înălţarea Sa, ar fi pierdut
desigur şi Evanghelia şi mîntuirea dacă n-ar fi venit peste ei Duhul Sfînt cu darurile Sale.
Ce s-ar alege de noi, nişte bieţi oameni neputincioşi, dacă n-am avea darurile Duhului Sfînt?...
Iară şi iară voi spune deci ce lipsă mare avem noi de Duhul Sfînt şi ce bine este că - prin
darurile Duhului Sfînt - Domnul este cu noi şi va fi pînă la sfîrşitul veacurilor
(Matei 28, 20).
Fără darul Duhului Sfînt, nu este - şi nu poate fi - nici creştinătate, nici creştini. Precum corpul
fără de suflet, mort este - zice fericitul Augustin - întocmai aşa şi un creştin fără de Duhului Sfînt,
este mort.
Un creştin adevărat trăieşte şi răsuflă în puterea Duhului Sfînt. Un creştin fără Duhul Sfînt -
zice un alt sfînt părinte - ce ar putea fi altceva, decît un Egipt fără Rîul Nil, un pămînt fără ploaie,
un sat fără fîntîni, o vie fără soare, o fîntînă fără apă.
Precum nu ne putem închipui ziua fără soare, viaţă fără răsuflare, cer fără Dumnezeu, aşa nu
poate fi nici creştin adevărat fără Duhul Sfînt. Nici un pas nu putem face spre cer fără Duhul Sfînt.
Duhul Sfînt ne dă aripi cereşti sufleteşti, ne dă ochi sufleteşti, ne dă răsuflare şi viaţă. Un creştin
fără Duhul Sfînt este un mort ce trăieşte (Apoc. cap. 3).
 Un lucru este aşadar limpede ca soarele: noi avem lipsă de darul şi puterea Duhului Sfînt.
Trebuie însă să facem şi pregătire pentru primirea acestui dar. El nu ni se dă cu forţa. Nici darul
Golgotei, nici darul Duhului Sfînt nu ni se dau cu sila. Nici şcoala Golgotei, nici şcoala Duhului
Sfînt nu-şi strîng şcolarii cu arcanul, ci trebuie să intrăm noi în ele.
Pildă ne dau şi aici apostolii. Domnul Isus le-a dat în grijă să aştepte pogorîrea Duhului Sfînt în
Ierusalim: Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim!... Dar pregătirea încă nu era numai aceasta: să
stea în Ierusalim. Evanghelia de la Luca ne spune mai departe că, în tot timpul acesta, apostolii
erau în Templu, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu (Luca 24, 53). Adică aşteptau pogorîrea
Duhului Sfînt, petrecînd în rugăciune. Darul Duhului Sfînt se pogoară şi azi numai peste o viaţă de
rugăciune; peste cei ce trăiesc o viaţă de rugăciune.
A doua, apostolii aşteptau pogorîrea Duhului Sfînt, retraşi de vuietul lumii; retraşi în singurătate
şi rugăciune.
Cu astfel de pregătiri trebuie să cerem şi să aşteptăm şi noi pogorîrea Duhului Sfînt în viaţa
noastră şi peste viaţa noastră.
Să ne retragem din lume; din duhul acestei lumi; din modele şi păcatele lumii, ascultînd de
Cuvîntul Mîntuitorului: Voi în lume sînteţi, dar nu mai sînteţi din lume
(Ioan 17, 11-16). Duhul Sfînt Se pogoară numai peste o viaţă retrasă din duhul acestei lumi.
Retraşi din lume, să petrecem o viaţă de rugăciune şi să cerem în rugăciunile noastre darul şi
harul Duhului Sfînt! Drept aceea - zicea Isus - Tatăl nostru Cel din ceruri, da-va Duhul Sfînt
acelora care Îl cer (Luca 11, 13).
Duhul Sfînt nu Se pogoară peste o viaţă ce se afundă şi se cufundă în răutăţi şi păcate. A cere
Duhul Sfînt - zice un sfînt părinte - dar de lumeştile plăceri şi păcate a nu te lăsa, înseamnă ca şi
cînd ai invita o mireasă să intre într-o casă de desfrînare.
Cu o astfel de pregătire aştepţi tu, dragă cititorule, pogorîrea Duhului Sfînt şi ceri sălăşluirea
Lui în sufletul tău?...

În ziua cea mare a Cincizecimii

Despre cum S-a pogorît Duhul Sfînt peste apostoli şi peste credincioşi. Creştinii cei dintîi,
creştinii cei adevăraţi au ieşit şi ies şi azi din revărsarea Duhului Sfînt.
Citiţi istoria pogorîrii Duhului Sfînt, în Fap. Ap. cap. 2, 10 şi veţi vedea acolo minunata lucrare
a Duhului Sfînt! Întîi şi întîi, pogorîrea Duhului Sfînt a făcut o mare schimbare în viaţa apostolilor.
Cît de neajutoraţi erau mai înainte! Le lipsea tăria credinţei, le lipsea curajul evanghelic, le lipsea
însufleţirea. Înălţarea Mîntuitorului îi lăsase întristaţi.
Şi iată-i, după pogorîrea Duhului Sfînt, sînt alţii! Ei predică plini de curaj pe Isus Cel Răstignit;
vorbesc cu putere mare; sînt plini de Duh Sfînt; sînt acum plini pînă la revărsare de acel foc
sufletesc, de acea beţie sfîntă, pe care o face Duhul Sfînt. Ei stau acum voioşi în faţa prigoanelor şi
suferinţelor pentru Domnul.
Una din însuşirile Duhului Sfînt aceasta este: El umple pînă la revărsare sufletele pe care le
cuprinde; dintr-un suflet rece, face unul fierbinte; dintr-un suflet gol, face unul plin, din care se
revarsă daruri.
Dar lucrarea Duhului Sfînt nu s-a arătat numai în sufletul şi viaţa apostolilor, ci şi în sufletul şi
viaţa mulţimii. Citiţi în Fap. Apostolilor, cap. 2 pînă la cap. 4 şi veţi vedea ce lucrare minunată a
făcut Duhul Sfînt în popor.
Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi, şi în ziua aceea la numărul ucenicilor s-au
adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în
frîngerea pîinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi
semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi
averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la
Templu în fiecare zi, frîngeau pîinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau
pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul
lor pe cei ce erau mîntuiţi (Fap. Ap. 2, 41-47). Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi
un suflet... un mare dar era peste toţi... se cutremura locul unde se rugau... şi nu era nici unul
printre ei care să ducă lipsă de ceva (Fap. Ap. 4, 31-35).
Ce viaţă minunată era viaţa celor dintîi creştini! Iar această viaţă era rodul revărsării Duhului
Sfînt. Era o viaţă ce stătea sub revărsarea Duhului Sfînt. Vîntul Duhului Sfînt sufla cu putere, iar
creştinii stăteau sub suflarea lui.
Revărsarea Duhului Sfînt a dat pe creştinii cei dintîi, pe creştinii cei adevăraţi, a dat aşa numitul
veac de aur al creştinătăţii. Duhul Sfînt a desăvîrşit lucrarea Mîntuitorului. El a întemeiat
creştinătatea cea adevărată, cea plină de dar şi de putere.
Mulţi mă întreabă ce trebuie să facă, să fie creştini buni şi adevăraţi. Unii umblă după pravile,
alţii cer regulamente şi reguli de viaţă creştină.
Voiţi să aflaţi cum trebuie să trăiască un creştin adevărat? Mergeţi la izvor! Mergeţi la viaţa
celor dintîi creştinii=, care au ieşit din şcoala Duhului Sfînt!
O, cum n-am eu glas de trîmbiţă, să strig: Citiţi în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, să
vedeţi cum a fost viaţa celor dintîi creştini, viaţa creştinilor celor de aur!... Citiţi în Faptele
Apostolilor, să vedeţi ce minciună mare-i creştinătatea noastră de azi şi să aflaţi cum trebuie să
trăim, ca să ieşim din această minciună de suflet pierzătoare!
Cît de departe sîntem noi de viaţa celor dintîi creştini! Ce viaţă creştinească fără putere trăiesc
creştinii de azi, tocmai fiindcă nu stau sub revărsarea Duhului Sfînt! Parcă am ajuns iarăşi în
Vechiul Testament, cînd Duhul Sfînt Se pogora numai peste oameni singuratici, în cazul cel mai
bun, peste un grup de cîţiva oameni. Cu lumînarea trebuie să cauţi patru-cinci oameni în mijlocul
cărora trăieşte cu adevărat Hristos, prin revărsarea Duhului Sfînt.
Lipseşte vuietul Duhului din viaţa oamenilor, de aceea vuieşte lumea de răutăţi şi păcate. De
aceea nu se văd între oameni roadele Duhului Sfînt, care sînt: dragostea, pacea, bucuria, ci se văd
roadele trupului, care sînt: desfrînările, împerecherile, beţiile (Gal. 5, 22).
Pe urma revărsării darurilor Duhului Sfînt din ziua Cincizecimii, a rămas o lume de dragoste, de
frăţietate, de jertfă şi bunătate. A rămas o mare familie a lui Dumnezeu. Creştinii cei dintîi erau o
mare familie a lui Dumnezeu; erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu
(Fap. Ap. 4, 32-35).
Acest veac de aur al creştinismului, acest creştinism adevărat şi veritabil va putea reînvia şi azi
numai prin revărsarea Duhului Sfînt. Cînd însă va sosi această binecuvîntată vreme?
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Oastea Domnului a ieşit din suflarea şi revărsarea Duhului Sfînt.
Mişcarea noastră este o încercare de punere a vieţii noastre sub revărsarea şi cîrmuirea Duhului
Sfînt; este o încercare de întoarcere la traiul şi viaţa celor dintîi creştini. Să ştiţi iubiţii mei că de
vom stărui în credinţă, în luptă, în priveghere şi rugăciune, vuietul şi vîntul Duhului Sfînt vor sufla
tot mai puternic şi peste mişcarea noastră şi vom putea face lucruri mari şi minunate.

Cele două tabere din Ziua Cincizecimii

Duhul Sfînt a tras hotar între două lumi, între două tabere, care vor rămîne pînă la sfîrşitul
veacurilor.
Vorbirea apostolilor din Ziua Cincizecimii a făcut un mare răsunet (citiţi pe larg la Fap. Ap. cap.
2). În vorbirea lor, era vuietul Duhului Sfînt, iar vuietul acesta totdeauna răscoleşte frămîntările
mîntuirii sufleteşti.
Toţi erau uimiţi şi ziceau unii către alţii: Ce vrea să fie aceasta? (Fap. Ap. 2, 12). După ce
au auzit cuvintele lor, au rămas străpunşi la inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: Fraţilor, ce
să facem? (Fap. Ap. 2, 37).
Dar alături de aceşti răniţi de sabia Duhului Sfînt, în ziua Cincizecimii era şi o altă ceată.
Ascultaţi: Iar alţii îşi băteau joc şi ziceau (de apostoli) că sînt plini de must
(Fap. Ap. 2, 13).
În faţa apostolilor, mulţimea stătea împărţită în două tabere: o tabără căuta mîntuirea, cealaltă o
batjocorea. O parte din mulţime a fost rănită de limbile de foc, cealaltă a rămas împietrită. Vuietul
Duhului Sfînt pentru unii era o veste dulce de mîntuire, iar pentru alţii o nebunie.
Aşa a fost în Ziua Cincizecimii, aşa e şi azi, şi aşa va fi pînă la sfîrşitul veacurilor.
 Să luăm spre pildă mişcare cu Oastea Domnului. Ce frumos şi puternic răsunet sufletesc a făcut
prin ţară această mişcare! Cîte suflete a trezit din somnul păcatelor!
Dar de altă parte, şi cîtă critică şi împotrivire contra ei! Pentru cei răniţi de Duhul Sfînt, Oastea
este un sprijin de mîngîiere şi mîntuire sufletească, dar pentru ceilalţi este o nebunie, o sectă.
În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt a tras hotar între două lumi, între doi oameni. A tras hotar
între omul cel vechi şi omul cel nou, între omul cel lumesc şi omul cel duhovnicesc
(1 Cor. 3, 1; Efes. 4, 22-24).
Duhul Sfînt a tras hotar între două lumi, care nu se pot înţelege (1 Cor. 2, 14). Din Ziua
Cincizecimii a pornit această neînţelegere şi ea va dura pînă la sfîrşitul veacurilor.
Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i dezbinăm pe oameni. Cică Oastea Domnului e
vinovată de această crimă.
Cînd într-un sat unii chefuiesc şi petrec la cîrciumă, iar alţii îşi petrec în Domnul, cîntînd şi
rugîndu-se - iată, dezbinarea e gata! Iată crima Oastei e dovedită!
Cînd la hramurile sfintelor mînăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alţii sorb alcoolul - ce mai vreţi?
Criminala dezbinare ce o face Oastea e dovedită.
Numai cît, pentru această crimă, nu putem fi noi răspunzători. Vinovatul e altul. E vuietul şi
vîntul cel ceresc din Ziua Cincizecimii.
Vuietul Duhului Sfînt are o mare vină. El tulbură liniştea oamenilor. Am avut linişte în parohie
- spune o arătare (plîngere), ce s-a făcut contra noastră - pînă nu s-a ivit Oastea Domnului; dar de
atunci ni s-a tulburat liniştea.
Oamenii din respectiva parohie îşi vedeau în linişte de beţii, sudalme şi alte păcate, şi iacă
vuietul Duhului Sfînt a tulburat această linişte de moarte sufletească.
Să nu descurajăm, iubiţilor fraţi ostaşi! Scripturile trebuie să se împlinească şi aici. Oriunde
Oastea va grăi despre mîntuirea sufletului, să ştiţi că vom avea în faţa noastră cele două tabere din
Ziua Cincizecimii. Pe unii îi va răni Cuvîntul lui Dumnezeu, iar pe alţii îi va îndîrji.
Oriunde suflă vîntul cel ceresc, acolo se ivesc îndată cele două tabere. Acolo trebuie să vină
negreşit şi hulele, batjocurile, prigoanele.
Eu mă gîndesc la binecuvîntata zi a Cincizecimii. Ce bucurie mare vor fi avut apostolii! Poate
niciodată nu va fi avut Ierusalimul o zi plină de atîta vuiet şi răsunet sufletesc. Pînă noaptea tîrziu
vor fi răsunat predicile şi cîntările duhovniceşti.
Dar oamenii cei lumeşti, desigur nu vor fi înţeles aceste lucruri. Pe vremile acelea, între
Ierusalim şi Galileia (unde era Lacul Ghenazaret, bogat în peşte) se făcea mare negoţ de peşte.
Apostolii veniseră din Galileia şi oamenii cei lumeşti desigur îşi vor fi zis: Uite, galileeni ăştia au
făcut tîrg bun cu peştele şi acum îşi petrec şi cîntă (aşa cum îşi petrec şi creştinii de azi, după
tîrgurile ce le fac; oamenii cei lumeşti nici nu îşi pot închipui o altfel de petrecere decît cea care iese
din duhul diavolului, din alcool).
Dar o altfel de bucurie aveau cei unsprezece galileeni. Cu adevărat, ei făcuseră negoţ de peşte.
Pescuiseră trei mii de suflete din adîncul pierzării şi de bucuria acestui tîrg, îşi petreceau în cîntări
de bucurie duhovnicească. Pentru oamenii cei lumeşti, vuietul şi lucrarea Duhului Sfînt este o
nebunie, dar pentru credincioşi, este o bucurie, este o putere pe care nimeni şi nimic nu o poate lua
sau tulbura.
Duhule Sfinte! Dă-ne şi nouă, celor din Oastea Domnului această bucurie şi această putere!
Revarsă-Ţi neîncetat peste noi darurile Tale şi ne ajută să biruim!

Duhul Sfînt, Învăţătorul

Iar Mîngîietorul - zicea Isus - adică Duhul Adevărului, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele
Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus vouă (Ioan 14, 26).
Să mergem mai departe cu învăţăturile despre lucrarea Duhului Sfînt. Lucrarea Duhului Sfînt
ne-a arăta-o Însuşi Mîntuitorul. Isus Mîntuitorul ni L-a vestit pe Duhul Sfînt ca Mîngîietor, ca
Învăţător, ca Mijlocitor... (Ioan 14, 16, 17, 26; 1, 26; 16, 7-15) . Vom cerceta rînd pe
rînd aceste lucrări. În acest capitol vom vorbi despre Duhul Sfînt Învăţătorul.
Iar Mîngîietorul - zicea Isus - adică Duhul Adevărului, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele
Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus vouă (Ioan 14, 26).
Isus Mîntuitorul a fost Marele Învăţător ceresc, care S-a coborît pe pămînt să înveţe pe oameni
tainele mîntuirii sufleteşti. Trei ani a învăţat Isis pe pămînt. Fericiţi au fost acei care I-au putut
asculta Cuvîntul. Dar tot atît de fericiţi putem fi şi noi. Marele Învăţător petrece şi azi cu noi. El ne-
a trimis pe Duhul Sfînt, care ne învaţă totul.
Duhul Sfînt ne învaţă tot ce a învăţat Domnul Isus. Şi ne învaţă tot aşa cum ne-a învăţat El.
Cuvîntul Lui este tot aşa de dulce şi graiul Lui e tot aşa de bun şi blînd. Cei care ascultă glasul
Acestui Învăţător simt şi azi tot ceea ce simţeau gloatele care umblau după Mîntuitorul; simt o
nespus de dulce bucurie, mîngîiere, putere şi tărie sufletească. Dar această bucurie şi putere
sufletească o simt numai cei ce petrec în şcoala Duhului Sfînt şi ascultă învăţăturile Lui.
O, cum se împlinesc şi aici Evangheliile! Numai o ceată mică de oameni umbla după
Mîntuitorul şi sorbea putere şi mîntuire din cuvintele Lui. Numai o ceată mică de oameni petrece şi
azi în şcoala cea minunată a Duhului Sfînt.
Duhul Sfînt este Marele Învăţător ceresc. El are o şcoală minunată, în care se învaţă toate
tainele mîntuirii sufleteşti. Orice creştin adevărat trebuie să fie un şcolar al Duhului Sfînt. Multe,
multe ar fi de spus despre şcoala cea minunată a Duhului Sfînt.
Voi spune numai pe scurt, cîte ceva: despre cum se învaţă în această şcoală, despre ce se învaţă
în ea şi despre cine sînt elevii ei.
Este o mare, o foarte mare deosebire între şcolile cele lumeşti şi şcoala cea duhovnicească a
Duhului Sfînt. Şcolile cele lumeşti îşi încep prelegerile numai după ce copiii au învăţat să grăiască
şi să vorbească. În şcoala Duhului Sfînt, prelegerile însă cînd omul încă nu poate grăi (vorbi).
Duhul Sfînt Învăţătorul, ne deschide mai întîi graiul să strigăm Ava, Părinte! (Rom. 8, 15).
Acesta-i cel dintîi cuvînt pe care ni-l predă şcoala Duhului Sfînt. O, ce dulce-i acest cuvînt şi o, ce
înţeles mare capătă cînd ni-l predă Duhul Sfînt!
Tată!... Părinte ceresc!... Ce vorbă dulce şi sfîntă este aceasta, cînd o înveţi în şcoala Duhului
Sfînt! Aceasta este prima literă din alfabetul Duhului Sfînt. Aceasta este litera A din şcoala Duhului
Sfînt. Duhul Sfînt desăvîrşeşte mai întîi legătura înfierii noastre cu Tatăl ceresc, cea făcută prin
Jertfa Golgotei.
Urmează apoi celelalte litere din alfabet. Şcoala Duhului Sfînt îşi are abecedarul ei, îşi are
vocabularul ei, gramatica ei. În şcoala aceasta se predau un alfabet nou, o gramatică nouă, o limbă
nouă, limba cea dulce a Canaanului. Ah, cîte aş putea spune despre această şcoală minunată! Mă
tem însă că mulţi, mulţi nu mă vor înţelege (deoarece şcoala Duhului Sfînt are foarte puţini şcolari).
Cine sînt elevii acestei şcoli? Poate fi oricine. Elevii ei sînt oameni din toate clasele şi tagmele:
tineri, bătrîni, bărbaţi, femei, învăţaţi, neînvăţaţi. Aici voi spune că cei învăţaţi intră mai greu în
şcoala Duhului Sfînt. Bag-seamă, nu-i lasă ispita trufiei. Se ţin cu mult mai învăţaţi decît să asculte
de Duhul Sfînt.
O, ce lucru dureros e să vezi oameni învăţaţi, cărturari mari, dar în cele sufleteşti şi
duhovniceşti sînt aproape analfabeţi! Cu cîţi avocaţi, medici, slujbaşi, etc., poţi vorbi şi discuta
despre lucrurile mîntuirii sufleteşti?
Ce veste scumpă este aceasta: oricine poate intra în şcoala Duhului Sfînt! Pentru primirea în
această şcoală, nu-ţi trebuie decît un atestat de credinţă şi un altul de dorinţă după mîntuirea
sufletului.
Trebuie apoi să ştim că şi elevii acestei şcoli nu sînt toţi într-o lecţie. Unii abia încep a sloveni,
alţii citesc fluent, unii au înaintat departe, alţii acum încep. Însă toţi înaintează şi se deşteaptă
văzînd cu ochii. În şcoala Duhului Sfînt nu cade nimeni.
Mai zilele trecute am vorbit cu un fost profesor despre elevii unei clase care trebuia decimată.
Elevii nu pot presta, nu-i ajută puterile minţii. În şcoala Duhului Sfînt nu se întîmplă aşa ceva. Nici
unul dintre şcolarii ei nu cade. Nici unul nu rămîne repetent. Nici unul nu este eliminat, ca nu poate
învăţa, afară de cazul că el părăseşte de bună voie această şcoală (adică dezertează iar la păcate).
Istoria păstrează numele unui om idiot (tîmpit), care - cuprins de rîvnă sufletească - se apucase
şi el să se ocupe cu Biblia şi cu cele sufleteşti. O lună de zile i-a trebuit pînă să înveţe cuvintele
prime din Evanghelia de la Ioan: La început era Cuvîntul. Nimeni nu credea că ar putea ieşi ceva
din el. Dar după un an, omul vorbea şi predica din Scripturi.
 O, ce lucruri mari şi minunate face şcoala Duhului Sfînt! Din oameni beţivi, pătimaşi, şcoala
Duhului Sfînt face cititori în Biblie şi vestitori ai Domnului (atîţia şi atîţia de aceştia avem şi în
Oastea Domnului).
Trebuie apoi să ştim că şcoala Duhului Sfînt nu se gată niciodată. Nimeni nu poate zice: Am
isprăvit această şcoală! Din ce înveţi în ea mai mult, bagi de seamă cît de mult mai ai de învăţat.
Duhul Sfînt ne descoperă un adevăr după altul. Nu trece mereu dintr-o clasă în alta. Dar
examenul final, cunoştinţa deplină, o vom avea numai după ce vom trece în Ţara unde Îl vom vedea
pe Isus în faţă, aşa cum este (1 Ioan 3, 2) şi vom pricepe împreună cu toţi sfinţii care sînt
lărgimea, lungimea, adîncimea şi înălţimea, şi vom cunoaşte dragostea lui Hristos, care întrece
orice cunoştinţă, ca să fim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu
(Efes. 3, 18-19).
Şi acum ceva despre ce învaţă Duhul Sfînt Învăţătorul. Ne învaţă despre tot ce ne trebuie. Ne
învaţă şi ne aminteşte mereu despre toate învăţăturile şi tainele mîntuirii sufleteşti, pe care ni le-a
lăsat Isus Mîntuitorul.
Ne învaţă despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl.
Ne învaţă despre Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfîntă. Golgota este îndeosebi lecţia de predilecţie
a Duhului Sfînt. Duhul Sfînt Îl vesteşte îndeosebi pe Isus Mîntuitorul.
Din şcoala Duhului Sfînt ies cei nebuni pentru Hristos (1 Cor. 4, 10). În şcoala aceasta a
învăţat ap. Pavel să-L predice pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2) şi să se laude numai în
Crucea Domnului (Gal. 6, 14). În şcoala aceasta a învăţat şi cel ce scrie aceste rînduri să-L
predice mereu pe Isus Cel Răstignit.
Oriunde veţi auzi vorbindu-se cu foc şi cu stăruinţă despre Isus Cel Răstignit, să ştiţi că pe
acolo a suflat vîntul Duhului Sfînt.
Duhul Sfînt ne învaţă apoi să cîntăm, să predicăm, să răbdăm, să ne smerim, etc.
Duhul Sfînt ne învaţă şi cum să vestim căile Domnului şi căile mîntuirii. Numai o predică,
numai o vorbire ieşită din şcoala Duhului Sfînt poate pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
O vorbire - oricît de simplă - răneşte sufletele, cînd e încălzită în focul Duhului Sfînt.
La o conferinţă culturală, într-un post al Paştilor, am auzit pe un cărturar citind poporului despre
patimile şi moartea Mîntuitorului. Dar citirea nu mişca inimile. Cititorul citea o istorie, aşa cum ai
citi despre viaţa şi moartea unui om mare din istorie. Sufletul cititorului n-avea nimic cu ceea ce se
citea.
Dar cînd după el s-a ridicat un credincios şi a început a citi din Noul Testament despre patimile
şi moartea Mîntuitorului, poporul a început a plînge. Asta era o citire ieşită din şcoala Duhului Sfînt.
Citirea asta ieşea din sufletul cititorului; avea acel suflu ce mişcă şi răneşte inimile.
Tot aşa e şi cu cîntările cele duhovniceşti.
Duhul Sfînt ne învaţă să cîntăm cîntări duhovniceşti. El dă grai şi celor ce n-au mai cîntat
niciodată (aşa cum şi duhul diavolului, alcoolul, îl face să cînte pe cel ce n-a mai cîntat niciodată).
O cîntare ieşită din şcoala Duhului Sfînt mişcă sufletele, chiar dacă e plină de greşeli în arta
cîntării. Dar de altă parte, o cîntare religioasă cîntată de un om pătimaş, beţiv, necredincios, nu
mişcă sufletele, cu oricît meşteşug ar fi cîntată.
Duhul Sfînt ne învaţă şi cum trebuie să ne rugăm. Duhul Sfînt ne arată şi cum trebuie să citim
Biblia. Ce binecuvîntări se revarsă peste cei ce citesc Biblia şi se roagă cu ajutorul Duhului Sfînt!
Despre aceasta vom vorbi mai pe larg altă dată.
Acum vom spune pe scurt numai atît că şcoala Duhului Sfînt îşi apasă sigiliul său peste toţi
şcolarii ei, peste vorbele lor, peste scrisul lor, peste cîntările lor şi peste toate manifestările vieţii lor.
Mie mi-i destul să aud pe cineva cum rosteşte cuvintele Isuse, Domnul meu şi Mîntuitorul
meu!... ca să aflu de a învăţat ori ba, în şcoala Duhului Sfînt.
Slavă Ţie Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată rîvna noastră, toată căldura noastră, toate revărsările
noastre, toate rugăciunile noastre, toată deşteptarea noastră, toate cîntările noastre sînt aripile
Tale, Porumbel Sfînt şi Scump!

Ceva despre cum învaţă cerescul Învăţător

 Să vedem acum ce fel de metodă de învăţămînt are Acest Învăţător ceresc.
Înainte de toate, vom spune că Duhul Sfînt învaţă pe cine vrea. Vîntul Duhului Sfînt suflă
încotro vrea (Ioan 3, 8). Acest Învăţător nu are apoi nici ore anumite şi nici un loc anumit. El
învaţă oricînd şi oriunde.
El învaţă în biserică, în predică, în citirea Bibliei, în rugăciune, în adunare, în cîntare, în
necazuri, în boli, în încercări, etc. Pe unii îi învaţă într-un chip, pe alţii într-altul.
Pentru fiecare om Duhul Sfînt are o metodă specială, se ocupă special cu învăţarea lui. Duhul
Sfînt învaţă în diferite chipuri, însă, pe urmă, şcolarii Lui se întîlnesc în aceeaşi lecţie. Să vedem!
Duhul Sfînt Îşi începe şcoala cu lecţia cea mai grea: cu cunoaşterea păcatului, cu cunoaşterea şi
simţirea stării noastre celei păcătoase. Numai cu ajutorul Duhului Sfînt putem cunoaşte păcatul, iar
cunoaşterea cea adevărată a păcatului este prima condiţie a mîntuirii noastre sufleteşti.
Poţi să vorbeşti celui păcătos zile întregi despre starea lui cea păcătoasă. Poţi să-i vorbeşti zile
întregi despre mînia lui Dumnezeu şi despre iad şi pedeapsa păcatului, el nu va înţelege, el nu va
simţi cu adevărat păcatul şi starea lui cea grozavă, pînă nu-i va arăta acest lucru Duhul Sfînt.
Să-l agrăieşti (să-l numeşti) pe cineva cu cuvîntul păcătosule, se simte jignit şi ofensat. Îşi
închipuie omul, că dacă n-a omorît, n-a aprins, nu este păcătos. Cînd vrei să-l aşezi pe banca
acuzaţilor, pe banca păcătoşilor, protestează. Dar se schimbă îndată lucrurile cînd Duhul Sfînt face
acest lucru.
Cînd Duhul Sfînt îl aşează pe om pe banca acuzaţilor pentru păcate, pe banca păcătoşilor, atunci
omul deodată se trezeşte îngrozit. Îşi vede starea grozavă şi fioroasă în care se află. Simte sentinţa:
plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23) şi strigă îngrozit: Oh, nenorocitul de mine! Cine mă
poate izbăvi dintr-o astfel de pierzare? (Rom. 7, 24). Tîrît de Duhul Sfînt pe banca acuzaţilor
pentru păcat, omul se simte sărac, gol, nemernic, orb (Apoc. 3, 17) şi cere ajutorul ceresc.
După această binecuvîntată trezire, Duhul Sfînt merge mai departe cu lecţia. Pe cei treziţi - în
diferite chipuri - îi strînge pe un singur drum: pe drumul ce duce la Golgota. Şi pe urmă îi depune la
picioarele Crucii, unde află iertare şi mîntuire. În diferite chipuri îi trezeşte Duhul Sfînt pe cei
păcătoşi, şi pe urmă îi întîlneşte în aceeaşi lecţie: la picioarele Crucii.
Trebuie apoi să ştim că Duhul Sfînt nu trezeşte numai frica de păcat şi de pedeapsă, ci trezeşte
şi plăcerea pentru cele sufleteşti. Omul trezit de vîntul Duhului Sfînt începe a căpăta o plăcere
pentru cele sufleteşti, întocmai cum bolnavul care se tămăduieşte începe a căpăta gust de mîncare.
Aşa face şi Duhul Sfînt. El nu ne vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul,
ci ne şi întinde această dragoste, să gustăm din ea. El nu ne ţine numai predică despre Golgota şi
iertarea păcatelor, ci ne dă să şi gustăm din dulceaţa mîntuirii sufleteşti.
El ne duce în cămara bucuriei şi ne dă să gustăm din bunătăţile ei. El ne duce în grădina
Dumnezeirii şi ne dă să gustăm din roadele ei, zicîndu-ne: Gustaţi să vedeţi ce Bun este Domnul!
Ce Învăţător minunat este Duhul Sfînt! Învăţămîntul din această lume se face prin urechi, iar
urechile sînt foarte departe de inimă. Duhul Sfînt Învăţătorul vorbeşte cu noi pe calea inimii; de
aceea, fiecare Cuvînt al Lui cade în pămînt bun şi roadă bogată aduce.
Şcoala Duhului Sfînt e o şcoală tainică; e o şcoală duhovnicească. Lucrurile cele duhovniceşti
numai în şcoala aceasta se pot învăţa. Fără ajutorul Duhului Sfînt nu putem cunoaşte lucrurile cele
duhovniceşti. De aceea oamenii cei lumeşti nu pot înţelege lucrurile cele duhovniceşti şi oamenii
cei lumeşti nu se pot înţelege cu oamenii cei duhovniceşti
(1 Cor. 2, 14).
De aceea oamenii cei lumeşti au urît şi prigonit şi vor urî şi prigoni pînă la sfîrşit pe oamenii cei
duhovniceşti.
Aici voi spune că Duhul Sfînt învaţă pe şcolarii Lui şi ce să răspundă pe vreme de prigoană.
Ne-a spus Însuşi Mîntuitorul acest lucru: Iar cînd vă vor duce pe voi înaintea dregătorilor şi
stăpînilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci
Duhul Sfînt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi
(Luca 21, 14).
Şi ce răspunsuri minunate ştie da Duhul Sfînt! Citiţi prin Faptele Apostolilor, să vedeţi ce
răspunsuri minunate dădea Duhul Sfînt: Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de
oameni (Fap. Ap. 5, 29). Orice ar fi să ni se întîmple, noi trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decît de oameni. Judecaţi voi înşivă - răspundeau creştinii în faţa prigoanelor de pe
atunci - dacă este drept s ascultăm mai mult de voi, decît de Dumnezeu! (Fap. Ap. 4, 19).
Vom spune apoi că Duhul Sfînt Învăţătorul nu ne lasă din mîna Lui şi din şcoala Lui pînă nu
sfîrşim şcoala.
Adevărat că drumul spre cunoştinţă e greu şi obositor; genunchii tăi vor tremura de multe ori
suind Muntele Domnului; dar, în sfîrşit, vei atinge înălţimea. Într-o bună zi, sufletul tău va primi
razele soarelui ceresc; te vei uita în jos şi vei vedea ceaţa şi norii pămîntului; te vei uita în sus şi vei
vedea faţă în faţă pe Isus Mîntuitorul şi vei auzi glasul Lui cel dulce: - Vino slugă bună şi
credincioasă!...
Aici voi spune, din nou şi cu apăs, că şi Oastea Domnului a ieşit din şcoala cea mare a Duhului
Sfînt şi va trăi numai pînă cînd va rămînea în şcoala aceasta. Toţi ostaşii Domnului trebuie să fie
elevi în şcoala Duhului Sfînt. Adunările şi petrecerile noastre trebuie să fie şcoala Duhului Sfînt.
Duhul Sfînt este Învăţătorul nostru Cel mare. Vom putea lupta şi birui numai pînă vom petrece în
şcoala Duhului Sfînt.
Slavă Ţie Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată rîvna noastră, toată căldura noastră, toate revărsările
noastre, toate rugăciunile noastre, toate cunoştinţele noastre, toată deşteptarea noastră, toate
cîntările noastre sînt aripile Tale, Porumbel Sfînt şi Scump!
 Cealaltă şcoală şi celălalt învăţător

Biruinţele mîntuirii sufleteşti ies din şcoala cea mare a Duhului Sfînt. Tocmai pentru asta,
diavolul a alergat şi aici tot în galop. Şi, ah, cu cîtă mişelie a lucrat diavolul şi aici! Şi-a făcut şi el
un duh al lui: alcoolul; şi o şcoală a lui: cîrciuma.
Despre această şcoală blestemată cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Biruinţele ce le
face diavolul cu ajutorul alcoolului le puteţi vedea pe tot locul.
Alcoolul este şi el un învăţător grozav; îi învaţă pe oameni să cînte, să înjure pe Făcătorul, să
desfrîneze, să-şi bea sănătatea şi mintea, să se certe, să se bată, să se omoare, etc. Ah, ce de şcolari
are şcoala cea blestemată a diavolului şi ce biruinţe face duhul lui: alcoolul! Lumea e aproape
complet spirtualizată de spirtul diavolului.
Să-i scoatem pe oameni din iadul acestei şcoli! Să-i învăţăm a-şi petrece în şcoala cea minunată
a Duhului Sfînt! Să-i învăţăm a se îmbăta cu beţia cea sfîntă pe care o face revărsarea Duhului
Sfînt!

Duhul Sfînt - vestitorul Golgotei

Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu
va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi,
pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am
zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi
(Ioan 16, 13-15).
Am amintit mai înainte, pe scurt, că lecţia de predilecţie a Duhului Sfînt este Golgota. Acum
voi scrie mai pe larg despre aceasta.
În şcolile cele lumeşti se învaţă multe feluri de studii: limbi, gramatici, matematici, istorie,
geografie, etc. Şcoala Duhului Sfînt are însă un singur studiu şi o singură lecţie, pe care o predă în
felurite chipuri: Golgota.
Duhul Sfînt Îl vesteşte neîncetat pe Mîntuitorul şi învăţăturile Lui. Cînd va veni Mîngîietorul,
Duhul adevărului, - zicea Isus - are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El,
ci va vorbi tot ce va fi auzit, vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua
din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din
ce este al Meu, şi vă va descoperi
(Ioan 16, 13-15).
Isus Mîntuitorul L-a vestit pe Duhul Sfînt, iar Duhul Sfînt Îl vesteşte pe Mîntuitorul. Şcoala cea
mare a mîntuirii sufleteşti are două clase: clasa Golgotei şi clasa Duhului Sfînt. Aceste două clase se
întregesc una pe alta.
Prin Golgota ne vin darurile Duhului Sfînt, iar Duhul Sfînt ne ajută să aflăm Golgota. Prin darul
Jertfei de pe Crucea răstignirii ne vine mîntuirea, iar Duhul Sfînt ne ajută să aflăm aceste daruri şi ni
le dă. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei, acela e şi un şcolar al Duhului Sfînt, iar de
cealaltă parte, orice şcolar al Duhului Sfînt este un vestitor al Mîntuitorului.
Duhul Sfînt Se ocupă neîncetat cu vestirea Mîntuitorului. Tot timpul Şi-l foloseşte pentru
vestirea lui Isus Hristos. Veacuri de-a rîndul n-a făcut altceva, decît a-L vesti pe Isus Cel Răstignit şi
Îl va vesti mereu pînă la sfîrşitul veacurilor.
Numai prin Duhul Sfînt Îl putem cunoaşte cu adevărat pe Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă.
Dacă Isus a zis: Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decît prin Fiul (Matei 11, 27), apoi, tot aşa
putem zice, că nici pe Isus Mîntuitorul nimeni nu-L poate cunoaşte cu adevărat, decît prin Duhul
Sfînt.
Duhul Sfînt ne învaţă neîncetat despre Isus Mîntuitorul. În toate împrejurările vieţii noastre,
Duhul Sfînt Îl pune în faţa noastră pe Mîntuitorul, viaţa Lui şi învăţăturile Lui. De eşti sărac, Duhul
Sfînt îţi zice: Uită-te la Isus, că n-a avut nici măcar un loc unde să-Şi plece capul! (Luca 9, 58).
De eşti în durere şi suferinţă, Duhul Sfînt îţi arată pe Cel ce a răbdat bătăi, batjocuri, dureri
grozave şi moarte.
De eşti prigonit, îţi zice: Uită-te la Cel ce a fost prigonit, de la început pînă la sfîrşit, în toată
viaţa Lui de pe pămînt!
În orice stare ai fi, Duhul Sfînt îţi zice: Uită-te la Isus Mîntuitorul şi îndată vei primi mîngîiere,
ajutor şi scăpare!
Lecţia de predilecţie a Duhului Sfînt este îndeosebi Golgota. Aici umblă neîncetat Duhul Sfînt
să-i atragă pe oameni. Şi ce metodă minunată are şi aici!
Duhul Sfînt începe a-l trezi pe om, arătîndu-i păcatele şi punînd în faţa lui Jertfa Crucii, iertarea
şi mîntuirea. Duhul Sfînt stăruie mereu în lecţia aceasta, pînă ce-l pleacă pe om spre Golgota şi-l
depune la picioarele Crucii, zicîndu-:
- Vezi, păcătosule, de ce dar mare te-a învrednicit Fiul lui Dumnezeu! El a murit pentru tine şi
păcatele tale. A murit ca să nu mai fi al tău, ci să fi al lui Isus Hristos, care te-a răscumpărat cu un
preţ mare (1 Cor. 6, 20).
Duhul Sfînt stăruie mai departe cu lecţia aceasta, adîncind şi azi, şi mîine Jertfa Crucii în inima
şi viaţa omului, pînă ce-l pe om să poată rosti cuvintele ap. Pavel: De acum nu mai trăiesc eu, ci
trăieşte în mine Isus Hristos, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal. 2, 20).
Aceasta este culmea la care se poate ridica un om pămîntean. Acesta este lecţia de încheiere a
Duhului Sfînt, punctul suprem al mîntuirii sufleteşti; iar acest punct îl putem cîştiga numai cu
ajutorul Duhului Sfînt.
Cînd ajungi la acest punct, deodată ţi se schimbă întreg felul de a vedea, de a trăi, de a gîndi şi
de a vorbi.
Un prieten mă mustra, mai zilele trecute - şi încă în public - de ce folosesc numai cuvintele
Domnul şi Mîntuitorul. Cică expresii ca acestea: Preadulcele meu Mîntuitor, Domnul meu, etc, ar fi
expresii sectare. Îmi spunea prietenul cu apăs, să folosesc numai cuvîntul Hristos.
- O, dragul meu - i-am răspuns eu - era o vreme cînd aşa făceam, cum zici. Peste treizeci de ani
am vorbit mereu despre un Hristos care a venit în lume să şteargă greşeala lui Adam şi să scape
lumea de păcatul strămoşesc. Ani de zile am predicat şi eu despre un Hristos care ne învaţă să
facem ceea şi ceea şi să nu facem ceea şi ceea. Dar cu această predică n-am putut aduce pe nimeni
la picioarele Crucii. Nu m-am putut aduce nici măcar pe mine.
S-a întîmplat însă, dragul meu, că a trecut un vuiet peste viaţa mea... a suflat un vînt... nici eu
nu-mi dau seama bine de unde şi cum a venit. Dar în clipa aceea, mi s-a deschis graiul şi am strigat:
Domnul meu şi Mîntuitorul meu!...
Pînă atunci, eu cunoşteam numai un Hristos care de lucru mai mult cu Adam şi cu păcatul
strămoşesc, decît cu mine. Acum însă cunosc un Hristos care are de lucru cu mine, cu păcatele
mele, cu slăbiciunile mele, cu îndoielile mele, cu mîntuirea mea. Peste treizeci de ani nu I-am zis lui
Hristos niciodată Domn şi Mîntuitor, pentru că n-aveam de lucru cu El, pentru că nu era Domnul şi
Stăpînul vieţii mele.
O, dragul meu prieten, poate tu nu înţelegi acest fel de a grăi; te supără acest fel de a grăi.
Domnul să-ţi ajute să poţi zice cîndva şi tu: Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor!...
Duhul Sfînt Îl vesteşte şi Îl preamăreşte pe tot locul pe Scumpul nostru Mîntuitor. Aşa să facem
şi noi! N-ai aflat încă pe Domnul şi mîntuirea?... Lasă-te atras de Duhul Sfînt la picioarele Crucii,
ca să-L afli, iar după ce L-ai aflat, preamăreşte-L neîncetat şi Îl vesteşte şi altora!
Vorbiţi pe tot locul şi cu toate prilejurile despre Isus Cel Răstignit! Eu mă tem că în Ziua
Judecăţii voi fi mustrat cu mustrări ca acestea: Adu-ţi aminte că atunci şi atunci ţi s-a dat prilej să
vorbeşte despre Isus Hristos, şi n-ai vorbit!... Ţi s-a dat prilej să-i chemi pe oameni la Golgota, şi nu
i-ai chemat.
Să-L vestim pe Isus Mîntuitorul şi prin faptele noastre! Sîngele Lui să se observe pe tot locul şi
cu toate prilejurile!
Duhul Sfînt este şi Înţelepciune. El ar putea vorbi despre descoperiri noi aduse din cer. El ar
putea să ne vorbească despre noi descoperiri ştiinţifice, despre ştiinţă şi filozofie. Dar El Se ocupă
numai cu vestirea Mîntuitorului şi cu Golgota, pentru că aici sînt adîncimea şi înălţimea cunoştinţei.
Toate cunoştinţele şi învăţăturile noastre cele lumeşti, în lumina veşniciei, nu preţuiesc nimic!
În lumina vieţii de veci şi Judecăţii de veci, va avea preţ numai ceea ce am învăţat în şcoala cea
mare a Duhului Sfînt. Şi vai, ochii mi se umplu de lacrimi, cînd mă gîndesc ce de creştini trec în
cealaltă lume fără să fi învăţat nimic în această şcoală!
 Mai zilele trecute, am văzut un ţăran citind un ziar politic. Se ţinea mîndru că citeşte şi el
politică mai înaltă, de care citesc şi domnii.
- Bădicule dragă, i-am zis, dă-mi voie să te întreb, ai citit d-ta cîndva în Biblie?
S-a uitat lung şi mirat la mine . Nici n-auzise de aşa ceva.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Îndemnaţi neîncetat pe oameni să intre în şcoala cea
mare a Duhului Sfînt! Îndemnaţi-i şi ajutaţi-i neîncetat să intre în şcoala aceasta, ca să-L afle pe Isus
Cel Răstignit!

Duhul Sfînt Mîngîietorul

Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac; şi

anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte,
dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămîne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14, 16-17).
Isus Mîntuitorul S-a coborît pe pămînt nu numai ca Învăţător, ci şi ca Mîngîietor. El tămăduia
pe cei zdrobiţi cu inima (Luca 4, 18). El împărţea mîngîiere dulce apostolilor Săi şi tuturor celor
se apropiau de El.
Cînd a sosit ceasul plecării Lui la cer, apostolii s-au întristat. Însă Mîntuitorul i-a îmbărbătat,
spunîndu-le: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în
veac... nu vă voi lăsa orfani (Ioan 14, 16-17). Vom spune deci şi aici: ce bine a fost că S-a
înălţat Isus la cer şi ne-a trimis pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul! Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de
folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L
voi trimite (Ioan 16, 7).
Mîngîietorul nostru Cel Adevărat şi mîntuirea noastră cea adevărată sînt Duhul Sfînt. Este şi
mîngîiere lumească, dar mîngîierea cea adevărată este mîngîierea pe care ne-o dă Duhul Sfînt. Este
o mare deosebire, este o uriaşă deosebire între mîngîierea cea lumească şi mîngîierea Duhului Sfînt.
Prima condiţie a mîngîierii este dragostea. Numai o mîngîiere ce purcede din dragoste poate
alina dureri şi întristări. Aţi văzut cum, pe vreme de necaz, vine şi unul, şi altul, să te mîngîie. Dar
cei mai mulţi vin numai din datorie, nu din dragoste. E datoria noastră să-l mîngîiem pe cutare şi
curate... e datoria voastră să-l mîngîiaţi... - astfel de vorbe se aud de regulă cînd cineva cade la
necaz. Dar cu astfel de datorii, cei întristaţi nu se prea mîngîie. La inima celui necăjit străbate
numai o mîngîiere ce purcede din dragoste. Dragostea, numai dragostea este în stare să şteargă
lacrimile. Pe un necăjit îl poate mîngîia numai unul care iubeşte.
Duhul Sfînt este Mîngîietorul nostru Cel Adevărat, pentru că El ne iubeşte cu o dragoste
nemărginită. El este Vistierul dragostei cereşti. El ne iubeşte cu dragostea Tatălui şi a Fiului. În
mîngîierea Duhului Sfînt este şi dragostea nemărginită a Tatălui care a jertfit pe Fiul Său pentru noi
- şi este şi dragostea cea nemărginită a Fiului, care S-a jertfit pentru noi. Duhul Sfînt ne iubeşte cu o
mîngîiere ce întrece orice fel de mîngîiere lumească, pentru că El le iubeşte cu o dragoste ce întrece
orice dragoste omenească.
O, ce mîngîiere dulce şi scumpă este mîngîierea Duhului Sfînt! Cei care trăim în şcoala Duhului
Sfînt o simţim ca pe o miere dulce ce unge inima noastră. O simţim ca pe un untdelemn ceresc ce
unge rănile inimilor noastre.
A doua, vom spune că Duhul Sfînt este un Mîngîietor credincios şi statornic. Dragostea şi
prietenia cea omenească sînt nestatornice. La vreme de necaz, de mule ori, ba de cele mai multe ori,
te părăseşte prietenul cel mai bun. Dar Duhul Sfînt este un Mîngîietor credincios şi statornic.
El va rămîne lîngă patul tău chiar cînd toţi te vor părăsi.
El va rămîne cu tine în necazul tău, chiar şi cînd tatăl tău şi mama ta te vor părăsi
(Psalm 26, 16). El va rămîne cu tine pentru că te iubeşte. El te iubeşte chiar şi cînd ai greşit. El
nu te părăseşte chiar şi cînd ai greşit. Prietenii te părăsesc cînd ai greşit, dar Mîngîietorul Cel ceresc,
nu. Oricît de greşit ai fi, El stă lîngă patul tău cînd îţi speli în toate nopţile aşternutul tău cu lacrimi
de căinţă (Psalm 6, 6).
Oricît de rătăcit şi greşit ai fi, El te mîngîie şi te sărută cu dragostea şi iertarea Tatălui ceresc,
cînd te vede plîngînd cu lacrimile fiului pierdut.
 O, ce Mîngîietor Scump şi dulce ne este nouă Duhul Sfînt! Cîţi însă Îl cunosc?...
Şi cîtă stăruinţă şi statornicie arată Duhul Sfînt Mîngîietorul, în lucrarea Sa!
Este un om necăjit, pe care deznădejdea l-a cuprins în braţele ei. Încerci să-l mîngîi şi azi, şi
mîine. Dar de la o vreme, te plictiseşti, şi văzînd zădărnicia încercărilor tale, îl părăseşti.
Dar Duhul Sfînt nu face aşa. El stăruie mereu pentru mîngîierea noastră. Pe El nu-L
descurajează nici păcatele noastre, nici învîrtoşarea noastră. Chiar cînd noi, nesocotiţii, ne legăm cu
lanţurile deznădejdii şi cheia de la lacăt o zvîrlim, să nu ne poată dezlega nimeni, El vine cu cheia
Lui şi ne dezleagă.
Duhul Sfînt este apoi un Mîngîietor înţelept. Mîngîierea este şi ea un fel de medicină
sufletească, pe care trebuie să ştii cum să o aplici bolnavului. Nu e lucru uşor a-l mîngîia pe cineva.
Trebuie să afli ce-l doare şi să afli leacul potrivit. N-aţi văzut că, de multe ori, vrînd să te mîngîie
cineva, îţi face mai mult rău decît bine? Cînd greşeşti mîngîierea, îi faci celui necăjit mai mult rău
decît bine, întocmai ca şi cînd ai greşi tratamentul unui bolnav.
Aduceţi-vă aminte de Iov din Scriptură. Aşa păţise şi el cu mîngîierea prietenilor săi. Îl
mîngîiau prietenii, spunînd că Dumnezeu l-a pedepsit pentru trufia sa şi păcatele sale
(Iov 16 şi 22). Aceasta era o medicină greşită, care sporea şi mai mult suferinţele lui dreptului
Iov.
Însă Duhul Sfînt nu face niciodată greşeli de acestea. El vede imediat rana din inima noastră şi
pune îndată pe ea leacul cel alinător. O, ce Mîngîietor bun şi înţelept este Duhul Sfînt!
Vom spune apoi şi aici că Duhul Sfînt ne mîngîie, arătîndu-ne neîncetat Crucea Golgotei.
Oarecînd Moise, în pustie, striga celor muşcaţi de şarpe să privească spre şarpele ce de aramă
(Levitic 21, 8). Aşa face şi Duhul Sfînt: ne strigă şi El: Toţi cei răniţi de necazuri şi încercări,
priviţi spre Crucea Golgotei! Priviţi spre Cel care a suferit dureri şi moarte pentru noi şi păcatele
noastre!... Priviţi rănile Lui şi gîndiţi-vă că El vă iubeşte cu o dragoste nemărginită; El este cu voi în
necazurile voastre; încercările vă vin pentru binele vostru cel sufletesc!...
Mîngîierea Duhului Sfînt trece prin Golgota, trece prin trezirea cea sufletească a omului.
Mîngîierea Duhului Sfînt nu se prezintă singură, ci numai însoţită de trezirea omului din păcate.
Dacă Duhul Sfînt S-ar prezenta numai ca Mîngîietor, apoi toată lumea ar alerga la El, ca muştele la
miere. E plină lumea de necazuri şi încercări şi cine n-ar avea lipsă de mîngîiere? Dar această
mîngîiere se dă numai celor ce trec pe la picioarele Crucii; prin trezirea cea sufletească. Pe vreme
de boală şi necaz, toţi oamenii strigă: Doamne, Doamne! - iar pe urmă Îl uită pe Domnul. Acestor
fel de bolnavi le trebuie mai întîi cuţitul operaţiei - trezirea şi renaşterea cea sufletească - şi pe urmă
untdelemnul mîngîierii. Altcum, untdelemnul Duhului Sfînt li se dă degeaba.
Un misionar a făcut socoata că, dintr-o mie de bolnavi care au scăpat de la moarte, nici 10% n-
au devenit creştini mai buni.

Rugăciune

Duhule Sfinte, cerescule Mîngîietor, mîngîie-mă şi pe mine, căci multe sînt întristările şi
necazurile mele în această vale a plîngerii! În fiecare ceas, în fiecare clipă, am lipsă de mîngîierea
Ta cea dulce. Am, îndeosebi, Duhule Sfinte, o întristare pentru care nimeni nu mă poate mîngîia...
am o durere pe care nimeni nu mi-o poate uşura... am o rană pe care nimeni nu mi-o poate lecui,
decît Tu, cerescule Mîngîietor! Întristarea pentru păcat, durerea pentru păcatele mele este rana
aceasta. Lumea n-are nici un picur de untdelemn pentru o rană ca aceasta. Păcatul mi-a rupt
legătura cu Dumnezeu. Păcatul m-a lăsat în drum, rănit, bolnav şi părăsit. Şi nu este nimeni,
Duhule Sfinte, care m-ar putea mîngîia. Zadarnic caut linişte, zadarnic caut mîngîiere. Zadarnic
îmi întreb mereu sufletul: Suflete al meu, de ce eşti mîhnit şi de ce mă tulburi? (Psalm 41, 16).
Rana mă doare. Plîng cu lacrimile fiului pierdut şi alerg în toate părţile, strigînd cu amar: Am
pierdut pe Iubitul inimii mele!... N-aţi văzut pe Iubitul inimii mele? (Cînt. Cînt. 3, 3). Şi nu
este nimeni cine să-mi răspundă... şi nu este nimeni cine m-ar putea mîngîia, decît Tu, Preadulcele
meu Mîngîietor ceresc. Tu mă mîngîi cu vestea cea scumpă că Tatăl ceresc mă iartă şi mă aşteaptă
cu braţele deschise. Tu mă mîngîi cu vestea cea dulce că Iubitul meu, Mîntuitorul meu, mă caută şi
El, şi mă aşteaptă cu dragoste, ca să pot spune iarăşi: Preaiubitul meu este al meu şi eu sînt al Lui
(Cînt. Cînt. 2, 16).
O, Preabinecuvîntat Mîngîietor ceresc, rămîi neîncetat cu mine şi mă mîngîie neîncetat cu
mîngîierile Tale cele dulci şi sfinte!

Celălalt duh şi celălalt mîngîietor

Mulţi, cei mai mulţi creştini, caută mîngîierea Duhului Sfînt numai la vreme de necaz. Dar şi
mai grozavi decît aceştia sînt cei care îşi caută mîngîierea în alcool, în duhul diavolului.
Ah, ce lucru grozav se poate vedea între creştinii de azi! Se mîngîie şi se întăresc oamenii cu
duhul diavolului, cu alcoolul. Oare nu este şi lucrul acesta o mărturie grăitoare şi strigătoare despre
cel fel de creştinătate mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini?
Ah, ce mişel mare-i diavolul! Cum a alergat şi s-a amestecat el şi aici, şoptind:
- Oameni buni, nu vă mai duceţi la mîngîierea Duhului Sfînt!... Veniţi la mîngîierea duhului
meu, la alcool!
Ah, ce de creştini aleargă, în toate necazurile lor, la acest duh al diavolului! De cînd eram preot
la ţară, îmi aduc aminte că am cercetat pe un bolnav.
- Ei, ce mai faci, fiule?
- Rău, părinte, rău! Pînă acum mă mai mîngîiam cu cîte un pic de băutură, dar acum nici
băutura, nici tabacul nu-mi mai sufere... Am gătat-o cu viaţa!...
Era aceasta o viaţă de om din care duhul diavolului scosese mîngîierea Scumpului nostru
Porumbel şi pe urmă îl lăsase pe om în mijlocul drumului.
Ce lucru grozav!
Ce mare întristare şi batjocură Îi aducem Scumpului nostru Porumbel, cînd ne mîngîiem şi ne
întărim cu alcoolul şi fumatul! Eu m-am lăsat de băut şi de fumat, nu pentru că îmi prădam banii şi
sănătatea, ci pentru că mi-am dat seama că, prin aceste mîngîieri, întristez şi batjocoresc pe
Scumpul meu Mîngîietor.

Duhul Sfînt şi Biserica

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt i-a căutat mai întîi pe apostoli, a căutat casa unde erau
adunaţi apostolii. În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată, a venit din cer un
sunet ca vîjîitul unui vînt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au
fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat cîte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de
Duh Sfînt (Fap. Ap. 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de sus a apostolilor, ca să poată
împlini porunca Mîntuitorului: Mergînd, învăţaţi toate neamurile!...
După ce s-au umplut de Duh Sfînt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice
mîntuirea. Duhul Sfînt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor,
în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se
făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.
Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună
erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frîngeau pîinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie
de inimă
(Fap. Ap. 2, 42-46). Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet: un mare har era
peste toţi... (Fap. Ap. 4, 32-33).
Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet: un mare har era peste toţi - aici a luat
fiinţă cea dintîi Biserică a lui Hristos. În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt a strîns la un loc, în jurul
apostolilor, pe cei care crezuseră în Isus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcînd una sufletul şi inima
lor. Duhul Sfînt a întemeiat cea dintîi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfînt. Din temelie pînă în vîrful crucii - zice un sfînt Părinte -
biserica este lucrarea Duhului Sfînt. În acest înţeles zice sf. Părinte Irineu: Unde este biserică, acolo
este şi Duhul Sfînt şi unde este Duhul Sfînt, acolo se află biserica şi toate darurile.
Biserica - zice fericitul Augustin - este casa şi cetatea Duhului Sfînt. Sufletul şi viaţa Bisericii
este Duhul Sfînt. Biserica este trupul lui Hristos (Efes. 1, 22). Ceea ce este sufletul pentru
corpul omului, aceea este Duhul Sfînt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Precum nu poate
fi corp fără suflet, aşa nu poate fi nici Biserică fără Duhul Sfînt. Ceea ce face sufletul în mădularele
corpului, aceea face Duhul Sfînt în Biserică. El face Biserica cea vie şi lucrătoare.
(Din Înv. Fericitului Augustin).

Isus Mîntuitorul a împlinit în lume o întreită chemare: de Învăţător, de Preot şi de Împărat.

Aceste trei misiuni le împlineşte azi Biserica prin lucrarea Duhului Sfînt.
- Predica din biserică face parte din chemarea învăţătoare a bisericii, face parte din testamentul
Mîntuitorului: Mergînd, învăţaţi toate neamurile!...
- Slujbele din biserică fac parte din chemarea preoţească a Mîntuitorului. Aici intră şi Jertfa cea
mare a Sîngelui - Sf. Liturghie - prin care Hristos, Preotul Cel Mare, Se jertfeşte, răscumpărîndu-ne
din blestemul legii cu scump Sîngele Său.
- Chemarea împărătească este preamărirea lui Hristos. Împăratul împăraţilor, care ne conduce,
prin Duhul Sfînt, spre Împărăţia cea cerească.
În aceste trei chemări se cuprinde taina cea mare a mîntuirii neamului omenesc. În aceste trei
chemări se cuprind şi cele şapte Taine:
Botezul, Mirungerea, Cuminecătura, Mărturisirea, Maslul, Preoţia şi Căsătoria.
Cele şapte Taine sînt lucrarea Duhului Sfînt. Fiecare din cele şapte Taine este legată de darul şi
harul Duhului Sfînt. Duhul Sfînt este administratorul celor şapte Taine. Toate slujbele, toate Tainele,
toate lucrările din Biserică sînt lucrarea Duhului Sfînt. Fără Duh Sfînt - zice un sfînt Părinte - nu
sînt nici predică, nici preot, nici slujbă, nici Taină.
Biserica este organul prin care lucrează Duhul Sfînt. Preotul este - trebuie să fie - organul prin
care lucrează şi vorbeşte Duhul Sfînt. Cu cîtă putere lucrează un astfel de preot!
Nu este în lumea aceasta un alt grai mai puternic decît graiul ce-l spune Duhul Sfînt prin
predica preotului, din uşa altarului.
Nu este în lumea aceasta un învăţător mai puternic decît un preot aprins de focul Duhului Sfînt.
În misiunea sa, preotul este - trebuie să fie - organul prin care grăieşte şi lucrează Duhul Sfînt.
Un astfel de preot străpunge inimile şi aduce sufletele la picioarele Crucii. În schimb, preotul
funcţionar nu poate mişca pe nimeni. Predica lui este o predică moartă.
Viaţa şi tăria Bisericii este Duhul Sfînt. Un sfînt Părinte se ruga pe patul morţii astfel: Doamne,
trimite creştinătăţii Tale pe pămînt oameni plini de Duhul Sfînt, trimite Bisericilor Tale oameni plini
de Duhul Sfînt...
Vom spune însă îndată şi cu apăs că această tărie a Bisericii o ajută şi credincioşii ei. Vom spune
că toţi credincioşii Bisericii trebuie să primească darurile pe care le administrează Duhul Sfînt prin
Biserică. Biserica este trupul lui Hristos - zice ap. Pavel, iar noi sîntem mădularele trupului (1
Cor. 12, 12).
O Biserică va fi vie, tare şi lucrătoare, cînd toate mădularele ei, cînd toţi membrii ei stau sub
revărsarea Duhului Sfînt, aşa cum a fost în Ziua Cincizecimii. Ori nu ştiţi - zice ap. Pavel - că voi
sînteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
(1 Cor. 3, 16). Cînd fiecare dintre noi va fi o casă a Duhului Sfînt, ce tare şi puternică va fi
atunci Biserica!
O Biserică vie şi lucrătoare va fi atunci cînd Duhul Sfînt lucrează prin toate mădularele ei, sau
cînd toate mădularele ei stau sub revărsarea Duhului Sfînt. Biserica este trupul lui Hristos; cum ar
putea însă acest trup da înainte, dacă unele dintre mădularele lui sînt amorţite şi înţepenite? Aceste
mădulare trebuie dezmorţite şi trezite!
Mulţi - chiar şi dintre fraţii preoţi - sînt încă nedumeriţi despre rosturile Oastei Domnului. Mare
minune! Păi, nu vedeţi voi fraţilor preoţi, că Oastea Domnului umblă şi ea să dezmorţească
mădularele bisericii, ca să avem o Biserică vie, lucrătoare şi luptătoare?... Păi nu vedeţi că Oastea
Domnului scoate pe oameni din cîrciumi şi din pierzare şi îi redă bisericii, ca pe unii care morţi
erau şi au înviat?...
Fiecare creştin îşi are locul său şi lumina sa în lucrul cel mare al Evangheliei. Eu mă uit la
candelabrul din biserică. Ce predică minunată văd eu în lumînările din acest candelabru! Ele sînt de
diferite mărimi; ele sînt aduse de diferiţi credincioşi, dar toate au acelaşi scop şi fac aceeaşi slujbă:
luminează.
Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumînări aprinse! Luminile se văd una singură.
Sînt mai multe, diferite lumini, dar ele se văd una.
În viaţa cea creştinească, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină.
În Biserica lui Hristos, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină, îşi are lumina sa.
Puterea unui creştin se măsoară după lumina ce o revarsă şi el în lume. Puterea unei biserici se
măsoară după lumina şi căldura pe care o revarsă în lume şi în suflete. Puterea unei biserici sînt şi
credincioşii cei aprinşi cu focul Duhului Sfînt.
Mulţi critică Lumina Satelor şi Oastea Domnului. Păi, noi nu ştim să fi făcut vreo altă crimă,
decît atît că ne-am silit şi ne silim să aprindem toate luminile din biserică.
Eu admir silinţa oamenilor de a-şi face biserici noi şi frumoase, dar eu aş admira şi mai mult
năzuinţa de a-şi face şi Biserică vie, cercetînd-o regulat, cu mic, cu mare şi făcînd-o să răsune de
cîntări, slujbe şi rugăciuni. Pe multe locuri ţin oamenii la cinstea de a avea biserici pompoase, dar
duminica le afli goale.
Ce lucru grozav este să vezi duminica o biserică goală, iar cîrciumile şi tîrgurile pline! Şi ce
lucru tot atît de grozav este să-i vezi pe creştini duminică dimineaţa în biserica lui Hristos, iar după
amiază în biserica diavolului, în cîrciumă! Oare nu este aceasta o grozavă întristare ce I se aduce
Duhului Sfînt?...
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Luptaţi şi voi neîncetat pentru întărirea Bisericii lui
Hristos! Luptaţi neîncetat să-i scoateţi pe oameni din iadul cîrciumilor şi al păcatelor, atrăgîndu-i în
Biserica cea vie a lui Hristos!
 Intraţi în Oastea Domnului

Cuvînt înainte:

Cel ce scriu aceste rînduri şi această carte sînt preot, adică păstor şi îngrijitor de suflete. Este
aceasta o slujbă aleasă, frumoasă şi de multe ori mai liniştită ca alte slujbe. Pentru mine însă această
slujbă este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frămîntare sufletească. Această slujbă
mi s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie, la
Ezechiel prorocul cap. 33 vers. 1-10, unde Domnul zice:
Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor sufleteşti ai lui Israel! Proroceşte, şi spune-le lor,
păstorilor: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel care se pasc pe ei înşişi! Nu
trebuie păstorii să pască turma? Voi mîncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lînă, tăiaţi ce e gras, dar nu
paşteţi oile. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită, n-aduceţi
înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpîniţi cu asuprire şi cu asprime! Astfel,
ele s-au risipit, pentru că n-aveau păstor. Au ajuns prada tuturor fiarelor cîmpului, şi s-au risipit.
Turma Mea rătăceşte pe toţi munţii şi pe toate dealurile înalte; oile Mele sînt risipite pe toată faţa
ţării, şi nimeni nu îngrijeşte de ele, nici nu le caută! De aceea, păstorilor, ascultaţi Cuvîntul
Domnului! Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru că oile Mele au ajuns de jaf şi sînt prada
tuturor fiarelor cîmpului, din lipsă de păstor, pentru că păstorii Mei n-au nici o grijă de oile Mele,
ci se păşteau numai pe ei înşişi, şi nu păşteau oile Mele, de aceea, păstorilor, ascultaţi Cuvîntul
Domnului! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile din
mîinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi
izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană! (Ezec. 34, 1-10).
Cuvîntul Domnului mi-a vorbit astfel: Fiul omului, vorbeşte copiilor poporului tău, şi spune-le:
Cînd voi aduce sabia peste vreo ţară, şi poporul ţării va lua din mijlocul lui pe un om oarecare, şi-l
va pune ca străjer, dacă omul acela va vedea venind sabia asupra ţării, va suna din trîmbiţă, şi va
da de ştire poporului, şi dacă cel ce va auzi sunetul trîmbiţei nu se va feri, şi va veni sabia şi-l va
prinde, sîngele lui să cadă asupra capului lui. Fiindcă a auzit sunetul trîmbiţei şi nu s-a ferit, de
aceea sîngele lui să cadă asupra lui; dar dacă se va feri, îşi va scăpa viaţa. Dacă însă străjerul va
vedea venind sabia, şi nu va suna din trîmbiţă şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi
va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sîngele lui din
mîna străjerului. Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi
Cuvîntul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea. Cînd zic celui rău: Răule, vei
muri negreşit! şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în
nelegiuirea lui, dar sîngele lui îl voi cere din mîna ta (Ezec. 33, 1-8).
Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească
nu am decît atunci cînd suflu din trîmbiţă ca să deştept pe cei păcătoşi.
Din această datorie şi răspundere a mea de trezitor şi aducător de suflete la Mîntuitorul a ieşit şi
Oastea Domnului.
Şi acesta văzînd primejdia, va sufla din trîmbiţă... din această datorie a ieşit Oastea Domnului
ca o trîmbiţă ce cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi. Domnul m-a chemat de la ţară, unde am
slujit ca preot 10 ani şi m-a pus aici la Sibiu să suflu din trîmbiţă în faţa primejdiei.
Da, da, în faţa primejdiei căci o mare primejdie ameninţă sufletul oamenilor. După războiul cel
mare, credinţa a slăbit, dragostea creştină s-a răcit şi fărădelegile au sporit grozav. Niciodată parcă
n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice
ap. Pavel - dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind
Evanghelia lui Hristos (2 Cor. 4, 4). El domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).
E pare că iadul cu toate relele lui s-a slobozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor
stricăciuni sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensivă şi o
luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra
întunericului şi contra răutăţilor.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Isus Biruitorul. Domnul
este Conducătorul acestei Oşti.
Eu nu sînt altceva decît umil un gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant care m-a pus să
suflu din trîmbiţă şi să strîng suflete sug steagul Lui. Toată conducerea Oastei e a Lui. El Singur ne
poate duce la biruinţă.
Şi încă ceva. Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o
mişcare contra tuturor patimilor rele pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Lupta noastră
s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi sudalmei după ce mai ales aceste două patimi fac cele mai
mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului este o mişcare
de renaştere sufletească, e o mişcare de pătrundere în adîncimile sufleteşti ale omului pentru a
înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la izvorul puterii şi al îndreptării, care
este Isus Mîntuitorul.
În acest înţeles, cartea de faţă nu e o înşirare de regulamente lungi şi amănunţite despre tot ce
trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vreau să intre în Oastea Domnului. În
deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adîncirea vieţii sufleteşti în
Evanghelia Mîntuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi
întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei... Fără de
acestea, toate regulamentele şi poruncile sînt sarcini grele de purtat (Luca 11, 39); sînt numai
spălarea pe dinafară a blidelor (Luca 11, 39); sînt litera care omoară pentru că lipseşte din ea
duhul care face viu şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (2 Cor. 3, 6).
Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Isus Mîntuitorul.

Cartea aceasta iese acum în ediţia a treia; s-a tipărit a treia oară. În timp de 2 ani, s-a tipărit în
20.000 de exemplare. Este şi faptul acesta p grăitoare mărturie despre puterea cu care Domnul a
ajutat să iasă în lume această carte. Cu dar şi putere de la Domnul de sus a ieşit în lume aceasta
carte; cu dar şi putere a început să lucreze şi în sufletele cititorilor.
Cartea aceasta a ieşit din lucrarea Duhului Sfînt. Citirea ei a lucrat în suflete cu dar şi putere.
Din toate părţile sosesc ştiri de la cei ce se hotărăsc la o viaţă nouă citind această carte şi celelalte
cărţi de la Lumina Satelor. Căci ţinem să spunem şi aici: mai sînt încă 8 cărţi care veste Oastea
Domnului. Unele din ele - ca Oglinda inimii omului, Corabia lui Noe, - sînt scrise special pentru cei
din Oastea Domnului. Ajutate de lucrarea Duhului Sfînt, aceste cărţi au strîns în armata mîntuirii
peste 5.000 de suflete. O mulţime de suflete au scăpat din ghearele beţiei şi altor patimi rele. O,
cum ştie Domnul să lucreze şi azi în lume şi în sufletele care Îl primesc!
În timpul din urmă, Oastea Domnului a luat un mare avînt. Peste 5.000 de luptători se află de
prezent strînşi sub steagul Mîntuitorului. Nu este nici un judeţ în ţară, unde Oastea să n-aibă mai
mulţi sau mai puţini ostaşi. De la Nistru pînă la Tisa, steagurile noastre fîlfîie cu biruinţă.
Mobilizăm sufletele la luptă contra păcatului, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol.
Sîntem în plină înaintare căci cu noi este Dumnezeu.
Fireşte, avîntul ce-l va lua Oastea Domnului atîrnă în rîndul al doilea de la cei care ne-am strîns
sub steagul Mîntuitorului. Să nu slăbim cu rîvna şi lupta. Să înaintăm mereu spre biruinţă şi să
atragem şi pe alţii în fronturile mîntuirii sufleteşti.
De încheiere mă aplec cu umilinţă în faţa Scumpului meu Mîntuitor, mulţumindu-I din adîncul
sufletului meu pentru aleasa chemare ce mi-a dat-o şi pentru ajutorul de care m-a învrednicit.
Al Tău este Doamne lucrul acesta! Ţie îl încredinţăm şi pe Tine Te rugăm să fi neîncetat cu noi,
căci fără de Tine, noi nu putem face nimic. Înviază-ne la o viaţă nouă cu viaţa şi învierea Ta,
luminează-ne cu lumina Ta, întăreşte-ne cu darul Tău, du-ne la biruinţă cu biruinţa Ta...
Şi ne rugăm Ţie, Scumpul nostru Mîntuitor, ajută-ne să aducem la Tine pe cei ce nu Te cunosc.
Cu darul şi harul Duhului Sfînt, ajută-i să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui
satana, la Dumnezeu (Fap. Ap. 26, 30).

Sibiu, la 1 septembrie 1928 Iosif Trifa, preot - redactorul foii Lumina

Satelor.

Ce fel de mişcare este Oastea Domnului

 şi cu cine se războiesc cei intraţi în ea?

Vom spune îndată la început. Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război
sufletesc. Ea poartă nu război dîrz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului
mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se
luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului.
Mulţi vor zice: ce rost are această Oaste a Domnului căci doar toţi creştinii sînt ostaşi de ai lui
Hristos? Va fi, dar ei au dezertat demult din lupta mîntuirii. Au părăsit frontul şi pe Comandantul
Luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mîntuirii şi ne-am pus din nou la
cîrma şi comanda Marelui nostru Rege ceresc: Isus Mîntuitorul.
În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întîi şi întîi vrăjmaşul cu care ai de
luptat; să-i cunoşti puterea şi apucăturile ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa e şi
lupta unui creştin. Mai întîi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.
Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi creştinii, şi pe care trebuie să-l biruim?
Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sfînta
Scriptură. Amintesc acum numai două: Satana - zice Scriptura - e potrivnicul credincioşilor,
vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte... să ne împotrivim lui cu credinţă tate
(1 Petru 5, 8-9). Îmbrăcaţi-vă în toată armătura lui Dumnezeu - zice ap. Pavel - ca să luptăm
împotriva satanei şi să nimicim toate săgeţile lui cele aprinse (Efes. 6, 3-8).
Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai creadă în
diavolul. Un om din popor m-a întrebat astă vară, că oare zău, este diavol şi unde şade?... Omul mă
întreba aşa rîzînd, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul şi să nu se mai teamă de el. De
domnii de la oraş să nu mai vorbim; te rîde în faţă cînd îi spui că este diavol.
Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa cea creştinească. Credinţa în diavolul îşi are
însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie Scripturile
în nenumărate locuri spunîndu-ne apriat că este diavol şi ne face băgători de seamă asupra isprăvilor
lui. Cel ce nu crede în diavolul, pierde şi credinţa în Dumnezeu, pentru că - între altele - tocmai
diavolul şi lucrurile lui ne face să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El şi
ajutorul Lui.
Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai
diavolul este acela care şopteşte oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este
diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi
meşteşugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata. Aşa face
şi diavolul: se ascunde tăgăduindu-se pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.

Cine a fost diavolul la început şi cum a fost făcut?

Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor şti să răspundă. Diavolul a fost şi el o făptură a lui
Dumnezeu; a fost la început o făptură bună pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a fost bun. Ba încă
mai mult decît atît: la început diavolul era una din cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să
fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.
La prorocul Ezechiel este un loc care adevereşte de minune istoria cu începutul şi căderea
diavolului. Citiţi cap. 28 din Ezechiel şi veţi afla acolo istoria şi trecutul diavolului. În chipul
împăratului din Tir, se află în acest capitol istoria satanei, despre zice Biblia că: Ajunsese la cea mai
înaltă desăvîrşire, era plin de înţelepciune şi desăvîrşit în frumuseţe... stăteai în Eden, Grădina lui
Dumnezeu... erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe Muntele cel Sfînt al lui
Dumnezeu... (Ezec. 28, 12-15).
Precum se vede din acest loc, diavolul fusese la început o făptură plină de slavă, de înţelepciune
şi de o mare frumuseţe. Se poate să fi fost chiar el încredinţat cu ocîrmuirea pămîntului.
Dar diavolul a căzut din această stare, pentru că cuprins de trufie, voia să fie asemenea lui
Dumnezeu. Istoria căderii diavolului se află foarte nimerit pusă în Biblie la Isaia cap. 14 şi la
Ezechiel cap. 28, în chipul împăraţilor din Tir şi Babilon. Iată locul de la Ezechiel:
Aşa zice Domnul: pentru că ţi s-a stricat inima şi ai zis: eu sînt Dumnezeu şi şed pe scaunul de
Domnie al lui Dumnezeu... te-am aruncat jos pe pămînt de pe Muntele lui Dumnezeu (Ezec. 28,
2, 16-17).
Iată şi locul de la Isaia: Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost
doborît la pămînt, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica
scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor,
la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în
locuinţa morţilor, în adîncimile mormîntului!
(Isaia 14, 12-15).
Despre această cădere a zis şi Mîntuitorul: Am văzut pe Satana căzînd ca un fulger din cer
(Luca 10, 18).

Cum a fost alungat satana din cer

Despre cum a fost alungat satana din cer, ne spune Biblia la Apocalipsa cap. 12:
Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii
lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare,
şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe
pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea:
Acum a venit mîntuirea, puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui,
pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat
jos. Ei l-au biruit, prin Sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar
pînă la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pămînt şi mare!
Căci diavolul s-a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme (Apoc.
12, 7-12).
Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răzvrătitor şi luptător contra lui
Dumnezeu. Locul sus amintit ne mai spune că satana a fost alungat din cer împreună cu îngerii lui.
Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de îngeri. Era înzestrat cu o desăvîrşire mai mare
decît mulţii alţii din îngerii cerului. După răzvrătire, satana şi-a atras de partea sa şi pe o mulţime
din aceşti îngeri pe care îi avusese sub cîrmuirea sa. Satana a rămas conducătorul şi căpetenia
îngerilor căzuţi. În acest înţeles îl numeşte Scriptura pe diavolul: Domnul dracilor (Matei 12,
23); Belzebul (Luca 11, 15); Lucifer, etc. Împreună cu satana au fost alungaţi din cer şi îngerii
lui.
Timpul căderii şi alungării lui satana din cer, Biblia nu ni-l spune apriat. Se poate însă deduce
că această cădere s-a întîmplat cîtva timp după ce Dumnezeu făcuse lumea îngerilor şi înainte cu
ceva de a fi fost făcut omul, pentru că la facerea omului satana se afla pe pămînt.
După alungarea din cer, lucrul cel dintîi ce l-a făcut satana, a fost să se reculeagă din înfrîngerea
primită şi să-şi strîngă rîndurile. Satana şi-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu el.
Satana cu îngerii lui sînt o oaste mare şi bine organizată. Oricît de mult a pătruns între îngerii
cei căzuţi duhul trufiei şi al neascultării, totuşi satana îi ţine sub cîrmuirea şi porunca lui.
Diavoleştile gloate îşi au organizaţia lor şi planurile lor de luptă. Despre această organizaţie a
diavoleştilor gloate, vorbeşte ap. Pavel la Efeseni: Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi
sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii... (Efes. 6, 12). Se spune prin aceste cuvinte apriat că
satana are o oaste bine organizată cu multe feluri de împărţiri şi subîmpărţiri. Precum cetele
îngereşti sînt împărţite în mai multe clase, aşa parcă sînt împărţite şi cetele diavolului.
Alungat din cer, satana s-a făcut din heruvim strălucitor, un mare vrăjmaş al lui Dumnezeu.
Însuşirile cele bune ce le-a avut, s-au schimbat în altele de natură rea. I-au rămas diavolului
însuşirile alese ce le avea, numai cît s-au schimbat înspre a face rău, aşa cum spre pildă un om are
minte bună, dar o foloseşte să înşele, să mintă, etc. Prin căderea sa, diavolul s-a făcut izvorul
păcatului: Întru început diavolul a păcătuit, el este începutul păcatului.

Numirile satanei
 În special se distinge satana printr-o mare vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva
adevărului. De altcum însuşirile lui cele rele sînt puse şi în diferitele numiri ce i s-au dat. Cuvîntul
satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut potrivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Isus şi a
tuturor credincioşilor. El stă împotriva a tot ce vrea Dumnezeu; e contra adevărului şi contra tuturor
planurilor lui Dumnezeu.
Cuvîntul şarpe înseamnă înşelător. Începînd din Grădina Raiului, unde a înşelat pe Eva, pînă în
zilele noastre, satana foloseşte cu cea mai mare plăcere şi dibăcie înşelăciunea cu care multe suflete
cîştigă.
Cuvîntul diavol înseamnă hulitor, defăimător. Diavolul caută în fel şi chip a ridica hulă
împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a ridicat şi împotriva lui Isus. Spre acest scop foloseşte mai ales
minciuna, de aceea îl numeşte Scriptura mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44).
Cuvîntul balaur înseamnă nimicitor, distrugător. El a căutat totdeauna să distrugă ceea ce a
clădit Dumnezeu. El a căutat să nimicească şi pe Isus şi el caută mereu să distrugă şi viaţa noastră
cea clădită pe Evanghelie.
Aceste însuşiri le au şi toţi îngerii săi cei răi. Ei sînt cu totul învîrtoşaţi în cele rele. Ştiind că nu
vor avea niciodată iertare, ştiind că-i aşteaptă pedeapsa cea veşnică, îi sînt vrăjmaşi înfocaţi
împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor credincioşilor Lui.
Se va întreba cineva: De ce a lăsat Dumnezeu pe satana şi îngerii lui să cadă în păcatul
răzvrătirii şi să se facă vrăjmaşii noştri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu libertatea voinţei. Ei
au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că Dumnezeu le ia libertatea voinţei, însă
Dumnezeu nu S-a atins de libertatea voinţei lor, aşa cum nu Se atinge nici de libertatea voinţei
noastre.
De altcum satana cu îngerii lui şi ispitele lui ne pot fi şi spre folos sufletesc. Ispitele satanei ne
ţin în veşnică trezire şi apărare sufletească. Ispitele ne apropie neîncetat de Dumnezeu şi ne apleacă
în rugăciune. Ispitele ne sporesc credinţa şi umilinţa. Precum aurul se lămureşte în foc, aşa cei
credincioşi în cuptorul ispitelor (Înţel. Sirah 2, 5).
Atacul satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm contra meşteşugurilor lui ca nişte buni
ostaşi ai lui Hristos (2 Tim. 2, 3). În această luptă se cîştigă darul de biruitor şi cununa vieţii
(Apoc. 2, 7-10).

Cum s-a apucat de lucru?

Îndată ce a fost alungat din cer, satana cu oastea lui s-a apucat de planul să cucerească pentru el
lumea şi pe om. Dumnezeu îl făcuse pe Adam în strînsă legătură de ascultare faţă de El. Această
legătură de ascultare s-a apucat satana să o strice.
Planul era acesta: să-l cîştige pe Adam şi urmaşii lui şi prin asta să se facă el, satana,
cîrmuitorul şi domnitorul lumii şi al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat satana de Adam şi Eva în
rai. Era acesta primul atac al satanei; era un atac de cea mai mare însemnătate. Prin el voia satana să
apuce cîrmuirea lumii şi a omului.
Despre cum a decurs acest atac, vom scrie pe larg mai tîrziu. Acum vom spune numai atît că va
rămînea o veşnică ruşine pe neamul omenesc, cît de uşor a cîştigat satana lupta, fără nici o
împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra satanei va fi răsunat prelung de bucuria acestei
biruinţe!...
Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea şi pe om în veşnica robie a satanei şi a gloatelor
lui. Încă din rai, a făgăduit lui Adam că va slobozi pe urmaşii lui din această robie a neascultării,
ridicînd din sămînţa femeii un vlăstar care va zdrobi capul şarpelui, adică puterea satanei.
Cînd a sosit plinirea vremii, Cel făgăduit - Isus Mîntuitorul - a venit în lume şi a biruit pe
diavolul şi puterea lui. Despre cum a biruit Isus pe marele vrăjmaş, vom scrie mai pe larg mai tîrziu.
Acum vom spune numai atît, că biruinţa Mîntuitorului asupra satanei a fost o biruinţă definitivă. În
lupta ce s-a dat între Domnul şi diavolul, diavolul a rămas complet înfrînt şi bătut. Numai cît,
această bătălie încă nu s-a sfîrşit. A rămas ca să se mai dea o luptă în parte, asupra fiecărui suflet
omenesc. Satana trebuie bătut de două ori. Întîi el a fost bătut şi biruit definitiv de Acela care Se
cheamă Isus, adică Biruitor. A doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă pe cîmpul de luptă al
inimii noastre şi al voinţei noastre; adică stă în voinţa noastră de a-L alege şi a-L primi pe Isus ca pe
un Biruitor ce ne duce şi pe noi la biruinţă.
Însă răul tocmai acesta este, că cei mai mulţi oameni nu-L primesc cu adevărat pe Isus
Mîntuitorul şi de aceea biruinţa Lui nu poate străbate în lume şi între oameni. La ai Săi a venit Isus
şi la toţi cîţi L-au primit pe El le-a dat putere (Ioan 1, 10) să fie biruitori asupra vrăjmaşului
diavol. Însă oamenii nu L-au primit pe El, de aceea nu s-a surpat puterea diavolului, ci parcă tot mai
mare se face. Lumea se cufundă în păcate şi se departă mereu de Isus Biruitorul, de aceea puterea
satanei tot creşte.
Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în semnul că
niciodată satana n-a avut biruinţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice ap.
Pavel - Dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind
Evanghelia lui Hristos (2 Cor. 4, 4). Sau cum zice într-alt loc că satana este un domnitor, un
stăpînitor puternic care domneşte în întunericul acestei lumi
(Efes. 6, 12).
Uitaţi-vă cît de mulţumit stă acest domnitor pe tronul lui şi se uită peste lumea şi oamenii de
azi. Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi tare ca azi. Se pare că s-a împlinit în zilele
noastre profeţia din Apocalipsa, unde se spune că balaurul cel mare, şarpele cel vechi care se
numeşte diavolul, se va război cu cei rămaşi din seminţia Fecioarei şi i s-a dat lui să biruiască pe ei
şi i s-a dat stăpînire peste orice seminţie şi popor şi limbă şi neam, şi se vor închina lui toţi locuitorii
de pe pămînt al căror nume nu este scris în Cartea Vieţii Mielului Celui înjunghiat (Apoc. 13,
7-8). Parcă am ajuns la o culme a puterii diavolului. Dar tocmai această culme a puterii este
profeţită în Apocalipsa ca un semn că balaurul cel mare (diavolul) merge spre pieire (Apoc. 17,
11). Mielul (Isus Mîntuitorul) îl va birui pe el, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul
împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sînt cu El, de asemenea îl vor birui (Apoc.
17, 14).
Acum ori mai tîrziu, va porni o mare ofensivă împotriva domnului veacului acestuia, care este
satana. În stricăciunea vremilor noastre se va ivi o mare mişcare de întoarcere la Mîntuitorul şi
Evanghelia Lui. În culmea puterii sale, satana va fi biruit.
Scripturile spun că va sosi o vreme cînd satana va fi legat pe timp de 1000 de ani şi apoi iar va
scăpa puţin şi pe urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului să-şi ia pedeapsa
(Apoc. cap. 20). Cînd va veni acest timp, Singur Dumnezeu ştie, căci nu este dat oamenilor a
şti vremile şi anii. Pentru noi de altcum nici nu are însemnătate a şti şi a afla timpurile profetice.
Pentru noi şi mîntuirea noastră are însemnătate să auzim şi să ascultăm glasul Mîntuitorului care ne
cheamă la război contra balaurului celui mare. Pentru noi are însemnătate să fim între cei chemaţi,
aleşi şi credincioşi care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus (Apoc. 12, 17)
primindu-L pe El de Biruitor asupra vrăjmaşului diavol.

Oastea Domnului cheamă la război

Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă pe tot omul la război contra
stăpînitorului veacului acestuia. Ea se luptă cu îndîrjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume, pe
care satana umblă să le răstoarne cu totul.
Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este o
ascultare a Mielului, care cheamă la război împotriva balaurului celui mare pe toţi cei care vreau să
fie cu El, chemaţi, aleşi şi credincioşi. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi
conducerea lui Isus Biruitorul.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol.
Oastea Domnului e o luptă neîncetată împotriva vrăjmaşului diavol. Cine intră în Oastea
Domnului, intră în declaraţie de război cu satana şi trebuie să stea de-a pururi gata de luptă ca un
bun ostaş al lui Hristos (2 Tim. 2, 3). Despre cum se dă această luptă şi cum se cîştigă biruinţa,
scriem pe larg în paginile următoare.
 Cum a cîştigat satana cea dintîi biruinţă
Pe urmele şarpelui din Grădina Edenului...

Scriptura ne aminteşte despre două atacuri făţişe ale satanei. În cel dintîi, diavolul a atacat pe
Adam şi Eva în Grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mîntuitorul în pustie. În Eden
a biruit pe Adam, iar în pustie el a fost biruit de Mîntuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte,
sînt pline de învăţătură despre cum atacă diavolul şi despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci
cu de amănuntul. Începem întîi cu atacul satanei. Să mergem întîi pe urmele şarpelui diavol din
Eden, să aflăm cum l-a biruit pe Adam.
Cum a început satana atacul contra lui Adam şi Eva? Întîi şi întîi, şi-a schimbat înfăţişarea. El
nu s-a arătat pe faţă cine este, nici anume ce voieşte. Cu gîndurile lui viclene s-a ascuns într-un
şarpe frumos.
Acesta e şi azi cel dintîi lucru ce-l face satana cînd pleacă la atac. El nu se arată. El se ascunde,
ba - cum spuneam mai înainte - chiar se şi tăgăduieşte pe sine însuşi, pentru ca omul să nu-l
cunoască şi să nu afle înşelăciunile lui. Cînd atacă diavolul, se schimbă şi se ascunde. Oh, cîte
haine, cîte înfăţişări felurite şi cîte ascunzători are satana cînd dă atacul! Dar totuşi are şarpele
diavol ceva ce nu se poate ascunde. Şuierul nu şi-l poate ascunde. Dar acest şuier nu-l poţi auzi
decît atunci cînd trăieşti o viaţă retrasă de vuietul acestei lumi, cînd trăieşti o viaţă retrasă în
rugăciune şi purtări curate. Cel credincios în fiecare ispită aude de departe şuierul şarpelui diavol şi
se fereşte de atacul lui.
Să vedem acum mai departe, ce a făcut satana după ce s-a schimbat şi s-a ascuns în chip de
şarpe. A îmbiat pe Eva cu un măr frumos - ne spune Scriptura. Cu acest măr, diavolul a trezit pofta
ochilor, pofta corpului. Cea dintîi lovitură a dat-o aşadar satana în corpul omului. A căutat o uşă de
intrare prin carnea omului. A atacat mai întîi corpul, şi apoi a sărit să ia de minte pe Eva. El atacă şi
azi tot aşa. Satana pune ispitele şi patimile în faţa corpului, pentru că ştie că trupul nostru este mai
slab. Acest atac şi ferirea de el, îl prevedea şi Mîntuitorul cînd în noaptea din Grădina Gheţimani le-
a zis apostolilor: Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este plin de rîvnă, dar trupul e neputincios
(Matei 26, 41). Cu un măr frumos la vedere s-a apropiat satana de Eva. Tot aşa face şi azi:
diavoleştile patimi sînt plăcute la vedere şi dulci la gustare (dar vai, amare sînt urmările lor!).
După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, satana a mers mai departe cu atacul. Ţinta lui era să
rupă legătura ascultării dintre om şi Dumnezeu. Aici trebuia să-şi concentreze toate puterile. El
începu atacul cu multă băgare de seamă. El nu sări să rupă deodată legătura dintre om şi Dumnezeu.
El pipăi mai întîi această rupere cu îndoiala, zicînd către Adam şi Eva: Oare cu adevărat a zis
Dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii raiului?... (Genesa 3, 10). Prin această şireată întrebare,
diavolul umbla să strecoare în sufletul celor dintîi oameni otrava îndoielii.
Cu otrava îndoielii începe şi azi satana atacul cel mare al cîştigării unui suflet. Un om din popor
m-a întrebat astă vară: Oare zău, părinte, să fie ra şi iad în cealaltă lume? Întrebarea era semn că
diavolul strecurase otrava îndoielii în sufletul omului. În corabia vieţii noastre, satana încearcă
mereu să facă găuri de îndoială, c-apoi ştie el că prin aceste găuri apa pătrunde încet, încet pînă ce
pe urmă corabia se îneacă. Ah, ce cumplită otravă sufletească este îndoiala şi ce roade bogate seceră
diavolul de pe urmele ei.
Să mergem mai departe cu atacul satanei. Otrava îndoielii ce o aruncase şarpele diavol în
sufletul lui Adam şi Eva, tocmai îndată n-a prins, căci Eva a răspuns: Da, Dumnezeu ne-a spus
lămurit să nu mîncaţi din rodul pomului căci cu moarte veţi muri. Cuvintele Evei erau un fel de
respingere a atacului satanei. Atacul nu reuşise. Atunci diavolul aduse în luptă o altă armă:
minciuna. Nu e adevărat acest lucru - începu satana - nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu că veţi
muri... În faţa adevărului, satana puse minciuna şi a început a lucra cu minciuna.
Cu minciuna lucră şi azi satana. Minciuna este doar arma pe care diavolul o foloseşte mai des şi
cu mai multă dibăcie pentru că el este tatăl minciunii, începutul şi izvorul tuturor minciunilor cu
care a umplut lumea de azi.
Pe lîngă minciună, diavolul mai puse în luptă încă o armă: trufia, ispita trufiei. Nu pentru asta
v-a oprit Dumnezeu că veţi muri - zise diavolul către Adam şi Eva - ci pentru că El (Dumnezeu) ştie
că îndată ce veţi gusta, vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea ca Dumnezeu, cunoscînd
binele şi răul... Adică vorba satanei mergea cam aşa: Vedeţi ce Dumnezeu rău aveţi? V-a închis
ochii şi mintea să nu cunoaşteţi şi voi binele şi răul... v-a oprit să mîncaţi din pomul acesta ca să nu
fiţi asemenea Lui... vrea să rămînă El Singur mai mare ca voi... Satana vorbea şi aici din ale sale,
căci el însuşi fusese alungat din cer pentru trufie şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi acum
trăgea în acest păcat şi pe oameni.
Cu trufia lucrează şi azi satana prin lume. Lumea este plină de ispitele trufiei şi mîndriei cu care
satana bogate biruinţe seceră.
Şarpele diavol a atacat aşadar pe Adam şi Eva cu: pofta ochilor, cu îndoiala, minciuna şi ispita
trufiei. Atacul a reuşit. Eva a întins mîna, a gustat şi a dat şi lui Adam să guste. Satana a biruit. A
fost aceasta o biruinţă cu urmări grozave pentru om. Puterile sufleteşti ale lui Adam şi Eva au
început îndată a se schimonosi, a se întuneca şi a slăbi. Otrava răului, otrava păcatului s-a aşezat în
ei, în inima lor şi s-a prefăcut în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima lor a
început acum să lucreze el însuşi, dinăuntru înafară. Şarpele diavol s-a retras. El nu mai avea de
lucru. Otrava ce o strecurase în sufletul lui Adam şi Eva se făcuse ea însăşi un izvor de păcate şi
rele.
Citiţi cu băgare de seamă Biblia - la Genesa cap. 3 - şi veţi vedea acest lucru. După păcătuire,
Adam şi Eva au încercat să se ascundă din faţa Atotputernicului Dumnezeu, ba încă Adam a şi
minţit. Păcatele şi răutăţile au început îndată să curgă din ei ca dintr-un izvor plin de otravă.
Aceste grozave urmări le avem şi noi în viaţa noastră de cîte ori ne biruie satana cu ispitele lui.

Alte apucături ale satanei

Pe lîngă apucăturile ce le-a folosit în Grădina Edenului, trebuie să ştim că satana mai are încă şi
alte multe apucături pe care le foloseşte în atacurile sale.
Trebuie să mai ştim că satana nu se ascunde numai în dosul poftelor şi patimilor rele, ci el se
ascunde şi în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul. Umblă şi el să-şi facă ucenici,
propovăduitori printre oameni (bărbaţi şi femei) şi după ce i-a făcut, se ascunde în dosul lor. De
aceştia trebuie să ne ferim ca de însuşi diavolul.
Trebuie apoi să ştim că satana atacă mai ales pe cei credincioşi. Cele mai furioase atacuri le
îndreaptă satana contra celor credincioşi, contra celor care se hotărăsc la o viaţă nouă cu Domnul. E
şi firesc să fie aşa pentru că omul care trăieşte în fărădelegi, e o cetate biruită de diavolul; satana îşi
lasă aici de pază un singur drăcuşor, iar cu gloata lui cea mare atacă cetatea credinciosului. Din ce
sporim într-o viaţă cu Domnul, să băgăm de seamă că sporeşte şi atacul diavolului.
Trebuie apoi să ştim că satana e un duşman căruia îi plac pactele de pace. El stă gata să intre în
pact, în înţelegere de pace cu omul. Îndată ce intri în aceste pacte, satana te biruie pentru că el este
foarte viclean şi şiret.

Cum a biruit Isus pe satana

Pe urmele Biruitorului

După biruinţa din Eden, diavolul a pus mîna pe cîrmuirea lumii. Pe Adam l-a dat jos din
scaunul de stăpînitor al pămîntului în care îl aşezase Dumnezeu, şi s-a suit el în acest scaun. Satana
pusese mîinile pe frînele domniei. Dar lumea nu putea să rămînă sub stăpînirea şi cîrmuirea lui
satana.
Isus Mîntuitorul a venit în lume ca al doilea Adam al omenirii. El avea să bată pe ispititor şi să
cucerească iarăşi stăpînirea asupra pămîntului şi legătura de ascultare şi de supunere faţă de
Dumnezeu.
Venirea în lume a lui Isus, a fost pentru satana o declaraţie de război. Toată cucerirea lui era
acum în primejdie. El trebuia să se măsoare din nou cu Acest al doilea Adam, iar Domnul Isus
aşijderea trebuia să dea lupta cu ispititorul. Această luptă urma să decidă soarta pămîntului şi a
oamenilor. Această luptă s-a dat în pustie şi s-a sfîrşit pe Crucea Golgotei cu biruinţa deplină a
Mîntuitorului. Vom cerceta cu de amănuntul mersul acestei lupte, pentru că în ea e pusă taina cea
mare despre cum putem şi noi birui pe satana, cîştigîndu-ne darul de biruitori (Apoc. 3, 5).

Cele trei atacuri din pustie

Atacul prim: ispita cu pîinile

Cea dintîi luptă dintre Isus şi satana s-a dat în pustie.

Mersul acestei lupte se află istorisit în Evangheliile de la Matei cap. 4, 1-11 şi Luca 4, 1-15. Să
cercetăm cu de amănuntul această luptă. Iată-l pe satana apropiindu-se de Mîntuitorul. El pipăie
terenul de luptă, să afle unde ar fi mai slab.
El ştie că Isus posteşte de 40 de zile şi Îi este foame. El încearcă să răzbească prin această
foame, prin această poftă a corpului. El foloseşte şi aici apucătura din Grădina Edenului: cea dintîi
lovitură o dă în corp, ştiind bine că trupul este mai slab ca duhul. Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
porunceşte ca pietrele acestea să să facă pîini - zise satana apropiindu-se de Isus - fă-Ţi pîine şi
mănîncă, căci iată te stingi de foame aici în pustie...
Nu din milă faţă de Mîntuitorul zicea aşa vicleanul diavol, ci ţinta lui era şi aici ca în Eden: să
rupă ascultarea Mîntuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în faţa lui Adam şi Eva, el pune şi aici
lăcomia, pofta mîncării, voind prin aceasta să rupă legătura ascultării de Dumnezeu. Însă Isus
respinse acest atac. El izbi atacul vicleanului cu cuvintele Scripturii: Omul nu trăieşte numai cu
pîine, ci cu orice cuvînt ce iese din gura lui Dumnezeu
(Numeri 8, 3). Faţă de pîinile satanei, Domnul puse încrederea în Dumnezeu şi ascultarea de
Dumnezeu. Da, sînt flămînd - va fi zis Mîntuitorul - de 40 n-am gustat pîinea, mi-aş face pîine din
piatră, dar asta ar însemna să ascult de sfatul tău. Eu însă pentru aceasta am venit în lume ca să fac
voia Tatălui Meu şi să ascult numai de El... El are să hotărască asupra Mea. Eu Mă las în grija Lui.
Poate că am să mor de foame, dar Eu sînt gata să şi mor... O, Preabunule Tată - va fi zis Isus,
ridicîndu-Şi privirea blîndă spre cer - o ispită vrea să-mi rupă ascultarea de Tine. Eu însă sînt hotărît
să rămîn în ascultare de Tine, pînă chiar şi la moarte...
Cel dintîi atac al ispititorului a căzut. Diavolul e biruit şi silit să se retragă cu ruşine. Cerurile se
bucură, diavoleştile gloate se îngrozesc. Dar satana nu se lasă bătut numai cu atît. Însuşirea lui e, că
iese pe o uşă şi intră pe cealaltă. El începe un al doilea atac.
Înainte de a trece la acest atac, ţin încă odată să apăs asupra faptului că satana a încercat să-şi
deschidă uşă prin pofta mîncării. Mîncarea în sine e rea, dar trebuie să băgăm de seamă căci
diavolul poate face din ea o pierzare de suflet. Cu îmbuibarea în mîncări şi băuturi, trezeşte satana
poftele şi ispitele şi multe suflete cîştigă. În privinţa asta să ne fie regulă cuvintele ap. Pavel: Şi
purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte
(Rom. 13, 14). Ceea ce face boala şi foamea - zice sf. Ioan Gură de Aur - e nimic pe lîngă ceea
ce face îmbuibarea în mîncări şi băuturi. Precum pămîntul care este prea umed naşte viermi, aşa şi
îmbuibarea este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele. Aici încape şi învăţătura despre
folosul postului.
Şi iarăşi să ne aducem aminte că nu numai cu pîine va trăi omul; noi avem lipsă şi de hrană
sufletească. Rugăciunea, citirea Bibliei, grija de cele sufleteşti, etc, trebuie să ne fie pîinea cea de
toate zilele a sufletului nostru. Trebuie să simţim o foame după Cuvîntul lui Dumnezeu (Amos 8,
11).
Cîţi însă umblă flămînzi după pîine sufletească?

Al doilea atac: în turnul bisericii din Ierusalim

În primul atac satana încercase să răzbească prin foamea ce o suferea Mîntuitorul. El lasă acum
această uşă şi încearcă să intre prin alta. Isus Acesta este un om foarte religios - îşi va fi zis satana -
de pofta mîncării nici nu vrea să ştie... El trebuie atacat cu o ispită sufletească... S-a lăudat cu
încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc tocmai cu această încredere. M-a izbit cu o vorbă
din Sfînta Scriptură, hai să-L izbesc şi eu cu alta.
Atunci diavolul L-a dus pe El în sfînta cetate şi l-a pus pe aripa bisericii. Şi I-a zis lui Isus: De
eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor Săi şi ei Te vor ridica
pe mîini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră
(Psalm 91, 11-12).
Vorbele satanei mergeau cam aşa: Văd că eşti un om foarte credincios. Te încrezi din tot sufletul
Tău în Dumnezeu. Ce minunat! Arată acum întregului Ierusalim cît de mare este încrederea Ta în
Dumnezeu. Sari jos ca să se împlinească vorbele Scripturii şi să cunoască lumea că eşti Mesia...
Ah, cîtă viclenie este în această ispitire! Auzi tu, dragă cititorule: din turnul bisericii din
Ierusalim, diavolul predică din Scriptură despre încrederea în Dumnezeu. Nemaipomenit! Ah, de ar
fi măcar acest lucru de învăţătură despre cîtă viclenie pune satana în ispitele şi atacurile lui!
Atacul acesta era mai greu pentru Mîntuitorul decît cel dintîi, mai ales că satana folosise şi el
Scriptura. Însă Mîntuitorul îndată respinse atacul vicleanului cu un alt citat din Scriptură: De
asemenea este scris, să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău
(Numeri 6, 16). Prin acest răspuns Isus zicea: Da! Eu Mă încred din tot sufletul meu în Tatăl
ceresc, dar tocmai această încredere Mă opreşte să nu pun la încercare dragostea ce o are Dumnezeu
faţă de Mine. Dacă M-aş arunca jos, aş ispiti dragostea lui Dumnezeu. Eu Mă încred în El şi n-am
să ispitesc dragostea Lui. Dragostea nu cercetează, ci se încrede...
Satana fu din nou biruit. El se retrase ruşinat şi iadul se cutremură din nou. El însă nu se lasă
numai cu atîta. Mai încearcă încă un atac, al treilea.
Înainte de a trece la acesta, ţin să spun că satana foloseşte şi azi foarte adeseori ispita religioasă.
El vorbeşte de multe ori în Numele lui Dumnezeu; se preface a fi un trimis de la Dumnezeu. În
acest înţeles zicea ap. Pavel că: Satana se preface în înger de lumină
(2 Cor. 11, 14).
Astă vară într-un sat am văzut un sectar, aşa numit milenist (student în Biblie). Predica
oamenilor. Şi ştiţi ce predica? Spunea că nu este iad iar cu toate că Mîntuitorul şi Evangheliile spun
apriat că este iad, este o răsplată a celor buni şi o pedeapsă a celor răi. Însă predicatorul spunea că
iubirea lui Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului. Este o blasfemie, o hulă pentru Dumnezeu,
învăţătura despre iad - zicea el.
Auzindu-l mi-am adus aminte de ispita din pustie, cînd din turnul bisericii din Ierusalim
diavolul predica despre încrederea în Dumnezeu. În dosul studentului era diavolul, care în numele
iubirii lui Dumnezeu, încerca să dărîme una din învăţătura de temelie a creştinismului. Prin
predicatorul milenist, diavolul striga pe uliţa satului: Nu este rai, nu este iad, nu este înviere, nu este
o altă viaţă... prin urmare: beţi, mîncaţi, chefuiţi, păcătuiţi şi trăiţi-vă viaţa!...
Una din temeliile creştinismului e tocmai învăţătura despre o răsplată a faptelor bune şi o
pedeapsă a celor rele, în lumea cealaltă. Scripturile sînt pline cu locuri care spun apriat acest lucru.
L-a spus şi Mîntuitorul în Evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv.
Acest lucru îl spune apriat Evanghelia. Îl cere şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi nici în
cealaltă lume o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, ar suferi atotdreptatea lui
Dumnezeu. Chinurile iadului nu sînt o vătămare pentru iubirea lui Dumnezeu. Ar fi numai atunci
dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta veşnic Crucea şi Jertfa Mîntuitorului, adică darul iertării păcatelor
noastre prin Sîngele Domnului.
Ah, ce viclean mare e diavolul! Să priveghem şi să ne rugăm neîncetat!

Al treilea atac: sus pe vîrful unui munte...

Al treilea atac al satanei s-a petrecut sus, pe vîrful unui munte înalt.
Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipeală toate împărăţiile lumii şi
strălucirea lor şi I-a zis: Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pămînt şi
te vei închina mie. Unii tîlcuitori spun că prin această ispită, satana n-ar fi cerut tocmai închinarea
lui Isus înaintea lui. Era cu mult mai şiret decît să ceară aşa dintr-o dată un lucru aşa de mare. În
ispita de mai sus, satana ar fi făcut o propunere de pace cu Mîntuitorul. Hai, fă alianţă cu mine, - va
fi zis vicleanul. Eu Îţi ajut să cîştigi stăpînirea pămîntului şi pe urmă vom cîrmui împreună...
Grea era şi ispita aceasta. Mîntuitorului I se îmbia stăpînirea lumii fără să-Şi mai verse Sîngele.
Satana Îl ferea pe Mîntuitorul de suferinţele Crucii. Ah, ce vicleşug!
O, ce mult foloseşte şi azi satana această ispită! E doar cea mai tare dintre toate ispitele lui. El
pune în faţa oamenilor lumea cu toate măririle şi plăcerile ei. A mea este lumea cu toate măririle şi
plăcerile ei - zice şi azi satana - ţie omule ţi le dau pe toate, numai să te închini mie şi să-mi slujeşti
mie... A lui sînt toate plăcerile şi poftele acestei lumi pe care le împarte din belşug celor ce se
închină lui.
Mîntuitorul respinge şi acest al treilea atac. De data asta nu mai stă de vorbă cu ispititorul, ci îl
alungă poruncitor, strigîndu-i: Înapoia Mea satano! Ca unui cîine, Domnul îi strigă: cară-te de
aici!... pleacă de aici!
Acesta e răspunsul cel ma bun pe care trebuie să-l dăm şi noi diavolului de cîte ori îl simţim
apropiindu-se de noi cu ispitele lui.
Cele trei atacuri din pustie mai au o învăţătură pentru noi. Între altele îl văzurăm pe satana
ispitind pe Mîntuitorul cu cuvintele Scripturii.
Asta-i dovada că diavolul cunoaşte Scriptura; cunoaşte puterea ei şi înţelesul ei.
Ah, ce lucru grozav este acesta! Diavolul cunoaşte Scriptura, se cutremură de ea şi de puterea ei
şi tu, dragă cititorule, poate n-ai văzut niciodată Scriptura! Cum să nu te înfrîngă ispitele diavolului
cînd diavolul cunoaşte Biblia şi tu ba!...
Ah, ce lucru grozav este un creştin care nu cunoaşte Biblia, Cartea Vieţii, Cartea lui Dumnezeu
trimisă oamenilor pe pămînt.

Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugîndu-Se

Ah, ce şcoală minunată ne poate fi nouă pustia în care Domnul a biruit ispitele satanei prin post
şi rugăciune! Pustia era plină de şerpi şi animale sălbatice. Dar asupra Domnului n-aveau putere. El
Se ruga. El stătea sub paza cerului de sus. Era plină pustia şi de şerpi sufleteşti; de ispitele satanei.
Era plină de mugetul leului diavol ce umbla răcnind căutînd să-L înghită (1 Petru 5, 8). Dar
asupra Domnului n-avea nici o putere pentru că El Se ruga.
Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugîndu-Se. Veniţi să înţelegem că şi lumea aceasta este
o pustie mare plină de şerpi şi lei sufleteşti. Numai prin priveghere şi rugăciune ne putem apăra de
atacurile lor. Ah, ce putere mare este nouă rugăciunea! Te rogi tu, fratele meu? Privegheaţi şi vă
rugaţi!

Alte atacuri ale satanei

Sus pe Golgota, diavolul e biruit definitiv

Am scris despre cum a biruit Isus cele trei atacuri ale satanei în pustie. Trebuie însă să ştim că
n-au fost acele atacuri cele dintîi şi cele din urmă. Isus Mîntuitorul a stat neîncetat în luptă cu
ispitele vicleanului diavol. Chiar şi despre atacul în pustie scrie Evanghelia că a ţinut întruna 40 de
zile. Şi a fost ispitit de diavolul timp de 40 de zile... şi după ce L-a ispitit în toate felurile, a plecat
de la El pînă la o vreme (Luca 4, 2 şi 13). Adică precum se vede, ispita din pustie, cea
istorisită în Evanghelie, a fost numai culmea atacului. Mîntuitorul mai avusese de lucru cu ispitele
diavolului. Şi a mai avut şi după biruinţa din pustie, precum spune Evanghelia că a plecat de la El
diavolul, numai pînă la o vreme.
În multe feluri şi chipuri a mai încercat diavolul să se apropie cu ispitele lui de Isus. Amintesc
numai cîteva din cele mai mult grăitoare despre cît de şiret şi viclean e diavolul. Într-un loc spune
Evanghelia că apropiindu-se ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, Isus a început să-Şi prepare
învăţăceii spunîndu-le că va fi omorît în Ierusalim şi a treia zi va învia. La asta, Petru apostolul, a
început să-L mustre pe Domnul zicînd: Să Te ferească Dumnezeu, să nu Ţi se întîmple aşa ceva!
Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: Înapoia Mea satano! căci gîndurile tale nu sînt gîndurile lui
Dumnezeu (Matei 16, 21-23). Mîntuitorul a înţeles îndată că în dosul vorbelor lui Petru era
satana care umbla să-L scape pe Mîntuitorul de Jertfa Crucii, ca prin asta să zădărnicească planul
mîntuirii noastre. Gîndurile lui Petru nu erau gîndurile lui Dumnezeu, ci ale diavolului. De aceea Se
întoarce Isus către Petru cu vorbele: Înapoia Mea satano!. ceea ce pe înţelesul adevărat s-ar traduce
aşa: Ce? Iară ai venit satano să Mă ispiteşti?... cară-te! pleacă îndată de aici!
Vedeţi cît de şiret e diavolul! El se ascunde în dosul lui Petru apostolul.
O altă ispită şi mai şireată se află în Evanghelia de la Ioan cap. 12, 20-28. În săptămîna cea
mare, cînd Isus Se pregătea pentru Jertfa cea mare, ne spune Evanghelia de mai sus că au venit nişte
greci din Grecia să-L vadă pe Isus. Ei erau plini de rîvnă pentru adevărul şi lumina Evangheliei şi,
probabil, L-au poftit pe Isus să meargă în ţara lor. Domnului Isus I se deschidea o uşă de scăpare... I
se deschidea o lume nouă care-L aştepta cu toată dragostea. Numai cît această uşă era deschisă de
satana. În dosul grecilor era satana care încerca să-L abată, încerca să-L scape pe Domnul de Jertfa
Crucii. Ah, ce vicleşug mare era şi aici! Satana se ascunsese în dorul şi rîvna grecilor care căutau
lumina şi adevărul Evangheliei şi Îl pofteau pe Isus în ţara lor. Însă Domnul a priceput îndată ispita
satanei. Drept răspuns - ne spune Evanghelia - Isus le-a zis grecilor: A sosit ceasul să fie proslăvit
Fiul Omului... Acum sufletul Meu este tulburat (în vederea Crucii). Şi ce voi zice?... Tată izbăveşte-
Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la ceasul acesta (Ioan 12, 20-
27). Ispita satanei n-a reuşit. El s-a retras iarăşi bătut şi biruit.
Cele mai furioase atacuri le-a dat apoi satana în drumul Golgotei şi sus pe Golgota. Cînd se
apropia ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească acest
plan al mîntuirii noastre. Pe întreg drumul Golgotei, diavolul a aprins mereu ura în sufletul iudeilor
şi ostaşilor să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit pe Domnul în nădejdea că Domnul Îşi va
pierde răbdarea, Se va împotrivi, va face atare minune, va lovi pe batjocoritori şi prin asta s-ar
zădărnici planul mîntuirii oamenilor.
Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă în linişte cumplitele bătăi şi batjocuri. Cînd satana văzu
că Domnul rabdă şi cuiele, se îngrozi şi mai mult, iar cînd Crucea se înălţă în vîrful Golgotei, tot
iadul se cutremură. Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii, el nu lăsă să se trezească
mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletul lor. Diavolul puse în gura lor fel de fel
de hule şi batjocuri la adresa Domnului. Era ultima zvîrcolire a satanei, ultimul lui atac.
Dar Domnul răbdă pînă la sfîrşi toate suferinţele. Cînd totul era gata, El a strigat: S-a sfîrşit...
Era un strigăt de biruinţă. Jertfa cea mare era gata. Diavolul era definitiv biruit. În cutremurul ce s-a
făcut cînd Isus Şi-a împlinit chemarea, era şi strigătul de durere al satanei, era şi cutremurul iadului.
În aceste clipe, cerul şi pămîntul răsuna de cîntecul biruinţei: Acum are loc judecata lumii acesteia,
acum stăpînitorul lumii acesteia (diavolul) va fi aruncat afară (Ioan 12, 31). În cutremurul de
pe Golgota era şi trosnetul scaunului în care se aşezase diavolul ca domnitor şi stăpînitor al
pămîntului.

Alte însuşiri ale satanei

Am arătat la locul său ce fel de apucături şi arme foloseşte satana în atacurile sale contra
Domnului Isus. Atacurile ne arată că satana, pe lîngă vicleşug, mai pune în lupta sa şi stăruinţă şi
experienţă. Diavolul are o stăruinţă şi o răbdare extraordinară. Aţi văzut de cîte ori a repetat atacul
asupra Mîntuitorului? Era alungat mereu şi iar se întorcea. Era bătut mereu şi tot nu se lăsa. Aşa e şi
faţă de noi. Eu am impresia că după fiecare atac ce nu-i reuşeşte, satana ţine un nou consiliu de
război cu sfetnicii lui şi porneşte din nou atacul. Satana ne bate nu numai cu vicleşugul, ci şi cu
stăruinţa. Să ne gîndim cîtă stăruinţă pune diavolul pentru a cîştiga un suflet de om. Să ne gîndim că
stăruinţa asta e un semn că diavolul ştie preţui sufletul. Ştie ce comoară nepreţuită e un suflet de
om, de aceea aleargă, lucră, asudă să-l poată cîştiga. O, de am învăţa măcar şi de la satana să avem
şi noi stăruinţă şi răbdare de fier în lupta mîntuirii sufleteşti!...
Trebuie să ştim apoi că satana n-are nici putere, nici înţelepciune mare; însă schimb are
experienţă, are un meşteşug probat, adică şi-a probat meşteşugul şi din aceste probe a scos
învăţături despre cum să atace. Experienţa face foarte mult. Un om bătrîn a păţit mai multe şi ştie
mai bine trece prin greutăţile vieţii decît cel tînăr, sau decît cel ce nu cunoaşte viaţa decît din carte.
Aşa e şi cu experienţa satanei. De veacuri întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne
cunoaşte pînă în cele mai mici amănunte. El ştie ce fel de rîmă să pună în undiţă, pentru fiecare om.
Faţă de experienţa marelui ispititor, noi sîntem ca nişte copii nepricepuţi şi de aceea trebuie să
creştem repede în a cunoaşte apucăturile lui şi a ne cîştiga şi noi învăţăminte din păţanie despre cum
trebuie să respingem atacul ispititorului.
Însă cei mai mulţi creştini nici habar n-au de aceste lucruri de aceea satana îi bate cu înlesnire şi
îşi bate joc de ei.

Ceva şi despre slăbiciunile satanei

Să băgăm de seamă nu cumva să cădem în credinţa greşită de a-l crede pe satana atotputernic,
de a-l crede cu mult mai puternic decît să ne putem măsura cu el. Este şi lucrul acesta o ispită a
satanei pentru ca să trezească frica în noi. Satana n-are putere. El este un vrăjmaş bătut. Este un
vrăjmaş pe care Mîntuitorul l-a biruit şi i-a zdrobit puterea sus pe Golgota. Puterea lui e îngrădită şi
slăbită. El lucră nu atît cu puterea, ci mai ales cu vicleşugul şi amăgirea. Puterea satanei este
ajutorul ce i-l dăm noi. Fără acest ajutor el nu poate face nimic. E adevărat că faţă de noi singuri,
satana e un vrăjmaş destul de tare, însă uniţi cu Domnul Isus, noi sîntem de o mie de ori mai tari ca
el.
Satana e fricos. De cînd cu groaznica înfrîngere ce a primit-o sus pe Golgota, satana stă veşnic
în frică şi cutremur. El un mişel fricos. El se cutremură chiar şi cînd numai aude de Golgota şi de
Crucea Mîntuitorului. Poporul nostru trăieşte în credinţa că diavolul fuge de semnul Crucii. E o
credinţă frumoasă. Ea grăieşte despre frica satanei de Golgota, de înfrîngerea ce a suferit-o. Numai
cît, nu cumva să credem că îl putem birui pe satana prin semnul gol al crucii. Sînt atîtea case cu
cruce pe pereţi şi cruce în vîrful lor, dar înăuntrul casei satana îşi face liniştit mendrele lui. Semnul
crucii are putere de fugărire şi de biruire asupra satanei numai cînd în el punem şi înţelegerea Jertfei
de pe Cruce, şi mai ales dacă primim darurile pe care le dă Jertfa Crucii: dacă Îl primim pe Isus
Biruitorul şi biruinţa Lui.
Trebuie să ştim apoi că satana nu este nici atotştiutor. El nu ştie nimic înainte. Satana nu este
nici înţelept. Atacurile lui sînt bădărane, lipsite de înţelepciune. Cel credincios vede de departe
ghearele satanei ieşite afară din sacul ispitelor.
Satana nu ne bate nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, ci cu viclenia şi înşelăciunea.
Trebuie să ştim apoi că satana nu ne poate ataca şi ispiti peste puterile noastre. Bunul
Dumnezeu i-a pus vicleanului un hotar pe care nu-l poate trece. Credincios este Dumnezeu, care nu
vă va lăsa pe voi ca să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci împreună cu ispita va face ca să şi puteţi
suferi (1 Cor. 10, 13).
Şi peste toate acestea să ne gîndim la darul cel mare al biruinţei ce ni l-a cîştigat Isus
Mîntuitorul pe Crucea Golgotei.

Cum a biruit Isus pe satana

Să mergem şi noi pe urmele Domnului

Lupta şi biruinţa Mîntuitorului asupra satanei este plină de învăţătură şi pentru noi. Să mergem
pe urmele Biruitorului să aflăm cu cel fel de mijloace l-a bătut pe satana.
1 - Întîi şi întîi voi spune că Mîntuitorul a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit atacurile
ispititorului. Evanghelia ne spune că înainte de ispitire, Isus a fost dus de Duhul în pustie şi acolo a
postit şi S-a rugat 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei 4, 1-2). Să luăm şi noi pildă din această
pregătire. Pe noi ne biruie ispitele tocmai fiindcă nu ne pregătim. Vrem să cîştigăm un război fără
pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-aşteptăm pînă ce se apropie ispititorul cu ispita, şi atunci să
căutăm îngrijoraţi ajutor, ci - ca Isus - să o luăm înaintea satanei, săpîndu-ne şi ocupîndu-ne
tranşeele înainte de a se apropia de noi. Cînd aşteptăm ispitele satanei pregătiţi, atunci îl silim să
intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi îl punem la strîmtorare şi retragere ruşinoasă.
2 - A doua oară, Isus l-a biruit pe satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa
Mîntuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl ceresc. Citiţi cu
luare aminte Evanghelia de la Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această ascultare. M-am pogorît din
cer - zicea Mîntuitorul - ca să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine (Ioan 4, 34). Satana a
căutat să-L scoată pe Mîntuitorul din această ascultare. Cîte a făcut diavolul să rupă ascultarea
Mîntuitorului! Folosit-a vicleşuguri, ispite, amăgiri. Cînd cu acestea n-a putut face nimic, a scos în
calea ascultării Mîntuitorului chinuri, batjocuri, bătăi, etc. Însă Mîntuitorul la toate răspundea: Eu
pentru aceasta M-am pogorît din cer ca să fac voia Tatălui Meu... să împlinesc lucrul ce mi L-a dat
(Ioan 17, 4), să ascult numai de El.
Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărîrea neclintită a vieţii Mîntuitorului. Cu această
hotărîre de fier a stat El în faţa ispititorului care încerca să-L atragă în neascultare. Ascultarea
Mîntuitorului a ajuns cel mai măreţ punct sus pe Golgota unde în dureri şi chinuri cumplite Şi-a
vărsat Sîngele pentru noi. El S-a făcut ascultător pînă la moarte şi încă moarte pe Cruce
(Filipeni 2, 8). Prin ascultarea aceasta, Domnul a dus pînă la capăt lucrul mîntuirii noastre
sufleteşti biruind cu totul pe satana şi duhul neascultării.
Ascultarea Mîntuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a fost o ascultare plină de înţelegere, de
încredere şi de dragoste faţă de Tatăl ceresc. Şi cine M-a trimis pe Mine - zicea Isus - este împreună
cu Mine. Tatăl Meu nu M-a lăsat Singur, pentru că Eu totdeauna fac cele plăcute Lui (Ioan 8,
29). Ce frumos! Ce vorbe minunate şi roade minunate ale ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi noi
pildă de ascultare întru toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi tăria noastră de biruitori
asupra ispitelor stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Isus
Hristos. De aceea se sileşte satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea. Să
rămînem de-a pururi şi neîncetat în legătură de ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu. Să ţinem
vie această legătură prin Jertfa Crucii Mîntuitorului.
3 - A treia oară, Isus Mîntuitorul l-a biruit pe satana folosind ajutorul Duhului Sfînt. În pustie, în
faţa atacului satanei, Evanghelia ne spune că Isus S-a umplut de Duhul Sfînt. Mîntuitorul Şi-a pus
viaţa cu totul sub cîrmuirea Duhului Sfînt. Era de altcum acest lucru o urmare firească a ascultării
Lui de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu, se pogoară totdeauna darul şi
puterea Duhului Sfînt. Acest dar şi har ne trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrînţi pe cîmpul de luptă
al ispitelor. Însă acest dar se pogoară numai peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu.
Isus a biruit mai departe prin viaţa Lui cea curată şi fără de păcat. Isus a trăit o viaţă fără de
păcat. El Însuşi întreba: Cine Mă poate dovedi de păcat? (Ioan 8, 46). Ei bine - va zice cineva -
Isus a putut trăi aşa pentru că El a fost Dumnezeu. Dar nu e aşa. Isus a trăit pe pămînt luînd fire de
om ca şi noi supus ispitelor. El însă nu S-a lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a împotrivit,
S-a apărat şi a biruit totdeauna ispitele prin rugăciune, priveghere, ascultare de Dumnezeu, etc.
Pentru înfrîngerea ispitelor, omul Isus a făcut cea mai mare încordare de voinţă din cîte s-au
făcut vreodată pe acest pămînt.
Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate. Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului să intre
în viaţa şi inima noastră. Păcatul este tranşeea satanei. Fiecare păcat este un tranşeu nou pentru
satana; este un teritoriu pierdut din cîmpul de luptă al mîntuirii noastre sufleteşti; este un steag al
diavolului împlîntat în cîmpul nostru de luptă.
Isus a biruit mai departe printr-o viaţă trăită pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Acesta este
duhul vieţii adevărat creştineşti. Dar faţă de acest duh, stă duhul satanei care îl înduplecă pe om să
trăiască numai pentru el şi folosul lui (egoism). Satana a încercat acest duh şi faţă de Mîntuitorul. I-
a propus Mîntuitorului să-L scape de la moarte. L-a lăudat în turnul bisericii din Ierusalim; a vrut
să-L facă împărat; a încercat să trezească în Domnul iubirea de sine şi egoismul. Însă Mîntuitorul a
respins această ispită. El Şi-a topit mereu viaţa în dragoste de Dumnezeu şi în jertfă pentru oameni.
De Sine-Şi, de viaţa Lui nu voia să ştie nimic.
Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi. Să biruim ispita satanei biruindu-ne
pe noi înşine; slobozind apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Iubirea de
sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de folosul nostru, este răsuflarea duhului satanic.
În lumina Crucii Mîntuitorului trebuie să se topească eul nostru, mîndria şi egoismul nostru.
O altă armă de biruinţă a Mîntuitorului a fost rugăciunea. Întreagă viaţa Mîntuitorului a fost o
viaţă de rugăciune. Prin rugăciune vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvîrşirea
lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciune îl alunga mereu pe satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a
lăsat vorbele că diavolul şi ispitele lui cu nimic nu se pot alunga din viaţa noastră decît cu post
(înfrînare) şi cu rugăciune. Ah, ce putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un dar
de care tremură satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe fugă diavoleştile gloate. Folosim noi
acest dar?
 Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori,
dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe Domnul şi darurile Lui

Viaţa Mîntuitorului a fost o viaţă de ofensivă, de luptă şi biruinţă neîncetată împotriva

ispititorului. Fiecare minune ce o făcea Domnul, fiecare diavol ce-l alunga, fiecare bolnav ce-l
tămăduia, fiecare samariteancă şi Magdalenă pe care o scotea din adîncul păcatelor, fiecare predică
şi fiecare pildă a Domnului, era un atac şi o biruinţă împotriva satanei. Întreagă viaţa Domnului,
clipă de clipă a fost o viaţă de luptă şi biruinţă împotriva ispititorului.
Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră: o luptă neîncetată contra ispititorului. O viaţă de luptă şi
biruinţă. Diavolul e un vrăjmaş încăpăţînat. El nu dă decît ceea ce i se ia prin luptă. El îşi apără cu
îndîrjire poziţiile cîştigate. Fiecare pas de mîntuire sufletească trebuie cucerit prin luptă. Fără luptă
nu putem cîştiga biruinţă şi nu putem lua cununa vieţii.
În cartea Apocalipsei cap. 2 şi 3 se află 7 minunate solii scrise către 7 biserici. Fiecare solie,
ştiţi cu ce se sfîrşeşte? Cu strigătul răsunător de biruinţă: Celui ce va birui, îi voi da lui să mănînce
din pomul vieţii, care este în mijlocul Raiului (Apoc. 2, 7)... Celui ce biruieşte îi voi da lui să
mănînce din mana cea ascunsă (Apoc. 2, 17)... şi celui ce biruieşte şi păzeşte pînă la sfîrşit, îi
voi da lui stăpînire peste neamuri (Apoc. 2, 26)... cel ce biruieşte, acesta se va îmbrăca în haine
albe şi voi mărturisi numele lui înainta Tatălui Meu şi îngerilor Lui (Apoc. 3, 5)... cel ce
biruieşte îl voi face pe el un stîlp în Biserica Dumnezeului Meu (Apoc. 3, 12)... celui ce
biruieşte, îi voi da lui să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Em am biruit şi am şezut cu Tatăl
Meu pe scaunul Lui
(Apoc. 3, 21).
Aceste solii strigă ca nişte trîmbiţe cereşti. Ele ne spun că şi noi trebuie să fim creştini luptători
şi biruitori. Viaţa noastră trebuie să fie un cîntec de luptă şi de biruinţă. Trebuie să trăim o viaţă de
biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrînţi. Împărăţia lui
Dumnezeu se ia prin stăruinţă, şi cei ce luptă pun mîna pe ea
(Matei 11, 12).
Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori, dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe
Domnul şi darurile biruinţei pe care nile-a cîştigat El prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Prin Jertfa
Crucii de pe Golgota, satana a fost înfrînt definitiv. Biruinţa Domnului a fost o biruinţă definitivă.
Însă biruinţa Crucii de pe Golgota pentru noi n-are nici un preţ dacă nu-L primim pe Isus Biruitorul
care ne aduce darul biruinţei. Sînt atîţia creştini care n-au nici o putere asupra ispitelor pentru că nu
L-au primit cu adevărat pe Isus Mîntuitorul şi darurile Lui pe care le împarte Duhul Sfînt.
Biruinţa noastră atîrnă de la primirea Domnului: atîrnă de la întrebarea: L-ai primit cu adevărat
pe Domnul şi darurile Lui, ori ba?

Inima este ca o cetate

pe care umblă să o cucerească doi luptători

Am scris mai înainte pe larg despre cum a biruit Isus pe satana prin Jertfa Crucii de pe Golgota.
Biruinţa Domnului Isus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrînt definitiv. Dar această luptă
încă nu s-a gătat.
Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintîi era vorbă de stăpînirea asupra pămîntului şi
asupra întregului neam omenesc. În lupta aceasta satana a căzut. A fost răsturnat de pe scaunul de
stăpînire al pămîntului. Lupta a doua se dă acum pentru stăpînirea în parte a fiecărui vieţi omeneşti.
Domnul continuă lupta pentru ca biruinţa de pe Golgota să o treacă asupra fiecărui suflet
omenesc. Dar de altă parte, satana lucră şi el să poată pune stăpînire în parte pe fiecare suflet de om.
Diavolul trebuie bătut şi pe acest cîmp de luptă. În lupta aceasta ia parte şi omul. Lupta aceasta se
dă pe cîmpul de bătaie al voinţei omului. În lupta aceasta iau parte trei inşi: Domnul, omul şi
diavolul.
Ţineţi minte! Pentru mîntuirea sufletului se dă o luptă la care iar parte: Domnul, omul şi
diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întîia dată pentru că această luptă se dă
pentru cucerirea lui. A doua oară pentru că omul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.
Inima omului şi libertatea voinţei omului este ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi
asediatori: Domnul şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu puterea. Domnul ar putea
face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mîntuire silită. Diavolul ar vrea să o
cuprindă şi cu puterea, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi asediatori umblă să cîştige de
partea sa voinţa omului. Pentru acest lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi armele lui de luptă.
Domnul are pe cele bune, diavolul pe cele rele, cum se vede în chipurile de alături. Un lucru îţi bate
îndată la ochi uitîndu-te la mijloacele şi armele ce le folosesc cei doi asediatori. Diavolul imită pe
Domnul, umblă să folosească şi el mijloacele pe care le foloseşte Domnul. Are Domnul o biserică;
îşi are şi diavolul biserica lui: crîşma. Are Domnul puterea Duhului Sfînt; îşi are şi diavolul duhul
făcător de minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie; îşi are şi diavolul biblia lui, biblia crîşmelor:
cărţile de joc, etc.
Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte şi
Domnul şi se opreşte şi diavolul. Atîrnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru
Domnul, sau pentru diavolul. Domnul ne cere alianţa noastră, Domnul nu vrea să cucerească
cetatea, iar diavolul nu poate. Omul cîştigă, sau pierde această luptă, după cum se aliază cu unul sau
cu altul dintre cei doi asediatori; după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul
sau pentru diavolul. Omul nu poate cîştiga această luptă a mîntuirii sale sufleteşti decît în alianţă cu
Domnul şi cu darurile Lui. Cînd omul îşi deschide cetatea inimii sale şi Îl primeşte pe Isus
Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un aliat şi o
alianţă de daruri cu ajutorul cărora îndată îl biruie şi el alungă pe satana.
Cînd omul se aliază cu Domnul, atunci diavolul cade bătut a doua oară. A pierdut şi a doua
luptă. Aceasta e biruinţa definitivă asupra satanei. Cerul şi pămîntul se bucură de această biruinţă.
Dragă cititorule! Viaţa noastră e o cetate pe care umblă să o cuprindă doi asediatori: Domnul şi
diavolul. Stă în voia noastră să o predăm unuia sau altuia. Viaţa noastră e o luptă. Soarta acestei
lupte noi o hotărîm. Noi trăim veşnic într-un cîmp de luptă; noi stăm neîncetat în război cu
ispititorul. În acest război, noi singuri sîntem mai slabi ca vrăjmaşul. Însă biruim gloatele duşmane
şi le punem pe fugă cînd în fruntea noastră stă Isus Biruitorul, cînd luptăm sub steagul Lui.
Dragă cititorule! Inima şi viaţa noastră este o cetate pe care umblă să o cucerească şi Domnul şi
diavolul. Fiecare stă şi bate la poarta cetăţii. Stă în voia noastră să-i deschidem unuia sau altuia.
Iată Eu stau şi bat la uşă - zice Domnul - de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi
intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 30). Domnul vrea să intre în cetatea inimii
noastre. Dar uşa acestei cetăţi este zăvorîtă şi încuiată pe dinăuntru cu voinţa omului. Domnul n-o
deschide cu puterea. El nu este un spărgător de uşi. El respectă libertatea voinţei omului. Taina
mîntuirii tale, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă; stă în voinţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi
deschizîndu-ţi larg inima să strigi: Intră Mîntuitorule Doamne şi Te fă Tu Stăpîn, Poruncitor şi
Împărat peste cetatea inimii mele.
Tot aşa umblă şi satana să intre în cetatea inimii noastre. Stă şi el la uşă şi bate. El stă la uşă ca
un hoţ şi duşman. El bate la uşă cu fel de fel de şoapte de ispite viclene şi ascultă îngrijorat să nu-şi
piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinăuntru. Vai de cel ce-i deschide uşa. Ajunge sluga şi
robul diavolului.
Dragă cititorule! Nu ita! În fiecare clipă, la uşa inimii tale bate Domnul şi bate diavolul. Stă în
voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Stă în voia ta să-L primeşti pe Domnul de
Stăpîn al vieţii tale sau să rămîi robul şi sluga diavolului. Din două trebuie să alergi una căci nimeni
nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24).
Nu uitaţi! Biruinţă asupra ispitelor şi ispititorului putem avea numai primindu-L pe Domnul
Isus şi darurile Lui. Biruinţă şi mîntuire putem avea numai pînă cînd rămînem în alianţă cu Domnul
şi cu darurile Lui: cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfînt, cu darurile ce le administrează
biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia şi celelalte.
Fără de aceste daruri, nu putem nici birui ispitele satanei şi nici păstra biruinţa cîştigată.
În paginile ce urmează vom vorbi pe larg despre aceste daruri.

Jertfa Crucii Mîntuitorului

 este cel dintîi şi cel mai mare dar şi ajutor
pentru cîştigarea şi păstrarea biruinţei noastre

Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că plecînd cu oştire împotriva lui Maxenţiu
care persecuta pe creştini, era foarte îngîndurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de 4 ori mai mare
ca el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce
minunată, împletită cu raze de soare, avînd în jurul ei cuvintele: În acest semn vei învinge.
Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semnul crucii şi pornind împotriva lui Maxenţiu,
l-a biruit.
Şi Oastea Domnului este o armată strînsă la luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Taina biruinţei
noastre este semnul ce i s-a arătat oarecînd lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia noastră şi
steagurile noastre poartă semnul crucii arătînd prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea
Crucii.
Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi
încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul crucii, căci dacă n-ai o înţelegere adevărată pentru Crucea
Mîntuitorului, dacă n-a primit cu adevărat Jertfa Crucii şi darurile ei, - la nici o izbîndă nu poţi
ajunge.
O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de spus despre Jertfa Crucii. Voi spune aici
pe scurt numai următoarele:
Satana a fost definitiv înfrînt şi bătut prin Jertfa Crucii de pe Golgota. El are frică numai de
această înfrîngere, iar noi îl putem înfrînge numai cu darurile Crucii de pe Golgota. Domnul a murit
pe Cruce ca să ne cîştige nouă darul biruinţei. El ne pune la îndemînă tot cîştigul Lui şi toată
biruinţa Lui cea strălucitoare asupra satanei. Urmează ca noi să primim acest cîştig. Fără primirea
lui nu putem cîştiga biruinţă asupra ispitelor şi păcatelor.
Satana nu se sperie de hotărîrile noastre contra păcatelor, dar tremură şi fuge îngrozit cînd
îngenunchem cu hotărîrile noastre sub braţele Crucii Mîntuitorului şi le sigilăm cu Scump Sîngele
Lui.
Mulţi mă întreabă despre rosturile Oastei Domnului şi despre tainele mîntuirii sufleteşti.
Tuturor le răspund: îngenuncheaţi la picioarele Crucii căci numai acolo le puteţi afla. Îngenuncheat
la picioarele Crucii, ţi se deschid ochii şi înţelegerea cea sufletească să te afli pe tine însuţi şi
rosturile vieţii tale. La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti să afli starea grozavă şi
nenorocită în care te-a adus păcatul.
La picioarele Crucii afli cît de grozav a fost păcatul tău că a trebuit Însuşi Isus, Fiul lui
Dumnezeu, să moară pentru tine, pentru iertarea ta şi împăcarea ta cu Tatăl ceresc.
La picioarele Crucii afli cu cel fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său
L-a jertfit pentru tine.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste ce s-a auzit cîndva în această lume: că Isus
este un Mîntuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta şi dintr-un fiu al urgiei te-a făcut
un fiu al lui Dumnezeu.
Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o
putere, un ajutor să-ţi schimbi viaţa. Stînd la picioarele Crucii, o putere de sus îţi schimbă viaţa, îţi
schimbă vorbele, gîndurile, umblările şi toate faptele. Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi, un om
nou, dintr-un om lumesc un om duhovnicesc.
Minunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase, minunea cea mare a învierii păcătoşilor la
o viaţă nouă se petrece şi se poate petrece numai la picioarele Crucii.
La picioarele Crucii este şi puterea Oastei Domnului şi ostaşilor ei.
Dragă suflete care ai intrat în Oastea Domnului şi care vrei să intri, lasă-te atras cu totul la
picioarele Crucii Mîntuitorului, căci fără darurile Crucii nu poţi face nimic. Toată îndreptarea ta,
toate silinţele tale, toate sforţările tale sînt scîntei ce se sting suflate de vîntul ispitelor, dacă nu
trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii; dacă nu sorbi clipă de clipă dar şi putere din
Jertfa Crucii Mîntuitorului.
Hotărîrea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă n-am îngenuncheat la picioarele Crucii
şi nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
 Lasă-te dragă suflete, lasă-te cu totul atras la picioarele Crucii, căci Crucea leagă cerul cu
pămîntul şi pe om cu Dumnezeu. Prin ea răsuflăm, prin ea vorbim, prin ea trăim, prin ea biruim.
Dragă cititorule! Hotărîrea ta împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea
mai întîi la picioarele Crucii; dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa cea sfîntă a
Crucii.
Diavolul e şiret mare. El nu se sperie cînd te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici cînd
pui jurămînt să ieşi din rele (şi pe urmă mai afund te bagi în ele), dar se îngrozeşte satana şi tremură
cînd alergi sub braţele Crucii ca să întăreşti hotărîrea ta cu Scump Sîngele Domnului. Hotărîrea
noastră fără de acest sigil, n-are nici o putere.
Eu sînt Uşa. Prin Mine de va intra cineva se va mîntui (Ioan 10, 9), a zis Isus. Această uşă
e Crucea şi Jertfa Lui cea sfîntă. Numai cine intră prin această Uşă capătă dar şi putere de sus să
înainteze tot mai sus, mai sus, spre culmile Ierusalimului sufletesc, spre culmile mîntuirii sufleteşti.
A intra în Oastea Domnului nu înseamnă a-ţi pune gînd bun să te laşi de răutăţi, ci înseamnă să
fi doborît de păcate şi de răutăţi la picioarele Crucii... înseamnă să cazi la picioarele Crucii doborît
de greutatea păcatelor... să cazi plîngînd la picioarele Crucii cum eşti, plin de răutăţi. Carul mîntuirii
tale sufleteşti atunci începe a porni la drum cînd simţeşti că te înăduşă răutăţile şi capeţi o scăpare,
cînd simţeşti o pieire şi cauţi o mîntuire, cînd te simţeşti într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, cînd te
simţeşti în întuneric şi doreşti o lumină, cînd simţeşti că te-a schilăvit păcatul, cînd simţeşti că te-a
orbit patima, cînd simţeşti că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi, din
adîncul sufletului: Isuse Mîntuitorule, mîntuieşte-mă şi mă tămăduieşte! Să cauţi mai întîi să te faci
bun şi apoi să pleci la Domnul, ar însemna ca şi cînd ai înjuga boii înapoia carului.
Începutul mîntuirii tale se face atunci, cînd păcatele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele
Crucii.
Isuse, Scumpul nostru Mîntuitor! Hotărîrea noastră împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-
am îngenuncheat cu ea la picioarele Crucii Tale, dacă nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc
din Jertfa Crucii Tale.
Steagul sub care ne strîngem trebuie să fie Crucea Ta şi numai cine stă sub acest steag - din care
picură mereu sîngele iertării şi puterii - poate fi un ostaş biruitor.
Ne aplecăm, Isuse Mîntuitorule, cu hotărîrea noastră aici sub Crucea Răstignirii Tale ca să o
întăreşti cu Scump Sîngele Tău, căci fără de acest sigil, hotărîrea noastră n-are nici un preţ şi n-are
nici o putere.
În faţa Crucii Tale ne aplecăm, Isuse Doamne, cu hotărîrile noastre. Sigilează-le, întăreşte-le cu
Scump Sîngele Tău, cu Jertfa Ta cea mare şi sfîntă. Dă-ne Doamne dar şi putere căci noi sîntem
nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Fără de Tine şi fără de Jertfa Ta cea sfîntă noi nu putem face
nimic...

Legătura noastră cu Mîntuitorul

Legătura noastră cu Dumnezeu prin Jertfa cea sfîntă
a Fiului Său este mai departe taina biruinţei noastre

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mîntuitorului. Această Jertfă e a noastră. Isus a murit
pentru noi, Isus a murit ca prin moartea şi Jertfa Lui să ne împace cu Dumnezeu, şi să repare iarăşi
legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu, pe care Adam o stricase cu păcatul neascultării. Dealul
Golgotei este azi o înălţime ce ajunge pînă la cer; leagă cerul cu pămîntul şi pe om cu Dumnezeu.
Taina mîntuirii noastre e să primim această legătură şi să rămînem în ea. Să-L primim pe
Mîntuitorul şi să rămînem în El.
Despre această legătură a spus Însuşi Mîntuitorul o minunată Evanghelie pe care o dăm mai jos:
Zis-a Domnul ucenicilor: Eu sînt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care
este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să
aducă şi mai multă roadă. Acum voi sînteţi curaţi, din pricina cuvîntului, pe care vi l-am spus.
Rămîneţi în Mine, şi Eu voi rămîne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă
nu rămîne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt viţa, voi
sînteţi mlădiţele. Cine rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de
Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa
neroditoare, şi se usucă; apoi, mlădiţele uscate sînt strînse, aruncate în foc, şi ard (Ioan 15, 1-
6).
O, ce taină mare este pusă în această Evanghelie.
Isus este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu. Căci Unul este Dumnezeu, Unul şi
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos care le Sine Însuşi S-a dat preţ de
răscumpărare pentru toţi (1 Tim. 2, 5). Isus este Marele nostru izvor de putere şi de viaţă.
Toată puterea vieţii noastre de creştin este în El şi la El. Prin El ne vine tot darul şi puterea. Fără de
El nu putem face nimic.
Izvorul puterii şi izvorul îndreptării vieţii noastre de creştini este Isus Hristos; este legătura ce
ne-o facem cu El şi prin El cu Dumnezeu. Fără această legătură în zadar îţi pui în gînd să faci ceea
şi ceea şi să nu faci ceea şi ceea căci n-ai putere să faci binele, ci faci răul.
A intra în Oastea Domnului nu înseamnă numai a te hotărî contra păcatelor, ci înseamnă mai
ales a-ţi face o legătură vie cu buciumul vieţii, cu Isus Mîntuitorul. Numai o legătură vie cu acest
bucium al vieţii poate face ostaşi vii şi adevăraţi. Fiecare din cei care au intrat în Oastea Domnului
şi din cei ce vor să intre, să se întrebe ce fel de legătură au cu Isus Mîntuitorul, cu buciumul vieţii?
Ce fel de legătură ai tu cu Mîntuitorul? Eşti tu o ramură altoită şi odrăslită în buciumul Lui?
Aici este izvorul şi taina puterii de viaţă creştină. De la cine n-are această legătură, în zadar am
aştepta să facă fapte bune. Ar însemna să aşteptăm de la un pom pădureţ să facă mere bune.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria mai anul trecut: Am cercat părinte să mă las de beţie,
dar n-am putut; m-am hotărît că nu mai beau, dar n-am putut ţinea hotărîrea...
I-am scris înapoi: Fă-ţi, dragă sufletele, mai întîi o legătură vie cu Mîntuitorul... altoieşte-ţi
ramura vieţii în buciumul Lui... predă-te Lui şi începe o viaţă nouă cu El şi prin El. Fără să-ţi faci
mai întîi această legătură, te poţi hotărî în toată ziua contra păcatelor, poţi pune şi jurămînt contra
lor - că tot la nimica ajungi...
Noi singur sîntem slabi. Ne biruie lumea cu ispitele ei. Noi sîntem tari numai pînă ce rămînem
în Domnul. Îndată ce ne despărţim de El, îndată ce ieşim din El şi din Evanghelia Lui, viaţa şi
puterea noastră de credinţă slăbeşte, se ofileşte, aşa cum mlădiţa viţei de vie se usucă după ce a ieşit
din butucul viei.
Isuse Scumpul nostru Mîntuitor! Mulţi ani am trăit fără Tine. Ah, ce grozavă a fost viaţa noastră
fără Tine! Ne întoarcem acum la Tine, Dulcele nostru Mîntuitor. Ne predăm Ţie şi Te primim pe
Tine. Primeşte-ne iarăşi Bunule Doamne în buciumul vieţii Tale ca să odrăslim într-o viaţă nouă şi
să trăim o viaţă nouă. Rămîi întru noi şi noi întru Tine căci fără Tine nu putem face nimic.

Darul şi harul Duhului Sfînt

ne este mai departe ajutor pentru cîştigarea
şi păstrarea biruinţei noastre

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mîntuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem
prin această Jertfă clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mîntuitorul, cu cerul de sus. Însă această
legătură nu se poate cîştiga şi păstra decît cu darul şi harul Duhului Sfînt. Prin Duhul Sfînt lucrează
Dumnezeu, prin Duhul Sfînt lucrează şi Mîntuitorul. Duhul Sfînt este izvorul darurilor. Prin Duhul
Sfînt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. Duhul pe care Îl voi trimite de la Tatăl - zicea Isus - va lua
din al Meu şi va vesti vouă (Ioan 16, 13-15). Fără darul şi harul Duhului Sfînt nu este nici
biruinţă, nici mîntuire.
Despre Duhul Sfînt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai
nimerită icoană a Duhului Sfînt este cea de la Ezechiel cap. 37:
Mîna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei
văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lîngă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa
văii, şi erau uscate de tot. El mi-a zis: Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze? Eu am
răspuns: Doamne Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta! El mi-a zis: Proroceşte despre oasele acestea,
şi spune-le: Oase uscate, ascultaţi cuvîntul Domnului!
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi
învia! Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh în
voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul. Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe cînd
proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!
M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu
era încă duh în ele. El mi-a zis: Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului şi zi
duhului: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vînturi, suflă peste morţii
aceştia, ca să învieze! Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au
stat pe picioare; era o oaste mare, foarte mare la număr (Ezec. 37, 1-10). (Chipul de alături
arată această minune).
Nicăieri n-am găsit in Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului decît acesta în care se
vorbeşte despre o oaste înviată din morţi cu suflarea Duhului Sfînt. E parcă acest loc anume făcut
pentru cei din Oastea Domnului. Oastea Domnului încă este o oaste înviată cu puterea Duhului
Sfînt. Nişte oase uscate şi goale de viaţă eram şi noi cei din Oastea Domnului... nişte morţi în patimi
şi fărădelegi... nişte morţi care trăiam (Apoc. 3, 1)... Prin darul şi harul Duhului Sfînt ne-am
trezit şi am înviat la o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfînt tocmai aceasta este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la
o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfînt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o
zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea
Duhului Sfînt, se face o minune ca cea din chipul de mai sus. Minunea din chipul de mai sus trebuie
să se petreacă şi în viaţa noastră cea sufletească, iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Aceasta e
minunea pe care i-a spus-o Isus noaptea lui Nicodim cînd îi zicea că trebuie să se nască din nou,
căci altcum nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan cap. 3). Nicodim se mira şi nu
înţelegea această naştere din nou, şi atunci Mîntuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere
şi cu dar de la Duhul Sfînt. De această naştere din nou, de această înviere la o viaţă nouă prin harul
şi darul Duhului Sfînt avem lipsă şi noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească nu este nici
biruinţă, nici mîntuire.
Oastea Domnului a înviat şi ea multe oase uscate - o oaste întreagă - cu Cuvîntul lui Dumnezeu.
Peste sate şi oraşe pline de oase uscate strigăm şi noi cu Ezechiel prorocul acum de ani de zile
Cuvîntul lui Dumnezeu: Oase uscate! ascultaţi Cuvîntul Domnului!... suflete pierdute, primiţi darul
şi harul Duhului Sfînt ca să înviaţi la o viaţă nouă!... Puterea noastră nu e a noastră, ci e a Duhului
Sfînt.
Fără darul şi harul Duhului Sfînt, nimenea nu poate fi ostaş biruitor.
Eu de cîte ori citesc scrisorile celor ce se înscriu în Oastea Domnului, mă rog în gîndul meu
zicînd: Duhule Sfinte, oare cunoşti Tu pe sufletul acesta şi oare el Te cunoaşte? Oare pana care a
scris aceste rînduri a fost în mîna Ta, sau în mîna omului?... lucrează Tu mai departe în sufletul
nostru, căci fără darul şi harul Tău, toată lucrarea noastră este zadarnică...
Dragă cititorule! Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Uitaţi-vă bine la chipul din pagina de
alături. El arată în chip minunat învierea la o viaţă nouă, învierea din moartea cea sufletească, pe
care o face darul şi harul Duhului Sfînt. Dar precum se vede în chip, această înviere nu cuprinde pe
toţi în chip egal. Unii s-au trezit deplin, alţii sînt numai în trezire. Pe oasele unora a crescut carne,
alţii abia încep a se mişca. Aşa poate că va fi şi în ceata celor din Oastea Domnului. Unii au înviat
deplin din moartea păcatelor, alţii încep numai a se trezi. Unii stau pe picioarele lor, alţii abia încep
numai a se mişca...
Să lăsăm iubiţilor ostaşi, să lăsăm darul şi harul Duhului Sfînt să sufle deplin peste viaţa noastră
ca să înviem deplin din moartea păcatelor. Să lăsăm vuietul şi vîntul Duhului Sfînt să sufle neîncetat
peste Oastea noastră ca să fim o oaste de biruitori.
Despre trei vieţi pomeneşte Biblia Vechiului Testament. David a omorît pe Goliat, Samson a
ucis un pui de leu, iar Ghedeon a bătut pe madianiţi. Despre toţi trei se spune că au biruit cu puterea
Duhului Sfînt. Duhul Domnului a venit peste David
(1 Samuel 16, 13). Duhul Domnului a venit peste Samson (Judec. 14, 6). Şi a fost
îmbrăcat Ghedeon cu Duhul Domnului (Judec. 6, 34).
Aşa sîntem şi noi în lupta cu vrăjmaşul diavol şi atacurile lui. Fără puterea Duhului Sfînt,
sîntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Însă îndată ce sufletul nostru e cuprins şi aprins de focul
Duhului Sfînt, am devenit un erou, un viteaz mare în lupta contra vrăjmaşului diavol şi ispitelor lui.
Pe cîmpul de luptă al mîntuirii noastre sufleteşti, pe cîmpul de război cu ispitele şi atacurile
vrăjmaşului diavol, nu se poate face nici o vitejie şi nu se poate cîştiga nici o biruinţă decît cu
puterea, cu darul şi harul Duhului Sfînt.
 Biserica Domnului nostru Isus Hristos
ne este mai departe ajutor pentru cîştigarea şi păstrarea biruinţei noastre

Despre sfînta biserică cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această
carte, sînt un slujitor al bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este biserica; ştie cu ce daruri şi
chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica administrează cele 7 taine puse spre întărirea şi
mîntuirea sufletelor: taina sf. botez, sf. mir, sf. cuminecătură, mărturisirea, preoţia, nunta şi maslul.
Dar nu e destul că cineva cunoaşte biserica, ci trebuie să se şi întărească cu darurile pe care le
administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii să meargă
duminica la crîşmă. Despre creştinii cei dintîi ne spun Scripturile că petreceau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii, în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică
lăudînd pe Dumnezeu... şi era una sufletul şi inima lor
(Fap. Ap. 2, 41-47; 4, 34). De aceea era atîta putere în viaţa lor.
Biserica este - şi trebuie să fie - o biserică vie, biserică învăţătoare şi luptătoare contra răutăţilor
şi păcatelor.
Ţinem aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate numai
preoţilor şi bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa numitului apostolat laic. Noi dăm un mare ajutor
preoţilor şi bisericii, iar în schimb, preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi ei sprijinul lor. În fruntea
celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi vrednici care în biserică - şi afară de biserică -
înrolează şi instruiesc mereu sufletele pentru lupta cea mare a mîntuirii sufleteşti.
Oastea Domnului a dat în special bisericii şi preoţilor un mare ajutor în combaterea
sectarismului. Ea a dat şi dă sufletelor flămînde păşune duhovnicească, oprindu-le să plece în altă
parte (însă în loc de mulţumire pentru acest sprijin, de la Cernăuţi ne-a venit hulă şi critică).

Rugăciunea cea adevărată

ne este mai departe un dar şi ajutor pentru cîştigarea
şi păstrarea biruinţei noastre

Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei, de altă
parte păcatul şi duhul aceste lumi, îl ţine pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia ce
deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă
libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem şi să le
luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne
dea, iar de altă parte descuie inima noastră ca să ia.
Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe cîmpul nostru de luptă împotriva
ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în cîmpul nostru de luptă contra
ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge satana de rugăciune.
Satana nu se sperie cînd te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici cînd scrii la Sibiu că vrei
să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici cînd pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge
satana cînd îngenunchezi în faţa Crucii Mîntuitorului şi te adînceşti cu toată inima ta în rugăciune
de predare Domnului. O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pămîntul. Rugăciunea
este cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate. Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele
satanei, precum Însuşi Mîntuitorul a zis că satana cu nimic nu se poate alunga decît cu post
(înfrînare) şi cu rugăciune (Marcu 9, 29). Noi sîntem slabi, fiindcă nu ne rugăm şi nu ne ştim
ruga cu putere.
Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon sufletesc
pe care ni l-a făcut Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale, Mîntuitorul ne-a împăcat
cu Dumnezeu; ne-a lăsat un telefon sufletesc prin care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Cînd cazi plîngînd în faţa Crucii Mîntuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon sufletesc care îţi
duce la cer toate rugăciunile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi
lipseşte.
De acest telefon avem cea mai mare lipsă şi în cîmpul nostru de luptă cu ispititorul şi atacurile
lui. Cei care aţi făcut armata, ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de război. Telefonul
ţine legătura între comandantul luptei şi între armata luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire
încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de ale mîncării. Prin telefon strigă să li
se trimită ajutor cînd sînt copleşiţi de atacul vrăjmaşului.
Cînd un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut
tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice ce nădejde de biruinţă şi în orice clipă
e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe cîmpul nostru de luptă sufletească cu ispititorul şi atacurile
lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătură între noi, luptătorii, şi între Marele nostru
Comandant, Isus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest telefon
cerem şi luăm dar, putere, muniţie. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor cînd simţim că
vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine. Această legătură telefonică este taina
biruinţei noastre. Cînd am pierdut această legătură, cînd ni s-a stricat acest telefon, am pierdut tot
rostul luptei, am pierdut orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este nouă rugăciunea în cîmpul de luptă cu ispititorul! O, ce putere mare este
rugăciunea peste tot în viaţa noastră de creştini!
Prin rugăciune ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletului nostru într-o limbă
minunată pe care lumea nu o înţelege. Cînd noi ne rugăm cu adevărat, sîntem în Dumnezeu şi
Dumnezeu în noi, întocmai cum un burete cufundat în apă, este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfînt. Să-L rugăm pe Duhul Sfînt să ne înveţe a ne ruga cu
putere.
Biblia ne spune că odinioară israelienii fiind în luptă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vîrful unui
munte cu mîinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata israelienilor biruia pînă Moise îşi
ţinea mîinile în sus, dar îndată ce îşi lăsa mîinile în jos, biruiau vrăjmaşii
(Exod 17, 9-14).
Aşa e, dragă cititorule şi în viaţa noastră. Şi noi sîntem în luptă, într-o luptă mare şi neîncetată
cu vrăjmaşul diavol, cu ispitele, patimile, înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Pînă cînd stai şi tu
cu mîinile în sus, - pînă cînd petreci o viaţă de rugăciune - biruieşti păcatul, dar îndată ce laşi
mîinile în jos - îndată ce slăbeşti cu rugăciunea - te biruie patimile şi păcatele.
Nu lăsaţi mîinile în jos, nu slăbiţi cu rîvna şi cu rugăciunea. Despre Moise ne spune Biblia că a
ţinut mîinile ridicate toată ziua, de dimineaţă pînă la apusul soarelui. Toată ziua acestei vieţi să o
petrecem şi noi cu mîinile ridicate, adică în rugăciune. De dimineaţa copilăriei pînă la apusul
soarelui să ţine mîinile în sus.
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea
birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de cîte ori atingea pămîntul, el căpăta putere
nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi sîntem
într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecînd Anteu, ni s-a
dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim
putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor. Cîţi însă folosesc acest dar?
Într-un loc ne spun Evangheliile că apostolii n-au putut izgoni pe diavolul dintr-un tînăr
îndrăcit. Au încercat şi n-au izbutit. Atunci vine Isus, îi cheamă la o parte şi îi mustră blînd pentru
puţina lor credinţă şi le spune că acest soi de draci nu iese decît prin post şi rugăciune (Matei 14,
20; Marcu 9, 14).
O, de am înţelege şi noi mustrarea Domnului! Diavolul s-a împotrivit apostolilor; el se
împotriveşte şi nouă şi nu poate fi biruit decît printr-o credinţă vie şi lucrătoare şi printr-o viaţă de
rugăciune.
Rugăciunea, adevărata rugăciune, îl pune pe fugă pe satana. Prin rugăciune Îl atragem pe Isus
Biruitorul în cîmpul nostru de luptă; prin rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Isus
Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa. De aceea satana se teme de rugăciune. El nu
poate sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii. Cîţi însă folosesc darul rugăciunii?
Viaţa noastră este aşa de slabă faţă de atacurile vrăjmaşului diavol tocmai fiindcă nu ne rugăm
şi nu ne ştim ruga cu putere.
 Veniţi în Grădina Gheţimani
să-L vedem pe Domnul rugîndu-Se

Să luăm pildă de rugăciune de la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de
rugăciune. Prin rugăciune vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvîrşirea marii
lucrări ce I se încredinţase. În toate împrejurările Mîntuitorul Îşi apăra cu îndîrjire ceasurile Lui de
rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să Se roage
(Marcu 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mîntuitorul Se ruga. Cînd era defăimat, Se ruga; cînd
era obosit Se ruga; cînd avea de luat o hotărîre Se ruga. O fără casă, umblător pe drumuri, El Se
ruga oriunde, căutînd să Se retragă de zarva pămîntului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o
putere. Aşa ar trebui să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească, rugăciunea ar
trebui să fie ca pîinea ce o mîncăm, ca aerul ce-l răsuflăm şi ca apa ce o bem. Cîţi însă cunosc
puterea rugăciunii? Nopţi întregi le petrecea Mîntuitorul în rugăciune. Iar noaptea ieşind, petrecea
rugîndu-Se în Muntele Măslinilor
(Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se întărească prin rugăciune. Noi
sîntem nişte bieţi oameni neputincioşi şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii. Oare
cîte din nopţile vieţii noastre le petrecem în rugăciune şi cîte în beţii, ospeţe, chefuri şi jocuri? Ah,
ce putere este rugăciunea! Veniţi în Grădina Gheţimani să-L vedem pe Domnul rugîndu-Se. Veniţi
să-L vedem pe Fiul lui Dumnezeu cu cîtă stăruinţă Se roagă. Şi rugîndu-Se, se făcuse sudoarea Lui
ca picăturile de sînge ce pică pe pămînt...
Fratele meu, te rogi tu?

Sfînta Scriptură (Biblia)

ne este mai departe un dar şi ajutor
pentru cîştigarea şi păstrarea biruinţei noastre

Sfînta Scriptură nu este o carte ca şi oricare alta. Ea este o carte a lui Dumnezeu; o carte prin
care Dumnezeu vorbeşte despre El şi planurile Lui. Biblia este o carte prin care Dumnezeu Şi-a
descoperit planurile Lui şi planul cel mare al mîntuirii noastre. De aceea zicea Mîntuitorul:
Cercetaţi Scripturile căci acelea mărturisesc despre Mine şi în ele socotiţi că aveţi viaţa veşnică
(Ioan 5, 39).
Dar Biblia nu este numai o carte de cunoaştere a planurilor şi învăţăturilor lui Dumnezeu, ci
mai presus de aceasta, Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har. Cercetaţi Scripturile căci în
cuvintele lor este ceva ce nu se poate spune, ci numai se simte. În cuvintele Scripturii este o putere,
este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Cuvintele Scripturilor sînt ca
un foc ce aprinde inima şi rărunchii (Psalm 72). Cuvîntul Scripturilor e ploaia ce se pogoară din
cer şi nu se întoarce pînă nu adapă pămîntul şi-l face de rodeşte (Isaia 55, 10). Cînd citeşti
Scripturile cu credinţă şi cu dor de mîntuire sufletească, stai sub ploaia darului de sus, stai sub o
revărsare de dar, stai sub o putere ce lucrează în tine. Viu este Cuvîntul lui Dumnezeu şi lucrător,
mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri... (Evrei 4, 12). Acest Cuvînt viu şi lucrător Se află
în Scriptură şi cine se hrăneşte cu El, capătă dar şi putere.
Nu este pe suprafaţa pămîntului o carte mai cu putere decît Sfînta Scriptură şi în special
Scriptura Noului Testament, adică Evangheliile şi epistolele apostolilor.
Despre creştinii cei dintîi spune Biblia că în fiecare zi erau cercetînd Scripturile
(Fap. Ap. 17, 11), de aceea era atîta putere în viaţa lor. Biblia e o hrană zilnică a sufletului. Eu
citesc în fiecare zi în Biblie pentru că ea este o lipsă a vieţii mele întocmai ca apa ce o beau, aerul
ce-l răsuflu şi pîinea ce o mănînc.
Un creştin cititor fără Biblie este ca un meseriaş fără unelte de lucru. Ceea ce este plugul pentru
plugar, acul pentru croitor, ciocanul pentru fierar, aceea trebuie să fie şi Biblia pentru un creştin.
Un ostaş al Domnului fără Biblie este ca un soldat fără puşcă.
Ah, ce lucru dureros este un creştin ce ştie carte şi nu cunoaşte Biblia, Sfînta Scriptură! Dacă
Biblia ar avea grai, ea ar striga: Oameni buni, eu sînt Cartea lui Dumnezeu: citiţi-mă! Eu sînt
descoperirea lui Dumnezeu: cercetaţi-mă! Eu sînt Cartea vieţii: iubiţi-mă! Dumnezeu este Autorul
meu: cercetaţi-mă şi veţi afla în mine pe Dumnezeu; veţi afla toate încercările şi lucrările ce le-a
făcut dragostea lui Dumnezeu în decursul veacurilor pentru mîntuirea voastră a păcătoşilor... veţi
afla în mine drumul cel lung ce l-a făcut Dumnezeirea de-a lungul veacurilor pentru mîntuirea
neamului omenesc...
Cînd ne vom înfăţişa la Judecata de Apoi, una din întrebările ce ni se vor pune, va fi şi aceasta:
- Fiule, ai citit tu Cartea mea, Biblia?
- Nici n-am auzit de cartea asta - va răspunde cel păcătos.
- Ţi-am trimis anume o carte - va zice Domnul - în care te înştiinţam despre iertarea ce ţi se dă
prin Jertfa Fiului Meu...
- N-am apucat să desfac această carte - va răspunde cel păcătos.
Va fi vai de el şi de toţi care nu vor putea da un alt răspuns la aceste întrebări!...

Veniţi că iată gata sînt toate...

Am arătat care sînt darurile sufleteşti cu care îl putem birui pe ispititorul şi atacurile lui:
Golgota, Duhul Sfînt, biserica, rugăciunea, Biblia... În afară de acestea, mai sînt încă şi alte multe
daruri, căci Dumnezeu e plin de dragoste pentru mîntuirea noastră. În noaptea Cinei celei de taină,
cînd se apropia răstignirea, Mîntuitorul a folosit de 6 ori cuvintele a cere şi a lua în starea Lui de
vorbă cu apostolii. Orice veţi cere în Numele Meu, voi face... orice veţi cere de la Tatăl, vi se va da
vouă... cereţi şi veţi căpăta... în ziua aceea veţi cere în Numele Meu... etc. (Ioan 14, 16). Aici
este taina biruinţei noastre: să cerem şi să luăm darurile pe care ni le îmbie Domnul. Darurile
Domnului pentru noi n-au nici un preţ dacă nu le primim şi nu le folosim.
Ca şi în pilda cu Cina cea mare din Evanghelie (Luca 14, 16-24), Domnul ne cheamă să
luăm darurile ce ni le-a cîştigat. Veniţi că iată gata sînt toate! O, ce dulce este această chemare, dar
şi plină de fior. Veniţi căci toate sînt gata - ne zice şi nouă Tatăl ceresc... totul am făcut pentru viaţa
şi mîntuirea voastră... veniţi că e gata Jertfa Fiului Meu... veniţi că v-am iertat prin Jertfa Fiului
Meu...
Veniţi că totul e gata - ne zice şi Isus Mîntuitorul - veniţi căci iată am suit Golgota... veniţi căci
iată cuiele au trecut prin mîinile şi picioarele Mele... veniţi că suliţa a străpuns coasta Mea... totul e
gata, toate am suferit pentru voi şi mîntuirea voastră... veniţi şi luaţi dar de biruinţă şi de mîntuire...

Îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea

Domnul vrea să fie tot omul biruitor asupra ispitelor satanei. Domnul Isus vrea să-L urmăm pe
calea biruinţei Lui. El are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. Şi nu numai
vrea acest lucru, ci Domnul ne îmbie şi cu ajutor să putem fi şi noi biruitori. Isus Mîntuitorul pentru
aceasta a venit în lume ca să ne cîştige darul biruinţei. El a biruit pe satana şi ne-a cucerit izbăvirea
de sub puterea satanei. El ne pune la îndemînă tot cîştigul Lui şi toată biruinţa Lui cea strălucitoare.
Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului
şi nimic nu vă va putea vătăma (Luca 10, 19).
Însă cîştigul biruinţei Lui pentru noi numai atunci are preţ dacă îl primim şi îl folosim ca şi al
nostru. Fără primirea acestui cîştig nu putem cîştiga biruinţă. Noi trăim veşnic într-un cîmp de
luptă; noi stăm neîncetat în război cu ispititorul şi gloatele lui. În acest război noi singuri sîntem mai
slabi ca vrăjmaşul. El le biruie cu vicleşugul ce-l are. Însă biruim gloatele duşmane şi le punem pe
fugă cînd în fruntea noastră stă Isus Biruitorul, cînd luptăm sub steagul Domnului Isus. Noi biruim
prin biruinţa Lui. Ne facem biruitori prin biruinţa Lui.
Evangheliile ne spun că în noaptea cea din urmă, în noaptea cea neagră a vieţii Mîntuitorului,
apostolii stăteau abătuţi şi îngînduraţi. Isus i-a îmbărbătat atunci cu cuvintele: Îndrăzniţi căci Eu am
biruit lumea! (Ioan 16, 33).
Ah, ce cîntec dulce este acesta! Un cîntec ceresc este acesta. El ar trebui să răsune din om în
om, din sat în sat, din ţară în ţară. El ar trebui să răsune în toată lumea. El ar trebui să fie cîntarea de
bucurie şi de biruinţă a creştinilor.
 Prin cuvintele de mai sus, Mîntuitorul ne-a dat o chezăşie de biruinţă. Cei ce luptăm pentru
mîntuirea sufletului şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu sîntem singuri. În fruntea noastră stă Isus
Biruitorul. Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem. Şi dacă Duhul Lui este cu noi, trebuie să
învingem. Şi dacă dragostea Lui e cu noi, trebuie să învingem!

Cum s-a început mişcarea cu Oastea Domnului

Planul cu Oastea Domnului a ieşit la Anul Nou 1923. A ieşit dintr-o rugăciune. Mîhnit în
sufletul meu de felul păgîn şi păcătos cum trec creştinii dintr-un an într-altul cu beţii şi îmbătări de
cap, m-am rugat Bunului Dumnezeu să ne dea o putere mai multă contra întunericului, contra
răutăţilor şi contra vrăjmaşului diavol.
Rugăciunea s-a prefăcut - sau mai bine zis - Domnul a prefăcut-o - într-un fel de chemare la o
hotărîre contra beţiilor şi sudalmelor. Această chemare s-a publicat în numărul de Anul Nou 1923 al
Luminii Satelor, însoţită de o Hotărîre, un legămînt contra beţiilor şi sudalmelor. Chemarea spunea
între altele:
Veniţi să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou. Avem noi românii două mari păcate care
mai ales ne strică sufletul şi traiul cel creştinesc: sudalma şi beţia.
Veniţi să facem o hotărîre şi o întovărăşire de luptă împotriva lor ca să le scoatem din casa
noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri.
Chemarea a răzbit în suflete. Era venită şi pornită de la Domnul de sus. Valurile ei au crescut an
de an. Azi, Oastea Domnului are ostaşi în toată ţara.
Dar Oastea Domnului a crescut nu numai cu numărul, ci a crescut şi în darul lui Dumnezeu.
Azi, Oastea Domnului nu e numai o mişcare antialcoolică, ci e o mare mişcare de renaştere
sufletească, de înnoire şi primenire a vieţii celei sufleteşti şi creştineşti.
Contrar altor societăţi, Oastea Domnului n-a păşit în lume cu statute şi regulamente. Ea ţine să
sloboadă mai întîi izvorul apelor vii căci fără de aceste ape, toată săpăturile regulamentelor n-ajung
nimic. Revărsarea apelor vii îşi sapă ea singură albia.
Dăm totuşi în paginile următoare cîteva din principalele reguli ale Oastei Domnului.

Cîteva reguli pentru cei care au intrat

şi cei care vreau să intre în Oastea Domnului

Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu e o înşirare de reguli şi regulamente lungi

despre tot ce trebuie să facă şi ce să nu facă cei care au intrat şi cei ce vreau să intre în Oaste. În
deosebire de acestea, noi punem apăsul pe adîncirea vieţii sufleteşti, pe adîncirea în Evanghelie, pe
întărirea şi creşterea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe
o arătură mai adîncă în pămîntul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile
sînt sarcini grele de purtat (Luca 11, 46); sînt numai spălarea pe dinafară a blidelor (Luca
11, 39); sînt litera care omoară, pentru că lipseşte din ea duhul care dă viaţă şi dă omului dar şi
putere să iasă din păcate
(2 Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică e aceea care întruna tot spune: Fă ceea şi ceea, şi nu fă
ceea şi ceea... Cei mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere
au lipsă.
Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom sili ca aceste ordine şi regulamente să
fie însoţite şi de duhul care să le dea putere. Vom da pe scurt numai principalele cerinţe şi reguli ce
se cer de la cei care au intrat şi de la cei care vreau să intre în Oastea Domnului.

Cine intră în armată, începe o viaţă nouă...

Cel dintîi paragraf, cea dintîi cerinţă pentru un ostaş al Domnului o vom spune în legătură cu o
asemănare. Cînd cineva e recrutat şi pleacă la armată, o rupe dintr-o dată cu traiul ce l-a avut. Îndată
ce intră la armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai; el începe un fel nou de a trăi; el începe
o viaţă nouă. Aceasta e cea dintîi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Cînd pleci să intri în
Oastea Domnului, trebuie să o rupi dintr-o dată cu felul de trai ce l-ai avut. Trebuie să începi o altfel
de viaţă; o viaţă nouă, o viaţă schimbată. Cea dintîi cerinţă a intrării în Oastea Domnului este
ruperea dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele. Aţi văzut feciorii cînd pleacă la armată
cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei ce pleacă în Oastea Domnului,
trebuie să despartă pentru totdeauna de cele 7 fete ale diavolului: trufia, desfrînarea, pizma, lăcomia
(între care e şi beţia), mînia, zgîrcenia, lenea.
O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Aceasta e schimbarea cea
mare ce l-a ajuns pe Saul în drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel, din prigonitor, apostol.
Aceasta e schimbarea cea mare care trebuie care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului,
altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări.
Aceasta e schimbarea cea mare pe care o cerea Mîntuitorul lui Nicodim spunîndu-i că trebuie să se
nască din nou (Ioan 3, 14); să înceapă o viaţă nouă.
Ştii tu ce înseamnă a te naşte din nou? A te naşte din nou înseamnă cuvintele sf. Ioan Gură de
Aur: Nu e de ajuns să te naşte creştin, ci trebuie să te şi faci creştin. A te naşte înseamnă să-ţi faci o
legătură vie cu Mîntuitorul, înseamnă să înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota şi prin
acest dar omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu Isus (Rom. 6, 6)... ca să mori faţă de
păcat şi să viezi lui Dumnezeu prin Isus Hristos
(Rom. 6, 11).
A te naşte din nou înseamnă a pune aluat nou în făina vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, o
frămîntătură nouă (1 Cor. 5, 7; 2 Cor. 5, 17).
Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească o poţi face numai cu dar de sus: cu
darul şi puterea Duhului. Cînd cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai
începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi harul Duhului Sfînt, iar acest dar se
pogoară numai dacă omul stăruie în hotărîrea luată şi îngenunchează mereu cu ea în faţa Crucii
pentru a fi sigilată şi întărită cu Sîngele Mîntuitorului.
Aceasta e cea din cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai
ducătoare la izbînzi pentru cei ce trec cu bine prin ea.

De la cel ce intră în armată se cere

supunere şi ascultare necondiţionată...

A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cînd
a intrat cineva în armata ţării, lucrul cel dintîi ce i se cere este: ascultarea şi supunerea
necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului; ascultare şi spunere
întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată, nu mai este stăpîn peste voile şi umblările lui. El
stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului: din
clipa în care a intrat în Oaste, nu mai porunceşte el peste voile şi umblările lui, ci Domnul. Trebuie
să stea întru toate sub ascultarea şi ordinele Domnului. Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui
Dumnezeu şi lui mamona, a zis Mîntuitorul
(Luca 16, 13). Cel ce intră în Oastea Domnului, trebuie să slujească numai Domnului, altcum
intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimenea slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă
vrea să placă Celui ce l-a scris la Oaste (2 Tim. 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mîntuitorul. Întreaga viaţă a Mîntuitorului a fost viaţă de
ascultare faţă de Tatăl Său; de o ascultare pînă la moartea Crucii. Peste această ascultare se pogoară
darul şi harul Duhului Sfînt. Cînd trăieşti o viaţă de ascultare, de supunere şi de încredere în
Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cîrmuirea Duhului Sfînt.

Cel ce intră în armată,

se apucă de meşteşugul armatei...

A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului, o scoatem tot din asemănarea de mai sus.
Cel ce intră în armată, se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întîi să înveţe diferitele
mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme, cu tainele şi puterea lor. În
fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele
apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.
Aceste lucruri se cer - în înţeles sufletesc - şi de la cei care intră în Oastea Domnului. Îndată ce
a intrat cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al
lui Hristos. Va începe întîi cu lucruri mai uşoare ca să poată apoi creşte zi de zi în darul lui
Dumnezeu. Va face în fiecare exerciţiu: rugăciune. Va citi Biblia, dacă e cititor de carte. Fiecare
ostaş cititor să-şi aibă Biblia, Sfînta Scriptură, ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să şi
înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă. Cel intrat în Oastea Domnului va folosi tot ceea ce îi
poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce o are să o ducă (cărţi, foi religioase, etc.).

Un ostaş al Domnului trebuie să fie activ, luptător...

Un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului
diavol; să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt şi să lupte şi pentru
atragerea altora în fronturile mîntuirii sufleteşti.
Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească - zice sf. Ioan Gură de Aur - se duc îndată unde-i cheamă
trîmbiţa războiului, cu atît mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care sîntem ostaşi ai lui Hristos şi a
ne pune în rînd de bătaie în faţa patimilor (Omilia Evrei).
După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că eşti în declaraţie de război cu
diavolul, cu patimile şi poftele acestei lumi. Ca un ostaş voinic, trebuie să fii întruna înarmat, treaz,
deştept, veşnic aşteptînd pe duşmanul! De cîte ori ne cheamă trîmbiţa privegherii, iute te pregăteşte
de luptă şi te aruncă cu tot curajul în luptă, rupe falanga (rîndul) duşmanilor, taie puternic faţa
diavolului şi pune mîna pe trofee (biruinţă).
Din învăţăturile sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Evrei.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie o sare

ce sărează, un aluat ce dospeşte

Voi sînteţi sarea pămîntului - zicea Isus către apostolii Săi. Şi tu, dragă suflete, poţi fi şi te poţi
face o astfel de sare.
Mare putere are sarea! Învăţaţii spun că puterea sării stă în felul cum e alcătuită. Sarea e
alcătuită din două feluri de materii: una se cheamă clor şi e o otravă puternică, iar alta e natrium şi e
bună. Din contopirea acestor materii a ieşit un lucru atît de bun. E plină de înţeles această alcătuire.
Aşa se face şi un creştin sarea pămîntului: firea lui cea păcătoasă se împreună cu Jertfa Domnului,
cu Sîngele Domnului de pe Cruce şi din această împreunare omul se face o sare binecuvîntată. Tot
creştinul care a primit cu adevărat pe Mîntuitorul şi trăieşte cu El şi Evanghelia Lui este o sare
binecuvîntată care împiedică stricăciunea acestei vieţi prin pilda cea bună a vorbelor sale, a vieţii
sale, a faptelor sale.
Şi tu, iubite cititorule, poţi fi şi te poţi face o astfel de sare binecuvîntată. Dintr-o otravă şi dintr-
un om stricat şi păcătos, te poţi face o sare binecuvîntată dacă primeşti pe Mîntuitorul şi te hotărăşti
la o viaţă nouă cu El. Numai cine L-a primit cu adevărat pe Isus Mîntuitorul, poate lumina şi poate
săra şi pe alţii.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie un aluat dospitor. După ce şi-a dospit viaţa lui cu aluat nou,
trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un
ostaş al Domnului ca văzînd şi alţii faptele sale şi purtările sale cele bune, să ia îndemn de a intra în
Oastea Domnului.

Să aducem suflete la Mîntuitorul

Un ostaş al Domnului după ce a aflat pe Mîntuitorul şi rosturile vieţii sale sufleteşti, va căuta
neîncetat, cu toate prilejurile să aducă şi pe alţii la Mîntuitorul.
Despre cum să aducem suflete la Mîntuitorul, voi scrie pe larg într-alt loc.
Un ostaş al lui Hristos - zice sf. Ioan Gură de Aur - trebuie să lupte şi pentru alţii.
 Despre prăznuirea duminicii şi sărbătorilor

Din ziua Domnului, din ziua duminicii, din ziua sufletului, diavolul a făcut în zilele noastre ziua
lui, ziua păcatului. Un ostaş al Domnului va lupta neîncetat ca ziua Domnului, ziua duminicii să
devină iar ceea ce a fost: ziua sufletului, zi de mărire şi de laudă lui Dumnezeu.
Ziua duminicii va fi pentru un ostaş al Domnului zi de odihnă sfîntă Domnului în care nu va
lucra nimic nici el, nici feciorul lui, nici fata, nici slujnica lui (Exod 2, 10). Ziua Domnului
trebuie să fie pentru un ostaş zi de îngrijire şi de hrănire a sufletului. Spre acest scop va cerceta
biserica, va citi din Sf. Scriptură, se va ruga... va face tot ceea ce e spre întărirea sufletului său.
Unde sînt mai mulţi ostaşi se vor aduna la un loc să citească, să cînte împreună cîntări religioase.
În ziua Domnului, un ostaş al Domnului nu se va duce nici într-o strînsură unde stăpîneşte
duhul acestei lumi, duhul cel lumesc.

Cîteva din opreliştile pe care le pune Oastea Domnului

Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor,
ci e o luptă contra tuturor patimilor rele pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mînia
nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare desfrînarea nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare lăcomia,
zgîrcenia, pizma nu sînt şi ele tot un fel de beţii? Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească
de toate cele 7 păcate grele, de moarte: trufia, desfrînarea, pizma, lăcomia între care e şi beţia, hoţia,
iubirea de argint, mînia, zgîrcenia, lenea.
Lupta noastră e îndreptată mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor după ce mai ales aceste două
patimi fac stricăciunile cele mai mari în popor şi după ce cu aceste două patimi cîştigă satana cele
mai multe suflete.

Reguli cu privire la băuturile alcoolice

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sînt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-odată cu totul de orice fel de
băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine).
În America sînt oprite cu totul băuturile alcoolice, de aproape 10 ani, dar încă nimeni n-a murit din
pricina asta.
Avîndu-se în vedere faptul că în ţara noastră sînt peste 500 de mii de podgoreni pentru care ar fi
prea grea opreliştea să nu-şi guste vinul; li s-ar închide cu totul uşa intrării în mişcarea noastră
religioasă; avîndu-se în vedere şi faptul că ap. Pavel a sfătuit pe Timotei să folosească puţin vin
pentru desele sale îmbolnăviri (1 Tim. 5, 23)... lăsăm şi noi folosinţa unui pahar de vin curat.
Punem însă îndată condiţia ca acest pahar să nu treacă în alte pahare, să nu fie o uşă deschisă spre
alte pahare, spre beţie. Punem îndată aici cuvintele sf. Ioan Gură de Aur: Vinul este de la
Dumnezeu, beţia de la diavolul... cel dintîi pahar este al lui Dumnezeu, celelalte ale diavolului. Un
pahar de vin este destul pentru caz de osteneală şi boală.
Oastea Domnului opreşte cu totul de la orice fel de băuturi alcoolice:
1 - Pe cei pătimaşi, pe cei beţivi, pentru că în cei pătimaşi băutura a stricat cu totul orice hotar
de oprire şi stăpînire. Pentru beţiv, cel dintîi pahar deschide larg uşa spre beţie.
Pentru cei pătimaşi nu este o altă cale de scăpare decît ruperea cu orice fel de băutură pentru
vecii vecilor.
2 - Oastea Domnului opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi (fie
juni, fie văduvi), pentru că aceştia trebuie să stăruiască în virtutea înfrînării poftelor. Băuturile
alcoolice sînt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. Virtutea înfrînării poftelor se potriveşte cu
alcoolul întocmai ca uleiul cu focul. E ca şi cînd ai pune foc în ulei. Nu beţi vin întru care este
desfrînare, zice ap. Pavel (Efes. 5, 18).
Un ostaş al Domnului nu va bea nici un fel de băuturi curat spirtoase (rachiuri, spirt, etc),
pentru că acestea cuprind alcoolul curat şi duc repede la patima beţiei şi la tîmpenie trupească şi
sufletească.
 Un ostaş al Domnului nu va umbla pe la crîşme şi nu va gusta nici un fel de băuturi pe la crîşme
pentru că acolo sînt ispitele cele mai mari.
Acestea ar fi pe scurt regulile cu băuturile. Spun adevărat că ani de zile m-am frămîntat cu
dezlegarea lor şi tremur şi acum să nu fi greşit cu precizarea lor. Ca un munte de fier parcă apasă
asupra conştiinţei mele întrebarea: Oare nu cumva am lăsat vreo uşiţă deschisă pentru ispita
satanei?... Băgaţi de seamă căci paharul de vin care l-am lăsat poate fi o uşă deschisă pentru satana,
poate fi mărul din Grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă, apoi cu zi cu
noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi ca să intre prin ea. Aici vă voi spune o mult
grăitoare istorioară.
Doi bătrîni, un moşneag şi o babă, luată hotărîre să se lase de băutură că tare rău caliciseră
(sărăciseră) din pricina asta. Îşi lăsară însă voie să bea aldămaş cînd ar cumpăra sau ar vinde ceva
căci doar tîrg fără aldămaş unde s-a mai pomenit?...
Hotărîrea o ţinură bătrînii o săptămînă, două, dar gura tare le ardea după rachiu. Atunci baba
prinse o găină şi zice către moşneag:
- Ştii ce? - m-am gîndit să-ţi vînd ţie găina mea.
- Bine te-ai gîndit, - răspunse moşneagul. Făcură tîrg şi băură aldămaş. În cealaltă zi, bătrînul
prinse cocoşul şi-l vîndu babei şi iară băură aldămaş. Şi tot aşa merseră tîrgurile între ei pînă cînd
nemaiavînd bani de aldămaş, începură a face tîrgurile cu Iţig de la crîşmă pînă cînd îşi băură şi
hainele de pe ei şi au ajuns în drum.
Decît astfel să vă înşele şi pe voi satana, decît să aveţi veşnic o uşă deschisă, eu zic: mai bine
închideţi uşa de tot: lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare. Închei spunînd încă odată: un
ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.

Reguli despre petreceri

Un ostaş al Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri şi baluri pentru că aşa cum se fac
petrecerile în ziua de azi (cu beţii şi jocuri nebune), sînt aproape cu totul atrase de diavolul în slujba
lui. Sînt destule alte societăţi care se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor ei (după o
astfel de petrecere, am văzut astă vară mame culegîndu-şi fiii - membri ai societăţii - de prin cele
crîşme). Societatea noastră nu se ocupă cu aranjări de petreceri şi baluri. Petrecerea noastră e să ne
întîlnim mereu în Domnul; să ne petrecem citind în Scripturi, în cărţi şi gazete bune, să cîntăm
cîntări duhovniceşti ascultînd pe ap. Pavel care zice: Nu beţi vin întru care este desfrînare, ci vă
umpleţi de Duh Sfînt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi cîntări duhovniceşti (Efes. 5,
18-19).
Veniturile curate despre care se vorbeşte că le au petrecerile sînt aproape toate ale diavolului.
Un ostaş al Domnului va merge numai la astfel de petreceri din care lipseşte băutura şi jocul
(concerte, teatre frumoase). Sau cel mult, va sta la petrecere pînă ţine teatrul şi cîntările, adică
partea din care lipseşte băutura şi jocurile. Aşijderea şi la ospeţe, un ostaş al Domnului va lua parte
numai pînă cînd ţine partea în care încă nu s-a amestecat diavolul.
Un ostaş al Domnului nu va merge prin şezătorile, clăcile şi strînsurile ce se fac mai ales iarna,
pe la crîşme, sau pe la casele oamenilor. Nu va merge pentru că şi pe acestea le-a atras diavolul în
slujba lui. Şezătorile de azi sînt pline de alcool, vorbe murdare şi jocuri după care satana roadă
bogată seceră.
Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice strînsură în care stăpîneşte duhul acestei
lumi. Căci oricine vrea să fie prieten lumii, se face vrăjmaş lui Dumnezeu
(Iacov 4, 4).
Peste tot, în privinţa întrebării, unde poate merge şi unde nu poate merge un ostaş al Domnului,
recomand următoarea regulă:
De cîte ori un ostaş e nedumerit asupra unei întrebări, să se întrebe: Oare merge şi Domnul cu
mine? Oare merge Domnul cu mine la crîşmă? Ba! Atunci nu merg nici eu. Oare stă Domnul cu
mine acolo unde se vorbesc vorbe urîte şi murdare? Ba! Atunci nu stau nici eu. Un ostaş al
Domnului poate merge numai acolo unde merge şi Domnul cu el.
Aici voi spune o istorioară.
 Odată un mire a chemat la un ospăţ pe un prieten de al lui.
- Te ascult dragă prietene, - a zis chematul - dar numai cu condiţia dacă laşi să aduc cu mine şi
pe un prieten al meu.
- Cu tot dragul - a răspuns mirele.
În vremea ospăţului, după ce s-a gătat slujba cununiei şi masa (adică înainte de a se începe
îmbătările şi vorbele uşoare), chematul s-a ridicat să plece.
- Cum se poate să pleci aşa curînd? - a întrebat mirele.
- Nu pot să rămîn mai departe - a răspuns cel chemat. Prietenul de care ţi-am spus cînd m-ai
invitat este Domnul şi Acest Prieten nu vrea să rămînă mai departe, iar eu ascult de El, mă ţin de El
şi mă duc cu El...

Reguli despre sudalme, înjurături...

Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvînt de sudalmă. Despre acest
păcat, scriem pe larg şi în altă parte. Aici voi spune numai atît că înjurătura este doar cel mai fioros
şi grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor şi
hulele oricîte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfînt nu are iertare în veci, ci este
vinovat Judecăţii de veci (Marcu 3, 28). Despre satana se ştie că este un răsculat împotriva lui
Dumnezeu şi el umblă să tragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra
satanei. Suduitorul este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Aţi văzut pe suduitorul de
cele sfinte cum în decursul fioroaselor sale înjurături îşi ridică mîinile şi privirea spre cer ca şi cînd
ar ameninţa e cineva de acolo? El este - ca şi satana - un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui
Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi din rîndurile
creştinilor.

Reguli despre fumat...

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întîi pentru că fumatul este un lucru urît şi urîcios. Îl rog pe fiecare fumător să se gîndească şi
să se întrebe oare ar putea sta cu ţigara în gură în faţa Mîntuitorului? Oare rămîne, petrece şi
călătoreşte împreună cu noi Domnul cînd întruna tot pufăim şi scuipăm?
Fumatul trebuie apoi lăsat pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece şi biruie plăcerea
cea religioasă. De dimineaţa, de cînd se scoală pînă noaptea ce adoarme, fumătorul e veşnic tot cu
gîndul la plăcerea tabacului. Oare lucru bun şi curat este acesta?
Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi sîntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban
ce-l cheltuim. Noi nu sîntem stăpînii, ci sîntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce
vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac? Eu încă am
fost odată fumător, dar m-am lăsat de fumat de cînd mergînd odată iarna pe drum cu ţigara în gură
am întîlnit pe o sărmană fetiţă ce tremura de frig. Ghetele ei erau rupte şi printr-un loc i se vedeau
degetele degerate şi umflate de ger. Atunci am scos tabachera din buzunar şi am zvîrlit-o în mijlocul
drumului strigînd: Oare asta-i Evanghelia lui Hristos?... eu să cheltuiesc mii de lei pentru o patimă
rea în vreme ce picioarele săracilor şi nevoiaşilor îngheaţă de frig?
Cîţi creştini sînt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de o Biblie, de o gazetă bună, de
cărţi cu hrană sufletească dar pentru tabac dau mii de lei pe an! Oare lucru bun şi curat este acesta?
De încheiere amintesc încă odată: un ostaş nu trăieşte din oprelişti, ci din puterea Duhului.
- Ce, te-a oprit Oastea să bei şi să-ţi petreci? - a fost întrebat un ostaş.
- Pe mine dragii mei - a răspuns ostaşul - nu m-a oprit Oastea, ci mi s-au deschis ochii cei
sufleteşti să văd orbia şi nebunia în care am trăit.

Armele unui ostaş din Oastea Domnului

În epistola sa către Efeseni cap. 6, ap. Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător
contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui
Hristos:
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor
diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor,
împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii care sînt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi
împotrivi în ziua cea rea, şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd
mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu rîvna
Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge
toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul
lui Dumnezeu (Efes. 6, 11-17).
Să cercetăm puţin înţelesul acestor arme.
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu... asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot
birui decît cu dar şi ajutor de sus de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti,
duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi
această luptă se poate cîştiga numai cu arme sufleteşti.
Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul. Asta înseamnă că un creştin trebuie să fie
înarmat înainte de toate cu adevărul Evangheliei. Un creştin adevărat trebuie să vadă lumea şi viaţa
în lumina adevărului din Evanghelie. Diavolul este tatăl minciunii. El pune înaintea noastră lumea
şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. El ne înfăţişează viaţa ca o viaţă pe care trebuie să o trăim în
chefuri, în beţii, în pofte, desfătări lumeşti şi alte fel de fel de datini şi năravuri de suflet pierzătoare.
Faţă de această viaţă mincinoasă, Evanghelia pune viaţa cea adevărată, pune viaţa în lumina ei cea
adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.
Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de
nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi ori în ce loc s-ar întîlni cu ea.
Îmbrăcaţi-vă cu zaua dreptăţii... Satana este şi un mare duşman al dreptăţii. El a răsturnat
aproape cu totul tronul dreptăţii şi în locu-i a pus strîmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al
Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate. Trebuie să fim între cei care însetoşează după
dreptate şi să luptăm pentru izbînda dreptăţii.
Încălţaţi-vă picioarele cu gătirea Evangheliei păcii, asta înseamnă că lupta noastră şi viaţa
noastră trebuie să se reazeme pe pămîntul cel tare şi neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă
pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor din Evanghelie, a pierdut pămîntul de sub picioarele sale, a
pierdut lupta contra ispititorului.
Peste toate luînd pavăza credinţei, asta înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi
lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem o credinţă care duce la
încredere desăvîrşită în Dumnezeu, la ascultare întru toate de Dumnezeu şi la o predare a vieţii
noastre întru totul lui Dumnezeu. Toate sînt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă.
Luaţi coiful mîntuirii... asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus, spre Golgota,
spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie
să avem siguranţa şi încrederea mîntuirii noastre prin Jertfa cea mare şi sfîntă a Mîntuitorului. Noi
trebuie să avem încrederea şi credinţa nezguduită că Sîngele Lui ne-a spălat şi ne spală de orice
păcat şi prin Sîngele Mielului biruim pe ispititorul şi cîştigăm biruinţa.
Şi sabia Duhului Sfînt care este Cuvîntul lui Dumnezeu... asta înseamnă că pentru cîştigarea
biruinţei se cere darul şi harul Duhului Sfînt? Prin Duhul Sfînt ne vin darurile Crucii. Fără darul şi
harul Duhului Sfînt nu este nici biruinţă, nici mîntuire.
Sabia Duhului Sfînt este şi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sfînta Scriptură, din Biblie, din
Evanghelia Mîntuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har.
Acestea sînt armele pe care le recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos.
Cercetîndu-le cu de-amănuntul, aflăm că în ele se cuprinde toată taina şi toate învăţăturile mîntuirii
sufleteşti.

Militia cristiana - milităria creştină

 Din viaţa celor dintîi creştini istoria a păstrat multe amintiri frumoase şi preţioase. Între altele,
istoria arată că cei dintîi creştini îşi înţelegeau viaţa ca o militărie sufletească, o militărie creştină, o
militărie a Domnului (în latină ei se numeau militia cristiana: militarii Domnului).
Zilele de miercuri (în care soborul jidovesc a hotărît moartea Domnului) şi vineri (ziua
răstignirii Domnului), erau zile de priveghere, cu post şi rugăciune. Ca parolă aveau mărturisirea
credinţei, iar ca juruinţă de drapel, taina împărtăşirii. Duşmanul lor era diavolul, lumea şi păcatele,
iar răsplata luptei era cununa vieţii (Apoc. 2, 10).
Dar în curgerea vremii, această armată a Domnului s-a descompletat: a lepădat armele, a părăsit
lupta, a părăsit uniforma şi cazarma. Azi e plină lumea de creştini fără arme şi fără uniformă. Ei se
poartă în civilie pentru ca să poată da raita şi prin tabăra diavolului. Duminică dimineaţa îi vezi în
tabăra Domnului (la biserică), după amiază în tabăra diavolului (la crîşmă). Ei umblă mereu dintr-o
tabără în alta pentru că nu poartă uniforma de creştini.
Acest fel de ostaşi nu vreau să stea la rînd şi nici drepţi nu vreau să facă. Ce putere ar putea
avea astfel de creştini în lupta cea mare contra ispititorului?
Oastea Domnului cheamă din nou sub arme pe creştinii cei adevăraţi.

Armele pe care le foloseşte diavolul

Spuneam mai la început că inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi
asediatori: Domnul şi diavolul. Am arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul să cîştige cetatea
inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile şi armele ce ni le dă Domnul pentru cîştigarea şi
păstrarea biruinţei noastre asupra ispititorului.
Rămîne să spunem acum ceva şi despre armele cu care diavolul umblă să cucerească cetatea
unui suflet. Precum spuneam, diavolul nu poate cuceri cu puterea cetatea sufletului nostru. De aceea
foloseşte fel de fel de meşteşuguri şi înşelăciuni.
Armele de luptă ale diavolului sînt multe şi diferite. A mea este lumea aceasta... zicea diavolul
cînd L-a ispitit pe Mîntuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. A diavolului sînt toate poftele,
plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. În chipul de alături se pot vedea armele pe care le
foloseşte diavolul. Cu cele 7 păcate de moarte: cu trufia, mînia, pizma, desfrînarea, lăcomia,
minciuna, lenea şi celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.
Cu ele - cu cele 7 păcate de moarte care se văd şi în chipul de alături - umblă satana să
cucerească pe om şi să-l abată de la cele sufleteşti şi cereşti.
Dar dintre toate armele, are satana una cu care face cele mai multe biruinţe: alcoolul. Satana e
viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului Sfînt. De aceea
şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul, şi o biserică a lui: crîşma. Cu duhul alcoolului face satana prin
lume cea mai cumplită năvală şi pieire sufletească.
Ţinînd seama de lucrul acesta, vom stărui în cele ce urmează mai ales asupra alcoolului: arma
cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce se dă pentru cîştigarea sufletelor.
Mîntuitorul a zis: temeţi-vă mai vîrtos de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena
focului (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul omului este
alcoolul, duhul diavolului.
Alcoolul este arma cea mai puternică şi undiţa cea mai bună a diavolului.
Feriţi-vă de el!

Şarpele din Grădina Edenului

pîndeşte azi din sticla de alcool

Biblia ne spune că oarecînd şarpele diavol a înşelat pe strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr
i-a atras în moarte trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un altfel de măr cu
care înşală pe oameni şi-i atrage la moarte şi pieire. Acest măr e sticla cu băutură. Diavolul pune şi
această patimă în faţa omului cu un măr mic, cu un păhărel de băutură. Patima beţiei se începe cu
un măr, cu cel dintîi pahar şi se gată cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care a ispitit
diavolul pe Adam şi Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.
 Şarpele din Grădina Edenului pîndeşte azi din sticla de alcool, din glaja de băutură. De aici îşi
îmbie mărul. Vai de cei ce se lasă înşelaţi!
Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfîrşite răutăţi trupeşti şi sufleteşti pentru neamul
omenesc. Aşa-i şi glaja cu băutură, un izvor de răutăţi: sudalme, bătăi, omoruri, desfrînări, etc, etc...
Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva frumos la vedere şi dulce la gustare, dar pe urmă
amare au fost roadele lui. Aşa-i şi băutura, precum zice Scriptura: Nu te uita la băutură cînd face
spume în pahar; alunecă uşor, dar pe urmă muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor
uita după femeia altuia şi gura ta va vorbi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un
cîrmaci ce doarme la cîrmă (Prov. 23, 31-34).
Din sticla de alcool, şarpele diavol muşcă de moarte trupul şi sufletul omului. Cu ajutorul
alcoolului, şarpele diavol bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Fugiţi de alcool ca de şarpele ce muşcă de moarte.
 Duhul diavolului, duhul vremilor şi oamenilor de azi...
Duhul Domnului, Duhul celor puţini... puţini...

Dăm alături două chipuri care sînt cu adevărat oglinda vremilor şi oamenilor de azi. În chipul
de mai sus se vede cum gloata creştinilor de azi cere şi aşteaptă cu mîinile întinse duhul cel rău al
alcoolului, al diavolului. În chipul din faţa cealaltă, de la dreapta, se văd numai cei puţini, puţini,
care prin rugăciune coboară puterea Duhului Sfînt în viaţa lor şi cu puterea Duhului Sfînt biruie
ispitele diavolului.
O, Dulcele meu Isuse Mîntuitorule! Tu ne-ai făgăduit că nu ne vei lăsa singuri, ci ne vei trimite
un Mîngîietor, pe Duhul Sfînt (Ioan 14, 18-26), care să ne fie ajutor, tărie şi putere în
necazurile şi ispitele acestei lumi. Însă vai, creştinii de azi au părăsit Acest Duh Mîngîietor. Ei caută
pe cel a diavolului, ei caută alcoolul...
De-i omul necăjit bea, de-i voios bea, de are un necaz în pahar şi-l îneacă, de are o dobîndă, la
aldămaş aleargă, adică totdeauna omul aleargă la duhul cel rău. Ap. Pavel zicea: Nu vă îmbătaţi de
vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh, vorbind între voi în psalmi, în lăudări
şi cîntări duhovniceşti (Efes. 5, 18). Adică vedeţi, ap. Pavel spunea că este şi o beţie a
Duhului Sfînt care te face să cînţi psalmi şi cîntări duhovniceşti. Însă oamenii nu cunosc această
beţie sfîntă, ci numai pe cea care te face să ragi în crîşmă lîngă ţuică şi alcool.
Duhul Sfînt are şi El puterea de a îmbăta pe om. Cînd te rogi cu toată inima şi cu tot sufletul
tău, simţeşti că te cuprinde şi te aprinde această beţie sfîntă şi dulce: te ridică, te înalţă, te curăţă, te
înnoieşte şi te întăreşte. Beţia Duhului Sfînt îl schimbă pe om, îi schimbă vorbele, îi schimbă
purtările, îl face să plîngă, îl face să cadă în genunchi, îl face să vorbească din Scripturi...
Cealaltă beţie, a alcoolului, cred că e de prisos să vă mai spun ce fel de isprăvi face. Isprăvile ei
le vedeţi şi le auziţi pe la crîşme şi pe tot locul pe unde oamenii se îmbată. Şi totuşi lucru ciudat.
Lumea şi oamenii rîd de beţia ce o face Duhul Sfînt; rîd de omul ce s-a lăsat de rele şi citeşte în
Scripturi. Te faci de rîs cînd te laşi de rele, dar cînd te îmbeţi ca un porc, eşti mare viteaz!...
O, ce creştinătate ciudată e în vremile noastre! Dacă într-o strînsură de oameni te-ai pune în
genunchi să te rogi cu glas înalt şi să cînţi o cîntare de mărire lui Dumnezeu şi i-ai chema pe oameni
la acest lucru, ar începe lumea să rîdă, şoptind că eşti ori beat, ori nebun, dar cînd ragi în crîşmă
lîngă glaja cu băutură, eşti un om sănătos şi la rînd cu toate celea. Scripturile spun că în Ziua
Cincizecimii cînd S-a pogorît Duhul Sfînt peste apostoli, unii îşi băteau joc şi ziceau de apostoli că
sînt plini de must (adică beţi) (Fap. Ap. cap. 2). Aşa e şi azi. Te rîde lumea cînd te laşi de
duhul băuturilor şi patimilor rele şi vrei să te îmbeţi cu beţia cea sfîntă a darului şi harului Duhului
Sfînt.
Într-un loc spune Scriptura despre creştinii cei dintîi că se rugau cu atîta putere, încît se
cutremura locul cu ei unde erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duhul Sfînt
(Fap. Ap. 4, 31). Auzi tu, dragă cititorule, creştinii cei dintîi se rugau cu atîta Duh şi putere, că
se cutremura locul cu ei? Ah, unde este azi acest Duh? Astfel de minuni face azi numai duhul
diavolului, alcoolul. Se cutremură duminica, în ziua Domnului, crîşmele de cei ce s-au umplut de
duhul diavolului, de alcool. Ah, ce lucru dureros se poate vedea între creştinii de azi! Creştinii de
azi nu caută beţia cea sfîntă şi dulce ce o face Duhul Sfînt, ci caută pe cea de suflet ucigătoare pe
care o face alcoolul, duhul diavolului.
 Ce a cerut diavolul...

În ţările răsăritului umblă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face
diavolul cu ajutorul alcoolului.
Diavolul se întîlni odată într-o pădure cu un om şi-i zise: Am să te omor - şi numai aşa îţi mai
las viaţa - dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi.
Ce să fac? - îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe sora
mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi s-a coborît omul în sat, a
tras la o cîrciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar mergînd acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei din
casă, şi îngroşîndu-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorît pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul şi beţia sînt un izvor de rele şi fărădelegi.

Un război pustieşte omenirea...

Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare război şi prăpăd pe care îl face
diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată chipul de alături. În fruntea acestui
război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le rîde barba de bucurie văzînd că au muniţie
destulă şi soldaţi destui (crîşmari) care bagă mereu gloanţe în tun. Cu acest război aprinde diavolul
satele şi oraşele şi face cumplite pustiiri cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămîne
prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri, desfrînări, sudalme, hoţii, etc. S-a făcut
socoata că băutura omoară într-un singur an atîţia oameni cîţi a omorît războiul cel mare în patru
ani. Iar sufletele omorîte, acelea încă pe deasupra.

Iată un sat bombardat

Chipul de mai sus nu e o glumă de rîs. El se întîmplă aievea. Iată mai jos o pildă mult grăitoare
din cele multe, multe. Într-o comună fruntaşă de lîngă Orăştie s-au băut în anul 1924 băuturi în preţ
de 2 milioane şi jumătate de lei. Atîta prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. Azi în acest sat
statistica spune că sînt 24 de surdo-muţi şi 74 de hăbăuci (tîmpiţi) şi sănătatea oamenilor scade
văzînd cu ochii.
Oare nu sînt aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic pe care îl face diavolul şi moartea cu
ajutorul băuturilor? Sînt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi! Şi-apoi oare cîţi rămîn invalizi
cu sufletul pe urmele acestui groaznic război? În America, Anglia şi alte ţări înaintate, oamenii şi
statul au început un adevărat război împotriva băuturilor şi beţiilor. O ofensivă trebuie să pornească
şi în ţara noastră, unde avem sute de mii de crîşme şi mii de fabrici care fac mereu muniţie (spirt,
rachiu, etc), pentru războiul diavolului. E plină ţara şi cu băuturi false pe care le fac jidanii (cum se
vede producătorul din chip cu via în buzunar). Acestea şi mai mult rod vlaga poporului.

Jumătate de milion de crîşme avem în ţară,

faţă de 18 mii de biserici şi 32 mii de şcoli

Statistica ţării arată un lucru înspăimîntător. În ţara noastră sînt 520 de crîşme, socotite la un
loc toate crîşmele, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate felurile de localuri unde se vînd
băuturi alcoolice. Faţă de acest număr îngrozitor, sînt în toată ţara 19 mii de biserici şi 32 de mii de
şcoli. Grozavă cumpănă! Împărţite crîşmele după numărul locuitorilor ţării, tot la 165 de suflete
(cam la 36-40 de case), se vine o cîrciumă. Doară nici o altă ţară din lume nu stă atît de bine de...
crîşme ca noi! Cu adevărat azi-mîine ni se va zice: ţara crîşmelor...

Se beau 10 miliarde de lei pe an

Statistica ţării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în valoare de 11 miliarde de lei. De 6
miliarde s-a băut spirt şi ţuică, adică băutura cea mai otrăvitoare. Şi în ceilalţi ani a fost tot cam aşa.
Se beau la noi pe an cel puţin 10 miliarde de lei. A treia parte din bugetul ţării (care e de 31 de
miliarde) se bea. Împărţită băutura pe numărul sufletelor, pe fiecare cap de om se vine 49 litri de
băutură, iar în bani 3520 de lei. Ce lucruri minunate, ce de şcoli, biserici, spitale, biblioteci, etc., s-
ar putea face cu atîta amar de bănet!
Unde sînt apoi şi celelalte pagube ce le fac atîta amar de crîşme şi de băuturi? Alcoolul roade în
sănătatea neamului. Majoritatea crîşmarilor sînt jidani, iar crîşmele sînt pline de băuturi false care
fac cumplite stricăciuni în sănătatea oamenilor. În Maramureş, pe la Braşov, Oradea s-au prins
jidani care întăreau rachiul cu var, vitriol şi cenuşă.
Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac atîta amar de crîşme şi băuturi în
sănătatea sufletească a poporului? Tot ce clădeşte biserica şi şcoala, dărîmă crîşma. Ca un iad cu
gura căscată stă crîşma în ziua Domnului aşteptînd să înghită pe oameni după ieşirea din biserică.
Iese omul din biserica lui Dumnezeu şi intră în biserica diavolului. Ah, ce prăpăd cumplit fac
crîşmele şi băuturile! Ele sînt vrăjmaşul cel mare despre care a zis Mîntuitorul că omoară şi trupul şi
sufletul omului (Matei 10, 28).
Popoarele culte din Apus au luat măsuri cuminţi contra acestei mari primejdii. La noi însă de
ani de zile crîşmele s-au tot sporit mereu. Oare cînd îşi vor deschide ochii şi oamenii noştri, şi statul
nostru să vadă primejdia ce ne ameninţă?...

Avem în ţară 240 de fabrici de spirt

Statistica ţării arată că în toată ţara sînt 240 de fabrici de spirt. În fiecare an, aceste fabrici
prefac în otravă jumătate de milion de vagoane de bucate.
Singură Bucovina are nici mai mult nici mai puţin decît 53 de fabrici de spirt.
240 de fabrici de spirt iau pîinea din gura sărăcimii şi o prefac în otravă. Ce potop de
blestemăţii şi răutăţi revarsă aceste 240 de uzine ale diavolul! Şi nu-i cine să împiedice răul pentru
că consiliile de administraţie ale fabricilor de spirt sînt pline de politicieni.
Fabricile de spirt lucră cu arginţii lui Iuda şi cu puterea diavolului.

Cîte cazane şi cîte Biblii?

Statistica ţării arată că în cele 9.000 de comune cîte sînt în ţara noastră, se află 45 de mii de
cazane de fiert rachiu.
Faţă de acest potop de cazane, ne întrebăm, oare cîte Biblii se află prin cele 9.000 de comune?
Într-un sat de pe Tîrnave am văzut 10 cazane de fiert rachiu şi oamenii se pregăteau să mai cumpere
4, dar în întreg satul n-am aflat nici o Biblie.
Şi asta se cheamă creştinătate? Mai rău ca prin Africa!...

Pe fiecare cap de român...

Statistica ţării arată că băuturile cîte se beau la noi într-un an, împărţite pe numărul locuitorilor
ţării, dau pentru fiecare om: 20 de litri vin, 6 litri bere, 8 litri ţuică şi 16 litri spirt, adică cu totul 50
de litri de alcool se vine pe cap de român într-un an. Vai de capul nostru!

Diavolul îşi are şi el o armată a lui: armata băutorilor...

Diavolul îşi are şi el între oameni o armată a lui, armata băutorilor; armata celor biruiţi de
patimi şi fărădelegi; armata celor biruiţi de ispitele diavolului.
Ah, cum sporeşte de bine această armată! Noi cu Oastea Domnului de ani de zile umblăm prin
toată ţara chemînd pe oameni sub steagul Domnului Isus şi abia am aflat cîteva mii de suflete, pe
cînd diavolul strînge zeci şi sute de mii. Îndeosebi, vai, cît de grozav sporeşte armata băutorilor,
armata beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Şi satana are grijă de ea să nu scadă.
Sînt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Crîşmele sînt tot
atîtea cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Iar Iţig Leiba, adică crîşmarii sînt cei ce strîng
şi încorporează mereu recruţi pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
 Diavolului ei trebuie neîncetat recruţi noi, rezervişti noi, căci armata lui, armata beţivilor, îşi are
şi ea pierderile ei. Zi de zi cade unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul doborît
de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborît de vrăjmaşul cel înfricoşat de care zicea
Mîntuitorul că omoară şi trupul şi sufletul (Matei 10, 28). Cade beţivul omorît de alcool, de
duhul şi puterea necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute - şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc recruţi
noi pentru armata diavolului. Îi aduce Iţig Leiba, crîşmarul şi îi pune la rînd (cum se vede în chipul
de alături). Îi rîde diavolului barba de bucurie văzîndu-şi armata crescînd mereu.
Sînt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ale
satanei (crîşmele) gem de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Ţărani şi
muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi proşti, se înşiruie mereu în armata cea neagră
a băutorilor, a iadului.
Ah, ce lucru înfricoşat se poate vedea în creştinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-
şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa iadului. Sînt pline
satele şi oraşele de creştini care cad şi mor moarte de eroi şi mucenici în armata diavolului, în
armata beţivilor. Sînt pline satele şi oraşele de astfel de mucenici care îşi dau sănătatea şi viaţa
pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi biruinţa iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. Ia seama că asta e calea ce
duce spre armata cea neagră a diavolului. Azi eşti rezervist, ca mîine vei fi soldat. Azi te poţi opri la
un pahar, mîine ba. Alcoolul e lucrul diavolului. Fugiţi şi feriţi-vă de el!
Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea cea frumoasă a Domnului, stă
Oastea mîntuirii sufleteşti, stă Oastea celor se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul Domnului.
Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine Iţig Leiba în armata diavolului? Ieşi dragă suflete,
ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mîntuirii
tale sufleteşti!
 Un răspuns potrivit

- Dar voi ce fel de comandă aveţi? - întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din
Oastea Domnului.
- Cînd am păşit în Oaste - răspunse ostaşul - Domnul mi-a comandat: Atenţie! Drepţi! La
stînga-mprejur! (adică lasă lumea); şi înainte marş!
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: înainte marş!, cupă care va urma: pe loc
repaus, cînd vom intra în Ierusalimul cel sufletesc unde ne aşteaptă cununa vieţii.

“Venitul curat” al petrecerilor

În chipul de mai sus e pus tot adevărul. Se vorbeşte despre un venit curat al petrecerilor. Dar
acest venit curat este aproape întreg al diavolului. Diavolul s-alege cu cel mai mare cîştig pe urma
petrecerilor. A lui sînt beţiile ce se fac la petreceri, sudalmele, bătăile, aprinderea poftelor,
desfrînările, batjocorirea praznicelor, certurile, omorurile şi alte lucruri slabe. Judecaţi voi înşivă,
dragi cititori, oare nu-i aşa?
Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Necuratul se duce rîzînd cu sacul încărcat
de venitul curat al petrecerilor. Pentru scopurile culturale rămîne ca scăpat 1 leu (căzut şi acela din
sacul diavolului). Chiar şi cu cîştigurile materiale ale petrecerilor e aşa. Se beau la petreceri zeci de
mii de lei, iar pentru scopuri culturale se aruncă cîte o coajă de ochii lumii. Ş-apoi ce înţeles
creştinesc are silinţa societăţilor şi institutelor de a scoate venituri pentru scopuri curate din lucruri
necurate? Ce legătură are Hristos cu veliar, lumina cu întunericul, cele bune cu ele rele?
Venitul curat al petrecerilor, e un venit necurat, e leul căzut din desaga diavolului. Societăţile şi
institutele ar trebui să se ferească de astfel de venituri curate, căci banii cei spurcaţi strică şi pe cei
curaţi. Mă gîndesc în special la balurile mascate ce se fac aici pe la oraşe. Sînt atît de scîrboase
aceste baluri, încît parcă diavolul cu tot iadul lui s-a mutat pe pămînt. Şi toate aceste baluri cică se
fac pentru orfani şi alte scopuri filantropice. Pe măscărituri se cheltuiesc zeci de mii de lei, iar
pentru scopul cultural se strîng cîte 2-3 mii.
Un creştin adevărat nu umblă pe la petrecerile împreunate cu beţii şi jocuri pentru că nu vrea să
sporească şi el cu punga şi cu sufletul lui cîştigul curat al... diavolului.

O poveste de la Ierusalim

Cînd am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara arabilor, am auzit o poveste de a lor. Cică văzînd
credincioşii lui Mahomed profetul cît de repede se lăţeşte Evanghelia lui Hristos, au mers la un
mare vrăjitor al lor care se pricepea la făcutul a fel de fel de vrăji şi otrăvuri şi l-au rugat să facă
ceva pentru slăbirea creştinătăţii căci altcum semiluna (legea lor) e pierdută.
Vrăjitorul deschise atunci o ladă şi scoase o căldare mare ce avea nişte ţevi încîrligate de
credeai că un şarpe şade deasupra ei. Daţi acest vas creştinilor - zise vrăjitorul - şi nu vă mai temeţi
de ei. Aşa s-a şi întîmplat. Creştinii au apucat a fierbe şi a bea alcool. Lupta lor pentru răspîndirea
Evangheliei a încetat. Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri păgînătatea...
Ah, ce urmări grozave a avut alcoolul asupra creştinătăţii!
 În vreme ce beţivii se încălzesc la Iţig Leiba,
acasă soţiile şi copiii lor plîng şi tremură de frig

Ah, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolului.

Cu ajutorul alcoolului, diavolul toceşte simţurile omului şi îl îndobitoceşte. Unul dintre cele mai
gingaşe simţuri ale omului este legătura, este dragostea dintre soţ şi soţie, dintre tată şi copii. Este
acesta un simţămînt sfînt pe care Dumnezeu l-a pus în inima omului. Ce nu-i în stare să facă omul
pentru soţia şi copiii lui? E în stare să-şi pună în cumpănă pînă şi preţul vieţii sale, jertfa vieţii sale.
CU ajutorul alcoolului, diavolul toceşte acest simţ. Beţivul bea liniştit, în vreme ce soţia şi
copiii lui rabdă foame şi frig. Cu ajutorul alcoolului, diavolul a omorît în el simţul dragostei faţă de
soţia şi copiii lui.
Chipul de alături arată o ceată de astfel de beţivi în care diavolul a tocit simţul dragostei
familiare. Sus se văd cei ce beau, jos cei ce plîng. Sus cei ce ce încălzesc, jos cei ce tremură de frig
şi flămînzesc.
Jos stau cei cei plîng şi deasupra lor stau cei ce beau lacrimile lor! Ah, ce lucru fioros poate face
satana cu ajutorul alcoolului! Un tată ajunge în ticăloasa stare să bea lacrimile soţiei şi ale copiilor
săi. Un tată ajunge în stare să bea pîinea copiilor săi, să bea hainele lor, să bea sănătatea lor, să bea
sîngele şi viaţa lor. Oare nu este de la diavolul un astfel de lucru?
Am zis că alcoolul îl îndobitoceşte pe om. Să fiu iertat. Aici nu se potriveşte această asemănare.
Toate dobitoacele îşi îngrijesc şi îşi apără cu dragoste creaturile lor şi această dragoste n-o pierd
niciodată. Ştiţi dv. dragi cititori, care dintre toate vieţuitoarele pămîntului ţine mai mult al fiii ei? E
maimuţa. La vreme de primejdie, o maimuţă îşi apără puii ei pînă la ultima picătură de sînge. Nişte
englezi au prins o maimuţă cu pui, au despărţit-o de puii săi şi apoi de încercare i-au dat drumul
ţinîndu-i calea puilor cu puşcături şi gloanţe. Maimuţa s-a strecurat prin focul şi fumul gloanţelor; a
primit două rane, dar nimica n-a putut-o opri pînă ce a ajuns la puii ei.
O maimuţă, un dobitoc în stare să dea astfel de pilde de dragoste faţă de creaturile sale, în
vreme ce omul cel zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu bea lacrimile copiilor săi, bea
sănătatea lor, bea sîngele lor, bea viaţa lor. Oare nu este de la diavolul un astfel de lucru?
Eu văd în fiecare sîmbătă seara un lucru care mă face să plîng. Trecînd pe aici pe lîngă o crîşmă
din cele 7 cîte sînt în strada unde locuiesc, văd în fiecare sîmbătă seara o biată femeie cu un copilaş
în braţe. Cu ochii plini de lacrimi, sărmana femeie dă tîrcoale pe la uşa crîşmei. Umblă să-şi scoată
din birt pe bărbatul ei muncitor. Umblă sărmana să mai poată scoate ceva din ceea ce rămîne de la
Iţig Leiba (care trage cu ochiul ca şi cînd ar zice: bea şi te ticăloşeşte creştine, că eu mă îmbogăţesc
pe urma ticăloşiei tale).
Oare nu este de la diavolul acest lucru? Feriţi-vă de alcool! Nu te încrede dragă cititorule, că tu
nu eşti beţiv, căci diavolul într-acolo umblă să te atragă. Feriţi-vă de alcool, căci alcoolul este duhul
şi lucrul diavolului!

O socoată despre cît beau oamenii

Un învăţat s-a apucat şi a făcut o socoată despre cîtă băutură alcoolică bea un om în timp de 20
de ani. A luat pe unul ce bea moderat, adică un singur pahar la o mîncare. Socoata a ieşit aşa că
după cum o arată chipul de alături. Atîtea butoaie de băutură goleşte în timp de 20 de ani cel ce bea
cîte 2, cel mult 3 pahare de băutură la zi. I se pare omului o nimica toată, dar iată ce se strînge în
timp de 20 de ani!
Despre cei beţivi, învăţatul n-a putut face socoata în butoaie, ci a făcut-o într-o asemănare. O
moară mînată cu apă - zice învăţatul - ar putea măcina ceasuri întregi cu băutura cîtă o bea un beţiv
într-o viaţă întreagă. Iar din lacrimile ce le varsă o femeie simţitoare într-o viaţă întreagă după
bărbatul ei beţiv, s-ar putea scoate cîţiva bolovani de sare (lacrimile au în ele materie sărată).
Despre cîte sudalme, blesteme şi păcate sînt în aceste butoaie din care curge valea plîngerii,
învăţatul n-a făcut socoată.
Iată o socoată mai mult de plîns decît de rîs. Nu-i aşa?
 Ce zic Scripturile despre alcool şi beţie?

Ale cui sînt vaietele? Ale cui sînt oftările? Ale cui sînt neînţelegerile? Ale cui sînt plîngerile?
Ale cui sînt rănirile fără pricină? Ai cui sînt ochii roşii? Ale celor ce întîrzie la vin şi se duc să
golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin cînd curge roş şi face mărgăritare în pahar; el
alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic.
Ochii ţi se vor uita după femeile altora şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în
mijlocul mării, ca un om culcat pe vîrful unui catarg. M-a lovit, dar nu mă doare... M-a bătut... dar
nu simt nimic! (Prov. 23, 29-35). Vai de cei ce dis de dimineaţă aleargă după băuturi
ameţitoare, şi şed pînă tîrziu noaptea şi se înfierbîntă de vin! Arfa şi alăuta, timpana, flautul şi vinul
le înveselesc ospeţele; dar nu iau seama la lucrarea Domnului, şi nu văd lucrul mîinilor Lui (Isaia
5, 11-12). Vai de cei tari cînd este vorba de băut vin, şi viteji cînd este vorba de amestecat
băuturi tari (Isaia 5, 22). Vinul este batjocoritor, băuturile tari sînt gălăgioase; oricine se
îmbată cu ele nu este înţelept (Prov. 20, 1).
Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului (Osea 4, 11). Vai de tine, ţară, al cărei împărat
este un copil, şi ai cărei voievozi benchetuiesc de dimineaţă! (Ecles. 10, 16). Nu fiţi beţivi,
căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe (Prov. 23,
21).
Domnul a vorbit lui Aaron, şi a zis: Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură
ameţitoare, cînd veţi intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre
urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce este curat
(Levitic 10, 8-10).
Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh
(Efes. 5, 18).
Vinul şi femeile au amăgit pe cei înţelepţi (Sirah 19, 2). Nu petrece cu băutorii de vin căci
beţivul sărăceşte şi beţia în zdrenţe îmbracă pe cel somnoros
(Prov. 23, 10-21). Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: Stăpînul meu zăboveşte să
vină! Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănînce şi să bea cu beţivii, stăpînul
robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în
două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo vor fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24,
48-51).
Este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît
atunci cînd am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele
întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri
şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă (Rom. 13, 11-13).
Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrînări, în pofte, în
beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergaţi
împreună cu ei la acelaşi potop de desfrîu, şi vă batjocoresc (1 Petru 4, 3-4). Nu ştiţi că cei
nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii,
nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu (1 Cor. 6, 9-10).

Scaraoschi ţine şcoală cu argaţii lui

- În ora de geografie -

Diavolul pune o stăruinţă extraordinară în cîştigarea de suflete pentru împărăţia iadului. Eu îmi
închipui pe diavolul că ţine neîncetat şcoală şi instrucţie cu argaţii lui despre cum să cîştige mai
multe suflete.
În vreme ce creştinii noştri nici habar nu au despre cuvintele Mîntuitorului: Împărăţia lui
Dumnezeu se ia prin luptă şi cei ce se luptă, pun mîna pe ea (Matei 11, 12), diavolul şi îngerii
lui plănuiesc, lucră, asudă şi luptă neîncetat pentru biruinţa împărăţiei lor.
 Iată în chipul de mai sus pe Scaraoschi în şcoala lui din iad. E tocmai ora de geografie.
Scaraoschi ţine prelegere şi astfel grăieşte:
Ascultaţi aici, tartorii mei! Împărăţia noastră are un rîu mare: rîul fărădelegilor. El curge prin
lumea cea sufletească a creştinilor. Izvoarele acestui rîu sînt băuturile îmbătătoare, alcoolul. Rîul
acesta este mîndria şi puterea împărăţiei noastre. Fără de el, împărăţia noastră n-ar putea trăi, aşa
cum Egiptul din lume n-ar putea trăi fără rîul Nil. Rîul acesta ne aduce mereu suflete şi le varsă aici
în marea noastră cea de foc...
Băgaţi de seamă, tartorii mei!... Daţi neîncetat tîrcoale prin lume şi grijiţi să nu sece izvoarele
acestui rîu. Pînă cînd izvoarele lui vor pline, rîul fărădelegilor va vui prin lumea cea sufletească a
creştinilor şi iadul nostru se va umplea mereu de credincioşi. Pînă cînd rîul nostru va fi în revărsare,
Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea cîştiga biruinţa.
Luaţi aminte tartorii mei!... cu nimic nu puteţi cîştiga aşa de uşor şi aşa de multe suflete decît cu
ajutorul alcoolului. Dacă marele nostru vrăjmaş, Hristosul oamenilor, lucrează în lume cu apa cea
vie a vieţii, să lucrăm şi noi cu apa morţii şi pieirii sufletelor: cu alcoolul. Folosiţi neîncetat această
apă... folosiţi alcoolul!...
Aşa fel de prelegeri ţine Scaraoschi cu argaţii lui. Ei se înţeleg despre sufletul nostru, şi noi nu
ne îngrozim? Ei se înţeleg despre cum să ne atragă cu alcoolul în rîul fărădelegilor şi în marea cea
de foc a iadului - şi noi folosim acest alcool?
Oameni buni, feriţi-vă de alcool!

Beţivul este un mort viu...

- Din învăţămintele sf. Ioan Gură de Aur -

Beţivul este un mort viu, un duh rău de bună voia sa, o defăimare pentru tot neamul omenesc...
Un beţiv este mai urît decît un mort. Că cel mort zace fără simţire şi nu poate să facă nici bine, nici
rău, dar beţivul îşi bate capul să facă rău. Beţivul şi-a îngropat sufletul ca într-un mormînt şi se
zbuciumă ca un trup mort. Beţivul este mai ticălos decît îndrăcitul pentru că spre un îndrăcit are
fiecine milă, dar pe cel beţiv îl urîm. Un dobitoc bea numai atîta cît are sete şi pofta i se alină odată
cu trebuinţa sa, dar beţivul trece acest hotar pe care şi dobitoacele îl ţin.
Beţivul are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El de asemenea se clatină în toate părţile,
tot aşa cade la pămînt, tot aşa zgîieşte ochii, tot aşa bate cu picioarele şi spumegă cu gura... Cine
trăieşte întru beţie a căzut sub tirania satanei. Beţia este o smintire de bună voie, o boală vrednică de
rîs, un satan, pe care omul de bună voie şi-l alege... Diavolului îi place foarte mult beţivul, pentru că
nimeni nu împlineşte voia lui mai bine decît cel beat...
Beţivilor le este închis cerul şi pe care nu se îndreaptă îi aşteaptă osînda de veci. Beţivii - zice
ap. Pavel - nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10).

Scaraoschi ţine şcoală cu argaţii lui

- În ora de istorie -

Scaraoschi, mai marele diavolilor, vorbeşte argaţilor săi despre istoria alcoolului:
Ascultaţi aici, tartorii mei! Istoria lumii mărturiseşte într-un glas că cele mai bune isprăvi le-a
făcut iadul nostru cu ajutorul alcoolului. Al ieşit în lume cu alcoolul îndată după potop. Cea dintîi
lovitură am dat-o lui moş Noe. L-am învăţat să sădească vie şi pe urmă l-am îndemnat să se îmbete
din rodul ei, iar după ce s-a îmbătat a început să blesteme pe fiul său Ham. Cu ajutorul alcoolului
am stricat casa şi familia lui Noe, alesul Domnului. Tot cu ajutorul alcoolului am smintit şi pe Lot
cu fiicele sale, pe înţeleptul Solomon şi pe alţi aleşi ai Domnului (ca să vedeţi că diavolul are
dreptate, citiţi la Genesa cap. 9, cap. 19 şi la 1 Regi 11).
Dar venind în lume Hristos, duşmanul nostru cel mare, această armă a noastră a slăbit. Numai
singur alcoolul de vin nu putea face destul seceriş pentru împărăţia iadului nostru. Hristos a lăsat în
lume puterea Duhului Sfînt. Faţă de această putere, ne trebuia şi nouă o putere mai mare. Alcoolul
de vin trebuia întărit. La anul 1659 iadul nostru învăţă pe oameni să prefacă pîinea în alcool; să facă
alcool din bucate. Alcoolul acesta îl numirăm spirt, căci ne-am gîndit noi că faţă de puterea Duhului
Sfînt ne trebuie şi nouă un spirt al nostru cu care să omorîm în suflete puterea şi lucrarea Duhului
Sfînt.
În ajutorul spirtului am chemat pe urmă şi rodul pomilor (ţuica), şi al orzului şi cartofilor
(berea) şi am chemat şi toate otrăvurile (din care se fac băuturi false).
Azi lumea e plină de lucrul alcoolului nostru. Sute de mii de fabrici de băuturi şi milioane de
cîrciumi ajută biruinţa iadului nostru.
O primejdie s-a ivit în America unde s-a oprit alcoolul. Dar putem fi liniştiţi din partea aceasta.
Creştinii din Europa nu vreau să audă de opreliştea din America.
Şi acum să vă spun ceva, tartorii mei, despre istoria alcoolului în ţara românească.
Pe vremuri, în vechime, o mare primejdie ne-a ameninţat în ţara românească. Pe timpul dacilor
un rege dac, Burebista, porni un atac furios contra alcoolului nostru. El stîrpi toate viile din ţară şi în
locul lor porunci să se semene pîine.
Dar cu timpul, primejdia a slăbit şi a trecut. Azi, în ţara românească sîntem în largul nostru. 240
de fabrici de alcool şi 50 de mii de cazane de fiert rachiu ajută lucrul nostru, iar cele 450 de mii de
cîrciumi strică ceea ce lucră Evanghelia. Doară nicăieri nu lucrează alcoolul nostru cu atîta putere
ca în ţara românească. Şi n-avem de ce să ne temem. Consiliile de administraţie ale fabricilor de
spirt sînt pline de politicieni. Contra alcoolului şi cîrciumilor nu se vor lua în ţara asta niciodată
măsuri adevărate.
Dar băgaţi de seamă, tartorii mei! În timpul din urmă s-a ivit în ţara românească o mare
primejdie pentru lucrul nostru cu alcoolul. Această primejdie este mişcarea cu Oastea Domnului.
Lucraţi din toate puterile contra ei.
Ascultaţi aici tartorii mei, ce planuri am făcut eu pentru slăbirea acestei mişcări. Am alergat la
Cernăuţi şi am pus pe profesorii universitari să strige în ţară că Oastea Domnului este o mişcare
pocăită, sectară. Voi, argaţii mei, duceţi această veste pe la urechile tuturor celor pe care ni i-a furat
Oastea Domnului - ca să-i întoarcem iarăşi la alcool!... Lucraţi, argaţii mei, din toate puterile
voastre şi cu toate meşteşugurile voastre contra mişcării cu Oastea Domnului (auziţi ostaşilor!).
Argaţii mei! Folosiţi neîncetat alcoolul. N-avem noi nici o putere aşa de mare ca alcoolul. Cel
ce apucă cu alcoolul, se face robul nostru şi face voia noastră. Nimeni nu împlineşte sfaturile
noastre aşa de bine decît cel cuprins de puterea alcoolului nostru. Folosiţi neîncetat alcoolul!...
Astfel de lecţii ţine Scaraoschi cu argaţii lui. Faţă de înşelăciunile lui, noi strigăm: oameni buni,
feriţi-vă de alcool!

Războiul din America contra alcoolului

Din 1917 încoace, în America sînt oprite cu totul băuturile, facerea şi vînzarea lor. Şi America
nu glumeşte cu opreliştea. A cheltuit şi cheltuieşte miliarde de lei cu aplicarea legii de oprelişte a
băuturilor. Mii de poliţai au căzut în luptă cu contrabandiştii de băuturi.
Roadele bune ale acestei oprelişti încep a se arăta cu toate binecuvîntările lor. Un învăţat de
acolo s-a apucat şi a cercetat toată America să afle ce fel de roade a adus oprirea băuturilor.
Cercetările lui le-a publicat într-o carte de seamă. În această carte, printre altele arată şi dovedeşte
cum prin temniţe au scăzut cu 60% (adică mai mult de jumătate) numărul criminalilor (ucigaşilor) şi
bătăuşilor. Depunerile la bănci au crescut cu 50% (adică încă-odată atîta în semnul că oamenii îşi
cruţă banii. S-a constatat apoi că sănătatea oamenilor a mai crescut, spitalele au mai puţini bolnavi.
Minunate roade a adus opreliştea băuturilor şi în viaţa copiilor. Cu jumătate mai puţini copii mor ca
înainte de oprelişte, e un semn acesta că taţii lor nu le mai beau pîinea şi hrana prin cele crîşme.
Peste 30-40 de ani, - zice doctorul - copiii de azi nu vor mai pofti să bea alcoolul pe care
părinţii lor l-au scos din apotecă (farmacie), unde la început se vindea numai ca medicină.
Mult a avut de furcă America şi cu contrabandele de alcool. În fel şi chip a încercat Europa să
furişeze alcool în America, dar America îşi apără ţara cu îndîrjire. Pentru urmărirea
contrabandiştilor, America a înarmat vapoare şi avioane anume puse spre acest scop. Nu odată s-au
dat adevărate lupte cu contrabandiştii. America poartă un adevărat război contra alcoolului.
Aşa numiţii uzi, adică partizanii alcoolului din America, au încercat mişcări pentru ştergerea
opreliştii, dar toate încercările au rămas fără rezultat pentru că legea cu opreliştea e scrisă în
Constituţia Americii şi nimeni nu se mai poate atinge de ea.

Alcoolul a stricat şi praznicele Domnului

Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul
alcoolului, dar parcă nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe ziua Domnului şi praznicele Domnului.
Biblia şi biserica ne spun că ziua a şaptea - duminica - este ziua Domnului, dar diavolul sare
astăzi şi răspunde că a lui este această zi. A mea este ziua a 7-a - zice diavolul - pentru că în această
zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile (treburile) şi fac negustorii şi tîrguri de unde nu
lipseşte fiica mea: înşelăciunea. În această zi se strîng oamenii să facă clevete, minciuni, fălii şi mai
ales în această zi intră în casa şi biserica mea: în crîşmă, unde mă preamăresc cu sudalme, beţii,
jocuri şi destrăbălări. Ziua a 7-a e ziua mea - zice satana - pentru că în această zi îmi slujesc mie
oamenii mai mult ca oricînd.
Ziua Domnului ar trebui să fie o zi de laudă şi mărire lui Dumnezeu aşa cum arată chipul de
alături. În această zi ar trebui să cînte cerul şi pămîntul (sau mai bine zis, şi pămîntul şi cerul):
Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El
împăraţii pămîntului şi popoarele... (Psalm 148). Dar în loc de această cîntare de mărire lui
Dumnezeu, duminica răsună crîşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi
păcatele. O, ce nărav urît şi păgîn am apucat noi creştinii de azi că toate desfătările cele lumeşti şi
de suflet stricătoare le facem duminica, în ziua Domnului, în ziua sufletului.
Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul păgîn, a trimis pe căpitanul Apolonie să
măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. Şi sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim s-a făţărnicit a fi
de pace şi a aşteptat sărbătoarea sîmbetei cînd tot poporul era la preumblare pe uliţe şi pe la
petrecănii. Atunci a ieşit Apolonie fără veste cu ostaşii pe uliţe şi umplu de sînge şi ucidere uliţele
Ierusalimului (Cartea a 2-a a Macabeilor cap. 5). Această istorie este cu mare înţeles şi
pentru noi creştinii de azi. Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi
atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sînge în
sufletul lor. Crîşmele, uliţele, locurile de joc şi petreceri, în toată duminica şi sărbătoarea se stropesc
cu sîngele sufletesc a celor pe care satana cu oastea lui i-a rănit şi i-a omorît.

De ce se îmbată oamenii la sfinţi, de ziua numelui?

Este datina între creştinii de azi să bea şi să se îmbete de ziua numelui. Şi cum oamenii poartă
cu toţii nume frumoase de sfinţi: Nicolae, Gheorghe, Ioan, Petru, etc., beţiile şi chefurile se fac în
ziua sfinţilor respectivi.
O, ce datină păgînească este aceasta! Eu am citit mult prin Biblie şi cărţile sfinte, dar nicăieri n-
am citit că atare dintre sfinţi ar fi fost iubitor de alcool. Sf. Nicolae a fost un sfînt al milei şi
milostivirii. Ultimul ban l-a împărţit săracilor. Sf. Gheorghe aşijderea a făcut altfel de vitejii decît
cele ce se fac pe la crîşme. Ce să mai zic apoi de sf. Ioan Botezătorul care încă din pîntecele mamei
sale a fost vestit ca unul ce nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare (Luca 1, 15). A trăit o
viaţă întreagă cu acride şi miere sălbatică.
Sf. Ioan, împreună cu ceilalţi sfinţi, au fost pilde măreţe despre înfrînare. Atunci de ce oamenii,
care le poartă numele, ţin cu orice preţ să-şi petreacă şi să se îmbete în ziua lor? Pentru că diavolul a
scornit această datină. Este această diavolească datină cea mai mare batjocură ce se poate aduce
amintirii sfinţilor.
Eu socot că dacă sfinţii s-ar ivi în lume, ar striga după cei ce le poartă numele: Oameni buni! ori
vă purtaţi după numele ce le aveţi, ori vă lepădaţi de aceste nume... căci altcum ne batjocoriţi
amintirea!...
Aici este locul să întrebăm: Ce caută alcoolul în praznicele şi datinile noastre bisericeşti?
Frumoase sînt praznicele noastre bisericeşti, frumoase sînt datinile noastre de Crăciun, Botez, etc.,
dar frumuseţea şi folosul lor îl strică alcoolul.
Alcoolul trebuie scos fără întîrziere şi fără cruţare din toate praznicele, din toate datinile şi din
toate slujbele bisericeşti!
 O socoată despre cînd se întîmplă cele mai multe bătăi şi omoruri

Cîrmuitorii ţărilor au făcut statistică să afle despre cînd se întîmplă între oameni cele mai multe
bătăi şi omoruri. Statistica a ieşit aşa cum o arată scara din chipul de alături. Cuţitul cel mai mare şi
mai plin de sînge e în ziua duminicii. Adică în ziua Domnului, - în ziua sufletului - şi în sărbători se
fac cele mai multă bătăi şi omoruri. Asta pentru că merg oamenii pe la crîşme şi după ce se îmbată,
s-apucă de bătăi şi scot cuţitele. Lunea cuţitul e mai mic; e numai sfîrşitul relelor rămase de
duminică. Marţea e şi mai mic; s-au răcit cu totul beţiile de duminica. Miercurea iară-i cuţit mare,
pentru că oamenii iară au însetat după băutură şi mai trag cîte o beţie şi la mijlocul săptămînii.
Sîmbătă iară-i cuţit mare, pentru că atunci trag oamenii cu plata la crîşmă şi au răgaz de băut.
Iată cum a stricat diavolul cu ajutorul băuturilor ziua Domnului şi a făcut din ea ziua morţii
trupeşti şi sufleteşti!
 Scaraoschi trece în revistă
Isprăvile ce le-au făcut argaţii lui cu alcoolul

Alcoolul este arma cea mai cumplită a diavolului cu care junghie şi omoară neîncetat sufletele
oamenilor. Alcoolul este un blestem ce vine din adîncul iadului şi împrăştie în lume prăpăd şi pieire
trupească şi sufletească.
În chipul de alături se vede Scaraoschi, mai marele dracilor, cum şade mulţumit pe tronul lui
din iad şi trece mereu în revistă isprăvile ce le-au făcut argaţii lui prin lume cu ajutorul alcoolului.
Diavolii se prezintă în faţa lui, rînd pe rînd, într-un şirag nesfîrşit. Ei vin din cutreierarea lumii,
vin de prin sate şi oraşe. Ei vin aducînd butoaiele golite... se închină cu ele în faţa lui Scaraoschi şi
raportează despre isprăvile ce le-au putut face.
- Întunecimea voastră - raportează cel dintîi sosit - cu alcoolul ce mi s-a încredinţat mie am
strîns 50 de mii de sudalme, 2600 de desfrînări, 45 de bătăi mai uşoare şi 30 de bătăi mai grele; am
omorît cu ajutorul alcoolului 15 oameni şi am adus sufletele lor aici în împărăţia întunecimii
voastre...
- Bravo ţie fiule - îi zice Scaraoschi rîzîndu-i barba de bucuria cîştigului... - bine ai lucrat...
intră înăuntru, umple-ţi butoiul şi pleacă iarăşi în lume să sporeşti mai departe biruinţa iadului
nostru.
Un al doilea diavol se prezintă la raport.
- Eu, întunecimea voastră, am dat tîrcoale mai ales pe la crîşme unde roadă bogată am secerat.
Am stropit cu sînge de om 500 de crîşme... am făcut 500 de bătăi dintre care 220 s-au gătat cu
omor... pe 300 de oameni i-am băgat în temniţă, pe 300 în spital... pe 85 i-am băgat în casa de
nebuni, pe 22 i-am spînzurat şi sufletele lor le-am adus aici în împărăţia întunecimii voastre...
- Bravo ţie fiule - îi zice Scaraoschi rîzînd de bucuria cîştigului... bine ai lucrat, umple-ţi iar
butoiul şi pleacă iarăşi în lume să sporeşti mai departe biruinţa iadului nostru.
Al treilea diavol se prezintă cu raportul.
- Eu întunecimea voastră, cu alcoolul ce mi s-a încredinţat mie, am dat tîrcoale mai ales pe la
casele creştinilor. Cu ajutorul alcoolului am băgat ceartă şi neînţelegere în 400 de familii... am făcut
100 de divorţuri... am vîndut la licitaţie 100 de averi... am lăsat pe drumuri 300 de orfani şi 100 de
mame...
- Eu - raportează un alt argat - am căutat cu alcoolul să fac biruinţă pe la oraşe, între domni şi
muncitori. Să fii liniştit, măria ta, că şi oraşele sînt pline de isprăvile noastre... le-am făcut adevărate
Sodome şi Gomore...
Şi aşa se prezintă rînd pe rînd drăceştile gloate în faţa lui Scaraoschi cu raport despre fioroasele
isprăvi ce le-au făcut cu ajutorul alcoolului.
Ah, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolului! Cu adevărat, isprăvile alcoolului
vin ca dintr-un adînc al iadului. O armată nevăzută a iadului parcă umblă prin lume şi roadă bogată
culege cu ajutorul alcoolului pentru împărăţia iadului.
Alcoolul este lucrul diavolului. Nu poate să fie decît de la diavolul un astfel de lucru care îl face
pe om să scoată brişca; să se bată; să se omoare, să suduie pe Dumnezeu, să umple temniţele şi
spitalele...
Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Feriţi-vă de el!
 Alcoolul este şi cel mai mare duşman al sănătăţii trupeşti

Alcoolul este un beteşug rău, o boală grea nu numai pentru suflet, pentru sănătatea cea
sufletească, ci şi pentru sănătatea cea trupească a omului. Precum alcoolul este un izvor de rele
pentru suflet, tot aşa pentru viaţa trupească a omului este un izvor de beteşuguri, de ticăloşie
trupească. Alcoolul e vrăjmaşul cel mare de care zicea Mîntuitorul că omoară şi trupul şi sufletul
omului. Iată mai jos două pilde, din cele multe, multe.
E un adevăr constatat de toţi doctorii cei învăţaţi că băutura şi beţia au cele mai rele urmări şi
asupra sănătăţii trupeşti a omului. Cea mai grea lovitură o primeşte inima. Se spune că băutura
veseleşte inima omului. Da! Însă ce se întîmplă cu acest prilej? Ascultaţi ce spune un medic vestit
din America:
Alcoolul sileşte inima omului să bată mai mult decît sînt bătăile ei regulate. S-a constatat că o
sticlă de bere provoacă 4.000 de bătăi de inimă mai mult pe zi. Un sfert de litru de rachiu provoacă
50.000 de bătăi de inimă mai multe pe zi, decît e bătaia normală a inimii. Prin aceste bătăi silite,
muşchii inimii slăbesc. Alcoolul este pentru inimă tocmai ceea ce este biciul pentru calul cel istovit.
Îl loveşti cu biciul şi se aspreşte o clipă, dar pe urmă se opreşte şi mai istovit. Aşa loveşte şi alcoolul
inima omului. În chipul de alături se vede inima omului beţiv mai mare decît a celui sănătos. Asta
vine de acolo că inima beţivului se lărgeşte trebuind să prelucreze băutura cea multă. Inima
beţivului capătă o grăsime de putregai (aşa cum e şi faţa lui), se puhăveşte, se lăbărţează; muşchii i
se tocesc, corzile i se descoardă (de aceea beţivul este un descordat), vinele şi arterele se întind şi îşi
pierd frăgezimea. O astfel de inimă se cheamă în lumea medicală inimă de bou (parcă mai potrivit
ar fi inimă de porc). E o inimă ce şi-a pierdut puterea, e o inimă bolnavă.
Iată iubite cititorule ce face beţia cu vasul cel ales ce-l are omul înăuntrul său. Inima ar trebui să
fie lăcaşul Duhului Sfînt şi iată băutura cum a stricat-o şi a făcut din ea o inimă de bou, adică un
dobitoc.
Am arătat cum strică băutura inima omului. Dar tot atît de mult suferă pe urma băuturilor şi
beţiilor şi alte părţi din sănătatea trupească a omului. Iată spre pildă, priviţi chipul de alături şi
vedeţi ce face beţia cu rinichii omului. Rinichii sînt de cea mai mare însemnătate pentru viaţa şi
sănătatea omului, căci ei aleg şi strecoară sucurile ce le mîncăm şi bem. Rinichii aleg pe cele bune,
iar pe cele rele şi de prisos le dau afară. Însă ce se întîmplă la cel băutor? Rinichii nu mai pot birui
cu atîta otravă şi materie rea ce o dă alcoolul spre strecurare şi se ofilesc ca o floare ce se usucă
înainte de vreme. Rinichii beţivilor se zbîrcesc, scad şi îşi pierd puterea de lucrare. Asta-i din
pricina că unii beţivi capătă un fel de grăsime putredă, adică un fel de grăsime din care nu s-a
strecurat otrava alcoolului, ci a rămas acolo în ea. De aici şi gusturile ciudate ale beţivilor de a nu
simţi foamea cînd beau, a pofti acreli, etc. Iată ce face băutura şi cu sănătatea omului!
Mai ales băuturile false de care e plină ţara şi crîşmele, fac cumplite stricăciuni în sănătatea
oamenilor. S-au aflat băuturi falsificate şi întărite cu var, cenuşă şi vitriol. Ne putem închipui ce fac
aceste băuturi în sănătatea oamenilor!...

E plină ţara de băuturi false

care sapă şi mai cumplit în sănătatea oamenilor

Ceea ce se întîmplă în ţara noastră cu falsificarea băuturilor întrece orice margini. Este plină
ţara de băuturi false pe care le fac în partea cea mai mare jidanii. Se falsifică în special vinurile şi
rachiurile. Falsificarea se face din fel de fel de materii care sînt o adevărată otravă şi pieire. Mai
anul trecut, patriarhul Miron Cristea a arătat cu dovezi cum jidanii din Maramureş otrăvesc pe acolo
poporul cu rachiu în care bagă var şi vitriol ca să-l întărească (şi pe român să-l prăpădească cu zile).
În Lumina Satelor am scris despre cum s-au aflat la Braşov doi mari negustori de vin care făcuseră
două vagoane de vin falsificat folosind la falsificare cenuşă, zaharină şi glicerină. Tot la Braşov s-au
aflat falsificate anul trecut vinurile cele extrafine ale firmei Czell (butelia cu 80 de lei). Chipul de
mai jos arată pe un jidan negustor de vinuri. Uitaţi-vă din ce fel de struguri face vin de calitatea I-
a!
Aici la oraşe nu găseşti vin curat să-l cauţi cu galbeni în mînă. Tot aşa şi prin cele mai multe
crîşme de la sate. De rachiuri, nici să nu mai vorbim. Toate rachiurile îndulcite şi neîndulcite (rom,
coniac, pere, etc), sînt falsificate. Ţinuturi întregi sînt otrăvite de jidani cu băuturi falsificate. Afară
de Maramureş, amintim Ţara Moţilor pe care o aprovizionează un jidov din Turda cu băuturi false.
Falsificarea băuturilor a devenit o primejdie naţională. Maramureşul e plin de oameni
piperniciţi de otrăvurile jidanilor. Tot aşa şi Moldova şi începe şi Ţara Moţilor. Falsificarea
băuturilor şi în special a vinurilor aduce şi mari pagube celor 50 de mii de podgoreni cîţi sînt în ţară.
Vinul şi strugurii jidanilor slăbesc o ramură de ocupaţie naţională a podgorenilor noştri. Sănătatea
poporului şi apărarea viei româneşti cere ca guvernul nostru să ia imediat măsurile cele mai aspre
faţă de falsificarea băuturilor. E ceasul al 12-lea să se pună odată capăt falsificării băuturilor.
Faţă de grozava falsificare a băuturilor, lucrul cel mai cuminte îl fac aceia care le lasă să şi le
bea Iţig Leiba. Băutorilor şi beţivilor! Uitaţi-vă în chipul de alături cu ce vă oţeliţi şi vă încălziţi voi
prin cele crîşme!

O fioroasă constatare

Un profesor medic vestit cu numele de Pelman, de la universitatea din Bonn, Germania, s-a
apucat şi a urmărit pe cale ştiinţifică şi medicală pe toţi urmaşii şi descendenţii unei femei beţive,
Ada Surelis, moartă la vîrsta de 60 de ani. Învăţatul a aflat că această femeie a avut 701 de urmaşi,
copii, nepoţi şi strănepoţi. Şi acum iată ce a aflat despre aceşti descendenţi: 100 erau copii
nelegitimi (bitanci), 142 cerşetori, 156 cu epilepsie (fras, nevoie), 64 bolnavi în spitale, 181
desfrînate şi 70 osîndiţi pentru diferite crime.
Iată cum beţia se face un izvor de rele şi răutăţi şi otrava ei trece din sînge în sînge pînă la a 7-a
şi a 8-a spiţă de oameni.
Învăţatul arată că popoare şi neamuri întregi se pot pustii cu totul prin otrava alcoolului.

Testamentul unui beţiv

În oraşul Osvego din America, un beţiv a lăsat următorul testament:

Părinţilor mei le las moştenire mîhnire destulă pentru bătrîneţe. Fraţilor mei ruşine şi supărare.
Soţiei mele îi las o viaţă plină de mizerie şi inima bolnavă ce i-am zdrobit-o. Iar copiilor mei, pe
lîngă sărăcie şi mizerie, le mai las şi ruşinea că tatăl lor a murit în ticăloşia băuturii...

Tata alcool şi cele fiice ale sale

Alcoolul este şi un duşman teribil pentru sănătatea trupească a oamenilor. Cele mai teribile boli
îşi au izvorul în băuturile îmbătătoare, în alcool. Alcoolul este un izvor de beteşuguri trupeşti şi
sufleteşti. Foarte potrivit e pus alături alcoolul în chipul unui tată al celor două fete: oftica şi bolile
lumeşti.
Oftica e boala plămînilor; e o boală cumplită ce nu iartă. De regulă, această boală e a celor ce în
loc de pîine şi lapte, se hrănesc cu alcool. Celor ce apucă cu băuturile, de la o vreme nici mîncare nu
le mai trebuie. Alcoolul li s-a făcut o pîine care le roade plămînii.
O altă fiică a alcoolului sînt bolile cele lumeşti (venerice). Pe la birturi şi pe la beţii, se aprind
poftele şi se fac desfrînările. Alcoolul aprinde poftele. Această aprindere duce la desfrînare iar
desfrînarea duce la teribile boli lumeşti care otrăvesc sîngele şi rod oasele şi vlaga cea trupească a
oamenilor. Tineri cu faţă de trandafir, îşi pierd într-o noapte sănătatea cea trupească şi îşi umplu
oasele pe o viaţă întreagă cu cumplita boală lumească ce se cheamă sifilis (freanţ). Despre aceştia
zice înţeleptul Solomon că vor geme pe urmă cînd li se va istovi carnea şi trupul (Prov. 5, 1-
2).
Oftica şi bolile lumeşti se ţin laolaltă ca două surori şi fiice ale alcoolului. Oriunde bîntuie
alcoolismul, acolo veţi întîlni şi cele 2 fiice ala lui: oftica şi bolile lumeşti. Maramureşul, Munţii
Apuseni, coloniile de muncitori şi alte ţinuturi bîntuite de alcoolism sînt pline de oftică şi sifilis
tocmai din pricina alcoolului.
Ah, ce stricăciuni teribile face alcoolul în sănătatea oamenilor! Mergeţi şi prin spitale să vedeţi
acest lucru!
Mîntuitorul a zis: Temeţi-vă mai vîrtos de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena
focului (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul omului este
alcoolul, duhul diavolului. Feriţi-vă de el!

Îngerul păzitor al beţivului

Despre fiecare om se spune că are un înger păzitor care-l însoţeşte nevăzut pe tot locul şi-l
apără de primejdii.
Şi beţivul are un astfel de înger păzitor. Iată-l în chipul de alături. Îngerul păzitor al beţivului
este moartea. Acest înger păzitor îl însoţeşte pe tot locul pe cel beţiv.
Acest înger păzitor îl aruncă pe cel beţiv în apă, în foc, în zăpadă, în temniţă, în spital, în
mormînt şi în iad.
Vai de cei ce şi-au predat viaţa în seama acestui fioros înger păzitor.

Alcoolul a pustiit popoare întregi

Cînd europenii au descoperit şi cucerit America, au aflat acolo un neam de oameni - indienii -
care nu cunoşteau alcoolul; erau sănătoşi şi voinici ca brazii. Azi acest popor e aproape stins cu
totul. De ce? Pentru că europenii le-au dat alcool şi i-au dedat cu alcoolul care i-a degenerat şi
pustiit.
Acelaşi lucru se întîmplă şi cu popoarele sălbatice de prin Africa. În loc de Evanghelie, creştinii
din Europa le-au dus alcoolul care îi distruge trupeşte şi sufleteşte. Ce ruşine şi ce păcat!
Noi românii să luăm aminte! În Maramureş, 80% din feciorii duşi la recrutare, n-au fost buni de
cătănie, oasele lor fiind slăbite de alcool, de otrava jidovilor.

Cel din urmă pahar...

Omul de alături nu e o închipuire, ci e unul care poate mai trăieşte pe undeva, prin atare sat sau
oraş. Eu parcă aud pe cititorii acestei cărţi cum vor zice văzînd chipul de alături: Ăsta-i Petru lui
Ion; Ionu lui Nicolae, etc... Beţivii au toţi la fel acelaşi chip şi fotografie, pentru că diavolul cu
ajutorul băuturii a stricat în cel beţiv nu numai chipul omului, ci şi chipul lui Dumnezeu, după
asemănarea cui a fost făcut; beţivul are chip de dobitoc. În chipul de alături se vede beţivul care a
ajuns la cel din urmă pahar. Diavolul - în chipul morţii - îi toarnă în pahar otravă (la care oamenii îi
zic căldură şi putere) şi rîde că a cîştigat un suflet pentru împărăţia iadului. O groază trebuie să ne
înfioare cînd ne gîndim că cele 168 de mii de crîşme din ţară dau pe fiecare zi cîteva mii de astfel de
oameni pierduţi pentru naţiune şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cele 168 de mii de crîşme sînt
moara cea roşie a diavolului, în care se macină vlaga trupească şi sufletească a acestui popor.

Cele 3 legături ale băuturii...

Tu rîzi, dragă cititorule, citind aceste rînduri şi uitîndu-te la chipul de alături. Dar nu rîde, ci te
înfioară şi priveghează. Nu te încrede că eşti la cel dintîi pahar şi te poţi opri, căci diavolul are
multe feluri de meşteşuguri să te tragă pînă la cel din urmă pahar. Diavolul a făcut trei feluri de
legături cu ajutorul băuturilor. Cea dintîi legătură e cînd bei prima dată în junie, din faţă şi mîndrie.
Nu-ţi place încă băutura, dar bei s-araţi că eşti bărbat. Asta-i legătura cea mai slabă. E încă o aţă
subţire pe care o poţi rupe fără nici o greutate. Dar dacă n-o rupi, aţa se tot îngroaşă. Începi a bea,
fiindcă-ţi place... Asta-i a doua legătură cu care te leagă satana. Cu o bună încordare şi pe aceasta o
poţi rupe. Dar dacă n-o rupi, începi a bea fiindcă nu poţi altcum, adică aţa s-a făcut lanţ cu care te-a
legat satana - şi atunci eşti pierdut, ca omul din chipul de alături.
Fratele meu! Te-a legat şi pe tine satana cu una din aceste legături? Aleargă la Mîntuitorul,
primeşte-L pe El, căci numai cu El, cu dar şi cu putere primită de la El te poţi dezlega şi scăpa de
legăturile beţiei. Mîntuitorul te poate scăpa chiar şi dacă legătura s-a făcut în lanţ.
 Nu este nici un lanţ aşa de gros pe care Golgota să nu-l poată rupe. În latura gadarenilor,
Mîntuitorul a întîlnit doi îndrăciţi legaţi în lanţuri. I-a dezlegat şi i-a scăpat căci El a venit să
nimicească puterea diavolului (1 Ioan 3, 8). Mîntuitorul Singur te poate scăpa şi pe tine din
lanţurile în care te-a legat diavolul cu puterea beţiei.
Fratele meu care stai în marginea prăpastiei! Scapă la Domnul! Scapă îndată la El!

Un alt păcat înfiorător: sudalma, hula de cele sfinte

Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;
dar oricine va huli împotriva Duhului Sfînt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un
păcat veşnic (Marcu 3, 28-29).
Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos. Ne spun
aceste vorbe, că sînt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepseşte cu
osînda de veci. Aceste păcate sînt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfînt. Între aceste păcate
este şi sudalma.
Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui ceresc! În sute de locuri şi în sute de
feluri ne spun Scripturile cît de milos şi de iertător este Bunul Dumnezeu. Sînt pline Scripturile de
datornici iertaţi, de tîlhari mîntuiţi, de fii rătăciţi primiţi cu ospăţ şi de altele tot atîtea pilde ale
iertării şi milei Dumnezeieşti. Mai mult, chiar: Isus a strigat şi de pe Cruce iertare pentru aceia care
băteau cuie în mîinile şi picioarele Sale.
Şi iată sudalma este un păcat, căruia i se dă această iertare. Grozav trebuie să fie un aşa păcat!
De ce oare?
De aceea pentru că sudalma - înţeleg sudalma de cele sfinte - vatămă Dumnezeirea mai mult şi
mai greu decît alte păcate. Ascultaţi numai şi gîndiţi-vă mai de aproape la spurcăciunile ce le scoate
suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată de ce nu se iartă acest păcat.
Despre satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi el umblă să atragă
în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra satanei. Suduitorul este şi el un
hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Aţi văzut pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul
fioroaselor înjurături îşi ridică mîinile şi privirea spre cer ca şi cînd ar ameninţa pe cineva de acolo.
El este - ca şi satana - un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din rîndurile
creştinilor.
Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate şi o face mai grea decît altele.
Multe alte păcate le face omul silit de anumite porniri şi împrejurări. Fură omul din lipsă, minte
ca să scape ceva, jură strîmb ca să cîştige ceva - suduie însă de mîndru şi de îngîmfat; suduie de
prea sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul este aşadar un batjocoritor al milei şi darurilor ce le
are de la Dumnezeu, Tatăl lui ceresc - şi de aceea păcatul lui nu se iartă.
Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimenea, ci de bună voie îşi înjunghie sufletul
său, iar doi oameni ce se suduie, sînt doi nebuni ce-şi omoară sufletul ziua la amiază.
E foarte dureros că noi românii tocmai acest păcat îl avem mai mult ca pe celelalte. În foarte
multe locuri şi ţinuturi avem oameni care se culcă şi se scoală cu sudalma în gură. Avem nechibzuiţi
care socotesc sudalma ca pe un semn de bărbăţie şi putere. Avem nepricepuţi care o dau odată cu
laptele în gura copiilor.
Numai un neam mai este care ne întrece cu sudalma: ungurii. Pe saşi i-aţi auzit, că nu ştiu sudui
decît în româneşte, o dovadă că nici nu şi-au putut închipui să vatăme Dumnezeirea în limba lor cu
aşa vorbe şi ocări nesocotite, ca şi acelea pe care le spune românul. De la unguri şi de la ţigani au
învăţat şi au luat oamenii noştri fioroasele sudalme ce vatămă Dumnezeirea.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat groaznic şi
înfricoşat. Intră în Oastea Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi omori sufletul!

Ce zic Scripturile despre sudalmă

A jura nu-ţi învăţa gura ta - zice înţeleptul Sirah - şi a numi pe cel sfînt nu te obişnui. Că
precum sluga, care adeseori se cercetează, multe bătăi ia; aşa şi cel ce jură şi pururea numeşte pe cel
sfînt, de păcat nu se va curăţi... Şi nu se va depărta de casa lui biciul, că se va umplea de rele casa
lui (Sirah 23, 8, 9, 10, 12). Omul care se obişnuieşte cu cuvintele de sudalmă, în toate
zilele vieţii sale nu se va înţelepţi (Sirah 23, 19).

Un răspuns cu înfruntare

Un sas îşi suduia odată calul cu sudalme româneşti. Un român de al nostru îi strigă să nu ne
batjocorească legea. Atunci sasul răspunse:
- Nu sîntem noi saşii de vină că suduim româneşte de cruce, de sfinţi şi alte lucruri sfinte, ci
sînteţi voi că noi v-am auzit pe voi şi de la voi românii am învăţat şi noi saşii să suduim de cele
sfinte. Copiii noştri nu suduie în limba noastră săsească pentru că nu ne aud pe noi suduind. Nu
suduiţi voi, c-apoi atunci nici noi nu vom sudui.
Cu adevărat, un răspuns cu înfruntare şi ruşine pentru noi!

Cum se pedepseau mai demult înjurăturile

- dovezi scoase din Biblie şi din istorie -

Sudalma a fost socotită în toate vremile şi la toate popoarele ca o grea vătămare adusă
Dumnezeirii şi suduitorul era pedepsit fără cruţare. În Biblia Vechiului Testament, suduitorul era
omorît cu pietre. Această grozavă lege o dăduse lui Moise Însuşi Dumnezeu, căci iată ce spune
Biblia:
Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean, venind în mijlocul copiilor lui Israel, s-a
certat în tabără cu un bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui
Dumnezeu. L-au adus la Moise. Mamă-sa se numea Şelomit, fata lui Dibri, din seminţia lui Dan. L-
au aruncat în temniţă, pînă va spune Moise ce va porunci Domnul. Domnul a vorbit lui Moise, şi a
zis: Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toţi cei ce l-au auzit, să-şi pună mîinile pe capul lui, şi toată
adunarea să-l ucidă cu pietre. Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: Oricine va blestema pe
Dumnezeul lui, îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului, va fi
pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că
a hulit Numele lui Dumnezeu
(Levitic 24, 10-16).
Evreii cînd auzeau pe unul de ai lor suduind pe Iehova, îşi astupau urechile şi fugeau rupîndu-şi
hainele.
Istoria ne spune că romanii şi grecii aşijderea ucideau pe cei ce înjurau pe zeii lor (cei făcuţi din
piatră şi metal).
Pe timpul lui Ludovic al IX-lea, în Franţa suduitorii se pedepseau cu două feluri de pedepse
cumplite: ori li se străpungea limba cu un fier ars, ori erau băgaţi în nişte saci şi aruncaţi în apă. Pe
timpul lui Ludovic al IX-lea se pedepseau nu numai cel ce suduia, ci şi cel ce auzea pe cineva
suduind şi nu îl arăta.
Pe vremea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu, domni ai ţărilor româneşti, erau şi în ţara
românească legi aspre contra suduitorilor. Cu vremea însă legile şi oamenii s-au civilizat; s-au
civilizat atît de mult încît oamenii de azi se culcă şi se scoală cu sudalma în gură; suduie pînă şi
pruncii cei răi. Această stare trebuie să înceteze. Cei credincioşi nu mai putem suferi s-auzim mereu
cum necredincioşii ne vatămă ceea ce avem noi mai scump: Dumnezeirea.

O chemare potrivită

Un călător ce a trecut prin Olanda spune că a văzut pe acolo următoarea scrisoare lipită pe
pereţii gărilor şi prin trenuri:
Dacă tu crezi într-un Dumnezeu Atotputernic, atunci nu lua Numele Lui în deşert şi fără folos
(adică nu înjura). Dacă nu crezi într-un Dumnezeu Atotputernic, atunci nu mai întrebuinţa deloc
Numele Lui (în sudalme şi vorbe urîte), căci prin asta vatămi pe cel ce crede în El.
 Italia şi Ungaria au făcut legi contra sudalmelor

Nu toate neamurile au năravul diavolesc şi de suflet pierzător de a înjura. Saşii, de pildă, suduie
româneşte. În limba lor n-au numiri cu care să vatăme Dumnezeirea.
Nici strămoşii noştri n-aveau acest nărav de suflet pierzător. Bătrînii noştri nu se ridicau cu
sudalma mai sus de la hantatar.
Între neamurile suduitoare se disting mai ales: ungurii, italienii şi românii... Ungurii sînt un
popor vestit în sudalme (poate şi pentru asta i-a umilit Dumnezeu). Din şcoala ungurilor au luat şi
românii noştri o mulţime de sudalme fioroase. (Despre românii din Vechiul Regat, profesorul
Mehedinţi spune că au luat sudalmele de la ţigani). Un alt neam vestit în sudalme sînt şi italienii, cei
veşnic cu sacramentele în gură (ca şi românii de peste Carpaţi cu grijania).
Însă neamurile bîntuite de acest nărav urît încep a lua măsuri de apărare. În Italia, Mussolini a
adus o lege aspră contra sudalmelor şi suduitorilor. Cel ce suduie e pedepsit aspru cu pedeapsă de
bani şi temniţă.
Ungaria încă a oprit sudalmele cu o lege aspră.
Cuminte şi bun lucru a făcut Italia şi Ungaria. Să se facă şi la noi o astfel de lege căci şi ţara
noastră e plină de sudalme fioroase. În administraţie, la cazarmă, între cei proşti ca şi între cei
învăţaţi pe tot locul răsună sudalma şi hula de cele sfinte. Doară la puţine neamuri înfloreşte acest
păcat aşa tare ca la noi. Acum, după ce Ungaria şi Italia au oprit sudalmele, cu înjurăturile mai
rămînem noi românii... în fruntea lumii!...
Să se facă şi în ţară la noi o lege contra sudalmelor şi suduitorilor, dîndu-ne seama că tăria
ţărilor şi neamurilor nu stă numai în puşti, în gloanţe şi tunuri, ci stă şi în purtările ce le au oamenii.
Sudalma este un păcat greu care vatămă pe Bunul Dumnezeu şi strică norocul ţării.

Cel ce înjură pe regele

O lege împotriva suduitorilor de altcum e şi firească. Cine ar îndrăzni să înjure pe M. Sa regele,

îndată e arestat şi aruncat în temniţă. Între legile ţării este o lege cuminte şi bună care apără
persoana M. Sale regele. E rău însă căci de altă parte cine vatămă prin sudalmă pe Împăratul
împăraţilor şi pe Regele regilor, nu i se întîmplă nimic, ba încă e socotit ca un mare viteaz. Trebuie
făcută o lege care să apere de hulitori şi persoana cea înaltă şi sfîntă a Regelui ceresc.

Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra beţiilor şi sudalmelor

Am scris pe larg despre cele două mari păcate: beţia şi sudalma, cu ajutorul cărora satana
omoară atîtea şi atîtea suflete.
Ţinem însă şi aici să spunem îndată cu tot apăsul că Oastea Domnului nu luptă numai contra
beţiilor şi sudalmelor. Sînt ele şi alte beţii tot atît de rele ca beţia de alcool (mînia, trufia, pizma,
desfrînarea, zgîrcenia, etc). Oastea Domnului e o mişcare de curăţire, de înnoire şi de schimbare
totală a vieţii celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaştere sufletească, predicăm o
schimbare din temelie a vieţii, predicăm o viaţă nouă.
Nimenea nu pune petic nou la haină veche, a zis Mîntuitorul (Marcu 2, 21). Oastea
Domnului nu pune petic. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă.
Astă vară am văzut într-un sat o cîrciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: Aici se
deschide şcoala. Cîrciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase stăpînul. Trecea sub o
stăpînire nouă. Odată cu această schimbare, îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o cîrciumă
plină de beţii şi păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh
nou intra în ea; o viaţă nouă se începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în Oastea
Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieţii noastre... înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă
stăpînul... îşi schimbă rosturile şi chemările. Înseamnă că inima noastră se curăţă de toate
spurcăciunile... un duh nou se sălăşluieşte în ea... abzice arenda diavolului şi se face lăcaş Duhului
Sfînt (1 Cor. 3, 16).
Ce înfăţişare grozavă ar fi avut şcoala de mai sus dacă cîrciumă s-ar fi împărţit în două: o odaie
ar fi rămas şi pe mai departe cîrciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în şcoală. Adică cîrciumă şi
şcoală sub acelaşi acoperămînt.
O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea Domnului dacă ar predica numai lăsarea
beţiilor şi sudalmelor. O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred că se pot mîntui alegînd
păcatele: dezbărîndu-se de unele şi ţinînd pe altele. Nimenea nu poate sluji la doi domni: şi lui
Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).

Ci predicăm o înnoire totală a vieţii

Oastea Domnului luptă să atragă pe cei păcătoşi în taina cea mare a mîntuirii sufleteşti. Ea
trezeşte în cel păcătos începutul mîntuirii sufleteşti: cunoaşterea păcatului, cunoaşterea stării sale
celei păcătoase; umilinţa şi căinţa pentru păcat. Ea răscoleşte inima omului ca un cutremur, ca un
vulcan, şi pe urmă din acest vulcan ţîşnesc lacrimi fierbinţi de căinţă; lacrimi sfinte ce vestesc
mîntuirea unui suflet. Aceste lacrimi deschid uşă de intrare Duhului Sfînt, iar unde Se apropie
Duhul Sfînt, satana cu patimile şi ispitele lui fuge îngrozit.
După acest început de mîntuire, Oastea Domnului îl duce pe cel intrat în ea cu un pas mai
departe în taina mîntuirii. Îi arată starea grozavă şi nenorocită în care l-a adus păcatul... îi spune că e
căzut într-o prăpastie din care singur nu poate ieşi... îl face să strige îngrozit: O, nenorocitul de
mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte? (Rom. 7, 24)... şi pe urmă îi spune vestea cea
scumpă şi dulce că Sîngele Domnului Isus ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 3, 7).
Oastea Domnului îngenunchează pe ostaşii ei la picioarele Crucii: îi ajută să afle izvorul
mîntuirii: Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. La picioarele Crucii află păcătosul că el a fost un osîndit,
un judecat la pieire sufletească şi a scăpat din această pieire prin Jertfa şi suferinţele Domnului. La
picioarele Crucii află că viaţa lui e un dar al Celui Răstignit pe Cruce.
Cînd omul află cu adevărat Crucea şi Jertfa Mîntuitorului, numai atunci înţelege strigarea
Duhului Sfînt: Suflete! tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Isus Hristos care te-a răscumpărat cu un
preţ mare (1 Cor. 3, 25; 6, 19)... tu trebuie să o rupi cu lumea şi cu păcatele... omul tău cel
vechi trebuie să moară sub împunsătura cuielor de pe Cruce...
Pe această cale înaintînd, ajunge omul să poată rosti cuvintele ap. Pavel: Cu Hristos împreună
m-am răstignit şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu ci trăieşte în mine Hristos, Fiul lui Dumnezeu care
m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal. 2, 20). O, ce adîncime şi înălţime este
culmea la care se poate ridica un suflet cu ajutorul Crucii. La această culme este chemat să se ridice
şi un ostaş din Domnului.
Temeiul şi temelia mîntuirii noastre este adîncirea Crucii şi Jertfei Mîntuitorului în inimile
noastre.
În inimile celor ce se scriu în Oaste noi umblăm neîncetat să adîncim izvorul vieţii şi izvorul
puterii: Jertfa Crucii. Cînd Crucea şi Jertfa Mîntuitorului a intrat, s-a adîncit şi s-a întipărit în inima
ostaşului, atunci - şi numai atunci - trece prin schimbarea cea mare ce face din el un om nou, o
făptură nouă. O schimbare din temelie se face în viaţa noastră cînd în inima noastră a intrat Jertfa
Crucii. Vedem lumea şi ne vedem pe noi înşine într-o lumină nouă. Vedem altcum, simţim altcum,
vorbim altcum, trăim altfel.
Acesta este omul cel nou, omul cel duhovnicesc, făptura cea nouă
(Efes. 4, 22; 1 Cor. 3, 1). Iată alături icoana cea dinăuntru al acestui om. Inima lui s-a
curăţit de cele 7 fioroase păcate de moarte. În locul lor S-a aşezat Duhul Sfînt cu roadele Sale
(Gal. 5, 22). El este acum un om nou, un om duhovnicesc cîrmuit de darul şi harul Duhului
Sfînt.
Acesta este chipul adevăratului ostaş din Oastea Domnului.

Ca să facem din ei oameni noi, făpturi noi

 La această culme de viaţă duhovnicească trebuie să ajungem cei ce am intrat în Oastea
Domnului.
Oastea Domnului cere o înnoire totală a omului, cere pe omul cel nou, pe omul cel
duhovnicesc.
Taina mîntuirii sufleteşti nu stă a pune cîte un petic nou la o haină veche - nu stă în a face cîte o
mică îmbunătăţire la o viaţă păcătoasă, ci stă în a te renaşte din nou într-un om nou iar acest lucru îl
face darul şi harul Duhului Sfînt care ne vine prin Sîngele vărsat pe Crucea Golgotei.
Ferice de cel ce a trecut prin această lucrare a Duhului Sfînt. Inima şi viaţa unui astfel de om
este o vatră de foc, de căldură şi de lumină sufletească, cum se vede în chipul de mai sus.

Citiţi şi răspîndiţi cartea “Oglinda inimii omului”

Învăţăturile ce le publicăm în cartea aceasta, cu icoane în care se vede inima celor credincioşi şi
a celor păcătoşi, sînt luate pe scurt din cartea Oglinda inimii omului. În acea carte se află scrise pe
larg aceste învăţături însoţite de 20 de astfel de oglinzi ale inimii oamenilor. E o carte scrisă anume
şi pentru cei din Oastea Domnului. E o carte ce lucră cu multă putere în suflete. Ea arată ca o
oglindă sufletească starea sufletească a celor credincioşi şi a celor păcătoşi. E o minunată carte şi
pentru trezirea păcătoşilor la o viaţă nouă.
Toţi cei din Oastea Domnului vor avea un mare sprijin sufletesc în această carte şi de altă parte
vor avea în ea şi o undiţă minunată pentru pescuirea sufletelor din adîncul fărădelegilor. Fiecare
ostaş să o aibă pentru el şi pentru alţii.

Către cei intraţi în Oastea Domnului

şi către cei ce vreau să intre

În cele ce urmează vom da unele învăţături şi chemări către cei ce au intrat în Oastea Domnului
şi către cei ce vreau să intre.
Întîi şi întîi vom aduce şi aici aminte celor din Oaste că noi sîntem pe picior de război cu
vrăjmaşul diavol. A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu ispititorul.
Cînd intri în această declaraţie de război, trebuie înainte de toate să te aştepţi la atac şi să te
pregăteşti de apărare.

Defensiva şi ofensiva

În orice război sînt două feluri de mişcări: defensiva, adică apărarea faţă de vrăjmaş, şi
ofensiva, adică atacul contra vrăjmaşului. Războiul nostru se începe cu defensiva, adică cu apărarea
faţă de atacul ispititorului.
Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, începe contra lui atacul vrăjmaşului diavol.

Biruinţa se cîştigă şi prin suferinţă

Îndată ce se hotărăşte cineva să trăiască o viaţă după Evanghelie, va avea de suferit multe feluri
de necazuri şi prigoane. Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un lucru: vor avea mult
de suferit căci biruinţa se cîştigă şi prin suferinţă.
De altcum acest lucru l-a spus apriat Însuşi Mîntuitorul. Isus Mîntuitorul a spus apriat că toţi cei
ce vor crede în El, vor avea de suferit prigoane şi necazuri. În lume veţi avea necazuri, dar
îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Dacă pe Mine M-au urît şi pe voi vă vor urî...
dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni... şi veţi fi urîţi de toţi pentru Numele Meu
(Luca 21, 12; Ioan 35, 20; Matei 10, 25) . Şi toţi care voiesc să trăiască cu temere de
Dumnezeu în Isus Hristos, vor fi persecutaţi, zice ap. Pavel.
Să nu uităm că Mîntuitorul înainte de toate a fost un Miel - Mielul lui Dumnezeu - care a biruit
prin răbdare, tăcere şi suferinţă.
Mîntuitorul a fericit pe cei ce sufăr, pe cei ce plîng. Fericiţi veţi fi - zicea Mîntuitorul - cînd vă
vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni... fericiţi veţi fi cînd vă vor ură pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi
izgoni dintre ei (Matei 5, 1-12; Luca 6, 20-23).
În lupta mîntuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însemnătatea ei; o însemnătate foarte mare.
Căci vouă vi s-a dat harul - zice ap. Pavel - nu numai să credeţi în El (Isus), ci să şi pătimiţi pentru
El (Filip. 1, 29).
Biruinţa se cîştigă şi prin suferinţă. Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos (2
Tim. 4, 4). Cel ce va lupta şi va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui
(Matei 24, 13).
E lucru dovedit că îndată ce s-apucă cineva să trăiască o viaţă după Evanghelie, încep după el
hulele, batjocurile şi fel de fel de necazuri.
Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Pînă cînd omul
petrece în fărădelegi, are linişte. Diavolul nu se ocupă mai de aproape cu el; doarme diavolul liniştit
ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.
Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate
rezervele şi meşteşugurile lui să nu-şi piardă credinciosul.
Cînd cineva intră în Oastea Domnului, începe contra lui atacul ispititorului. Acest atac este
intern şi extern.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că de cînd a intrat în Oaste, îl chinuie parcă
şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta e un atac intern, lăuntric. Cînd omul
se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie, satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut şi miere
mai multă pe otrava plăcerilor. Tînărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău cînd s-a apropiat
Mîntuitorul de el cu mîntuirea (Marcu 3, 17-30). Diavolul făcea ultimele zvîrcoliri să nu-l
scape din lanţurile lui.
Cînd un suflet se hotărăşte la o viaţă nouă, ispititorul ordonă contra lui o mobilizare generală.
Din adîncul iadului, Scaraoschi telefonează la argaţii lui să-şi pună în lucrare toate ispitele şi
meşteşugurile (cum se vede în chipul de alături).
Hallo, argaţii mei - strigă Scaraoschi - daţi-vă pe lîngă cel pierdut, cu alcoolul... daţi-i femei...
scorniţi ceartă în casa lui... aprindeţi în el vechea ură ce o avea cu vecinii... sculaţi pe oameni în
capul lui; şoptiţi tuturora că s-a pocăit şi ridicaţi pe oameni să-l batjocorească, să-l alunge, să-i rupă
Biblia şi cărţile (cîţi din ostaşi n-au păţit întocmai aşa!)... şi dacă nici cum nu puteţi să-l întoarceţi,
atunci grijiţi cel puţin să nu mai strice şi pe alţii... închideţi-l în casa lui şi şoptiţi tuturora să se
ferească de el şi de cărţile lui...
Astfel de atacuri dă satana contra celor ce intră în Oaste. Însă toate planurile şi atacurile
vrăjmaşului diavol se frîng neputincioase faţă de un ostaş adevărat care se apără prin priveghere şi
rugăciune.

Privegheaţi şi vă rugaţi

În atacurile sale, satana foloseşte lumea şi pe oamenii cei lumeşti care nu primesc lucrurile
Duhului căci pentru ei sînt o nebunie (1 Cor. 2, 14). Pe oamenii lumeşti îi foloseşte satana să
ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste (cum se vede în chipul de alături). De la astfel de
oameni ne vin chemări şi mustrări ca acestea: Da nu te face de rîs, omule, cu gazetele şi cărţile
tale... că doară n-ai omorît pe nime să te faci pocăit... că doară n-ai să te faci călugăr... da de ce-ţi
canoneşti viaţa?... Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim...
Ascultaţi ce a păţit un ostaş din Oastea Domnului:
În ziua a doua de Botezul Domnului - ne scrie ostaşul - am avut pricină cu oamenii ăştia...
vedeam de la sfînta biserică cu medalia pe piept şi oamenii au început iar după mine că-s pocăit... în
zadar le spunem eu: Fiţi cuminţi oameni buni căci doar vedeţi că merg la biserică în rînd cu voi... ei
nu şi nu... atunci unul dintre ei, mai viteaz la băutură, zice: Hai cu noi la crîşmă c-apoi te credem...
vrînd nevrînd m-am băgat cu ei la birt... atunci cel viteaz începe iar: Bea acum în rînd cu noi c-apoi
te credem... oamenii au început a bea şi a se cătrăni de cap... abia m-am văzut descotorosit de ei...
cînd era să plec, cel viteaz m-a prins de piept şi suduind a strigat către mine: Acum înjură una c-
apoi te credem...
Straşnice dovezi i s-a cerut ostaşului nostru spre a dovedi că-i un creştin adevărat. Ah, ce
viclean mare e diavolul! Cînd te laşi de răutăţi şi vrei să începi o viaţă nouă cu Domnul, diavolul îşi
mişcă argaţii lui să-ţi ceară dovezi ca cele de mai sus.
Cu astfel de ispite şi cu astfel de ajutoare încearcă satana să ne întoarcă iarăşi în robia lui. Noi
trebuie să respingem toate atacurile lui aducîndu-ne aminte de cuvintele ap. Iacov: Prietenia lumii
este vrăjmăşie cu Dumnezeu... cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu
(Iacov 4, 4).
Faţă de chemările oamenilor lumeşti, noi să le răspundem: Ajunge în adevăr cît am trăit pînă
acum în desfrînări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi slujiri idoleşti neîngăduite ( Petru 4,
3)... noi acum sîntem alţii... omul nostru cel vechi a murit... s-a dus... am murit faţă de lume (Rom.
6)... noi trăim acum o viaţă nouă... inima noastră s-a făcut lăcaş Duhului Sfînt (2 Cor. 6, 19).
În faţa ispitelor să ne apărăm mereu cu rugăciune şi priveghere.
Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită! (Matei 26, 41).

Distrugeţi podurile!

O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războaie, este şi aceasta:

Cînd o armată începe ofensiva, distruge în urma ei toate podurile şi toate căile de retragere. De
ce? Pentru ca soldaţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de retragere; trebuie să meargă
înainte pe moarte sau viaţă.
Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem toate podurile
ce ne mai leagă cu lumea... trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din care am
ieşit.
Scumpii me fraţi! Distrugeţi toate podurile ce vă mai leagă cu lumea. Zvîrliţi-le în aer cu
dinamita credinţei. Noi n-avem - şi nu trebuie să avem - decît o singură cale: înainte spre biruinţă.

Din defensivă trebuie să trecem în ofensivă

din apărare în atac - să aducem suflete la Mîntuitorul

Am arătat mai înainte cum îndată ce intrăm în Oastea Domnului, porneşte contra noastră atacul
ispititorului. Faţă de acest atac să luăm defensiva, adică apărarea. După ce am respins atacul, trebuie
să trecem şi noi din defensivă în ofensivă, din apărare în atac. Să dăm neîncetat lovituri ispititorului
lărgind hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi atrăgînd şi pe alţii în fronturile mîntuirii.
Ţin să spun cu apăs: un ostaş al Domnului trebuie să fie un ostaş activ, luptător. Nici nu se poate
închipui un ostaş adevărat care să nu cunoască frontul şi lupta.
Domnul are lipsă de ostaşi luptători. În zilele noastre parcă iadul cu toate rezervele şi gloatele
lui a intrat în lupta şi ofensiva cea mare pentru cîştigarea sufletelor şi cucerirea pămîntului. Faţă de
această ofensivă a iadului, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un viteaz mare, unul
contra o mie, cum se zice. Fiecare ostaş trebuie să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mîntuirii
sufletelor ca să rupem frontul satanei.
Să atragem mereu suflete în fronturile mîntuirii. Să aducem mereu suflete la Mîntuitorul.
Fratele meu care ai intrat în Oaste! Ia seama. Nu e destul că tu ai aflat pe Mîntuitorul şi
mîntuirea. Nu e destul că tu ai gustat din dulceaţa şi bucuria unei vieţi noi. Trebuie să chemi şi pe
alţii să afle şi să guste din această viaţă.

Viespile şi mierea

Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Cînd i viespe află atare
fagure de miere sau altfel de dulceaţă, nu s-apucă să mănînce numai singură, ci face pe crainicul. Se
duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.
Să facem şi noi măcar atît cît fac aceste fiinţe sălbatice. Toţi cei ce am aflat dulceaţa
Evangheliei, să vestim şi altora această dulceaţă. Să strigăm pe toate drumurile cît de dulce este o
viaţă trăită cu Domnul şi să chemăm şi pe alţii să guste din ea.

E fratele tău!

Într-un sat săpau odată nişte oameni să scoată pămînt de cuptoare. Deodată malul se desprinse
şi se răsturnă peste ei acoperindu-i. La strigătele lor, aleargă oamenii să-i scape. Toţi săpau din
răsputeri. Din sat soseşte şi un om care cam zăbovea la ajutor. În loc să pună cu nădejde mîna pe
sapă, întreba despre cum s-a întîmplat nenorocirea şi despre cine-s cei îngropaţi sub pămînt.
Dar cînd oamenii îi spuseră cu numele pe cei îngropaţi, se cutremură. Între ei era şi fratele lui.
Sub pămînt e şi fratele meu! - strigă el îngrozit şi puse degrabă mîna pe sapă.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! O astfel de nenorocire - sufletească - se petrece şi
lîngă noi. Lumea e plină de cei îngropaţi de patimi şi fărădelegi. Sînt şi aceştia nişte îngropaţi de vii.
Să sărim în ajutorul lor.
Cel îngropat de viu e fratele tău, e vecinul tău, e cunoscutul tău, e de-aproapele tău. Nu e timp
de vorbe, iubitul meu ostaş. Pune îndată mîna pe sapă şi te apucă de lucru!
Intraţi îndată în lucrul Domnului! Puneţi îndată mîna pe sapă, pe undiţă, pe seceră căci lucrul
Domnului este mult, dar lucrătorii sînt puţini.

Cum să aducem suflete la Mîntuitorul

Să aducem, dragi ostaşi, sufletele la Mîntuitorul. Să pescuim neîncetat suflete din adîncul
fărădelegilor. Să atragem mereu şi pe alţii în fronturile mîntuirii sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri vom putea face acest lucru. Vom putea face acest lucru:

Pilda vieţii noastre

Viaţa noastră şi faptele noastre sînt cea mai bună predică şi cel mai puternic ajutor pentru
aducerea sufletelor la Mîntuitorul.
Nu atît ştiinţă mare se cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de rînd), ci mai ales
pildă de viaţă trăită în slujba Domnului.
Chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos, chiar dacă n-ai avea dar să spui ceva frumos
despre mîntuirea sufletului; tu totuşi predici neîncetat. Viaţa ta, purtările tale, smerenia, evlavia,
răbdarea, vorbele şi mai ales faptele tale sînt o minunată predică.
Cînd trăieşti cu adevărat o viaţă după Evanghelie, atunci în mijlocul oamenilor viaţa ta se face
sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii, se face aluatul ce dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă
cu Domnul.
Aşa să lumineze lumina noastră cea sufletească, iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului, ca văzînd
oamenii faptele noastre cele bune, să intre şi ei în Oastea Domnului.

Prin răbdare, suferinţă şi iertare

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început, cînd s-a hotărît să nu mai meargă pe la
crîşme şi să nu mai înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi cu degetul de parcă cine ştie ce rău
ar fi făcut. Îndeosebi un fost prieten de crîşmă - îmi scrie ostaşul - pe toate drumurile strigă după
mine. Eu însă am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răspuns blînd cu vorbe din Sfînta Scriptură
şi m-am rugat lui Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el, dar de la o vreme
batjocoritorul a tăcut, iar azi e tovarăşul meu în lucrul Domnului...
Da, da, pentru că dragostea, răbdarea şi iertarea celui batjocorit a lucrat (mai cu putere decît
orice predică) în sufletul batjocoritorului şi l-a adus şi pe el la Mîntuitorul.
Evanghelia s-a răspîndit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi suferinţă pe care le-au ştiut
arăta creştinii cei dintîi.
 Prin răspîndirea de cărţi religioase

O mare putere a vremilor noastre este tiparul. Această putere trebuie atrasă în slujba Domnului.
Tiparul, slova tipărită, e un amvon, o predică care s-aude deodată în toată ţara. Dacă s-ar mai ivi azi
în lume un Pavel apostolul, eu cred că n-ar mai lua în mînă băţul călătoriilor, ci ar deschide o
tipografie făcînd să răsune Cuvîntul lui Dumnezeu.
Să răspîndim pe tot locul Biblii, Psaltiri, cărţi şi foi religioase. Fiecare ostaş al Domnului
trebuie să fie un răspînditor de cărţi şi foi religioase căci prin aceasta se face un semănător de
lumină Evanghelică şi multe suflete va cîştiga pentru Mîntuitorul. Fiecare Biblie, fiecare carte şi
foaie religioasă desfăcută în popor înseamnă o grea lovitură dată ispititorului.

Prin fapte de milostenie

Noi ostaşii Domnului, să fim - să ne facem - şi tot atîţia samariteni milostivi, ajutîndu-ne unii pe
alţii şi pe de-aproapele nostru. Multe suflete vom atrage şi prin pilda aceasta.

Prin rugăciune şi dragoste

Folosiţi neîncetat şi rugăciunea în cîştigarea de suflete pentru Mîntuitorul şi Oastea Lui.

Rugăciunea face şi aici lucruri minunate. Este om învîrtoşat la inimă care nici nu vrea să audă de
Domnul, dar prin rugăciune şi dragoste evanghelică poţi muia inima lui şi încetul cu încetul îl poţi
aduce la Domnul.
Împresuraţi neîncetat pe cei păcătoşi cu rugăciunea, cu dragostea evanghelică şi minunate
izbînzi veţi avea.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pămînt numai în măsura în care dragostea creştină va
cuprinde inimile noastre. Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît de mult doresc să fie aprins - zicea
Isus (Matei 24, 12). Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuie să-l aprindem
neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se
poate ajuta mai mult decît cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi cîştiga mai curînd
pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decît cu dragostea evanghelică.
David prorocul liniştea cu cîntecele sale furia lui Saul. Cu cîntecul dulce al dragostei creştine să
liniştim şi noi sufletele tulburate de viforul urii şi păcatelor.

Aruncaţi mrejele!

De încheiere voi spune că fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie, să se facă un mic
vînător şi pescuitor de suflete. Să pîndim pe tot locul unde am putea arunca undiţa şi mreaja
pescuirii unui suflet din adîncul fărădelegilor. Aruncaţi neîncetat mrejele şi undiţele voastre în
Numele Domnului şi pentru Domnul. Pîndiţi pe tot locul să prindeţi atare suflet în cursa unei cărţi
bune, unei Biblii, unei foi religioase, etc.
Să răsune neîncetat în urechile noastre, ca un cîntec măreţ cuvintele de la Iacov 5, 20:
Să ştie că cel a întors pe cel păcătos de la rătăcirile căii sale, va mîntui un suflet din moarte şi va
acoperi o mulţime de păcate.

Cîţi ai adus cu tine?

Un vestitor al Domnului, se dăduse pe lene şi slăbise cu rîvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din
această amorţeală îl trezi un vis.
Într-o noapte visă că murise şi ajungînd în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat: Cîţi ai adus cu tine?...
unde-s cei aduşi de tine?...
Vestitorul se uită în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse
a i se bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti zicîndu-i: Merg încă odată în lume, dar bagă de seamă,
cînd vei veni, să nu mai vii singur.
 Deşteptîndu-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de
suflete.
Să luăm pe sufletul nostru şi noi, ostaşii Domnului, această istorioară. Toţi care am aflat pe
Domnul, datori sîntem să aducem la El şi alte suflete pierdute. În ziua de apoi, Domnul ne va
întreba cîte suflete am adus cu noi fiecare dintre noi.
Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi ă le aducem la Mîntuitorul.

În vestirea mîntuirii vom avea multe de suferit

Fiecare ostaş e dator să lupte neîncetat vestind şi altora pe Mîntuitorul şi mîntuirea. Dar în
vestirea aceasta, vom avea multe de suferit. E de altcum şi firesc acest lucru. Cînd te mişti şi ataci,
trezeşti atacul vrăjmaşului.
Un soldat îmi spunea că în războiul cel mare a stat liniştit cu compania un an de zile, bine fiind
întăriţi în tranşee. Duşmanul era în faţa lor, dar nu cuteza să-i atace. Îi ataca numai cînd îl atacau.
Aşa e şi în lupta noastră. Cînd ţi-a reuşit să-ţi sapi o tranşee de mîntuire şi să te aşezi în ea,
ispititorul te lasă în pace. N-are încotro. Dar îndată ce te mişti şi ieşi afară să înaintezi, începe şi el
cu atacul. Noi însă trebuie să ieşim afară în lume să-L vestim pe Domnul, orice atacuri, prigoane şi
suferinţe ne-ar aştepta. Domnul Şi-a jertfit viaţa pentru mîntuirea noastră. Şi noi trebuie să ne
jertfim şi să suferim pentru mîntuirea de-aproapelui.
 Sarea şi lumina trebuie să se topească

Bună este sarea, dar dacă nu intră în mîncare şi nu se topeşte, de nici un folos nu este. Bună este
lumina, dar dacă nu e aprinsă şi nu luminează topindu-se, de nici un folos nu este. Un ostaş al
Domnului trebuie să fie o sare a pămîntului şi o mică lumină a lumii
(Matei 5, 13-14), topindu-se mereu în rîvnă şi jertfă pentru trezirea şi mîntuirea păcătoşilor.

Aruncă-te în apă dacă şti înota

Lumea e plină de suflete ce se îneacă în valurile fărădelegilor. Noi cei care am învăţat să înotăm
peste valurile acestei lumi, trebuie să ne aruncăm îndată în apă pentru salvarea lor, altcum ce folos
de înotul nostru. În gazete am citit despre un om ce s-a înecat la Constanţa, în marginea mării. Pe
ţărm erau o mulţime de oameni care ştiau înota, dar nimeni n-a sărit în ajutorul lui.
Ostaşule dragă! Ce folos că tu şti înota peste valurile lumii, dar fratele tău se îneacă sub ochii
tăi?
Unii vor zice: sînt prea slab pentru acest lucru. La treaba asta se cere învăţătură, ştiinţă, etc.
Este şi aceasta o şoaptă a ispititorului. În lucrarea Sa, Domnul de multe ori Se foloseşte de vase
slabe şi plăpînde (şi cel ce scrie această carte este un vas plăpînd). Domnul alege pe vasele cele
slave ca să facă de ruşine pe cele mari, tari şi făloase.
Aduceţi-vă aminte că Domnul S-a folosit în pustie de merindea sărăcăcioasă a unui copil să
sature cu ea o gloată de 5000 de oameni (Ioan 6, 9).
Eu am cunoscut un ce parcă nici nu putea grăi cînd a intrat în Oaste, iar după un an grăia din
Scripturi de parcă învăţase la teologie.
Din prisosul inimii grăieşte gura. Domnul ne învaţă ce să grăim
(Matei 12, 34; 10, 19).

Grădinarul şi copilul

Ieri am văzut un om ce intrase să ude grădina. Alături de el a intrat şi copilaşul său care uda şi el
florile cu un mic vas de jucărie.
Tatăl ceresc este Marele Grădinar ce udă cu darurile Sale pămîntul inimilor noastre. Dar alături
de El şi noi - copiii Lui - trebuie să udăm pe cei ce stau sub seceta şi uscăciunea acestei lumi.
Fratele meu ostaş! Dacă ai aflat apa cea vie, udă şi tu cu ea pe cei ce se usucă în păcate. Cel ce
află pe Dumnezeule trebuie să fie - să se facă - un izvor de apă curgătoare şi pentru alţii (Ioan 4,
14).

Pomul cel plin de roadă

Şi iarăşi vă zic vouă, iubiţilor ostaşi, prigoane şi necazuri multe veţi avea în vestirea mîntuirii.
Voi însă pe toate trebuie să le răbdaţi şi să le suferiţi.
Gîndiţi-vă la pomul cel încărcat cu poame, din marginea drumului. Toţi dau în el cu pietre şi
zburături (în cel fără rod nu dă nimeni). Dar pomul nu se plînge. Celor ce aruncă în el cu pietre, el
le dă poame dulci şi plăcute.
Ca un răspuns la batjocurile şi prigoanele oamenilor, noi să le dăm să guste din rodul iubirii
noastre. Rugaţi-vă pentru mîntuirea celor ce vă batjocoresc (Matei 5, 14).
Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care
vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere. Mîntuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferinţă.
Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţe şi prigoane. În
acest înţeles zicea ap. Pavel: Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strîmtorări
pentru Hristos, căci cînd sînt slab, atunci sînt tare... în slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui
Hristos (1 Cor. 12, 9-10). Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o
mulţumire sufletească. Despre creştinii cei dintîi zice într-un loc Scriptura că după o bătaie de
nuiele au plecat bucurîndu-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Domnului Isus
Hristos (Fap. Ap. 5, 40-41).
Biruinţa e a celui ce ştie lupta şi suferi. Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, se va mîntui.

Fii credincios pînă la moarte şi-ţi voi cununa vieţii

Să luptăm cu vitejie în fronturile mîntuirii sufleteşti. Să ne îmbărbătăm la luptă gîndindu-ne

neîncetat că Domnul este cu noi. Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem.

Eu, regele Ferdinand

Un soldat îmi spunea că în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora în tranşeele
soldaţilor şi prin prezenţa sa, însufleţea armata.
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel ceresc. El Se coboară în tranşeele noastre şi petrece
cu noi ca să ne încurajeze la luptă şi să ne ducă la biruinţă. Iată Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul
veacurilor (Matei 28, 20).
Prezenţa regelui în mijlocul armatei face mai mult decît mii de soldaţi. Prezenţa Regelui ceresc
în fronturile noastre sufleteşti face mai mult decît toate silinţele şi năzuinţele noastre.
Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta armata nu numai cu prezenţa sa, ci şi cu făgăduinţa că la
sfîrşitul războiului, le va da pămînt. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin tranşee un ordin de zi prin
care regele le spunea în chip solemn:
- Vouă, iubiţilor ostaşi luptători, vă spun eu, regele vostru Ferdinand, că pe lîngă răsplata cea
mare a izbînzii, vi se va pămînt... Eu, regele Ferdinand, vă spun acest lucru...
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel ceresc. El ne îmbărbătează la luptă nu numai prin
prezenţa Sa în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că la sfîrşitul războiului, ne va da şi nouă un loc.
În casa Tatălui Meu - ne zice Domnul - sînt multe lăcaşuri... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc...
ca acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi (Ioan 14, 1-14).
Mulţi din cei îndreptăţiţi la pămînt şi-au pierdut lotul prin nedreptate şi mişelie omenească.
Lotul pe care ni-l făgăduie Regele nostru Cel ceresc este ferit de orice nedreptate.
Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de lot ceresc.
Ferice de cel ce va lupta pînă la sfîrşit! Mare plată şi răsplată cerească va primi.
Un ostaş din Oastea Domnului - I. Cercel din Sebeşul de Jos - ne spunea odată că oamenii au
scornit în sat zvonul că el capătă de la Sibiu cîte 50.000 de lei de fiecare om pe care îl scrie în
Oastea Domnului.
O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeţi o plată ceva şi mai mare
decît 50.000 de lei. Spune-le că de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeţi o plată şi răsplată
faţă de care averile tuturor oamenilor din Sebeş nu valorează nimic. Un suflet e mai scump decît
toate bogăţiile lumii şi decît toţi banii pămîntului. Aşa e şi plata şi răsplata celui ce aduce suflete la
Mîntuitorul.
 Santinela credincioasă

Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de mare
însemnătate. Era iarnă cu viscol şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră, dar soldatul cel
credincios rămase la postul său punîndu-şi în cumpănă jertfa vieţii. El îngheţă la postul său cu suliţa
în mînă rezemat de un arbore.
Cînd a venit regele şi l-a văzut, îşi luă coroana de pa cap şi o aşeză cîteva clipe pe fruntea
mortului zicînd: Slujitori credincioşi ca soldatul acesta sînt slava şi puterea coroanei mele.
Scumpul meu frate ostaş! Domnul ne-a aşezat şi pe noi în diferite posturi de priveghere şi de
luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămînem şi noi neclintiţi la postul ce ni s-a încredinţat. Orice
viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiţi la post ca o santinelă credincioasă a
Domnului. Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră.
Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei credincioase.
Regele nostru Cel ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa vieţii celei veşnice.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Fii credincios pînă la moarte şi Domnul îţi va da
cununa vieţii de veci (Apoc. 2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie pînă la sfîrşitul vieţii
noastre şi Domnul ne va răsplăti cu cununa vieţii veşnice.

În Oastea Domnului avem şi dezertori

Iată ostaşul care la vreme de ispită, se clatină

Ca şi orice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică cei care au părăsit frontul
luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri la diavolul,
adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care au ieşit. Au căzut pe cîmpul de luptă al
mîntuirii sufleteşti înfrînţi de patimi şi ispite.
Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.
O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită, căci după cuprinderea
ei urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mîntuirii sufleteşti.
Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu înaintează mereu
în lupta mîntuirii, sînt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele satanei. O, ce
lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a
fost un aluat dospit pentru slujba Domnului... n-a trecut cu adevărat prin naşterea din nou, căci
oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge (1 Ioan 5, 4-
18).

Nu puteţi sluji la doi domni

... iată pe dezertorul

În această pierzare cad şi cei pe care îi înşală satana cu ispita că pot sluji deodată şi lui
Dumnezeu şi diavolului.
O, cum n-am eu glas de trîmbiţă să strig neîncetat cuvintele Mîntuitorului, să le audă toţi: Nu
puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24). Cei mai mulţi oameni
îşi pierd sufletul nu pentru păcate, ci pentru că îşi închipuie să pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi
diavolului. Un ostaş al Domnului poate sluji numai Domnului.
Iată alături chipul celui ce a dezertat din frontul mîntuirii sufleteşti. Acest chip grozav nu e o
născocire. El se află zugrăvit - în cuvinte - tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.
Ascultaţi ce zice Mîntuitorul despre un astfel de dezertor:
Duhul necurat cînd iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă
n-o găseşte, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi cînd vine, o găseşte măturată şi
împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decît el; intră împreună în
casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decît cea dintîi (Luca
11, 24-26).
În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi
Mîntuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sînt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se
face mai rea decît cea dintîi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decît,
după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfîntă, care le fusese dată. Cu ei s-a întîmplat
ce spune zicala adevărată: Cîinele s-a întors la ce vărsase, şi, scroafa spălată s-a întors să se
tăvălească iarăşi în mocirlă (2 Petru 2, 20-22).
Ah, ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o
ticăloşie mai mare decît cea dintîi. Duhul Sfînt Se departă de la el mustrîndu-l. În locul Lui se
aşează iar satana ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea
lui. Plîng şi îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.

Între poticnire şi părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu vrăjmaşul
diavol şi ispitele lui. În această luptă se întîmplă uneori să ne şi poticnim. Ah, în zadar am umbla să
tăgăduim, sau să ne mîndrim. Toţi sîntem nişte mici dezertori. Toţi ne împiedicăm, ne poticnim ici
şi colea de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire ci stă în părăsirea luptei. De cazi
ici şi colea, ridică-te repede şi pleacă înainte.
Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd mai ales aceia care, după înfrîngere,
dezertează şi părăsesc atacul şi lupta.
Cele mai multe biruinţe le cîştigă rapoarte ca acestea: Cei înfrînţi nu s-au lăsat... n-au dezertat...
au înnoit atacul... au înnoit de 3 ori atacul şi au biruit...
În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm cînd ispititorul ne-a dat o lovitură, ci -
aducîndu-ne mereu aminte de îndurarea şi iertarea Tatălui ceresc - să înnoim atacul cu îndărătnicie
şi să nu ne lăsăm pînă n-ajungem la biruinţă.

Să ne rugăm pentru cei căzuţi

Noi cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmaşului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru
cei care au dezertat. Să ne rugăm pentru cei care au părăsit lupta şi au căzut iar în păcate. Să ne
rugăm pentru cei care au căzut prizonieri la diavolul. Să ne rugăm Domnului să le deschidă din nou
ochii şi inimile să vadă din nou fioroasa prăpastie în care au căzut; să le dea Domnul putere să poată
scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol şi să se întoarcă iarăşi în fronturile noastre.
Să ne rugăm neîncetat pentru ei şi întoarcerea lor!
Ah, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pămîntul. Ea poate scăpa pe fratele
nostru căzut în prinsoarea satanei.
Un beţiv îşi făcea foiţe de ţigări din Noul Testament pe care i-l dăduse un ostaş al Domnului.
Ostaşul se ruga pentru el, dar beţivul îşi bătea joc de Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar odată s-a
întîmplat că desfăcînd mucul unei ţigări, a mai aflat pe hîrtia de pe el vorbele acestea care încă nu
apucaseră a arde: Care va fi sfîrşitul celor ce nu ascultă de Evangheliei? (1 Petru 5, 7).
Această întrebare îi străpunse inima şi îl întoarse din căile pierzării. Oricît de căzut ar fi cineva,
să nu disperăm. El poate fi adus la Domnul.

Vino acasă fiu rătăcit!...

- chemaţi-i acasă pe cei apucaţi în căile pierzării -

Să aducem, iubiţi ostaşi, suflete pierdute la Mîntuitorul. Ah, lumea e plină de fii rătăciţi. Să-i
întoarcem la Tatăl ceresc. Lumea e plină de oi rătăcite. Să le întoarcem în turma Marelui Păstor.
Celor apucaţi în căile pierzării, aduceţi-le aminte de pilda fiului pierdut din Evanghelie, pe care
tatăl său l-a iertat şi l-a primit cu braţele deschise. Spuneţi-le că aşa ne primeşte şi pe noi Tatăl
ceresc cînd ne întoarcem la El din căile pierzării. Spuneţi-le că Tatăl ceresc îi aşteaptă cu braţele
deschise.
 Opreşte-te, suflete dragă, opreşte-te îndată din calea pierzării şi te întoarce acasă la Tatăl ceresc.
Oricît de păcătos ai fi, află dragă suflete că Tatăl ceresc te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Vino acasă, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care trăieşti! Vino acasă căci ai stat
destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri
lumeşti. Vino dragă suflet rătăcit şi căzînd înaintea Tatălui ceresc zi şi tu:
Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta... mulţi ani sînt de cînd trăiesc fără Tine... am
risipit demult averea sufletească ce mi-ai dat-o... ah, în ce stare grozavă mă aflu!... Te rog însă
Preabunule Tatăl ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din Evanghelie. Fie-Ţi milă de
mine şi de starea grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta. Îmbracă
sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou să pot începe o viaţă nouă ca unul
ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.

Războiul cel sfînt

Iată cetatea pe care umblă să o cuprindă vrăjmaşul diavol

Am scris pînă aici pe larg despre rosturile Oastei Domnului şi chemările celor intraţi în ea. Vom
arăta acum încă odată pe scurt aceste rosturi însoţindu-le cu pilde şi învăţături noi.
Am amintit la pag. 32 că inima omului este o cetate pe care umblă să o cucerească şi Domnul şi
diavolul. Iată alături o astfel de cetate - a inimii omului - cucerită de Domnul. Ce minunată este
această cetate! Şi ce tare! Din turnurile ei strălucesc cele 7 virtuţi, iar la mijloc stă turnul cel mare
de pază: Crucea Golgotei.
Ce frumoasă este viaţa celui credincios! Şi ce plină de dar şi de putere este o astfel de viaţă
trăită cu Domnul! Dar oriunde este o viaţă predată Domnului, acolo se dă şi un război: se dă un
război sufletesc, un război sfînt.
De ce? Pentru că diavolul nu poate suferi astfel de cetăţi. Oriunde află satana o astfel de cetate -
oriunde află o viaţă predată Domnului - aleargă în contra ei cu gloatele lui şi ispitele lui. Porneşte
contra ei cu asalt şi luptă neîncetat să poată pătrunde în ea. Ah, ce de apucături are diavolul în acest
atac!
Am amintit destule în cartea aceasta. În cele ce urmează vom mai aminti cîteva.

Cu ce vrea diavolul să ocupe cetatea?

În timp de război, pentru cucerirea unei cetăţi se dau multe feluri de atacuri.
Multe şi felurite sînt şi atacurile cu care diavolul umblă să cucerească pe cel credincios. În
înţeles sufletesc, aceste atacuri se potrivesc unele cu altele. Le vom cerceta în această asemănare.
Întîi şi întîi, cucerirea unei cetăţi se încearcă:

Cu asaltul

Cu asaltul, cu puterea încearcă mai întîi duşmanul cucerirea unei cetăţi.

Acelaşi lucru îl face şi diavolul. El dă mereu asalt împotriva celui credincios. Acest asalt sînt
ispitele, trezirea patimilor şi alte atacuri ce le simţim clipă de clipă. De multe ori, aceste atacuri
culminează în asalturi furioase. Ceasul cel rău, despre care vorbesc oamenii, este un astfel de asalt
furios.
Cetăţi destule - suflete destule - cad şi în aceste asalturi.

Cu asediul de foamete şi sete

Cînd o cetate nu se poate cuceri cu asaltul, vrăjmaşul o înconjură de toate părţile. Îi taie legătura
de aprovizionare cu pîine şi apă. O sileşte să se predea prin foame şi sete. În chipul acesta a căzut
vestita cetate Port Arthur.
Şi diavolul foloseşte acest asediu. Pîinea şi apa unei cetăţi sufleteşti este rugăciunea. Biblia,
Cuvîntul lui Dumnezeu, foi şi cărţi religioase, etc, etc. Diavolul umblă neîncetat să rupă
aprovizionarea aceasta. Cine slăbeşte cu rîvna şi rugăciunea, cine începe a nu mai iubi Cuvîntul lui
Dumnezeu şi a nu se mai hrăni cu El, se află sub un asediu de felul acesta. Se află sub asediul prin
care i se ia sufletului pîinea şi apa.
O femeie intrată în Oastea Domnului (din jud. Fălticeni), ne scrie că soţul ei s-a sculat noaptea
pe furiş şi i-a aruncat în foc Biblia şi cărţile de la Lumina Satelor.
Ispititorul umblă cu apucături de acestea să rupă aprovizionarea unei cetăţi.
Vai cîte cetăţi - cîte suflete - cad şi în acest fel de asediu!
Şi cum priveghează diavolul să le ţină sub acest asediu! Un ostaş ne scrie:
Am vîndut unui om un Noul Testament, dar tocmai pe cînd să şi-l ia, a alergat un argat al
diavolului strigînd: Cartea asta-i o carte pocăită... fereşte-te de ea şi de cel ce ţi-o vinde!...
Omul s-a speriat, şi-a luat banii înapoi şi a intrat cu ei la cîrciumă, mulţumit că scăpase de...
primejdie!...
Aşa ştie diavolul să ţină unele cetăţi sub asediu de foame şi sete ca nu cumva să pătrundă în ele
hrană sufletească.

Cu bolşevismul sufletesc

În timpurile noastre se folosesc şi altfel de mijloace - mai noi - pentru slăbirea şi cucerirea
cetăţilor şi ţărilor. Acest mijloc este bolşevismul. Inamicii trimit spioni şi agenţi care, pe ascuns,
tulbură pe oameni îndemnîndu-i la revoltă şi nesupunere. Mai anii trecuţi într-o noapte s-au lipit pe
pereţii Clujului afişe care strigau: Jos cu regele, jos cu legile, jos cu ţara. Era o aţîţare pusă la cale
de duşmani.
Un aşa fel de bolşevism face şi diavolul în lumea cea sufletească. Cum se vede în chipul de mai
sus, noaptea pe furiş, satana se strecoară în cetatea omului - în gîndul lui - cu şoapta: Nu este
Dumnezeu, adică: Jos cu Regele sufletului... jos cu legile Lui... trăiască sloboda, adică libertatea
deplină de a păcătui.
Un om de la ţară m-a întrebat odată: Oare zău părinte, să fie rai şi iad?
Întrebarea era o dovadă că bolşevismul diavolului se strecurase în cetatea sufletului său.
Satana, bolşevicul cel mare, umblă neîncetat să slăbească şi să rupă credinţa, ascultarea şi
supunerea oamenilor faţă de Regele Cel ceresc şi legile Lui.
Lumea e plină de bolşevismul lui satana. Acest bolşevism grăieşte din gura unor nebuni şi
pierduţi, aşa cum a grăit şi din gura nebunului din psalmul lui David: Cel nebun zice în inima sa:
Nu este Dumnezeu.
Vai cîte cetăţi - cîte suflete - cuprinde satana şi cu acest bolşevism!

Calul troian pe care l-au folosit grecii

- cu înşelăciunea -

Dar şi aici, arma cea mai puternică a diavolului este înşelăciunea. Pe cele mai multe cetăţi
sufleteşti, diavolul le cuprinde cu înşelăciunea. Nu cu puterea, ci cu înşelăciunea.
Istoria păstrează amintirea unui crîncen război ce s-a dat în vechime între greci şi troieni pentru
ocuparea cetăţii Troia. Zece ani de-a rîndul au luptat grecii să cuprindă această cetate. Zece ani au
dat mereu asalt asupra ei, dar n-au putut-o cuprinde. Troienii o apărau cu îndîrjire.
Atunci greci folosiră o înşelăciune. Făcură un cal uriaş de lemn, în pîntecele căruia au intrat
cîţiva din cei mai viteji luptători. Calul era făcut cu mare meşteşug. Intrarea cea mincinoasă nu se
putea observa. Pe urmă grecii se făcură că se retrag. Într-o noapte s-au retras lăsînd pe cîmpul de
luptă calul cel de lemn cu înştiinţarea mincinoasă că l-au lăsat în dar troienilor.
Dimineaţa, bucurie mare în tabăra troienilor. Au năvălit în cîmpul de luptă părăsit de greci şi
înconjurînd calul de lemn, s-au apucat să-l bage în cetate ca pe un dar preţios şi semn de biruinţă.
Cîţiva din bătrînii troienilor se împotriviră acestui dar. Plini de îngrijorare ei ziceau: Aveţi grijă căci
lucrul acesta este o înşelăciune... feriţi-vă de darul grecilor!...
Dar oamenii nu au luat în seamă sfatul bătrînilor. Au băgat în cetate darul grecilor şi de bucuria
acestei izbînzi, peste noapte se puseră pe chef şi beţie.
 Şi atunci ce s-a întîmplat? Un lucru grozav. Peste noapte, vitejii greci au ieşit din pîntecele
calului şi au dat foc cetăţii. În acelaşi timp, sosi şi armata grecilor retraşi. O spaimă şi zăpăceală
mare i-a cuprins pe troieni. Totul era pierdut. Cetatea ardea, iar ai zăceau beţi şi ameţiţi de băutură.
Grecii i-au trecut prin foc şi sabie. Cetatea a fost arsă şi distrusă pînă la pămînt.
Întîmplarea aceasta - cu înşelăciunea calului de lemn - este cunoscută în istoria lumii sub
denumirea de Calul troian.
O astfel de înşelăciune foloseşte şi diavolul în lupta cea sufletească. Şi diavolul îşi are un cal
troian al său. Ştiţi dv. care este acest cal troian? Este sticla cu băutură, este alcoolul (grecii au folosit
un cal de lemn, diavolul foloseşte un cal de sticlă). Cu acest cal troian - cu această înşelăciune -
umblă satana să se furişeze în cetatea sufletelor noastre. Cu acest cal umblă să cucerească cetatea
sufletului nostru.
Diavolul foloseşte acest cal întocmai aşa cum l-au folosit grecii. Dintre tartorii săi, alege
diavolul pe cei mai viteji luptători şi îi vîră în pîntecele sticlei cu alcool. Se preface apoi ispititorul
că încetează lupta. Se dă pe lîngă om cu cele bune. Ia sticla de alcool şi o îmbie omului ca pe un dar.
O îmbie cu vorbe frumoase ca acestea: Noroc bun, Doamne ajută, să dea Dumnezeu bine.
Dar pe urmă ce se întîmplă? Noaptea - adică după ce omului i se tulbură mintea - diavolii dau
năvală în cetatea sufletului, aprind poftele cele rele şi groaznic prăpăd şi măcel sufletesc fac.
Ah, cîte Troie, cîte cetăţi sufleteşti, cîte suflete cuprinde şi aprinde diavolul cu acest cal
blestemat! Oriunde se vîră acest cal blestemat, rămîne pe urma lui sînge, prăpăd şi măcel sufletesc.
Uitaţi-vă la un om credincios care apucă cu băutura şi beţia. Văzînd cu ochii se ticăloşeşte şi se
prăpădeşte.
Uitaţi-vă la o casă şi familie în care intră calul diavolului: băutura şi beţia. Văzînd cu ochii
slăbeşte şi se duce pe gheaţă.
Eu am cunoscut la ţară un om ce trăise o viaţă întreagă în frică de Dumnezeu şi fapte bune. Dar
într-o duminică s-a scăpat de s-a îmbătat la cîrciumă: din beţie a apucat la ceartă cu un vecin al său,
şi din ceartă la bătaie. Tulburat de băutură, a apucat o bîtă, l-a lovit de moarte pe de-aproapele său şi
a ajuns în temniţă.
Oamenii vorbeau de ceasul cel rău în care a intrat la birt. Dar acest ceas rău era ceasul
diavolului: era un ceas pregătit din bună vreme de diavolul; era blestematul de cal troian, cu care se
vîrîse în cetatea omului şi prăpăd grozav făcuse cu el.
Uitaţi-vă în duminici şi sărbători prin cele cîrciumi şi locuri de petrecere. Sînt pline de sînge
sufletesc, sînt pline de cei morţi şi răniţi cu sufletul pe care i-a făcut calul cel blestemat al
diavolului.
Ah, ce prăpăd grozav face diavolul cu acest cal blestemat! Bătrînii troienilor au strigat cu
îngrijorare: Oameni buni, aveţi grijă că lucrul acesta este o înşelăciune... feriţi-vă de darul
grecilor!...
Din tot sufletul şi din toată puterea strigăm şi noi: oameni buni! Feriţi-vă de acest cal blestemat;
feriţi-vă de alcool!
Aici este locul să întreb: cu ce-ţi aperi tu, dragă cititorule, cetatea sufletului tău? Cu ce-ţi aperi
viaţa ta cea sufletească contra patimilor rele?
Ah, ce puţin se ocupă oamenii cu lucrul acesta! Cei mai mulţi creştini îşi închipuie că se pot
apăra cu cîte un Tatăl nostru spus în graba mare şi cu cîteva cruci aruncate seara şi dimineaţa. Dar
cetatea se poate apăra numai cu priveghere neîncetată, cu rugăciune neîncetată şi cu întărire
neîncetată în darul şi harul Duhului Sfînt.

Cetatea a căzut şi a ajuns sub ocupaţie străină

Am arătat cu ce fel de atacuri şi apucături umblă satana să cucerească cetatea sufletelor noastre:
cu asaltul, cu asediul, cu bolşevismul, cu înşelăciunea calului troian şi altele...
Vai, cîte cetăţi cucereşte satana cu aceste atacuri. Şi vai, în ce stare grozavă ajung aceste cetăţi!
Cînd omul se lasă biruit de ispititorul, Regele cel sufletesc Se retrage din cetatea sufletului său. Se
retrage Domnul şi în locu-I intră ispititorul cu gloatele lui şi cu relele lui. Satana ia în stăpînire
cetatea, surpă cele 7 turnuri ale ei (cele 7 virtuţi)... unde străluceau cele 7 virtuţi, se arată cele 7
păcate de moarte... unde strălucea Crucea credinţei, fîlfîie steagul morţii (cum se vede în chip).
Diavolul distruge tot e a clădit Regele cetăţii... pune la arest toate simţurile cele bune ale omului şi
umblă neîncetat să rupă orice legătură a cetăţii cu fostul ei Rege.
Grozavă este o astfel de stare! Şi totuşi primejdia pierzării sufletului nu stă încă în starea
aceasta, ci în altceva. Vom arăta această stare folosind şi aici o asemănare luată din războaiele cele
pămînteşti.
Cînd o cetate cade sub atacul vrăjmaşului, regele ei se retrage. Dar această retragere nu
înseamnă că regele îşi lasă dreptul ce-l are asupra cetăţii. Cetatea a căzut, dar ea nu aparţine
vrăjmaşului. Cucerirea cetăţii este numai o ocupaţie străină şi vremelnică.
Regele se consideră şi pe mai departe ca stăpînitorul de drept al cetăţii. El aşteaptă să scape iar
cetatea de sub dominaţie străină ca să-şi ocupe iar tronul.
Cînd capitala Bucureşti a fost ocupată de nemţi, regele Ferdinand s-a retras. Bucureştiul a ajuns
sub stăpînire nemţească, dar stăpînitorul de drept al capitalei era tot regele Ferdinand. Capitala era
numai sub ocupaţie străină, vremelnică.
Doi ani a ţinut această ocupaţie şi pe urmă regele Ferdinand şi-a reocupat domnia şi tronul.
Aşa e şi cu cetatea cea sufletească a omului. Cînd omul se lasă biruit de ispitele satanei, Regele
Isus Se retrage din cetatea sufletului său. Omul rămîne sub cucerirea şi stăpînirea lui satana. Dar
această cucerire nu este definitivă. E numai vremelnică. Cetatea e numai sub ocupaţie străină.
Stăpînitorul de drept al cetăţii este Regele Isus. El aşteaptă să ia sfîrşit ocupaţia străină ca să-Şi
reocupe iar stăpînirea şi tronul.
Oricît de păcătos ar fi cineva, oricît de căzut şi de decăzut, el aparţine Domnului. El este o
cetate a Domnului care a ajuns sub ocupaţie şi dominaţie străină. El poate fi mîntuit dacă umblă să
scape de această ocupaţie străină, şi poate fi pierdut dacă îşi bagă capul de tot în jugul robiei.
Pierzania sufletului nu este păcatul, ci stăruirea în păcat. În zadar am vrea să ne lăudăm. Fiecare
din noi, avem clipe cînd ispititorul se furişează în cetatea sufletului nostru. Fiecare avem clipe de
înfrîngere. Fiecare ajungem din cînd în cînd sub ocupaţie străină.
Mîntuirea sufletului stă în întrebarea: cum să scăpăm de această ocupaţie străină... cum să
scuturăm jugul robiei şi să dobîndim iarăşi libertatea cea dulce?

Cum vine eliberarea?

Pentru acest lucru, întîi şi întîi se cere să simţim dominaţia străină; să simţim starea noastră cea
păcătoasă, să simţim tirania păcatului. Să ne aducem aminte de timpul cînd petreceam în libertatea
cea dulce a unei vieţi curate şi libere de tirania patimilor rele. Această aducere aminte, trezeşte în
noi nemulţumirea cu dominaţia străină (cu starea cea păcătoasă). Trezeşte în noi dorul de a scăpa de
ea. Ne-am săturat de jugul ei. Nu mai putem suferi robia şi tirania ei.
Simţurile noastre cele bune ţin mereu consfătuiri... pun la cale un complot. Pregătesc o răscoală
ca să scuture jugul robiei. Cînd totul e gata, urmează răscoala. Într-o bună noapte se face vuiet mare
în cetatea sufletului nostru. S-au răsculat virtuţile. Totul ce este bun în noi, toate puterile noastre
sufleteşti au intrat în lupta cea mare ce se dă pentru eliberarea cetăţii.
Lupta e grea. Sîngele curge şiroaie. Vrăjmaşul diavol s-a slobozit în luptă cu toate puterile lui ca
să înăbuşe răscoala. Lupta e în cumpene. Puterile ne slăbesc; vrăjmaşul e mai tare decît noi... ne
trebuie ajutor. Dar în toiul luptei, vine vestea că Regele cetăţii S-a reîntors şi soseşte cu ajutor mare.
E la poartă. Ostaşii prind putere. Regele a sosit. Regele e acum în fruntea lor; e în fruntea
răscoalei... Vrăjmaşul e înfrînt. Domnul cetăţii Îşi reocupă iar cetatea şi tronul. Bucurie mare se face
în cetate. A scăpat de jugul robiei.
Acesta este, dragă cititorule, războiul cel sfînt. Eu l-am făcut cu zgomot mare de luptă, dar el se
petrece fără nici un zgomot. El se petrece, el trebuie să se petreacă, dragă suflete, în inima ta şi a
mea. Răscoala din acest război este căinţa pentru păcate şi dorul după o viaţă nouă şi curată. Iar
sîngele ce se varsă sînt lacrimile noastre.
Ferice de cel ce a trecut şi de cel ce trece prin acest război de mîntuire sufletească.
Fratele meu! Ai căzut în lupta contra ispitelor? Te-au biruit patimile şi păcatele? Nu dispera!
Pierzania nu stă în această cădere, ci stă în stăruirea în păcate. Stă în nepăsarea ta de cele sufleteşti.
Stă în aplecarea capului tău în jugul robiei sufleteşti.
Ah, ce înfricoşată este starea aceasta! Dacă cineva ar intra în casa ta, ţi-ar lega mîinile şi
picioarele şi ţi-ar preface casa într-un arest - ce ai face? Ai protesta, nu-i aşa, cu toată puterea şi ţi-ai
apăra cu toate puterile acel dar mare şi scump ce se cheamă: libertate!
Dar faţă de ispititorul diavol nu faci lucrul acesta. Cu ajutorul patimilor rele, diavolul îţi leagă
mîinile şi picioarele... îţi fură libertatea cea dulce a sufletului... îţi pune după cap un jug greu şi
ruşinos, şi tu, fratele meu, suferi acest jug? Suferi această robie? Om în toată puterea, stai slugă şi
rob la diavolul?
Scumpul meu frate! Eu te rog să nu mai suferi această ruşine! Răscoală-te şi scutură jugul
robiei! Cetatea ta şi libertatea ta nu e pierdută. Domnul aşteaptă răscoala ta ca să vină în ajutorul
tău. Războiul cel sfînt al mîntuirii tale se începe numai după răscoala ta. Fratele meu! Răscoală-
te!...

Răscoala Oastei Domnului

Aici intră rosturile Oastei Domnului. Noi cei din Oastea Domnului, am făcut o răscoală. Ne-am
răsculat şi am eliberat cetatea sufletului nostru de sub cucerirea şi ocupaţia vrăjmaşului diavol.
Acum noi umblăm să răsculăm şi pe alţii. Noi îndemnăm pe oameni să se răscoale şi să scuture
jugul robiei păcatelor. Îndemnăm pe oameni să se răscoale contra ocupaţiei străine a vrăjmaşului
diavol.
Oastea Domnului este o revoluţie iar noi, ostaşii Domnului, sîntem nişte revoluţionari care ne-
am răsculat contra stăpînitorului veacului acestuia (2 Cor. 4, 4). Noi am declarat război
ispititorului şi îndemnăm pe toată lumea să intre în acest război ca să scuturăm jugul cel ruşinos al
acestei ocupaţii străine.
În ochii diavolului, noi ostaşii Domnului, sîntem - trebuie să fim - nişte bolşevici care
primejduim şi subminăm domnia iadului. Noi ostaşii Domnului credem şi vestim că numai o astfel
de răscoală şi revoluţie va putea scăpa şi scumpa noastră ţară de multele rele de care suferă. Ne
plîngem de greutăţi, de necazuri, de rele. Dar cauza tuturor acestora este tocmai asta că sîntem sub
dominaţie străină; sîntem sub ocupaţia şi dominaţia păcatelor şi răutăţilor. Am scăpat de jugul
străinilor, dar am ajuns sub o altă ocupaţie străină: am ajuns sub ocupaţia păcatelor şi stricăciunilor
sufleteşti.
Ne-a părăsit Bunul Dumnezeu - spun unii oameni necăjiţi. Ce vorbă nesocotită! Bunul
Dumnezeu n-a părăsit şi nu părăseşte pe nimeni. El ne este un Tată ceresc nespus de bun şi de
milostiv. Noi L-am părăsit pe El; nu El pe noi. L-am părăsit pe Bunul Dumnezeu şi l-am primit pe
domnul veacului acestuia. Am primit răutăţile şi lucrurile lui. De aceea s-au retras de la noi
binecuvîntările Tatălui ceresc.
Vrem bine şi uşurare? N-avem decît să ne răsculăm contra stăpînitorului celui rău şi să scăpăm
de ocupaţia şi dominaţia lui. Să-l părăsim pe diavolul şi Domnul îndată va veni iarăşi la noi cu
binecuvîntare şi uşurare.
Oastea Domnului tocmai acest lucru îl caută.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Vestiţi pe tot locul răscoala noastră. Vestiţi pe tot locul
războiul cel sfînt. În ochii iadului noi trebuie să fim un fel de bolşevici care îndeamnă pe oameni să
nu se mai supună domnitorului veacului acestuia.
Îndemnaţi pe tot locul pe oameni să se răscoale contra acestui domnitor. Îndemnaţi pe oameni
să nu-i mai dea ascultare. Îndemnaţi pe oameni să nu mai plătească dare la diavolul. Spuneţi
oamenilor că împărăţia iadului se ţine la putere prin dările (păcatele) ce le plătesc oamenii. Cînd
oamenii nu vor mai plăti aceste dări şi nu vor mai asculta de legile şi ordinele diavolului, atunci
împărăţia iadului se va prăbuşi. Spuneţi oamenilor că împărăţia iadului îşi recrutează soldaţii ei din
rîndurile celor păcătoşi (beţivii, desfrînaţii, etc). O împărăţie se prăbuşeşte cînd nu mai are soldaţi şi
nu mai poate strînge dări. Aşa e şi cu împărăţia iadului. Cînd nu va mai putea înrola soldaţi, şi nu va
mai putea strînge dări, se va prăbuşi.
Spuneţi oamenilor să sîntem sub ocupaţie străină; de aceea avem atîtea greutăţi şi necazuri. Sub
ocupaţie (a păcatelor) va veni binele.
 Aduceţi-le aminte oamenilor de timpul cînd erau vremuri bune şi oamenii se iubeau. Atunci
eram sub stăpînirea Regelui Isus. Dar Acest Rege ne-a părăsit pentru că noi n-am ascultat de El. Ne-
am răsculat contra legilor Lui. Am ascultat de diavolul şi am căzut în robia şi tirania lui. Spuneţi
oamenilor că binele va veni numai cînd ne vom scutura de acest jug greu şi ruşinos. Spuneţi
oamenilor că Regele nostru stă gata să vină în ajutorul nostru. El aşteaptă răscoala noastră ca să Se
reîntoarcă îndată în mijlocul nostru şi să ne ducă la biruinţă.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Vestiţi pe tot locul războiul cel sfînt. Vestiţi pe tot locul
libertatea cea dulce a sufletului nostru. Spuneţi pe tot locul că patimile şi păcatele sînt un jug greu şi
ruşinos al diavolului.

Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor

merită să-l poarte spre ruşinea lor
ce-i viaţa noastră în sclavie oare,
noapte fără stele, ziuă fără soare.

Strigaţi pe oameni să nu mai sufere această sclavie şi acest jug ruşinos. Vestiţi pe tot locul
războiul cel sfînt. Spuneţi pe tot locul că şi ţara noastră are lipsă de acest război.

Pînă cînd în ţara noastră

tot păcatul să domnească?
La arme fraţi ostaşi!
Faceţi lumea să privească
cete mîndre de ostaşi
pe cîmpia românească.

Avem şi o medalie pentru cei din Oastea Domnului

Pentru cei intraţi în Oastea Domnului avem şi un fel de medalie, al cărei chip îl dăm alături. E
un fel de semn al celor intraţi în Oastea Domnului. Semnul acesta are multe înţelesuri. El are forma
sf. Cruci întrucît lupta noastră se reazemă pe Jertfa Crucii, adică pe darul şi puterea ce iese din
Jertfa Crucii de pe Golgota. Însoţirea şi legămîntul nostru - în deosebire de alte însoţiri - îşi ia
putere din Jertfa Crucii. Hotărîrea noastră este şi trebuie să fie o hotărîre cu Hristos împotriva
păcatelor şi pentru o viaţă nouă. O hotărîre fără Hristos n-ajunge nimic şi nu poate face nimic.
Pe medalie sînt cuvintele: Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos. Înţelesul
acestor cuvinte se află tîlcuit pe larg în cartea aceasta. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de luptă.
Viaţa noastră trebuie să se încheie cu cuvintele ap. Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am
săvîrşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii care mi-o va da mie Domnul,
Judecătorul Cel Drept în ziua aceea... (2 Tim. 4, 7).
Medalia s-a făcut la Viena, din material ce nu-şi pierde culoarea (email). E în două culori şi cu
panglică vînătă. E foarte frumoasă. Prinsă pe piept, are o admirabilă înfăţişare.
Ţinem să spunem că medalia nu e obligatorie. Ţinem să spunem că şi fără medalie poate fi
cineva un bun ostaş al lui Hristos. Folosim medalia să putem atrage şi prin ea pe alţii în fronturile
mîntuirii sufleteşti. Alături de medalie, trebuie să strălucească în lume mai ales faptele noastre cele
bune.
Medalia o trimitem numai în schimbul unei declaraţii. Şi iată de ce. Între cei înscrişi în Oaste
avem şi foarte mulţi dezertori. E şi firesc să fie aşa, căci şi între cei 12 apostoli s-a aflat un Iuda.
Astă vară am văzut într-un sat un astfel de dezertor care mersese cu medalia pe piept la... joc. Spre a
nu încuraja astfel de lucruri vom da medalia numai în schimbul unei declaraţii. Nu cerem în această
declaraţie să pună omul jurămînt că va ţinea regulile Oastei. Îi cerem însă jurămîntul că îndată ce va
dezerta din rîndul nostru şi va părăsi regulile noastre, nu va mai purta nici medalia nici numele de
ostaş al lui Hristos. Noi n-avem lipsă de ostaşi mulţi. Mai bine puţini şi dospiţi, căci puţin aluat
dospeşte frămîntătura.
Dăm mai jos o declaraţie. Cei ce vreau să aibă medalia să subscrie declaraţia în faţa a doi
martori şi să o trimită odată cu cererea medaliei. Ca martori să se pună ostaşii unul pentru altul.
Unde sînt mai mulţi ostaşi care vreau să comande medalia, să subscrie cu toţii o singură declaraţie.
Semnul să-l purtăm duminica şi în sărbători pentru ca nimeni să nu ne mai tragă de mînecă să
ne băgăm în crîşmă în ziua Domnului.
Semnul să-l purtăm pe piept şi cînd plecăm în atare călătorie pentru ca să ne întîlnim şi să ne
cunoaştem cei ce slujim în Oastea Domnului. O, ce lucru frumos va fi cînd un ostaş din Ardeal va
întîlni în calea sa (în tren sau aiurea) pe un frate ostaş din Bucovina sau din Basarabia, sau din
vechiul Regat!

Declaraţie

Subsemnatul voind a avea cruciuliţa (medalia) făcută pentru cei din Oastea Domnului,
făgăduiesc că o voi purta cu cinste luptînd din toate puterile mele să împlinesc regulile societăţii
Oastea Domnului, pe care le-am citit în cartea despre Oaste. La cazul că aş dezerta din această
societate, adică m-aş întoarce iarăşi la purtările şi patimile cele rele ce le-am avut şi m-aş purta făţiş
în contră cu regulile societăţii Oastea Domnului, pentru acest caz pun jurămînt şi făgăduinţa în faţa
Crucii Mîntuitorului că nu voi mai purta nici medalia, nici numirea de ostaş al lui Hristos şi
membru al societăţii Oastea Domnului. Întăresc această făgăduinţă iscălind această Declaraţie în
faţa alor doi martori.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Dat în. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Martori:

............... ........................

............... ostaş în Oastea Domnului.

Poezia şi cîntarea în slujba Oastei Domnului

Poporul nostru este un popor iubitor de poezie şi de cîntare. Poezia şi cîntarea sînt un dar
special al poporului nostru. Numai cît acest dar trebuie atras şi el în slujba Domnului. Cîntarea este
un dar ce trebuie pus în slujba Domnului.
Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cîntările cetelor îngereşti.
Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi
glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cîntă cu alăuta, şi cîntau din alăutele lor. (Apoc.
14, 2-5).
După aceea, m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din
orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea
scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîini, şi
strigau cu glas tare, şi ziceau: Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de
domnie, şi a Mielului! (Apoc. 7, 9-12).
M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrînilor am
auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu
glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea,
tăria, cinstea, slava şi lauda! (Apoc. 5, 11-12).
Cîntările de slavă lui Dumnezeu ar trebui să răsune neîncetat şi în lumea aceasta. Dumnezeu
Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt ne-au învrednicit - şi ne învrednicesc - pe noi
păcătoşii cu atîtea daruri şi binecuvîntări încît oriunde ne-am întîlni două sau trei suflete ar trebui să
cîntăm cîntare de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Pămîntul împreună cu cerul ar trebui să laude
neîncetat pe Domnul. Cîntările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cîntările cerului.
 Aşa erau creştinii cei dintîi. Ei petreceau în cîntări duhovniceşti ascultînd porunca ap. Pavel: Nu
beţi vin întru care este desfrînare, ci vă umpleţi de Duh Sfînt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări
şi cîntări duhovniceşti (Efes. 5, 18-19). Cîntarea religioasă era la început pe buzele tuturor.
Făcea parte din viaţa creştină. Era o lipsă a sufletelor pentru că oamenii erau plini de Duh Sfînt.
Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu, de aceea simţeau o lipsă de a-L lăuda neîncetat pe
Dumnezeu prin cîntări de slavă şi mărire.
Un om m-a întrebat astă vară de a cîntat vreodată Mîntuitorul şi apostolii? Era acest om contra
cîntărilor ce le facem noi ostaşii Domnului şi credea că m-a prins cu această întrebare. Eu însă i-am
răspuns îndată: Da, a cîntat şi încă regulat. În privinţa asta o Evanghelie ne-a păstrat o mărturie de
mare preţ. În seara Cinei celei de Taină ne spune Evanghelia că la sfîrşitul Cinei, Mîntuitorul cu
apostolii au cîntat cîntările de laudă (Matei 26, 30). Acest loc ne spune apriat că Mîntuitorul cu
apostolii în adunarea lor foloseau regulat cîntarea religioasă.
Vechiul Testament este şi mai mult o mărturie pentru cîntarea duhovnicească. Psaltirea însăşi nu
este altceva decît o carte de cîntece religioase; o carte de poezii religioase pe care psalmistul David
le-a făcut cîntîndu-le la harfă.
Dar în decursul vremii, cîntarea religioasă s-a făcut şi ea şi s-a stins mereu. Azi cîntarea
religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas aproape numai în biserică. Parcă a scos-o cineva
din lume şi a încuiat-o în biserică. Viaţa creştinilor de azi nu mai răsună de cîntări religioase ca la
începutul creştinismului. De ce? Vom aminti cîteva pricini:
1 - Întîi, pentru că a slăbit creştinismul; a slăbit rîvna şi duhul creştinilor şi în măsura asta a
slăbit şi s-a stins şi cîntarea religioasă. Azi e plină lumea de cîntări lumeşti pentru că e plină lumea
de oameni lumeşti. Au amuţit cîntările duhovniceşti pentru că s-au rărit grozav oamenii cei
duhovniceşti (1 Cor. 2, 14). Nu s-aud cîntări religioase pentru că aceste cîntări izvorăsc şi ele
dintr-un prisos de duh, iar creştinii de azi n-au acest prisos.
Nici măcar duminica, în ziua Domnului, nu s-aud cîntările duhovniceşti (s-aud în schimb cele
ale diavolului: desfătările, jocurile, cîntecele lumeşti, etc).
2 - A doua pricină este greşeala că în biserică şi în afară de biserică, nu s-a lăsat cîntarea
religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cîntarea religioasă a devenit cîntare bisericească, iar
cîntarea bisericească a fost închisă la strană. La început biserica a fost o biserică cîntătoare. Cînta
întreg poporul... Slujbele bisericii sînt şi astfel întocmite ca să cînte întreg poporul. În Rusia şi prin
unele părţi de la noi se mai păstrează încă această datină veche şi bună de a cînta întreg poporul.
Însă în cursul timpului, cîntarea bisericească s-a luat din gura poporului şi s-a dat exclusiv stranei.
În chipul acesta, poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru...
Sectarismul cîştigă aderenţi tocmai prin cîntarea religioasă comună.
La noi a început a prinde credinţa greşită că cîntările bisericeşti ar aparţine exclusiv diecilor. S-a
întîmplat şi aici ceea ce s-a întîmplat cu Evanghelia şi Biblia. Pînă în zilele noastre s-a păstrat
credinţa greşită că Evanghelia e o carte sfîntă ce trebuie să stea numai pe masa sf. altar ferecată în
cît mai mult aur şi argint... e păcat să iasă în lume... e păcat să citească în ea altcineva decît preotul
(Evangheliile se află scrise în Noul Testament).
Se mai află încă şi azi destui nesocotiţi care strigă că Biblia e o carte pocăită. Să nu te vadă
cumva citind în ea că strigă după tine că eşti pocăit.
Aşa s-a întîmplat şi cu cîntarea bisericească. S-a format şi aici credinţa greşită că cîntările
bisericeşti şi religioase aparţin numai stranei şi numai preoţilor şi diecilor. Cum te aude cineva
cîntînd atare cîntare religioasă, strigă după tine că eşti pocăit. Nişte ostaşi din Oastea Domnului îmi
spuneau că îndată ce au început să cînte în adunările lor de duminica după amiază, oamenii au
început a striga: Îi gata cu ăştia!... auzi-i cum cîntă ca pocăiţii... i-am pierdut...
Ce creştinism teribil! Cîntarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duhul
Sfînt simţeşte o lipsă să-şi descarce şi prin cîntare acest prisos sufletesc. Şi iată, am ajuns şi vremile
cînd această descărcare sufletească este batjocorită şi prigonită. Eşti creştin bun numai pînă cînd îţi
descarci sufletul răgînd cîntecele diavolului prin cele crîşme.
Ce creştinism teribil!
Cîntarea bisericească, cîntarea religioasă trebuie să aparţină tuturor. Toţi avem nu numai
dreptul, ci şi datoria să-L lăudăm pe Domnul prin cîntări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu.
 Un cărturar i-a criticat şi mustrat pe nişte ostaşi din Oastea Domnului zicîndu-le: Voi ce v-
apucaţi să cîntaţi cîntări bisericeşti şi religioase? Treaba asta se ţine de preoţi şi cîntăreţi...
Un ostaş i-a răspuns foarte cuminte aşa: Noi cîntăm pentru că uite, d-le, ce scrie aici în Psaltire
pa psalmul 148 şi 150: Lăudaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi
lumina. Lăudaţi pe Domnul munţii, dealurile şi toate lemnele, fiarele şi toate dobitoacele şi păsările
cele zburătoare... toată suflarea să laude pe Domnul!... Apoi, dragă domnule, noi am crezut că dacă
şi lemnele şi dobitoacele sînt chemate să laude pe Domnul - apoi şi noi datori sîntem să-L lăudăm
prin cîntări de slavă şi mulţumită. Noi doară sîntem mai mult decît lemnele şi dobitoacele.
Cuminte răspuns!
Cîntarea bisericească - şi peste tot cîntarea religioasă - trebuie să aparţină tuturor. Eu cred că
fiecare creştin ar trebui să aibă Octoich, Ceaslov şi alte cărţi de cîntări religioase din care să înveţe
şi să cînte astfel de cîntări. Eu cred că poporul întreg ar trebui să cînte în biserică şi afară de
biserică. Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cîntînd psalmul 135:
Mărturisiţi-vă Domnului că este bun.
Că în veac ţine îndurarea Lui. Aleluia.
De această credinţă este şi marele nostru învăţat, dl. N. Iorga. În a sa foaie pentru popor,
Neamul Românesc, dl. Iorga sub titlul Înnoirea legii celei vechi, scrie următoarele:
În bisericuţa ce se ridică pe deal, la intrarea Plăineştilor, am văzut un lucru minunat.
Preotul, în veşminte, sta înaintea altarului şi cînta împreună cu oamenii. Aşa de puternică era
evlavia întrupată în cîntec că se zguduiau zidurile vechi şi şubrede. Cîtă lume era, se împărtăşea la
aceste laude aduse puterilor cereşti, afară doar de niscaiva cucoane care îşi aranjau pălăriile.
Mi s-a mai spus că acelaşi preot tînăr cheamă pe oameni ca pe fraţii săi şi le desluşeşte
Scriptura, dîndu-le drept ca ei să întrebe despre cele ce le sînt nelămurite în suflet.
Şi astfel iată că se poate şi împărtăşire la slujba cea sfîntă şi citirea Bibliei, dar se poate şi
păstrarea cuvenită a celor vechi, bune şi sfinte ale noastre, pe care nu ni le-au făcut nemţii de la
Hamburg, cei care ne îmbie cu adventismul.
3 - A treia pricină a slăbirii cîntărilor duhovniceşti este greşeala - specifică a noastră a românilor
- că nu s-a atras poezia şi cîntarea noastră populară în slujba Domnului. Poporul nostru este un
popor plin de poezie şi de cîntare. Doară nici un alt popor n-are acest dar atît de mult ca poporul
nostru. Şi totuşi se aud aşa de rar cîntările şi poeziile cele religioase.
Eu m-am gîndit mult şi de multe ori cum se face de englezii şi nemţii au atîtea poezii prefăcute
în cîntări şi imnuri religioase pe care le cîntă şi pruncii cei mici. Englezul şi neamţul sînt nişte
popoare reci; n-au nici pe departe poezia şi cîntarea românului - şi totuşi viaţa lor e plină de poezii
şi cîntări religioase. Noi - un popor plin de poezie şi de cîntare - n-avem poezii care să cînte Jertfa
Golgotei şi tainele mîntuirii.
Eu cred în următoarele pricini:
1 - Peste hotarele ţării noastre sufleteşti încă n-a suflat de ajuns vîntul Duhului Sfînt, iar poezia
şi cîntarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vînt. În măsura în care Duhul Sfînt va sufla şi
peste hotarele noastre, se vor ivi şi cîntările duhovniceşti.
2 - Poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cîntarea poporului în slujba Domnului. Ne
trebuie aici nişte oameni atinşi de suflarea Duhului Sfînt care să se ocupe cu acest lucru.
Şi ce lucruri minunate s-ar putea face în direcţia aceasta! Mărturie grăitoare sînt colindele
noastre. Eu nu cred să aibă atare popor colinde aşa de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în
ele, a pus românul nostru sufletul său religios; prin ele şi din ele grăieşte comoara credinţei
neamului nostru. Colindele sînt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase
cîntări şi imnuri religioase dacă ar fi cineva să se ocupe de acest lucru.
Însă greşeala tocmai în asta stă: colindele privesc numai cîteva săptămîni dintr-un an şi numai
Naşterea Domnului. Nu s-a încercat şi nu s-a încurajat alcătuirea şi încurajarea altor şi altor poezii
religioase armonizate în felul cîntărilor noastre specifice şi în special al colindelor.
Puţini îşi dau seama despre cît de mult îi plac poporului nostru cîntările alcătuite din poezii
religioase. Sectarismul cîştigă aderenţi tocmai prin cîntarea versificată. Adventiştii au plătit din greu
cîţiva poeţi să le versifice imnuri religioase, originale şi traduceri.
Cîntarea de poezii şi psalmi versificaţi ar fi pătruns în popor cu mult mai repede şi mai adînc
decît multe din cîntările bisericeşti. În cîntările bisericeşti sînt încă multe fraze greoaie - traduse ad-
literam de prin greceşte şi slavonă - cu care cam greu se deprinde poporul şi le învaţă cam greu.
Şi acum, după aceste observări generale, mă întorc către cei din Oastea Domnului şi le spun
următoarele:
1 - Noi ostaşii Domnului trebuie să cîntăm cîntări religioase. Oştile cereşti laudă neîncetat pe
Dumnezeu şi pe Mielul. Aşa trebuie să facă şi Oastea noastră.
Cîntarea se foloseşte şi în armatele cele lumeşti. În toate armatele s-a introdus muzica şi
cîntarea. Ea dă însufleţire soldaţilor şi curaj la luptă. Şi în Oastea Domnului trebuie să răsune
muzica şi cîntarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muţi. Trebuie să fie o
armată ce cîntă cîntece de vitejie, de laudă şi de mărire lui Dumnezeu.
Avem şi datoria de a-I mulţumi lui Dumnezeu şi prin cîntare pentru darurile şi binecuvîntările
de care ne-a învrednicit. Noi sîntem nişte scăpaţi de potop, nişte trecuţi prin Marea Roşie, nişte
scoşi din Sodoma şi Gomora - să vestim şi prin cîntare minunile ce le-a făcut Domnul cu noi.
Israelienii au cîntat cîntare nouă, după ce au scăpat din Marea Roşie. Cîntaţi Domnului şi spuneţi
toate minunile Lui (Psalm 104, 2).
2 - Cîntarea religioasă nu trebuie să fie numai o datorie a noastră, ci trebuie să fie mai ales o
lipsă, o plăcere a sufletului nostru, întocmai ca rugăciunea. Un om duhovnicesc simţeşte lipsa
cîntărilor duhovniceşti. Un om plin de Duhul Sfînt simţeşte lipsa să-şi descarce acest prisos
sufletesc şi prin cîntare.
Mulţi însă vor zice: Nu tot omul poate cînta... trebuie şi pentru treaba asta un dar deosebit. Noi
însă vom zice: Acest dar se dă şi el îndată ce intri în şcoala Golgotei; în şcoala Duhului Sfînt. Doi
ostaşi ai Domnului dintr-o comună a jud. Cluj au fost aici la Sibiu. Îmi spuneau că sînt 12 inşi din
acel sat în Oaste. Duminica după biserică se strîng şi fac adunare cu citire din Biblie, rugăciuni, etc.
La început - spuneau ostaşii - sectarii ne batjocoreau amarnic zicînd: Uite o ceată de muţi care nu
pot cînta, nu pot mări pe Dumnezeu prin cîntare...
- Şi de ce nu aţi cîntat şi dv.? - i-am întrebat eu.
- Pentru că, d-le părinte, nu puteam, bag seamă n-aveam încă destul duh... pe urmă însă am
învăţat şi noi să cîntăm - şi azi se strîng oamenii să audă cîntările noastre.
- Şi ce cîntaţi dv.?
Uite, cîntăm cîntări bisericeşti şi cîntăm poezii religioase din cartea cu Oastea Domnului.
Cîntau poeziile cu o melodie simplă, uşoară, o melodie făcută de ei, dar foarte frumoasă şi
mişcătoare de suflet. Cîntau şi poezii făcute de ei şi armonizate de ei (unde sînteţi d-lor compozitori
ai noştri?).
Auzindu-i mi-am zis îndată: Iată ce face şcoala Golgotei şi şcoala Duhului Sfînt! Pe şcolarii ei
îi învaţă să şi cînte. La început 12 ostaşi nu puteau cînta pentru că n-aveau încă destul duh - cum
foarte bine ziceau cei 2 ostaşi, dar pe urmă, după ce s-au umplut de darul Duhului Sfînt au învăţat să
şi cînte.
Auzindu-i mi-am adus îndată aminte de locul de la Apocalipsa unde zice: Şi cîntau o cîntare
nouă înaintea Scaunului şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea afară de cei o sută patruzeci şi patru
de mii care fuseseră răscumpăraţi şi urmează pe Mielul oriunde
(Apoc. 14, 3-5).
Cîntare nouă, cîntare duhovnicească pot învăţa numai cei ce urmează pe Mielul.
Ce minunată este şcoala mîntuirii sufleteşti şi ce lucruri minunate face!
3 - Ce fel de cîntări să cîntăm? Voi spune îndată: vom cînta orice fel de cîntări care ne cheamă
la Domnul, şi prin care Se laudă Domnul. Vom folosi înainte de toate cîntările noastre bisericeşti şi
colindele (cînd e vremea lor), poeziile din cartea cu Oastea Domnului şi orice alte cîntări religioase.
Aici voi preciza un lucru. Cîntările pe care le cîntă pocăiţii (sectarii), nu sînt cîntări făcute de ei.
Nu sînt cîntările lor. Aceste cîntări se cîntă în bisericile Angliei (şi în Suedia, Norvegia şi prin alte
biserici din Apus). Spre pildă: în toate cărţile de cîntări ale sectarilor văd cîntarea: Cetate tare este
Domnul. Ei bine, aceasta este o cîntare pe care o poţi auzi în toate bisericile Apusului. Cu această
cîntare s-a deschis şi congresul de la Stockholm unde a participat şi biserica noastră. În bisericile
din Apus găseşti toate cîntările ce le cîntă sectarii. Voi spune deci cu apăs acest lucru: Cîntările pe
care le cîntă sectarii sînt luate şi aduse din biserica Angliei. Aceste cîntări nu sînt pocăite, ci sînt
cîntări bisericeşti, care se cîntă prin bisericile din Apus. Aceste cîntări nu sînt ale pocăiţilor, ci sînt
ale Domnului, sînt ale tuturor creştinilor. Precum Biblia nu e o carte a pocăiţilor, ci a creştinilor, aşa
şi aceste cîntări, sînt cîntări creştineşti care se pot cînta de toţi creştinii.
Aşa stînd lucrurile, de ce atîta spaimă faţă de aceste cîntări din Apus? Pe cele potrivite şi
frumoase le putem şi noi cînta. Sînt între ele cîteva făcute de compozitori vestiţi; sînt între ele
cîntări ieşite dintr-o mare revărsare de Duh Sfînt. Ce pagubă am avea cîntînd şi noi pe cele mai
frumoase?
Cîntaţi, iubiţilor ostaşi, cîntaţi orice cîntare care ne cheamă la Domnul şi Îl laudă pe Domnul.
Iar cui nu-i plac astfel de cîntări, spuneţi-i: fă-ne d-ta, altele mai bune!...
Spre a putea veni şi cu cîntarea în ajutorul ostaşilor noştri, le recomandăm următoarele:
1 - Fiecare ostaş să-şi aibă Octoihul cel mic şi Ceaslovul cel mic, unde se află toate cîntările
bisericeşti. În biserică şi în adunările lor, ostaşii pot urmări şi pot învăţa aceste cîntări. Toţi cei care
cunosc aceste cîntări să înveţe şi pe fraţii lor ostaşi.
2 - Toţi cei care cunosc notele, să aibă negreşit cartea Cîntările bisericeşti de Dimitrie Cunţan.
E cea mai bună carte a cîntărilor noastre bisericeşti, puse pe note. În ea se află toate glasurile, toate
troparele, toată Liturghia, toate Irmonoasele şi toate cîntările care se cîntă în biserica noastră. E cea
mai completă carte de cîntări bisericeşti alcătuită de un mare compozitor şi iubitor al cîntărilor
bisericeşti: regretatul preot profesor de muzică, Dimitrie Cunţan (se poate comanda de aici de la
Sibiu, costă 100 de lei).
O altă foarte bună carte de cîntări bisericeşti puse pe note este cartea Cele 8 glasuri de
profesorul din Arad, Trifon Lugojanu. Profesorul Trifon Lugojanu are 3 cărţi de cîntări bisericeşti.
Se pot avea de la Librăria diecezană din Arad.
În Vechiul Regat se foloseşte cîntarea pe psaltihie (un fel de note deosebite). Ostaşii de prin
părţile acele vor folosi cîntările bisericeşti şi cărţile de cîntări de prin acele locuri. În fiecare centru
de mitropolie şi episcopie se află astfel de cărţi.
Putem trimite ostaşilor şi alte cărţi de cîntece religioase.
În paginile ce urmează, dăm cîteva reproduceri din cărţile amintite mai sus.
Dăm paginile următoare şi cîteva poezii religioase, dintre care unele se pot cînta.
Unii din cei intraţi în Oaste şi-ai revărsat rîvna şi aprinderea lor cea sufletească în stihuri pline
de căldură şi de duh. Prin aceste poezii unii îşi mărturisesc întoarcerea la Domnul şi bucuria lor cea
sufletească; alţii Îl laudă pe Domnul; alţii stihuiesc urîţeniile beţiei şi altor patimi rele; şi iarăşi alţii
cheamă la Domnul suflete pierdute. Nu sînt poezii de cine ştie ce pretenţii literare, dar în schimb,
ele sînt simţite şi trăite. S-au publicat multe astfel de stihuiri prin Lumina Satelor. Dăm în cartea
aceasta cîteva. Ajută şi ele lucrul Domnului. Unele se pot şi cînta.
Dăm şi cîteva poezii imitate după diferite versuri şi cîntări naţionale. Acestea se pot cînta după
melodia respectivelor cîntări.
Gîndul şi planul nostru este să întocmim pentru Oastea Domnului o carte întreagă de poezii şi
cîntări religioase speciale. Să avem o carte a noastră de poezii şi cîntări religioase (de imnuri
religioase), cu note şi fără note.
Dar pentru lucrul acesta trebuie o pricepere şi un dar deosebit. Eu mă rog de ani de zile
Scumpului meu Mîntuitor să ne trimită El de undeva un om care să înfăptuiască acest lucru. Rugaţi-
vă Domnului, iubiţi ostaşi, să ne ridice El de undeva un om cu pricepere şi cu duh care să atragă în
slujba Domnului poezia şi cîntarea poporului nostru.

Visul necredinciosului

Un necredincios visă odată că a murit şi a ajuns în faţa unei porţi mari, toată făcută din aur
strălucitor. Poarta era deschisă larg. Nimeni nu sta de pază la intrarea ei; oricine putea intra
înăuntru. Intră şi el. Înăuntru totul strălucea ca soarele şi din toate părţile răsunau cîntece religioase
de slavă şi mărire lui Dumnezeu. La început îi plăcu necredinciosului, dar cînd a văzut că nu se mai
gată cîntările, începu a se plictisi. El nu iubea aceste cîntări. După 3 zile îşi zise: Aici nu-i de mine!
- şi ieşi afară. Nimeni nu-l oprise să intre; nimeni nu-l opri să iasă.
În visul său, necredinciosul fusese în rai, dar a ieşit de bună voie de acolo, plictisit de cîntările
religioase. Acest vis vrea să spună că trebuie să iubim cîntarea religioasă încă din această viaţă,
pentru ca după moarte să ne ocupăm locul nostru în cortul veşniciei, alături de cetele îngereşti.
Împărate ceresc

Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti,
vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată
spurcăciunea şi mîntuieşte, bunule, sufletele noastre.

Luată din cartea Cîntările bisericeşti, de D. Cunţan.

Cu această cîntare de chemare a Duhului Sfînt se pot deschide adunările ostaşilor.

 Armele necredincioşilor

În chipul de mai sus se văd armele celor credincioşi, armele celor ce luptă în Oastea Domnului
(Efes. 6, 11-18). Diavolul s-a îngrijit şi el să nu-şi lase neînarmaţi pe ostaşii lui.
Necredincioşii îşi au şi ei un fel de armătură a lor, un fel de arme ale lor.
O platoşă (zaua) puternică are necredinciosul. I-a făcut-o însuşi diavolul în fabrica iadului. Ştiţi
care-i platoşa asta? E inima cea de fier a necredinciosului. Îl chemi cu lacrimi pe păcătos să vină la
Domnul... îl ataci mereu cu dragostea şi dulceaţa Evangheliei - el se apără cu inima cea de fier.
Pavăză puternică are necredinciosul. Necredinţa este acest scut blestemat, făurit şi el tot în
fabrica iadului.
În fel şi chip îi vorbeşte Dumnezeu necredinciosului... ţine judecată asupra lui... pune mereu în
faţa lui raiul şi iadul, viaţa de veci şi osînda de veci, însă necredinciosul se apără cu acest scut
diavolesc: Nu cred!
Şi ce coif măreţ are şi cel necredincios! E trufia acest coif: semnul diavolului şi pajura iadului.
Are şi o sabie, ascuţită foarte cel necredincios. Această sabie e limba lui precum zice
psalmistul: că şi-a ascuţit ca o sabie limba sa (Psalm 63, 3). Cu această sabie, necredinciosul se
luptă neîncetat pentru diavolul: minte, huleşte, blestemă, înjură pe Făcătorul său, etc. etc. Ah, ce
sabie groaznică este aceasta! Cu ea păcătosul se junghie pe el însuşi şi sufletul său.
Ah, ce arme groaznice au cei ce slujesc diavolului! Dar oricît de grozave ar fi aceste arme, noi
ostaşii Domnului să nu disperăm. Cu ajutorul Domnului şi cu armele Domnului, noi putem dezarma
pe cei ce le poartă.
Să luptăm neîncetat pentru dezarmarea păcătoşilor!

Rosturile naţionale ale Oastei Domnului

Oastea Domnului a luat un mare avînt. Peste 5.000 de luptători se află în prezent strînşi sub
steagul Mîntuitorului. Nu este nici un judeţ în ţară, unde Oastea să n-aibă mai mulţi sau mai puţini
ostaşi. De la Nistru pînă la Tisa, steagurile noastre fîlfîie cu biruinţă. Sîntem în plină înaintare căci
cu noi este Dumnezeu.
Noi luptăm în primul rînd pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor. Mobilizăm
sufletele la luptă contra păcatului, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Sîntem o
trîmbiţă de deşteptare: sîntem un vînt de primăvară religioasă.
În rîndul al doilea, noi luptăm şi pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă. Opt sute de mii de
români s-au jertfit pentru cucerirea acestei ţări. Dar, vai, avem acum de furcă cu un alt duşman
intern. Ne cuceresc răutăţile şi păcatele: ne biruie stări urîte şi păcătoase care trebuie odată să
înceteze.
Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta, pentru Evanghelia lui Hristos.
Români din toate unghiurile ţării se întîlnesc în Domnul; se întîlnesc ca fraţii de luptă într-o
Oaste ce vrea să cucerească din nou această ţară pentru Evanghelia lui Hristos.
Cînd de la Nistru pînă la Tisa tot românul se va hotărî împotriva păcatelor, cînd de la
Maramureş pînă la Dunăre şi Marea Neagră tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să
trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; cînd ţara aceasta se va umplea de fronturi şi de ostaşi
hotărîţi la luptă împotriva păcatelor; cînd vom cuceri a doua oară această ţară pentru Evanghelia lui
Hristos, atunci - şi numai atunci - am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi acestui neam.
Sănătatea şi însănătoşirea morală a oamenilor: aceasta-i temelia cea tare despre care zice
Evanghelia că nici apele nici vînturile n-au putut-o răsturna. Numai pe această temelie se poate
clădi şi viitorul neamurilor şi ţărilor.
O cum s-ar schimba ca prin minune stările din ţara noastră dacă oamenii din ea s-ar hotărî
pentru Isus Hristos! Cînd şi miniştrii, cînd şi slujbaşii, cînd şi plugarii şi cărturarii, cînd şi săracii şi
bogaţii şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, s-ar hotărî cu toţii să trăiască şi să lucre aşa cum spune
Evanghelia. Atunci îndată s-ar face ţara noastră cea nouă un Canaan dulce şi plăcut .

Un model de steag pentru Oastea Domnului

 După şase ani trecuţi de la înfiinţarea ei, Oastea Domnului a ajuns azi în plină ofensivă. În
Bucovina, şi pe alte locuri, cei intraţi în Oaste s-au organizat în grupuri luptătoare şi şi-au făcut şi
steag.
Societăţile Oastei Domnului vor trebui să-şi aibă steagul la fel. Dăm alături modelul unui astfel
de steag. Se văd în acest model cele două feţe ale steagului. Pe o faţă e Chipul Mîntuitorului, Chipul
Conducătorului Oastei, spunîndu-ne cuvintele de încurajare: Îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea
(Ioan 16, 33). Pe cealaltă faţă sînt doi îngeri ce ne spun că taina biruinţei noastre este Crucea şi
Jertfa Mîntuitorului.
Fiind noi luptători pentru Împărăţia cerului, steagul va avea culoarea albastră, culoarea cerului.
Ne-am pus în legătură cu o firmă ca să facem astfel de steaguri, pentru toate societăţile Oastei
Domnului.
Vom da de ştire prin Lumina Satelor cînd le vom avea şi în ce condiţii.
Steagurile le vom folosi la serbările Oastei şi cînd ostaşii vor merge în propagandă religioasă
prin satele vecine.

În jurul organizării Oastei Domnului:

Şcoala de duminica

Cînd vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cîntare, altul o învăţătură, altul o descoperire,
altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidire sufletească (1 Cor. 14,
26).
În deosebire de alte societăţi, Oastea Domnului n-a ieşit în lume cu statute şi regulamente. Noi
am ţinut şi ţinem să umplem mai întîi candelele ostaşilor cu untdelemnul duhului şi rîvnei sufleteşti.
Am ştiut să umplem candelele şi să slobozim valurile Golgotei pentru că numai din această
revărsare pot ieşi regulamente şi organizare. Oastea Domnului lucrează prin revărsarea Duhului
Sfînt. Din această revărsare, a ieşit cu de la sine şi organizarea Oastei. Revărsările sufleteşti, îşi fac
ele singure matca prin care se scurg.
Cel dintîi punct în organizarea Oastei Domnului este şcoala de duminica. Nu este un lucru nou
această şcoală. E un lucru vechi, pe care însă creştinii l-au părăsit.
Un om - ce se ţinea mare ortodox - mă cam mustra astă vară zicîndu-mi: Ce mai vreţi şi cu
şcoala aia de duminica... aia-i încă o noutate pocăită... da pînă acum n-am trăit noi şi fără şcoala
aceea?...
- O, dragă suflete - i-am răspuns eu - şcoala asta nu e un lucru nou. Dimpotrivă, este foarte
veche. O aflăm la începuturile creştinismului. O arată toate Scripturile. Ne spun Scripturile că
creştinii cei dintîi se strîngeau în fiecare zi să citească Scripturile
(Fap. Ap. 17, 11), se învăţau şi se înţelepţeau unii pe alţii (Col. 3, 16). Cînd se adunau
laolaltă - şi se adunau regulat - unul avea o cîntare, altul o învăţătură, altul o tălmăcire şi astfel se
clădeau unii pe alţii (1 Cor. 14, 16).
Dar, rînd pe rînd, în măsura în care a slăbit rîvna celor dintîi creştini, a slăbit şi şcoala asta. Pe
urmă a dispărut cu totul.
Mai tîrziu a venit diavolul şi în locul şcolii de duminica, şi-a deschis el duminica şcoala lui prin
cele cîrciumi. În locul şcolii de duminica, avem azi şcoala diavolului. Duminica şi în sărbători după
prînz, creştinii se strîng pe la birturi unde se ticăloşesc cu alcoolul şi săvîrşesc fel de fel de răutăţi.
În cazul cel mai bun, se strîng de minciuni şi de vorbe urîte.
Popoarele din Apus - pe unde vîntul Duhului Sfînt a suflat mai cu putere - a reînviat demult şi
şcoala de duminica. Ea începe a învia şi la noi. Are însă duşmani. Vezi chiar d-ta, eşti contra ei. Vrei
să rămînem şi pe mai departe cu şcoala diavolului. Nu mai spune la nimeni, dragul meu, aceste
vorbe că şcoala de duminica ar fi o noutate pocăită. Ne facem de ruşine cu astfel de nerozii...
Şcoala de duminica este o cerinţă a creştinismului, este o cerinţă a Evangheliei. Oastea
Domnului trebuie să o aibă pe tot locul.
Ce este şcoala de duminica? Este o adunare unde oamenii cei credincioşi îşi petrec în cele
sufleteşti, întocmai cum păcătoşii îşi petrec în cele rele pe la cîrciumă.
 Diavolul e şiret mare. El se sileşte să imite lucrurile Domnului. Aşa a făcut şi cu şcoala de
duminica. Prin cele cîrciumi, diavolul şi-a făcut şcoala lui după modelul şcolii Domnului. În loc de
Biblie, el a dat în mîna oamenilor cărţile de joc; în loc de revărsarea Duhului Sfînt, le-a dat
revărsarea şi beţia alcoolului; în loc de cîntări duhovniceşti, le-a dat cîntări lumeşti; în loc de vorbe
alese şi învăţături, a pus în gura lor înjurături şi tot felul de vorbe porcoase şi urîte. Ah. ce şcoală
grozavă este şcoala de duminică a diavolului! Şi ah, ce de şcolari are această şcoală spurcată!
Noi trebuie să prăpădim această şcoală; noi trebuie să scoatem pe oameni din iadul acestei şcoli.
Duminica şi în sărbători după amiază, noi trebuie să aducem pe oameni în şcoala de duminică, în
şcoala Domnului unde să-i învăţăm să-şi petreacă în cele sufleteşti. Să-i învăţăm să citească în
Biblie, să-i învăţăm cîntări duhovniceşti, să-i învăţăm a se îmbăta cu beţia cea sfîntă a Duhului
Sfînt.
Şcoala de duminica trebuie să fie o lipsă sufletească a ostaşilor din Oastea Domnului (şi a
tuturor creştinilor). Oriunde sînt 2 sau 3 ostaşi, ei trebuie să se strîngă duminica după biserică la un
loc (în casa unuia dintre ei) şi aici să facă o şcoală sufletească; o şcoală de deşteptare şi de întărire
în cele sufleteşti. Pe cele mai multe locuri, ostaşii Domnului au făcut această şcoală şi prin ea
lucrează cu multă izbîndă. Multe lucruri bune şi frumoase se pot face în aceste şcoli. Amintesc aici
cîteva din punctele de căpetenie a şcolii de duminica:
1 - Citirea Bibliei. Şcoala de duminica trebuie să fie înainte de toate o şcoală a Bibliei. Biblia
este o şcoală mare, o şcoală minunată. O viaţă întreagă ţine această şcoală. Toţi şcolarii Bibliei,
văzînd cu ochii capătă dar, înţelepciune, cunoştinţă sufletească, pentru că Biblia este Cartea lui
Dumnezeu, este o Carte plină de putere, de dar şi de har.
Tocmai pentru asta, Biblia este o carte persecutată. Nici o carte din lume n-a fost şi nu este atît
de persecutată ca Biblia. Diavolul se străduieşte în tot chipul să ţină pe oameni departe de această
Carte minunată. A diavolului este şi minciuna că Biblia ar fi o carte pocăită.
Ostaşilor din Oastea Domnului! Ţineţi la Biblie întocmai ca la pîinea ce o mîncaţi, la apa ce o
beţi şi la aerul ce-l răsuflaţi. Ţineţi la Biblie - şi citiţi în Biblie - întocmai cum soldatul ţine la arma
sa.
Eu cred că n-am de la Domnul o altă încredinţare şi poruncă mai mare decît aceasta, să strig
oamenilor cuvintele Lui: Cercetaţi Scripturile că acelea mărturisesc despre Mine şi în ele socotiţi că
aveţi viaţa veşnică (Ioan 5, 39). Cărţile de Lumina Satelor şi Lumina Satelor eu socot că nu sînt
altceva decît un mic dascăl care-i ajută pe oameni să intre în şcoala cea mare a Bibliei. În şcoala
asta trebuie să fie şi toţi ostaşii Domnului (cu ajutor de la Domnul de sus, vom scrie cîndva o carte
întreagă despre Sfînta Scriptură).
2 - Rugăciunea în comun. Un alt punct al şcolii de duminica, trebuie să fie rugăciunea în
comun. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga îngenunchind cu toţii în faţa Crucii
Mîntuitorului. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din cărţile de rugăciuni, ci şi
cu vorbele lor proprii. Rugăciunea cu cuvintele proprii, este un semn al lucrării Duhului Sfînt. La o
astfel de rugăciune lucră şi Duhul Sfînt şi lucră şi mintea omului.
3 - Cîntarea în comun trebuie să fie un alt punct al şcolii de duminica. Despre aceasta am vorbit
pe larg în paginile de mai înainte.
Pe lîngă asta, în şcoala de duminica se pot citi cărţi religioase şi foi religioase, se pot declama
poezii religioase, se pot ţinea vorbiri şi tîlcuiri şi alte lucruri folositoare. Adunaţi-vă pe tot locul în
şcoala de duminica şi Duhul Sfînt vă va arăta ce să lucraţi, ce să grăiţi, cum să vă rugaţi, cum să
cîntaţi şi cum să vă clădiţi unul pe altul (1 Tes. 5, 11).
Eu sînt încredinţat, iubiţii mei fraţi ostaşi - că - după 6 ani de la înfiinţarea Oastei Domnului -
sînteţi plini de bunătate, plini de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sînteţi în stare să vă învăţaţi unii pe
alţii (Rom. 15, 14).
În şcoala de cumineca se pot pune la cale şi alte lucruri frumoase. Între acestea sînt şi:

Serbările religioase

Acolo unde ostaşii sînt mai mulţi şi mai bine organizaţi, vor face din cînd în cînd serbări
religioase. În programul acestor serbări se vor lua: cîntări religioase, predici, poezii, declamări, citiri
şi alte lucruri frumoase. Pe multe locuri (Cîmpulung, Hunedoara, Buteni, etc) s-au ţinut astfel de
serbări cu cea mai mare reuşită.

Ofensive - ieşiri prin satele vecine

Cu mare izbîndă şi folos sufletesc se fac şi aşa numitele ofensive ale Oastei Domnului. Ostaşii
cu rîvnă pleacă în propagandă prin satele vecine. Se duc şi Îl vestesc pe Domnul şi Oastea
Domnului prin cîntări, predici, rugăciuni, împărţire de cărţi religioase, etc. Aceste ieşiri fac mare
răsunet în sufletul oamenilor. Mulţi se întorc la Domnul prin propagande de acest fel.
Iubiţilor fraţi ostaşi! Oriunde sînteţi doi sau trei luptători, plecaţi numai cînd aveţi răgaz prin
satele vecine şi vestiţi cu curaj lucrul Domnului şi Oastea Domnului. Nu vă temeţi căci Domnul este
cu voi. El vă va arăta ce să grăiţi şi cum să lucraţi.

Ajutoraţi-vă unii pe alţii!

Noi cei intraţi în Oastea Domnului trebuie să fim cu adevărat fraţi în Domnul. Orice s-ar
întîmpla unuia dintre noi, să venim în ajutorul lui. Să fim cu adevărat toţi pentru unul şi unul pentru
toţi.
Distanţele geografice fiind însă foarte mari între noi, vom lucra şi aici cu vecinătăţile noastre.
Ostaşii vecini şi cei strînşi în grupuri, se vor ajutora unii pe alţii în toate necazurile şi lipsurile lor
trupeşti şi sufleteşti.
De altcum, cu timpul vom organiza după anumite norme şi chestia ajutoarelor.
Se pot alege comitete care să hotărască în diferite afaceri. Toate cauzele ce se vor ivi între
ostaşi, trebuie judecate între ei. Acest comitet va decide şi asupra dezertorilor din Oaste.
Aş putea înşira încă multe, multe amănunte şi reguli de organizare, dar timpul le va aduce el cu
de la sine. Duhul şi rîvna noastră, iubiţilor fraţi ostaşi, ele singure ne vor face adevărate cadre de
organizare.

Carnetele ostaşilor

Un ostaş al Domnului trebuie să raporteze clipă de clipă Domnului de sus despre tot ce a lucrat.
Aceasta e o datorie sufletească a fiecărui ostaş.
Fac însă bine ostaşii dacă pun şi pe hîrtie rapoarte şi întîmplări din fronturile luptei. Cîţiva
ostaşi au şi făcut acest lucru. Cum? Şi-au cumpărat din boltă un caiet de scris în care au însemnat
păţanii, întîmplări, fapte şi simţiri pe care le-au avut după ce au intrat în Oaste. Cînd caietul s-a
umplut, şi-au cumpărat altul, iar pe cel plin ni l-au trimis nouă să publicăm la foaie unele, altele de
prin el. Sînt de mare preţ aceste carnete. Îndemnăm pe toţi ostaşii care ştiu purta pana, să le facă. Pe
urmă, vom scoate aceste însemnări într-o carte mare plină de tot atîtea pilde frumoase şi fapte de
vitejie culese din fronturile mîntuirii sufleteşti.

N-avem nici un fel de taxe

Odată cu aceasta, ţin să o spun cu apăs că noi n-am îngreuiat pe cei înscrişi în Oaste cu nici un
fel de impunere, fie de bani, fie de cărţi. Ne-am ferit ca de foc de lucrul acesta pentru că oriunde se
ivesc taxe şi impuneri, încolţesc bănuiala că se face cîştig bănesc.
Noi am impus pe cei din Oastea Domnului numai cu taxe şi dări sufleteşti pe care trebuie să le
plătească Domnului.

Un mare vestitor al Oastei Domnului

Mişcarea cu Oastea Domnului a făcut prin ţară un mare răsunet. S-au scris cuvinte frumoase
despre această mişcare.
Dar cea mai preţioasă vestire ne-a făcut-o şi ne-o face părintele arhimandrit, Iuliu Scriban din
Bucureşti, unul din cei mai învăţaţi bărbaţi ai bisericii ortodoxe şi ai ortodoxiei întregi. Părintele
arhimandrit I. Scriban vesteşte cartea şi mişcare cu Oastea Domnului ca pe cea mai bună
propagandă pentru combaterea alcoolismului. Oastea Domnului - scrie părintele arhimandrit - e o
întocmire care înseamnă pentru stăvilirea beţiei mai mult decît ce au făcut toţi medicii din ţara
asta... Oastea Domnului este o mare şi plină de nădejdi întocmire de luptă contra beţiei şi altor
răutăţi... nu se poate ca prin această Oaste a Domnului să nu se simtă în curînd urmarea ei fericită în
poporul nostru.
Cărţile de la Lumina Satelor - scrie părintele arhimandrit I. Scriban - sînt atît de bune, atît de
tari în puterea de a urni inimile şi a goni nesimţirea - încît e o datorie de a le face cunoscute şi a le
răspîndi. Toţi cei ce se silesc a îndrepta lipsurile poporului trebuie să se înarmeze cu aceste cărţi.
Foarte plăcute ca înfăţişare şi bine lucrate, nu se poate să nu placă oamenilor. Nu citiţi altceva fără a
le citi pe acestea.
Vestirea ce ne-a făcut-o părintele arhimandrit I. Scriban a tras foarte mult în cumpăna mişcării
Oastei Domnului. Prin această vestire, Oastea Domnului a început a pătrunde cu putere şi în Vechiul
Regat.
Noi ostaşii Domnului îi sîntem recunoscători pentru acest preţios ajutor şi îi trimitem şi din
acest loc mulţumirile noastre.

Cîteva brave grupuri din Oastea Domnului

Ca orice armată, Oastea Domnului, îşi are şi ea unele brave grupuri de luptători care, conduse
fiind de bravi conducători, multe fapte de vitejie sufletească au făcut. Pe unde au fost conducători
vrednici s-au şi făcut frumoase începuturi de organizare. Dăm mai jos, pe scurt unele amănunte şi
informaţiuni ce le avem despre cîteva brave grupări din Oastea Domnului.

În Bihor

Unul din cei mai vechi prieteni şi stegari ai Oastei Domnului este părintele Cornel Magier, fost
preot în Cermei jud. Arad, în prezent preotul misionar al eparhiei Oradea Mare.
Părintele Magier vesteşte Oastea Domnului prin toate satele Bihorului şi strînge suflete sub
steagul Mîntuitorului.
Pentru preţiosul ajutor ce ni-l dă, îi aducem şi din acest loc mulţumirile noastre. Domnul să-i
ajute să poată aduce cît mai multe suflete la picioarele Mîntuitorului.
În Bihor avem o mulţime de grupuri luptătoare.

În Bucovina

În raport cu mărimea ei, Bucovina stă cea dintîi în toată ţara cu rîvna pentru lucrul Domnului şi
pentru Oastea Domnului.
Centrul şi grosul Oastei Domnului din Bucovina se află în partea sudică a Bucovinei în
Cîmpulung şi jur. La Cîmpulung, Oastea Domnului are un preavrednic conducător în persoana
bunului preot şi păstor de suflete, părintele Gh. Rotariu. Ne-a dat de la început un sprijin preţios şi
neprecupeţit. Prin rîvna şi stăruinţa sf. sale, Oastea Domnului din judeţul Cîmpulung - concentrată
la Cîmpulung - are azi peste 350 de luptători. E cea dintîi care şi-a făcut şi steag şi înaintează
frumos în lucrul Domnului.
Ceea ce a făcut părintele Rotariu este o pildă frumoasă despre ce poate face un vrednic păstor
de suflete.

În Moldova

În timpurile din urmă, Oastea Domnului a început să înainteze foarte frumos şi prin Moldova.
Încă de la început am avut sprijinul preavrednicului preot misionar (azi revizor eparhial) al
mitropoliei Moldovei, părintele P. Chirica, unul dintre cei mai vrednici preoţi ce-i are biserica
ortodoxă. Părintele Chirica este şi un scriitor apreciat. A scos mai multe cărţi foarte bune. Încă pe la
sfîrşitul anului 1923 a format la Iaşi un grup de 50 de ostaşi luptători.

La Hunedoara

Prin stăruinţele preavrednicului şi învăţatului protopop al Hunedoarei, Dr. Vasile Oană şi ale d-
lui inginer Emilian Popescu, s-a înfiinţat la Hunedoara încă de la început o Oaste a Domnului cu
peste 50 de luptători.
Oastea din Hunedoara înaintează frumos în lucrul Domnului. Ţine adunări, a făcut o frumoasă
serbare şi are un fond de binefacere. Oastea din Hunedoara are şi un Buletin al Oastei Domnului
care se tipăreşte prin rîvna d-lui inginer Em. Popescu şi publică lucruri foarte frumoase.

La Vutcani

O admirabilă lucrare face părintele Gh. Vasilache la Vutcani, jud. Fălciu. Lucră de ani de zile cu
o Oaste a lui Isus. A înrolat în fronturile mîntuirii peste 700 de suflete pe care le hrăneşte şi le
întăreşte mereu prin ceea ce se cheamă evanghelizare. A răscolit un ţinut întreg pentru lucrul
Domnului.
Are şi o Casă a săracilor pentru ajutorarea celor nevoiaşi, orfani şi văduve. A aprins o lumină
mare cu revărsări de minunate înfăptuiri evanghelice.

Alte cîteva grupuri luptătoare

Printr-o mulţime de locuri, cei intraţi în Oastea Domnului şi-au strîns rîndurile şi s-au organizat
în grupuri luptătoare. În aceste grupuri, ostaşii ţin şcoala de duminica, se clădesc unii pe alţii şi
atrag şi pe alţii în frontul mîntuirii. Unele grupuri fac şi serbări şi pleacă prin satele învecinate
vestind Oastea Domnului şi luptînd pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Dăm mai jos pe scurt cîteva din aceste grupuri luptătoare:
La Apateu, jud. Arad, prin rîvna părintelui At. Căpitan, s-a înfiripat o măreaţă Oaste cu 160 de
ostaşi luptători. Oastea îţi ţine regulat şcoala de duminica, are cor cu 4 voci şi înaintează frumos în
lucrul Domnului.
La Hususăul de Criş, jud. Bihor, părintele Gavril Iovan, a înrolat în armata mîntuirii 238 ostaşi
din parohia sf. sale şi din comunele vecine.
La Buteni, jud. Arad, Oastea Domnului ţine serbări, are cor şi fanfară, şi înaintează frumos în
lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Multă rîvnă pune în lucrul Domnului cantorul Braiţia.
La Beznea, jud. Bihor, prin rîvna părintelui N. Berea, Oastea Domnului are peste 30 de
luptători. Un brav luptător în această Oaste este Dumitru Caba I. George. A condus Oastea prin
satele vecine şi a înrolat o mulţime de suflete.
La Braşov-Stupini, Oastea Domnului are un preţios stegar şi conducător în persoana vrednicului
învăţător-director Romul Cosma.
La Nandru, jud. Hunedoara, prin rîvna plină de foc ceresc a ostaşului Beniamin Ţinţ şi alţii,
Oastea Domnului are peste 25 de ostaşi. Are şi cor şi steag.
La Picleu, jud. Bihor, Oastea Domnului are peste 63 de luptători, conduşi de preotul R. Filip şi
bravul nostru luptător Gavril Pîrcălab.
La Batiz, jud. Hunedoara, avem o Oaste înfiripată de vrednicul nostru ostaş, Gh. Muntean, acar
la C.F. Fratele nostru Muntean are şi darul de a scrie poezii frumoase. Ajută şi cu acest dar Oastea
Domnului.
La Salonta, jud. Bihor, avem o veche Oaste a Domnului înfiripată prin rîvna epitropului Mihai
Popovici.
La Botuşana, Bucovina, este o Oaste organizată cu cor şi steag. A aranjat şi o frumoasă serbare.
La Beiuş, Oastea Domnului are un preţios vestitor în persoana profesorului de religie Paşcu
Bolcaş. Mai multe eleve de şcoală normală au intrat în Oaste.
La Frata, jud. Cluj - cu toată împotrivirea preoţilor greco-catolici - avem un grup de ostaşi
luptători conduşi de cantorul Ioan Moldovan.
La Dorna-Candreni, Bucovina, avem un brav stegar şi luptător în persoana lui Andrei a Timofi
Candrea. A înrolat o mulţime de suflete şi a umplut satele cu cărţi religioase.
La Ibăneşti-Pădure, jud. Mureş, Oastea Domnului are 40 de ostaşi înrolaţi prin rîvna unui
luptător curajos şi dîrz: Iuon Cirtăş. Oastea de aici a avut şi are foarte mult de suferit, dar Domnul
puterilor este cu ei.
La Sadova, Bucovina, este o Oaste numeroasă strînsă prin rîvna bravului luptător Gh. Latiş.
La Valea-Mare, jud. Bihor, prin rîvna ostaşului Ciorba Miron şi alţii, s-a înfiripat o Oaste cu
peste 20 de luptători.
La Boteşti, jud. Bacău, avem un brav şi cuminte luptător în persoana lui Apostol V. Antoche. A
înfiripat o Oaste cu care a făcut şi ofensive prin satele din jur înrolînd o mulţime de suflete sub
steagul Mîntuitorului.
La Gînţaga, jud. Hunedoara avem un vechi grup de luptători care au făcut multe fapte de
vitejie.
La Viştea de Sus, jud. Făgăraş, avem un grup de 10 ostaşi luptători.
La Petriceni, Bucovina, prin rîvna ostaşului Teodor Panţir, factor poştal, avem peste 25 de
ostaşi.
La Viştea de Jos, jud. Făgăraş, avem un grup de 15 luptători.
La Micălaca, jud. Arad, prin rîvna preoţilor de acolo, lucrează foarte frumos o Oaste organizată
cu şcoală de duminica şi cor.
La Lisa, jud. Făgăraş, prin rîvna vechiului nostru luptător Gh. Greavu, cantor, avem o Oaste cu
32 de luptători.
La Şomoşcheş, jud. Arad, Oastea Domnului are o organizaţie înfiripată îndată la începutul
mişcării noastre prin rîvna ostaşului Petru Sas. Lucrează de ani de zile cu multe izbînzi.
La Doroteia, Bucovina, prin rîvna ostaşului Gh. Popa, Oastea de acolo are cor şi înaintează
frumos în lupta mîntuirii.
La Vînători, jud. Teleorman, este un grup de 16 ostaşi luptători.
La Mîngeşti, jud. Vaslui, Oastea înfiripată prin străduinţele ostaşului Simion Miron, a avut
multe de suferit.
Tot aşa şi Oastea din comuna Vlascineşti, Dorohoi, unde luptă ostaşul Zamfir Muntean.
La Neagra, jud. Turda, Oastea Domnului are un grup de 10 ostaşi luptători.
La Strunga, jud. Roman, prin rîvna ostaşului Vasile Mafteiu şi alţii, luptă o Oaste cu 17 ostaşi.
La Salcia, jud. Mehedinţi, avem o Oaste cu 12 luptători.
La Brusturi, jud. Bihor, prin rîvna cantorului Flore Buie, avem o Oaste care face ofensive şi
izbînzi mari.
În comuna Ivăneşti, jud. Vaslui, avem o Oaste înfiripată prin rîvna cîntăreţului bisericesc, Ioan
Fl. Miron. A avut multe de suferit.
La Plopeni, jud. Botoşani, lucrează o Oaste cu 22 de luptători.
În comuna Domniţa Ileana, jud. Ialomiţa, prin rîvna păstorului sufletesc de acolo, s-a format o
Oaste luptătoare cu 10 ostaşi.
La Aldeşti, jud. Arad, prin stăruinţele părintelui Tr. Vraciu, s-a înfiripat o Oaste ce lucră cu
multe izbînzi.
În Vatra Dornii, Bucovina, prin rîvna ostaşului Sava Morar şi alţii, lucră demult o Oaste cu
numeroşi luptători.
La Săsciori, jud. Alba, prin rîvna învăţătorului Ioan Marini, s-a format un grup de ostaşi care
luptă cu mare bărbăţie.
La Sighişoara, încă avem un grup de ostaşi luptători.

Mai sînt şi alte multe, multe grupuri luptătoare pe care nu le-a putut cuprinde locul puţin ce-l
avem în cartea aceasta (unele se află şi în paginile următoare, printre ostaşii daţi cu fotografia).
Domnul îi cunoaşte şi ştie rîvna lor. Pe El Îl rugăm să le treacă numele în Cartea Vieţii şi să le ajute
să poată lupta şi birui pînă la sfîrşit.
 Cîţiva viteji şi cîteva fapte de vitejie din Oastea Domnului

În Oastea Domnului avem, ca în orice armată, mulţi ostaşi care se disting prin fel de fel de fapte
de vitejie. Faptele lor le-am scris în Lumina Satelor. Vom scoate mai tîrziu o carte întreagă în care
vom da pe larg toate faptele de vitejie care s-au săvîrşit în fronturile Oastei Domnului. Dăm şi aici
în cartea aceasta cîţiva viteji şi cîteva fapte de vitejie. Rîvna lor să fie o pildă şi pentru alţii care s-au
strîns la lucru şi la luptă sub steagul Mîntuitorului. În Oastea Domnului sînt înştiinţaţi peste 5.000
de ostaşi. O, ce groaznică ofensivă am putea face cu această armată împotriva vrăjmaşului diavol,
dacă fiecare ostaş ar fi un ostaş activ în Oastea Domnului. Toţi cei intraţi în Oastea Domnului să
ajute după puterile lor lupta împotriva întunericului pentru ca Oastea Domnului să fie cu adevărat o
oaste de luptători şi diavolul să se cutremure de ofensiva noastră.

S-a lăsat de trafic

Un vechi şi brav luptător în Oastea Domnului este Zaharie Cudlic din Pojorîta, Bucovina.
Înainte de a intra în Oaste ţinea trafic de tutun şi rachiu, adică făcea şi el un fel de apostolie pentru
diavolul. De cînd a intrat în Oastea Domnului s-a lăsat de acest lucru şi s-a făcut negustor de cărţi
religioase. A desfăcut mii de cărţi religioase (Biblii, Psaltiri, cărţile de la Lumina Satelor, etc);
călătoreşte duminica cu trenul prin sate şi oraşe, silindu-se cu cărţile sale să prindă pe oameni în
mrejele Evangheliei. Iată este şi acest lucru o mică apostolie plăcută lui Dumnezeu.
A scris prin Lumina Satelor şi multe articole frumoase adeverindu-se ca un curajos şi neînfrînt
luptător.

Un alt luptător

Un brav luptător în Oastea Domnului este şi ostaşul Gh. Hulei Roşu din Neagra Şarului,
Bucovina. A desfăcut şi desface sute de cărţi religioase şi a atras în Oastea Domnului o mulţime de
suflete. Un război fără muniţie - ne scrie fratele Hulei - este un război pierdut; trimiteţi muniţie,
cărţi religioase, căci altcum lupta noastră slăbeşte.

Şi-a cuprins înapoi pămîntul pierdut cu beţia

Un vechi luptător în Oastea Domnului este Augustin Toma din Vecerd, jud. Tîrnava Mare. A
fost un beţiv mare. Îşi mîncase şi averea cu beţia şi băutura. După ce a intrat în Oastea Domnului şi
s-a lăsat de băutură, şi-a cuprins înapoi moşioara vîndută şi şi-a cumpărat şi avere cerească. Istoria
fratelui nostru Augustin Toma este o mărturie grăitoare despre puterea cu care lucrează şi azi
Cuvîntul lui Dumnezeu.
Fratele Augustin scrie şi poezii foarte frumoase.

Din biruinţele Duhului Sfînt

Ostaşul nostru George Sasu din Mateiaş, jud. Tîrnava Mare, după ce a intrat în Oastea
Domnului a dat înapoi partea din avere pe care o luase pe nedrept de la surorile pe care ei, fraţii, le
luase din avere înduplecînd pe tatăl lor să le lase lor întreagă averea. Iată şi această faptă este o
biruinţă a Duhului Sfînt.
Prin pilda sa, fratele nostru a atras multe suflete în Oastea Domnului.

Alţi bravi luptători:

Ioan Grigorie Rusu, cîntăreţ, Brăeşti, jud. Fălticeni.

Simeon Dzamoş, Pătrăuţi, Bucovina.
Petru Blaj, Conop, jud. Arad.
Morar Sava, tîmplar, Vatra Dornii, Bucovina.
 Ionel C. Boldojar, Telega, jud. Prahova.
Pavel Tolciu, Vaţa de Jos.
Constantin Brădăţan, Capu Codrului, Bucovina.
Gloguş George, Horodnicul de Sus, Bucovina.

Cu banii ce-i dădeau pe tabac şi băutură

Cît amar de bănet se duce pe lucrul diavolului: pe băutură şi fumat! Şi ce de lucruri frumoase
nu s-ar putea face cu aceşti bani prădaţi! Ascultaţi mai jos trei pilde despre ce fac ostaşii Domnului
cu aceşti bani:
Un ostaş din Oastea Domnului Ioan Indreiu, factor poştal la Arad, lucră de ani de zile cu multă
rîvnă în Oastea Domnului. A adus la Domnul o mulţime de suflete. Cu data intrării sale în Oaste, la
20 ianuarie 1926, din banii cei dădea pe tabac şi băutură a făcut un fond la Lumina Satelor, cu
ajutorul căruia se vor tipări nişte ţigări sufleteşti.
Cu banii de pe tabac şi băutură şi-a cumpărat Biblia şi o mulţime de cărţi religioase.
Şi-a cumpărat cărţi de 4.000 de lei. Tot aşa a făcut şi ostaşul Vasile Mafteiu din com. Strunga,
jud. Roman. Pe banii ce-i prăda pe băutură şi tutun, şi-a cumpărat cărţi religioase - hrană sufletească
- de 4.000 de lei.

Un brav luptător în nordul ţării

Are Oastea Domnului în persoana lui Miron Dănuţiu, din Văleni, jud. Satu Mare. E unul din cei
mai activi ostaşi. A desfăcut şi desface sute de Biblii, Psaltiri şi alte cărţi scoase de Lumina Satelor.
A atras o mulţime de oameni lîngă Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Oastea Domnului. A dospit un ţinut
întreg cu cărţi şi foi religioase.
Ca tovarăş în lucrul Domnului are şi pe soţia lui, intrată şi ea în Oastea mîntuirii. Ce fericită şi
binecuvîntată poate fi o casă unde soţii petrec o astfel de viaţă de luptători şi biruitori!

La Suceava

La Suceava, în Bucovina, Oastea Domnului are un brav luptător în persoana lui Gh. Catargiu,
agent sanitar. Fratele nostru Gh. Catargiu a fost prim diacon adventist. Dar a părăsit această sectă şi
întorcîndu-se la biserică a intrat în Oastea Domnului.
În persoana fratelui Gh. Catargiu, Oastea Domnului a cîştigat un brav stegar şi luptător. Vesteşte
pe tot locul Oastea Domnului, desface şi predică cu putere Cuvîntul lui Dumnezeu. Din Suceava şi
satele din jur a atras în fronturile mîntuirii o mulţime de suflete.
Un alt brav luptător este Vasile Gh. Barba din Bosanci, Bucovina. A umplut satele cu cărţi
religioase şi cu vestirea Oastei Domnului.

S-au lăsat de cîrciumărit

În comuna Criveşti-Strunga, jud. Roman, fratele nostru luptător I. Popescu, era mai înainte
cîrciumar, adică un fel de ajutător la lucrul diavolului. A intrat în Oastea Domnului lăsîndu-se îndată
de această meserie de suflet pierzătoare. S-a lăsat de un cîştig necurat stors din patimile şi
suferinţele Domnului.
Tot aşa a făcut şi Damian Marcu şi soţia sa Veta din comuna Tău, jud. Tîrnava Mică. S-au lăsat
de un cîştig ce le aducea pieire sufletească.
 Un brav luptător

Unul din cei mai vechi şi însufleţiţi luptători din Oastea Domnului este şi ostaşul Iulius Igna din
Cîmpuri Surduc, jud. Hunedoara. Ca invalid de război, avînd brevet de comerciant ambulant de
cărţi, a folosit acest drept făcînd adevărate vitejii în desfacere de cărţi religioase. A desfăcut şi
desface sute de mii de cărţi religioase.
Cutreierînd tîrgurile din întreg Ardealul, vesteşte pe tot locul Oastea Domnului şi a atras
mulţime de suflete în fronturile mîntuirii sufleteşti.
A ajutat fondul de evanghelizare al Oastei Domnului cu daruri de peste 3.000 de lei.

Alţi bravi luptători:

Axentoi Spiridon din Deia-Frumoasa, Bucovina.

Gavril C. V. Lupaşcu, Vama, Bucovina.
Zenovie Zarie, Jupani, Severin.
Nicolae Baloni, croitor, Caransebeş.
Atanasie Rusu, Poiana Stampi, Bucovina.

Domnul alege vasele cele slabe...

Un brav luptător în Oastea Domnului este elevul de liceu Viorel Bujoreanu, de la liceul
Cîmpulung, Bucovina. A desfăcut cărţi religioase în preţ de peste 30.000 de lei. Auziţi! Un elev de
şcoală a desfăcut cărţi religioase în preţ de peste 30.000 de lei!
Oare nu este şi acest lucru o adeverire că Domnul alege vasele cele mici şi slabe ca să facă de
ruşine pe cele mari şi tari?
Elevul V. Bujoreanu este şi un însufleţit vestitor cu graiul al Oastei. În timpul vacanţelor, pleacă
la drum şi vesteşte Oastea Domnului.

Ce poate face un mic ostaş

Un mic ostaş, plin de rîvnă, este şi elevul Vasile Bot din comuna Orivişele, jud. Bihor. A făcut o
mare mişcare sufletească în lumea elevilor, atrăgînd pe mulţi în Oastea Domnului.
Mai mult decît atît, elevul V. Bot a intrat şi el în rîndul semănătorilor de lumină. A desfăcut şi
desface cărţi religioase în preţ de mii de lei şi umple mereu satele cu Lumina Satelor şi cu cărţi
religioase.
Iată ce poate face un copil pentru biruinţa Evangheliei. Iată o pildă frumoasă ce poate fi urmată
şi de cei mari.

Alţi 2 elevi:

Roşu Viorel din Buru, jud. Turda desface cărţi şi vesteşte Oastea Domnului.
Tudoran Moise din Hodani, jud. Timiş, desface cărţi, vesteşte Oastea Domnului şi scrie poezii.

Alţi luptători:

Vasile Iacoban, Vatra Dornii.

Popa Ilie, Secuieni, Bacău.
Toader Miron, Vama, Bucovina.
Ioan Bălan, Sadova, Bucovina.

Ce poate face un monah

Mari şi preţioase servicii a adus Oastei Domnului un călugăr învăţat şi plin de focul Duhului
Sfînt: părintele ieromonah Nicodim Mandiţă. Părintele Mandiţă e tipul călugărului misionar. Numai
de la noi a desfăcut cărţi religioase în preţ de zeci de mii de lei. A ajutat pătrunderea Oastei printr-o
mulţime de judeţe din Ardeal şi Vechiul Regat. Prin legăturile sf. sale cu lumea monahilor, a dus
prin mari depărtări vestea mişcării noastre. A scris şi o carte frumoasă, Lupta împotriva lui satana.

Ce poate face un cantor

În Oastea Domnului avem foarte mulţi cantori, care se întrec în lucrul Domnului. Între aceştia
este şi Ioan Zamfirescu din Luncani, jud. Severin. De ani de zile vesteşte Oastea Domnului în
biserică şi afară de biserică, în satul său şi afară de satul său. A înrolat o mulţime de luptători şi a
umplut un ţinut întreg cu cărţi religioase.

În lumea muncitorilor mineri din Valea Jiului face o frumoasă lucrare George Gabor, maistru
artificier, la mina Est, Lupeni. Vesteşte de ani de zile Oastea Domnului, împarte foi şi cărţi
religioase. În timpul din urmă, prin rîvna părintelui protopop I. Duma, s-a format şi la Petroşani o
Oaste a Domnului cu mulţi luptători.

Ce poate face un elev

Un luptător tînăr şi plin de rîvnă în Oastea Domnului este Alesciuc Petru, elev la şcoala
cantorală ortodoxă din Cernăuţi, de fel din Broscăuţii Vechi, jud. Storojineţ. În fronturile Oastei
Domnului, acest elev a făcut adevărate vitejii. La şcoala din Cernăuţi şi prin satele din Bucovina a
desfăcut sute de cărţi religioase în preţ de peste 20.000 de lei.
Auziţi! Un elev de şcoală s-a băgat într-o lucrare ce a trecut peste 20.000 de lei; ce a întrecut
demult puterile lui. În lucrul nostru de evanghelizare, un elev de şcoală ne-a dat un sprijin ce a
întrecut sprijinul unor eparhii întregi.

Din calfă de crîşmar

Un brav ostaş în Oastea Domnului este şi tînărul Ioan Opriş din Ighiel, jud. Alba. Înainte de a
intra în Oaste era calfă la un comerciant de băuturi. După ce a intrat în Oaste, s-a lăsat de această
meserie urîtă şi s-a făcut un vestitor al Domnului. A desfăcut sute de cărţi şi a atras în Oastea
Domnului o mulţime de suflete. Despre rîvna lui mărturiseşte şi faptul că a pornit mari depărtări
pentru a cerceta pe cei mai aproape din fraţii lui de luptă scrişi la Oaste şi a-i îmbărbăta în lupta
mîntuirii.

În Oastea Domnului intră şi femei, copii, tineret şi bătrîni

Oastea Domnului e o armată în înţeles sufletesc, adică o oaste înarmată cu arme sufleteşti ce se
luptă contra vrăjmaşului diavol şi ispitelor lui. În acest înţeles, Oastea Domnului e o armată
sufletească în care pot intra - şi trebuie să intre - şi femei, şi copii, tineri şi bătrîni. Oastea Domnului
cheamă sub steag suflete: cheamă pe orice suflet care se doreşte după mîntuire. În Oastea Domnului
avem plugari şi muncitori, cărturari şi maiştri, femei şi copii, etc.
Foarte mulţi fraţi greco catolici avem în Oastea Domnului. În lupta mîntuirii sufleteşti îi primim
şi pe dînşii cu drag căci doar avem cu toţii aceeaşi credinţă şi acelaşi Mîntuitor. Chemaţi-i pe tot
locul să intre şi ei în armata mîntuirii.

Ce poate face o ostaşă

Oastea Domnului are în fronturile sale şi o mulţime de femei care se întrec şi ele în rîvnă şi
luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Amintim aici în carte pilda unei astfel de femei: Ana Matei din Lugoj, ostaşă în Oastea
Domnului.
 A făcut şi face minunate lucruri pentru biruinţa Evangheliei. A umplut Lugojul şi jurul cu cărţi
religioase comandate de la Lumina Satelor. Împreună cu o altă soră a ei în lucrul Domnului, nu
cruţă nici o osteneală ca să poată prinde mereu suflete în mreaja Cuvîntului lui Dumnezeu.
O altă luptătoare. Oastea Domnului a pătruns şi în Bucureşti unde avem cîţiva ostaşi plini de
rîvnă pentru lucrul Domnului. Amintim aici pe o ostaşă din Oastea Domnului, Ana Buliga. Face o
vie propagandă printre muncitorii de la Chitila şi alte centre. Desface cărţi religioase şi ne-a trimis
un ajutor lunar pentru lucrul Domnului.

Avem şi un fond de evanghelizare al Oastei Domnului

Oastea Domnului are şi un fond întemeiat în anul 1925 de un cucernic şi evlavios cantor de la
ţară, Nicolae Cimpoca, din comuna Sadu, jud. Sibiu, cu o donaţie de 1.000 de lei.
Fondul a fost înfiinţat pentru ajutorarea trupească şi sufletească a membrilor din Oastea
Domnului. Din acest mic grăunte de muştar doresc să crească un pom mare, ne-a scris cantorul N.
Cimpoca. La Lumina Satelor au intrat apoi şi alte daruri şi ajutoare pentru Oastea Domnului şi
lucrul Domnului. Faptul acesta ne-a îndemnat să punem bază unui fond de evanghelizare în care s-
au trecut toate ajutoarele intrate la Lumina Satelor pentru Oastea Domnului.
Planul fondului e făcut aşa că el nu se va cheltui niciodată, ci va da numai ajutor - cu cametele
lui - pentru tipărirea de cărţi religioase; pentru lupta ce o poartă Oastea Domnului şi alte mişcări
creştineşti - camătă sufletească aducînd neîncetat dăruitorilor. Toţi care au contribuit la acest fond,
vor avea astfel un capital ce le va da neîncetat camăta cea mai scumpă: trezirea păcătoşilor la o
viaţă nouă.
Contribuirile la sporirea acestui fond s-au publicat şi se publică în Lumina Satelor. Fondul
societăţii a trecut peste 50.000 de lei. Acest fond va avea cele mai frumoase chemări. Eu mă gîndesc
la vremile cînd din grăuntele de muştar ce l-a sădit fratele nostru N. Cimpoca, ca răsări un pom
măreţ... cînd vom putea avea o casă a noastră de adăpost pentru bolnavi, bătrîni, orfani... cînd vom
putea avea o boltă împărţitoare de cărţi sufleteşti ieftine sau chiar gratuite... cînd vom putea avea o
cooperativă creştină, etc.
Acest fond s-a folosit pînă acum:
1 - Pentru ajutorarea ostaşilor năpăstuiţi.
2 - Pentru tipărirea cărţilor religioase.
3 - Se va chema în ajutor pentru cumpărarea unei tipografii a Oastei Domnului. Cu ajutor de la
Domnul de sus, vom avea cu timpul şi o tipografie a Oastei Domnului. Atunci vom scoate şi o carte
specială arătînd cu numele pe toţi care au făcut daruri la fondul de evanghelizare.

Cum se face intrarea în Oastea Domnului

Intrarea în Oastea Domnului se face printr-o înştiinţare la redacţia foii Lumina Satelor. Această
înştiinţare este un fel de hotărîre a omului de a se lăsa de răutăţi. Este un fel de legămînt şi
făgăduinţă publică a omului de a lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului.
Aceste înştiinţări se publică în foaia Lumina Satelor. Mii şi mii de astfel de înştiinţări se află
publicare în Lumina Satelor. Dăm mai jos, de pildă, cîteva din ele:

Domnule redactor! Vă rog să mă primiţi şi pe mine la lupta contra patimilor celor rele căci din
tinereţele mele multe patimi se luptă cu mine. Diavolul e şiret mare. El cearcă să mă lege întîi cu aţă
subţire de mîini şi de picioare, dar mereu tot îngroaşă aţa pînă în urmă mă aflu legat cu lanţuri grele
şi de grumaz şi atunci în zadar voi căuta să mă dezleg, căci o fi prea tîrziu.
Dumitru Luciu, cantor, Leasa, jud. Arad.

Cuvioase părinte! Subsemnatul Gh. Cristoiu, ucenic la atelierele C.F.R. Simeria, vă rog a mă
scrie şi pe mine în Oastea Domnului. Depun această hotărîre pe baza voinţei de a deschide şi în
inima mea un mic atelier pentru învăţăturile frumoase ale Domnului nostru Isus Hristos.
Gheorghe Cristoiu, ucenic la atelierele C.F.R. Simeria.
 Te rugăm părinte bun primeşte-ne în Oastea Domnului Isus Hristos. Cu credinţă adevărată
promitem că ne vom lupta contra tuturor relelor.
Cădem şi noi la picioarele Tale Doamne Isuse Hristoase precum a căzut femeia cînd Ţi-a spălat
cu lacrimi picioarele Tale şi cu părul capului Ţi le-a şters (Luca 7, 36).
Salutăm şi noi cu drag pe cele scrise în Oaste şi pe cele ce au gînd să se scrie şi făgăduim căci
numai moartea ne va mai despărţi de citirea foii Lumina Satelor.
Ioana Andronicescu şi Ioana Crăciunaş din Sadova, Bucovina.

Cucernice părinte! Ne deschidem şi noi uşa inimii noastre să intre Mîntuitorul în ea, că demult a
tot bătut la uşă. Sculîndu-ne din somnul păcatelor Îi deschidem uşa ca să petrecem viaţa cu El.
Citind foaia şi cărţile scoase de dv. şi cercetîndu-ne viaţa noastră, am văzut că am trăit în zadar.
Aşadar să ne dezbrăcăm de haina cea veche şi să ne îmbrăcăm cu haina luminii. Rog cuvioase
părinte a ne înscrie şi pe noi în Oastea Domnului Isus Hristos.
Vasile Cara şi soţia Ioana, şi sora ei Floriţa Man, com. Vidolm, jud. Turda.

Onoratule părinte,
mă grăbesc cît mai fierbinte
să pot intra şi eu
în Oastea lui Dumnezeu.
Ca să nu fiu şi eu legat şi la întuneric aruncat ca cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă din
pilda de la Matei cap. 22.
Iuon Dornean, Cîmpulung, Bucovina.
 Cîţi sîntem în Oastea Domnului?
- peste 5.000 de suflete luptăm în fronturile mîntuirii sufleteşti -

În cartea cu Oastea Domnului - ediţia I-a şi ediţia a II-a - amintisem cu numele pe cei intraţi în
Oastea Domnului, împărţiţi pe judeţe şi comune. Am vrut să facem şi acum acest lucru, dar n-am
mai putut. Sîntem acum peste 5.000 de luptători. Pentru a-i aminti pe toţi cu comuna şi numele, ne-
ar trebui loc prea mult; ne-ar trebui aproape o carte întreagă, mai mică.
Cînd se vor împlini 10 ani de la înfiinţarea foii Lumina Satelor, vom scoate o carte întreagă cu
numele tuturor celor care au luptat şi luptă în Oastea Domnului. Ostaşii se vor sili să fie scrişi cu
toţii în Cartea Vieţii: nu cumva să rămînă nescrişi în Cartea aceea.
În cartea aceasta, dăm pe cei intraţi în Oaste cu numărul, împărţiţi după judeţe. Spre acest scop
am făcut alături o hartă a ţării. În această hartă se vede răspîndirea ce o are Oastea Domnului prin
diferitele judeţe. Cruciuliţele ce se văd prin judeţe - mai multe sau mai puţine - înseamnă numărul
ostaşilor. Fiecare cruciuliţă înseamnă 10 ostaşi. Adică în judeţul unde este o cruce, înseamnă că
avem acolo 10 ostaşi, unde sînt două, înseamnă că avem 20 de ostaşi şi aşa mai departe.
După această statistică, Oastea şi ostaşii Domnului împărţiţi pe judeţe, se prezintă astfel:

În Bucovina = 720 de ostaşi.

În judeţul Fălciu = 780 ostaşi.
În judeţul Bihor = 678 ostaşi.
În judeţul Arad = 614 ostaşi.
În judeţul Hunedoara = 458 ostaşi.
În judeţul Botoşani = 142 ostaşi.
În judeţul Caraş Severin = 124 ostaşi.
În judeţul Turda = 114 ostaşi.
În judeţul Sibiu = 92 ostaşi.
În judeţul Tîrnava Mare = 84 ostaşi.
În judeţul Bacău = 84 ostaşi.
În judeţul Fălticeni = 78 ostaşi.
În judeţul Făgăraş = 74 ostaşi.
În judeţul Sătmar = 71 ostaşi.
În judeţul Tecuci = 71 ostaşi.
În judeţul Alba = 63 ostaşi.
În judeţul Iaşi = 68 ostaşi.
În judeţul Timiş = 57 ostaşi.
În judeţul Bistriţa = 53 ostaşi.
În judeţul Mureş = 53 ostaşi.
În judeţul Braşov = 43 ostaşi.
În judeţul Cluj = 41 ostaşi.
În judeţul Vaslui = 35 ostaşi.
În judeţul Teleorman = 34 ostaşi.
În judeţul Tîrnava Mică = 32 ostaşi.
În judeţul Mehedinţi = 27 ostaşi.
În judeţul Neamţ = 26 ostaşi.
În judeţul Prahova = 25 ostaşi.
În judeţul Ilfov = 23 ostaşi.
În judeţul Constanţa = 23 ostaşi.
În judeţul Ialomiţa = 21 ostaşi.
În judeţul Putna = 21 ostaşi.
În judeţul Vîlcea = 19 ostaşi.
În judeţul Bălţi = 19 ostaşi.
În judeţul Maramureş = 19 ostaşi.
În judeţul Gorj = 18 ostaşi.
 În judeţul Dîmboviţa = 17 ostaşi.
În judeţul Someş = 17 ostaşi.
În judeţul Muscel = 16 ostaşi.
În judeţul Roman = 15 ostaşi.
În judeţul Chişinău = 15 ostaşi.
În judeţul Dorohoi = 14 ostaşi.
În judeţul Dolj = 12 ostaşi.
În judeţul Vlaşca = 12 ostaşi.
În judeţul Buzău = 11 ostaşi.
În judeţul Orhei = 11 ostaşi.
În judeţul Tighina = 9 ostaşi.
În judeţul Tutova = 9 ostaşi.
În judeţul Trei Scaune = 9 ostaşi.
În judeţul Sălaj = 9 ostaşi.
În judeţul Odorhei = 8 ostaşi.
În judeţul Argeş = 8 ostaşi.
În judeţul Caracal = 7 ostaşi.
În judeţul Covurlui = 5 ostaşi.
În judeţul Tulcea = 4 ostaşi.
În judeţul Brăila = 3 ostaşi.
În judeţul Cahul = 3 ostaşi.
În judeţul Hoţin = 3 ostaşi.
În judeţul Rîmnicu Sărat = 2 ostaşi.
În judeţul Olt = 2 ostaşi.
În judeţul Durostor = 2 ostaşi.
În Yugoslavia = 9 ostaşi.
În Ungaria = 6 ostaşi.

Multe lucruri interesante ne arată harta de alături.

1 - Întîi, ne arată răspîndirea frumoasă ce-a luat-o Oastea Domnului. A crescut ca grăuntele de
muştar din Evanghelie. În pragul anului 1923, Oastea a început cu 2-3 luptători. La 5 luni după
înfiinţarea ei aveam abia 15 luptători, iar azi avem peste 5.000. E o mărturie grăitoare şi acest lucru
despre puterea cu care lucrează şi azi în lume darul şi harul Duhului Sfînt. Oastea Domnului a ieşit
din lucrarea Duhului Sfînt şi va trăi numai pînă Duhul Sfînt va lucra prin ea.
2 - A doua, ne arată că Oastea Domnului este răspîndită azi în toată ţara şi prin toate judeţele.
Însă odată cu aceasta, se arată şi aici adevărul că vîntul Duhului Sfînt suflă încotro vrea (Ioan 3,
8). Pe unele locuri a suflat mai mult, în altele mai puţin. Unele judeţe sînt pline de cruciuliţe, prin
altele abia a pătruns una, două.
Frumoasă răspîndire arată Oastea Domnului prin Bucovina, Bihor, Moldova şi alte locuri.
Harta de alături este şi o hartă de război în care se vede cum stau oştile noastre în războiul cel
sfînt. Stăm bine. La nord, la răsărit şi la apus avem trei aripi de armată mare: trei admirabile puncte
strategice. Urmează să ne întărim pe tot locul ca să putem cuceri ce-avem de cucerit. Să ne întărim
mereu şi să atragem şi pe alţii în fronturile noastre ca să cucerim a doua oară ţara aceasta pentru
Evanghelia Mîntuitorului.

Afară de cartea aceasta

mai sînt şi alte cărţi care vestesc Oastea Domnului

Ţinem să spunem că afară de cartea aceasta - anume întocmită pentru vestirea Oastei Domnului
- mai sînt la redacţia Lumina Satelor şi alte cărţi care vestesc Oastea Domnului. Toate cărţile de la
Lumina Satelor scoase de preotul Iosif Trifa, vestesc Oastea Domnului. Ostaşii Domnului vor folosi
şi aceste cărţi pentru ei şi pentru alţii.
Aceste cărţi de altcum sînt cunoscute. Ele au făcut un mare răsunet în ţară. S-au desfăcut în
peste 100.000 de exemplare. Multe suflete au aflat pe Domnul şi mîntuirea citind aceste cărţi.
Sub titlul Cărţile îndreptăţirii, învăţatul arhimandrit Iuliu Scriban din Bucureşti recomandă
pentru popor aceste cărţi scriind următoarele:
Iată, vreau să fac o slujbă oamenilor arătîndu-le o comoară de cărţi de care ştiu bine că n-au să
se plîngă. Ştiu că n-au să le fure timpul hoţeşte, că au să le facă nu numai plăcere, ci şi o mare
binefacere sufletească.
Este vorba de cărţile părintelui Iosif Trifa din Sibiu.
Preotul acesta a avut un gînd mare şi bun: să dea poporului cărţi de citire cum se cade şi să-i
prindă într-o întovărăşire (Oastea Domnului), ca să-şi hrănească mintea şi inima numai cu gînduri
mari şi curate.
Astfel de socoteli şi-au făcut şi alţii, dar n-au izbîndit aşa bine ca părintele Trifa. Sfinţia sa a
scos la lumină cărţi cu un cuprins care se citeşte uşor, cărţi frumoase, plăcute la vedere, pe hîrtie
trainică, cu slovă mare şi uşoară a fi cuprinsă cu ochii, iar mai presus de toate, aceste cărţi, aşa de
temeinic lucrate, mai sînt şi ieftine.
Aceste cărţi le aflaţi înşirate - cu numele şi cu preţul lor - la sfîrşitul acestei cărţi.

Citiţi şi răspîndiţi Biblia, Cartea lui Dumnezeu

Fiecare ostaş cititor să aibă Biblia şi să se hrănească cu citirea ei. Biblia (în care se cuprinde şi
Noul Testament şi Psaltirea) trebuie să fie pîinea sufletească zilnică a fiecărui ostaş. Ceea ce este
puşca pentru un soldat, aceea trebuie să fie Biblia pentru un ostaş al Domnului.
Nici o altă carte - cu oricît meşteşug ar fi scrisă - nu poate înlocui Biblia, pentru că ea este
Cartea lui Dumnezeu scrisă cu pana Duhului Sfînt.
Cărţile de la Lumina Satelor sînt numai un mic călăuz pentru introducerea sufletelor în şcoala
cea mare a Bibliei. Mai bine aruncaţi în foc toate cărţile mele decît să vă lipsiţi de Biblie, de Cartea
Vieţii.
Cereţi de la Lumina Satelor Biblia şi răspîndiţi pe tot locul această Carte a lui Dumnezeu!

Cum moare cel păcătos, cum moare beţivul

Ah, cît de cumplită este moartea păcătoşilor, moartea celor ce stăruie pînă la sfîrşit în păcate şi
ticăloşie. În clipele morţii cel păcătos vede pedeapsa ce-l aşteaptă. Diavolul i-a tot şoptit pînă acum
înşelăciunea că nu este iar şi rai, dar acum, avîndu-şi prada asigurată, îi arată răsplata ce-l aşteaptă:
deschide în faţa lui gura iadului zicîndu-i: Poftim la intrare, al nostru eşti căci nouă ne-ai slujit!
Diavolul e şiret mare. Ca să poată cîştiga pe oameni, el se ascunde pe sine şi iadul. El şopteşte
mereu păcătoşilor: Nu este rai, nu este iad, nu este altă viaţă decît cea de aici: beţi, mîncaţi, chefuiţi,
păcătuiţi şi vă petreceţi viaţa!...
Dar în clipele morţii, cînd şi-a asigurat prada, el pune în faţa păcătosului osînda şi pieirea
veşnică...
Ah, ce sfîrşit grozav! În clipele morţii, păcătosul vede cumplita osîndă ce-l aşteaptă... vede în
zare focul iadului apropiindu-se de el. Se cutremură îngrozit; ar vrea să se apere, acum înţelege
totul, dar e prea tîrziu, e prea tîrziu!...
Ah, ce clipe fioroase sînt clipele morţii pentru cel păcătos. În aceste clipe se aude şi teribila
judecată cerească: Du-te de la Mine blestematule, în focul cel veşnic...
(Matei 25, 41). În aceste clipe, păcătosul îşi dă duhul în mîinile diavolului.
O, cum n-au eu glas de trîmbiţă să strig cuvintele psalmistului: Cumplită este moartea
păcătoşilor. O, cum n-au eu glas de trîmbiţă să strig să strig cuvintele Domnului: Lucraţi pînă este
ziuă, căci vine noaptea cînd nimeni nu mai poate lucra (Ioan 9, 4).

Cum moare un ostaş din Oastea Domnului

U ostaş din Oastea Domnului stă liniştit în faţa morţii. El stă în faţa unei lumi pe care o
cunoaşte; el pleacă într-o lume cunoscută, pleacă în lumea Mîntuitorului său pentru care a trăit şi a
luptat. Un ostaş aşteaptă liniştit clipa cînd va pleca acasă la Domnul
(1 Cor. 5, 8). El doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos (Filip. 1, 23).
În clipele morţii, cel din Oastea Domnului vede în zare locul ce i l-a gătit Domnul
(Ioan 14, 1-14)... vede Ierusalimul cel sufletesc (Apoc. 21), vede cununa vieţii ce-l
aşteaptă. Ultimele lui cuvinte sînt: Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit, călătoria am
sfîrşit (2 Tim. 4, 7)... Doamne Isuse, în mîinile Tale încredinţez sufletul meu... eu vin acum la
Tine... El trece acum în lumea Mîntuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui. Sufletul lui scapă de
ultima legătură a pămîntului: de lutul corpului. Sufletul lui pleacă spre Acela, care îl cheamă cu glas
dulce: Vino slugă bună şi credincioasă (Matei 25, 21).
Sufletul lui se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie... ce mărire, ce
slavă, ce strălucire!... cetatea Domnului străluceşte ca un soare ceresc... toate porţile îi sînt
deschise... Sufletul lui intră în sfînta cetate... coruri de îngeri îl întîmpină cu cîntece de biruinţă. El
cîntă acum cu îngerii cîntări pe care noi oamenii nu le cunoaştem. El vede acum ceea ce ochii noştri
n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (1 Cor. 2, 9).
Un ostaş din Oastea Domnului nu moare. El se mută acasă la Domnul. Domnul în trece îndată
din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer (Ioan 5, 24).

Intraţi în Oastea Domnului!

Ca să dobîndim cununa vieţii
... şi să intrăm în Ierusalimul cel ceresc

Toate Scripturile strigă pe noi că trebuie să trăim o viaţă de luptători şi biruitori. Viaţa noastră
trebuie să se gate cu cuvintele ap. Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa
am păzit, de acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii care mi-o va da mie Domnul în ziua aceea (2
Tim. 4, 7).
Cîţi însă dintre credincioşii de azi trăiesc o astfel de viaţă de luptă şi biruinţă? Cei mai mulţi
trăiesc în asemănarea omului ce se vede în chipul de alături. El are privirea aplecată în jos şi cu o
greblă de gunoi, strînge cu zor la paie, surcele şi praf (adică gunoaie). Un înger ţine deasupra
capului său o cunună cerească şi îl îmbie cu ea. Dar omul nici nu vrea să se uite în sus, ci strînge
înainte la gunoaie.
Acest om închipuie pe cei ce trăiesc afundaţi şi cufundaţi cu totul în gunoiul acestei lumi, în
gunoaiele patimilor şi păcatelor. Lucrurile cele lumeşti şi pămînteşti au cuprins cu desăvîrşire inima
lor. De lupta cea sufletească şi de mîntuirea sufletului nici habar n-au.
Ah, e plină lumea de astfel de oameni. Cei mai mulţi oameni parcă nimic nu fac altceva decît
strîng la gunoaie. N-au putere să se uite în sus să vadă cununa vieţii ce li se îmbie. Au îmbătrînit în
rele şi în vicleşuguri. După ei rămîne... un vraf de gunoi. Ah, ce viaţă pierdută este aceasta!
Fratele meu! Ia seama! Poate şi tu eşti printre aceştia. Ai pierdut cu totul simţul cerului. Te-ai
afundat cu totul în coaja pămîntului şi în gunoaiele patimilor şi păcatelor. Un înger stă mereu
deasupra capului tău cu cununa vieţii. Te îmbie să laşi grebla de gunoi şi să primeşti cununa, dar tu
nici habar n-ai. Strîngi înainte la paie, surcele şi praf... strîngi înainte la păcate. Sau - ceea ce e tot
atît de rău - te amăgeşti crezînd că poţi dobîndi cununa vieţii cu fel de fel de nimicuri.
O, fratele meu! Părăseşte îndată această viaţă pierdută. Lasă grebla de gunoi şi te uită în sus.
Lasă-te îndată de lume şi de păcate şi te apucă de cele sufleteşti. Ia seama că te vei uita odată în sus,
dar atunci va fi prea tîrziu. Cînd moartea va veni, te vei uita speriat î sus spre cer, dar atunci va fi
prea tîrziu... vei vedea cum ţi se duce cununa vieţii care o viaţă întreagă a stat deasupra capului tău
şi te-a îmbiat cu viaţa de veci. Ce folos va fi atunci de gunoaiele pe care le-ai strîns?
Lasă-te fratele meu, lasă-te îndată de lume şi păcate şi intră în Oastea Domnului ca să trăieşti o
viaţă de luptător şi biruitor!
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Şi noi lucram cu grebla de gunoi!... Domnul ne-a ajutat să
scăpăm de ea. Din nişte strîngători de gunoaie lumeşti, Domnul ne-a ajutat să ne facem nişte
luptători pentru cununa vieţii. Să stăruim în lupta aceasta. Să răsune neîncetat în urechile noastre
cuvintele Domnului şi făgăduinţa Domnului: Fii credincios pînă la moarte şi Eu îţi voi da cununa
vieţii (Apoc. 9, 10).
Ah, ce răsplată scumpă ne aşteaptă pe cei ce trăim o viaţă de luptă şi biruinţă. Cînd vom ieşi din
lumea aceasta, îngerii ne vor duce de mînă în faţa Scumpului nostru Mîntuitorul zicînd: Slăvite
Stăpîne şi Doamne, un suflet am adus din lume în faţa Ta. Ţie Ţi-a slujit, pe Tine Te-a ascultat,
pentru Tine a luptat... răsplăteşte-l acum cu slava pe care ai făgăduit-o tuturor credincioşilor Tăi.
Mîntuitorul ne va primi blînd, cu braţele deschise şi cu dulcile cuvinte: Bine slugă bună şi
credincioasă... ştiu faptele tale, ştiu dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta că ai suferit
pentru Numele Meu, dar n-ai obosit (Apoc. 2, 14; 2-3)... Îngeri! îmbrăcaţi pe cel biruitor în
haină albă!... el va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb... voi mărturisi numele lui înaintea
Tatălui Meu şi înaintea îngerilor (Apoc. 3, 4-5).
Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră. În ziua cea mare a
răsplătiţilor, Domnul ne va întinde cununa vieţii.

Să ştiţi voi toţi care-aţi intrat în Oaste

să ştiţi că de-om lupta necontenit
sosi-va ziua cînd cereasca Oaste
ivi-se-va pe nori la răsărit
şi Domnul Sfînt va da oştirii noastre
cunună mîndră căci am biruit.

Fratele meu! Noi n-avem aici cetate stătătoare, ci sîntem în căutarea celei viitoare, al cărei
meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 13, 14; 11, 10). Ah, ce măreaţă şi strălucitoare este
această cetate veşnică!
Ah, ce loc plăcut, ce loc măreţ este acesta! Acesta este Ierusalimul cel ceresc, locuinţa noastră
cea veşnică.
Şi eu, Ioan am văzut cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfînt... cetatea era înconjurată cu un zid
mare şi înalt avînd 12 porţi... şi uliţa cetăţii era de aur curat ce strălucea ca cristalul... şi cetatea nu
are trebuinţă de soare nici de lună căci slava lui Dumnezeu p luminează şi noapte nu va mai fi
acolo, nici plîngere, nici strigăte, nici durere... şi cei credincioşi vor locui împreună cu Dumnezeu şi
Dumnezeu Însuşi va fi cu ei (Apoc. cap. 21 şi 22).
Ah, ce loc plăcut, ce loc măreţ ne-a pregătit nouă Domnul! Ceea ce ochii noştri n-au văzut şi
urechile noastre n-au auzit ne aşteaptă în locuinţa noastră cea veşnică. Să luptăm ca să dobîndim
această locuinţă veşnică.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Noi sîntem în marş spre Ierusalimul cel ceresc. Să nu slăbim cu acest
marş. Orice greutăţi, orice ispite şi prigoane ar sta în calea noastră, noi să mergem înainte luptînd şi
biruind. Să luptăm cu bărbăţie căci mîntuirea este aproape. În zare se arată strălucirea locuinţei
noastre celei veşnice. O apă ne mai desparte de această locuinţă strălucitoare. O apă de care
necredincioşii se înfioară (moartea). Noi însă abia vom intra în ea şi ne vom trezi pe ţărmul
mîntuirii. Domnul ne va trece îndată din moarte la viaţă
(Ioan 5, 24).
Scumpii mei fraţi ostaşi! Luptaţi-vă lupta cea bună!... împliniţi-vă datoria şi călătoria ca să ne
întîlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul ceresc... în locul ce ni l-a gătit nouă Domnul (Ioan 14,
3), ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin!
 Oglinda inimii omului

Părintele Iosif Trifa

Părintele Iosif Trifa, întemeietorul mişcării ortodoxe Oastea Domnului, s-a născut în ziua de 3
martie 1888, în satul Certege, jud. Turda. După terminarea celor patru clase primare, face gimnaziul
la Beiuş, iar studiile teologice la Sibiu. În 1910, devine mai întîi învăţător în comuna Vidra de Sus şi
ceva mai tîrziu, căsătorindu-se cu o nepoată de frate a lui Avram Iancu, este hirotonit preot. Între
1912-1918 cunoaşte primele mari încercări ale vieţii: pierderea, rînd pe rînd, a trei copilaşi şi-a
soţiei preaiubite, Iuliana, rămînînd numai cu un singur fiu, Tit. Părintele Iosif Trifa păşi pragul
veşniciei, într-o tristă noapte de februarie 1938, lăsînd scumpilor săi fii duhovniceşti îndemnul
continuării luptei pentru triumful cauzei lui Dumnezeu în ţara noastră.

1938

La un an după plecarea părintelui Vasile Ouatu, o altă ediţie specială - de astă dată a foii Glasul
Dreptăţii - împărtăşea tuturor fraţilor ostaşi din ţară o veste de mare durere: Părintele Iosif Trifa a
adormit în Domnul în noaptea spre dimineaţa zilei de 12 februarie.
S-a stins în locuinţa sa din Aleea Filozofilor Nr. 18, din Sibiu, ca o lumînare care luminează,
consumîndu-se. S-a stins cu ochii ţintă la Isus şi profund preocupat de viitorul Oastei Domnului.
Cînd voi trece din lumea aceasta - scria părintele Iosif de pe patul său de boală - voi ţinea ridicată
sus solia ce o am de la Domnul. Iar cînd voi desface această solie, veţi afla cuvintele Lui: Îndrăzniţi
căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Nu vă temeţi căci iată Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul
veacurilor (Matei 28, 20). Domnul a pornit această mişcare şi El va avea grijă de ea. Aceasta
este ultima mea solie scumpii mei fraţi ostaşi.
A fost înmormîntat marţi 15 februarie, la Cimitirul Central din Sibiu, după ce în prealabil, la
ordinul mitropolitului Bălan, rămăşiţele pămînteşti ale sfîntului slujitor, caterisit de răutatea mai
marilor săi, au fost dezbrăcate de haina preoţească. O mare nesfîrşită de credincioşi din peste 200 de
comune şi oraşe, şi 40 de judeţe, şi-au luat rămas bun de la gornistul lui Dumnezeu care i-a trezit la
o viaţă nouă cu Hristos şi le-a arătat lumina unui strălucit răsărit duhovnicesc prin Oastea
Domnului.

O, dă-mi lacrimi Isuse

O! dă-mi lacrimi Isuse

să-mi plîng păcatul meu
viaţa mea trecută
şi tot ce am făcut eu.

Căci pînă acuma Doamne

eu nu Te cunoşteam
eram în lumea asta
chiar sluga lui satan.

Minciuni şi vorbe rele

eu mult le ascultam
iară pe cele bune
nici nu le auzeam.

Pierdut eram în lume

şi lumea o iubeam
iară pe Tine Doamne
mereu Te suduiam.
Satan cel rău atuncea
mereu mă îndemna
fii tu prieten cu lumea
că de-aia eşti în ea.

Şi multe vorbe rele

îmi punea el în gînd
să beau, să trăiesc bine
că de-aia-s pe pămînt.

Iar eu eram atuncea

ca fiul rătăcit
în ţara depărtată
de Tatăl meu iubit.

Dar iată o lumină

în mine a pătruns:
era lumina sfîntă,
lumina lui Isus.

Iar eu eram atuncea

trezit ca dintr-un somn
şi mă întorsei cu grabă
la Isus al meu Domn.

Mă rog şi-acuma Doamne

ca fiul rătăcit
mă rog cu lacrimi Ţie
că multe Ţi-am greşit.

Cîntare auzită de la sora Anica, ostaşă din Trestia - Hunedoara, la adunarea de la Rusalii şi
pusă pe note de fr. învăţător Al. Morariu. Poezia este scrisă de fratele Iacob Suciu, din com. Valea
Lungă, jud. Turda.

Cuvînt înainte:

O carte veche tipărită cu slove vechi (chirilice) a umblat odinioară între creştinii noştri. Era
intitulată: Oglinda inimii omului celui dinăuntru. Era o traducere din slavonă făcută de un călugăr
cu numele Macarie. Călugărul Macarie spunea că Oglinda aceasta ar fi scrisă de un călugăr rus.
Adevărul însă este că această carte a fost scrisă în Franţa de un anumit Gossner, în spiritul
bisericii romano-catolice, înainte de anul 1820. Traducerea slavonă n-a făcut decît unele mici
schimbări.
Cartea de faţă nu e traducere a cărţii franceze, nici o tipărire din nou a traducerilor ei. Eu am
prelucrat din nou această carte şi am prefăcut-o cu totul din nou punînd în ea prisosul meu sufletesc.
Mai mult de jumătate din ea, are un mers cu totul diferit de cum e cartea franceză şi traducerile ei.
Aşa cum se prezintă, Oglinda aceasta este o carte cu totul nouă şi originală.
Despre folosul şi plăcerea cu care se citeşte această carte mărturiseşte şi faptul că în decurs de
cîţiva ani s-a tipărit în 35 de mii de exemplare.
Domnul să binecuvînteze cu dar de mîntuire sufletească pe cei care o vor citi şi pe cei care o
vor răspîndi căutînd să pescuiască cu ea suflete din adîncul fărădelegilor.

Sibiu, la 1 mai 1936.

 Iosif Trifa, preot
redactorul foii Isus Biruitorul.

Inima şi mîntuirea

Taina cea mare a mîntuirii noastre sufleteşti are două puncte principale. Punctul cel dintîi şi cel
mai însemnat este Golgota, este Jertfa Mîntuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi nici un
fel de mîntuire sufletească. Numai sîngele Lui ne poate curăţi de orice păcat (1 Ioan 1, 7).
Numai prin darurile Crucii putem dobîndi mîntuire, iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea
Duhului Sfînt.
Dar tot atît de însemnat este şi al doilea punct: inima omului. Darurile Crucii pot lucra numai
acolo unde li se deschide inima omului. Faţă de noi, darurile Crucii n-au nici un preţ dacă nu le
primim în inima noastră şi dacă nu le lăsăm să lucreze în inima noastră. După Golgota, în rîndul al
doilea, inima este centrul vieţii şi mîntuirii noastre sufleteşti. Toate predicile Mîntuitorului se
îndreptau spre înăuntrul, spre inima oamenilor. Din belşugul inimii vorbeşte gura - zicea
Mîntuitorul (Matei 12, 34). Din inimă ies ca dintr-un izvor şi cele bune şi cele rele. Că din
inima oamenilor ies gîndurile cele rele: preacurviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile,
vicleşugurile, înşelăciunile, hula, trufia, nebunia (Marcu 7, 22-2).
În starea sa cea căzută şi păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de
tîlhari, o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta se îndreaptă Se îndreaptă Duhul Sfînt cu darurile
Golgotei. Cu ajutorul Golgotei inima se poate face - şi trebuie să se facă - un lăcaş al Duhului Sfînt
(1 Cor. 3, 16).
Îndreptarea şi mîntuirea noastră trebuie să pornească de aici, de la izvorul răutăţilor: de la
inimă. Pînă nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar.
O fîntînă otrăvită o poţi vindeca numai coborîndu-te la izvorul ei şi vindecînd izvorul ei.
Repararea ţevilor n-ajută la nimic (cum se vede acest lucru în chipul de alături). A căuta să te
îndreptezi şi să te mîntuieşti fără îndreptarea inimii ar însemna ca şi cînd ai aştepta tămăduirea unei
fîntîni otrăvite de la repararea ţevilor.
Pînă cînd înăuntrul nostru nu se zideşte o inimă nouă şi curată, toată mîntuirea noastră este o
spoială, o casă zidită pe nisip.
Isus Mîntuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială. Din religia lor lipsea inima
curată, lipsea Duhul. Religia lor ajunsese o religie de forme goale. Vai vouă fariseilor că voi curăţiţi
blidul pe dinafară, dar pe dinăuntru este plin de necurăţenie şi de răutate (Luca 11, 30). Poporul
acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima sa este departe de Mine - zicea Domnul Isus (Matei
15, 8).
Sub această mustrare stă şi creştinismul de azi. Din creştinismul nostru de azi lipseşte tocmai
inima, sau mai bine zis lipseşte Hristos din inimile oamenilor de azi, de aceea s-a stins între oameni
dragostea, mila, bunătatea şi viaţa cea curată. Trăim un creştinism de suprafaţă, fără adîncimi în
Evanghelia Mîntuitorului şi în inima noastră: de aceea viaţa noastră e lipsită de dar şi putere. În
special noi românii, trăim o viaţă neadîncită destul în Evanghelia Mîntuitorului; şi trăim o
Evanghelie neadîncită destul în inima noastră. De aceea e bîntuită viaţa noastră de atîtea scăderi şi
răutăţi.
Lozinca mîntuirii noastre sufleteşti trebuie să fie: mai adînc în taina Golgotei şi mai adînc în
inima noastră. Să arăm mai adînc.
Cetatea vieţii şi mîntuirii noastre este inima. De aceea, spre cetatea aceasta se îndreaptă şi
Domnul şi se îndreaptă şi diavolul. Fiule, dă-mi inima ta! - zice Domnul (Prov. 23, 26).
Domnului Îi trebuie casa aceasta, cetatea aceasta. Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi va
deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20).
Domnul bate la uşă şi aşteaptă să I se deschidă căci uşa este încuiată cu voina noastră şi cu
păcatul. Taina mîntuirii tale sufleteşti, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă; stă în voinţa ta şi în
urechile tale să asculţi glasul cel dulce ce strigă la uşă şi să-i deschizi uşa inimii tale.
 Dar diavolul bate şi el la uşa inimii noastre. El stă la uşă ca un hoţ şi viclean. El bate la uşă cu
fel de fel de şoapte de înşelăciune.
Dragă cititorule! Nu uita: în fiecare clipă, la uşa inimii tale bate Domnul şi bate şi diavolul. Stă
în voinţa ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Din două trebuie să alegi una, căci nimenea
nu poate sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).

Inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cuprindă doi cuceritori

Pentru mîntuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte trei inşi: Domnul, omul şi diavolul.
Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întîia dată pentru că această luptă se dă pentru
cucerirea lui. A doua oară pentru că omul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.
Inima omului şi libertatea voinţei omului este ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi
asediatori: Domnul şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu puterea. Domnul ar putea
face acest lucru, dar nu vrea căci în acest caz omul ar avea o mîntuire silită. Diavolul ar vrea să o
cuprindă şi cu puterea, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi asediatori umblă să cîştige de
partea sa voinţa omului. Pentru acest lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi armele lui de luptă.
Domnul pe cele bune, diavolul pe cele rele, cum se vede în chipurile de alături.
Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului, Se opreşte şi
Domnul şi se opreşte şi diavolul. Atîrnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru
Domnul, sau pentru diavolul. Domnul ne cere alianţa noastră, diavolul aşijderea. Fără alianţa
noastră, Domnul nu vrea să cucerească cetatea; iar diavolul nu poate.
Omul cîştigă, sau pierde această luptă aşa cum se aliază cu unul sau cu altul dintre cei doi
asediatori; după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau pentru diavolul.
Omul nu poate cîştiga această luptă a mîntuirii sale sufleteşti decît în alianţă cu Domnul şi cu
darurile Sale?
Cînd omul îşi deschide cetatea inimii sale şi Îl primeşte pe Isus Biruitorul, atunci viaţa lui
deodată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un aliat şi o alianţă de daruri cu
ajutorul cărora îndată îl biruie şi îl alungă pe diavolul.
În cartea aceasta vom arăta inima omului cucerită de Domnul sau de diavolul, aşa după cum
omul a primit în casa inimii sale pe unul sau pe altul.
Vom arăta ca într-o oglindă starea binecuvîntată a omului care L-a primit pe Domnul şi vom
arăta starea grozavă şi fioroasă a omului care l-a primit pe satana.
Vom arăta că diavolul este un duh puternic (Efes. 5, 12), dar puterea şi domnia lui a fost
înfrîntă. Isus Mîntuitorul a venit în lume anume ca să nimicească lucrului lui (1 Ioan 3, 8).
Omul îl biruie pe diavolul sau e biruit de diavolul aşa după cum primeşte alianţa Domnului sau
amăgirea diavolului.
Citiţi cu luare aminte aceste învăţături gîndindu-vă neîncetat la mîntuirea scump sufletului
vostru.

Diavolul caută inima noastră

Diavolul nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă neîncetat
tîrcoale să poată intra în inimile oamenilor. Aici este locul lui cel plăcut de şedere.
Diavolul este un domnitor ce caută cetatea inimii noastre (Efes. 6, 12); diavolul este un
ucigaş ce caută viaţa noastră (Ioan 8, 44); este un leu, ce caută pe cine să înghită (1 Petru
58); este un semănător de neghină, ce caută ţarina inimii noastre; este un amăgitor care caută pe
cine să amăgească (Apoc. 12, 2).
Diavolul e potrivnicul credincioşilor şi vrăjmaşul lor (1 Petru 5, 8). Toate Scripturile ni-l
arată lămurit pe diavolul şi strigă pe noi să ne ferim de uneltirile lui. Însă diavolul e mişel mare. El
se tăgăduie pe sine însuşi pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu se ferească de înşelăciunile
lui.
În cele ce urmează vom arăta ca în nişte oglinzi starea cea dinăuntru a omului, aşa după cum L-
a primit pe Domnul sau pe diavolul. Priveşte dragă cititorule, în aceste oglinzi, să afli în care din ele
te vei vedea pe tine. Să afli de locuieşte în tine Hristos, sau diavolul; Împărăţia lui Dumnezeu sau
împărăţia diavolului. Uită-te în aceste oglinzi şi judecă drept şi cinstit. Ia seama căci stai în faţa lui
Dumnezeu care cunoaşte toate cele dinăuntru ale tale. În zadar ai căuta să ascunzi adevărul. Spune
adevărul, căieşte-te, apleacă-te cu lacrimi la picioarele Crucii Mîntuitorului căci El a venit anume să
te scape de sub puterea lui satan.

Inima omului care l-a primit înăuntru pe satana

Iată acum inima omului care l-a primit înăuntru pe satana. Iată inima omului biruită de ispitele
lui satana.
O, dragă suflete, poate tu zîmbeşti privind imaginea de mai jos! Dar aceasta nu e de rîs, ea nu e
o închipuire, ci, vai, e un lucru ce aievea se şi întîmplă.
Aş putea să întăresc acest lucru cu nenumărate locuri din Sfînta Scriptură. Voi aminti aici unul
singur. Despre Iude ne spune Evanghelia că, în clipa cînd L-a trădat pe Mîntuitorul, a intrat satana
în el. Satana intrat în Iuda, zice Evanghelia (Ioan 13, 27). Satana intrat în Iuda cu patima iubirii
de bani.
Cu ajutorul patimilor rele intră şi azi satana în inimile oamenilor.
O! Satana nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă tîrcoale
neîncetat să poată intra în inimile oamenilor.
De cîte ori te ispiteşte vreo patimă lumească, să ştii dragă cititorule, că satana e la uşa inimii
tale şi încearcă să intre înăuntru. Dacă nu respingi ispita, satana deschide uşa; o deschide mai întîi
încet-încet, pe neaşteptate şi pe nesimţite, şi pe urmă dă năvală înăuntru cu toată gloata lui, cum se
vede în chipul de pe pagina următoare.
Cu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cuprindă inima omului: cu trufia, cu
desfrînarea, cu pizma, cu mînia, cu zgîrcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mîncări, băuturi şi beţii) şi
cu lenea. Aceste şapte păcate de moarte sînt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urîte şi
flămînde. Potrivită asemănare! Căci cu adevărat patimile cele rele sînt lighioanele, sînt oile lui
satana, pe care diavolul le scoate la păşune în ţarina inimii oamenilor.
Trufia e arătată în chip de păun, pentru că păunul este o pasăre ce se mîndreşte cu penele ei cele
făloase. Prin păcatul trufiei a intrat satana în lume şi în inima primilor doi oameni.
Desfrînarea este arătată în chip de ţap, pentru că ţapul este un dobitoc desfrînat, puturos şi
neruşinat. Aşa e şi patima desfrînării.
Lăcomia, îmbuibarea în mîncări şi băuturi, e arătată în chipul porcului. Tot aici se ţin şi beţiile
care îl schimbă pe om în chipul dobitocului ce se tăvăleşte în noroi şi fărădelegi.
Pizma e arătată în chipul şarpelui ce stă gata să muşte de moarte sufletul oamenilor.
Mînia şi răzbunarea e arătată în chip de leopard furios, gata să sfîşie pe de aproapele. Mînia îl
schimbă pe om în dobitoc furios. Lenea şi nepăsarea e arătată tot în chipul porcului, iar zgîrcenia în
chipul broaştei, care în pofta ei nesăturată, mănîncă pînă şi pămînt.
Acestea sînt cele 7 păcate de moarte din care izvorăsc ca dintr-un izvor plin de otravă toate
păcatele şi fărădelegile.
Cu cele 7 păcate de moarte cuprinde satana inima omului şi se aşează în ea ca un stăpîn şi
poruncitor atotputernic. Dintr-o astfel de inimă, Duhul Sfînt Se departă şi fuge. Voi sînteţi casa
Duhului Sfînt, zice apostolul Pavel (1 Cor. 6, 19), însă din casa în care intră diavolul, Duhul
Sfînt Se departă şi fuge. În locu-I se aşează un alt duh: duhul diavolului, alcoolul. Ăsta-i duhul cel
rău, care dă omului îndemn şi putere în cele rele şi face minuni mari pentru biruinţa iadului şi
pierderea sufletelor.
Duhul diavolului, alcoolul, stă şi el în rînd cu cele 7 păcate de moarte - precum se vede în chip -
ba încă mai mult decît acele, el stă tocmai pe fundul inimii, în loc de frunte pentru că slujbă mare
face pentru biruinţa iadului.
Îngerul cel bun, darul şi mila lui Dumnezeu, nu se departă încă de cel păcătos. Tot se mai sileşte
să-l trezească din pieire. Îi strigă mereu: omule, ce-ai făcut cu sufletul tău?... ce va fi cu sufletul
tău?...
 Un astfel de om este un mort viu, sau un mort care trăieşte cum foarte nimerit îl numeşte
Apocalipsa (Apoc. 3, 1). Mortul nu simte, nu vede, n-aude, nu se mişcă. Întocmai aşa e şi
păcătosul. Îi poţi tot predica - el n-aude; îi trimite Dumnezeu fel de fel de semne şi arătări, dar nu le
vede; poţi să plîngi pentru el, că nu simte. Nu aude şi nu vede, pentru că satana a orbit mintea lui să
nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos (Efes. 6, 32).
Oh, ce fioroasă e starea sufletească a omului biruit de ispitele satanei. În inima lui s-a stins
lumina, s-a stins lumina vieţii duhovniceşti... s-a făcut întuneric şi noapte fioroasă... a voit să
trăiască o viaţă slobodă pentru toate plăcerile şi patimile lumeşti şi acum iată această slobozenie l-a
băgat într-o robie înfricoşată: în robia diavolului. În această înfricoşată stare ajung toţi cei ce trăiesc
după duhul acestei lumi (Efes. 2, 2).
Pentru ca să ajungă omul în starea aceasta grozavă, nu trebuie să se predea lui satana. E destul
dacă trăieşte în voia gîndurilor sale şi în duhul acestei lumi (Efes. 2, 2-3).
Despre un mare necredincios se spune că şi-a testat averea diavolului. Nemaiavînd urmaşi,
dorinţa i-a fost ascultată aşa, că averea şi casele au fost lăsate în voia lor. Şi ce s-a întîmplat? Moşia
a ajuns o pustietate plină de spini şi bălării, iar casele adăpost pentru bufniţe.
Întocmai aşa e şi inima omului lăsată în voia ei, în voia lumii şi în duhul lumii, ajunge desigur
un locaş al diavolului şi un cuib al tuturor răutăţilor. Vai, ce proprietar bogat e diavolul în privinţa
asta! E plină lumea de casele şi moşiile lui.
Dar oricît de păcătos ar fi cineva, el nu e pierdut. Oricît de căzut şi de decăzut ar fi cineva el
poate fi mîntuit. El e pomul ce şi-a pierdut frunzele cînd a venit iarna cu viscolul ispitelor şi
păcatelor, dar puterea de înfrunzire o are. Şi în cel mai păcătos om poate da o primăvară de trezire
la o viaţă nouă cînd suflă vîntul cel cald şi binecuvîntat al Duhului Sfînt.

Rugăciune

Preabunule şi Milostive Doamne! Şi eu, nenorocitul, sînt în starea păcătosului de alături.

Ispitele satanei m-au biruit. Lumina din mine a fost biruită de întuneric. La început, cînd Tu
Doamne ai făcut lumea, întuneric mare a fost peste tot pămîntul. Aşa e acum şi în lumea sufletului
meu. Întuneric mare s-a făcut în inima şi viaţa mea. Inima mi s-a umplut de toată necurăţenia. Mi-e
scîrbă de mine însumi şi de viaţa mea.
Ca un fulger de mustrare şi pieire aud în noaptea sufletului meu cuvintele Tale: Oricine
păcătuieşte este de la diavolul... este robul diavolului şi un fiu al diavolului (1 Ioan 3, 8-10).
O, sărmanul de mine, în ce ticăloasă stare am ajuns! Sînt robul patimilor, sînt robul diavolului!
Tu Doamne m-ai făcut un fiu al luminii, şi iată am ajuns un fiu al întunericului. Tu m-ai făcut un fiu
slobod al Tău, şi iată am ajuns un rob al diavolului. Inima din mine ai făcut-o spre locuinţă a Ta, şi
iată s-a făcut locuinţă a diavolului. O Doamne, cum voi scăpa din această înfricoşată robie? Scapă-
mă Tu Doamne căci eu nu pot face nimic! Totul e rău şi stricat în mine. Tot capul meu este bolnav şi
toată inima mea suferă de moarte (Isaia 1, 5). Inima mea s-a tulburat în mine şi frica morţii a
căzut asupra mea (Psalm 54). Caută din cerul îndurărilor Tale Doamne şi mă izbăveşte din starea
aceasta. În bezna cea înfricoşată în care zac, aştept Cuvîntul Tău: Să fie lumină! Scoate din temniţă
sufletul meu... scapă-mă Preabunule Doamne din această stare grozavă.
Slăvit să fii Tu Doamne, amin şi de-apururi să fii slăvit! Eu am scăpat din starea aceasta
grozavă prin Crucea şi Jertfa Fiului Tău, şi mă rog acum şi pentru tine, dragă cititorule, ca
Dumnezeu să-ţi dea şi ţie dar şi ajutor să poţi şi tu scăpa din această fioroasă robie şi pieire.
Şi dacă ai scăpat, vino dragă suflete să-i ajutăm şi pe alţii să scape. O, lumea aceasta e plină de
cei ce dorm în semnul cel adînc al fărădelegilor. Să-i trezim la viaţa Evangheliei prin rugăciunile
noastre, prin rîvna noastră şi prin lucrul nostru pentru Domnul.

Iată inima omului ce tresare îngrozit

şi începe a se trezi din somnul păcatelor

Oricît de păcătos şi ticăloşit ar fi cineva, mîntuirea sufletului său nu e pierdută. Dumnezeu nu

voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Darul, mila şi dragostea lui Dumnezeu
umblă neîncetat să-l izbăvească şi să-l aducă iarăşi la viaţă. În multe chipuri şi feluri lucră darul lui
Dumnezeu să-i trezească pe cei păcătoşi din somnul păcatelor. Trebuie înainte de toate să ştim că
trezirea păcătoşilor, trezirea la o viaţă nouă, o face totdeauna Duhul Domnului.
Şi trebuie să ştim că Duhul Sfînt lucră cu putere în anumite clipe din viaţa omului. În viaţa
fiecărui om sînt anumite clipe în care bate cu putere vîntul Duhului Sfînt.
Mulţi din cei întorşi la Domnul mărturisesc că simţind aceste clipe şi lăsînd pe Duhul Sfînt să
lucreze mai departe, au apucat pe calea mîntuirii sufleteşti. Un ostaş din Oastea Domnului îmi
spunea că pe el l-a străpuns ca un fulger cele scrise despre sf. Ioan Botezătorul în însemnările
călătoriei la Ierusalim. Din acea clipă s-a hotărît să nu mai pună alcool în gura lui. Iată şi aceasta o
dovadă cum Duhul Sfînt a lucrat cu putere într-o anumită clipă şi omul primind această lucrare, a
apucat la o viaţă nouă.
Trebuie apoi să ştim că pentru trezirea păcătoşilor, Domnul foloseşte chemări dulci şi chemări
mai aspre. O predică duioasă, o Biblie, o foaie religioasă, o carte bună, etc... sînt tot atîtea chemări
duioase prin care Duhul Domnului încearcă să trezească la viaţă pe cei păcătoşi. Mulţi se trezesc şi
prin astfel de chemări. Însă cei mai mulţi nu le bagă în seamă, nu le ascultă. Rîde păcătosul cînd îi
vorbeşti de mîntuirea sufletului... rupe Biblia (spunînd că-i o carte pocăită)... face foiţe de ţigări din
cartea de rugăciuni (cum de fapt am şi văzut un om fumîndu-şi cartea de rugăciuni)... rupe cărţile
religioase şi te înjură cînd te apropii de el cu Cuvîntul lui Dumnezeu.
Cînd omul se învîrtoşează în fărădelegi şi nu mai prinde chemarea cea blîndă şi dulce, pentru
trezirea şi izbăvirea lui din pieirea sufletească Domnul foloseşte şi chemări mai aspre. Cînd atare
boală te doboară la pat, şi să ştii dragă cititorule că poate ea vine din depărtarea lui Dumnezeu să te
trezească din somnul păcatelor. Încercările ce ne vin, necazurile, pagubele, etc... sînt tot atîtea
lucrări ale Duhului Sfînt pentru trezirea noastră din somnul fărădelegilor. (Un ostaş îmi spunea că el
cunoaşte cu adevărat pe Domnul de cînd a fost odată greu bolnav).
Mulţi, foarte mulţi se trezesc din pieire prin astfel de chemări. Scripturile sînt pline de fii
rătăciţi şi suflete pierdute pe care i-a scăpat certarea şi mustrarea Domnului Dumnezeu. Cei pe care
nici mustrarea şi cercetarea Domnului nu-i trezeşte din somnul fărădelegilor, sînt cu adevărat nişte
pierduţi. Domnul îi lasă în voia lor. Nici încercările nu-i pasc, căci Domnul ceartă numai pe cei
credincioşi din care poate face vase alese.
Trezirea păcătoşilor s-ar putea asemăna cu trezirea oamenilor din somn. Este om ce se deşteaptă
la o uşoară chemare sau ciocănire în uşă. Altul abia se trezeşte la zuruiala şi larma ceasului
deşteptător şi iarăşi altul trebuie să-l scuturi zdravăn strigîndu-i: Scoală omule!
Este om ce se trezeşte din somnul păcatului îndată ce aude chemarea cea dulce a mîntuirii. Este
om ce aude îndată glasul Celui ce bate la uşa inimii sale zicînd: Iată Eu stau la uşă şi bat (Apoc.
3, 16). Sînt însă alţii pe care numai chemări mai stăruitoare îi pot deştepta şi iarăşi, sînt alţii care
se deşteaptă numai cînd mîna cea nevăzută a lui Dumnezeu îi scutură prin fel de fel de încercări. Pe
care nici mîna aceasta nu-i poate trezi, sînt pe veci pierduţi.
Alături pe faţa dinainte se vede chipul păcătosului ce tresare şi se trezeşte din somnul şi moartea
păcatelor. E păcătosul de mai înainte despre care am scris că l-a slobozit pe satana să intre în inima
lui. Hai să-i zicem acestui păcătos: Ion - un om oarecare din mulţimea oamenilor. Domnul a folosit
multe dulci chemări să-l trezească la viaţă. Însă Ion acesta pe toate le-a respins. Acum Domnul îi
trimite o chemare mai aspră. O boală grea l-a doborît în pat. Îngerul Domnului - adică darul şi
dragostea lui Dumnezeu - se apropie de el. De data asta se apropie de el cu aducerea aminte de
moarte. CU o mînă îi arată starea grozavă în care se află sufletul său încărcat de păcate, iar cu alta îi
arată cuvintele Scripturii: Plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23).
- Omule - îi zice îngerul - iată vin să-ţi aduc plata păcatelor tale: moartea trupească şi
sufletească... vai ţie omule, ca mîine vei muri... ce va fi cu sufletul tău? ce va fi cu viaţa ta cea
veşnică?... vai ţie că ţi-ai cheltuit viaţa în zadar... te lăfăieşti în păcate şi nepăsare, dar ca mîine vei
intra în mormînt, iar dincolo de mormînt te aşteaptă osînda de veci... o veşnicie întreagă vei plînge
pentru clipele pe care le-ai petrecut în desfătări lumeşti şi nepăsare de suflet... trezeşte-te omule,
trezeşte-te pînă nu soseşte încă sabia morţii...
Ion se înfioară la auzul acestor cuvinte. Pînă acum n-a ascultat chemarea Domnului... şi-a bătut
joc de cele sufleteşti... acum însă se vede deodată pus în faţa morţii, în faţa veşniciei, şi se
cutremură. Tresare îngrozit şi se trezeşte speriat ca dintr-un vis urît. Abia acum i s-au deschis ochii
să vadă starea grozavă în care se află. Se uită în inima sa şi o vede plină de dobitoceştile patimi. Se
înfioară, suspină şi prin suspinul său Îi deschide Duhului Sfînt intrare în inima sa. În întunericul
inimii sale pătrund razele Duhului Sfînt. Pătrunde lumina şi fuge întunericul pentru că lumina cu
întunericul nu pot avea nici un fel de legătură. Diavolul cu răutăţile lui fuge speriat cînd într-o inimă
de om păcătos pătrunde Duhul lui Dumnezeu.
Dar trebuie să ştim şi să băgăm de seamă ca trezirea din somnul păcatelor să fie o trezire
statornică. Trezirea la o viaţă nouă trebuie să înainteze mai departe precum vom arăta în paginile
celelalte.
Dragă cititorule! Poate că şi tu ai adormit în somnul păcatelor. Ia seama că darul şi dragostea lui
Dumnezeu umblă în multe feluri să te poată trezi. Nu respinge mila şi dragostea lui Dumnezeu.
Lasă-L pe Duhul Domnului să lucreze în tine. Nu nesocoti clipele în care Duhul Sfînt lucrează cu
putere în viaţa ta.
Un vestitor al Evangheliei spunea că Domnul Dumnezeu foloseşte 3 chei pentru descuierea
inimii oamenilor şi trezirea lor din somnul păcatelor.
Cheia cea dintîi este o cheie de argint; predicile ce le aude păcătosul în biserică şi afară de
biserică, rugăciunile ce se fac pentru el, chemările ce le aude, etc.
Cînd cheia aceasta nu poate descuia inima, intră în slujbă cheia a doua; o cheie de fier:
suferinţele şi încercările.
Cînd nici aceasta nu poate isprăvi, a treia şi ultima cheie, se apropie de inima omului; aceasta e
o cheie de aur; e cheia darului şi harului Duhului Sfînt. Cel ce nici în faţa acestei chei nu cedează, e
pierdut pentru totdeauna.

Rugăciune

Isuse, Mîntuitorul meu Cel Bun! Mă înfiorez şi mă ruşinez gîndindu-mă cît de mult ai umblat să
mă trezeşti din somnul păcatelor. Trimisu-mi-ai chemări dulci, dar nu le-am ascultat... trimisu-mi-ai
chemări mai aspre, dar nu le-am priceput. Împresuratu-m-ai cu dragoste, dar eu am răspuns cu
ticăloşie. Cu toate cheile Te-ai apropiat de uşa inimii mele, şi eu pe toate le-am respins. Puteai să
mă părăseşti zicîndu-mi: ticălosule, aşa răsplăteşti tu dragostea Mea... Dar TU nu m-ai părăsit, ci m-
ai împresurat mereu cu dragostea Ta. În faţa împietririi mele în ticăloşie, ai deschis în faţa mea -
printr-o boală grea - mormîntul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit ... abia
atunci mi-am dat seama că trăisem o viaţă pierdută, după care mă aştepta osînda veşnică... abia
atunci am alergat sub braţele Crucii Tale unde am aflat iertare şi viaţă.
Duhule Sfinte, trezitorule de viaţă! Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să adorm în semnul pieirii
cele veşnice, ci m-ai scuturat mereu pînă m-ai trezit. Îţi mulţumesc că ai stăruit mereu cu darul şi
harul Tău cel sfînt pînă m-ai scăpat, aplecîndu-mă la picioarele Crucii.

Iată inima omului care a ajuns la cunoaşterea

stării sale nenorocite şi caută mîntuirea

Spuneam mai înainte că trezirea păcătoşilor, trezirea la o viaţă nouă, o face totdeauna Duhul
Domnului, şi iarăşi spuneam că trebuie să-L lăsăm pe Duhul Sfînt să lucreze mai departe în noi căci
altcum trezirea dă înapoi; cel trezit, iarăşi adoarme. Închipuieşte-ţi că dormi într-o casă ce a luat foc.
Ce bine e că te-ai trezit la timp. Dar ce folos ai avea de această trezire dacă nu te-ai ridica din pat şi
n-ai fugi afară? O trezire fără ieşirea din focul păcatelor, n-ajunge nimic.
Taina mîntuirii sufleteşti îşi are şi ea anumite stări prin care ne trece Duhul Sfînt cînd Îl lăsăm
să lucreze în noi. După trezirea din somnul păcatelor, Duhul Sfînt începe a lucra mai departe. El îţi
deschide mai întîi ochii să vezi deplin starea ticăloasă şi nenorocită în care ai ajuns... te opreşte
dintr-odată ca pe fiul cel pierdut în starea cea pierzătoare, să afli unde ai ajuns şi ce ai ajuns.
În această stare se vede în chipul de alături şi Ion, cel trezit din somnul păcatelor şi care a lăsat
pe Duhul Sfînt să lucreze în inima lui. Duhul Sfînt l-a adus la cunoaşterea stării sale celei păcătoase
şi nenorocite. Cel trezit din păcate, abia acum vede şi pricepe în ce stare grozavă şi fioroasă se
află... abia acum i s-au deschis ochii cei sufleteşti să vadă că a trăit o viaţă pierdută în zadar... să
vadă că s-a făcut slugă şi rob diavoleştilor patimi şi ispite. Simţind starea aceasta, începe să-şi
plîngă viaţa pierdută, începe să stropească cu lacrimi trecutul său cel păcătos... începe să simţească
lipsa unui ajutor şi mîntuitor. Simţind starea aceasta, strigă plîngînd: O! nenorocitul de mine! Cine
mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte! (Rom. 7, 24). În clipa asta cerul îi aduce vestea cea bună:
Sîngele Domnului Isus ce s-a vărsat pe Crucea Golgotei ne curăţeşte de orice păcat şi ne scapă din
orice moarte...
Cînd omul înaintează pe această cale de mîntuire, cînd lasă pe Duhul Sfînt să lucreze în inima
lui, diavolul cu dobitoceştile patimi fuge speriat. Diavolul nu mai are nici o putere asupra unei inimi
care se lasă aprinsă, cuprinsă şi cîrmuită de darul şi harul Duhului Sfînt. Patimile şi ispitele nu mai
au nici o putere asupra unei inimi în care a început să lucreze darul şi harul Duhului Sfînt.
Un lucru trebuie să ştim: începutul mîntuirii noastre sufleteşti se începe în clipa în care simţim
starea noastră cea păcătoasă.
Cunoaşterea stării tale celei păcătoase, cunoaşterea deplină a stării grozave în care te afli, în
care te-a adus păcatul, acesta este începutul şi temelia mîntuirii tale sufleteşti. Carul mîntuirii tale
sufleteşti nu pleacă la drum cînd ţi-ai pus în gînd să te laşi de păcate, ci pleacă în clipa cînd îţi
simţeşti ticăloşia în care trăieşti... pleacă în clipa cînd înfrîngerea pentru păcat îţi străpunge ca un
fulger inima... cînd smerenia şi umilinţa te apleacă în genunchi să strigi: Doamne, sînt un păcătos,
sînt un mare păcătos, sînt cel mai mare păcătos... sînt vrednic de osîndă, vrednic de pedeapsă şi
pieire pentru păcatele şi fărădelegile mele.
Scripturile sînt pline de suflete care s-au mîntuit în clipe de acestea, cînd înfrîngerea şi umilinţa
pentru păcat i-a doborît la picioarele Domnului.
Ieşi de la mine Doamne căci sînt un păcătos, a strigat Petru în clipele cînd Domnul l-a făcut
apostol şi vestitor al Evangheliei.
Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperămîntul casei mele, a strigat Zacheu în clipele cînd
Mîntuitorul a intrat cu mîntuire în casa lui.
Vameşul îşi bate pieptul cu umilinţă în clipa cînd s-a îndreptat.
Saul a fost doborît de pe cal cînd mergea plin de trufie spre Damasc; a fost aruncat la pămînt ca
un biet orb neputincios şi din această stare s-a ridicat un om schimbat, un om nou: Pavel, marele
apostol.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa de veci, ci pentru că nu simţesc păcatul, nu
se înfioară de starea lor cea păcătoasă şi nu lasă Duhul Domnului să lucreze în ei. Satana ţine
încuiată inima păcătoşilor mai ales cu trufia. Păcătosul nu vrea să audă de nici un fel de umilinţă şi
înfrîngere..., trufia lui împiedică lucrarea Duhului Sfînt.
Începutul şi temelia mîntuirii noastre sufleteşti este înfrîngerea, smerenia şi umilinţa care
purced din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. Aproape este Domnul de cei
cu inima înfrîntă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalm 33, 18). Inima înfrîntă şi smerită
Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 18).
Un vestitor al Evangheliei a învăţat pe un mare păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind 2
săptămîni de zile o rugăciune din 4 cuvinte: Doamne arată-mi inima mea!
După 2 săptămîni l-a aflat plîngînd cu amar. Îşi aflase inima. Această aflare este începutul
mîntuirii. Cu această aflare s-a mîntuit şi vameşul.
Cînd ai ajuns la aflarea aceasta, Duhul Sfînt te duce mai departe în faţa iubirii lui Dumnezeu să
vezi şi să afli cum ţi-ai cheltuit în zadar viaţa... să vezi şi să afli că tu eşti într-o stare grozavă,
fioroasă, într-o stare de pieire sufletească şi trupească...
Ajuns în starea aceasta, deodată simţeşti un fior, un cutremur ce-ţi străbate toată fiinţa. Mîinile
ţi se strîng cu căldură laolaltă, graiul ţi se stinge şi ochii încep a slobozi lacrimi. Lacrimi calde şi
scumpe sînt acestea... sînt lacrimi de căinţă... sînt lacrimi ce vestesc că se va naşte un om nou, o
făptură nouă.
De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am dat odată peste un om ce plîngea cu hohot
mare de parcă îi murise toată familia.
- Ce ţi s-a întîmplat, dragă suflete, de plîngi aşa de tare - l-am întrebat - ori ţi-a murit cineva din
casă, sau ai avut atare pagubă în bani sau avere?
- O, părinte dragă - mi-a răspuns omul - n-am avut nici o pagubă de aceasta... eu mă plîng pe
mine însumi ca pe un mort în păcate şi fărădelegi... eu plîng pentru că mi-am cheltuit în zadar
talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu... eu plîng pentru că mi-am risipit averea cea sufletească...
- Plînge dragă suflete, plînge înainte - i-am zis eu atunci - căci lacrimile acestea sînt lacrimi
sfinte, sînt lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu... sînt lacrimi care vestesc mîntuirea
sufletului tău.
Dar taina mîntuirii noastre sufleteşti încă nu se sfîrşeşte numai cu lacrimile căinţei. Lacrimile
uşurează, dar încă nu mîntuie. Odată cu lacrimile trebuie să căutăm şi o scăpare, o mîntuire, un
mîntuitor. Odată cu lacrimile trebuie să se trezească în noi şi mai mult fiorul pierzării în care am
ajuns şi dorinţa de a scăpa din această pierzare.
Un al doilea început al mîntuirii tale sufleteşti se începe în clipa în care afli că singur nu te poţi
izbăvi, că îţi trebuie un ajutor din afară... mîntuirea ta se începe în clipa cînd te simţeşti căzut în
prăpastia pierzării şi strigi plîngînd cu amar: O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o
astfel de moarte! (Rom. 7, 24).
Cînd ai ajuns în starea aceasta, se iveşte în zare Crucea şi vestea cerească - cea ma minunată
veste ce s-a auzit pe acest pămînt: Sîngele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 3, 7).
Cu aceasta se deschide o altă uşă, se deschide uşa cea din urmă car educe la taina cea mare a
mîntuirii noastre sufleteşti: la Crucea şi Jertfa Mîntuitorului.

Rugăciune

Doamne Isuse! Eu sînt un păcătos, eu sînt cel mai păcătos om din lume. Averea sufletească am
risipit-o... talanţii i-am cheltuit în zadar... haina mi-am murdărit-o. Totul e stricat... totul e putred...
totul e bolnav în mine. Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea suferă de moarte (Isaia 1,
5). Inima mea s-a tulburat în mine şi frica morţii a căzut asupra mea (Psalm 54). Sufletul meu
este mîhnit şi mă tulbură (Psalm 63, 10)... totul s-a tulburat înăuntrul meu... Păcatele şi
fărădelegile s-au grămădit în sufletul meu ca un vulcan ce clocoteşte... Fă Tu Doamne, ca din acest
vulcan să ţîşnească lacrimi fierbinţi de căinţă... să ţîşnească mărturisirea păcatelor mele.
Sînt bolnav, Isuse Doamne şi Tu Singur mă poţi tămădui căci Tu ai zis: Cei bolnavi ai trebuinţă
de doctor (Matei 9, 12)... mă cufund în pieire şi numai Tu Singur mă poţi scăpa. Doamne Isuse!
Eu vin la Tine cu toate păcatele mele şi cu toate lacrimile mele. Primeşte-mă şi mă mîntuieşte...

Iată pe cel ce a aflat izvorul mîntuirii:

Crucea şi Jertfa Mîntuitorului

În chipul de alături se vede mai departe, istoria lui Ion despre care am vorbit pînă aci. Duhul
Sfînt l-a adus şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii. Mult a lucrat Duhul Sfînt pînă să-l poată
aduce aci. Mai întîi l-a trezit - abia l-a putut trezi - din somnul păcatelor. I-a deschis apoi ochii să-şi
vadă pieirea... i-a dat lacrimi să-şi plîngă păcatele... i-a deschis gura să strige îngrozit: O,
nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte! Şi acum iată Duhul Sfînt l-a adus
sub braţele Crucii, l-a adus la izvorul mîntuirii sale sufleteşti.
Îngenuncheat sub braţele Crucii, i se deschide mintea şi înţelegerea să se afle pe sine însuşi şi
rosturile vieţii sale. Îngenuncheat la picioarele Crucii, află Ion cît de grozav a fost păcatul lui că a
trebuit Însuşi Isus, Fiul lui Dumnezeu să moară pentru el şi iertarea lui. La picioarele Crucii află cu
cîtă dragoste l-a iubit Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. La picioarele Crucii află cea mai
minunată veste ce s-a auzit cîndva pe acest pămînt pentru un om: că Isus este un Mîntuitor al său, că
a murit pentru el, pentru păcatele lui, pentru iertarea lui, pentru iubirea şi scăparea lui...
Ferice de tine Ioane, care stai acum îngenuncheat sub braţele Crucii Mîntuitorului! Iată Sîngele
iertării picură peste lacrimile tale şi păcatele tale... iată mîinile tale strîng cu tăria Crucea mîntuirii
întocmai cum un naufragiat ce era să se înece în valurile morţii, a găsit o scăpare şi cu toată tăria se
ţine de ea. Ferice de tine, căci ai aflat pe Cel ce demult te căuta... ai pe Cel ce a zis: Eu sînt Uşa.
Prin Mine de va intra cineva se va mîntui (Ioan 10, 9).
O, ce lucru scump şi măreţ se vede în chipul de alături! Un păcătos şade îngenuncheat la
picioarele Crucii. Un om a aflat uşa mîntuirii sale sufleteşti: Crucea şi Jertfa Mîntuitorului... un
suflat a scăpat la mîntuire... un păcătos se împacă cu Dumnezeu prin Jertfa cea mare a Fiului Său...
un om moare şi înviază la o viaţă nouă... Se bucură şi îngerii din cer de această schimbare. Se
bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10). Cerul şi pămîntul se
bucură cînd un păcătos se apleacă sub braţele Crucii şi află izvorul mîntuirii sale sufleteşti.
Lasă-te dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii Mîntuitorului căci fără darurile
Crucii nu poţi face nimic. Toată îndreptarea ta, toate silinţele tale, toate sforţările tale sînt scîntei ce
se sting suflate de vîntul ispitelor dacă nu trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii, dacă nu
sorbi clipă de clipă dar şi putere din Jertfa Mîntuitorului. Viaţa noastră de creştini n-are nici o putere
pînă cînd n-am aflat izvorul puterii: Crucea şi Jertfa Mîntuitorului.
Lasă-te dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii. Ia seama că diavolul încearcă în
multe chipuri şi feluri să te poată ţinea departe de Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. Satana e şiret
mare. El te lasă să te hotărăşti contra păcatelor... te lasă să-ţi faci rugăciunile (aşa la repezeală şi de
mîntuială)... te lasă să mergi, din cînd în cînd şi la biserică (ca după biserică să dai şi pe la crîşmă)...
nu se sperie satana nici cînd pui jurămînt că ieşi din rele (şi pe urmă mai afund te bagi în ele)... dar
se îngrozeşte satana şi tremură cînd te apropii de Crucea şi Jertfa Mîntuitorului... se cutremură
satana şi fuge îngrozit cînd te apleci plîngînd sub braţele Crucii Mîntuitorului...
Satana a fost definitiv înfrînt şi bătut prin Jertfa Crucii de pe Golgota. El are frică numai de
această înfrîngere, iar noi îl putem înfrînge numai cu darurile Crucii de pe Golgota.
Satana nu se sperie de hotărîrile noastre contra păcatelor, dar tremură şi fuge îngrozit cînd
îngenunchem cu hotărîrile noastre sub braţele Crucii Mîntuitorului şi le sigilăm cu scump Sîngele
Lui.
Lasă-te dragă suflete, lasă-te cu totul atras la picioarele Crucii căci Crucea leagă cerul cu
pămîntul şi pe om cu Dumnezeu. Prin ea răsuflăm, prin ea vorbim, prin ea trăim, prin ea biruim. O,
cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să strig să se audă în toată ţara cuvintele Scripturii: Atît
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în
El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16). Căci Unul este Dumnezeu, Unul şi
Mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, Omul Isus Hristos, care pe Sine Însuşi S-a dat preţ de
răscumpărare pentru toţi (1 Tim. 2, 5).
Lasă-te dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii căci Crucea nu este altceva decît
braţele Domnului deschise pentru orice păcătos care însetoşează după mîntuirea sufletului său. O,
ce dar mare este nouă Crucea! Braţele Crucii, braţele Domnului stau totdeauna deschise pentru
primirea şi iertarea noastră.

Rugăciune

Isuse, Mîntuitorul meu Cel Scump! Îţi mulţumesc că m-ai atras şi pe mine la picioarele Crucii
Tale. O Bunul meu Mîntuitor! Cît de mult ai umblat după mine să mă poţi atrage aici. M-ai chemat
cu glas dulce şi eu nu Te-am ascultat... m-ai bătut şi eu nu Te-am priceput... o cruce grea de
suferinţe ai pus pe umerii mei şi eu n-am înţeles-o. Pe urmă ai deschis în faţa mea mormîntul pieirii
mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit... abia atunci am alergat şi am scăpat sub
braţele Crucii Tale. Căzut la picioarele Crucii Tale, mi s-au deschis ochii să înţeleg că Tu,
Mîntuitorul meu Cel Bun, ai suferit şi ai murit pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea
mea şi mîntuirea mea.
Mă cutremur, do Dumnezeule, stînd îngenuncheat lîngă Crucea Ta. Mă cutremur gîndindu-mă
că pentru un ticălos şi nemernic ca mine, ai făcut Jertfa aceasta. O, Dumnezeule, cu ce voi răspunde
eu la o astfel de dragoste? Eu n-am nici un răspuns, o Doamne, decît lacrimile mele. Copleşit şi
biruit de o dragoste ca aceasta, eu cad plîngînd la picioarele Crucii Tale.
Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor, cu ce voi răspunde eu, ticălosul, la o astfel de dragoste, ce
mi-ai arătat? Dă-mi lacrimi, o Isuse al meu, să mă plîng pe mine şi păcatele mele. Şi dă-mi putere, o
Hristosul meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca să nu mai trăiesc eu, ci Tu Doamne să trăieşti
în mine (Gal. 2, 20)... să nu mai fiu al meu, ci să fiu numai al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu
un preţ atît de mare (1 Cor. 2, 23; 6, 19).
Cu ce voi răsplăti, o Isuse al meu, acest dar mare ce mi-ai arătat? Lumea mă mustră că vorbesc
prea mult despre Tine şi Jertfa Ta cea sfîntă. Dar pînă ce moartea îmi va închide graiul, eu voi grăi
neîncetat despre o dragoste ca aceasta.
O Doamne, învredniceşte-mă şi întăreşte-mă să petrec pînă la sfîrşitul vieţii mele rugîndu-mă şi
plîngînd la picioarele Crucii Tale.
Isuse, Mîntuitorul meu Cel Scump! Eu trăiesc astăzi prin Jertfa Ta. Tot ce sînt şi tot ce am este
Jertfa Ta cea scumpă. Crucea Ta Mîntuitorule este un hotar mare pentru viaţa mea. Crucea Ta a
împărţit în două viaţa mea: înainte de aflarea Crucii Tale am trăit o viaţă contra Ta, iar după aflarea
Crucii trăiesc o viaţă cu Tine. Ah, în ce orbie sufletească am trăit înainte de a fi atras la picioarele
Crucii! Spală cu Sîngele Tău trecutul meu cel păcătos. Spală cu Sîngele Tău şi toate ieşirile
păcătoase pe care le mai face încă firea cea veche în viaţa mea. Eu stau sub braţele Crucii Tale
Doamne, să picure peste mine neîncetat Sîngele iertării şi împăcării mele cu Dumnezeu. Eu stau sub
braţele Crucii Tale ca să sigilez cu scump Sîngele Tău toate hotărîrile mele, toate planurile mele,
toate gîndurile, toate vorbele şi toate faptele mele. Învredniceşte-mă Doamne şi mă întăreşte să pot
rămîne pînă la sfîrşitul vieţii mele strîngînd în braţele mele sufleteşti Crucea Ta cea sfîntă: izvorul
vieţii şi mîntuirii mele.
Duhule Sfinte, adă-mi aminte clipă de clipă că viaţa mea este un dar al Celui răstignit pe Cruce
şi trebuie să o trăiesc întreagă cu El şi pentru El. Întăreşte-mă ca să nu mai trăiesc eu, ci să trăiască
în mine Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal.
2, 20).
 Să adîncim în inima noastră Crucea şi Jertfa Mîntuitorului
- iată inima omului care le-a adîncit -

Am arătat mai înainte cum Duhul Sfînt a atras pe cel păcătos la picioarele Crucii şi i-a deschis
uşa mîntuirii sufleteşti. Iată-l acum pe Ion, omul nostru, intrat în taina ca mare a mîntuirii sufleteşti.
La picioarele Crucii i s-au deschis lui Ion mintea şi înţelegerea să afle că el a fost un osîndit, un
judecat la pieire sufletească şi trupească pentru păcatele sale... că el a scăpat de această moarte prin
Jertfa Crucii... Domnul Isus a răbdat chinuri înfricoşate pentru el şi mîntuirea lui...
Această înţelegere îl zguduie... îi deschide inima ca să intre în ea Isus Cel Răstignit pentru
păcatele lui. Această înţelegere îi cutremură sufletul. Chipul lui Isus Cel Răstignit se înfige în inima
lui. Icoana lui Isus Cel Răstignit rămîne săpată, rămîne întipărită în inima lui întocmai cum pe
marama lui Veronica a rămas întipărit Chipul Mîntuitorului.
Abia acum îşi dă omul seama că el trăieşte ca un scăpat de moarte... ca un iertat... ca un înviat
prin Jertfa cea mare a Crucii... viaţa lui e un dar... întreagă viaţa lui sufletească şi trupească e un dar
al Celui răstignit pe Cruce...
Iată şi Duhul Domnului în chip de înger vine să întărească această înţelegere a lui, strigîndu-i
răspicat cuvintele ap. Pavel: De acum, tu nu mai eşti al tău ci eşti al lui Isus Hristos care te-a
răscumpărat cu un preţ mare (1 Cor. 3, 25; 6, 19). Este acesta un crez nou al mîntuirii pe
care Ion nu l-a mai auzit. Se înfioară cînd îl aude şi suspină grăind: O, eu păcătosul am trăit pînă
acum numai pentru mine, pentru lume şi pentru păcate... eu nu mai pot trăi de azi înainte o astfel de
viaţă... viaţa mea e un dar al Celui răstignit... Eu trăiesc prin El şi trebuie să o rup cu lumea şi cu
păcatul... eu trebuie să mă răstignesc faţă de lume şi faţă de păcat... patimile mele şi păcatele mele
trebuie să moară sub împunsătura cuielor de pe Cruce... omul meu cel vechi, trecutul meu cel
păcătos trebuie să moară la picioarele Crucii pentru ca să mă pot ridica şi să pot învia ca o făptură
nouă şi să pot trăi ca un om nou...
Pe această cale înaintînd, Duhul Domnului îl aduce pe Ion să poată rosti cuvintele ap. Pavel:
Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi
viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-
a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal. 2, 20). Departe de mine gîndul să mă laud în altceva
decît în Crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de
lume (Gal. 6, 14).
O, ce înţeles adînc este în aceste cuvinte! O, cum n-am eu putere să apăs aceste cuvinte în inima
ta, dragă cititorule, aşa cum apăs aici la carte slovele şi chipurile cu ajutorul tiparului. În cuvintele:
Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos - se cuprinde toată înălţimea sufletească la care se
poate ridica un om cu ajutorul Crucii.
Cînd a ajuns omul să poată rosti şi să poată trăi aceste cuvinte, a ajuns la un hotar mare. Viaţa
lui deodată se rupe în două. Deoparte rămîne viaţa cea trăită în orbie sufletească, în patimi şi
desfătări lumeşti, iar de altă parte începe viaţa cea nouă trăită cu Domnul şi Evanghelia Lui.
Iată-l pe acest om în sat, în mijlocul oamenilor. Viaţa i s-a schimbat cu totul. Se miră oamenii
de schimbarea lui. Dintr-un trufaş şi îngîmfat ce era, iată-l păşind plin de smerenie, de parcă-i altul.
Dintr-un iubitor de băuturi şi desfătări lumeşti, iată-l dintr-odată retras de la crîşme, petreceri,
strîmbătăţi şi din tot duhul acestei lumi. I s-au schimbat cu totul gusturile. Nu-i mai place decît de
ceea ce are legătură cu Evanghelia şi cu sufletul său. Crîşma era mai înainte biserica lui; acum
iubeşte biserica, şcoala şi tot ce îi poate fi de hrană pentru suflet şi minte.
Mai înainte abia slovenea, dar acum iată-l cît de frumos şi de bine citeşte în Biblie. Vremea ce
şi-o petrecea duminicile şi în sărbători la crîşmă şi în fel de fel de sfaturi şi minciuni pline de otravă
sufletească, acum o petrece citind în Biblie şi alte cărţi religioase. De cînd a intrat în şcoala cea
mare a Bibliei, s-a deşteptat cu mintea, s-a încălzit cu inima şi acum stă să înveţe pe alţii, de se miră
lumea de el.
O duşmănie avea cu un vecin al său. Ani de zile a copt venin de ură şi răzbunare contra lui.
Acum însă Domnul îi strigă din inimă: Omule! Eu am iertat pe cei ce mă pironeau pe Cruce...
Eu te-am iertat şi pe tine, iar tu nu poţi ierta pe de aproapele tău?... Ion înţelege, se împacă degrab
cu de aproapele său; răsuflă uşurat şi făgăduieşte în faţa Crucii Mîntuitorului că nu va mai urî pe
nimeni în această lume decît pe diavolul şi păcatul.
Batjocuri şi hule se ridică împotriva lui. Stă gata să răspundă cu asprime ca mai înainte. Dar
Domnul Cel răstignit îi strigă din inimă: Eu am tăcut în faţa hulitorilor. Eu am tăcut în faţa celor ce
mă pălmuiau şi tu nu poţi tăcea şi răbda? Ion înţelege, îşi pleacă capul şi răspunde rugîndu-se pentru
cei ce-l batjocoresc aşa cum a făcut şi Domnul.
Un necaz dă peste el, ba parcă-i făcătură: de cînd a început o viaţă nouă parcă mai des îl
cercetează necazurile. E gata cît pe-aci să cîrtească, dar Isus Cel Răstignit îi strigă din inimă:
Omule! Eu am purtat o Cruce grea pentru tine şi păcatele tale... şi tu nu vrei să porţi nimic... o mică
cruce ţi s-a pus şi ţie pe umeri şi tu vrei să te scapi de ea, vrei s-o arunci?
Ion înţelege!... se ruşinează şi nu cîrteşte niciodată împotriva necazurilor, ba încă simţeşte un fel
de plăcere de a purta şi el o cruce care să-i aducă neîncetat aminte de Domnul şi de sufletul său.
El trăia mai înainte numai pentru sine, trăia ca o omidă închisă în gogoaşă, în zgîrcenie, în
iubire numai de sine şi de interesele sale. Dar acum a ieşit din sine însuşi... el e acum gata să plîngă
cu cei ce plîng, gata să se bucure cu cei ce se bucură... el e acum gata să facă orice jertfe pentru
Domnul, pentru sufletul său şi pentru alţii.
O schimbare mare, o schimbare din temelie s-a făcut în viaţa lui de cînd Jertfa Crucii
Mîntuitorului s-a adîncit în inima sa. El vede acum lumea prin lumina Crucii. El vede altcum, simte
altcum, gîndeşte altcum, vorbeşte altcum şi trăieşte altcum.
El toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă... nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu caută ale sale,
nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr (1 Cor. 13)... El poate acum
să le facă pe toate acestea pentru că în inima lui este izvorul dragostei, izvorul iertării şi izvorul
puterii: Isus Cel Răstignit pe Cruce.
O aşa viaţă înseamnă, dragă cititorule, viaţa cea adîncită în Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. Dacă
este ceva ce ne lipseşte nouă românilor, apoi este tocmai o astfel de viaţă. Ne trebuie o adîncire a
vieţii noastre în Crucea Mîntuitorului, sau mai bine zis, Crucea şi Jertfa Mîntuitorului trebuie să
pătrundă mai adînc în inima şi viaţa noastră.
Crucea e semnul cel mai scump ce-l avem noi oamenii pe pămînt. Numai cît, acest semn trebuie
să fie, să se facă un izvor de putere creştinească şi de viaţă creştinească. Crucea înseamnă biruinţă şi
cu ea trebuie să trăim o viaţă de biruitori, altcum rămînem în judecata ce ne-a făcut-o un misionar
străin care cercetînd viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat într-un loc cuvintele: Viaţa românilor e
plină de cruci şi... de păcate. Crucea şi Jertfa Mîntuitorului trebuiesc adîncite în inima noastră şi în
viaţa noastră.

Rugăciune

Duhule Sfinte, care m-ai trezit şi pe mine din somnul păcatelor, deschide şi inima mea să intre
în ea izvorul vieţii şi izvorul puterii: Crucea şi Jertfa Mîntuitorului... deschide inima mea să se
întipărească pe veci în ea Chipul lui Isus Cel Răstignit.
Duhule Sfinte, adă-mi aminte clipă de clipă că viaţa mea este un dar al Celui răstignit pe Cruce
şi trebuie să o trăiesc întreagă cu El şi pentru El... adă-mi aminte clipă de clipă că eu nu mai sînt al
meu, ci sînt al lui Isus Hristos care m-a răscumpărat cu un preţ mare...
Întăreşte-mă Duhule Sfinte cu darul şi harul Tău ca să nu mai trăiesc eu, ci să trăiască în mine
Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal. 2,
20).

Iată inima omului care a ajuns un om nou,

un om duhovnicesc, o făptură nouă

Iată inima omului care a împlinit calea mîntuirii sufleteşti... care a ajuns culmea unei vieţi trăite
după Evanghelie. Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu pînă l-a adus în starea aceasta. Mai întîi l-a
trezit - abia l-a putut trezi din somnul păcatelor... i-a deschis apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în
care se afla... i-a slobozit lacrimile căinţei... l-a atras şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii... i-a
deschis inima pentru Crucea şi Jertfa Mîntuitorului...
 Omul - Ion - a ascultat, a primit darurile şi acum iată-l în ce stare minunată se află.
El a atins plinirea vieţii sufleteşti pe care o cere ap. Pavel în cuvintele: Ori nu ştiţi că voi sînteţi
casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Cor. 3, 16).
Inima lui s-a umplut de lumina şi darul Duhului Sfînt. Au fugit din inima lui cele 7 fioroase
păcate de moarte: trufia, desfrînarea, pizma, mîndria, lăcomia, zgîrcenia, lenea şi în locul lor s-au
aşezat cele 7 virtuţi, cele 7 pietre de temelie ale mîntuirii noastre sufleteşti: credinţa, dragostea,
nădejdea, smerenia, dărnicia, curăţia, cumpătarea, hărnicia şi răbdarea.
El este acum un vas ales pe care l-a cuprins focul Duhului Sfînt. El este un om nou, un om
duhovnicesc, cuprins, aprins şi cîrmuit de darul şi harul Duhului Sfînt. De aceea şi în viaţa sa se
arată acum roadele Duhului Sfînt care sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelung răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor (Gal. 5, 22).
Trebuie să ştim că Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfînt. Prin Duhul Sfînt lucrează şi
Mîntuitorul. Duhul Sfînt este izvorul darurilor. Prin Duhul Sfînt primim şi darurile Jertfei de pe
Cruce. Duhul Sfînt pe care Îl voi trimite de la Tatăl - zicea Isus - va lua din al Meu şi vă va vesti
vouă (Ioan 16, 13-15).
Duhul Sfînt ne apropie de Golgota, de Jertfa Crucii, pentru ca prin Crucea Golgotei să-Şi
reverse apoi asupra noastră darul şi harul Său. Cînd stai sub braţele Crucii, stai sub revărsarea
darului şi harului Duhului Sfînt.
Lucrarea mîntuirii sufleteşti o pecetluieşte şi desăvîrşeşte Duhul Sfînt. Apostolii nu înţelegeau
bine nici Jertfa Golgotei şi nici n-aveau putere destulă (în vremea răstignirii au fugit) pînă cînd nu
S-a pogorît peste ei darul şi harul Duhului Sfînt. Duhul Sfînt este puterea prin care lucrează
Dumnezeu şi lucrează Mîntuitorul. Este focul ce arde şi întăreşte vasele noastre de lut. Fără darul şi
harul Duhului Sfînt nu se poate nici cîştiga, nici păstra o biruinţă asupra păcatelor.
Iată alături pe faţa dinainte se vede chipul omului ce stă sub darul, harul şi puterea Duhului
Sfînt. Duhul Sfînt a adîncit în inima lui Crucea şi Jertfa Mîntuitorului şi acum iată inima lui şi viaţa
lui e plină de lumină, de dar şi har. El este acum un om nou, o făptură nouă. La picioarele Crucii,
prin Jertfa Crucii, el a murit şi a înviat la o viaţă nouă, ca o făptură nouă.
În fiecare om sînt doi oameni: omul pe care l-a stricat înşelăciunea satanei în Grădina Edenului
şi omul pe care l-a creat din nou Jertfa Crucii de pe Golgota. Cel dintîi se cheamă - în epistolele ap.
Pavel - omul cel vechi, omul cel lumesc, iar celălalt se cheamă omul cel nou, omul cel duhovnicesc
(Efes. 4, 22-24; 1 Cor. 3, 1).
Din omul pe care l-a stricat satana în Grădina Edenului a rămas în noi firea cea veche, firea cea
lumească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5, 24).
Isus Mîntuitorul a luat asupră-Şi firea noastră cea stricată. Omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El... pentru ca şi noi să ne răstignim faţă de lume... să murim faţă de păcat, pentru ca să
înviem şi să trăim în Hristos ca o făptură nouă (Rom. 6, 6; Gal. 5, 24; Rom. 6, 10).
Căci dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate lucrurile s-au
făcut noi (2 Cor. 5, 17).
Taina mîntuirii sufleteşti în aceasta stă: cu ajutorul Jertfei de pe Cruce, omul nostru cel
duhovnicesc să biruie pe cel lumesc, omul cel nou să biruie pe cel vechi, duhul să biruie carnea.
Cei ce sînt în Isus Hristos - zice ap. Pavel - nu trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti, ci
după îndemnurile Duhului. Că cei ce trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti, umblă după
lucrurile firii lumeşti; pe cînd cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile cele
duhovniceşti... umblarea după lucrurile firi celei lumeşti (după cugetul trupului) este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu şi moarte, iar umblarea după lucrurile Duhului, viaţă şi pace... Voi nu mai
sînteţi în trup, ci în Duh, voi nu mai sînteţi lumeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este
în voi, trupul vostru a murit faţă de păcat... (Rom. 8).
Într-o astfel de stare duhovnicească se află şi Ion din chipul de mai înainte. L-aţi văzut în ce
stare fioroasă era cînd Duhul Sfînt S-a apropiat mai întîi de el să-l trezească la o viaţă nouă. Inima
lui era atunci plină de dobitoceştile şi diavoleştile patimi. În el trăia omul cel vechi, firea cea
lumească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5, 24). Omul cel lumesc biruise în el pe omul
cel duhovnicesc, carnea biruise duhul, de aceea inima lui şi viaţa lui erau plină de roade trupului
care sînt: desfrînările, slujba idolilor, vrajbele, certele, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, dezbinările,
pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea (Gal. 5, 17-21).
Încetul cu încetul, Duhul Sfînt a trezit şi a întărit în firea cea duhovnicească pînă cînd pe urmă
l-a adus la picioarele Crucii, unde firea lui cea lumească s-a răstignit împreună cu Hristos şi a înviat
la o viaţă nouă, ca o făptură nouă, ca un om nou, ca un om duhovnicesc (Rom. cap. 6 şi 8).
Ferice de tine Ioane, care ai ajuns în starea aceasta! Inima ta şi viaţa ta sînt acum o vatră de foc,
de căldură şi de lumină sufletească. Aprinde dragă suflete, aprinde şi pe alţii cu această căldură, căci
Domnul a zis: foc am venit să arunc pe pămînt (focul Duhului Sfînt) şi cît de mult doresc să fie
aprins (Luca 12, 49). Spune dragă omule, spune tuturor că nu este în această lume o bucurie
sufletească mai mare, o mulţumire mai dulce, o linişte mai scumpă decît o viaţă aprinsă şi cîrmuită
de darul Duhului Sfînt. Spune tuturor că Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe ci în putere, în
puterea ce o dă darul şi harul Duhului Sfînt, iar acest dar ne vine nouă prin împunsătura cuielor de
pe Golgota.
Dar, ai grijă Ioane dragă! Drumul mîntuirii tale încă nu e sfîrşit. Diavolul va face toate
încercările să te poată întoarce iarăşi în robia din care ai scăpat. De aceea îţi strigă îngerul cuvintele:
Fii credincios pînă la moarte şi îţi voi da cununa vieţii!

Rugăciune

Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Întăreşte-mă şi pe mine să mă pot face un om duhovnicesc,
un om nou, o făptură nouă. În zadar aş cerca să fac acest lucru din puterile mele. Îl poate face numai
Crucea şi Jertfa Ta cea sfîntă. Îl poate face numai darul şi harul Duhului Sfînt pe care L-ai trimis
peste apostoli şi peste toţi care au trăit o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii Tale.
Duhule Sfinte şi de viaţă dătător! Îngenunchează-mă şi pe mine la picioarele Crucii. Adînceşte
în inima mea Jertfa Crucii din care izvorăsc toate rodurile vieţii veşnice. Revarsă peste mine
darurile Crucii. Revarsă peste viaţa mea darul şi harul Tău cel sfînt.
Duhule Sfinte! Vino şi Te sălăşluieşte şi în inimioara mea şi o curăţeşte de toată spurcăciunea
patimilor celor rele. Aprinde-mă mereu cu focul Tău cel sfînt şi mă umple cu căldură şi lumină
sufletească. Eu Îţi deschid larg inimioara mea. Intră în ea şi cuprinde toate încăperile ei cu darul şi
harul Tău cel sfînt.

Cu ajutorul lumii, satana umblă să-l amăgească

iarăşi pe omul cel duhovnicesc

Un lucru trebuie să ştie toţi cei apucaţi pe calea mîntuirii sufleteşti, toţi cei care au atins culmea
mîntuirii sufleteşti: vor avea multe ispite, vor avea multe împotriviri şi multe feluri de necazuri.
Oare de ce acest lucru? De aceea pentru că pînă trăieşti în păcate şi fărădelegi, satana doarme
liniştit... te ştie asigurat pentru împărăţia lui... te ştie în mîna lui. Dar îndată ce te trezeşti, se trezeşte
şi satana şi începe a lucra încercînd în tot chipul să te adoarmă iarăşi şi să te întoarcă iarăşi în robia
lui.
Cînd omul începe o viaţă după Evanghelie, diavolul pune foc mai mult în patimile ce le-a avut.
Pune miere mai multă pe otrava păcatelor.
Pe lîngă aceste ispite lăuntrice, cei întorşi la Domnul trebuie să ştie apoi că vor avea de furcă şi
cu lumea dinafară. A mea este lumea aceasta - zicea diavolul în pustie, cînd L-a ispitit pe
Mîntuitorul cu măririle lumeşti (Luca 41, 13). A diavolului sînt toate plăcerile, desfătările,
ispitele şi poftele acestei lumi.
Cel ce începe o viaţă nouă cu Domnul şi Evanghelia Lui, trebuie să o rupă cu lumea, cu duhul
acestei lumi... el nu mai este din lume... voi nu mai sînteţi din lume (Ioan 15, 20)... el a ieşit, el
trebuie să iasă din duhul acestei lumi pentru că: Prietenia acestei lumi, este vrăjmăşie cu
Dumnezeu... cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov 4, 4). Nu
iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci
tot ce este în lume: pofta firi celei lumeşti, pofta ochilor, nu sînt de la Tatăl, ci din lume (1 Ioan
2, 15-16).
Lumea însă e plină de cei ce iubesc lumea, de cei ce trăiesc după duhul acestei lumi (Efes.
2, 2). Aceştia nu înţeleg pe cei ce trăiesc o viaţă duhovnicească, o viaţă smulsă din duhul acestei
lumi.
Omul cel lumesc - zice ap. Pavel - nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el
sînt o nebunie şi nici nu le poate înţelege pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte (1 Cor. 2,
14).
Ap. Pavel spune deci apriat că oamenii vor trăi în două tabere: în cei duhovniceşti şi în cei
lumeşti; în cei ce umblă după îndemnurile Duhului şi în cei ce umblă după îndemnurile firii celei
lumeşti (Rom. cap. 8).
Lucrul acesta se vede şi în chipul de alături. Pe oamenii cei lumeşti îi foloseşte diavolul să
ispitească cu ajutoru lor pe cel ce trăieşte o viaţă duhovnicească, cum se vede în chip. Oamenii cei
lumeşti nu-l mai slăbesc pe cel întors la Domnul din vorbe ca acestea: da’ nu te face de rîs, omule,
cu gazetele şi cărţile tale... dacă doar n-ai omorît pe nime să te faci pocăit... dacă doar n-ai să te faci
călugăr... da’ de ce-ţi canoneşti viaţa... hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim...
Dar Ion, omul cel duhovnicesc nu vrea să mai audă chemările lumii. El trăieşte acum într-o altă
lume... el are acum alte gusturi, alte cugete şi alte gînduri. În chipul de mai sus sînt două lumi:
lumea omului duhovnicesc şi lumea oamenilor lumeşti. Sînt aceste două lumi ce nu se înţeleg şi nici
nu se pot înţelege pentru că între ele este o prăpastie întreagă de gîndire şi de simţire.
De multe ori, aceste două lumi sînt chiar şi în casa omului. O femeie intrată în Oastea
Domnului îmi spunea că i-au trebuit 2 ani de zile - şi multe suferinţe - pînă ce a putut face şi din
bărbatul ei ce suferea de patima beţiei, un om duhovnicesc.
Un tînăr din judeţul Sibiu îmi spunea că numai pe furiş poate citi Isus Biruitorul din cauza
tatălui său care este un beţiv şi nu poate suferi foaia aceasta.
Aici se împlinesc cuvintele Mîntuitorului: Şi omul va avea de vrăjmaşi pe chiar cei din casa
lui... tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva
mamei (Matei 10, 36; Luca 12, 52-53).
În chipul de pe pagina dinainte se văd cele două lumi: lumea omului cel duhovnicesc şi lumea
oamenilor celor trupeşti, puse faţă în faţă. Cu ajutorul desfătărilor lumeşti şi al oamenilor celor
trupeşti, vrea satana să-l întoarcă iarăşi pe omul cel duhovnicesc în robia din care a scăpat; să-l facă
iarăşi un om lumesc. Însă Ion, omul cel duhovnicesc, în faţa ispitelor stă tare şi neclintit. Ispitele
lumii nu-l pot birui pentru că el s-a răstignit faţă de lume, el a murit faţă de păcat şi a înviat la o
viaţă nouă prin Jertfa Crucii Mîntuitorului (Rom. cap. 6 şi 8). El este un om născut din nou
prin Jertfa Crucii şi darul Duhului Sfînt (Ioan cap. 3), iar cel ce este născut din Dumnezeu,
biruieşte lumea (1 Ioan 5, 4).
În faţa desfătărilor lumeşti, omul cel duhovnicesc se miră cum de i-au putut plăcea cîndva astfel
de otrăvuri sufleteşti... se miră de orbia sufletească în care trăia şi el odată... se îngrozeşte cînd îşi
aduce aminte în ce stare grozavă, de pieire sufletească trăia şi el... el vede acum de departe mierea
cu care satana a uns otrava patimilor şi se fereşte de ea ca de foc...
Faţă de chemările oamenilor supuşi poftelor trupeşti care n-au Duhul (Iuda 19), omul cel
duhovnicesc răspunde: Ajunge într-adevăr cît am trăit pînă acum în desfrînări, în pofte, în beţii, în
ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite (1 Petru 4, 3)... eu sînt acum un om nou... eu
nu mai sînt Ion cel ce alerga cu voi la chefuri şi fărădelegi... Ion cel vechi a murit... s-a dus... eu sînt
un Ion nou, care trăiesc o viaţă nouă cu Domnul...
Dar cei neduhovniceşti nu înţeleg aceste vorbe ale lui Ion; şi nici nu pe pot înţelege pentru că
Ion vorbeşte ca un om duhovnicesc. Oamenii cei lumeşti se miră că Ion nu aleargă împreună cu ei la
acelaşi potop de desfrîu şi îl batjocoresc (1 Petru 4, 4). Dar Ion răspunde cu rugăciune la
batjocurile lor. El plînge de mila lor văzîndu-i cum îşi pierd sufletul... el se roagă pentru trezirea lor
din somnul păcatelor.
Din faţa ispitelor, omul cel duhovnicesc se retrage în rugăciune şi se întăreşte mereu prin
rugăciune. Aici este locul să amintesc despre puterea rugăciunii.
 O, cum n-am eu cuvinte destule şi loc destul să spun ce putere mare este rugăciunea pentru un
suflet de om. Voi aminti numai atît că Însuşi Mîntuitorul a folosit neîncetat rugăciunea contra
ispitelor satanei şi ne-a lăsat-o şi nouă ca să o folosim şi noi neîncetat. Privegheaţi şi vă rugaţi să nu
cădeţi în ispită (Matei 26, 41).
Aici este locul să amintesc ceva şi despre prigoanele ce se ridică asupra celor întorşi la Domnul.
Diavolul nu încearcă numai cu mierea să-l abată pe cel întors. El foloseşte şi prigoana.
Cei ce se hotărăsc la o viaţă nouă după Evanghelie, trebuie să ştie că vor avea de suferit multe
feluri de necazuri şi prigoane. Însuşi Mîntuitorul a spus apriat acest lucru: În lume veţi avea
necazuri, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 12, 13). Dacă pe Mine M-au urît, şi pe
voi vă vor urî... dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni... şi veţi fi urîţi de toţi, pentru
Numele Meu (Luca 21, 12; Ioan 35, 20; Matei 16, 25) . Ap. Pavel a spus şi mai apriat
acest lucru în cuvintele: Şi toţi care voiesc să trăiască cu temere de Dumnezeu în Isus Hristos vor fi
prigoniţi (2 Tim. 3, 12).
Lucrul acesta de altcum e şi firesc şi de înţeles. Cei păcătoşi nu pot suferi pe cei credincioşi.
Credinciosul este o oglindă curată în care păcătosul îşi vede ticăloşia şi de aceea lumea îl urăşte, îl
batjocoreşte şi îl prigoneşte.

Rugăciune

Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat şi pe mine să mă fac un om
duhovnicesc. Întăreşte-mă Doamne să pot rămînea în starea aceasta pînă la sfîrşitul vieţii mele.
Întăreşte-mă Bunule Doamne, contra ispitelor ce îmi vin de la lume şi de la oamenii cei lumeşti.
Întăreşte-mă contra prigoanelor ce se ridică contra mea.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău să nu mă mai poată
birui duhul acestei lumi. Trezeşte-mă mereu la rugăciune şi priveghere să nu mă mai poată birui
lumea cu ispitele ei.

Mobilizarea generală a iadului

contra omului duhovnicesc

Cînd un om lumesc e pe calea de a deveni un om duhovnicesc, cînd un om e pe calea de a o

rupe pentru totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură... iadul face mobilizare generală în
contra lui. Satana se vede în primejdia de a pierde pentru totdeauna un suflet care mai tîrziu poate
deveni o primejdie şi pentru alţii, de aceea ordonă mobilizarea generală contra lui.
Foarte potrivită e pusă această ofensivă a iadului în chipul de alături. În partea de sus e omul cel
duhovnicesc, iar jos dedesubtul lui, e mobilizarea iadului. Comanda luptei o ţine însuşi Scaraoschi,
mai marele diavolilor. Din adîncul iadului Scaraoschi telefonează la argaţii lui din lume să ia
ofensiva contra celui pierdut pentru împărăţia iadului.
- Hallo! Hallo! Aghiuţă!... Hallo Prichinduţă... Hallo argaţii mei din lume!... ce-i cu voi, iarăşi
dormiţi?... cum mai staţi cu omul cela pe care l-am pierdut?...
- Stăm rău, întunecimea voastră, stăm rău... a apucat a-l birui puterea Duhului Sfînt şi n-avem
ce-i face.
- Hallo Aghiuţă!... Hallo argaţii mei!... daţi-i băutură... daţi-i tîrcoale cu ispita băuturii.
- I-am dat, întunecimea voastră, i-am dat, dar nu-i trebuie... strigă cît îl ţine gura că băutura-i
duhul iadului nostru şi încă şi pe alţii îi abate de la băutură.
- Hallo Aghiuţă... hallo argaţii mei!... daţi-i femei.
- Am încercat şi cu asta - întunecimea voastră - am încercat şi cu asta... i-am scos în cale multe
ispite de acestea, dar pe toate le-a biruit...
- Hallo Aghiuţă, hallo tartorii mei!... scorniţi ceartă în casa omului pe care l-am pierdut...
aprindeţi ceartă între el şi soţia lui şi copiii lui.
- Am cercat şi asta, întunecimea voastră, dar n-am putut isprăvi nimic pentru că şi familia lui e
cuprinsă de puterea Duhului Sfînt.
- Hallo tartorii mei!... avea omul acesta o veche ură şi duşmănie cu vecinul său George.
Aprindeţi iar între ei duşmănia.
- Am cercat şi cu asta, întunecimea voastră. Pe George l-am sculat în capul lui, dar el a tăcut şi a
răbdat.
- Hallo Aghiuţă... hallo tartorii mei!... sculaţi pe oameni în capul lui... şoptiţi tuturora că s-a
pocăit şi scorniţi pe oameni să-l batjocorească şi să-l alunge.
- Am făcut-o şi pe asta, întunecimea voastră... oamenii l-au batjocorit, i-au rupt Biblia şi cărţile
(un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că pe a treia Biblie i-au rupt-o oamenii)... l-au bătut, l-au
alungat... a căpătat şi cîteva palme, dar el pe toate le-a răbdat cu nepăsare. Ba încă spune că se
bucură că poate suferi pentru Domnul său.
- Hallo Aghiuţă!... hallo tartorii mei!... luaţi-vă iar cu buna cu omul cel pierdut... cercaţi o pace
şi împăcare cu el... şoptiţi-i să mai lase din ale lui şi să mai ia şi din ale noastre... şoptiţi-i că e din
lume şi trebuie să trăiască şi pentru lume... ca prin asta să-l puteţi înşela să iasă afară din cetatea
Golgotei...
- Am cercat întunecimea voastră, am cercat şi acest lucru, dar n-am putut ieşi la cale. El strigă
în gura mare că nu poate sluji la doi stăpîni.
- Hallo Aghiuţă!... hallo tartorii mei!... apoi rău destul v-aţi purtat... vedeţi de întoarcerea
omului, altcum vai de voi şi de pielea voastră va fi... pe toţi am să vă leg cobză... grijiţi cel puţin ca
omul pe care l-a pierdut împărăţia noastră, să nu mai strice şi pe alţii... închideţi-l în casa lui şi
grijiţi ca să nu mai înşele şi pe alţii...
Aceasta-i mobilizarea şi ofensiva iadului contra omului celui duhovnicesc. Faţă de omul el
duhovnicesc, iadul este într-o continuă mobilizare şi ofensivă. Scaraoschi bate mereu telefonul, iar
diavolii ţin planuri şi se frămîntă din greu cum ar putea să-l amăgească.
Dar toate sforţările şi opintelile iadului sînt zadarnice. Ion, omul cel duhovnicesc. biruie toate
ispitele şi atacurile iadului. Le biruie, pentru că el acum nu mai e singur. El este acum aliatul
Domnului. În lupta contra diavoleştilor ispite, Domnul este aliatul lui. Domnul îi pune la îndemînă
darul biruinţei pe care l-a cîştigat asupra satanei sus pe Golgota. Domnul îi pune la îndemînă o
cetate nebiruită: Golgota.
Iadul nu poate înfrînge pe omul cel duhovnicesc, pentru că el este născut din nou prin Jertfa
Golgotei. Oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea (1 Ioan 5, 4). Oricine este născut
din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că cel născut din Dumnezeu îl păzeşte şi cel rău nu îl poate
atinge (1 Ioan 5, 18).
Iadul ştie că taina biruinţei omului celui duhovnicesc este alianţa, este legătura lui cu Domnul,
cu Golgota, de aceea umblă să rupă această legătură. Dar toate încercările lui sînt zadarnice. Omul
cel duhovnicesc rămîne în Domnul, strigînd triumfător: Cine mă va despărţi pe mine de dragostea
lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau
sabia... încredinţat sînt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile... nici
înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dragostea lui
Dumnezeu, care este în Isus Hristos (Rom. 8, 35-39).
Omul cel duhovnicesc trăieşte o viaţă cu Domnul, o viaţă legată clipă de clipă cu Domnul şi
pînă trăieşte această viaţă, el strigă triumfător: Domnul este lumina mea şi Mîntuitorul meu, de cine
mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? (Psalm 27, 1-2)...
nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti Doamne (Psalm 22, 4).
Bine te-ai luptat Ioane dragă! Rămîn mai departe în această luptă! Ascultă glasul şi sfatul
Duhului Sfînt: roagă-te şi priveghează. Viaţa ta să fie o viaţă de rugăciune şi priveghere. Nu te
încrede că l-ai biruit pe satana, ci te luptă mai departe ca un bun ostaş al lui Hristos, căci gloatele
satanei pîndesc neîncetat clipa în care ar putea iarăşi năvăli în hotarele tale sufleteşti.
Tu Ioane dragă, eşti acum un om duhovnicesc şi trebuie să ştii că trăieşti acum în declaraţie de
război cu diavolul; trăieşti într-un război neîncetat cu ispitele şi atacurile satanei şi pînă la sfîrşitul
vieţii tale trebuie să porţi cu biruinţă acest război. Ia seama! Diavolul are o stăruinţă extraordinară.
Pe Însuşi Mîntuitorul l-a ispitit neîncetat, pînă ce în sfîrşit a fost definitiv înfrînt pe Golgota.
Consiliul de război al iadului lucrează în permanenţă contra ta. Roagă-te, priveghează şi te luptă
neîncetat ca un bun ostaş al lui Hristos!
 Rugăciune

Isuse, Mîntuitorul meu Cel Scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine... Îţi
mulţumesc că m-ai ajutat să gust din dulceaţa unei vieţi trăite cu Tine... Îţi mulţumesc că m-ai ajutat
să aflu comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 13, 44). Te tog însă ajută-mă şi
mă întăreşte neîncetat să pot păstra această comoară scumpă şi dulce. Ajută-mă să o pot apăra
contra vrăjmaşului diavol.
Isuse Bunule Doamne! De cînd trăiesc o viaţă cu Tine, satana mă ispiteşte neîncetat căutînd să
mă atragă iarăşi în robia din care am scăpat. Îl simţesc cum aprinde în mine focul patimilor ce le-am
avut... îl simţesc cum deschide la fiecare pas în faţa mea calea cea largă ce duce la pierzare... îl
simţesc cum pîndeşte neîncetat să năvălească iarăşi în hotarele mele sufleteşti.
Eu sînt într-un război neîncetat cu vrăjmaşul diavol. Fii cu mine, Preabunule Doamne, în acest
război căci fără de Tine şi alianţa Ta, eu cad înfrînt şi bătut. Rămîn în mine şi eu în Tine căci fără
Tine nu pot face nimic (Ioan 15, 1).
În războiul cel mare cu ispitele vrăjmaşului diavol, eu cad înfrînt în clipa în care Te părăsesc şi
Tu mă părăseşti. Orice clipă trăită fără Tine, îmi poate fi spre pierzare. Diavolul aşteaptă o astfel de
clipă. Diavolul aşteaptă clipa în care păcatul să mă despartă iarăşi de Tine. Isuse Bunule! Fii
neîncetat cu mine şi eu cu Tine!
Eu Îţi predau Ţie toată inima mea, toate gîndurile mele, toate hotarele vieţii mele, toată viaţa
mea ca să fi Tu Stăpîn peste ele şi să le aperi Tu cu darurile Crucii Tale.
Fii cu mine, Preabunule Doamne, căci dacă Tu eşti cu mine, chiar iadul întreg de s-ar scula
împotriva mea, eu nu mă tem. Fii cu mine ca să pot trăi pînă la sfîrşit o viaţă de biruitor cîntînd cu
psalmistul: Domnul este Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele,
de cine mă voi înfricoşa? (Psalm 26).

Iată pe cel ce a biruit lumea cu Golgota,

cu Jertfa Crucii de pe Golgota

În chipul de alături se vede omul cel duhovnicesc cu care ne-am ocupat pînă aici. E Ion, omul
cel duhovnicesc, ajuns la adînci bătrîneţe. A trăit o viaţă întreagă luptînd şi biruind... a alergat
neîncetat spre darul de biruitor (Filip. 3, 12) şi acum îl aşteaptă cununa vieţii.
Multe ne-ar putea spune acest Ion despre viaţa sa şi despre taina biruinţei sale. Îl las pe el să ne
grăiască. Grăieşte Ioane!
- Fost-am şi eu odată - începe Ion - un creştin ca toţi creştinii cei mulţi de azi. Duminică
dimineaţa mergeam la biserică, după amiază la crîşmă. Dimineaţa mă rugam, după amiază ma
îmbătam. Pe cît mă spălam, mai tare mă mînjeam. Mă rugam regulat seara şi dimineaţa lui
Dumnezeu, dar toată ziua trăiam fără Dumnezeu. În fiecare post al Paştilor mă lăsam de tutun şi de
băutură, dar la Paşti iar mă dezlegam... abia apucam să vină Paştile să pot bea şi fuma. Slujeam la
doi stăpîni şi trăiam în credinţa că mi-am făcut datoria.
Dar într-o zi un ostaş al Domnului mi-a dat un Noul Testament. Am citit din el Evanghelia de la
Ioan şi m-a pus pe gînduri. Biblia m-a dat pe mîna Duhului Sfînt, iară Duhul Sfînt m-a
îngenuncheat la picioarele Crucii. La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să văd că-i o minciună
mare toată viaţa mea de creştin... la picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să văd dragostea cu care
m-a iubit Dumnezeu şi să văd şi ura cu care am urît pe fratele meu... la picioarele Crucii am aflat că
toată viaţa mea e un dar al Crucii, e un dar a Celui ce a răbdat înfricoşatele chinuri pentru mine,
pentru iubirea şi mîntuirea mea... însă eu ticălosul am nesocotit acest dar prin nepăsarea şi
fărădelegile mele. Plîngîndu-mi păcatele sub braţele Crucii, am auzit vestea cea minunată că
Domnul îmi iartă trecutul meu... mă spală de toate păcatele cu Sîngele Lui, ca să pot începe o viaţă
nouă cu El. La picioarele Crucii am auzit strigarea Duhului Sfînt: Ioane dragă! de azi înainte, tu nu
mai eşti al tău, ci eşti al lui Isus Hristos care te-a răscumpărat cu un dar mare (1 Cor. 3, 25;
6, 19)... tu trebuie să te răstigneşti împreună cu Domnul ca să înviezi cu El şi să trăieşti cu El o
viaţă nouă... Eu am ascultat îndemnurile Duhului. Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc,
dar nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos (Gal. 2, 20).
Dar toate acestea - continuă Ion - nu s-au petrecut aşa de repede, cum vi le spun dv. Mi-a trebuit
o viaţă întreagă de luptă, de priveghere şi de înaintare în cele sufleteşti pînă să pot rosti şi trăi
cuvintele: de acum nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos.
Vrăjmaşul diavol a luptat neîncetat să mă poată abate din căile Domnului... 40 de ani m-a ispitit
neîncetat ispititorul... mi-ar trebui zile întregi să vă spun în cîte chipuri şi feluri a cercat satana să
mă facă iarăşi un om de lume, un om lumesc. Însă toate încercările lui am fost zadarnice. Eu am
biruit, iar taina biruinţei mele este Golgota. Eu am biruit lumea în Numele Celui ce a zis: Îndrăzniţi,
căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Cu Golgota am biruit lumea. Prin Golgota, prin Jertfa
Crucii am ajuns să trăiesc o viaţă legată clipă de clipă cu cerul, cu Dumnezeu. Prin această legătură
îmi vine tot ce îmi trebuie ca să trăiesc o viaţă de biruitor. Prin această legătură îmi vine darul
Duhului Sfînt, îmi vine ajutor, îmi vine putere, răbdare, smerenie, dragoste, iertare... îmi vine rîvnă
şi foc sufletesc... Prin această legătură îmi vine şi darul biruinţei, pe care Domnul ni l-a cîştigat sus
pe Crucea Golgotei.
Taina biruinţei mele - continuă Ion - este Golgota, Crucea şi Jertfa Mîntuitorului. De cîte ori am
simţit şuieratul şarpelui m-am retras ca într-o cetate în darurile Crucii şi sub scutul Crucii. Satana şi-
a bătut mult capul cum să mă poată scoate din cetatea Golgotei. Nu tăgăduiesc, m-a şi scos cu
vicleşugul de cîteva ori şi cumplit m-a rănit. Eu însă am alergat iarăşi sub braţele Crucii, am cerut
iertare... Domnul m-a certat şi iarăşi m-a certat zicîndu-mi parcă: Vezi ce ai păţit dacă ai ieşit afară
din cetatea pe care am cîştigat-o cu scump Sîngele Meu pentru biruinţa ta şi a tuturor care vor să
trăiască o viaţă de biruitori?... Vezi să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău... Şi n-am mai
ieşit din darurile Golgotei. Eu sînt acum un om duhovnicesc... sînt un suflet călit în focul Duhului
Sfînt. Ispita nu mai are ce-mi face... trăiesc cu Domnul o viaţă de biruitor. Am trăit o viaţă întreagă
luptînd şi biruind. Am alergat neîncetat spre darul de biruitor şi acum mă apropiu de sfîrşitul vieţii
mele. Eu am o bucurie deplină (Ioan 16, 22), o linişte deplină, o mulţumire deplină.
Ca mîine îmi voi încheia viaţa rostind cuvintele ap. Pavel: Lupta cea bună m-am luptat,
călătoria am sfîrşit, credinţa am păzit... (2 Tim. 4, 7).
Frumoasă mărturisire ne-ai făcut Ioane dragă! Minunată viaţă ai trăit. Bună luptă te-ai luptat. Ai
îmbătrînit în paza poruncilor lui Dumnezeu. Uitîndu-mă la tine, mă gîndesc la cei mulţi, mulţi, care
îmbătrînesc în cele rele, în viclenii şi răutăţi. Sînt oameni care la bătrîneţe sînt parcă o magazie de
vicleşug, de apucături, de făţărie, de înşelăciuni. Cu de aceste s-au ocupat în viaţa lor şi acesta este
rodul bătrîneţelor lor. În şcoala asta au învăţat şi la sfîrşitul vieţii au ieşit din ea ca nişte vulpoi
bătrîni, cum îi numeşte lumea.
Tu, Ioane dragă, ai înaintat în cele sufleteşti, te-ai deprins mereu în lupta contra ispitelor... ai
înaintat mereu în şcoala Bibliei... tu şti acum pe de rost părţi întregi din Biblie... viaţa ta este un
magazin de dragoste creştină, de smerenie, de răbdare, de înţelepciune, de credinţă, de putere...
viaţa ta este o vatră de foc, de căldură şi de lumină sufletească...
Frumoasă mărturisire ai făcut şi despre taina biruinţei tale, despre Golgota. Creştinii de azi
trăiesc o viaţă biruită de patimi şi păcate tocmai pentru că lipseşte Golgota din inima lor şi din traiul
lor. Miezul creştinismului este Golgota, Jertfa Crucii şi tocmai acest miez lipseşte din viaţa şi traiul
oamenilor. Jertfa Crucii trece ca un fir roşu de la începutul pînă la sfîrşitul Scripturilor. Toate
paginile Scripturilor sînt stropite cu Sîngele Golgotei în semnul că Jertfa Crucii este temeiul şi
temelia mîntuirii noastre. Eu nu întreb ce fel de creştin eşti tu - scrie un mare vestitor al Evangheliei
- ci te întreb cum stai tu faţă de Golgota, faţă de Jertfa Mîntuitorului; te întreb dacă ai aflat cu
adevărat darurile Crucii... căci dacă n-ai aflat Golgota şi n-ai primit darurile ei, zadarnică este viaţa
ta şi numirea ta de creştin!
Ferice de tine Ioane dragă! Tu ai aflat izvorul puterii şi mîntuirii tale: Golgota. O viaţă întreagă
ai alergat spre darul de biruitor şi acum ai ajuns un hotar peste care satana şi ispitele lui şi-au
pierdut toată puterea asupra ta.
După ce Mîntuitorul a respins în pustie cele 3 ispite ale satanei, Evangheliile spun că diavolul a
fugit de la El şi îngerii s-au apropiat de El şi Îi slujeau (Matei 4, 11).
A ajuns şi viaţa ta, Ioane dragă, la acest punct. După o viaţă întreagă trăită în luptă şi biruinţă
contra ispitelor şi ispititorului, satana fuge îngrozit de la tine şi îngerii din cer te înconjoară cu
cîntece de biruinţă.
Se bucură şi îngerii din cer cînd un om a ajuns să cîştige darul de biruitor. Domnul Isus are lipsă
de luptători şi biruitori. Domnul are lipsă ca biruinţa Lui de pe Golgota să treacă şi asupra
oamenilor. Are lipsă de luptători ca prin ei să scoată lumea şi pe oameni din stăpînirea lui satana.
Tu, Ioane dragă, faci parte din aceşti luptători. Tu faci parte din cereasca oaste care în chip nevăzut
se luptă alături de noi, ostaşii Domnului de pe pămînt, pentru biruinţa Evangheliei.
Ferice de tine! Ca mîine vei trece şi tu în cereasca oaste unde vei fi primit cu cîntări şi cîntece
de biruinţă.
Roagă-te şi priveghează pînă în clipa cînd va sosi solia care să te cheme acasă la Domnul.
Isuse Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot trăi pînă la sfîrşit o
viaţă de biruitor. Întăreşte-mă cu darurile Crucii să pot birui pînă la sfîrşit toate ispitele ispititorului
diavol.

Iată cum moare omul cel duhovnicesc:

moartea lui e o înviere, o trecere la viaţa veşnică

Iată sfîrşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris pînă aici. După ce a trăit o viaţă
întreagă luptînd şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca de altădată. Mai
greoi, nu însă la suflet, ci la umblare. Simţeşte că i se apropie sfîrşitul călătoriei.
Într-o bună dimineaţă, Ion rămîne în pat. Nu-l mai ajută puterile trupeşti. Ai casei se întristează,
el însă rămîne liniştit. Ba încă parcă e mai liniştit şi voios cînd zace. El simte că clipa plecării sale
este aproape (2 Tim. 4, 8)... el simte că în curînd va părăsi trupul acesta şi va pleca acasă la
Domnul (1 Cor. 5, 8)... el nu mai are acum decît o singură dorinţă: doreşte să se mute şi să fie
împreună cu Hristos (Filip. 1, 23)... el nu se teme de nimic... de 40 de ani stă gata de plecare
în orice clipă acasă la Domnul.
În timpul zăcerii sale, Ion citeşte mereu din Biblie. Îi place acum să citească îndeosebi psalmul
118. Acest psalm parcă e scris anume pentru viaţa lui cea trăită clipă de clipă cu Domnul... Pe calea
poruncilor Tale Doamne am alergat... în inima mea am ascuns cuvintele Tale ca să n greşesc Ţie...
toată ziua gîndirea mea este... făclie picioarelor mele a fost Cuvîntul Tău şi lumina cărărilor mele...
să vină acum peste mine mila Ta Doamne, mîntuirea Ta după Cuvîntul Tău...
Cu o astfel de viaţă, Ion stă liniştit în faţa morţii. Înapoia lui are o viaţă trăită cu Domnul, iar în
faţa lui are acum făgăduinţa Domnului: Să nu vi se tulbure inima: În casa Tatălui Meu sînt multe
lăcaşuri... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă un loc... ca Acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi (Ioan 14,
1-14)... cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine, are viaţa veşnică şi nu
va veni la Judecată, ci va trece din moarte la viaţă (Ioan 5, 24).
Într-o noapte lui Ion i se face mai rău. Aprinde lumina. Deschide Biblia - pentru ultima oară - şi
citeşte în Apocalipsa cap. 21... şi mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfînt... Cetatea
era înconjurată de un zid mare şi înalt, avînd douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri... şi
uliţa cetăţii era de aur curat ce strălucea ca cristalul... şi cetatea n-are trebuinţă de soare, nici de
lună ca s-o lumineze căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Porţiei nu se vor
închide ziua fiindcă noaptea nu va fi acolo... în mijlocul cetăţii era pomul vieţii rodind 12 feluri de
rod şi rodind în fiecare lună... şi-am auzit un glas zicînd: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va
locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Şi El va
şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi mai mult, nici plîngere nici strigare, nici
durere... cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu...
Aici Ion se opreşte. Glasul i se stinge, puterile îi slăbesc. Se uită în zare... lîngă el vede
priveghind îngerul - darul Duhului Sfînt - care l-a trecut prin atîtea încercări şi l-a călăuzit mereu pe
căile Domnului... îngerul a venit de data asta cu o solie... Ion înţelege... îl vede în zare locul ce i l-a
gătit Domnul, el vede Ierusalimul cel ceresc... el vede cununa vieţii aşteptată... ultimele lui cuvinte
sînt acestea: Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit, călătoria mi-am sfîrşit... Doamne Isuse,
în mîinile Tale încredinţez sufletul meu... eu vin acum la Tine...
În zorii unei zile de primăvară, viaţa cea pămîntească a lui Ion se sfîrşeşte... se sfîrşeşte ca un
răsărit de viaţă nouă cerească. El trece acum în lumea Mîntuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul
lui. Sufletul lui scapă de ultima legătură a pămîntului: de lutul corpului. El pleacă spre Acela care îl
cheamă cu glas dulce: Vino slugă bună şi credincioasă... (Matei 25, 21).
Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie... ce mărire! ce
slavă! ce strălucire!... cetatea Domnului străluceşte ca un soare ceresc... toate porţile îi sînt
deschise... Sufletul lui Ion intră în sfînta cetate... coruri de îngeri îl întîmpină cu cîntece de
biruinţă... El face acum parte din oastea cerească a Domnului.
Ferice de tine Ioane dragă! Tu cînţi acum cu îngerii cîntări pe care noi oamenii nu le cunoaştem,
tu ai acolo o bucurie pe care noi oamenii n-o cunoaştem şi nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum
ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (1 Cor. 2, 9). Tu ai acum o
bucurie şi o fericire deplină şi veşnică.

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi pe mine să pot înainta pînă la sfîrşit pe calea ce
duce acasă la Tine. Fii cu mine Doamne pînă în clipa cînd voi părăsi şi eu trupul acesta mult
pătimitor. Învredniceşte-mă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: Vino slugă bună şi credincioasă!

Cum primeşte Domnul pe cel credincios

În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sf. Scriptură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă
lume pe cei ce trăiesc aici pe pămînt o viaţă după Evanghelie. Aş putea înşira îndată o mulţime de
astfel de locuri din Sf. Scriptură. Aş putea să descriu în culorii vii frumuseţile vieţii veşnice. Îmi
dau seama că pentru mulţimea necredincioşilor acest lucru n-ajută nimic.
În zadar îi vorbeşti omului celui lumesc, despre fericirea vieţii veşnice; el nu înţelege aceste
lucruri şi nu le crede. Despre fericirea cea veşnică poţi vorbi numai celui credincios, poţi vorbi
numai celui ce a gustat şi cunoaşte dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.
Eu socot că cea dintîi punte de trecere spre mîntuirea sufletului şi fericirea veşnică este gustarea
vieţii celei sufleteşti, este trezirea gustului vieţii celei sufleteşti. Gustaţi şi vedeţi că bun este
Domnul - zice psalmistul. Cel necredincios trebuie mai întîi să guste, să afle dulceaţa unei vieţi
trăite cu Domnul.
Un vestit predicator spunea că raiul începe aici pe pămînt. Mîntuitorul ne-a făgăduit un rai care
se începe chiar aici pe pămînt. Cine n-are gust din el în viaţa aceasta, apoi nici în cealaltă lume nu-l
poate iubi. Cine n-a gustat din el în viaţa aceasta, apoi cum se va deda cu el o veşnicie întreagă?
Cine urăşte în viaţa aceasta Cuvîntul lui Dumnezeu; cui i se pare o sarcină grea să stea pe zi
cîteva clipe îngenuncheat în rugăciune la picioarele Domnului, cum va putea sta oare o veşnicie
întreagă să iubească în cer cele sufleteşti? Un astfel de om spune el însuşi că nu-i trebuie viaţa cea
veşnică: raiul ar fi pentru el un adevărat chin.
Pentru ca să putem dobîndi viaţa şi fericirea cea veşnică, trebuie încă de aici de pe pămînt să
începem a gusta din dulceaţa ei; trebuie încă de aici de pe pămînt să ne cuprindă şi să ne aprindă o
dragoste şi rîvnă pentru cele sufleteşti.
Cine a aflat cu adevărat pe Domnul, cine trăieşte o viaţă cu El, cine ştie să se atingă de El şi să
se topească în dragoste şi rîvnă pentru cele sufleteşti, acela are şi aici pe pămînt clipe în care gustă
bucuria şi dulceaţa vieţii şi fericirii veşnice. Pentru un astfel de om, raiul a început aici pe pămînt; el
se doreşte pentru viaţa cea veşnică.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc, doreşte viaţa veşnică nu numai pentru că i se spune
în Scriptură că este nespus de frumoasă şi fericită, ci pentru că în parte a gustat el însuşi din ea şi a
aflat cît este de dulce şi plăcută. Omul cel credincios, încă pe pămînt fiind, trăieşte un început de
viaţă şi fericire cerească.
Clipele cele mai măreţe pentru cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul vor fi acele cînd, după trecerea
în cealaltă viaţă, credinciosul se va prezenta în faţa Mîntuitorului. Oh, ce întîlnire scumpă şi sfîntă
va fi aceasta!
O astfel de minunată întîlnire şi primire are şi Ion, omul cel duhovnicesc, cu care ne-am ocupat
pînă aici. El a trăit o viaţă cu Domnul, a trăit o viaţă de luptă şi biruinţă sufletească şi acum iată-l se
prezintă în faţa Celui ce i-a fost în lume Împărat, Stăpîn şi Cîrmuitor. Îngerii îl aduc de mînă în faţa
Domnului. Îl aduc din lume şi îl închină Domnului grăind: Un suflet aducem din lume în faţa Ta
Stăpîne şi Doamne. Ţie Ţi-a slujit, pe Tine Te-a ascultat, cu Tine a trăit... răsplăteşte-l acum cu slava
pe care ai făgăduit-o tuturor credincioşilor Tăi...
Ah, ce fericire urmează acum pentru Ion, omul cel duhovnicesc! Mîntuitorul îl primeşte blînd
cu braţele deschise şi cu cuvintele: Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios,
peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău (Matei 25, 21)... ştiu faptele tale,
dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta, căci ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit
(Apoc. 2, 14; 2, 3) - intră acum în bucuria Mea!
Domnul grăieşte îngerilor: Îngeri! Îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină albă... el va umbla
împreună cu Mine îmbrăcat în alb, nu voi şterge numele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele
lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 4-5). Ferice de tine Ioane dragă! Tu
vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bucurie şi o
fericire deplină şi veşnică.
Fie ca pilda vieţii tale să poată atrage şi pe alţii în cărările Domnului, spre viaţa şi fericirea cea
veşnică!
 Rugăciune

Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Întăreşte-mă şi pe mine să pot trăi o viaţă cu Tine... fii
neîncetat cu mine şi eu cu Tine ca pe urmă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: Bine slugă bună şi
credincioasă...
Toate rosturile şi toate frămîntările vieţii mele să curgă spre Tine... numai spre Tine. Toată
dulceaţa şi toată plăcerea vieţii mele să fi Tu Doamne, să fii numai Tu ca pe urmă să pot gusta din
dulceaţa vieţii cereşti şi să pot trăi cu Tine în vecii vecilor. Amin!

Iată inima omului care la vreme de ispită se leapădă

şi pierde lupta mîntuirii sufleteşti

Am scris pînă aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers pînă la sfîrşit pe calea
mîntuirii sufleteşti. Însă nu toţi cei ce se trezesc din somnul păcatelor şi apucă calea mîntuirii,
urmează pînă la sfîrşit această cale.
Puşi în faţa mîntuirii sufleteşti, oamenii s-ar putea împărţi în trei clase. În prima clasă sînt cei
mulţi, mulţi care nici habar n-au de cele sufleteşti. Înoată în răutăţi şi fărădelegi ca peştele în apă. În
clasa a doua sînt cei puţini, puţini, care au apucat pe calea mîntuirii sufleteşti şi înaintează pe ea
pînă la sfîrşit.
În clasa a treia, la mijloc, stă apoi mulţimea cea mare a celor ce sînt nici reci, nici calzi (Apoc.
3, 15)... a celor ce cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24). În clasa
asta e mulţimea cea mare a celor ce se trezesc din păcate şi iară adorm în ele... a celor ce ies din
păcate şi pe urmă mai tare se afundă în ele.
În clasa asta sînt dezertorii şi trădătorii care au părăsit cîmpul de luptă al mîntuirii sufleteşti, au
părăsit Oastea Domnului şi au dezertat la inamic, la diavoleştile ispite, patimi şi păcate. În clasa asta
sînt cei ce cad pe cîmpul de luptă al mîntuirii sufleteşti înfrînţi de ispite şi patimi.
Ne vom ocupa acum cu un om luat din clasa aceasta. Ion omul cel duhovnicesc a fost un suflet
pe care Duhul Sfînt l-a trezit din somnul păcatelor şi el ascultînd îndemnurile Duhului şi crescînd
mereu în darul lui Dumnezeu, a ajuns să trăiască pînă la sfîrşit o viaţă de biruitor.
Iată acum un alt Ion pe care Duhul Sfînt aşijderea l-a trezit din somnul păcatelor. A înaintat
frumos şi acest Ion pînă la un loc, pînă la vreme de ispită (Luca 8, 13).
Însă de la o vreme, n-a mai dat înainte. A stat pe loc, iar cine stă pe loc în cele sufleteşti, acela
dă înapoi. Ion acesta a dat înapoi. Rîvna cea aprinsă ce o avea pentru Domnul, i-a slăbit, dragostea i
s-a răcit, credinţa i-a scăzut. Îngerul i-a strigat mereu: Roagă-te şi priveghează neîncetat!...
păstrează-ţi şi îţi întăreşte prin priveghere şi rugăciune ceea ce ai cucerit!
Însă Ion acesta n-a ascultat îndemnul Duhului Sfînt. El a cucerit o poziţie de mîntuire, dar n-a
întărit-o şi n-a apărat-o mai departe cu rugăciune, cu priveghere şi înaintare în Domnul, de aceea
cînd vine ofensiva vrăjmaşului diavol, el dă înapoi şi pierde lupta.
O lege a războaielor aceasta este: orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată căci după
cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mîntuirii sufleteşti. Într-un avînt de rîvnă sufletească, poţi uneori să cuprinzi o
frumoasă înălţime de mîntuire sufletească, dar această cucerire trebuie să o întăreşti mereu cu
rugăciune şi priveghere pe cînd vine contraatacul vrăjmaşului diavol, altcum pierzi tot ce ai
dobîndit.
Iată aşa păţeşte Ion acesta. În faţa atacului, el pierde lupta. Satana foloseşte şi contra acestui Ion
cunoscutele lui apucături. El pune şi în faţa acestui Ion, patimile, plăcerile, înşelăciunile şi
desfătările acestei lumi. El pune în faţa lui toate ispitele şi patimile ce le-a avut înainte, iar de altă
parte mişcă contra lui şi pe oamenii cei lumeşti, care nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: Da’
ce?... dacă doar n-ai n-ai omorît pe nimeni să te faci pocăit, măi prietene Ioane... dacă doar n-ai să te
faci călugăr... de ce-ţi canoneşti viaţa?... hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim...
Ion, omul cel duhovnicesc a respins aceste atacuri, retrăgîndu-se mereu în rugăciune, în
priveghere, în cetatea Golgotei. Însă Ion acesta, în faţa ispitei slăbeşte, se îndoieşte, dă înapoi şi
începe a pierde lupta.
 Ispita, împotrivirea şi atacul vrăjmaşului diavol este proba peste care trebuie să treacă înainte cu
biruinţă cel trezit la o viaţă nouă. În foc se lămureşte aurul. În faţa ispitei se lămureşte credinţa,
renaşterea şi tăria sufletească a omului.
Un ostaş din Oastea Domnului m-a întrebat odată cum ar putea el şti că a trecut ori ba graniţa
dintre omul cel lumesc şi cel duhovnicesc... cum ar putea avea el încredinţarea că e un om
duhovnicesc, un om nou... că a trecut prin renaşterea sufletească... că a înviat cu Domnul la o viaţă
nouă...
I-am răspuns: La treaba asta, dragă ostaşule, trebuie probă, iar proba este cîmpul de luptă al
mîntuirii sufleteşti... să te văd mai întîi, dragă ostaşule, cît eşti de viteaz în cîmpul de luptă
sufletească contra vrăjmaşului diavol... să te văd în faţa ispitelor... în faţa prigoanelor... în faţa
meşteşugurilor vicleanului diavol... să te văd atacat din toate părţile de ofensiva iadului, atunci îţi
voi putea spune de eşti sau ba un om duhovnicesc. Dacă vei trece cu bine şi cu biruinţă peste aceste
atacuri, atunci poţi avea siguranţă că eşti un om nou, un om duhovnicesc, un aluat dospit.
Dar dacă ispita te îndoaie, te înfrînge şi te biruie, atunci să ştii că omul tău cel duhovnicesc este
numai o amestecătură cu omul cel lumesc... lumina din tine este încă laolaltă cu întunericul... eşti un
aluat ce nu s-a dospit...
În faţa ispitelor se adevereşte că Ion acesta nu este un aluat dospit deplin... nu este un om
duhovnicesc deplin... n-a trecut cu adevărat prin naşterea din nou, căci oricine este născut din
Dumnezeu, biruieşte lumea... şi cel rău nu-l poate atinge (1 Ioan 5, 4-12).
Satana pune în faţa lui otrava păcatelor şi ispitelor şi Ion n-are putere să le respingă. El începe
iarăşi a iubi lumea. Pentru cele sufleteşti iată-l că închide iarăşi ochii şi îi deschide pentru cele
lumeşti. Adoarme faţă de cele sufleteşti şi se trezeşte faţă de cele lumeşti. Rîvna ce ardea odată în
inima lui ca o flacără de foc, se stinge; credinţa slăbeşte; iubirea se răceşte, lumina se întunecă;
Duhul Sfînt Se departă; cele 7 virtuţi se destramă...
Îngerul îi strigă: Ioane, Ioane, ce faci? opreşte-te! întoarce-te iarăşi la dragostea şi rîvna ce ai
avut-o! Dar Ion nu mai aude chemarea Domnului. El este iarăşi un orb şi surdo-mut faţă de
chemările Domnului.
În inima lui se face o schimbare grabnică. Inima lui parcă e o casă de închiriat din care iese
chiriaşul cu grabă zorit fiind de noul chiriaş. Se schimbă stăpînul din casa inimii lui. Domnului I s-a
abzis chiria. În casa inimii lui va intra iarăşi vechiul chiriaş: diavolul şi păcatul.
Ioane ce faci? Vai ţie nenorocitule!... Te întorci iarăşi în robia păcatelor din care te scăpase
Duhul Sfînt... te întorci iarăşi în mocirla din care te ridicase Duhul Sfînt. Pentru cîteva clipe de
plăceri şi patimi trecătoare, îţi pierzi viaţa veşnică şi fericirea veşnică. Ca şi Esau din Biblie îţi vinzi
moştenirea cerească, pentru un blid de linte cu care te înşală satana. Vai ţie nenorocitule!
 Rugăciune

Isuse Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte mereu să nu cad în starea acestui nenorocit. Domnul
meu şi Mîntuitorul meu, rămîi de-apururi în inima mea ca Izbăvitor, ca Stăpîn, ca Împărat şi
Cîrmuitor. Duhule Sfinte! Aprinde-mă mereu ca să nu mă rănesc... luminează-mă mereu ca să nu
mă întunec... trezeşte-mă ca să nu dorm... întăreşte-mă ca să nu cad, ci pînă la sfîrşitul vieţii mele să
trăiesc o viaţă de biruitor.
Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Îţi mulţumesc din adîncul sufletului meu că m-ai scăpat din
moarte la viaţă şi din întuneric la lumină!... Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Izvorul
mîntuirii mele. Te rog însă Preabunule Doamne, ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot rămînea
pînă la sfîrşitul vieţii mele în starea aceasta de mîntuire.
Fii cu mine Doamne şi mă întăreşte neîncetat căci din toate părţile dă năvală asupra mea lumea
cu ispitele ei. Precum ziceai Tu Mîntuitorule: satana a cerut să mă cearnă ca pe grîu (Luca 22,
31)... ajută-mă Doamne ca stăpînitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine (Ioan 14, 30)...
să nu afle nici o uşă deschisă... nici o poziţie neîntărită cu rugăciune şi priveghere căci orice slăbire
mă poate duce la pierzare. Fii cu mine Preabunule Doamne, rămîi şi priveghează împreună cu mine
asupra ispitelor ce vin asupra mea. Fii cu mine şi eu cu Tine pînă în clipa ce voi pleca din această
lume plină de ispite.

Iată inima omului ce crede că poate sluji la doi domni:

şi lui Dumnezeu şi mamonei

Chipul omului de alături e o pocitură, o închipuire ce nu trăieşte: încă nu s-a văzut om cu două
feţe. Însă în lumea cea sufletească această pocitură trăieşte. În lumea cea sufletească sînt destui
oameni cu două feţe (ba chiar şi cu mai multe). În chipul şi închipuirea acestui om cu două feţe sînt
toţi acei creştini care cred că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Mîntuitorul a spus apriat şi răspicat: Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî,
şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţinea şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi
mamonei (Matei 6, 24).
Însă cei mai mulţi creştini sînt azi de altă părere: ei cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi
diavolului. Mulţimea cea mare a creştinilor de azi trăieşte în chipul omului de alături; cu o faţă
întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul.
Între aceştia, e şi Ion, omul despre care mai înainte am scris că la vreme se leapădă de Domnul.
Starea sufletească a acestui Ion e pusă în chipul de alături. După ce a început a se răci şi a slăbi în
cele sufleteşti, iată îşi alege şi el calea aceasta: să slujească la doi stăpîni.
Cu ajutorul Duhului Sfînt, Ion acesta se curăţise de patimile cele rele. Intrase în declaraţie de
război cu patimile şi ispitele diavoleşti, şi le alungase din inima şi viaţa lui. Însă de la o vreme rîvna
lui a slăbit... a început iară a se împrieteni cu păcatele... a început petractările de pace cu
vrăjmaşul... a încetat lupta sufletească, şi pe urmă a făcut un fel de pace şi împăcare între lumină şi
întuneric, între bine şi rău, între virtute şi păcat.
Cu pacea asta Ion a primit iarăşi cîteva din patimile şi păcatele ce le-a avut. El a judecat astfel:
nu mă pot lăsa cu totul de patimile şi păcatele ce le-am avut... aşa-i făcută lumea asta că ici şi colea
trebuie să mai şi minţi, să mai şi înşeli, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti cîteodată şi să mai şi
păcătuieşti cîteodată...
Oh, ce judecată nebună şi nesocotită face Ion acesta! Judecata lui e şoapta diavolului. Aţi auzit
cum judecă? El nu se leapădă de Domnul, dar nici de satana. El vrea să fie prietenul Domnului, dar
nici cu satana nu vrea să se strice.
El vrea să fie şi cald şi rece şi alb şi negru şi luminat şi întunecat. El vrea să trăiască liniştit, de
aceea a încetat lupta cea sufletească şi face pace cu păcatul. El încearcă să împace lumina cu
întunericul, focul cu apa, dar din această pace, iată întunericul cuprinde lumina lui cea sufletească şi
apa stinge focul lui cel sufletesc.
În cîmpul de război al mîntuirii noastre sufleteşti nu sînt petractări de pace cu vrăjmaşul diavol,
cu patimile şi ispitele lui. Cine începe aceste petractări a pierdut lupta mîntuirii. Ion acesta a încetat
lupta, a început petractările, s-a împăcat iar cu unele păcate şi acum iată-l că pierde lupta mîntuirii
sale sufleteşti. În clipa cînd a făcut împăcare cu păcatul, tot cîştigul lui s-a năruit.
O, nesocotitule de Ion! Inima ta era un lăcaş Duhului Sfînt... inima ta era o casă plină de lumină
sufletească, dar tu ai crezut că lumina poate încăpea la un loc cu întunericul, dar iată întunericul
alungă acum toată lumina din inima ta.
O, nesocotitule! Ai crezut că în casa inimii tale pot împreună locui doi chiriaşi: şi Domnul şi
diavolul... şi Duhul Sfînt şi păcatul. Ai crezut că deschizi uşa inimii tale numai puţin, pentru o mică
patimă, dar iată acum satana a deschis-o larg şi intră triumfător în ea cu toată gloata ispitelor şi
patimilor sale. Vai ţie nesocotitule! Ai ajuns un om cu două feţe sufleteşti. Cu o faţă te uiţi spre
Domnul, iar cu cealaltă spre diavolul.
Ai ajuns în asemănarea lui Iuda care ziua cu Domnul era, iar noaptea la jidovi Îl vindea.
Vrei să petreci şi cu Domnul şi cu păcatul, şi cu lumina şi cu întunericul. Dar Domnului nu-I
trebuie o astfel de viaţă. Iată îngerul Domnului te mustră. Auzi-l cum te mustră: Vai ţie nesocotitule!
ce ai făcut?... ai făcut pace eu întunericul... dar ce legătură are lumina cu întunericul şi Hristos cu
veliar? (2 Cor. 4, 10)... ai crezut că lumina poate petrece împreună cu întunericul şi acum iată
te copleşeşte întunericul... vai ţie... iată iarăşi se apropie răutăţile din care te-am scos... iată inima ta
iarăşi se găteşte de sălaş diavoleştilor şi dobitoceştilor patimi... iată temniţa şi pieirea sufletului tău
se apropie... vai ţie!...
Însă Ion n-aude mustrarea Domnului. Faţa ce o are întoarsă spre Domnul o ţine numai de
mărturie că-i un creştin. Faţa aceasta doarme... a adormit în păcate... e trează numai cealaltă faţă,
cea întoarsă spre diavolul. Această faţă e trează şi ascultă cu luare aminte şi cu plăcere predica
diavolului, iar diavolul astfel îi grăieşte: Da’ ce? doar n-ai să te faci călugăr măi omule!... de ce să te
laşi de bucuriile şi plăcerile vieţii?... ţi-ai făcut datoria faţă de suflet... viaţa îşi cere şi ea plăcerile
ei... aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi
chefuieşti cîteodată şi să mai şi păcătuieşti cîteodată...
Cu astfel de şoapte înşală satana pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui
mamona.
O, ce mulţi creştini îşi pierd sufletul în chipul acesta. Diavolul e şiret mare. El nu umblă să-l
rupă pe om dintr-odată de Dumnezeu. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul se
mulţumeşte cînd omul crede că poate sluji la doi domni.
Lumea de azi e plină cu creştini de felul celui din chipul de de pe faţa cealaltă, e plină de
creştini cu două feţe sufleteşti: cu una întoarsă spre Dumnezeu, cu cealaltă spre diavol. Cu faţa cea
întoarsă către Dumnezeu, se roagă regulat, cu cealaltă păcătuieşte regulat. Cu una se roagă
dimineaţa lui Dumnezeu, cu cealaltă Îl suduie mai tîrziu pe Dumnezeu. Cu una cer milă şi iertare de
la Dumnezeu, cu cealaltă urăsc şi sugrumă pe de aproapele lor; cu pleacă la biserică, cu cealaltă se
trezesc la cîrciumă...
Faţa cea întoarsă spre Dumnezeu, pe urmă slăbeşte, adoarme în păcate. Se trezeşte numai din
cînd în cînd, la Paşti, la Crăciun şi duminica cîteodată. Pe urmă adoarme şi moare cu totul în pieire
sufletească. Dar cealaltă parte, cea întoarsă spre diavolul, spre patimi şi păcate, e veşnic trează şi
priveghează cum se vede şi în chip.
Aşa păţesc toţi cei ce cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. O, cum n-am eu glas de
trîmbiţă să strig cuvintele Mîntuitorului să le audă şi cei asurziţi de păcate: Nu puteţi sluji la doi
domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona...
Eu citesc mult în Biblie şi am băgat de seamă un lucru. De la începutul pînă la gătatul
Scripturilor se vorbeşte despre un hotar statornicit pe vecie între bine şi rău, între Domnul şi
diavolul.
Începînd de cînd a despărţit Dumnezeu uscatul de ape şi lumina de întuneric, se vorbeşte mereu
despre un hotar bine statornicit între lumină şi întuneric (Ioan cap. 1), fiii luminii şi fii
întunericului (Efes. 5, 8), între fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului (1 Ioan 3, 10), între
oamenii cei duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti (Rom. 8), între calea vieţii şi calea morţii (Matei
7, 13).
Toţi cei ce cred că se pot strecura printre aceste două hotare, trăiesc o viaţă creştinească
mincinoasă. Toţi cei ce cred că între calea vieţii şi calea morţii, între dreapta şi stînga, mai poate fi
şi altă cale, apoi calea aceasta îi duce drept în fundul iadului. Nu cumva şi tu cititorule eşti pe calea
aceasta?

Rugăciune

Isuse Mîntuitorule! Întăreşte-mă şi mă apără mereu să n-ajung şi eu pe această cale. Ajută-mă să

pun aluat nou în toată făina vieţii mele... să nu mai las nimic pentru aluatul răutăţilor. Ajută-mă să-
mi încui toate încăperile mele faţă de ispitele diavolului şi să le deschid larg numai pentru Tine. Eu
stau mereu în faţa Crucii Tale ca să înţeleg că trebuie să fiu numai al Tău, că trebuie să trăiesc
numai pentru Tine şi trebuie să-Ţi slujesc numai Ţie.

Iată inima omului care a îmbătrînit

în robie şi ticăloşie sufletească

Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticăloşie... iată inima omului care a ieşit odată
din păcate şi pe urmă mai adînc s-a cufundat în ele... iată inima omului care a crezut că poate sluji
deodată şi lui Dumnezeu şi mamonei şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.
Un astfel de om ajunge într-o stare mai grozavă decît cea dintîi, ajunge într-o mocirlă
sufletească mai mare decît cea dintîi.
Nu de la noi spunem acest lucru. Îl spune Evanghelia. Chipul de alături nu e o născocire a
noastră. E o stare sufletească pe care Mîntuitorul şi Evanghelia Lui a spus-o apriat aşa cum se vede
în chip. Ascultaţi ce zice Mîntuitorul despre cei care au ieşit din păcate şi pe urmă iarăşi s-au întors
la ele: Cînd duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără apă, căutîndu-şi odihnă şi
neaflînd zice: mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit. Şi mergînd o află măturată şi
împodobită. Atuncea merge şi ia alte şapte duhuri mai rele decît el şi intrînd, locuiesc acolo; şi se
fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi (Luca 11, 24).
Acelaşi lucru îl spune şi ap. Petru în cuvintele: În adevăr, cei care după ce au scăpat de
spurcăciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi
în ele şi sînt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintîi. Mai bine era lor să nu
fi cunoscut calea dreptăţii decît după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la sfînta poruncă ce li s-a
dat. Cu ei s-a întîmplat ce zice zicala cea adevărată: cîinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată
s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă (2 Petru 2, 20-22).
Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat odată din dulceaţa mîntuirii sufleteşti şi pe urmă s-
a întors iarăşi la otrava diavoleştilor patimi. Cînd un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul,
cînd un om Îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se
poată iarăşi întoarce în casa de unde a ieşit, cum zice Mîntuitorul.
Cu fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi satana la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi
încearcă să deschidă uşa. Cînd cel întors slăbeşte cu rîvna, cu privegherea şi cu rugăciunea... cînd
începe iar a iubi lumea şi păcatele, diavolul intră iar în inima lui împreună cu toată gloata
diavoleştilor patimi.
Un astfel de om ajunge într-o ticăloşie sufletească mai mare decît cea din care scăpase. Oh, ce
mare nesocotinţă face un astfel de om!
Un astfel de om nesocotit e şi Ion din chipul de mai sus. Într-o vreme, Ion acesta, cu ajutorul
Duhului Sfînt îşi curăţise inima şi viaţa de diavoleştilor patimi şi păcate. Însă de la o vreme rîvna lui
a slăbit... rugăciunea şi privegherea le-a părăsit... a început iar a se împrieteni cu patimile şi
păcatele... s-a lăsat înşelat de şoapta diavolului că poate sluji deodată la doi domni: şi lui Dumnezeu
şi diavolului şi pe urmă, iată-l în ce stare fioroasă a ajuns. Inima lui s-a deschis iar pentru satana.
Din casa inimii lui s-a depărtat Duhul Sfînt şi în locu-i s-a aşezat diavolul cu gloata lui.
Oh, ce bine se simte satana într-o astfel de inimă! El cunoaşte casa asta. A mai fost odată în ea.
Acum s-a întors iarăşi şi a aflat-o măturată şi împodobită. A stat în ea un alt chiriaş: Duhul Sfînt
care o măturase şi o umpluse de lumină. Diavolul se aşează acum în ea cu bucurie, aducînd cu sine
alţi 7 ortaci. Îi rîde diavolului barba de bucuria biruinţei. El se aşează în inima omului celui căzut ca
într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. El intră în inima celui înşelat ca un biruitor şi cuceritor.
 De data asta, diavolul se întăreşte mai bine în inima cucerită. El aduce cu sine încă 7 duhuri mai
rele decît el. Din inima celui cucerit îşi face o cetate fioroasă întărită cu 7 turnuri. El îşi asigură
domnia şi cîrmuirea asupra unui suflet de om. El se întăreşte ca să nu mai fie controlat de Duhul
Sfînt.
Şi Ion, nesocotitul acesta, a lăsat pe satana să-şi împlinească planurile. Îngerul - darul Duhului
Sfînt - l-a chemat mereu să se trezească din somnul pieirii sufleteşti, dar Ion n-a mai ascultat
chemarea Duhului Sfînt... a asurzit faţă de chemările cele sufleteşti.
Din an în an, satana l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele... din an în an Ion s-a
cufundat tot mai mult în ticăloşie... din an în an satana a pus mîna tot mai mult pe cîrma vieţii sale
sufleteşti. Pe urmă, viaţa lui Ion a devenit o temniţă fioroasă iar el un rob chinuit şi ferecat în
lanţurile diavoleştilor patimi. Anii au trecut mereu, iar el a îmbătrînit în robie şi ticăloşie
sufletească. Acum iată-l se apropie de mormînt... se apropie de groapă cu o viaţă plină de rod pentru
împărăţia diavolului şi a iadului. A trăit o viaţă pierdută cu un suflet pierdut. Îngerul Domnului se
departă de la el. Toate stăruinţele şi încercările lui sînt acum zadarnice. Cel căzut s-a cufundat cu
totul în ticăloşie. Pentru chemările Domnului nu mai are urechi şi auz. E biruit cu totul de cele rele.
Îngerul se departă de la el, mustrîndu-l şi tînguindu-se pentru pierderea lui. Se departă întristat şi
Duhul Sfînt.
Oh, ce lucru grozav se vede în chipul de pe faţa dinainte! Un suflet de om se pierde pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. Un om îşi pierde sufletul şi pentru această pierdere se înfioară şi cerul
pentru că sufletul este o comoară mai scumpă decît toată lumea aceasta.
Un suflet de om trage la cumpănă mai mult decît întreg pămîntul, decît toţi banii şi bogăţiile
acestei lumi. Cerul se înfioară şi plînge pentru pierderea unui suflet. Dacă scrie la Evanghelie că
îngerii din cer se bucură pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10), apoi tot aşa se poate
spune că îngerii cerului plîng şi se tînguiesc pentru un păcătos ce-şi pierde sufletul... pentru un
păcătos ce nu se îndreaptă ci stăruie pînă la moarte în ticăloşie.
Oh, voi păcătoşilor, oh voi cei ce aţi îmbătrînit în fărădelegi şi nu vreţi să auziţi de îndreptare,
ascultaţi cum se tînguie îngerii cerului pentru sufletul vostru: veniţi fraţilor să plîngem pe omul
acesta ce-şi pierde sufletul... cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iată-l cu s-a
schimbat... cel ce împreună cu noi preamărea pe Dumnezeu, iată-l ce a ajuns... cel ce era cu chip
mai frumos decît toate făpturile necuvîntătoare, iată-l ce urît se vede... să plîngem fraţilor sufletul
lui... să ne plîngem frăţiorul pe care l-am pierdut...
Iată, aşa se pierde, dragă cititorule, un suflet: prin nesocotinţă, prin dezertare şi nepăsare de cele
sufleteşti. Ia seama, dragă omule, nu te împrieteni cu lumea şi cu păcatul. Nu uita că rostul vieţii
noastre este lupta neîncetată cu diavoleştile patimi şi ispite.
De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte. Iar de cumva, satana te-a
prins şi te-a legat în lanţurile patimilor rele, nu dispera... încă mai poţi scăpa dacă-L primeşti îndată
şi fără întîrziere pe Isus Mîntuitorul şi Biruitorul.
Oricît de ticăloşită ar fi viaţa ta... oricît de groase ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei
sufleteşti, tu poţi scăpa dacă-L primeşti îndată pe Cel ce a dat orbilor vedere, morţilor viaţă şi
robilor libertate. Diavolul nu poate face lanţuri atît de groase pe care Golgota să nu le poată rupe.
Isus a tămăduit pe toţi cei stăpîniţi şi chinuiţi de duhuri rele.
Voi toţi care aţi ajuns pe pragul pierzării sufleteşti, primiţi-L degrab pe Cel ce vă poate scăpa...
folosiţi măcar ceasul tîlharului de pe cruce... primiţi-L pe Domnul înainte de a vă înghiţi iadul şi
osînda de veci.

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte neîncetat să n-ajung şi eu în starea cea

groaznică a celor care au scăpat odată la Tine şi pe urmă iar au dezertat la diavolul şi la păcate.
Satana mă ispiteşte neîncetat să mă pună iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu mine şi mă
întăreşte neîncetat.
Duhule Sfinte! Trezeşte din nou cu darul şi harul Tău pe cei care au adormit iarăşi în păcate.
Deschide-le din nou ochii şi inimile să vadă din nou fioroasa prăpastie în care au căzut. Dă-le dar şi
putere să poată scăpa din nou din temniţa cea cumplită a diavolul. Ajută-le să scape din nou la
libertatea cea dulce a sufletului şi a mîntuirii sufleteşti.

Iată cum moare cel păcătos; cel ce stăruie

pînă la sfîrşit în ticăloşie sufletească

Iată cum moare cel păcătos; iată cum moare cel ce stăruie pînă la sfîrşit în fărădelegi şi ticăloşie
sufletească. Cumplită este moartea păcătoşilor, zice într-un loc psalmistul David (Psalm 33,
21). O, voi păcătoşilor; o, voi cei ce aţi asurzit faţă de chemările Domnului! O, voi cei ce rîdeţi şi
vă bateţi joc de cele sufleteşti, mergeţi şi vedeţi cum moare păcătosul!
Un astfel de sfîrşit fioros are şi Ion, omul cel lumesc. E ion, omul cel nesocotit care s-a întors
iarăşi în păcate după ce Duhul Sfînt îl curăţise odată de ele. După ce a căzut a doua oară, n-a vrut să
mai asculte chemările Domnului.
Din an în an, satana l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele... din an în an s-a cufundat
tot mai mult în ticăloşie... din an în an satana a pus mîna tot mai mult pe cîrma vieţii lui sufleteşti
pînă ce pe urmă a ajuns un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi... a ajuns un mort
viu (Apoc. 3, 1).
Într-o bună dimineaţă s-a îmbolnăvit şi cu trupul. I s-a apropiat ziua sfîrşitului. Iată în chipul de
alături sfîrşitul tuturor celor ce stăruie pînă la sfîrşit în fărădelegi şi în ticăloşie sufletească!
Oh, ce cumplit este acest sfîrşit! Ion, omul cel lumesc, zace greu bolnav şi n-are nici o
mîngîiere şi nici un ajutor sufletesc. El caută să se întărească şi acum tot cu duhul diavolului: cu
spirtul, alcoolul. Păcătoşii nu cunosc o altă tărie sufletească decît acest duh al diavolului care
amorţeşte şi tîmpeşte puterea de trezire sufletească a omului.
Ion, omul cel duhovnicesc avea la căpătîi în clipele morţii o Biblie şi o lumină aprinsă. Ion
nesocotitul acesta are... o sticlă de rachiu. Asta-i cuminecătura beţivilor şi păcătoşilor. Bună
pregătire pentru călătoria cea mare! Cu această pregătire trece şi Ion în lumea cealaltă.
Iată-l cum s-a cuminecat cu alcoolul, cu cuminecătura morţii şi pieirii sufleteşti şi acum se gată
de plecare. Oh, ce sfîrşit grozav! În clipele morţii satana îi arată răsplata ce-l aşteaptă în cealaltă
lume... în clipele morţii vede cumplita pedeapsă şi osîndă ce-l aşteaptă... Ion aiurează... în zare vede
un foc mare cu două lighioane negre în mijlocul flăcărilor. Focul şi lighioanele se apropie de el...
Ion se înfioară... îşi strînge ultimele puteri şi se ridică îngrozit să se apere... El strigă disperat: Nu
mă lăsaţi!... dar totul e în zadar. Strigătul lui e prea tîrziu. Lighioanele iadului rînjesc de bucuria
biruinţei şi arătîndu-i locul şi răsplata ce-l aşteaptă îi spun răspicat: Al nostru eşti, căci nouă ne-ai
slujit...
Ion se înfioară... ah, acum înţelege totul!... cei ce rîd sînt cei ce i-au şoptit mereu că nu-i rai şi
iad şi acum îi arată iadul. Ion se înfioară... înţelege totul, dar acum e prea tîrziu, e prea tîrziu...
Ah, ce clipe fioroase sînt acestea! Acestea sînt clipele în care cei păcătoşi se zvîrcolesc şi nu pot
muri. În aceste clipe se aude şi teribila judecată cerească: Du-te de la Mine blestematule în focul cel
veşnic... (Matei 25, 41). În aceste clipe, păcătosul îşi dă duhul în mîinile diavolului.
Iată aşa se sfîrşeşte viaţa celui păcătos. Sfîrşitul său e un început de nesfîrşite chinuri şi
suferinţe! O, cum n-am eu glas de trîmbiţă să strig cuvintele psalmistului: Cumplită este moartea
păcătosului, ca să le audă şi cei ce au asurzit faţă de cele sufleteşti. Oh, cum a orbit diavolul ochii
păcătoşilor să nu vadă prăpastia în care îi trage! Oh, cum ştie satana a lua de minte pe oameni să nu
se gîndească la moarte şi la sfîrşitul ce-l vor avea.
Moartea păcătosului este cumplită pentru că: în clipele morţii, păcătosul stă în faţa unei lumi cu
care nu s-a ocupat, pe care n-o cunoaşte şi de care se înfioară. Credinciosul stă liniştit în faţa morţii
pentru că el stă în faţa unei lumi pe care o cunoaşte; el stă în faţa lumii Mîntuitorului pentru care a
trăit şi a luptat.
Păcătoşii se cutremură în faţa morţii pentru că ei stau în faţa unei lumi pentru care în viaţa lor n-
au avut decît cuvinte de hulă, de batjocuri, de nepăsare şi acum se tem de pedeapsa acestei lumi.
Credinciosul stă liniştit în faţa morţii. În acele clipe grele, el nu este singur. Cu el este Domnul
şi viaţa lui cea trăită după Evanghelie. Însă păcătosul n-are nici un fel de sprijin şi ajutor sufletesc în
clipele morţii. El se simte singur şi părăsit. Idolii la care s-a închinat şi în care s-a încrezut: averile,
banii, desfătările, trufiile, măririle, beţiile, înşelăciunile, etc., - nu-i pot da nici un ajutor. În clipele
morţii toţi aceşti idoli, îl părăsesc, se sparg dintr-odată cu vuiet mare şi păcătosul rămîne într-o
singurătate fioroasă, fără nici un reazem sufletesc.
Pe lîngă această singurătate şi părăsire sufletească, păcătosul mai are în clipele morţii şi alte
grozave chinuri sufleteşti. În ceasul morţii, şi în cel mai păcătos om se trezeşte conştiinţa păcatului
şi mustrarea sufletească pentru păcat. O viaţă întreagă a adormit conştiinţa lui, dar acum ea se
trezeşte cu putere mare şi îl mustră pentru că şi-a cheltuit viaţa în zadar.
Un învăţat creştin din Anglia a strîns întrebări de la o mulţime de oameni care au scăpat ca prin
minune din gura morţii. 80% au răspuns că în acele clipe i-a covîrşit gîndul şi mustrarea cît de rău
şi-au cheltuit viaţa în nepăsare de cele sufleteşti. În faţa mea - spunea unul - nu vedeam decît faptele
mele cele rele... simţeam că mă topesc sub groaznica răspundere şi mustrare că nu mi-am îngrijit
sufletul şi am trăit în nepăsare de cele sufleteşti.
Şi cei mai mari tăgăduitori şi hulitori de Dumnezeu, în clipele morţii şi în faţa morţii şi-au văzut
nebunia şi trufia şi au strigat disperaţi după ajutor sufletesc.
Vine apoi şi satana să sporească chinurile morţii celui păcătos. Cînd trag de moarte, aproape toţi
păcătoşii dau semne că văd fel de fel de arătări fioroase. De cînd eram preot la ţară îmi aduc aminte
de un păcătos care în clipele morţii striga: Luaţi lighioanele de pe mine... nu mă lăsaţi!...
Aceste arătări şi vedenii ce le au în clipele morţii cei păcătoşi sînt ale diavolului şi ale iadului.
Diavolul e şiret mare. Ca să poată cîştiga pe oameni, el se ascunde pe sine şi iadul. El şopteşte
mereu păcătoşilor: Nu este rai, nu este iad, nu este altă viaţă decît cea de aici: beţi, mîncaţi,
chefuiţi, păcătuiţi şi vă petreceţi viaţa!
Diavolul astupă mereu gura iadului cu frunze şi flori frumoase de patimi şi plăceri lumeşti
pentru că să poată atrage în cursă pe cei păcătoşi.
Dar în clipele morţii, cînd diavolul şi-a asigurat prada, el pune în faţa păcătosului osînda şi
pieirea veşnică... îi arată răsplata ce-l aşteaptă că l-a ascultat.
În clipele morţii, diavolul destupă gura iadului în faţa păcătosului zicîndu-i: Poftim la intrare...
al nostru eşti căci nouă ne-ai slujit... În ceasul morţii, necredinciosul vede aceste arătări, se
înfioară... se cutremură... înţelege totul, dar acum e prea tîrziu, e prea tîrziu... El îşi dă duhul în
mîinile diavolului.

Rugăciune

Isuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte să n-apuc şi eu pe calea ce duce la sfîrşitul cel
groaznic al păcătoşilor. Întăreşte-mă neîncetat să pot dobîndi un sfîrşit bun şi creştinesc vieţii
mele... în clipele morţii să-mi pot încredinţa sufletul meu în mîinile Tale...
Duhule Sfinte! Trezeşte în mine neîncetat aducerea aminte de moarte. Adu-mi aminte neîncetat
că este o moarte şi o răsplată a faptelor. Adu-mi aminte neîncetat că cumplită este moartea
păcătoşilor. Nu mă lăsa, Duhule Sfinte, să mă adoarmă satana cu şoapte că mai am vreme pentru
cele sufleteşti. Strigă neîncetat în urechile mele cuvintele Domnului: Privegheaţi şi staţi gata că nu
ştiţi ziua şi ceasul... Adu-mi aminte neîncetat că eu pot muri azi sau mîine, în noaptea asta sau
cealaltă şi trebuie să stau totdeauna gata pentru a-mi da seamă de viaţa şi de faptele mele. Adu-mi
aminte neîncetat că trebuie să mă întorc la Domnul pînă sînt viu căci la moarte-i prea tîrziu, e prea
tîrziu!...

Iată chinurile sufleteşti

ce le are păcătosul în adîncul iadului

În multe locuri din Sf. Scriptură se vorbeşte despre pedeapsa şi chinurile păcătoşilor în iad.
Însuşi Mîntuitorul a spus apriat că pe cei păcătoşi, pe cei ce stăruiesc în nepăsare şi în ticăloşie
sufletească, îi aşteaptă pedeapsa iadului. Pedeapsă veşnică numeşte Mîntuitorul această pedeapsă
(Matei 25, 46).
În Evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul, Mîntuitorul a spus apriat că păcătoşii trec într-un
loc de chinuri cumplite (Luca 17, 19-31). Acest loc e numit şi întunericul cel dinafară, unde va
fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor (Matei 25-30).
Scripturile spun că chinurile iadului sînt groaznice şi grozave. Chinurile acestea sînt de două
feluri: chinuri trupeşti şi chinuri sufleteşti. În chinurile iadului vor lua parte şi simţurile trupeşti ale
omului. Cu trupul a păcătuit omul, cu trupul îşi va lua şi pedeapsa cuvenită.
Eu însă socot că chinurile cele mai grozave ale iadului sînt cele sufleteşti.
Aceste chinuri ale iadului se văd şi în chipul de alături. În mijlocul acestor chinuri stă Ion, omul
cel nesocotit, cu care ne-am ocupat în paginile din urmă. A stăruit pînă la sfîrşit în nepăsare şi în
ticăloşie sufletească şi acum iată ce fel de răsplată l-a ajuns. A ajuns în focul ce nu se stinge
niciodată... a ajuns în cumplitele chinuri ale iadului. În faţa lui, o ceată de diavoli rînjesc plini de
bucurie... îşi bat joc de suferinţele lui şi îl arată cu degetul. Ion îi cunoaşte. Sînt cei c ei-au şoptit în
lume să-şi trăiască viaţa în desfătări... sînt cei c ei-au şoptit că nu este o altă viaţă dincolo de
mormînt... sînt cei ce îi şopteau că nu este rai şi iad, iar acuma - după ce l-au prins în ghearele lor -
îşi bat joc de el şi rîd de suferinţele lui. Ion înţelege acum totul, dar acum e prea tîrziu, e prea
tîrziu!... În toate părţile se vede înconjurat de întuneric, foc şi osîndă.
Dar iată sus în zare, se iveşte un nor luminos. Păcătosul tresare înfiorat. I se arată o vedenie.
Vede în zare darurile Domnului, darurile mîntuirii sufleteşti pe care el, pînă era în viaţă le-a
nesocotit, le-a respins şi le-a batjocorit. Un glas sinistru îi strigă mereu mustrarea: Iată darurile
mîntuirii pe care tu le-ai respins... iată Crucea Domnului care a stat mereu în faţa ta cu braţele
deschise chemîndu-te să-ţi dea iertare şi viaţă... iată Sîngele Celui ce a murit ca să te scape pe tine
din moarte şi pieire sufletească... iată dragostea Lui, iată bunătatea Lui... tu însă ai nesocotit mereu
aceste daruri, le-ai respins şi le-ai batjocorit, iar acum te chinuieşti aici... O carte a avut Dumnezeu
pe pămînt, o carte - Sfînta Scriptură - prin care a voit să-ţi vorbească despre El şi planurile Lui...
prin care a voit să-ţi arate planul mîntuirii tale sufleteşti, dar tu nici habar n-ai avut de această
carte... a fost plină lumea de darul şi îndurarea lui Dumnezeu... a fost plină lumea de darurile
Duhului Sfînt şi de chemările mîntuirii sufleteşti, dar tu, nesocotitule, pe toate le-ai respins... pentru
o clipă de patimi şi plăceri te chinuieşti acum o veşnicie...
Păcătosul înţelege mustrarea. O simte cum îl roade mereu în suflet ca viermele ce nu doarme. El
strigă îngrozit şi disperat: Vai mie, nesocotitul şi nebunul de mine, ce dar mare am respins... vai mie
în ce cumplită orbie şi nebunie sufletească am trăit... Păcătosul înţelege acum totul, dar acum e prea
tîrziu, e prea tîrziu... Darurile Domnului i se arată acum nu spre mîntuire, ci ca o teribilă mustrare
sufletească. Această mustrare este mai grea decît chinurile cele trupeşti ale iadului.
Eu socot că se stăruie prea mult asupra chinurilor trupeşti din iad şi prea puţin asupra celor
sufleteşti. Era o vreme cînd predicatorii se întreceau să arate grozavele chinuri trupeşti ale iadului.
Un poet din Italia, Dante, a scris o carte întreagă despre fioroasele chinuri ale iadului. Ici îl arată
pe unul fierbînd în căldare, dincolo pe altul spînzurat de limbă... şi alte nesfîrşite chinuri. Dar eu
socot că chinurile cele mai grozave ale iadului vor fi cele sufleteşti. Pedeapsa cea mai fioroasă a
iadului va fi teribila mustrare sufletească ce o vor avea cei păcătoşi, pentru că şi-au pierdut sufletul
şi viaţa veşnică... pentru că au respins darurile mîntuirii sufleteşti ce li s-au îmbiat în această lume.
Într-o iarnă am fost cu daruri de Crăciun într-o temniţă. Am stat de vorbă cu cei osîndiţi şi am
căutat să aflu cîte ceva şi despre starea lor cea sufletească. Un ucigaş îmi spunea că nu-l doare
temniţa, ci mai ales mustrarea sufletească de care nu poate scăpa nicicum. Omorîse în beţie pe soţia
lui şi spunea că-i vede mereu chipul ca o fioroasă mustrare de care nu poate scăpa nicicum. Cu zi cu
noapte îl urmăreşte vedenia acestei groaznice fapte. Am văzut un ucigaş, care se înştiinţase de
bunăvoie la temniţă. Spunea că mustrarea sufletească l-a adus aici să-şi ia pedeapsa.
În temniţă am aflat că chinurile mustrării sufleteşti sînt mai mare mari decît întunericul şi
mizeria temniţei. Cain a avut o temniţă mai grea decît toate temniţele din lume: mustrarea
sufletească el purta pribeag şi fugar pe pămînt (Facere 4, 14).
Aşa e şi pedeapsa iadului. Cele mai teribile chinuri ale iadului sînt cele sufleteşti, sînt mustrările
sufleteşti care lucră cu putere în cei ce ajung acolo. În lumea asta se mai poate încă înăbuşi
mustrarea cea sufletească.
Sînt destui păcătoşi care păcătuiesc cu toată liniştea: fură, omoară, desfrînează... fără să aibă
nici un fel de mustrare sufletească. Păcătuind şi azi şi mîine, glasul mustrării amuţeşte în ei. Însă în
cealaltă lume, în iad, glasul mustrării sufleteşti se trezeşte cu o putere grozavă... el nu se mai poate
înăbuşi... el lucrează cu zi cu noapte.
O veşnicie întreagă îi chinuie pe păcătoşi mustrarea sufletească că şi-au cheltuit viaţa în zadar...
că au respins darurile mîntuirii sufleteşti ce li s-au îmbiat în această lume. Această teribilă mustrare
este viermele ce nu doarme, de care vorbeşte Scriptura.
Eu socot că iadul va fi plin nu atît de tînguirile celor arşi de flăcările focului, ci mai ales de
tînguirea celor mustraţi de conştiinţa lor că n-au primit iertarea şi bunătatea lui Dumnezeu ce li s-a
arătat cînd erau în viaţă.
Va fi plin iadul de tînguiri ca acestea: Vai nouă pierduţilor, căci ni s-a îmbiat viaţa şi noi am ales
moartea... ni s-a îmbiat binecuvîntarea şi noi am ales blestemul... ni s-a îmbiat iertarea şi noi am
ales osînda... de atîtea ori ne-a chemat Tatăl ceresc şi noi nu L-am ascultat... a fost plină lumea de
darurile Crucii, de darurile iertării şi iubirii lui Dumnezeu şi noi nu le-am primit... vai nouă
pierduţilor!...
Unii s-au aflat a zice (îndemnaţi de şoaptele diavolului: chinurile iadului sînt în contrazicere cu
iubirea lui Dumnezeu căci Dumnezeu este iubire, dragoste şi iertare). Da! aşa ar fi dacă în faţa
păcătoşilor n-ar sta mereu în lumea aceasta Crucea şi Jertfa Mîntuitorului, adică darul iertării
păcatelor noastre prin scump Sîngele Lui...
De cînd a această lume nu s-a auzit o veste mai mare, mai măreaţă şi mai minunată decît
aceasta, că Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, Şi-a dat pe Însuşi Fiul Său ca să moară
moarte cumplită pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru mîntuirea noastră. Pe cît de măreaţă şi
sfîntă este această veste, pe atît de cumplită trebuie să fie pedeapsa şi mustrarea sufletească a celor
care n-au primit acest dar.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Tu ai aşezat înăuntrul meu un tribunal, o judecătorie care
mă mustră cînd păcătuiesc şi mă laudă cînd fac voia Ta. Acest tribunal este cunoştinţa binelui şi
răului. Însă păcatul şi păcătuirea, încetul cu încetul înăduşă glasul acestui tribunal. Ajută-mă
Doamne să-mi pot păstra această judecătorie, trează şi lucrătoare.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte în mine neîncetat cunoştinţa păcatului...
trezeşte în mine înfricoşată mustrare sufletească pentru păcate. Ajută-mă să simţesc această
mustrare sufletească pînă ce sînt în viaţă căci trezirea din cealaltă lume nu-mi mai poate ajuta
nimic; ea îmi va fi pedeapsă şi osîndă veşnică. Ajută-mi Duhule Sfinte să mă trezesc din păcate în
această viaţă să scap de înfricoşata mustrare şi pedeapsă sufletească din cealaltă lume.

Păcătosul vorbeşte din iad despre viaţa şi trecutul său

În Evanghelia lui Lazăr cel sărac şi bogatul, este un amănunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Cînd
se chinuia bogatul în văpaia de foc, a rugat pe Avraam, zicînd: rogu-te părinte Avraame, trimite pe
Lazăr, în casa tatălui meu că mai am 5 fraţi; să le mărturisească lor să nu vină şi ei în acest loc de
chin... de va merge cineva dintre morţi la dînşii, se vor pocăi. Şi a zis Avraam: au pe Moise şi
prorocii, dacă nu-i ascultă pe ei, măcar de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede (Luca 17,
19-31).
Din acest amănunt a ieşit chipul de alături. Ion, omul cel păcătos, cu care ne-am ocupat în
numerele trecute, se vede predicînd din mijlocul chinurilor iadului, că măcar alţii, să se ferească de
osînda în care a ajuns el. O, cum ar predica cei care au trăit şi au murit în fărădelegi, dacă ar putea
face acest lucru... ah, cum ar ieşi din iad şi ar alerga la părinţii, neamurile şi iubiţii lor, strigîndu-le:
Lăsaţi-vă de fărădelegi, căci v-aşteaptă o osîndă înfricoşată, care pe noi ne-a ajuns!
Oh, ce predică înfricoşată ne-ar putea spune un necredincios ajuns în chinurile iadului! Să-l
ascultăm pe Ion, cel din chipul de alături. Dacă ar putea, acest Ion, ne-ar grăi astfel:
Oameni buni, care trăiţi încă pe pămînt! Am fost şi eu odată în viaţă ca voi. Însă, vai, n-am ştiut
preţui această viaţă. Am cheltuit-o în păcate, în ticăloşie trupească şi sufletească. Apucasem şi eu
odată pe calea cea bună, petreceam în rugăciuni şi ascultare de Dumnezeu. Dar diavolul m-a pîndit
cu ispitele şi înşelăciunile lui. Diavolul m-a atras în patima beţiei, şi eu nebunul m-am lăsat tîrît în
pieire. M-am cufundat pe urmă cu totul în păcate şi fărădelegi, în ticăloşie trupească şi sufletească.
Şi acum mă chinuiesc aici în văpaia aceasta împreună cu alţii, care au trăit tot ca mine. Şi mai mult
decît văpaia cea nestinsă, mă chinuie mustrarea sufletească că mi-am cheltuit viaţa în zadar... că am
trăit în orbie şi nebunie sufletească. Azi mi se pare un vis urît toată viaţa mea de pe pămînt... un vis
groaznic... ce bine ar fi să nu fie trăit acest vis, dar el este trăit şi sfîrşit! Oh, iubiţii mei, dacă aş
putea eu să-mi încep din nou viaţa... dacă ar fi să mai trăiesc o viaţă, aş trăi altfel. Toată viaţa mea
aş folosi-o ca să pot dobîndi darurile mîntuirii sufleteşti... tot timpul vieţii mele l-aş petrece cu
Domnul în rugăciune şi ascultare de El şi poruncile Lui... dar acum e prea tîrziu, e prea tîrziu! Rîul
vieţii mele a curs şi nu se mai întoarce înapoi. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Nicăieri ca
aici în adîncul iadului, n-au atîta fior şi înţeles cuvintele Domnului Hristos: Lucraţi pînă e ziuă, că
vine noaptea, cînd nimeni nu mai poate lucra (Ioan 9, 4)... pentru noi care sîntem aici a sosit
noaptea... noaptea cea fioroasă şi veşnică în care nu mai putem lucra nimic pentru mîntuirea
noastră... Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Singurul lucru ce-l pot face este acesta: să strig de
aici cu toată puterea să nu trăiţi şi voi cum am trăit eu. Oh, dragii mei, care sînteţi încă în viaţă şi
mai aveţi timp: îndreptaţi-vă, îndreptaţi-vă viaţa numaidecît... primiţi îndată darurile mîntuirii
sufleteşti... primiţi-L îndată pe Domnul şi Jertfa Lui cea sfîntă, începeţi o viaţă nouă cu El... primiţi
darurile mîntuirii sufleteşti pînă este ziuă, pînă sînteţi în viaţă, căci vine noaptea - vine moartea - şi
nu veţi mai putea lucra nimic pentru sufletul vostru... De aici din adîncul iadului, mi se vede viaţa
ca o clipă cu care omul poate cîştiga fericire veşnică, sau osîndă veşnică... Eu, nebunul, am ales
osînda veşnică. Să nu faceţi şi voi aşa! Folosiţi această clipă a vieţii, ca un dar de la Dumnezeu să
cîştigaţi cu ea fericirea vieţii veşnice... Oh, cum n-am eu putere să mai ies odată în lume de aici din
adîncul iadului să spun tuturor necredincioşilor şi păcătoşilor ce osîndă grozavă îi aşteaptă dincolo
de mormînt... poate mulţi s-ar îndrepta auzind mărturisirea mea!
Aşa ar predica Ion cel păcătos. Oh, ce predică fioroasă este aceasta! În ea este pusă durerea
nemărginită a unui suflet pierdut.
Acest Ion spune pe urmă în predica lui, că dacă ar putea învia din morţi, să vină să predice în
lume, poate atunci s-ar pocăi cei păcătoşi. La asta eu îi răspund cu cuvintele lui Avraam din
Evanghelie, respectiv cu cuvintele Mîntuitorului: Măcar de ar şi învia cineva din morţi, cei păcătoşi
nu vor crede.
Cuvintele Mîntuitorului sînt cuvinte adevărate. Hai să zicem că Ion, omul acesta păcătos, într-o
bună zi ar putea lua iarăşi înfăţişarea ce-a avut-o şi ieşind în lume ar începe a spune că a sosit din
iad. Oare ce s-ar întîmpla?... i-ar cere actele militare... şi ar înfunda repede temniţa.
Unii curioşi l-ar întreba: Ce ai văzut prin iad, cine era pe acolo? Păcătosul ar începe a spune că
iadul e încărcat cu miniştri, deputaţi, slujbaşi, beţivi, desfrînaţi... şi alţi păcătoşi din lumea de sus şi
din lumea de jos...
La asta toată lumea cea bună s-ar scula în capul lui, spunînd că a grăit calomnie la adresa lor.
Ar cere pedepsirea calomniatorului. Celui venit din iad i s-ar astupa repede graiul, ar înfunda
temniţele şi lumea şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi.
Cu adevărat cuvintele Mîntuitorului sînt cuvinte adevărate: Măcar de ar şi învia cineva din
morţi, cei păcătoşi nu vor crede.
Cum ar crede necredincioşii pe un biet om ce ar învia din morţi cînd nu vreau să creadă pe
Însuşi Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu Cel care a înviat din morţi? Dumnezeu a grăit neamului
omenesc prin proroci şi pe urmă a trimis pe Însuşi Fiul Său, care a descoperit oamenilor toate
rosturile vieţii noastre sufleteşti. Dumnezeu S-a îngrijit ca această minunată descoperire să rămînă
şi în scris. Sf. Scriptură este descoperirea lui Dumnezeu; e marea descoperire cerească ce ne arată
toate planurile şi darurile mîntuirii noastre sufleteşti.
Păcătoşii aşteaptă şi azi minuni, dar o minune mai mare decît aceasta n-a fost şi nu va fi: Însuşi
Fiul lui Dumnezeu a venit la noi, ne-a descoperit rosturile vieţii şi ne-a adus darurile mîntuirii. Dacă
n-aş fi venit - a zis Isus - şi nu le-aş fi spus lor (oamenilor), păcat nu ar avea, dar acum nici un
răspuns n-au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).
Ah, ce şiret mare e diavolul! Cum ştie el orbi pe cei slabi de credinţă să nu vadă strălucind
adevărul Evanghelie şi marele plan ce l-a lăsat Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre!
Nu cumva şi tu, cititorule, trăieşti în această orbie sufletească?
 Rugăciune

Isuse, Fiul lui Dumnezeu! Prin Jertfa Ta cea sfîntă ne-ai deschis uşa mîntuirii sufleteşti. Ajută-
mă să pot intra şi eu pe ea, pînă este ziuă, căci vine noaptea, vine moartea şi atunci nu voi mai putea
face nimic pentru mîntuirea sufletului meu!
Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că toate Scripturile şi Evangheliile vorbesc despre uşi
deschise pentru mîntuirea noastră sufletească. Toate Scripturile ne cheamă să intrăm degrabă pe
aceste uşi căci ele se închid fără de veste şi cine n-a intrat rămîne afară în moarte şi pieire
sufletească. Adă-mi aminte de corabia lui Noe pe care a închis-o Dumnezeu după ce chemase pe
Noe: Intră în corabie tu şi toată casa ta. Adă-mi aminte de pilda celor 5 fecioare nebune din
Evanghelie, cărora li s-a închis uşa pentru că adormiseră pe cînd a sosit mirele. Duhule Sfinte!
Strigă-mi neîncetat în urechi chemarea Domnului: Intră în corabie tu şi toată casa ta! Căci vine
potopul, vine moartea şi vei rămînea afară în valurile pierzării sufleteşti. Trezeşte-mă Duhule Sfinte
să n-adorm şi eu ca fetele cele nebune şi să rămîn afară. Adă-mi aminte că plăcerile şi păcatele ţin o
clipă, dar pedeapsa iadului o veşnicie. Adă-mi aminte neîncetat că trebuie să lucrez pînă este ziuă,
căci vine noaptea, vine moartea, cînd nu voi mai putea lucra nimic pentru mîntuirea sufletului meu.

Credinciosul vorbeşte din rai despre viaţa şi trecutul său

În oglinzile din urmă am arătat starea cea grozavă în care ajunge păcătosul după ce a gătat cu
lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special cu Ion, omul
cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.
Acum ne vom ocupa cu fericirea care-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei ce trăiesc o viaţă cu
Domnul. Ne vom ocupa în special cu Ion, omul cel credincios care a biruit lumea şi şi-a sfîrşit viaţa
cîştigînd darul de biruitor şi cununa vieţii.
În multe locuri se vorbeşte în Sf. Scriptură despre fericirea veşnică ce-i aşteaptă pe cei
credincioşi în lumea cealaltă. O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar
spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios care a cîştigat viaţa cea veşnică. Dacă ar putea, Ion
acesta astfel ne-ar grăi:
Oameni buni, care trăiţi încă pe pămînt, ascultaţi cuvîntul meu! Fost-am şi eu odată un creştin
ca toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care este în lume... trăiam şi eu la rînd cu lumea
mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele ei. Mai dam cîteodată şi pe la
biserică (şi regulat pe la crîşmă). Mă mai şi rugam cîteodată (şi suduiam regulat). Trăiam în credinţa
că mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti. Într-o zi însă mi-a căzut în mînă Noul Testament.
Am citit în el cele 4 Evanghelii şi am rămas pe gînduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune
aici? Dacă e adevărat, atunci eu sînt pierdut... toată viaţa mea de creştin e o minciună mare, căci
viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea spune Isus Hristos în Evanghelie. Ori Evanghelia este o
minciună ce nu se poate trăi, ori viaţa mea e o minciună mare ce nu vrea să trăiască cum spune la
Evanghelie.
Astfel judecîndu-mă, am simţit că se aprinde în mine dorul după o viaţă nouă, aşa cum spune la
Evanghelie. Eram aprins pentru cele sufleteşti şi îmi ziceam: N-am să mai păcătuiesc... mă las de
păcate. Însă aprinderea mea n-a ţinut mult. Am început, încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu
lumea... am început iar să mă răcesc... am început iar să mă încălzesc cu alcoolul şi să mă răcesc
pentru cele sufleteşti. Îmi ziceam: aşa e lumea şi viaţa... Evanghelia nu se poate trăi în toate
ponturile ei. Încetul cu încetul mă răcisem iar aproape cu totul. Între timp sosiră încercări asupra
mea. Nu mă mai slăbeau pagubele şi necazurile. O mînă nevăzută parcă mă izbea mereu. Însă eu
îmi vedeam înainte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu totul de aprinderea cu Noul
Testament. Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală îmi pune din nou Psaltirea şi Noul
Testament în mînă. Mă simţeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la marginea prăpastiei. Nu-mi
mai rămăsese nici o putere decît să strig disperat: Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta, Te
rog iartă-mă...
Mi se părea că sînt oaia cea pierdută căzută în cea mai adîncă prăpastie... nu-mi mai rămăsese
nici o putere decît să strig - ultima mea strigare: Fie-Ţi milă de mine Doamne, scapă-mă căci sînt
pierdut!...
Şi Domnul m-a auzit... ca pe o oaie bolnavă m-a ridicat în braţele Sale, mi-a legat ranele cele
sufleteşti şi m-a tămăduit. În acele clipe am înţeles că Isus este Mîntuitorul meu... că El a venit
anume să scape din pierzare pe cei pierduţi. În aceste clipe am înţeles că hotărîrea mea să mă las de
păcate n-ajunge nimic fără darul Lui... mîntuirea mea e darul Lui, viaţa mea e darul Lui, şi trebuie
să o trăiesc pentru El.
De atunci am început să trăiesc cu Domnul. Multe ispite şi încercări am mai avut, dar eu m-am
ţinut mereu de El. În multe chipuri şi feluri a încercat satana să rupă iară legătura dintre mine şi El,
însă eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am biruit ispitele cu El, am murit cu El şi El mi-a
dat acum o fericire veşnică.
Acum numai mi se vede deplin darul cu care Domnul a lucrat la mîntuirea sufletului meu. Ah,
acum numai văd eu cît a lucrat Domnul pînă m-a adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul
Testament în mînă; El mă aprinsese pentru o viaţă nouă. M-a chemat mai întîi cu buna, dar nu L-am
ascultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am priceput. Abia după mulţi ani de zile am căzut
biruit la picioarele Crucii Sale.
Ah, acum văd eu cu cîtă dragoste şi răbdare a lucrat Domnul pentru mîntuirea sufletului meu.
Eu Îl respingeam mereu, dar El Se apropia din nou de mine. Eu Îl părăseam mereu, dar El venea iar
la mine. Domnul putea de atîtea ori să-mi zică: Ticălosule! astfel răsplăteşti tu dragostea Mea şi
darurile Mele cu care umblu să te atrag la mîntuire? Dar Domnul n-a făcut acest lucru. El a răbdat
mereu... El m-a împresurat mereu cu dragostea şi cu darurile mîntuirii pînă ce în sfîrşit am căzut
biruit la picioarele Crucii Sale!...
Ah, iubiţii mei care trăiţi pe pămînt, luaţi aminte! Domnul lucrează mereu să vă poată atrage la
mîntuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dragostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează
neîncetat să vă biruie şi să vă atragă la picioarele Crucii Sale. El vă cheamă uneori cu glas dulce...
alteori cu necazuri, boli şi pagube. Nu respingeţi chemarea Lui şi dragostea Lui!
Şi ce v-aş mai putea spune de aici din Împărăţia Luminii? Noi avem aici o viaţă şi o fericire pe
care pămîntul n-o cunoaşte şi mintea voastră n-o poate cuprinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în
coaja oului. Puiul trăieşte, e viu şi se mişcă în ou, dar încă nu vede lumea şi lumina. Aşa e şi cu
viaţa voastră. Voi trăiţi încă în coaja lutului. N-aveţi decît o înţelegere foarte restrînsă. Abia după ce
vi se sparge coaja lutului, veţi vedea Dumnezeirea şi viaţa în toată mărirea şi strălucirea ei.
Ah, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost
viaţa... o clipă am ascultat de Domnul şi El m-a răsplătit cu o bucurie şi fericire veşnică!
Am însă şi aici o întristare sufletească. Mă întristez şi aici cînd mă gîndesc la cei mulţi, care
trăiesc în lume o viaţă pierdută... care îşi cheltuiesc viaţa în păcate. Ah, în ce orbie şi nebunie
sufletească trăiesc unii oameni. Mă uit de aici din înălţimile cerului peste pămînt şi peste oameni.
Doamne, ce măreţie mi se vede de aici! Văd soarele făcîndu-şi cursul său şi luna calea sa... văd
nenumăratele stele şi planete făcîndu-şi calea pe care le-a rînduit-o Dumnezeu. Noaptea se perindă
cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu vara... pămîntul îşi dă roada... toate urmează întocmai rînduielii
puse de Dumnezeu, Făcătorul lor.
Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, el văd mişcîndu-se contra voinţei lui
Dumnezeu. El singur strică marea ascultare (armonie) pe care o arată toate lumile şi făpturile făcute
de Dumnezeu!
Văd în dosul oamenilor pe satana. El strică ascultarea omului de Dumnezeu. El strică liniştea
oamenilor pe pămînt şi el le fură şi cerul. Ah, fraţii mei care trăiţi încă pe pămînt, feriţi-vă de
ispitele satanei! El vă aduce să trăiţi o viaţă contra lui Dumnezeu. Viaţa e o clipă. Cu această clipă
umblă satana să vă cumpere osînda veşnică. Feriţi-vă de el şi de ispitele lui!

Rugăciune

Isuse Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot dobîndi fericirea cea
veşnică. Nu mă lăsa Doamne să cad în nebunia de a pierde o fericire veşnică pentru o clipă de
patimi şi plăceri trecătoare!
 Duhule a lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd rosturile vieţii mele. Adă-mi aminte neîncetat că
viaţa mea cea pămîntească este o clipă şi această clipă mi s-a dat să dobîndesc cu ea bucuria şi
fericirea cea veşnică trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă Duhule al lui Dumnezeu, să văd şi să
înţeleg planurile ce le are satana cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pentru Domnul, pentru
cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită cu Domnul... pentru rîvna mîntuirii sufleteşti. Încălzeşte-mă şi
mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel sfînt pînă ce va sosi clipa să trec acasă la Domnul şi
să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin!

Ţi-a plăcut această carte?

- dar numai cu plăcerea nu te poţi mîntui... plăcerea trebuie să treacă
într-o schimbare din temelie a vieţii tale... într-o viaţă nouă cu Domnul -

Dragă cititorule! Poate te-ai cutremurat citind această carte. Pe unele locuri poate ai şi plîns
citind-o. Dar mă grăbesc să-ţi spun că diavolul nu se sperie de cutremurul tău. El rîde de înfiorarea
ta... De ce? Pentru că ştie că cutremurul tău cel sufletesc e numai trecător... e numai o tresărire din
somnul păcatelor. Ai tresărit o clipă şi pe urmă ai adormit în patimi şi păcate. De această tresărire
diavolul nu se sperie. Nu se teme că te va pierde.
Diavolul se cutremură numai atunci cînd îţi pui hotărîre să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel
păcătos... cînd Îl primeşti pe Domnul de Împărat, Stăpîn şi Cîrmuitor peste viaţa şi inima ta şi începi
cu El o viaţă de luptă şi de biruinţă contra păcatelor.
Despre cum se cîştigă această luptă citiţi cartea Intraţi în Oastea Domnului Isus şi Intraţi în
Oastea Domnului. Oastea Domnului e o mişcare de renaştere sufletească. Ea a hotărît la luptă
contra păcatelor peste 20.000 de suflete. Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu Domnul... la o
schimbare din temelie a vieţii. Citiţi cartea despre Oastea Domnului şi foaia Isus Biruitorul unde
veţi afla pe larg lămuriri despre această mişcare.
Dragă cititorule! Vrei să ai folos sufletesc din citirea acestor oglinzi?... Nu te mulţumi numai cu
plăcerea şi fiorul sufletesc ce l-ai avut citindu-le, ci lasă-L pe Duhul Sfînt să lucreze mai departe în
sufletul tău şi să te trezească la o viaţă nouă. Intră în Oastea Domnului... primeşte-L pe Domnul ca
să începi o viaţă nouă cu El!...
 Pe urmele Mîntuitorului
- Însemnări din călătoria la Ierusalim -

Cuvînt înainte

În toamna anului 1925 s-a făcut cel dintîi pelerinaj românesc la Locurile Sfinte. Iniţiatorul şi
conducătorul acestui pelerinaj a fost Î.P.S.Sa mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Era şi acest
pelerinaj unul din planurile ce le are înaltul ierarh pentru clădirea şi zidirea sufletească a turmei sale
cuvîntătoare.
160 de suflete am avut norocul şi fericirea să vedem Locurile Sfinte pe unde a umblat şi învăţat
Mîntuitorul. Între aceştia am fost şi eu, subsemnatul. Am plîns pe locul unde Şi-a vărsat Scumpul
Său Sînge pentru mine şi iertarea mea. Am plîns lîngă Mormîntul Lui de unde a ieşit învierea şi
viaţa mea. Pentru mine şi viaţa mea, această călătorie a fost o răspîntie de hotar. Sub braţele Crucii
şi lîngă lespedea Sfîntului Mormînt mi-am înnoit făgăduinţa şi hotărîrea să-I slujesc Lui, să-mi pun
toată viaţa în slujba Lui, să mă jertfesc pentru El şi lucrul Lui.
În slujba Lui am cercat să pun şi călătoria la Locurile Sfinte. Reîntors de la Ierusalim, m-am
silit să spun şi altora ce am văzut şi ce am simţit pe acolo, ca prin aceasta să atrag sufleteşte şi pe
alţii pe urmele Lui şi pe căile Lui, care duc spre Ierusalimul cel ceresc. Din aceste însemnări a ieşit
cartea aceasta. Ea s-a tipărit a doua oară; o mărturie că a pătruns în suflete.
Mulţumesc şi din acest loc Scumpului meu Mîntuitor pentru darul cel mare de care m-a
învrednicit. Cartea aceasta iese ca o rugăciune de mulţumire pentru acest dar.
Domnul să binecuvînteze cu dar de mîntuire sufletească pe cei ce o vor citi.

Sibiu, la 1 noiembrie 1928.

Preot Iosif Trifa - redactorul foii Lumina Satelor.

Pregătirile şi plecarea

Plecăm la Ierusalim - aceste dulci cuvinte mi-au înfiorat sufletul săptămîni de zile, cît au ţinut
pregătirile plecării. În sfîrşit, ziua mult dorită a sosit.
În ziua de 21 septembrie 1925 ne despărţim de cei ce rămîn acasă. E o despărţire duioasă.
Plecăm într-o călătorie lungă şi necunoscută. Însă viaţa şi inima noastră e cuprinsă şi aprinsă de
dorul şi dorinţa nebiruită de a vedea Locurile Sfinte. Acest dor sfînt biruie fiorul fricii, biruie
dragostea de copii, de casă, de viaţă chiar.
În după-amiaza zilei de 21 septembrie 1925, o parte din călătorii la Locurile Sfinte plecăm cu
trenul din gara Sibiu, spre Ierusalim. Aveam şi un vagon special de clasa a III-a. O parte din
cărturari, împreună cu oameni din popor, ne suim în acest vagon. Pe ferestrele vagonului e lipită
scrisoarea: Rezervat pentru pelerinii la Ierusalim.
Toată lumea se uita lung la noi. Prin toate gările, vagonul nostru e obiect de privelişte. Toţi ne
fericesc despre drumul în care am plecat. Pe drum însă am înţeles că foarte mulţi dintre cei înscrişi
la pelerinaj au rămas acasă. Din 300 abia am plecat 160. Pe unii i-a ispitit frica de o cale aşa lungă,
pe alţii - pe cei mai mulţi - greutăţile cu cîştigarea paşapoartelor. Puţinii cîţi am rămas sîntem cu
adevărat ca cernuţi prin sita tuturor ispitelor şi greutăţilor. Am plecat cei dintîi într-o aşa călătorie
lungă şi necunoscută. Dorinţa noastră de a vedea Locurile Sfinte pe unde a umblat şi a învăţat
Mîntuitorul, a biruit toate piedicile şi greutăţile.
Pînă aici cu spelerul
Măicuţa de la Răşinari

Cei strînşi în vagonul special începem să facem cunoştinţă între noi. În curînd - sîntem -
cărturari şi popor - fraţi de drum, fraţi de suferinţele şi de bucuriile ce ne vor aştepta.
Printre noi era şi o femeie din popor, de la Răşinari. E Maria Muţiu, o femeie săracă care şi-a
strîns toate puterile, ca să poată face această călătorie sfîntă (în vreme ce atîţia bogătani nu s-au
îndurat de bani). E o femeie bătrînă, simpatică şi darnică la vorbă. Începem să-i zicem: măicuţă,
măicuţa de la Răşinari. Istoriseşte femeilor despre stăruinţele ce le-a făcut să poată pleca în calea
aceasta; începe a ne istorisi şi nouă despre una-alta... Hei, dragii mei, - începe măicuţa - în mare
călătorie plecăm noi acum. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne păzească de bîntuielile
vrăjmaşului. Îşi pune ochelarii pe nas şi începe a citi din Acatist şi din cartea Sfîntului Antonie cel
Mare. Femeile se strîng în jurul ei, ascultă şi se roagă împreună.
De altă parte, un cantor din părţile Făgăraşului cîntă din Octoih. Şi trenul fuge mereu cu noi...
Ce frumos! Călătorim spre Ierusalim, rugîndu-ne şi cîntînd cîntece religioase.
Cînd a sosit seara, măicuţa a scos din desagi o lumînare din lumînările ce le ducea la Ierusalim,
a aprins-o şi a citit mai departe. Noaptea tîrziu, noi am început a dormita şi am adormit, dar ea a
rămas priveghind şi rugîndu-se cu lumînarea aprinsă.
Pe la miezul nopţii ne-am trezit cu măicuţa strigîndu-ne: Scuulaţi-vă, că diavolul hurducă pe
sub tren... sculaţi-vă şi vă rugaţi, căci diavolul încearcă să ne ne strice călătoria...
Ne-am trezit speriaţi din somn. Ce se întîmplase? Încă de cu seară vagonul nostru începuse să
scîrţîie din nu ştiu ce cauză. Pe la miezul nopţii scîrţîitul era aşa de grozav, de părea că vagonul e o
căruţă hodorogită, gata-gata a rămînea pe drum. De fapt, avea ce avea vagonul, căci de trei ori îl
cercetaseră mecanicii noaptea şi ciocăniseră pe la roţile lui. Cu adevărat, ne venea şi nouă a crede că
diavolul hurduca pe dedesubtul trenului şi umbla să ne împiedice călătoria. Măicuţa de la Răşinari a
privegheat şi s-a rugat toată noaptea cu lumînarea aprinsă.
Dimineaţa, ne apropiem de Bucureşti. Dar la gara Chitila, o întîmplare slabă. Măicuţa se
coboară să ia apă într-o ulcică şi... scapă trenul. Grozavă întîmplare! Toti ne tulburăm. Săraca
femeie! Cu ce dor mare a plecat în calea asta şi iacă ce păţi!... Asta moare de necaz, să piadă
călătoria... Ne sfătuim ca din Bucureşti să ne întoarcem după ea cu automobilul... să facem totul să
n-o lăsăm în drum. La Bucureşti ne aştepta trenul spre Constanţa, ultimul tren ce ne lega cu
vaporul... Totul trebuia repede aranjat, altcum măicuţa era pierdută.
Şeful gării ne spune că prin Chitila trec întruna tot la cîte 10-15 minute trenuri ce vin la
Bucureşti şi măicuţa s-ar putea sui într-un astfel de tren, dacă ar înţelege situaţia. În mintea noastră
ne rugăm cu toţii: Dă-i Doamne minte măicuţei să apuce un astfel de tren!
În fierberea noastră, iată vine dinspre Chitila un alt tren. Aşteptăm curăsuflarea oprită. Poate,
cumva, măicuţa se va fi suit în trenul acesta. Spre marea noastră bucurie, iat-o, vine. O primim cu
strigăte de bucurie, iar măicuţa ne strigă de acolo de sus, din uşa vagonului: Nu vă temeţi, fraţilor...
diavolul de astă noapte a încercat să mă oprească din sfînta călătorie, dar Dumnezeu nu m-a lăsat...
Îngerul cu diavolul au fost în luptă pentru mine; diavolul m-a dat jos din tren, dar îngerul mi-a ajutat
să mă sui iarăşi.
Publicul se uira mirat şi nu înţelegea deplin primirea ce i-o facem măicuţei de la Răşinari.
Răsuflăm uşuraţi şi plecăm cu trenul de Constanţa. Întîmplarea aceasta ne face să ne gîndim cu
teamă: cine ştie ce întîmplări ne vor mai aştepta în lunga călătorie? În mintea noastră ne rugăm:
Doamne al Puterilor, fii cu noi şi ne apără de băntuielile lui Veliar!
 Spre Constanţa

Ne suim în trenul spre Constanţa şi plecăm. Peste pusta Bărăganului trenul fuge ca fulgerul.
Vagonul ce-l avem acum nu mai hurducă. Ne-am liniştit. Pentru cei mai mulţi dintre noi locurile
acestea sînt o lume nouă. N-am mai fost pe aici. Iată bălţile Dunării. Turme întregi de vite, de porci
şi de fel de fel de păsări se văd prin stufişurile şi bălţile ce nu s emai gată. Ceea ce sînt munţii pe la
noi pentru văratul vitelor, aceea sînt pe aici bălţile Dunării. Iată şi vestitul pod de la Cernavodă
peste care trecem Dunărea. E lung de 2,5 km. E o adevărată minune şi mîndrie a ţării. A fost făcut
pe vremea regelui Carol. Ingineri străini vin să-l vadă şi să-l admire.
Ne apropiem de Constanţa. Iată marea! O, ce deosebire între marea din cărţile de geografie şi
între cea pe care o vezi cu ochii!
Fiorul călătoriei ne străbate şi mai mult sufletul văzînd marea şi vapoarele umblînd pe ea.

Plecarea din Constanţa

Sîntem în Constanţa. Ne luăm bagajele şi plecăm spre port. Iată vaporul ne aşteaptă fumegînd.
Vălmăşag mare în port. Mulţime mare de oameni în faţa vaporului. E timpul îmbarcării. Cei mai
mulţi s-au şi îmbarcat. Noi sîntem cei din urmă care am sosit. Trecem pe la vamă. Prin bunăvoinţa
stăpînirii, scăpăm de un control mai aspru. Ne suim în vapor. Ni s-a dat vaporul cel mai mare şi mai
frumos pe care-l are ţara noastră: vaporul numit Împăratul Traian, adevărată mîndrie a ţării noastre.
Ne suim în el şi începem a ne întreba cîţi sîntem şi cine sîntem cei care plecăm. Aflăm că au sosit
pelerini din toată ţara şi din toate tagmele: preoţi, profesori, călugări şi alţi cărturari mulţi. Sînt însă
şi foarte mulţi oameni din popor: bărbaţi şi femei în port de la ţară. Îndeosebi se văd mulţi ţărani din
Bucovina. Întîlnesc pe zeloşii cititori ai foii Lumina Satelor din Cîmpulung, în frunte cu preotul lor,
Gh. Rotariu. Întîlnesc şi pe alţi prieteni ai gazetei. Alături de Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae,
conducătorul pelerinajului, avem între noi şi pe prea sfinţitul episcop din Ismail, Iustinian
Teculescu. Înainte de plecare, spre amintire istorică, se fotografiază vaporul şi grupul pelerinilor.
Plecarea din Constanţa s-a făcut la ora 6 după amiază, cu o măreţie înduioşătoare pînă la
lacrimi. Cînd s-a apropiat ceasul plecării, toţi călătorii, în frunte cu Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae,
ne-am strîns pe bordul vaporului şi am început să cîntăm cu glas înalt troparul Împărate Ceresc,
Mîngîietorule..., Bine eşti cuvîntat, Hristoase, Dumnezeule, Cela ce prea înţelepţi pe pescari i-ai
arătat...
Ochii tuturor erau scăldaţi în lacrimi. Împreună cu noi cîntă şi publicul de sute de oameni care
se strînsese în port.
Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, rosteşte cu glas înalt ecteniile şi rugăciunea plecării în
călătorie: Pentru cei ce umblă pe ape şi călătoresc şi pentru mîntuirea lor, Domnului s ăne rugăm...
Ce plină de fior este această rugăciune aici, în faţa valurilor mării! Abia aici simţi cu adevărat
înţelesul ei. stăm cu toţii în genunchi şi cu ochii plini de lacrimi. Fiecare ne dăm seama de lunga
călătorie ce o începem şi ne gîndim la scumpii noştri pe care i-am lăsat acasă; ne întăreşte însă
gîndul că ne-a pornit în această călătorie dorul şi dorinţa fierbinte de a vedea şi săruta locurile sfinte
pe unde a umblat, a învăţat, a pătimit şi a murit pentru noi Mîntuitorul nostru Isus Hristos.
În această vreme puntea vaporului se ridică. Ni s-a rupt legătura cu uscatul, cu ţara, cu
pămîntul. Vaporul fluieră, şi fluieratul lui sfîşie văzduhul şi inima noastră. Vaporul începe a se
depărta de la ţărm încet-încet... Noi cîntăm înainte: Împărate Ceresc..., Bine eşti cuvîntat Hristoase
Dumnezeule... - şi vaporul se depărtează mereu de uscat...
De pe ţărm fîlfîie sute de batiste albe, şi de la noi se ridică altele, în semn de rămas bun.
În sunetul cîntărilor religioase apucăm în largul mării. Personalul vaporului spune că o aşa
plecare măreaţă şi înălţătoare de suflete, încă n-a mai văzut portul Constanţa.
Vaporul spintecă valurile, alunecînd tot mai repede. Plutim spre Ierusalim, spre locurile sfinte.
După ce ne ştergem lacrimile despărţirii de ţara şi pămîntul nostru, încep cunoştinţele şi
conversaţiile pe bordul vaporului. Avem un dar de vreme limpede, caldă şi liniştită. Toţi călătorii
sîntem în cea mai bună dispoziţie trupească şi sufletească. Cercetăm cu de amănuntul vaporul
Împăratul Traian. E o mîndrie cu care putem sta în faţa străinătăţii. Are şi un fluierat special: muget
de leu. (Durere, la trei ani după această călătorie, vaporul s-a izbit de nişte stînci lîngă Tuzla şi nu s-
a mai putut reface. A fost vîndut).
Peste tot, vapoarele noastre de călători sînt vestite în întreg Orientul. Sînt colorate în alb, curate
şi frumoase, de parcă-s nişte porumbei ai mărilor. În ce priveşte confortul şi curăţenia, nici un vapor
străin din Orient nu poate sta alături de vapoarele noastre. De ce? Pentru că vapoarele noastre de
călători nu încălzesc cu cărbuni, ci cu păcură; hornurile nu fac fum şi murdărie, pe cînd vapoarele
străine sînt încărcate şi înnegrite de cenuşa fumului din hornuri. Toţi străinii ţin să călătorească cu
vapoarele noastre româneşti.
Comandantul vaporului ne spune lucruri interesante despre Marea Neagră. Adîncimile acestei
mări, de la 200 de metri încolo, sînt otrăvite. Nu poate trăi nici o vietate în ele. De ce? Pentru că
Marea Neagră are o legătură prea mică cu mările cele mari prin strîmtoarea Dardanelelor.
Apele din adîncimi nu se pot primeni de ajuns. Şi încă un amănunt aflăm: Marea Neagră e o
mare vestit de îndărătnică. O sută de zile din 365, cîte sînt într-un an, sînt zile de furtună. Ne pune
pe gînduri această noutate.
A sosit seara. După oboseala zilei, ne pregătim de odihnă. Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae,
cercetează călătorii în cabinele lor şi se interesează în special despre fiecare dintre noi.
Ne culcăm. Oboseala ne adoarme repede. Dar pe la miezul nopţii un cap se ridică în sus. Şi apoi
altul şi altul. Ne uităm miraţi unii la alţii. Parcă am fi după o noapte de chef, aşa sîntem de
schimonosiţi la faţă. Simţim că vaporul se leagănă, iar acest legănat îl simţim şi prin cele mai
dinăuntru ale noastre. În cabină s-a prea încălzit. Ne ridicăm să ieşim afară. Ne clătinăm pe
picioare, de parcă am fi beţi. Cabina pare o casă plină cu oameni care se scoală după un chef. Ne
dăm seama că acesta e aşa numitul rău de mare. Încă nu ne-a cuprins, dar îşi arată puterea. Ieşim la
aer şi îndată ne venim în fire. Cel mai bun leac contra răului de mare e aerul proaspăt.
Iată se izvesc zorile. Intrăm în Bosfor, în marea cea frumoasă de care se leagă atîtea amintiri.
Ca nişte porumbei albi se văd în depărtare bărcile pescarilor. Coasta Europei stă acum faţă în faţă cu
Coasta Asiei. Cîte un far luminos străluce de fiecare parte. Locuri rele şi neproductive se văd pe
ambele coaste. De pe ţărmuri se ivesc din pămînt guri de oţel. Sînt tunuri cu care e întărită intrarea
în Ţarigrad.
Iată se iveşte în zare Constantinopolul. Autorităţile turceşti ne ies în cale şi ne fac controlul
paşapoartelor. Constantinopolul are o privelişte minunată. Aşezat sus pe două coline, plin cu turnuri
de biserici turceşti şi plin de case zidite tot în etaj, el apare cu adevărat ca o panoramă. Pe aici şi
casele din lemn, toate, sînt îngrămădiri înalte cu cîteva etaje. Din depărtări ele apar ca nişte case-
jucării, îngrămădite peste olaltă.
În port, o pădure de catarge. În toate părţile, vapoare şi bărci. Vaporul nostru îşi sloboade
mugetul lui de leu. Tot portul se cutremură. Mulţime mare de turci şi alte naţiuni se strîng să vadă
sosirea noastră.
În Constantinopolul am rămas ziua întreagă. Am vizitat Patriarhia Ortodoxă, Biserica Sf. Sofia
şi tot ce era de însemnătate mai mare. Despre acestea voi scrie mai pe larg cu alt prilej. Acum voi
continua cu călătoria pe apă, pentru a ajunge cît mai curînd spre ţinta călătoriei: Ierusalimul şi
locurile sfinte.
Din Constantinopol plecarăm în după amiaza zilei de 23 septembrie. La plecare cîntăm iarăşi în
cor Bine eşti cuvîntat, Hristoase Dumnezeule... şi alte cîntări religioase. Mulţimea mare de turci şi
călătorii vapoarelor străine ne urmăresc cu privirea lor. Avem o vreme admirabilă, şi de pe vapor, o
privelişte minunată. Înspre marginea oraşului vedem ruinele unei fortăreţe. Aflăm că pe acel loc a
fost închis şi decapitat Constantin Brîncoveanu şi fiii săi. Încet-încet apucăm iarăşi în largul mării.
Inteăm în Marea Marmara, o mare frumoasă, cu apele ca nişte oglinzi strălucitoare.
Din ce înaintăm, vremea e tot mai caldă. Toată lumea e afară pe bord. Vremea caldă şi plăcută
ne îndeamnă să dormim şi noaptea afară pe bord. Mulţi dintre cărturari călătorim la clasa a treia,
alături cu oamenii din popor.
Cînd soseşte seara, cei din clasa a treia căutăm loc de culcuş afară pe bord. Unii se aşează pe
bănci, alţii pe nişte ridicături, alţii se suie în catul al doilea al bordului. Se aşează oamenii ca la ei
acasă, prin podurile şurii. Noaptea tîrziu, vaporul parcă e o uriaşă şură ce pluteşte peste apă cu
oameni ce dorm prin podurile ei. Dimineaţa unii spun că s-au visat pe acasă şi, ca o minune, unii
spuneau că au auzit şi cocoşii cîntînd. Pe urmă s-a adeverit să minunea erau galiţele ce le avea
vaporul într-un coteţ în catul al doilea. În noaptea aceasta am trecut prin Strîmtorile Dardanelelor.
În ziua următoare intrăm în aşa numitul arhipelag al Mării Egee, adică un şirag de insule mai
mari şi mai mărunte printre care trece vaporul. Încă de pe aici încep a se ivi locuri de însemnătate
creştină. Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, a avut în acest loc bunul gînd de a strînge pe călători în
jurul său şi a le explica însemnătatea locurilor pe unde trecem.
Am trecut mai întîi pe lîngă Troada - Troia - cea vestită, unde s-au luptat odinioară grecii cu
troienii. Mai jos, pe lîngă Insula Samos, dăm de locurile pe unde ap. Pavel şi-a făcut călătoriile sale.
În faţa noastră, la răsărit, avem Asia Mică, cu Efesul, Colose, Miletul şi alte locuri de amintire
creştină, iar la asfinţit avem Grecia cu Tesalonicul, Filipi cu Corintul şi corintenii din epistolele ap.
Pavel. De două ori a străbătut ap. Pavel întreagă Asia Mică şi, venind prin Efes, a trecut marea prin
acest loc, ducîndu-se la Corint, în Grecia de azi. Ne putem închipui ce călătorie uriaşă şi grea a fost
aceasta. Pe aici a trecut mai întîi Evanghelia în Europa noastră şi pe aici au trecut şi epistolele ap.
Pavel, trimise către Corinteni, Filipeni, Tesaloniceni.
Înaintînd mai departe, se iveşte în zare Insula Patmos, unde evanghelistul Ioan a scris, în exil,
Apocalipsa. Plină de măreţie se vede din depărtare această insulă. Stîncile ei albe şi ascuţite, ce
strălucesc în lumina soarelui, parcă spun şi ele că acolo a descoperit Dumnezeu taine mari şi adînci.
O uşoară adiere de vînt alunecă peste faţa limpede a mării. Mi se părea că în această adiere aud
cuvintele Domnului, pe care Duhul Sfînt le-a pus în gura lui Ioan, pe Insula Patmos: Eu sînt Alfa şi
Omega, Începutul şi Sfîrşitul... Iată, vin curînd, şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după
faptele sale... Amin, vino Doamne Isuse (Apoc. 22, 12-21). Vino, Isuse Doamne, căci lumea se
scufundă în păcate şi fărădelegi.
Apropiindu-ne de Insula Rodos, Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, arată că pe aici a trecut ap.
Pavel în cea mai lungă călătorie, cînd a fost dus legat în lanţuri, din Ierusalim la Roma, pe apă. Spre
mărturie, despre greutăţile acestei călătorii, Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, citeşte capitolul 27 şi
28 din Faptele Apostolilor, unde se află descrisă pe larg această călătorie. Poporul ascultă cu fior
sufletesc istoria acestei călătorii.
Încheiem citirea biblică prin cîntarea Doamne al Puterilor, fii cu noi... Eu stau mereu sub fiorul
călătoriilor şi ostenelilor ap. Pavel. În glasul cîntării noastre parcă aud cuvintele lui Pavel: Fraţilor,
nu voiesc ca voi să nu ştiţi de necazul nostru ce ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri am
fost îngreuiaţi, încît nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă... (2 Cor. 1, 8). Ochii mi se
umplu de lacrimi cînd mă gîndesc prin cîte osteneli, bătăi, închisori, primejdii de moarte... (2
Cor. 11, 23-27) a dus şi a purtat ap. Pavel Cuvîntul lui Dumnezeu, iar creştinii de azi stau
nepăsători faţă de Acest Cuvînt şi faţă de lucrul mîntuirii sufleteşti.
Vremea liniştită şi frumoasă ne-a scăpat de aşa numitul rău de mare. Totuşi sînt cîţiva care
încep a avea o dispoziţie spre această boală. La o zi după plecarea din Constantinopol încep a se ivi
feţe palide. Sînt cei care au aplecare spre răul de mare. Nu toţi capătă boala aceasta. Atîrnă de firea
omului.
Din ce înaintăm spre răsărit, dăm de o lume mai caldă, parcă e o altă lume, cu un alt soare, mai
cald şi mai luminos. Începem să simţim că hainele noastre sînt prea groase pentru clima de aici.

O hartă a călătoriei noastre la Ierusalim

Pentru o mai bună orientare a cititorilor noştri dăm mai jos o hartă ce arată drumul pe unde am
mers la Ierusalim. Începînd din Constanţa, drumul e tras printr-o linie mai groasă. Din Constanţa
pînă la Constantinopol am mers o noapte, iar din Constantinopol pînă la Iaffa (portul Ierusalimului)
am mers pe apă trei zile şi trei nopţi. Pe hartă se văd clar toate locurile pe unde am trecut. Se văd şi
insulele despre care am vorbit (Patmos, etc). Se vede şi pe unde a fost Efesul, Corintul, Tesalonicul
şi alte locuri de însemnătate creştină, pe lîngă care am trecut. Se vede şi Mira Lichiei unde a trăit şi
sf. Nicolae. Noi am mers cu vaporul pînă la Iaffa, de acolo înainte, cu trenul pînă la Ierusalim.
După vizitarea locurilor sfinte am trecut pe apă în Africa, la Egipt, unde am văzut Alexandria,
valea Nilului şi vestitul oraş Cairo. La reîntoarcere, din portul Alexandriei am călătorit cu vaporul
direct la Constanţa.
 Înainte, spre Ierusalim...

Plecaţi din Constantinopol, sîntem în a doua zi de călătorie pe Marea Mediterană. În după

amiaza acestei zile ni se face o plăcută surpriză. Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, ajutat de prea
sfinţitul episcop Teculescu şi de arhimandritul Dr. A. Magier, slujeşte o sfeştanie afară, pe bordul
vaporului. Cîntă frumos corul alcătuit şi condus de sîrguinciosul preot D. Secărea.
Ce măreaţă şi înălţătoare de suflet este slujba, cîntarea şi rugăciunea în largul mării! Cîntăm cu
toţii şi ne rugăm cu toţii, căci doar nicăieri nu se simte omul mai aproape de Dumnezeu şi mai mult
legat de puterea lui Dumnezeu ca afară, în largul mării. Cît vezi cu ochii, în toate părţile, numai apă
şi valuri. Măreţia şi puterea lui Dumnezeu le simţi aici în toată strălucirea lor. Te simţi cu totul în
mîna Domnului şi în paza Lui cea sfîntă. Din adîncul inimii noastre intonăm cîntarea Doamne al
Puterilor, fii cu noi, căci afară de Tine pe altul ajutor în necazuri nu avem.
În decursul slujbei, departe pe ţărmul Asiei Mici, avem faţă în faţă tocmai Mira Lichiei, adică
locul unde a trăit şi a păstorit sfîntul şi marele arhiereu şi păstor Nicolae.
În cealaltă zi - şi cea din urmă pînă la portul Iaffa - se orînduiesc preoţi mărturisitori pentru cei
ce vreau să se mărturisească în vederea Sfintei Împărtăşanii la Ierusalim. Se mărturisesc aproape
toţi pelerinii. Molitva de dezlegare ne-o citise ieri la sfeştanie Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae. În
toate părţile vezi oameni citind din cărţile de rugăciuni şi din Biblie. Ne pregătim sufleteşte pentru
intrarea în locurile sfinte. Foarte potrivită spre acest scop a fost în această zi şi conferinţa
profesorilor de teologie din Sibiu, dr. Grigore Cristescu şi Nicolae Coran, despre viaţa
Mîntuitorului, istorisită în chip mişcător.
Am avut şi în această zi o vreme admirabilă. Marinarii spuneau că nu ţin minte să fi avut cîndva
o astfel de vreme, de la Constanţa pînă la Iaffa, întruna tot bună şi liniştită. Domnul ne-a învrednicit
cu un mare dar şi ajutor.
Mişcătoare a fost şi întîlnirea noastră în largul Mării Mediterane cu vaporul nostru românesc
România, din Constanţa. Cele două vapoare se salută prin fluierăturile sirenelor, iar noi, prin
fluturarea batistelor, trimitem salutul nostru celor ce se întorc în scumpa noastră ţară. E acesta
primul prilej cînd se trezeşte în noi fiorul dorului de ţară şi de cei pe care i-am lăsat acasă.

Iată portul Iaffa!

În dimineaţa zilei de 26 septembrie, se iveşte în zare oraşul Iaffa, portul Ierusalimului. Toată
lumea aşteaptă curioasă afară pe bord. Înainte de a ajunge în port, răsfoim Noul Testament de unde
aflăm că Iaffa e un loc cu amintiri creştine din vremea apostolilor. În acele vremi Iaffa se numea
Iope, şi în Faptele Apostolilor cap. 9, versetul 36-43, aflăm că ap. Petru aici a înviat pe Tabita şi a
rămas mai multă vreme la unul, Simon Tăbăcarul.
Locuinţa lui Simon Tăbăcarul se vede şi azi la ţărmul mării. Tot în oraşul Iope i s-a arătat ap.
Petru vedenia cu vasul ce s-a pogorît din cer (citiţi fap. Ap. cap. 10, 9-16). În vremea asta vaporul se
apropie de port. Portul Iaffa, nefiind încă adîncit şi întocmit pentru intrarea vapoarelor pînă la ţărm,
ancorăm în mijlocul mării, unde se constată că marea are o adîncime de 14 metri. Trecerea pe uscat
rămîne să o facem cu bărcile arabilor, care se şi pornesc spre noi.
Sosesc mai întîi trimişii autorităţilor şi poliţia, apoi vin bărcile pentru noi. Cei mai mulţi pentru
întîia dată vedem negri. Ne uităm miraţi la ei şi, fără să vrem, începem să rîdem de ei (iar ei se miră
şi rîd de noi). Unii sînt atît de negri, de sclipesc parcă ar fi lustruiţi cu cremă de ghete. Îndeosebi ne
atrage privirile un negru cu faţa turtită. Să-l vadă oamenii de pe satele noastre, nici una, nici alta, s-
ar lua cu furcile după el ca după bată-l crucea!...
În curînd se suie şi pe bord negri şi arabi şi, după ce ne mai trece mirarea, dăm în vorbă cu ei
prin fel de fel de semne şi arătări. Unul dintre noi întreabă pe un arab unde este Jud (adică evreul) în
Iaffa, la care arabul îşi duce repede mîinile la gît, în semn de sugrumare şi arată spre partea stîngă a
oraşului. Arabul adică ne spunea în chip grăitor ce fel de trecere au evreii în ţara lor. Îndată la
intrarea în Palestina, am înţeles că arabii stau la cuţite cu evreii.
Într-acestea soseşte în întîmpinarea noastră mitropolitul Vasile, venit din Ierusalim şi un
arhimandrit din Iaffa. Sînt primiţi în salonul vaporului. Ne doresc bun sosit la locurile sfinte. Î. P. S.
Sa, mitropolitul Nicolae, răspunde printr-o foarte potrivită cuvîntare.
Se începe coborîrea în bărci. Peste cîteva minute sîntem în portul şi oraşul Iaffa.
Neuitate vor fi pentru noi, pelerinii, clipele cînd am intrat în Iaffa, portul Ierusalimului. În faţa
noastră s-a deschis dintr-o dată o lume nouă, o lume schimbată, o lume absolut cu totul nouă şi
schimbată. Alţi oameni, alte plante, alte animale, altă climă, alt port, altă viaţă. Pentru noi, cei din
Europa, Răsăritul, cu ţările şi popoarele lui, este o lume nouă şi plină de noutăţi.
Străzile sînt pline cu fel de fel de oameni şi porturi curioase. Oameni călare pe măgăruşi şi
cămile grăbesc în calea lor. Aproape toată lumea poartă haină lungă. Acum începem să ne dăm
seama despre porturile din vremea Mîntuitorului ce se văd prin icoane.
Căldura ne înăbuşe. Toată lumea de pe străzi priveşte curioasă la noi. Înţelegînd că sîntem
creştini, arabii ne urmăresc cu toată simpatia. La gară ne aşteaptă un tren special, un tren englezesc,
curat, larg şi încăpător. La plecare, intonăm Bine eşti cuvîntat, Hristoase, Dumnezeule... şi trenul
porneşte spre Ierusalim.
Înaintăm peste o cîmpie foarte frumoasă. Din toate părţile ne cheamă lucruri noi, să le vedem.
Vedem grădini întregi de portocali şi lămîi cu a doua recoltă. De altă parte, măslini, smochini şi fel
de fel de plante orientale. Pentru prima dată vedem şi floare de piper, un arbore mic cu frunze
ascuţite. Se văd urme de ogoare frumoase. Aflăm că aceasta este cîmpia Saronului, unde odinioară
Samson a aprins grînele filistenilor cu ajutorul celor trei sute de vulpi, cărora le legase ce cozi făclii
aprinse (Cartea Judecătorilor cap. 15).

O hartă a Palestinei, a locurilor sfinte

În mersul spre Ierusalim mă voi opri puţin aici să spun ceva despre Palestina, despre ţara
locurilor sfinte. Pentru o mai bună orientare a cititorilor în legătură cu însemnările călătoriei, dăm
pe pagina următoare o hartă a locurilor sfinte. În această hartă se vede Palestina, Ţara Sfîntă, aşa
cum era pe vremea Mîntuitorului. Harta locurilor sfinte e şi azi tot aşa, numai înfăţişarea politică a
ţării s-a schimbat.
Ţara locurilor sfinte nu e o ţară mare. E o ţară mică. Nu e mai mare ca trei-patru judeţe mai
mari din Ardeal. Are cam 28.000 km². E mai mult lungăreaţă decît lată. Lungimea ei este de 270 de
km, iar lăţimea între 127-187 km. În 1912 încă n-avea un milion de locuitori. Azi însă - în urma
colonizărilor - are un milion şi jumătate de locuitori.
În vremile vechi nu se folosea cuvîntul Palestina pentru locurile sfinte; în Biblie se cheamă
Canaan, ţara sfîntă, ţara făgăduinţei, ţara Domnului.
În acest teritoriu s-a petrecut toată istoria Vechiului şi Noului Testament. Aici a fost Canaanul
pe care l-au cuprins israelitenii cînd au venit din robia Egiptului şi l-au împărţit între cele 12
seminţii ale lui Israel (Iosua cap. 13). Aici au fost cei 31 de împăraţi pe care spune Biblia că i-
au bătut israelitenii cînd au intrat în Canaan (Iosua cap. 12). Însă un astfel de împărat nu putea
să aibă mai mult decît o cetate şi cîteva sate.
Pe acest teritoriu s-au petrecut toate întîmplările istorisite în Scripturile Noului şi Vechiului
Testament. Toţi munţii, toate văile, toate satele şi oraşele din ţara aceasta grăiesc despre amintiri
sfinte. Întreagă Palestina e o ţară plină cu sfinte comori religioase.
Oare de ce Şi-a ales Dumnezeu această ţară mică să fie ea loc al descoperirilor ce le-a făcut
oamenilor? Întîi, pentru că Dumnezeu n-are trebuinţă de vase tari şi puternice cînd e vorba de
lucrurile şi planurile Sale. A doua, pentru că aşezarea geografică a Palestinei era potrivită pentru
acest scop. De jur împrejur Palestina e înconjurată cu puternice graniţe fireşti. La sud şi răsărit e
înconjurată de pustietăţi mari, la nord, de Munţii Libanului, iar la vest, de Marea Mediterană. E ca o
insulă, ca o cetate apărată de influenţele popoarelor păgîne cu idolii lor. În această cetate S-a
descoperit Dumnezeu poporului celui ales; aici a ţinut şcoala cu el şi aici a pregătit omenirea pentru
primirea mîntuirii sufleteşti prin Jertfa cea mare a Fiului Său.
Dar, de altă parte, ţara sfîntă nu era o cetate izolată, închisă cu totul d elumea mare. Dimpotrivă,
era tocmai în locul unde se întîlneau trei lumi: Asia, Africa şi Europa. Multă vreme s-a susţinut
credinţa că Palestina şi Ierusalimul sînt centrul, mijlocul lumii. Toate popoarele aveau treceri şi
legături cu ţara sfîntă, şi prin aceste legături s-a răspîndit şi printre popoarele păgîne credinţa în
Dumnezeul Cel Adevărat.
Pe vremea Mîntuitorului, Palestina era sub stăpînirea romană. Înainte de războiul cel mare
(primul război mondial), Palestina era sub stăpînirea turcilor. De la război încoace a dat Dumnezeu
de au ajuns locurile sfinte în mîinile creştinilor. Palestina se află azi sub stăpînirea englezilor.
Pe vremea Mîntuitorului, Palestina era împărţită în trei provincii: Iudeea, Samaria şi Galileea.
Născut în Beteleemul Iudeii, Mîntuitorul a crescut mai departe în Nazaretul Galileii pînă la vîrsta de
30 de ani. Mîntuitorul a petrecut şi a învăţat mai mult în Galileea, pentru că în Iudeea era prigonit
de iudei, care umblau să-L piardă. În Galileea e Lacul Ghenazaretul (Tiberiada), de unde a chemat
Isus pe cei doisprezece apostoli. Acolo e Capernaumul, Cana, Muntele Tabor, Gadara, fîntîna lui
Iacov şi alte locuri de amintire creştină. Cele mai multe din pildele şi învăţăturile Sale le-a spus Isus
în locurile acestea. Din Galileea, Isus a venit în trei rînduri la Ierusalim. A treia oară a fost prins şi
răstignit.
Noi, pelerinii, am făcut prin locurile sfinte următorul drum: d ela portul Iaffa am mers cu trenul
pînă la Ierusalim - 54 km în trei ore. De la Ierusalim am mers cu automobilele în Betleem, cale de
cîteva minute. De la Ierusalim am mers la Marea Moartă, la Iordan şi Ierihon, cale de 40 km. De la
Ierusalim pînă la Galileea, la Nazaret şi celelalte locuri, e o cale de 200 km. pe care am făcut-o cu
automobilele în cîteva ore (uitaţi-vă pe hartă).
Şi acum, după această mică oprire, să mergem mai departe spre Ierusalim.

Am ajuns la Lida

Cea dintîi gară în care ne oprim e oraşul Lida, în care se fală ruinele bisericii Sf. Gheorghe. În
acest oraş a vindecat ap. Petru pe slăbănogul Enea, care suferea de trei ani de zile (Fap. Ap. 9,
32-34).
Un lucru ciudat băgăm de seamă. Ceasurile noastre aduse din Europa, aici arată o întîrziere de
un ceas. Trebuie să le mutăm înainte cu un ceas, pentru că pe aici, fiind locurile mai spre răsărit,
vremea umblă mai iute cu un ceas ca pe la noi.
Trenul străbate mai departe cîmpia, pămîntul începe a fi tot mai slab. Se ivesc coaste sterpe. În
zare se vede un deal de nisip călător. Sosim în a doua gară, în orăşelul Ramleh. Aici s-a aflat un
cimitir cu 40 de cripte. Creştinii cinstesc acest loc ca mormintele celor 40 de mucenici.
Se spune că aici a fost şi vechiul sat Arimateea, de unde era şi Iosif din Arimateea.
Din ce înaintăm, locurile se fac tot mai deluroase şi tot mai pleşuve, mai sterpe şi pietroase.
Nicăieri nu se vede nici o verdeaţă. Sîntem în anotimpul cînd pe aici totul e ars şi dogorit de
vînturile fierbinţi din iulie. Din ce înaintăm, amintirile religioase sporesc.
Sosim în valea Sorec. Aici trăia Samson cu Dalila lui, care l-a înşelat cu dezmierdările ei şi a
trădat filistenilor taina puterii lui (Jud. cap. 16). Trecînd prin acest loc, mă gîndeam la cei
mulţi-mulţi pe care îi biruie diavolul cu ajutorul dezmierdărilor.
Înaintăm prin satul Malha şi Valea Trandafirilor. Aici sînt locurile pe unde a purtat David lupte
de biruinţă împotriva filistenilor. Ne înfioară gîndul că pe aici a vorbit Dumnezeu de atîtea ori cu
aleşii Săi şi de aici a ridicat profeţi şi vestitori ai sosirii lui Mesia.
Aşteptăm să se gate dealurile stîncoase, dar tot mai multe şi tot mai mari se ivesc înainte. Pe
coaste sînt garduri de zid înşirate unele după altele; sînt acestea un fel de grădini apărate din jos cu
zid, ca ploile s ănu ducă puţinul pămînt cît a mai rămas acolo. Prin aceste grădini se văd pomi şi
viţă de vie.
Se iveşte locul numit Katamon, de unde a fost bătrînul Simeon, cel care a avut fericirea să nu
moară înainte de a-L vedea pe Mîntuitorul.
Avem între noi cîţiva bătrîni trecuţi de 70 de ani şi, cînd ajung în acest loc, îngenunchează în
semn de bucurie şi de mulţumire lui Dumnezeu că i-a învrednicit să vadă locurile sfinte înainte de a
închide ochii. Uitîndu-mă la ei, parcă auzeam vorbele bătrînului Simeon: Acum slobozeşte pe robul
Tău...
Sîntem în apropierea Ierusalimului.
 Sosind la Ierusalim

Din ce ne apropiem cu trenul de Ierusalim, sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorinţa să
vedem locurile sfinte şi de fiorul că în curînd vom umbla pe unde a umblat Scumpul nostru
Mîntuitor. Între pelerini aud întrebarea: Oare cine ne aşteaptă în gară la Ierusalim? Cum stau cu
Noul Testament în mînă, această întrebare mă face să mă gîndesc şi să simt că eu nu sînt străin aici
în ţara asta, departe.
Mă gîndesc că la Ierusalim eu am un Prieten mare şi bun, pe Isus Mîntuitorul, cu care de atîtea
ori am vorbit prin rugăciune, stăruind nopţile lîngă învăţăturile Lui din Sfînta Scriptură. Inima îmi
arde de bucurie că mă voi putea întîlni şi aici cu El şi Îi voi putea mulţumi că m-a scăpat din atîta
moarte trupească şi sufletească.
Trenul fluieră prelung şi se opreşte. Am ajuns în gara Ierusalim. Pe tablă, în faţa gării e scris
cuvîntul: Jerusalem, în engleză, arabă şi evreieşte. Ierusalimul nu se vede din gară. În faţa lui stă o
mică colină. În gară, fel de fel de oameni şi de porturi. O agenţie, cu care se făcuse înţeles din
vreme, ne aşteaptă s ăne ducă în oraş cu automobilele. Rînd pe rînd, automobilele ne iau şi pleacă
cu noi. A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut, aceste automobile. Cu toată oboseala, cu tot praful şi
căldura, aş fi preferat să intru în Ierusalim pe jos, cu răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru
sfînt.
La prima vedere a Ierusalimului, mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulţumesc cu
lacrimi fierbinţi Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare şi sfînt. Vechii evrei, de cîte ori se
apropiau de Ierusalim, îngenuncheau în ţărîna drumului şi se rugau. Aşa trebuia să facem şi noi.

Iată Ierusalimul!... Cetatea cea sfîntă a Domnului

Cîteva clipe zburate cu automobilul şi, iată Ierusalimul se iveşte în faţa noastră. Aşezat sus pe o
colină, şi strălucind în lumina soarelui, e aşa măreţ şi tainic cum îl închipuiam şi cum îl văzusem
închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel ceresc.
Dăm mai încolo imaginea Ierusalimului, aşa cum l-am văzut la prima vedere, strălucind măreţ
şi tainic în lumina soarelui. Prin aşezarea şi înfăţişarea ce o are, Ierusalimul este unic în felul lui, în
toată lumea. Chiar şi numai acest lucru grăieşte şi spune că Ierusalimul nu e un oraş ca oricare altul.
Aşa cum stă, sus pe vîrful unui deal de stîncă, pare şi azi o cetate a Domnului.
De jur împrejurul oraşului se văd văi adînci şi dealuri înalte, stîncoase, arse de soare şi bătute de
praf. Un fior te cuprinde cînd vezi mai întîi Ierusalimul. Se pare că toate stîncile şi dealurile din
jurul lui vorbesc şi predică despre marea minune şi arătare Dumnezeiască ce s-a petrecut în acest
loc.
O lume nouă se deschide în faţa noastră, o lume ce te umple de fior. În zare se văd munţi şi
dealuri pleşuve. Ori încontro te-ai uita, nu vezi nici păduri, nici verdeaţă. E o lume parcă de fier şi
de piatră.
Ierusalimul e aşezat pe două coline la o înălţime geografică de 800 de metri. Colina din dreapta
e Muntele Sionului şi e mai înaltă cu ceva ca cea din stînga. De jur împrejur, Ierusalimul se vede
înconjurat cu ziduri de piatră. Dar şi mai tari decît acestea sînt zidurile fireşti care îl înconjoară. De
jur împrejur, Ierusalimul e înconjurat de puternice întărituri fireşti. Spre răsărit se ridică în faţa lui
Muntele Măslinilor, spre nord e Muntele Scopus, spre sud e adîncimea văii Chedron şi Hinom, spre
vest este ridicătura muntelui ce duce spre Betleem. Ierusalimul stă sus pe creasta celor două coline,
fiind înconjurat dinspre răsărit, sud şi asfinţit cu adîncimea văilor Hinom şi Chedron. Numai spre
nord are legătură directă cu Muntele Scopus. Cetatea Ierusalimului de care vorbeşte Biblia e cu
adevărat o cetate. Munţii, ridicăturile şi adîncimile din jurul ei parcă sînt anume făcute să o apere.
De aceea zice psalmistul: Cum este înconjurat Ierusalimul d emunţi, aşa înconjoară Domnul pe
poporul Său (Psalm 124, 2). Israel este fără frică în locuinţa lui (Deut. 33, 16). Ierusalimul
va locui în linişte (Ier. 33, 16).
Pe lîngă aceasta, Ierusalimul mai are încă ceva ce înalţă sufletul. Aşezat la o înălţime de 800
metri, din toate părţile trebuie să te sui la Ierusalim. De ori încotro te-ai apropia de Ierusalim,
dinspre răsărit, apus sau miazăzi, trebuie să urci munţi şi dealuri. De aceea se foloseşte în Biblie de
atîtea ori vorba despre suirea la Ierusalim.
Adevărat că Ierusalimul stă mai jos decît înălţimile ce-l înconjoară, dar ca să poţi ajunge în
Ierusalim trebuie să urci mai întîi înălţimile. Şi apoi, chiar cînd te-ai apropiat de Ierusalim, trebuie
să urci din nou, căci Ierusalimul e înconjurat de trei părţi cu afunzimea văilor Hinom şi Chedron. Ca
să intri în Ierusalim, trebuie să urci, să te urci mereu...
Această suire a locului spre Ierusalim trezeşte în om şi o înălţare, o ridicare sufletească. Te
atrage parcă ceva spre Domnul, spre înălţime. Îţi vine să cînţi cu psalmistul: La munţi, suflete, să ne
ridicăm...
Îmi vin în minte cuvintele de la Isaia prorocul: Veniţi să ne suim în Sion, în muntele cel sfînt al
Domnului, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui... (Psalm 2, 3).
Oraşul Ierusalim este o icoană a vieţii noastre sufleteşti. Viaţa noastră trebuie să fie o înălţare, o
urcare neîncetată spre Ierusalimul cel ceresc, spre Ierusalimul mîntuirii noastre sufleteşti.

Ceva din istoria Ierusalimului

Înainte de a intra în sfînta cetate vom spune ceva pe scurt şi despre istoria Ierusalimului.
Oraşul Ierusalim are o vechime foarte mare. Cînd au ocupat israelienii Canaanul, după scăparea
din robia Egiptului, Ierusalimul s-a venit “fiilor lui Beniamin, care n-au izgonit pe iebusiţii care
locuiau pe atunci în Ierusalim” (Jud. 1, 21). Pe urmă, iebusiţii au rămas iarăşi ei stăpîni pe
cetate. Oraşul capitală al israelienilor şi al iudeilor era pe acele vremuri Hebronul. Din Hebron s-a
ridicat împăratul David şi “a mers cu oamenii lui asupra Ierusalimului şi împotriva iebusiţilor,
locuitorii ţării. Şi-a pus mîna David pe cetăţuia Sionului... şi s-a aşezat în cetăţuia pe care a numit-o
cetatea lui David şi a făcut întărituri de jur împrejur” (2 Samuel 5, 6-10).
Ierusalimul a fost clădit pe vîrful muntelui Sion, de aceea se cheamă şi cetatea Sionului. Tot aici
a fost şi Muntele Moria, pe care s-a suit odinioară Avraam, să jertfească pe fiul său Isaac. Pe vîrful
acestui munte s-a clădit mai tîrziu vestitul templu al lui Solomon.
În curgerea vremilor, Ierusalimul a trecut prin multe încercări şi pustiiri. Pentru păcatele
poporului şi ale împăraţilor, Dumnezeu a ridicat împotriva Ierusalimului pe Nabucodonosor,
împăratul Babilonului, care, venind cu armată mare, a cuprins Ierusalimul şi l-a dărîmat (2 Împ.
24, 8-20). Aceasta s-a întîmplat în anul 606 înainte de naşterea lui Hristos. După robia babilonică
de 70 de ani, împăratul Cirus le-a dat voie israelienilor să se întoarcă iar în Ierusalim. Sub
conducerea lui Ezra, Ierusalimul şi templul au fost zidite din nou.
La anul 37 înainte de Hristos, ajungînd pe tronul Iudeii Irod cel Mare, acesta rezidi din nou
templul lui Solomon şi întări cetatea Ierusalimului. În această rezidire a fost Ierusalimul pe vremea
Mîntuitorului.
În marţea cea mare, Mîntuitorul a profeţit apostolilor dărîmarea Ierusalimului prin următoarele
vorbe: Amin, amin zic vouă că nu va rămînea aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărîmată
(Marcu 13, 1-4). Profeţia Mîntuitorului s-a împlinit întocmai. În anul 70 după Hristos, evreii
încercară să alunge stăpînirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor, cuprinse Ierusalimul şi îl
trecu prin foc şi sabie, întocmai ca odinioară Nabucodonosor. Sîngele profeţilor şi al Mîntuitorului
se răzbunase asupra celor ce-l luaseră asupra lor şi a copiilor lor.
Ierusalimul a mai trecut încă prin multe încercări. După romani veniră perşii, şi după perşi veni
islamul, credincioşii fanatici ai lui Mahomed. Prin veacul al unsprezecelea, pe scurtă durată,
Ierusalimul fu cucerit de cruciaţi. Căzu apoi iarăşi în mîinile turcilor şi arabilor. Pînă la războiul cel
mare, Palestina şi Ierusalimul erau în mîinile turcilor. Pelerinajul era împreunat cu mari primejdii.
Însă de la război încoace a dat Dumnezeu să ajungă locurile sfinte iarăşi în mîinile creştinilor.
Palestina şi Ierusalimul se află azi sub stăpînirea englezilor. Ierusalimul are azi vreo 80 de mii de
locuitori, arabi, evrei şi creştini.

Intrăm în Ierusalim...

Şi acum să ne urmăm mai departe calea spre sfînta cetate. Automobilele coboară mai întîi cu
noi jos în adîncimea unei văi, şi apoi ne ridicăm spre oraş. Iată, sîntem în faţa porţilor Ierusalimului.
De jur împrejur, Ierusalimul se vede înconjurat cu ziduri înalte de cîţiva metri. Casele n-au acoperiş
(peste tot în Orient casele n-au acoperiş înalt ca la noi). Locul acoperişului îl ţine o boltitură puţin
ridicată la mijloc, ca acoperişul unui cuptor de copt pîine. Acoperişurile caselor par nişte uriaşe
funduri de cuptoare.
Intrăm în cetate pe o poartă largă şi ne oprim în piaţa principală a oraşului. Ne dăm jos. Un fior
îmi străbate sufletul. Îmi vin în minte cuvintele psalmistului: Picioarele noastre sînt în curţile tale,
Ierusalime (Psalm 121. 2).
Mă înfioară gîndul că picioarele mele stau pe locul pe unde a umblat Mîntuitorul. Mă smeresc
în inima mea şi mulţumesc Domnului de acest dar mare de care m-a învrednicit.
Din piaţă plecăm la fărtirele pe unde sîntem împărţiţi. Unii rămîn la hotel, iar cei din clasa a
treia tragem la o întreprindere italiană numită Casa nova. Îndată ce intrăm mai adînc în oraş dăm de
forma cea veche a Ierusalimului. Străzile sînt înguste şi pavate cu lespezi de piatră; pe unele locuri
abia merg trei oameni alături. Ori încotro te uiţi, tot zid şi iar zid înalt. Pe aici nu sînt curţi, nici case
singuratice. Toată strada e un zid. Dar spre deosebire de altele, zidurile din Ierusalim au în ele ceva
sfînt; au în ele un fior sfînt ce parcă te apleacă să te rogi la fiecare zid şi să săruţi fiecare piatră.
Pe străzi, oameni ca şi la Iaffa. Mulţime de arabi se îngrămădesc în jurul nostru ca să ne vadă.
Nu înţelegem ce grăiesc, dar din felul cum întreabă, înţelegem că se interesează din care parte a
lumii sîntem. Cum între noi erau şi cîţiva ţărani bucovineni, în frumosul lor port cu cojoace, sîntem
întîi judecaţi a fi din Rusia, ţara care a dat pe vremuri cei mai mulţi pelerini. Pe urmă însă, străinii
au aflat că sîntem din România, o ţară poate nouă pentru ei. Îndată ce ajung la locul de găzduire, eu
mă apuc de meseria mea de gazetar. Îmi deschid caietul de însemnări şi notez cu de amănuntul toate
cele văzute şi auzite. Mă simt veşnic urmărit de răspunderea cea mare ce o am faţă de darul de care
m-a învrednicit Dumnezeu ca să văd locurile sfinte. Mă gîndesc neîncetat că trebuie să răsplătesc
acest dar scriind cu de amănuntul toate cele văzute şi simţite la locurile sfinte, ca prin aceasta să
aduc sufleteşte şi pe alţii pe urmele Mîntuitorului.
Îmi trebuie înainte de toate o hartă a Ierusalimului. Vreau să cercetez cu de amănuntul toate
locurile din Ierusalim şi din jur, ca la rîndul său, să pot lămuri şi pe cititorii mei. Un călugăr italian
de la casa noastră de odihnă mă serveşte cu o hartă a Ierusalimului.
Pentru orientarea cititorilor, înainte de a ieşi prin Ierusalim, dau şi aici în carte această hartă,
tradusă pe româneşte şi întregită după observările făcute în decursul călătoriei.
Îndată după cazarea la locuinţele desemnate, agenţia pe care o avem la Ierusalim, - dl.
Mavromihali - ne împarte un program al zilelor cît vom sta în Ierusalim şi jur. Programul e tipărit în
româneşte cu titlul: Programul românilor închinători şi arată ca prim punct vizitarea Sf. Mormînt şi
participarea la Vecernia cea mare a Sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci.
Ne gătim de plecare. I. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, cu o ceată dintre pelerini, s-a dus mai întîi
la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim. Au fost întîmpinaţi cu toată dragostea de prea fericitul patriarh
al Ierusalimului, Damianos, un chip de adevărat apostol, bătrîn de optzeci de ani, dar plin de viaţă şi
rîvnă evanghelică. S-au schimbat şi cîteva scurte vorbiri.
Mitropolitul Nicolae spune, între altele, că ne-a adus la Ierusalim sufletul unui popor întreg.
Alături de noi a venit - cu sufletul - poporul întreg, să se închine şi să mulţumească pentru toate cîte
ne-a făcut nou Domnul.
Admirăm figură măreaţă a prea fericitului patriarh Damianos. Este un adevărat patriarh din
Biblie pe care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit cu peste optzeci de ani.
Cînd îl vezi întîia dată, gîndul ţi se duce îndată la vremile biblice, la vremile patriarhilor biblici.
Patriarhul Damianos pare un patriarh, un apostol rămas din acele vremuri. Ne gătim de plecare, dăm
mai încolo o hartă cu Ierusalimul şi locurile sfinte. Fără această hartă de orientare nu puteam scrie
nici despre Biserica Sf. Mormînt.

O hartă a Ierusalimului

Ierusalimul - precum arată harta - are trei cartiere: cartierul creştin, cartierul musulman (arab) şi
cartierul evreu. Ierusalimul e înconjurat şi azi cu zid de cetate, rămas din vechile ziduri ale cetăţii
Ierusalimului (pe hartă acest zid se vede tras cu o linie neagră groasă). Cetatea are şi azi şapte porţi.
În stînga se vede poarta Iaffa, sus e poarta Damascului şi a lui Irod, la dreapta e poarta martirului
Ştefan, mai jos e poarta de aur, pe această poartă a intrat Mîntuitorul în Duminica Floriilor. Azi
aceasta poartă e închisă cu zid. În partea de jos mai sînt încă două porţi: poarta Sionului şi poarta
dublă. Zidurile vechiului Ierusalim erau înspre sud mai în jos de cum sînt azi, iar în partea nordică
erau ceva mai băgate în oraş. Prin asta se explică faptul că Golgota se află azi înăuntrul zidurilor
Ierusalimului, cu toate că Evangheliile spun că Golgota a fost afară din cetate. S-a constatat că pe
vremea Mîntuitorului zidurile cetăţii dinspre nord erau mai băgate în oraş şi astfel Golgota cădea pe
atunci afară din cetate. Pe locul unde se vede scris: Via Dolorosa, Drumul Crucii, e o stradă ce suie
în sus spre Golgota. Acesta e drumul Crucii, drumul durerilor, drumul mîntuirii noastre sufleteşti pe
care Isus a suit spre Golgota, ducînd pe umeri Crucea cea grea a răstignirii.
Dinspre sud şi răsărit, Ierusalimul e înconjurat de două văi adînci: Valea Hinon şi Valea
Chedron sau Valea lui Iosafat. Apă însă nu este în ele decît pe timpul ploilor. Înconjurat fiind de
toate părţile cu ziduri, Ierusalimul e şi în privinţa aceasta unic în felul lui. El e un oraş ce nu se mai
poate lăţi, ca alte oraşe. Toată viaţa şi întinderea lui e strînsă între zidurile cetăţii. Înăuntrul cetăţii
fiecare palmă de loc e cucerită şi folosită.
Pe hartă sînt notate locurile mai însemnate. Vom vorbi pe larg despre ele la vremea lor.

Spre Biserica Sfîntului Mormînt...

Şi acum, după oprirea cu hărţile cunoaşterii Ierusalimului, să urmăm calea sfintei călătorii. În
curtea patriarhiei ne strîngem în cortegiu de procesiune pentru a pleca spre Biserica Sfîntului
Mormînt. În fruntea cortegiului se aşează prea fericitul patriarh şi Î, P. S. Sa, mitropolitul nostru.
Pornim către Golgota spre Sf. Mormînt, cîntînd Sfinte Dumnezeule, Crucii Tale ne închinăm,
Hristoase... Clopotele Bisericii Sfîntului Mormînt umplu sfînta cetate cu glasul lor puternic, duios,
plîngător. Trăim clipe neuitate, clipe pe care niciodată nu le vom mai simţi în viaţa noastră.
Înaintăm cîntînd cu capetele aplecate, apăsaţi parcă de de măreţia clipelor ce le trăim. Străbatem
uliţe înguste, pline cu dughene încărcate de lumînări, tămîie, icoane şi alte lucruri ce le caută
pelerinii. Lucrătorii îşi lasă lucrul, comercianţii îşi părăsesc prăvăliile; toată lumea iese afară să
vadă cortegiul nostru înaintînd spre Golgota.

În faţa Bisericii Sfîntului Mormînt

Coborîm pe o stradă, cotim puţin la dreapta şi iată, în faţa noastră avem locul cel mai sfînt şi cel
mai scump din această lume: locul unde s-a petrecut Jertfa cea mare şi sfîntă a mîntuirii noastre prin
Sîngele Mîntuitorului.
În faţa noastră avem o clădire mare şi puternică. Parcă-i o cetate uriaşă. E Biserica Sfîntului
Mormînt.
Mă voi opri puţin aici ca să dau unele lămuriri despre Biserica Sfîntului Mormînt. Am la mine o
carte şi o hartă din care am cercetat şi am studiat înainte Biserica Sfîntului Mormînt.
Să nu cadă cineva Biserica Sfîntului Mormînt e o biserică aşa ca oricare alta, în care poţi repede
intra şi ieşi. Această biserică se cheamă numai biserică, dar de fapt e o cetate întreagă cu zeci de
încăperi, zidite unele deasupra, altele dedesubt şi altele pe de laturi. Îţi trebuie o zi întreagă să le
cercetezi să le cercetezi pe toate. Pe lîngă asta îţi trebuie să cunoşti şi viaţa Mîntuitorului şi
Evangheliile, ca să înţelegi felul cum sînt aşezate diferitele locuri şi altare. Pe dinafară şi pe
dinăuntru sînt săpate o mulţime de uşi şi încăperi. Abia pe urmă observi că întreaga Biserică e
clădită într-o stîncă mare, în stînca Golgotei. Zeci de încăperi şi de adîncituri sînt săpate în această
stîncă a mîntuirii noastre. Se pare ca şi cînd omul mînat de setea mîntuirii s-a afundat în stînca
Golgotei, căutînd după izvorul vieţii.
Pentru o mai bună orientare a cititorilor, înainte de a merge mai departe şi a intra în Biserica
Sfîntului Mormînt, dăm mai jos un plan al acestei biserici. În acest plan se vede harta încăperilor şi
locurilor ce se află în biserică.
În fotografia de dinainte se vede faţada Sfintei Biserici.
 O hartă cu planul Bisericii Sfîntului Mormînt

Precum spuneam, Biserica Sfîntului Mormînt e o adevărată cetate cu nenumărate încăperi.

Pentru ca să poţi lua în seamă tot ce cuprinde, îţi trebuie o călăuză bună şi pricepută (şi trebuie să
cunoşti şi viaţa Mîntuitorului). Eu am la mine o carte şi o hartă pe care mi le-a dat călugărul de la
Casa Nova. Această carte îmi spune cu de amănuntul cum e împărţită Sfînta Biserică. Voi spune şi
cititorilor mei acest lucru, ca să se poată lămuri cît mai bine.
Iată ce îmi spune harta că voi vedea în Biserica Sfîntului Mormînt.
Intrarea în biserică e printr-o stradă îngustă însemnată cu litera “A”. Pe acolo cobori în curtea
bisericii care e însemnată cu săgeata N-S. Intrarea e printre numerele 12 şi 13. Îndată la intrare, la
nr. 13, e piatra ungerii, locul unde a fost uns Mîntuitorul cu mir înainte de înmormîntare. De aici se
desface un coridor umblător în dreapta şi stînga. Apucînd spre stînga, la nr. 15 e locul unde a leşinat
Sfînta Fecioară văzînd moartea Fiului său. Înaintînd mai înăuntru, printre nişte columne uriaşe
(însemnate cu puncte negre pătrate), dai într-o încăpere mare şi rotundă înconjurată de jur împrejur
de columne uriaşe (punctele negre pătrate). În mijlocul acestui loc, la nr. 15 şi 16 e capela Sf.
Mormînt în care se află Mormîntul Domnului. Faţă în faţă cu capela Sf. Mormînt, la nr. 29, 30, 31 şi
32 e catedrala ortodoxă grecească. De jur împrejur această catedrală e înconjurată cu un coridor
rotund şi umblător.
Toate încăperile sînt tăiate şi săpate în stîncă, pentru că aici a fost dealul de stîncă al Golgotei.
La nr. 18 e capela copţilor (o sectă a vechilor creştini), la nr. 20 sînt odăi tăiate în stînci, la nr. 27 e
capela franciscanilor (catolici), la nr. 28 e mînăstirea latinilor, la nr. 34 e locul unde a fost închis
Mîntuitorul, la nr. 35 e capela sf. Longhin, soldatul care a împuns coasta Mîntuitorului, la nr. 36 e
capela încoronării cu spini. Mergînd înainte, între nr. 38 şi 42 sînt nişte trepte, patrusprezece la
număr, ajungi la capela nr. 43. Aici e locul unde a fost Golgota şi a fost răstignit Domnul şi
Mîntuitorul nostru Isus Hristos. La nr. 6 e capela celor şapte dureri. Între nr. 36 şi 37 sînt iarăşi nişte
trepte (în formă de linioare). Coborînd aceste trepte (peste 40), la nr. 38, 39, 40 şi 41 e capela aflării
Sfintei Cruci. În amintirea împărătesei Sf. Elena, care a săpat în acest loc şi a aflat Sfînta Cruce, e
zidită aici o capelă şi un altar. La nr. 2 e mînăstirea lui Avraam, zidită pe stînca unde a voit să
jertfească Avraam pe fiul său Isaac. La nr. 11 e capela celor 40 de martiri. În celelalte încăperi sînt
mînăstiri, capele, etc.

Ceva din istoria Bisericii Sfîntului Mormînt

Istoria acestei biserici pe scurt e aceasta: Creştinii cei dintîi au ţinut în mare cinste locul unde a
pătimit, S-a îngropat şi a Înviat Mîntuitorul. În acest loc se făceau rugăciuni. Însă la anul 70 după
Hristos, Ierusalimul fu ajuns de profeţia Mîntuitorului că va fi dărîmat şi nimicit. Împăratul roman
Titus, cucerise Ierusalimul, îl aprinse şi îl nimici. Creştinii scăpară fugind peste Iordan. Dar
nimicirea ajunse şi locul unde era Golgota şi Mormîntul Domnului.
Pentru creştini urmează zile grele. Romanii începură a persecuta creştinismul. Ca să slăbească
amintirea creştinilor despre Isus Hristos, romanii ridicară pe locul Golgotei şi al Sf. Mormînt nişte
temple idolilor lor. Dar prin aceasta ajunseră tocmai la rezultatul contrar aşteptărilor lor. Templele
păgîne atraseră şi mai mult privirea creştinilor asupra locului unde a fost Golgota, şi acest loc se
întipări şi mai bine în mintea lor.
Venind mai tîrziu la putere împăratul creştin Constantin cel Mare, acesta dete ordin să se dărîme
templele idoleşti zidite pe locul Golgotei. Sosi în acest scop la Ierusalim însăşi împărăteasa Elena,
mama împăratului. Împărăteasa Elena aduse cu sine şi ostaşi de lucru şi începu lucrările sub vederea
şi controlul ei. Dărîmîndu-se templele păgîne, se aflară sub ele, păstrate prin minune, neatinse,
Golgota, Mormîntul Mîntuitorului şi crucile răstignirii.
Împăratul Constantin cel Mare clădi pe acest loc o biserică uriaşă, măreaţă, ce întrecea în
mărime şi frumuseţe toate bisericile din acele vremuri. Zece ani ţinură lucrările acestei biserici.
Biserica avea cinci foişoare de o frumuseţe neîntrecută, împodobite cu podoabe nepreţuite.
Mormîntul era în foişorul din mijlocul bisericii şi deasupra lui era uriaşa cupolă a bisericii.
 Dar cu acest prilej s-a făcut şi o greşeală. Pentru reuşita planului bisericii s-a tăiat vîrful
Golgotei şi s-au mai schimbat întrucîtva locurile sfinte.
Biserica zidită de Constantin cel Mare a trecut prin multe încercări. La anul 604 perşii dărîmară
măreaţa biserică. La anul 629 se zidiră pe locul ei trei capele: capela Sf. Mormînt, capela Golgota şi
capela Aflării Sfintei Cruci. La clădirea acestei capele se folosi în mare parte materialul din ruinele
bisericii zidite de Constantin cel Mare. La anul 1099 cruciaţii cuprinseseră cele trei capele sub
acoperişul unei singure biserici uriaşe. În forma aceasta se păstrează pînă în ziua de azi. Nu s-au
mai făcut decît unele reparaţii. În mare parte materialul bisericii e din vechea biserică clădită de
Constantin cel Mare.
În faţa acestui sfînt locaş ajungem noi, pelerinii, în după amiaza sîmbetei de 26 septembrie. Pe
aici e tot calendarul vechi (13 septembrie) şi ne grăbim să intrăm în Vecernia Praznicului Înălţării
Sfintei Cruci. Coborîm din stradă pe nişte trepte de piatră, tocite de urmele milioanelor de
închinători care le-au călcat. Notez aici că prin faţa Bisericii Sfîntului Mormînt trece o stradă. Orice
creştin ce trece pe această stradă îşi descoperă capul, se opreşte puţin şi rosteşte o scurtă rugăciune.
Unii şi îngenunchează.
O mulţime de cerşetori sprijinesc zidurile, cerşind milă. Jos în curtea din faţa bisericii stau pe
de lături negustori cu cruciuliţe, lumînări, tămîie, icoane şi alte lucruri ce le aşteaptă pelerinii.
O uşă deschisă larg ne aşteaptă să intrăm în Sfînta Biserică.

Intrăm în Biserica Sfîntului Mormînt

Şi acum, după această oprire de lămurire, să intrăm în Sfînta Biserică.

Ne apropiem cu frică şi cutremur de uşa Sfîntului Locaş. Toţi avem capetele aplecate şi inima
noastră tremură de fiorul locului pe care păşim. Trecem printr-un mic pridvor. Deodată în faţa
noastră apare un loc împodobit de jur împrejur cu sfeşnice şi lumînări uriaşe. Înăuntru e o lespede
de marmură roşie, iar deasupra atîrnă şi ard candele în diferite culori. Sus, în faţă, pe un perete, o
icoană mare arată înfăşurarea Mîntuitorului în giulgiuri curate după luarea de pe Cruce. Ni se spune
că aceasta e piatra ungerii, locul unde Iosif cu Nicodim şi mironosiţele au uns cu mir pe
Mîntuitorul coborît de pe Crucea Golgotei. Ca loviţi fără de veste, genunchii noştri se apleacă şi
ochii ni se umplu de lacrimi; ne apropiem să sărutăm piatra sfîntă. O, ce fior sfînt am simţit în acest
loc! Aplecat pe marmora roşie buzele mele păreau că ating Sîngele Mîntuitorului, şi de sus din
icoană părea că aud tînguirea Preacuratei.
Dăm alăturat fotografia acestui loc sfînt.

În Biserica Sfîntului Mormînt

Ne ridicăm să mergem înainte. Înaintăm printr-un coridor luminat de lumina candelelor şi

lumînărilor. În faţa noastră deodată, iată, se iveşte mijlocul Bisericii Sfîntului Mormînt. Un spaţiu
larg, rotund, înconjurat de jur împrejur cu stîlpi uriaşi ce se pierd în înălţimi uriaşe. Deasupra, la
mijloc, se ridică o cupolă la o înălţime uriaşă. Veşnicia parcă stă acolo sus, deasupra capului nostru.
În mijlocul bisericii, iată, altarul Sfîntului Mormînt, avînd în faţă, la intrare, sfeşnice, lumînări
uriaşe şi candele de aur, de argint, în fel de fel de culori. De jur împrejurul bisericii, capele, altare,
uşi şi încăperi tainice tăiate în zidurile de stîncă ale bisericii.
Mă uit prin biserică. Ce privelişte neuitată! Oameni din fel de fel de ţări şi neamuri se roagă,
plîng, suspină şi sărută locurile sfinte. Alături de noi românii, stau arabi veniţi de prin pustiurile
Arabiei, negri veniţi de pe undeva din Africa, armeni veniţi din Armenia, etc. Pe toţi ne-a strîns aici
Acelaşi Mîntuitor. Înfrăţirea popoarelor prin Evanghelie nicăieri nu se poate vedea aşa de minunat
ca în Biserica Sfîntului Mormînt.
Lîngă mine stă un sătean din Bucovina, în frumosu-i port naţional. Un arab venit de undeva de
departe din pustiurile Asiei se uită mai întîi cu mirare la românul nostru şi apoi se apleacă şi el în
genunchi să se roage. Doi oameni veniţi din două continente, iată-i îngenuncheaţi ca nişte fraţi în
Acelaşi Mîntuitor. O, binecuvîntată Evanghelie a lui Hristos! Binecuvîntate sînt roadele tale şi
binecuvîntată va fi lumea, cînd toţi oamenii vor cunoaşte cu adevărat pe Mîntuitorul şi se vor întîlni
în El ca nişte fraţi adevăraţi.
Dar în Biserica din Ierusalim se întîlnesc în Mîntuitorul nu numai oameni din ţări şi neamuri
diferite, ci se întîlnesc şi diferite confesiuni. De jur împrejurul Sfîntului Mormînt toate confesiunile
îşi au altarele şi capelele lor. În cea mai frumoasă biserică din faţa Sfîntului Mormînt slujesc
ortodocşii, dincolo se roagă armenii, în altă parte cîntă copţii, mai încolo e capela catolicilor.
Aşa a vrut Dumnezeu ca în acest loc să se întîlnească toate neamurile şi toate confesiunile din
lume, atrase de Golgota şi de Mormîntul Mîntuitorului. În toată vremea, zi şi noapte, acest loc
răsună de slujbe, de cîntări religioase, de rugăciuni, de plînsete şi plîngere. Suspinul şi graiul
omenirii întregi parcă se aude neîncetat în acest loc sfînt.
Dar fiorul cel mai mare ce l-am simţit intrînd mai întîi în Biserica Sfîntului Mormînt nu sînt
aceste lucruri văzute (le-am spus pe acestea mai întîi, ca cititorii să-şi facă o idee despre interiorul
bisericii). Fiorul cel dintîi şi cel mai mare l-am simţit în mine, în sufletul meu. Nu ştiu alţii ce au
simţit mai întîi cînd au intrat în Biserica Sfîntului Mormînt (fiecare simte altcum şi altfel). Eu am
simţit înainte de toate lipsa unei descărcări sufleteşti. În sufletul meu parcă aveam o greutate pe car
en-o mai puteam purta; simţeam o greutate ce mă dobora în genunchi. Să mă retrag undeva, să fiu o
clipă singur, asta era dorinţa sufletului meu. Mi se părea că prea repede am venit aici, îmi trebuia
răgaz sufletesc, îmi trebuia o descărcare a inimii. M-am retras în dosul unei columne şi, căzînd în
genunchi, am început să plîng...
Cînd m-am ridicat din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfîntul
Mormînt. Pînă să vină şi rîndul meu, pentru orientarea cititorilor voi da mai încolo o descriere a
locului unde se află Sfîntul Mormînt.
Voi scrie amănunţit despre tot ce am văzut şi am simţit stînd pe locul unde a fost odinioară
Golgota şi Mormîntul Mîntuitorului. Voi descrie tot ce am văzut în Biserica Sfîntului Mormînt în
legătură cu Golgota, cu Patimile, moartea şi Învierea Mîntuitorului, rămînînd să vorbesc la sfîrşit şi
despre alte locuri ce mai sînt în Sfînta Biserică.

Iată Sfîntul Mormînt...

Precum am amintit mai înainte, Biserica Sfîntului Mormînt e zidită pe locul unde a fost răstignit
şi îngropat Mîntuitorul. Locul unde a fost Mormîntul Mîntuitorului e în mijlocul bisericii. Acesta e
locul despre care spun Evangheliile că Iosif cu Nicodim şi mironosiţele au luat Corpul lui Isus de pe
Cruce şi, înfăşurîndu-l în pînză curată, L-au pus în mormînt nou, săpat în piatră (Matei 27, 59-
61). Acesta e locul unde L-au străjuit pe Isus în noaptea Învierii. Aici e locul unde un înger, ca o
lumină de fulger, s-a arătat mironosiţelor şi le-a vestit Învierea (Matei 28, 2-3). Acest preasfînt
loc ce s-a făcut izvorul vieţii şi învierii noastre e cuprins în altarul (apela) a cărui fotografie o dăm
mai jos. În această capelă se află Mormîntul Mîntuitorului. De jur împrejurul capelei este loc
umblător prin biserică. Ca să poţi vedea şi săruta Sfîntul Mormînt trebuie să intri în capelă.
Pe dinafară capela este împodobită cu candele, sfeşnice şi fel de fel de scumpeturi şi podoabe.
În fotografie se vede faţa şi intrarea capelei Sfîntului Mormînt. Sfeşnice uriaşe, înalte de metru
întregi şi nenumărate candele de aur şi argint, în toate culorile ard neîncetat în faţa acestei intrări.
Deasupra, la mijloc, e o icoană mare, înfăţişînd Învierea Mîntuitorului.
Şi acum, iată, soseşte şi rîndul meu să intru în altarul Sfîntului Mormînt. Vino, dragă suflete
cititor, vino şi intră şi tu cu mine în locul cel mai sfînt unde Mîntuitorul S-a făcut Izvorul vieţii şi
învierii noastre! Păşesc înainte cuprins de fior sufletesc. Intrînd înăuntru, observ că în această
capelă se află două încăperi. Cea dintîi, în care am intrat, e ceva mai mărişoară. Încap în ea cam 10-
15 persoane. În mijlocul ei e o masă rotundă de marmură, acoperită cu scumpeturi şi lucruri sfinte.
Acesta e locul unde îngerul a vestit Învierea Domnului. Acesta e locul despre care spun
Evangheliile că îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, prăvăli piatra şi stătu deasupra ei, şi era
înfăţişarea lui ca lumina de fulger şi îmbrăcămintea albă ca zăpada. Străjerii se cutremurară de
spaima lui şi căzură ca morţi. Aici a vestit îngerul Învierea Domnului mironosiţelor cuprinse de
frică şi de bucurie mare (Matei 28).
În masa din mijloc e o parte din piatra pe care a prăvălit-o îngerul Domnului. E îmbrăcată în
marmură scumpă. Locul acesta se cheamă şi Piatra îngerului. Pe această piatră se face şi slujbă, ca
pe o sfîntă masă de altar.
Pentru o mai bună orientare a cititorilor, dăm mai jos fotografia în care se vede înăuntrul capelei
Sfîntului Mormînt. În faţă se vede încăperea primă unde, la mijloc, e masa cu Piatra îngerului. Un
pelerin e tocmai în acest loc şi îşi aşteaptă intrarea la Sfîntul Mormînt. În cealaltă, a doua încăpere,
în fund, se vede Sfîntul Mormînt în faţa căruia doi pelerini tocmai îşi fac închinarea.
Mă simt cuprins de fior sufletesc pe locul unde îngerul a vestit Învierea. De frică şi de bucurie
mare spun Evangheliile că erau cuprinse mironosiţele cînd îngerul Domnului le-a vestit Învierea.
Aceeaşi frică şi bucurie o simt parcă şi în sufletul meu. E ceva în acest loc ce te porneşte să plîngi
cu toate suspinurile inimii tale, dar alături de aceasta e şi ceva ce-ţi şterge lacrimile, ce te mîngîie şi
îţi strigă: Nu plîngeţi, că Fiul a Înviat, iertarea şi viaţa din groapă au răsărit. E ceva în acest loc ce
parcă te opreşte să mergi înainte, zicîndu-ţi: Suflete, opreşte-te, căci şi tu L-ai răstignit şi L-ai
îngropat pe Mîntuitorul cu ticăloşiile tale... Însă odată cu acest cutremur de mustrare, deodată parcă
se aude şi glasul Lui: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... veniţi cei păcătoşi... veniţi de luaţi iertare şi
viaţă... veniţi, căci Eu sînt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi....
(Ioan 11, 25).
Şi acum, iată, stau gata de intrare în cealaltă încăpere unde e Mormîntul Mîntuitorului. Trebuie
să trecem pe acolo printr-o deschizătură mică şi joasă. Poţi intra numai aplecat. Înăuntru nu încap
decît trei persoane o dată. Mă aplec şi intru. Este aceasta şi o aplecare sufletească din care nu te mai
poţi ridica. În clipa următoare cad doborît în genunchi lîngă lespedea de marmură în care e îmbrăcat
Mormîntul Mîntuitorului.
E greu să spui cu vorba sau în scris ceea ce simţi cînd te apropii de Mormîntul Mîntuitorului.
Oricît meşteşug ai avea şi ai pune în pana de scris, nu poţi să spui tot ceea ce simţi cînd ajungi în
faţa Sfîntului Mormînt. Înainte de a intra în altarul Sfîntului Mormînt, de afară plănuisem o
rugăciune frumoasă pe care să o rostesc cînd voi ajunge înăuntru în faţa Sfîntului Mormînt. Însă
cînd am ajuns înăuntru n-am mai putut grăi nimic. În faţa Sfîntului Mormînt deodată tace şi
amuţeşte tot ce e lut şi trecător în om. Pe o clipă şi graiul omului se închide. Numai inima singură
vorbeşte înainte şi ochii slobod toate lacrimile.
Aplecat lîngă marmora unde a fost Mormîntul Mîntuitorului mi se părea că a rămas afară trupul
meu cel pătimaş. În lumina ce se revărsa peste mine din toate părţile, din candele şi sfeşnice de aur
şi de argint mi se părea că se topeşte lutul de pe mine, mi se părea că se topeşte în mine tot ce este
otravă şi patimă rea. Simţeam cum moare în mine omul cel lumesc, firea cea lumească şi rămîne
numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă. Aplecat lîngă Mormîntul Mîntuitorului mi se părea că
s-a topit de pe mine lutul cu toate patimile lui şi încep să fiu legat cu veşnicia, cu viaţa cea de
dincolo de mormînt. Ca nicăieri într-alt loc, lîngă Mormîntul Mîntuitorului simţi veşnicia, simţi
trecerea de pe pămînt la cer şi din moarte la viaţă. În lumina candelelor de aur, în lumina ce se
revarsă printr-o deschizătură de sus, din înălţimea cerului, te simţi transportat într-o altă lume, te
simţi dintr-o dată iertat şi uşurat de toate ticăloşiile, de toate patimile acestei vieţi. Te simţi un
supraom, un om duhovnicesc, te simţi trecut de jumătate într-o altă lume, sufletească, spirituală. În
faţa Sfîntului Mormînt simţi cum deodată ţi se deschide toată inima şi toată fiinţa să ia lumină, aşa
cum o floare se deschide dimineaţa în faţa soarelui să ia lumină şi căldură.
Iată buzele mele ating marmora în care e îmbrăcat Sfîntul Mormînt. Un fior sufletesc îmi
cutremură toată fiinţa. Mi se pare ca şi cînd inima mea şi viaţa mea s-au pus în legătură cu focul, cu
lumina, cu un izvor din care iese o nespus de dulce iertare, bunătate, viaţă şi lumină. . Simt cum mi
se umple sufletul de viaţă, de lumină, de bunătate, de iubire şi iertare. Îmi vine parcă zile întregi să
stau mereu aşa alipit cu buzele de acest izvor de viaţă şi lumină sufletească...
Cînd mi-am ridicat buzele de pe marmora sfîntă, am simţit că mi se deschide şi graiul şi am
început să mă rog aşa:
Isuse, Scumpul meu Mîntuitor, Îţi mulţumesc că ai murit, Te-ai îngropat şi ai Înviat pentru
mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea mea şi învierea mea la o viaţă nouă.
Isuse, Mîntuitorul meu Cel Bun! Tu Singur cunoşti viaţa mea, Tu Singur cunoşti frămîntările
mele şi trecutul meu. Tu Singur ştii că păcatul deschisese în faţa mea un mormînt de pieire
trupească şi sufletească. Eram judecat să mor în păcatele mele, să fiu azi un mormînt acoperit cu
iarba uitării. Tu m-ai scăpat, Isuse, Mîntuitorul meu Cel Scump. Mormîntul Tău a închis mormîntul
meu, moartea Ta a omorît moartea mea, Învierea Ta s-a făcut viaţa mea. Viaţa mea e viaţa Ta şi
trebuie să fie întreagă a Ta. Trăiesc prin Tine, prin darul morţii şi Învierii Tale... Mă cutremur aici în
faţa locului de unde a ieşit iertarea şi viaţa mea. Mă cutremur gîndindu-mă că nu trăiesc încă deplin
pentru Tine, numai pentru Tine şi lucrul Tău... mai este încă în mine otravă ce nu s-a topit... rîul
vieţii mele încă nu curge întreg spre Tine... omul cel vechi încă n-a murit cu totul în mine... mă
aplec aici la izvorul învierii şi vieţii, ca să iau dar de înviere deplină la o viaţă nouă, ca să se
topească în lumina Învierii Tale toată otrava ce mai este în mine din omul cel vechi... ca să mă fac
un om nou, o făptură nouă.
Aici în lumina Învierii Tale îmi deschid larg toată inima şi toată fiinţa mea, ca să iau lumină din
lumina Ta, viaţă din viaţa Ta, înviere din Sfîntă Învierea Ta...
Mă opresc aici cu rugăciunea mea personală. Fiecare se roagă în felul lui. În faţa Sfîntului
Mormînt fiecare îşi aduce şi îşi pune toată viaţa sa, tot trecutul său, toate durerile, necazurile şi
păsurile lui sufleteşti. Fiecare îşi are scumpii lui, vii şi morţi, pe care îi pomeneşte şi pentru care se
roagă în faţa Sfîntului Mormînt.

O rugăciune pentru cei din Oastea Domnului

La mormîntul Mîntuitorului am mers cu lumînări pe care să pe aprind şi pentru cei din Oastea
Domnului şi pentru cititorii foii Lumina Satelor. După ce am isprăvit cu rugăciunea mea personală
am început să mă rog şi pentru dînşii, zicînd:
Eu mă rog Ţie, Mîntuitorul meu, nu numai pentru mine, ci şi pentru acei pe car ei-ai trezit prin
mine din somnul păcatelor... mă rog pentru cei care s-au hotărît să iasă din ticăloşia patimilor rele şi
să înceapă o viaţă nouă cu Tine... mă rog pentru cei care s-au strîns la luptă în Oastea Ta contra
păcatelor... Mîntuitorule Doamne, noi sîntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Fără de Tine noi nu
putem face nimic. Fără de Tine nu ne putem ridica din ticăloşie şi nu putem învia la o viaţă nouă.
Înviază-ne Tu, Doamne, cu viaţa şi Învierea Ta, luminează-ne cu lumina Ta, întăreşte-ne cu darul
Tău, du-ne la biruinţă cu puterea Ta... Aprind aceste lumînări în numele lor, ca şi în sufletul lor să se
aprindă lumină din lumina Ta, viaţă din viaţa Ta, dar din darul Tău. Aprind aceste lumînări, să se
lumineze cărările lor şi gîndurile lor, să umble ca fiii luminii în lumina Evangheliei Tale... Aprind
aceste lumînări şi pentru cei care citesc cu rîvnă de mîntuire sufletească învăţăturile din foaia
Lumina Satelor, unde Tu, Mîntuitorule, m-ai pus să predic Evanghelia. Fie ca Evanghelia Ta pe toţi
să-i învieze din moartea păcatelor şi la o viaţă nouă să-i aducă...

Cum e locul Sfîntului Mormînt?

Şi acum trebuie să mă ridic, să ies din acest loc sfînt, căci vine rîndul altora să intre. Sărut încă
o dată piatra sfîntă cu gîndul să vin şi mîine să mă rog. Înainte de a ieşi, mă uit mai atent să pot
spune la vremea sa cititorilor mei ce înfăţişare are acest sfînt loc şi Mormîntul Mîntuitorului. Pereţii
sfîntului locaş sînt căptuşiţi peste tot cu marmură albastră. Pereţii şi stîlpii de marmură se ridică sus
la o uriaşă înălţime de unde, printr-o deschizătură înfundată cu ochi rotunzi de fereastră, străbate în
chip minunat şi lumina soarelui de sus. Locul şi stînca unde a fost Mormîntul Mîntuitorului e în
dreapta încăperii, spre răsărit şi îmbrăcat peste tot cu marmură lucie, albastră. Această lespede de
marmură e lungă de şase picioare, lată de trei şi adîncă de două picioare (vezi fotografia).
Deasupra Mormîntului ard neîncetat cincisprezece candele de aur, precum şi o mulţime de
lumînări puse în sfeşnice de aur şi argint. Tămîie şi smirnă fină împrăştie neîncetat miros de bună
mireasmă. O maramă de mătase roşie, cusută în chip minunat cu fire de aur şi argint, atîrnă
deasupra Sf. Mormînt. Flori naturale sînt puse zi de zi în vase de aur şi de argint. Sus, în faţa
Sfîntului Mormînt, sînt trei icoane mari înfăţişînd Învierea Domnului.
Într-un loc lespedea de marmură ce îmbracă Sfîntul Mormînt e crăpată. În legătură cu aceasta
călugării spun că în vremile mai de demult s-a aflat un arab încreştinat care a început a tăgădui
Învierea Domnului. Atunci un vestitor al Evangheliei i-a făcut o propunere: să doarmă amîndoi o
noapte în Biserica Sfîntului Mormînt şi de nu se va ivi nici o arătare, arabul să rămînă în credinţa
lui. Noaptea s-ă făcut un mare cutremur în capela Sfîntului Mormînt şi lespedea s-a crăpat. Arabul a
căzut, ca şi străjerii din noaptea Învierii Domnului, cu faţa la pămînt şi s-a umplut de credinţa
Învierii.

Începe Vecernia

Pe cînd am ieşit din capela Sfîntului Mormînt se începuse Vecernia Praznicului Înălţării Sfintei
Cruci.
Intrăm în biserica ortodoxă greacă ce se află în faţa Sf. Mormînt. E cea mai încăpătoare şi cea
mai frumoasă biserică din întreg edificiul Sf. Mormînt. E încărcată de podoabe, aurării şi
scumpeturi dăruite cele mai multe de mulţimea pelerinilor ortodocşi veniţi de prin Rusia. Un
policandru uriaş cu sute de braţe aurite stă în mijlocul bisericii. La dreapta se ridică tronul înalt şi
măreţ în care şade patriarhul ortodox, Damianos, un bătrîn impunător de peste optzeci de ani, cu o
barbă mare şi albă, pare un apostol rămas din vremile de demult. Vecernia începuse. Cîntă frumos
două strane de preoţi şi călugări, amestecaţi cu glasuri de copii. Slujba şi glasurile merg întocmai ca
la noi.
Deodată o toacă de argint începe de undeva de sus să răsune. Plin de tînguire şi înfiorare
religioasă e oriunde glasul toacei de metal. Aici însă glasul acestei toace are atîta înfiorare, de parcă
în glasul ei răsună ciocanele care au bătut cuiele în sfintele mîini şi picioare ale Mîntuitorului.
Glasul acestei toace are un fior şi o înfiorare pe care pînă voi trăi pe pămînt nu o voi putea uita.
Ai senzaţia - scrie prietenul meu dr. Gr. Cristescu în cartea sa - că în sunetul asurzitor al bătăilor ei e
prinsă o mare protestare, o durere profundă, o mustrare, un ultimat, o osîndă, o trezire, o mobilizare
de uriaşe forţe, o ameninţare, un atac, un strigăt de ajutor, o lumină în luptă cu întunericul; parcă
Dumnezeirea Însăşi cheamă omenirea la pocăinţă. Aştepţi să vezi aievea catapeteasma despicîndu-
se şi să auzi pe Mîntuitorul gemînd: Mi-e sete! Aştepţi ceva mare, catastrofal, apocaliptic, cînd auzi
bătînd cu putere această toacă din Biserica Sf. Mormînt...
Din scaunul patriarhal, patriarhul ne face semn să intrăm şi noi în altar să slujim. Ieşim din
ceata pelerinilor şi intrăm în Sfîntul Altar. Sîntem acum cu toţii peste optzeci de preoţi care luăm
parte la slujba Vecerniei. Toţi avem în mîini lumînări aprinse. În public sînt şi cîţiva credincioşi
arabi şi femei din Ierusalim. În portul lor şi în înfăţişarea lor plină de evlavie şi de durere, femeile
din Ierusalim au ceva din chipul şi înfăţişarea mironosiţelor femei. La sfîrşitul vecerniei se face
Litania cea mare cu rugăciuni pentru noi, pelerinii.
După vecernie, Î. P. S. Sa mitropolitul Nicolae, ţine în faţa Sfîntului Mormînt o frumoasă
vorbire către pelerini, spunînd că Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să ne vedem împlinită ţinta călătoriei
noastre. Am ajuns la Ierusalim şi Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să sărutăm Sfîntul Mormînt,
izvorul învierii şi mîntuirii noastre.
Ne închinăm încă o dată în faţa Sf. Mormînt, şi apoi plecăm spre locurile noastre de cazare.
Abia acum începem să simţim oboseala. Cei din clasa a III-a sîntem acum în a şaptea zi de cînd n-
am dormit pe pat aşternut şi fiertură n-am mîncat. Ne-a căzut sufleteşte însă atît de bine această
mică osteneală gîndindu-ne la cumplitele chinuri ce le-a răbdat Mîntuitorul pentru noi şi mîntuirea
noastră.
În dimineaţa următoare avem Praznicul Înălţării Sf. Cruci. Ne gătim de biserică. Înainte de a
pleca, eu trimit o telegramă pentru gazeta Lumina Satelor.

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

În Biserica Sfîntului Mormînt începe slujba Praznicului cu mare ceremonie. Slujeşte însuşi
patriarhul, înconjurat de doi mitropoliţi, Î. P. S. Sa mitropolitul nostru Nicolae şi mitropolitul
Kievului, ajutaţi de încă zece episcopi şi arhimandriţi. Biserica e plină de lume. Sînt şi arabi
credincioşi veniţi de prin depărtările Asiei.
O noutate pentru noi sînt şi doi arabi care ţin ordinea, îmbrăcaţi în vechiul port turcesc, încinşi
cu iatagane, iar în mînă au toiege de metal cu care izbesc podelele cînd fac loc prin mulţime. La
început nu ne împăcam deloc cu aceşti păgîni îmbrăcaţi ca pentru măcel, dar pe urmă am băgat de
seamă că, din punctul de vedere al ordinei, sînt folositori (un pelerin de lîngă mine şopteşte că n-ar
strica şi cîte un turc de aceştia prin unele biserici de ale noastre unde nu-i nici o ordine).
Mai rea impresie fac poliţaii stăpînirii engleze care stau aici în biserică aşa ca pe stradă, cu
chipiul pe cap şi biciul în mînă. Cînd îi vezi, ţi-aduci aminte de Evanghelia cînd Mîntuitorul a luat
biciul în mînă şi a scos din biserică unele lucruri urîte.
Slujba decurge frumos. Evanghelia se citeşte în două limbi: greceşte şi arăbeşte. Începe a cînta
şi corul nostru, al pelerinilor. Un diacon dintre noi rosteşte ecteniile în româneşte şi corul nostru
răspunde cu Doamne, miluieşte-ne. Poate că e cea dintîi cîntare românească ce răsună în Biserica
Sfîntului Mormînt. Un alt diacon zice ecteniile în ruseşte şi corul răspunde cu Gospodi Pomilui
(Doamne, miluieşte). Grecii răspund cu Kirie Eleison (Doamne, miluieşte-ne). Şi aşa se perindează
slujba cînd pe româneşte, cînd pe greceşte, cînd pe ruseşte. Ni se împarte tuturor busuioc. Părintele
I. Popa, din Apolodu de Jos, oferă un litru de vin adus de acasă pentru nevoile Sf. Liturghii. Sf.
Liturghie se face astfel cu vin adus din ţara noastră. Pe cînd se apropie sfîrşitul Sf. Liturghii, sîntem
chemaţi toţi preoţii în altar unde ne îmbrăcăm pentru scoaterea şi înălţarea Sf. Cruci. Observăm că
aici sînt odăjdii din belşug, tuturor ni se dau veşminte bisericeşti, lumînări şi busuioc. Sîntem acum
îmbrăcaţi de slujbă cel puţin o sută de preoţi.
Se începe procesiunea. Înainte merg cîntăreţii cu sfeşnice, lumînări şi o cruce mare. Urmează
patriarhul, ţinînd în mînă o cruce mare de argint, în formă de toiag. Urmează mitropoliţii, episcopii
şi noi, preoţii, toţi avînd în mîini lumînări aprinse. În urma noastră venea drept credinciosul popor,
compus din greci, arabi, ruşi, români, etc. În sunetul cîntărilor înconjurăm de trei ori Sfîntul
Mormînt şi coridorul umblător ce este în jurul bisericii ortodoxe.
După a treia înconjurare ne pogorîm la locul unde s-a aflat Crucea Mîntuitorului. Înainte de a ne
pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mîntuitorului.
După Învierea Mîntuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adîncitură de
lîngă stînca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaiele. Mai tîrziu veniră şi păgînii şi mai astupară
şi ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idoleşti. Venind la putere împăratul creştin Constantin
cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena pleacă din Constantinopol la Ierusalim să afle Crucea pe
care fusese răstignit Mîntuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile
sfinte, căci Muntele Golgota era clădit cu temple idoleşti care trebuiră dărîmate. Împărăteasa însăşi
stătea de faţă la lucrări şi arăta ostaşilor şi lucrătorilor unde să sape. După multă săpătură, în sfîrşit,
fu descoperită peştera Sfîntului Mormînt, şi nu departe de acolo fură aflate şi cele trei cruci de lemn
în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să afle care dintre cele trei cruci
este Crucea Mîntuitorului. Atunci patriarhul din acele vremuri, Macarie, duse toate cele trei cruci şi
le atinse de o femeie bolnavă. Cînd se atinse de ea a treia Cruce, îndată se tămădui. Prin această
minune se află Crucea Mîntuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în
formă de cruce, iar patriarhul Macarie o aşeză în biserică cu mare prăznuire. Popor mult se strînsese
cu acest prilej la biserică şi gloata năvălea să vadă şi să sărute Sfînta Cruce. Atunci patriarhul
Macarie se ridică pe un loc înalt şi ridică Sfînta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunche în faţa
ei, strigînd cu glas înalt: Doamne, miluieşte-ne. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării
şi Înălţării Sfintei Cruci.
Împărăteasa Elena a lăsat Sf. Cruce în grija patriarhului Macarie. Ea a dus cu sine numai o parte
din Sf. Cruce şi piroanele. Însă în curgerea vremilor şi a prigoanelor Sf. Cruce s-a pierdut. În
muzeul patriarhiei din Ierusalim se arată azi numai cîteva firicele de lemn despre care se spune că ar
fi din Crucea Mîntuitorului.

Pe locul unde împărăteasa Elena a aflat Sf. Cruce

Şi acum să ne pogorîm la locul unde a fost aflată Crucea Mîntuitorului.

Coborîm într-un adînc de stîncă de 30 de trepte unde apoi se desface un loc larg. Aici e capela
Sf. Elena.
Dăm mai jos chipul acestui loc. În acest loc a stătut împărăteasa Elena şi, arătînd ostaşilor unde
să sape, privea cum decurg lucrările. Călugării arată o deschizătură (se vede în dreapta fotografiei)
unde ar fi stătut împărăteasa şi ar fi privit lucrările. Pe acest loc atîrnă o icoană cu chipul
împărătesei Elena.
 Locul unde s-a afla Sf. Cruce e şi mai adînc. Din capela Sf. Elena coborîm în adînc încă vreo
15-20 de trepte. Acest coborîş e mai îngust. Prin săpătura stîncii abia pot străbate deodată cîţiva
oameni. Jos în adînc se află un loc ceva mai larg. Acesta e locul unde a fost aflată Crucea
Mîntuitorului.
Stau cu sufletul înfiorat pe acest loc. Abia acum încep a-mi da seama că întreagă Biserica
Sfîntului Mormînt e săpată şi vîrîtă în stînca Golgotei. Parcă dorul şi setea mîntuirii sufleteşti a
săpat tot mai adînc, mai adînc după izvorul vieţii din stînca Golgotei.
E aici o adîncime de peste 20 de metri, adică Crucea Mîntuitorului a fost aflată la o mare
adîncime. Stînd aici pe acest loc eu mă gîndesc: o, ce înţeles adînc are acest lucru şi pentru noi,
creştinii de azi. Ca şi oarecînd împărăteasa Elena şi noi trebuie să aflăm Crucea Mîntuitorului.
Crucea Mîntuitorului e şi azi o taină ce se află numai pătrunzînd în adînc, mai adînc în înţelesul
vieţii creştineşti.
Să afli Crucea Domnului înseamnă să afli dragostea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care S-a
răstignit pentru tine şi păcatele tale. Să afli Crucea lui Isus înseamnă să afli cît de grozav a fost
păcatul tău, că a trebuit Însuşi Fiul lui Dumnezeu să moară pentru iertarea ta. Să afli Crucea lui Isus
înseamnă să afli şi să înţelegi vorbele ap. Pavel: Voi numai sînteţi ai voştri, ci sînteţi ai lui Isus
Hristos, care v-a răscumpărat cu un preţ mare (1 Cor. 6, 19 şi 3, 23) şi trebuie să trăiţi o
viaţă pusă cu totul în slujba Lui.
Dacă n-ai aflat aceste lucruri, atunci să ştii, dragă cititorule, că pentru tine şi azi e îngropată
Crucea Mîntuitorului, adică darurile ei.
Sînt şi azi destui creştini care n-au aflat încă Crucea Mîntuitorului şi de aceea nu-i nici o putere
în viaţa lor.
CU aceste gînduri stau pe locul unde s-a aflat Crucea Mîntuitorului. Patriarhul face rugăciunea
Înălţării Sfintei Cruci şi apoi ieşim afară şi intrăm iarăşi în sf. altar. După sfîrşitul slujbei, pelerinii
se cuminecă. O seamă dintre noi rămînem să venim la Liturghia ce se va face la noapte, să ne
împărtăşim atunci. După ce sărutăm Sf. Mormînt ieşim din biserică.

Vizită la patriarhie

În program e pusă vizita la patriarhie şi plecăm în coloană spre acest loc. Reşedinţa patriarhului
nu e departe de Biserica Sfîntului Mormînt. E o clădire veche cu sute de încăperi. Călugării roiesc
din toate părţile. Sîntem primiţi cu toată dragostea în saloanele patriarhiei.
Î. P. S. Sa mitropolitul Nicolae Bălan, în numele închinătorilor români, ţine o preafrumoasă
vorbire, amintind printre altele că pe noi ne-a adus aici la Ierusalim şi recunoştinţa unui neam întreg
care mulţumeşte Bunului Dumnezeu că l-a ajutat să-şi vadă idealul naţional împlinit. Am venit la
Ierusalim să mulţumim pentru toate cîte ne-a făcut nouă Domnul. La vorbirea Î. P. S. Sale răspunde
patriarhul Damianos, urîndu-ne binecuvîntare şi ajutor în toată călătoria noastră.
Încă multe-multe am mai văzut în Biserica Sf. Mormînt. Aici e şi locul unde a fost Golgota,
locul răstignirii Mîntuitorului. Ne vom întoarce însă mai tîrziu la acest loc sfînt, venind pe drumul
Crucii, pe unde a suit Mîntuitorul spre Golgota, ducînd pe umeri Crucea răstignirii.
După amiază avem în program vizitarea Betleemului, locul unde S-a născut Mîntuitorul.
Acum vom ieşi din Ierusalim şi vom pleca spre Betleem. Potrivit programului, mersul acestor
însemnări va fi acesta:
Vom cerceta întîi Betleemul. De aici vom merge la Iordan, Marea Moartă şi Ierihon. Ne vom
întoarce apoi iarăşi în Ierusalim ca să cercetăm drumul Crucii şi Golgota.
Foarte potrivit este acest program. El s-a făcut ţinîndu-se seamă de viaţa Mîntuitorului, aşa cum
e spusă în Evanghelii. De la Iordan şi Ierihon vom veni pe cea din urmă cale pămîntească a
Mîntuitorului. Vom trece cu El prin Betania, unde a înviat pe Lazăr în Sîmbăta Floriilor, însoţindu-L
pe tot locul pe unde a umblat şi a pătimit, începînd din Duminica Floriilor pînă la Golgota.

O hartă cu locurile din jurul Ierusalimului

Pentru orientarea cititorilor dăm mai jos o hartă a locurilor din jurul Ierusalimului. Precum arată
harta, Betleemul cade spre sud-vest de la Ierusalim. În partea aceasta e şi Hebronul, fosta capitală a
Iudeii. În partea aceasta, nu departe de Ierusalim, e şi Emausul, drumul pe care S-a arătat Isus celor
doi apostoli după Înviere.
Înspre răsărit de la Ierusalim e Iordanul, Ierihonul, Marea Moartă, Betania şi alte locuri de
amintire creştină. De la Ierusalim pînă la Betleem e o cale de 8 km, iar de la Ierusalim pînă la
Iordan cam 40 de km.

În drum spre Betleem, locul naşterii Mîntuitorului

Betleemul e a o depărtare de 8 km de Ierusalim şi această distanţă o facem cu automobilul. Mai

bine e cînd omul merge cu trăsura sau chiar şi pe jos, pentru că în drumul spre Betleem sînt de văzut
multe locuri de amintire creştină, iar din goana automobilului n-ai răgaz să le poţi vedea destul de
bine.
În drum spre Betleem se desface o lume mai deschisă şi mai productivă. Pe evreieşte se cheamă
Bet Lehem, ceea ce în traducere înseamnă Ţara Pîinii, pentru că pe acest loc creşteau holde vestite
de grîu. Cîmpiile din jurul Betleemului sînt şi azi destul de mănoase şi pline cu măslini şi alţi pomi
roditori. Betleemul are o istorie întreagă şi în Vechiul Testament. Aici a fost cîmpia unde Rut
culegea spice pe ogorul lui Boaz. Din legătura lui Rut cu Boaz s-a născut David, cu unsprezece
veacuri înainte de Hristos, şi din această odraslă a răsărit, cînd s-a împlinit vremea, Emanuel, Mesia
Cel Făgăduit (Citiţi în Biblie Cartea lui Rut).
La 2 km de Ierusalim e mînăstirea Sfintei Cruci, zidită de împărăteasa Elena, pe locul unde a
fost arborele din care s-a cioplit Crucea Mîntuitorului. În altarul acestei biserici călugării arată şi azi
urmele pe unde se întindeau rădăcinile arborelui.
Cam la 6 km de Ierusalim e satul Ain Carim unde a trăit Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sf. Ioan
Botezătorul. Pe acest loc e zidită o biserică. Aici a petrecut şi Fecioara Maria trei luni după ce a
venit din Nazaret unde îngerul Domnului i-a vestit vestea cea mare a naşterii din Duhul Sfînt. În
apropiere de biserică se păstrează şi azi fîntîna de unde a luat Fecioara Maria apă timp de trei luni
cît a stat aici (Luca 1, 56).
La jumătatea drumului e şi o peşteră a Sf. Ilie, locul unde Ilie a fugit din calea mîniei Izabelei,
care căuta să-l piardă, pentru că Ilie ucisese pe preoţii lui Baal. În acest loc Ilie, odihnindu-se, a
adormit, dar un înger l-a trezit şi după ce i-a dat mîncare şi s-a întărit, Ilie a plecat mai departe (citiţi
în Cartea a III-a a Regilor - I a Împăraţilor - cap. 19). Pe acest loc e azi clădită o mînăstire
grecească.

Mormîntul Rahelei

În apropierea Betleemului e şi mormîntul Rahelei, soţia lui Iacov din Biblie, cel cu 12 copii.
Iacov plecase spre Efrata. Pe drum, Rahelei i-au venit durerile naşterii şi, după o naştere grea, a
murit şi a fost îngropată în acest loc. Fiul cel născut din această naştere a primit numele de Ben Oni,
ceea ce înseamnă fiul durerilor. (Citiţi în Biblie, cartea Facerii, cap. 35, 16-20). Poate a fost aceasta
o arătare, un semn că tot aici Se va naşte peste cîteva veacuri un alt Fiu al durerilor, prin durerile
căruia noi toţi să luăm mîntuire. Pe acest loc e ridicată o casă de rugăciune în care se roagă
deopotrivă creştinii, evreii şi mahomedanii.
Dăm mai jos fotografia acestui loc cu casa de rugăciune clădită pe el. Clădirea e zidită pe locul
despre care zice Biblia: Şi a murit Rahela şi a fost îngropată pe drumul care duce spre Efrata sau
Betleem (adică pe atunci Betleemul se chema Efrata). Iacov a ridicat un stîlp pe mormîntul ei:
acesta este stîlpul de pe mormîntul Rahelei, care este şi azi (Facere 35, 19-20).
Rahela a fost îngropată cu mare plîngere. Această plîngere a închipuit şi plîngerea cea mare a
tăierii pruncilor din porunca lui Irod, precum zice Evanghelia: Atunci s-a împlinit ceea ce s-a zis de
Ieremia prorocul, care zice: Glas în Rama s-a auzit, plîngere şi tînguire multă; Rahela plîngea pe fiii
săi şi nu voia să se mîngîie, căci nu mai sînt (Matei 2, 17-18).
În apropiere de Betleem este şi Fîntîna magilor, o fîntînă veche de piatră unde se spune că au
poposit magii în calea lor spre Betleem. Cînd au intrat în Ierusalim steaua li se ascunsese în nor, dar
cînd au ajuns la această fîntînă steaua iar li s-a arătat şi i-a condus la Peştera Naşterii.
Pe cîmpiile din jurul Betleemului pasc şi azi turme de oi şi vite înconjurate de ciobanii lor.
Cîmpiile Betleemului răsună şi azi de cimpoaiele păstorilor şi de talăngile turmelor de oi şi vite.
Dacă ai dormi o noapte în această cîmpie ai avea fiorul sfînt al sfintei nopţi în care S-a născut
Mîntuitorul. Pe marginea drumului şi azi se văd ici-colo văgăuni în stînci care şi mai mult îţi ajută
să înţelegi împrejurările în care S-a născut Mîntuitorul lumii.
Oile din Palestina sînt un soi deosebit, au coada groasă şi grasă. Unele soiuri de oi au şi urechile
lungi şi lăbărţate. Oile se ţin foarte grase. Se vede că le prieşte păşunea. În Palestina şi peste tot în
Orient se foloseşte foarte mult carnea şi seul de oaie. Măcelăriile de prin Ierusalim sînt pline de
carne de oaie.

Iată Betleemul Iudeii

Iată sîntem în faţa Betleemului! O privelişte frumoasă ni se deschide în toate părţile. Îndărătul
nostru se vede Ierusalimul cu Muntele Măslinilor, spre răsărit iată în depărtare Marea Moartă,
Iordanul şi cîmpiile Iudeii, iar spre apus, alte văi pline cu păduri de măslini şi smochini. Însă vîrful
tuturor colinelor şi ridicăturilor se sfîrşeşte cu piatră şi iar piatră. Betleemul e azi un orăşel mic,
aşezat pe o colină, la o ridicătură de 830 metri. Deasupra unde e piaţa orăşelului, e un platou
frumos, iar satul e aşezat dedesubt pe coastă, în rînduri de case ce stau unul deasupra altuia, ca
treptele.
Dăm pe pagina următoare chipul Betleemului. Aşezat sus pe colina muntelui, bătînd în lumina
soarelui şi avînd în toate părţile o largă privelişte, el are o vedere minunată. Ca şi Ierusalimul, el
apare din depărtare ca o cetate sfîntă a Domnului.
Chipul Betleemului se vede luat tocmai cu prilejul Praznicului Naşterii Domnului. De Crăciun
se strînge la Betleem mulţime mare de credincioşi din părţile locului, precum şi pelerini veniţi de
prin diferite ţări. Mulţimea care se vede în fotografie intrînd ca într-o cetate sînt creştinii care intră
în locul unde S-a născut Mîntuitorul. Acest loc e închis cu ziduri ca o cetate, precum vom arăta mai
tîrziu.
Înainte de a intra în sfînta cetate a Betleemului voi spune ceva despre vederea dinafară a
Betleemului.
Casele, ca peste tot în Palestina, parcă sînt retezate la vîrf, n-au acoperiş, ci numai boltituri de
piatră. Pe lîngă clădirile vechi şi învechite, de parcă-s săpate în stînci, se pot vedea în Betleem şi
clădiri moderne. Îndeosebi e impunător un orfelinat nemţesc cu două etaje. Betleemul are cam
12.000 de locuitori şi aproape toţi sînt creştini de naţionalitate arabi, armeni, etc. Femeile de aici au
o înfăţişare de mare frumuseţe religioasă, şi această frumuseţe e ajutată şi mai mult de portul frumos
ce-l au. Poartă haină lungă de sus pînă jos, iar peste cap, un văl aşa cum se vede în icoană Maria
Fecioara. Cînd le vezi în acest port, păşind sfios, blînd, plin de evlavie, îndată te gîndeşti la chipul
Fecioarei Maria, iar cînd la vreo cotitură de stradă se iveşte o astfel de femeie cu copilul în braţe,
fără să vrei tresari ca şi cînd s-ar fi ivit de undeva Fecioara Maria cu Pruncul Sfînt.
Locuitorii din Betleem se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. E în floare şi industria de a
prelucra sideful ce-l găsesc în Marea Moartă şi a face din el fel de fel de obiecte religioase:
cruciuliţe, mătănii, mărgele, etc, care se vînd apoi prin prăvăliile din Ierusalim.

În Biserica Naşterii Mîntuitorului

Şi acum, iată, ne îndreptăm spre locul unde S-a născut Mîntuitorul lumii. Din piaţa unde ne-am
oprit cu automobilele nu e departe acest loc. E îndată aci. Dăm numai puţin înainte şi iată sîntem în
faţa unui zid ca de cetate. În această cetate a Betleemului, cum i se zice, se află peştera sfîntă unde
S-a născut Mîntuitorul. Întocmai ca Biserica Sf. Mormînt din Ierusalim, aşa şi locul Naşterii e azi o
cetate întreagă, plină de biserici, de capele, altare şi locuri sfinte de amintire creştină şi de închinare.
Dăm mai jos o fotografie în care se vede cetatea Betleemului. În fund, la stînga, unde se vede o
mică deschizătură, acolo e intrarea în Biserica Naşterii.
Ne apropiem cu evlavie de această sfîntă cetate. Cînd ajungem pe locul larg ce este în faţa ei la
intrare, cei 150 de închinători români, în frunte cu Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, începem să
cîntăm Naşterea Ta, Hristoase... E cel dintîi tropar al Naşterii ce răsună în limba românească în faţa
locului sfînt unde S-a născut Mîntuitorul. Un neam întreg parcă păşeşte şi cîntă alături de noi.
Cîntînd Naşterea Ta, Hristoase..., mergem înainte în direcţia de unde se văd intrînd oamenii în
fotografia de pe pagina dinainte.
E o intrare joasă; trebuie aproape să te apleci cînd intri. Ni se spune că această intrare a fost
anume făcută aşa scundă, ca să poată fi apărat mai uşor sfîntul locaş contra multelor năvăliri barbare
ce au trecut pe acolo. La vreme de primejdii, intrarea cea mică se închidea repede cu un zid de
pietre.
Aplecîndu-ne capetele cu evlavie intrăm în sfînta cetate. Mergem puţin printr-o tindă cam
întunecoasă şi apoi dintr-o dată, iată, se deschide în faţa noastră un loc de biserică, larg, luminos,
avînd pe de laturi o mulţime de stîlpi uriaşi de marmură. Ni se spune că aceasta este biserica zidită
de împărăteasa Elena, deasupra peşterii unde S-a născut Mîntuitorul. Este cea mai veche biserică şi
una dintre cele mai frumoase biserici ale lumii.
Se păstrează această biserică aproape întocmai cum a fost zidită de împărăteasa Elena. În vreme
ce Ierusalimul a fost de atîtea ori pustiit şi dărîmat, numai Betleemul a fost ferit de pustiiri.
Împărăteasa Elena cînd a venit la Ierusalim să afle Crucea Domnului a aflat peştera bin Betleem
neatinsă şi nestricată. Pe acest loc a zidit măreaţa biserică. E adevărat că în curgerea vremilor după
aceea şi oraşul Betleem a fost pustiit în două rînduri, dar ca prin minune, Biserica Naşterii a scăpat
neatinsă. Cincizeci şi opt de stîlpi de marmură sînt în această biserică, aşezaţi în patru rînduri, iar pe
pereţii ei şi acum se văd unele icoane sfinte lucrate în mozaic. Drept cupolă, biserica are deasupra
un plafon de lemn de cedru în care sînt şase ferestre mari ce revarsă bogată lumină în biserică şi
peste icoanele, candelele şi podoabele sfinte. Te covîrşeşte frumuseţea acestei biserici. Se spune că
împărăteasa Elena a clădit-o cu meşteri vestiţi, aduşi din Constantinopol. În faţă, la răsărit, biserica
are trei altare mari: cel din mijloc, cel mai mare, şi cel din dreapta sînt ortodoxe (ale grecilor), iar
cel din stînga e al armenilor.
Peştera sfîntă în care S-a născut Mîntuitorul nu e aici, ci sub această biserică şi anume
dedesubtul altarului din mijloc. Cincisprezece trepte aşezate lîngă altarul de la dreapta duc jos în
acest sfînt loc. Pe aceste trepte coborîm în peştera sfîntă unde S-a născut Mîntuitorul.
Un fior sfînt cuprinde sufletele noastre. În curînd vom fi în peştera Betleemului unde Fiul lui
Dumnezeu S-a coborît în chip de om pentru noi şi mîntuirea noastră.

Iată Peştera în care S-a născut Mîntuitorul

Coborînd cele cincisprezece trepte (care se văd în fotografia de alături, sus la stînga), iată-ne
ajunşi în peştera unde S-a născut Mîntuitorul lumii. Înainte de a spune ce am simţit în locul Naşterii,
pentru orientarea cititorilor voi face mai întîi o scurtă descriere despre cum este azi acest loc sfînt, şi
dăm alături fotografia Sfintei Peşteri. Peştera Sfîntă păstrează şi azi forma ce-a avut-o odinioară.
Are o formă lungăreaţă (în direcţia răsărit-apus), deasupra, boltă de stîncă în formă de cerc plin cu
stele. E lungă de doisprezece metri, lată de opt şi înaltă de 3 metri, avînd cu totul o suprafaţă de
patruzeci de metri pătraţi. Pereţii sînt îmbrăcaţi în marmură.
Locul unde S-a născut Mîntuitorul e în forma unui semicerc şi e îmbrăcat într-o lespede de
marmură fină. Pe această lespede străluceşte o stea mare de argint pe marginea căreia e scris în
latină: Aici S-a născut Isus Hristos, din Fecioara Maria (în imaginea de ma jos acest loc sfînt se
vede la stînga, unde străluceşte Steaua Naşterii). Deasupra acestui loc sfînt ard neîncetat 16 candele
de aur şi de argint, iar de sus din plafon alte şi alte candele coboară să lumineze locul unde S-a
născut Mîntuitorul lumii. Deasupra acestui loc sfînt este o masă de altar unde slujesc ortodocşii
(grecii) şi armenii. O icoană mare este aşezată deasupra sfîntului altar, înfăţişînd Naşterea
Domnului, magii cu steaua şi uciderea pruncilor. Smirnă şi tămîie ard neîncetat şi slujbele ţin
aproape întruna.
În pereţii peşterii mai sînt încă două altare. Într-un loc e altarul unde Maica Domnului a înfăşat
Pruncul Sfînt în scutece. Se vede în acest loc chipul Sfintei Iesle acoperită acum cu scutece de
mătase scumpă.
 În altă parte e altarul magilor, locul unde s-au închinat magii Pruncului Isus, aducîndu-I daruri
scumpe: aur, smirnă şi tămîie (acest loc se vede la dreapta).
Un fior ne cutremură fiinţa. Stăm pe locul unde S-a născut Mîntuitorul lumii, unde s-au închinat
magii şi păstorii în Noaptea cea sfîntă. Stăm pe locul unde lumină mare s-a arătat în noaptea
omenirii. Stăm pe locul unde Naşterea Domnului a legat iar cerul cu pămîntul şi pe om cu
Dumnezeu. Cîntăm cu toţii în cor, cu glasuri pline de înfiorare: Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul
nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dînsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au
învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus.
Doamne, mărire Ţie...
Am ajuns tocmai pe vremea cînd în peştera sfîntă e făcea slujba vecerniei.
Începe slujba vecerniei la altarul aşezat deasupra locului unde S-a născut Mîntuitorul. Slujesc
călugări greci, împreună cu cîţiva dintre ai noştri. Slujba se face în greceşte şi româneşte. Î. P. S. Sa,
mitropolitul Nicolae, citeşte în româneşte Evanghelia Naşterii Domnului. Răspunsurile le dă corul
pelerinilor noştri.
Aceasta e cea dintîi slujbă ce răsună în limba noastră românească aici la locul unde S-a născut
Mîntuitorul. Clipe neuitate şi pline de înălţare sufletească sînt acestea. Un neam întreg parcă a venit
aici cu noi şi cîntă împreună cu noi: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte... Îngerii cu
păstorii măresc, iar magii cu Steaua călătoresc...
Un neam întreg parcă se apleacă în faţa peşterii din Betleem în semn de rugăciune şi mulţumită
pentru toate cîte ne-a făcut nouă Domnul.
Ascultăm Evanghelia Naşterii în genunchi. Eu stau întîmplător într-un colţ lîngă altarul cu
Ieslea Sfîntă unde a fost înfăşat în scutece Pruncul Sfînt. Rămîn în genunchi şi după citirea
Evangheliei. Simt ceva ce mă ţine în genunchi, ceva ce nu mă lasă să mă ridic. Simt o greutate
sufletească, simt o mustrare sufletească ce mă mustră pentru toate ticăloşiile vieţii mele şi, mai ales,
pentru toate zavistiile şi mîniile ce le-am purtat. Stîng lîngă Ieslea Sfîntă unde a stat Pruncul Cel
Sfînt îmi vine în minte copilăria mea, curăţia şi nevinovăţia vieţii mele. Ceva mă apasă, mă mustră
şi mă întreabă: De ce nu mi-am păstrat inima curată, de ce mi-am pierdut nevinovăţia?
Rezemat de peretele peşterii, ochii mei încep să plîngă trecutul meu şi ticăloşia vieţii mele. Dar
în această clipă parcă aud de sus glasul şi vestea îngerului: Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare...
că astăzi vi S-a născut Mîntuitor... Nu plînge, suflete, căci şi pentru tine şi păcatele tale S-a născut
un Mîntuitor. Simt că mi se usucă lacrimile şi sufletul mi se umple de bucuria Acestui Mîntuitor
care S-a născut aici în peştera aceasta pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea mea şi
mîntuirea mea.
Încep să mă rog:
Isuse, Mîntuitorul meu Cel Bun! Cît ai umblat Tu să intri în peştera sufletului meu cea plină de
dobitoceştile patimi! Cît ai bătut la uşă, şi eu nu Te-am slobozit; cît ai bătut, şi eu nu Te-am ascultat.
Abia pe urmă, după ani de zile de aşteptare, Te-am slobozit - şi peştera sufletului meu a început să
se lumineze. Încă nu s-a umplut cu totul de lumina Ta; mai este încă întuneric în ea... Intră Tu,
Doamne, şi luminează-mi deplin peştera sufletului meu...
Isuse Mîntuitorule! Tu ştii, Tu Singur ştii despre noaptea cea cumplită ce se făcuse în viaţa mea.
În acea noapte plină cu fiorii pierzării s-a ivit o stea, s-a ivit steaua Ta, s-a ivit lumina Ta care m-a
scăpat şi m-a adus la picioarele Tale, ca oarecînd pe magii de la Răsărit. Magii Ţi-au adus daruri
scumpe: Aur, smirnă şi tămîie. Eu n-am avut ce să-Ţi aduc decît lacrimile mele, înfrîngerea inimii
mele şi otrava ce mai este încă în mine. Primeşte-mă Doamne, luminează-mă şi mă ajută pe altă
cale să mă întorc, ca odinioară magii. Să nu mai umblu în căile morţii, să nu mă mai întorc
niciodată pe la Irod cel viclean, pe la vrăjmaşul sufletului meu.
Mă ridic şi, aplecîndu-mă iarăşi în genunchi, sărut cu căldură, cu dragoste şi cu lacrimi fierbinţi
locul unde S-a născut Mîntuitorul meu şi al tuturor păcătoşilor...
După sfîrşitul slujbei, Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, spune o frumoasă predică despre
însemnătatea locului unde ne-a învrednicit Dumnezeu să ajungem.
Ne închinăm încă o dată în faţa locului unde S-a născut Mîntuitorul şi apoi ieşim afară. Ca şi de
la Mormîntul Mîntuitorului din Ierusalim am ieşit şi de aici din Peştera Naşterii cu făgăduinţa să nu
mai urăsc niciodată pe nimeni în această lume decît pe diavolul şi păcatul. Ca şi de la Ierusalim
aduc cititorilor acestei cărţi şi de la Betleem cuvintele Scripturii: Aşa de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încît şi pe Singurul Său Fiu Unul Născut L-a dat pentru noi... (Ioan 3, 16). Iar dacă
Dumnezeu ne-a iubit astfel şi noi datori sîntem să ne iubim unii pe alţii (1 Ioan 4, 11).
După ce ieşim afară, Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, şi o parte din pelerini trec în vizită la
mitropolitul ortodox din Betleem. Eu rămîn să mai privesc încă o dată în jurul Betleemului. În toate
părţile se deschide de aici o privelişte largă, pînă departe, departe... Se pare că toate locurile, toţi
munţii şi toate dealurile se uită spre acest Betleem. Numai oamenii şi popoarele nu se uită spre el şi
nu se apropie cu sufletul de el, de aceea este atîta rău şi atîta răutate în lume. Bine, pace şi linişte nu
va fi în lume pînă cînd toţi oamenii şi toate popoarele nu vor îngenunchea în faţa peşterii din
Betleem, ca să înţeleagă dragostea cu care ne-a iubit Dumnezeu şi să audă cu adevărat cîntarea
îngerească din Noaptea Sfîntă: Pe pămînt pace, între oameni bunăvoire...

Ce am mai văzut în Biserica Naşterii Mîntuitorului

În clădirile ce cînd în cetatea Betleemului şi care sînt legate prin coridoarele lungi cu Biserica şi
cu sfînta Peşteră, mai sînt încă şi alte multe biserici şi altare. Într-un loc e altarul Sfîntului Iosif,
ridicat pe locul unde îngerul Domnului l-a vestit pe Iosif în vis să fugă cu Pruncul în Egipt din calea
mîniei lui Irod. Într-alt loc e Biserica pruncilor ucişi de Irod, zidită în amintirea copiilor ucişi de
Irod. În această biserică se văd rugîndu-se cu suspine adînci mame din toate neamurile şi de toate
legile care n-au avut noroc să le trăiască copilaşii.
În altă parte se vede o formă de fîntînă veche. Tradiţia spune că din această fîntînă a tras apă
Iosif cu Maria pe vremea cît au stat în peşteră. Tradiţia mai spune că în această fîntînă a căzut
steaua Naşterii după ce a vestit magilor Naşterea Mîntuitorului.
În altă parte se văd într-un colţ nişte pietre grămădite peste olaltă. Tradiţia spune că aici ar fi
fost înmormîntată Eva, străbuna noastră, în semnul că păcatul neascultării ei a fost îndreptat printr-o
altă Evă: Fecioara Maria.

Peştera laptelui

Foarte mişcătoare este şi aşa numita Peştera laptelui, săpată într-o stîncă albă ca laptele. Se
spune că aici s-a ascuns Maica Domnului cu Pruncul Sfînt din calea prigonitorilor. Într-o zi, cînd
alăpta Pruncul Sfînt, cîteva picături de lapte au căzut din sînul ei şi stînca îndată s-a albit ca laptele
şi aşa a rămas pînă azi. În acel loc s-a ridicat azi un altar de închinare (dăm pe pagina dinainte
fotografia acestui altar, înăuntru tocmai se văd doi pelerini rugîndu-se).
În acest loc se roagă mai ales femeile care n-au copii şi mamele care n-au lapte destul ca să-şi
alăpteze copiii. Pe lîngă rugăciune, femeile duc din acest loc, ca leac, şi praf din piatra cea albă
(calcar pulverizat). În acest loc am văzut femei rugîndu-se cu toate suspinele sufletului lor, să le
învrednicească Dumnezeu şi pe ele cu dar de copii. Din ţări îndepărtate vin pe aici femei şi mame să
se roage lui Dumnezeu pentru dar de copii şi belşug de lapte pe seama copiilor sugari.
Văzîndu-le suspinul am suspinat şi eu, gîndindu-mă la multe-multe femei de pe la noi care se
strică de copii, care se feresc de copii şi care îşi leapădă copiii, făcîndu-se în acest chip nişte ucigaşe
de fii şi osîndite la pieire veşnică. Am suspinat gîndindu-mă că pe la noi se folosesc altfel de
leacuri: de cele de stricat copii (sau mai bine zis de ucis copii). O, cum s-a păgînit lumea!

Cîmpia păstorilor unde îngerul a vestit Naşterea

Cîmpia păstorilor unde îngerul a vestit Naşterea Domnului este de la Betleem mai spre răsărit.
E o cîmpie largă, netedă şi foarte frumoasă. Multă vreme după Naşterea Mîntuitorului s-a păstrat şi
coliba păstorilor care era lipită de o stîncă. Cu vremea, coliba s-a dărîmat, dar amintirea locului ei a
rămas însemnată cu o grămadă de pietre. Mai tîrziu pe acest loc s-a clădit o biserică ce este şi azi şi
are o vechime foarte mare. Pe locul unde îngerii cerului au cîntat, pe pămînt pace, între oameni
bunăvoie, e azi loc de închinare unde ar trebui cu adevărat să se închine toţi oamenii şi toate
popoarele creştine.
 Privind acest loc mă gîndesc cît de departe este omenirea azi de cîntecul cel îngeresc al păcii
care a răsunat în noaptea cea sfîntă a Naşterii!
Prorocul Isaia L-a profeţit pe Mîntuitorul ca pe un Prunc ce Se va chema Sfetnic Minunat,
Dumnezeu Biruitor, Domn al Păcii... În ziua aceea rădăcina lui Iese (Isus) va fi ca un steag pentru
popoare... pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului (Isaia cap. 9 şi 11)... şi se vor
închina Lui toate împărăţiile pămîntului şi toate neamurile vor sluji Lui (Psalm 71).
Atunci lupul va paşte împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul, şi viţelul, şi
leul şi taurul împreună vor paşte, şi un prunc mic îi va paşte pe ei... şi nu-i vor face rău, căci
pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului (Isaia cap. 11).
Cît de departe sîntem noi de aceste vremuri!...

Fîntîna lui David

La o cotitură de drum, cum intri în Betleem, se află şi o fîntînă numită Fîntîna lui David.
Aceasta e fîntîna despre care spune Biblia că a dorit David, împăratul, să bea din ea cînd se afla în
peştera din Adulam în luptă cu filistenii. Cine-mi va da să beau apă din fîntîna de la poarta
Betleemului? - a întrebat David. S-au aflat trei viteji care, strecurîndu-se prin tabăra filistenilor, au
adus apa, dar David a vărsat-o înaintea Domnului, zicînd: Departe de mine să beau sîngele acestor
oameni care cu preţul vieţii lor au adus această apă (2 Samuel 23, 13-17). Cu adevărat locuri
sfinte sînt acestea pe aici. Ori încotro mergi dai de istorii scrise în Biblie.
Glasul Domnului parcă îţi spune: Iată pe aici sînt însemnate toate frămîntările urmaşilor lui
Adam, să scape de păcatul strămoşesc, şi n-au putut pînă cînd n-am trimis pe Fiul Meu Cel Iubit,
care S-a născut aici în peştera din Betleem...

Spre Marea Moartă şi Iordan

Vizita la mitropolia ortodoxă s-a terminat şi ne pregătim de plecare îndată la Ierusalim.

După întoarcerea din Betleem mai vizităm cîteva locuri de amintire creştină din Ierusalim şi jur,
despre care vom scrie mai tîrziu pe larg. Pe ziua următoare e pusă în program călătoria la Iordan şi
Marea Moartă. Vom ţine firul acestui program. În dimineaţa următoare ne pregătim de plecarea spre
Iordan.
Iordanul şi Marea Moartă se află de la Ierusalim spre răsărit la o depărtare de 30 de km. La
paragraful O hartă a Palestinei, am dat harta acestor locuri.
Calea de la Ierusalim pînă la Iordan şi Marea Moartă e o cale destul de lungă şi grea. În
vremurile mai de demult (înainte cu 20-30 de ani), calea aceasta era cea mai grea încercare pentru
închinători. Drumul trece prin locuri pustii şi aşa numiţii beduini, un fel de ţigani arabi, umblători
dintr-un loc în altul, pîndeau şi atacau pe călători, îi ucideau fără milă şi-i jefuiau. Mulţi pelerini au
fost omorîţi în decursul vremii de aceşti beduini sălbatici şi nici chiar stăpînirea turcească nu prea
avea ce să le facă. În vremile acelea închinătorii se strîngeau în cete de sute de oameni şi numai aşa
cutezau să plece spre Iordan.
Mai tîrziu s-a introdus apoi uzanţa că închinătorii se puneau în legătură şi înţelegere cu
căpeteniile beduinilor. Patriarhia din Ierusalim le mijlocea acest înţeles. Pelerinii plăteau o taxă
anumită căpeteniei beduinilor, adică plăteau pe hoţi ca să le dea pace. În schimbul acestei taxe
căpetenia beduinilor le asigura călătoria. Acum însă vremile s-au schimbat. Stăpînirea engleză a
făcut rînduială şi primejdia călătorilor a dispărut.
Noi facem această călătorie cu automobilele. Peste 50 de automobile pleacă cu noi în goană
nebună. Drumul trece pe lîngă Grădina Gheţimani, suim Dealul Măslinilor şi apoi o luăm înainte
spre răsărit. În cîteva minute ajungem în satul Betania unde a înviat Isus pe Lazăr din morţi. Rămîne
să ne oprim şi să vedem acest loc la întoarcere. Voi trece cu însemnările mai departe. Începem a
coborî prin locuri prăpăstioase. Şoferii poartă automobilele cu o dibăcie uimitoare. Îi întrec parcă pe
cei de la noi. E o căldură înăbuşitoare şi un praf pe care-l simţim pătrunzînd pînă la plămîni. Ne
acoperim cum putem capul şi gura. Ce locuri grozave! Ce pustietăţi fioroase! Ori încotro te uiţi,
numai dealuri pustii, arse de soare şi spălate de ploi (de ploile de iarnă). Nicăieri nici o verdeaţă,
nici un picur de apă, ci numai piatră, nisip şi praf. Numai unde şi unde se văd un fel de stufuri de
spini pe care îi rod cămilele şi măgarii. Vai de oamenii şi vai de animalele care trăiesc pe aici!
Şi ce coborîş avem! Tot coborîm şi coborîşul nu se mai gată. Pe cînd se gată o serpentină vine
alta şi mai adîncă.
Mă gîndesc că aşa e şi viaţa cînd apuci a te cufunda în răutăţi şi păcate. Tot mai afund şi mai
afund te pogori spre apele morţii sufleteşti.
Îmi vine aminte că pe aici s-a petrecut pilda Mîntuitorului cu samariteanul cel milostiv. Un om
oarecare se pogora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari... Este de fapt un bun coborîş de
la Ierusalim la Ierihon, şi de altă parte locul încă este foarte potrivit pentru a cădea între tîlhari.
Văzînd locurile de pe aici şi mai bine poţi înţelege pildele Mîntuitorului.
Mergînd înainte, iată, se iveşte în această pustietate o clădire lîngă drum. E un han căruia i se
zice şi azi Hanul bunului samaritean. Pilda Mîntuitorului se potriveşte de minune la aceste locuri.
Parcă-l vezi pe samariteanul cum aduce pe cel rănit la această casă de oaspeţi.
Şoferul nostru se opreşte o clipă. Din han iese îndată ospătarul şi ne aduce băutură, dar nu spirt,
nici rachiu, nici bere sau vin, ci băutura care se bea peste tot locul pe aici: limonadă rece. E o
băutură sănătoasă şi răcoritoare. Pe aici nu beau oamenii băuturi alcoolice ca pe la noi.
Plecăm mai departe, şi praful cel nisipos iarăşi începe a ne înăduşi. Îl simt apăsîndu-mi cu
greutate plămînii. Îmi vine să murmur, dar îndată plec capul ruşinat, dîndu-mi seama că Isus
Mîntuitorul meu a făcut în multe rînduri acest drum şi nu în automobil, ci pe jos, prin arşiţa soarelui
şi prin praful vînturilor nisipoase.
În sfîrşit, automobilul ne ridică pe o înălţime de unde se vede Marea Moartă şi Iordanul.
Dealurile şi serpentinele încep a se găta. În faţa noastră se iveşte o cîmpie întinsă, dar tot pustie şi
fără verdeaţă. Înainte, la stînga, avem Ierihonul şi Iordanul, iar la dreapta avem Marea Moartă. Ne
îndreptăm întîi să vedem Marea Moartă.
Înaintăm spre o cîmpie largă. Sîntem la o uriaşă adîncime şi încă tot mai jos ne coborîm. Am
lăsat drumul cel regulat ce duce direct spre Iordan şi Ierihon şi mergem pe o scurtătură ce duce la
Marea Moartă. Doamne, ce cîmpie săracă şi pustie e şi aceasta! Nicăieri verdeaţă, ci numai tufe de
spini, pămînt ars de soare, nisip şi nişte pomi pitici. Trecem pe lîngă o turmă de cămile. Îţi vine să te
întrebi: oare cu ce trăiesc aceste animale?

Iată Marea Moartă!

În sfîrşit, iată Marea Moartă! În ce cufundătură grozavă e această apă! Marea Moartă se află la
420 metri sub nivelul Mării Mediterane. E aceasta o adîncime unică în felul ei. Marea Moartă e cea
mai joasă dintre toate apele cîte sînt pe suprafaţa pămîntului. Cînd te uiţi înapoi pe unde am ajuns
aici, parcă te-ai fi coborît în fundul lumii, atît de joasă este această mare. Cînd te apropii de Marea
Moartă simţi un aer apăsat şi greu ce iese din catranul cel mult ce-l are această apă. Apa mării e
liniştită de tot şi neagră, parcă şi înfăţişarea ei îţi dă un fior al morţii.
Închipuiţi-vă o apă mare, înconjurată din toate părţile de pustietate şi moarte. Nici un vînt nu
mişcă această apă, nici un fel de mişcare nu vezi cît poţi pătrunde cu ochiul; nici un val, nici o pînză
de corabie, nici o vietate, nici o mişcare. Parcă e o apă şi o lume încremenită. Un fior de groază te
cuprinde. Abia ai putut să scapi de praful şi căldura înăbuşitoare a drumului şi a pustiului, ca să
ajungi la o apă, şi cînd ajungi la apă abia apuci să scapi de ea. Un fior de groază, de dezgust şi de
tristeţe - scrie un scriitor englez - simţi cînd ajungi la Marea Moartă. Cauţi să te depărtezi cît mai
curînd de aceste locuri blestemate. Urmările şi urmele păcatului doar nicăieri în lume nu se văd aşa
de înfiorător şi de grăitor ca aici, ca la locul unde a fost Sodoma şi Gomora.
Dăm mai jos imaginea Mării Moarte. În apele ei nu trăieşte nici un fel de vietate. Peştii care vin
din Iordan se pietrifică. Aşijderea şi lemnele. În fotografie se văd cîteva ramuri pietrificate scoase
din apele mării.
Apa Mării Moarte e cea mai sărată dintre toate apele din lume. 1.000 kg. de apă conţine 100 kg.
de sare. E atîta de sărată această apă, încît chiar să vrei să te scufunzi în ea nu te poţi, căci te ţine la
suprafaţă. Sînt călători englezi care îşi iau cartea de citit, se dezbracă şi, întinzîndu-se cu faţa în sus
peste faţa apei, citesc din carte aşa cum ai citi tolănit pe iarbă. Sărătura îi ţine deasupra apei. Dar să
te ferească Dumnezeu să nu-ţi ajungă apa în ochi, în gură sau în nas, căci nu numai te ustură, ci te
arde, ca şi cînd ai pune foc. Un om care se scaldă în Marea Moartă, cînd iese din apă nu-l mai
cunoşti, e tot încărcat cu sare, de parcă-i nins.
Iată ce scrie un scriitor englez care s-a scăldat în apa acestei mări: Am intrat - scrie englezul - în
mare cu convingerea că se înoată foarte uşor: dar am fost surprins cînd am constatat că nu mă
puteam servi de picioare care rămîneau afară din apă, şi numai cu mîinile înaintam foarte puţin.
Se pare că pluteşti pe o apă uleioasă; ea este neplăcută la atingere şi te simţi rău în ea. Trebuie
să înoţi pe o coastă; avînd astfel o mînă şi un picior în apă, se poate înainta cu mai multă uşurinţă.
Neavînd punct de sprijin îndestulător, nu eram stăpîn pe mişcările mele şi eram ridicat şi
aruncat la dreapta şi la stînga. Într-una din aceste mişcări involuntare am băut puţin din această apă
îngrozitoare. Intenţia mea fusese de a bea puţin, dar am înghiţit mai multă decît mi-a fost pofta: eu
pot, deci, spune că apa aceasta este tot ce poate fi mai amar şi mai greţos; limba şi cerul gurii îmi
erau ca arse, căpătai un puternic acces de tuse şi repede o luai spre ţărm. Două zile întruna am simţit
amărăciune şi sărătură în gura mea.
Un ou aruncat în această mare nu se scufundă, ci pluteşte deasupra apei.
Ne apropiem de apele acestei mări. Un pelerin încearcă să guste apa. Doamne, cum se mai
strîmba, săracu, de credeai că a pus jar în gura lui!
Pe lîngă sare, această mare e plină de catran (ulei, unsoare). Nici un fel de vietate nu vieţuieşte
în apele acestei mări. E cu adevărat o mare moartă. Lemnele care ajung în ea se pietrifică, de
asemenea şi peştii pe care-i aduce apa Iordanului; îndată mor şi se pietrifică. Pe lîngă că e sărată,
Marea Moartă e şi adîncă. La nord, unde am fost noi, are o adîncime de 400 metri, la sud e mai
mică. În lungime Marea Moartă are 90 de km, iar în lăţime 54 km.
Pe acest loc s-a petrecut fioroasa pieire a cetăţilor Sodoma şi Gomora din Biblie. Cele spuse în
Biblie sînt lucruri adevărate. Arabii numesc această mare şi azi Marea lui Lot, o numire ce a trecut
din veac în veac şi din popor în popor. Locul unde a fost cetatea Sodoma şi Gomora e în partea
sudică a Mării Moarte. Pe ţărmul din sud-estul mării e un platou de stîncă ce a fost odată vatra unei
cetăţi. În apropierea acestui loc a fost cetatea Sodoma. Micul orăşel Ţoar ar fi fost aproape de
Sodoma şi acest orăşel ar fi fost cruţat pentru Lot. Pînă la anul 1200 s-au văzut urmele orăşelului
Ţoar. Nu departe de acest loc a fost şi cetatea Gomora. În marginea mării se vede o stîncă de sare
pietrificată la care arabii îi zic pînă în ziua de azi, Soţia lui Lot, spunînd că aici s-a prefăcut în sare
soţia lui Lot (dăm alături imaginea acestei stînci).
Învăţaţii au cercetat şi ei să afle dacă sînt adevărate cele scrise în Biblie. De fapt au aflat că în
adîncul Mării Moarte sînt crăpături mari făcute de zguduiri puternice. Însăşi marea e o cufundătură
în pămînt. Focul şi pucioasa despre care spune Biblia că au plouat peste Sodoma şi Gomora - zice
un învăţat - aievea s-au şi întîmplat. Scoarţa pămîntului arată că un cutremur a fost pe aici şi
fulgerele din cer au aprins pucioasa şi asfaltul ce era pe acest loc şi astfel a ars şi s-a scufundat
ţinutul întreg. Iată deci că şi ştiinţa spune că adevărate sînt istoriile biblice.
Un cercetător spune că pe fundul mării se văd şi azi ruine de case şi urme de locuri locuite
cîndva de oameni.
Înainte de prăpăd, Sodoma şi Gomora, precum şi ţinutul din jur, erau pline de viaţă şi de
bogăţie. Ne spune Biblia acest lucru la Facere, cap. 13, 10: Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată
cîmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, pînă
la Ţoar era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului.
Înainte de prăpăd, Iordanul curgea înainte peste cîmpia Sodomei şi se vărsa în Marea Roşie.
Apa Iordanului uda cîmpiile şi le făcea roditoare, întocmai ca Nilul.
Înainte de prăpăd ţinutul acesta era plin de toate bunătăţile, de aceea s-a aşezat Lot aici. Acum e
însă o pustietate ce împrăştie fior de moarte şi de pedeapsă cerească. Nimica, nici un fel de verdeaţă
nu creşte în jurul acestor ape pline cu otravă.
O apăsare sufletească simţi pe acest loc. Parcă şi în aer a rămas ceva din otrava stricăciunii
sufleteşti ce a fost odată pe acest loc.
Deschid Biblia şi citesc la faţa locului istoria cu Sodoma şi Gomora:
Lot! Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că Noi vrem să stricăm locul acesta,
pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului... sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta!...
Dar ginerilor lui Lot li se păreau o glumă aceste vorbe... şi Domnul a plouat peste Sodoma şi
Gomora pucioasă şi foc din cer... (citiţi la Facere cap. 19).
Mă înfiorează această istorie. Parcă aud casele trosnind şi văd pe oameni fugind îngroziţi. Dar
şi mai mult mă îngrozesc cînd mă gîndesc că şi lumea de azi e o Sodomă şi Gomoră sufletească ce
arde şi se cufundă mereu în focul răutăţilor şi pieirii sufleteşti, însă oamenii stau liniştiţi. Ca şi
ginerii lui Lot, oamenii de azi iau în glumă şi în batjocură chemarea să iasă din focul răutăţilor (du-
te duminica în uşa unei crîşme şi strigă băutorilor: Sculaţi-vă şi ieşiţi din focul acesta! - să vezi ce o
să păţeşti).
De la Marea Moartă aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele cu care Domnul a scos pe Lot din
focul pieirii: Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta!... sculaţi-vă şi ieşiţi din focul răutăţilor... mîntuiţi-
vă sufletul!
Mă uit încă odată peste această mare şi acest ţinut fioros. O, cum n-am putere să aduc aici pe
cei păcătoşi să le arăt urmările şi urmele păcatului. Doar nicăieri în lume nu se văd urmele păcatului
aşa de înfiorător şi grăitor ca aici la faţa locului unde a fost Sodoma şi Gomora!
Înainte de a pleca spre Iordan eu mă uit încă odată cu Biblia în mînă să aflu ce s-a mai petrecut
pe aici din istoriile biblice. De la Marea Moartă spre răsărit (unde e azi pustia Arabiei) a fost pustia
pe unde au venit israelienii cu Moise, din robia Egiptului. E o pustie fioroasă, plină cu munţi
stîncoşi. Muntele ce se vede, avînd piscul cel mai înalt, e Muntele Nebo de unde Dumnezeu a arătat
lui Moise Canaanul, precum i se făgăduise că va vedea Canaanul, dar nu va intra în el, ci va muri
acolo (Deut. 34). Mai spre sud e ţara moabiţilor, locul unde a locuit Lot cu fiicele sale, după ce
ieşise din Sodoma şi Gomora (Facere 19, 30-38). În partea vestică a Mării Moarte e pustia
Iudeii, iarăşi cu stînci înalte între care unele sînt stînci de marmură. De toate laturile Marea Moartă
e înconjurată de ţărmuri stîncoase. Numai partea dinspre Iordan e deschisă.
Automobilele se pregătesc să plece cu noi spre Iordan la locul unde S-a botezat Mîntuitorul în
rîul Iordan e o cale cam de 4-5 km. Plecînd într-acolo cu automobilul folosesc parcursul acestui
drum ca să spun unele amănunte despre rîul Iordan.
Rîul Iordan izvorăşte din Munţii Libanului, dintr-o stîncă cu un izvor vestit de mare. În calea sa
primeşte apoi şi alte izvoare şi văi. Trece apoi prin Lacul Tiberiadei (Marea Galileii), şi de acolo o
ia apoi în jos pe sub Muntele Taborului, spre Marea Moartă (vezi harta Palestinei). Cu totul, rîul
Iordanului face un drum de peste 300 de km, cu toate că în linie dreaptă această curgere ar da pe
jumătate. Lungimea o fac cotiturile cele multe ce le are Iordanul. De la Lacul Tiberiadei pînă la
Marea Moartă, Iordanul face o cale de 104 km, şi în această cale coboară 200 de metri, adică o
coborîre foarte mare, la fiecare kilometru cîte î metri de coborîş. Această cădere face apoi că rîul
Iordan e un rîu foarte repede curgător.
Repejunile Iordanului de care vorbesc cîntările bisericeşti, de fapt sînt aievea, căci Rîul Iordan
curge cu mare repeziciune. În cea mai mare parte Iordanul curge printre stînci şi locuri stîncoase. Se
varsă în Marea Moartă. Însă în vremile biblice, înainte de pieirea Sodomei şi Gomorei, Iordanul
curgea înainte pînă la Marea Roşie, şi pe locul unde e azi Marea Moartă era o cîmpie frumoasă şi
bogată ca un paradis, udată fiind de apa Iordanului. Poate tocmai acest belşug i-a dus pe cei din
Sodoma şi Gomora să uite pe Dumnezeu, căci aşa e omul, din ce e mai sătul şi mai îmbuibat, uită
mai mult pe Dumnezeu.
Dăm alături o fotografie cu chipul Iordanului văzut din depărtare.
Ne apropiem de Iordan. O lume pustie este de jur împrejurul rîului sfînt. Pămîntul e nisipos şi
spălat de apele de iarnă cînd Iordanul se revarsă peste locurile joase. Pe multe locuri ţărmurii
Iordanului n-au nici un fel de vegetaţie, ci numai pămînt sterp şi stîncos, însă pe cele mai multe
locuri Iordanul e înconjurat cu o desime de fel de fel de plante şi arbori. Locul unde S-a botezat
Mîntuitorul încă e înconjurat cu astfel de desime. Mai în sus, spre spre Galileia, împrejurul
Iordanului e pămînt mănos şi cultivat.
Iată o biserică se iveşte. E mînăstirea Sf. Ioan Botezătorul, semn că ne apropiem de locul unde
S-a botezat Mîntuitorul. Automobilele cotesc cu noi spre dreapta. Mai mergem încă 2 km şi
automobilele se opresc. Ne dăm jos, intrăm prin luminişul unui desiş şi iată în faţa noastră Rîul
Iordan şi locul unde S-a botezat Mîntuitorul. Ne descoperim capetele şi mulţumim lui Dumnezeu că
ne-a învrednicit să vedem şi acest loc sfînt. Ţărmul din acest loc al Iordanului e săpat şi întocmit
frumos pentru închinătorii ce vin aici. Dincolo, pe celălalt ţărm, se vede atîrnată de un pom o icoană
mare cu Sf. Botez. Coborîm pe nişte trepte săpate în pămînt şi ne aşezăm lîngă apă, într-un loc larg
săpat în coasta ţărmului şi acoperit cu frunzele arborilor. Aci în faţa noastră e locul unde S-a botezat
Mîntuitorul. Amintirea acestui loc a trăit din om în om şi din veac în veac. Pînă prin veacul al
patrulea, spun călugării, era în acest loc o cruce mare de piatră în apa Iordanului. Au fost şi cîteva
mînăstiri aici în apropiere, din care însă abia se mai văd urmele. Ţărmurii Iordanului erau aici
îmbrăcaţi în marmură scumpă, însă a venit năvala hoardelor păgîne şi totul au distrus.
În acest loc Iordanul e liniştit. Abia i se vede cursul. Parcă stă pe loc. De jur împrejur ţărmurii
sînt plini cu fel de fel de plante, arbori şi tufişuri de tot soiul, dar nici un soi nu e dintre cele de pe la
noi din Europa. Sînt şi mulţi finici, iar unele plante fac un fel de fructe, boabe galbene şi roşii. E de
o frumuseţe încîntătoare acest loc. În faţa potopului de lumină ce vine de sus din cerul veşnic senin,
apele rîului strălucesc ca nişte oglinzi de argint. Prin desime zboară şi ciripesc neîncetat privighetori
şi alte feluri de păsări.
Nu locuieşte nimeni pe aici. Totul creşte în voia Domnului. Un fior religios te străbate. În
mijlocul pustiei acest loc e ca un paradis şi te simţi ca într-un paradis pe care Domnul l-a împodobit.

O sfeştanie românească la Rîul Iordan

Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, împreună cu Î. P. S. Sa, episcopul Teculescu şi cu un mitropolit

venit cu noi din Ierusalim se pregătesc să facă sfeştanie. Sfeştania se va face în mijlocul Iordanului.
Spre acest scop soseşte o barcă în care se suie Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, Î. P. S. Sa, episcopul
Teculescu, mitropolitul din Ierusalim şi cîţiva călugări şi cărturari. Barca se depărtează de la ţărm şi,
oprindu-se în mijlocul Iordanului, se începe slujba sfinţirii apelor. Corul nostru răspunde de pe
ţărmuri unde stăm. Clipe neuitate şi înălţătoare de suflet sînt acestea. Pe locul unde S-a botezat
Mîntuitorul Isus Hristos răsună pentru prima dată pe limba noastră românească slujba de laudă şi
mărire lui Dumnezeu. O sută şaizeci de închinători români cîntă pe locul unde S-a botezat
Mîntuitorul troparul Botezului: În Iordan botezîndu-Te Tu Doamne... Un neam întreg parcă e alături
de noi şi cîntă cu noi...
Un fotograf a făcut o fotografie cu această slujbă sfîntă. Dăm pe pagina următoare imaginea ei.
E obiceiul ca toţi închinătorii veniţi la locurile sfinte să se spele şi să se cufunde în Rîul
Iordanului, în semn de curăţire a păcatelor. Ne pregătim şi noi de acest botez, împrăştiindu-ne de-a
lungul ţărmului. Unii şi-au adus haine noi şi curate, anume pentru acest botez. Peste cîteva clipe
sîntem în apa Iordanului. Unii care ştiu înota, străbat rîul, alţii se spală la ţărmuri. Iordanul are pe
locul acesta o lăţime de 5-6 metri şi o adîncime de 3-4 metri. Pe alte locuri Iordanul ajunge la o
lăţime pînă la 30-40 de metri. Adîncimea regulată e de 3 metri. Culoarea apei Iordanului e tulbure
din pricina pămîntului argilos ce-l străbate. Tot din această pricină Iordanul are şi mult nămol.
La suprafaţă apa e lină, dar îndată ce te afunzi en ea, dai de repeziciunea apei, de curentul cel
repede. Pentru cei ce nu ştiu înota, depărtarea în mijlocul apei e primejdioasă. Călugării de pe acolo
spun că mulţi pelerini s-au înecat în apele Iordanului apucaţi fiind de vîrtej, şi ei nu ştiau înota. Cu
deosebire pe la cotituri curentul apei e mare şi numai cei mai dibaci înotători îl pot trece.
Clipe de neuitată înălţare sufletească am avut în momentul cînd am intrat în apele Iordanului.
După ce mă închinasem în peştera din Betleem, după ce sărutasem Sf. Mormînt şi plînsesem în
locul Golgotei, simt apele Iordanului ca pe o baie de renaştere sufletească, de înmormîntare a
omului meu cel vechi şi de înviere la o viaţă nouă (Rom. 6). Potopul de lumină ce se revarsă de
sus din cerul de-a pururi senin este parcă focul Duhului Sfînt. Peste viaţa mea cea plină de
stricăciunea patimilor şi păcatelor simt pogorîndu-se o înnoire, o curăţire, o putere nouă. Mă aplec
şi rostesc Psalmul 50, apăsînd pe cuvintele: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi
mai vîrtos decît zăpada mă voi albi... inimă curată zideşte în mine Dumnezeule, şi duh drept
înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la Faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfînt
nu-L lua de la mine...
Simt o greutate sufletească ce caută uşurare. Mă aplec într-o parte şi lacrimi calde începură să
picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică şi se duce o mare greutate de
pe sufletul meu. Mă simt uşurat ca un copil nevinovat şi renăscut din nou. Mă îmbrac cu albiturile
cele noi pe care le-am adus de acasă şi le duc acasă, să le păstrez pînă cînd moartea va veni să-mi
închidă ochii şi să mă treacă în lumea Mîntuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar
fi ceva putere de mîntuire, ci pentru ca să le văd neîncetat şi văzîndu-le, să nu uit făgăduinţa ce am
adus-o la Iordan de a-mi păstra curăţia trupească şi sufletească şi a sta neîncetat sub darul şi puterea
Duhului Sfînt.
După ce ne îmbrăcăm, luăm cu toţii în sticle apă din Rîul Iordanului, ca să o ducem acasă prin
satele şi oraşele noastre. Prin multe locuri credincioşii noştri s-au botezat în anul 1926 cu apă din
Rîul Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj.
Cu noi a venit din Ierusalim şi un călugăr care singur ştie vorbi româneşte. Ne istoriseşte lucruri
interesante. Mai demult, în vremile de pace - spune călugărul - veneau zeci de mii de închinători
aici la Iordan, cei mai mulţi din Rusia. În 1984 au fost aici 20 de mii de închinători, iar în primăvara
anului 1914 au fost 25 de mii de ruşi. Închinătorii plecau din Ierusalim în Ziua Învierii, pentru ca în
noaptea Învierii să se boteze în Iordan, aşa cum se botezau catehumenii, la începutul creştinismului.
Era o armată întreagă de închinători. În fruntea lor aveau steaguri albe, cu semnul Crucii pe ele.
Între închinători erau şi o mulţime de părinţi cu copiii lor. Uriaşa ceată venea cîntînd cîntări
creştineşti. Ruşii cîntau şi Credeul. De la Ierusalim calea ţinea pe jos o zi pînă la Ierihon unde ceata
închinătorilor poposea, iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui
Iordanul era plin cu cei pogorîţi în valurile lui cu dor de mîntuire sufletească.
Locul unde a fost botezat Domnul, grecii îl numesc El benii, iar arabii Mahadet Hajdle. Acest
loc e la o depărtare cam de 5-6 km de la Marea Moartă, mergînd în sus pe cursul Iordanului şi stă
cam faţă în faţă cu Ierihonul (vezi harta cu Palestina).
Înainte de a ne depărta de acest loc sfînt mă uit în Biblie să aflu şi să citesc ce s-a mai petrecut
pe aici.

Ioan Botezătorul

Deschid mai întîi la cap. 3 din Ev. de la Matei unde se vorbeşte despre Ioan Botezătorul. Şi
acest Ioan avea îmbrăcămintea lui de păr de cămilă, iar hrana lui era acride şi miere sălbatică.
Atunci ieşea la dînsul tot Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată latura dimprejurul Iordanului şi se
botezau în Iordan... şi mustra Ioan pe farisei şi pe saduchei... (citiţi pe larg la Matei cap. 3).
Stînd aici lîngă Iordan, parcă-l văd pe Ioan şi aud predica lui şi mustrarea lui. Ioan mustra fără
cruţare păcatele vremilor şi oamenilor. Mă gîndesc, Doamne, multe năravuri urîte ar mai avea de
mustrat Ioan şi în zilele noastre! Un astfel de nărav urît este şi datina păgînă cum serbează creştinii
de azi ziua şi amintirea Sf. Ioan Botezătorul. Ioan a fost o pildă măreaţă despre înfrînare, despre o
viaţă pusă cu totul în slujba Domnului şi a sufletului. Încă din pîntecele mamei sale, Ioan a fost
vestit ca unul care nu bea vin, nici băutură ameţitoare (Luca 1, 15). Însă creştinii care îi poartă
numele - Ionii de azi - ţin cu orice preţ să-şi petreacă şi să se îmbete în ziua de Sf. Ioan (ziua a doua
a Botezului). Este acest lucru cea mai mare batjocură ce se poate aduce amintirii celui ce trăia cu
acride şi miere sălbatică. Dacă Ioan s-ar ivi azi în lume el ar striga mai întîi - ca odinioară după
farisei - după acei creştini Ioni care îi batjocoresc amintirea.

Alte amintiri biblice

Pe locul unde S-a botezat Mîntuitorul s-a petrecut şi minunea cu trecerea israelienilor prin apele
Iordanului care s-au desfăcut în două (citiţi pe larg în cartea lui Iosua, cap. 3 şi 4).
După trecerea Iordanului, Iosua a luat douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului ca pe o
mărturie despre ce minuni a făcut Domnul cu poporul Său.
Tot pe acest loc s-a petrecut mai tîrziu şi minunata trecere a lui Ilie prorocul şi a lui Elisei. Ilie
cu Elisei plecară din Ierihon spre Iordan, şi cînd au ajuns aici, Ilie şi-a luat mantaua şi strîngînd-o
vălătuc a lovit cu ea apa, şi aceasta s-a strîns la dreapta şi la stînga şi au trecut pe uscat... Pe cînd
mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de
altul, a ridicat pe Ilie în vîrtej de vînt la cer... Şi a luat mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a
lovit apa cu ea... şi s-a tras la dreapta şi la stînga şi a trecut Elisei... (citiţi pe larg la 2 Împăraţi - cap.
2).
Adică şi minunea înălţării lui Ilie la cer s-a petrecut lîngă locul unde S-a botezat Mîntuitorul în
Iordan.
Tot aici în preajma Iordanului spune Biblia că a fost şi pîrîul Horat în care Domnul l-a ascuns
pe Ilie şi l-a hrănit cu ajutorul corbilor (2 Împ. 17, 1-7).
Tot aici la Iordan s-a petrecut şi minunea tămăduirii lui Neeman cel plin de lepră, căpetenia
oştirii regelui Siriei, pe care Elisei prorocul l-a vindecat zicîndu-i: Mergi de spală de şapte ori în
Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat... Şi s-a cufundat Neeman de şapte ori în Iordan şi i
s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit (2 Împ. 5, 14).
Citind aici lîngă Iordan această istorie, mă gîndesc la lepra cea spurcată a păcatului care a
cuprins sufletul oamenilor de azi, şi oamenii nu umblă să se cureţe de ea.
Ne pregătim de plecare spre Ierihon. Strîngîndu-ne la un loc de pe ţărmul Iordanului pe unde
ne-am spălat, am înţeles că unul din pelerinii noştri încercînd să bage apă în sticlă a alunecat în
Iordan şi, cum era îmbrăcat, era cît pe aci să se înece. Răsuflăm uşuraţi şi mulţumim lui Dumnezeu
că ne-a ferit de nenorocire.

La Ierihon

De la Iordan pînă la Ierihon este o cale de trei ore cu trăsura. Cu automobilul facem această cale
într-o jumătate de oră. Ne oprim mai întîi la mînăstirea ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul, foarte frumos
împodobită. Cumpărăm de aici fel de fel de amintiri, iconiţe cu Botezul Domnului, pietricele din
Iordan zugrăvite cu Sf. Botez, etc.
Peste o cîmpie stearpă cu pămînt nisipos, spălat de apele Iordanului ce se revarsă primăvara,
înaintăm spre Ierihon. Ierihonul a fost o cetate cu un vechi trecut istoric. Cînd au trecut israelienii
Iordanul ca să intre în Canaan, Ierihonul era în faţa lor o cetate tare şi bine întărită cu ziduri mari.
Dar această cetate nu era pe locul unde e Ierihonul azi - un sat mic - ci era ceva şi mai la deal, pe
nişte coline, căci Ierihonul stă la poalele munţilor. Se văd pînă în ziua de azi ruinele acestui vechi
Ierihon. Despre cum au cuprins israelienii cetatea Ierihonului cred că ştie fiecare din istoria biblică
şi puteţi să citiţi acest lucru şi în Biblie, cartea lui Iosua, cap. 6. Israelienii l-au trecut prin foc şi
sabie.
Cetatea Ierihonului este o cetate pusă sub blestem ceresc, ca şi Sidonul şi Tirul, de aceea nu s-a
mai refăcut. Toate încercările de o rezidire a Ierihonului au fost zadarnice. Ele n-au dăinuit decît o
vreme scurtă.
Mai tîrziu, pe vremea romanilor, Ierihonul a fost clădit din nou şi adus la o stare de mare
înflorire. În întreaga Palestină, Ierihonul era locul cel mai drăgălaş, avînd trei izvoare mari cu apă
cărora romanii au făcut din el un adevărat mic paradis în mijlocul pustiei. Se chema şi cetatea
palmierilor, fiind plin de palmieri. Împăratul Antoniu dărui Ierihonul amantei sale, regina Cleopatra
a Alexandriei, care, la rîndul ei, îl vîndu lui Irod, cel ce ucisese pruncii la Betleem. Irod a
transformat acest loc de în reşedinţă de iarnă, ridicînd aici şi clădiri pentru circuri şi petreceri. Aici a
căzut bolnav Irod, apăsat de cumplitul blestem al uciderii pruncilor. Aici în cetatea Ierihonului l-au
ros viermii pînă şi-a dat duhul. Înainte de a muri, Irod a mai făcut şi aici un măcel. Simţindu-şi
sfîrşitul, a dat ordin să fie arestate toate căpeteniile şi toţi dregătorii oraşului care apoi să fie omorîţi
îndată ce vă închide el ochii, în semn de jale pentru pierderea lui. Acest ordin a fost şi executat în
ziua morţii tiranului.
În acele vremuri cîmpia Ierihonului era cultivată cu trestie de zahăr şi fel de fel de pomi
roditori.
Mîntuitorul a fost de vreo trei ori în Ierihon. Odată cînd un orb şedea lîngă cale cerşind şi striga:
Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Isus l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Doamne, să văd... I-a
răspuns orbul şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).
Tot aici la Ierihon s-a petrecut şi minunata Evanghelie cu Zacheu vameşul, are a alergat să-L
vadă pe Isus, dar fiind mic de statură s-a suit într-un dud de unde Mîntuitorul l-a chemat jos,
zicîndu-i: Zachee, grăbeşte de te pogoară, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămîn. Şi Zacheu L-a
primit, bucurîndu-se, şi după ce L-a primit i s-a schimbat cu totul viaţa, şi casa i s-a umplut de
bucuria mîntuirii sufleteşti. Pînă prin veacul al patrulea s-a păstrat dudul în case ss suise Zacheu, iar
pe urmă a fost sădit în locul lui altul şi altul, aşa că şi azi este pe acel loc un dud al lui Zacheu, la
marginea drumului. Dăm pe pagina următoare fotografia acestui dud.
Trecînd pe lîngă acest loc părea că aud cuvintele Mîntuitorului: Zachee, grăbeşte-te de te
pogoară, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămîn... Am luat o mică ramură din acest dud şi o păstrez
ca pe o amintire mult grăitoare.
Pe locul unde a fost casa lui Zacheu au ridicat cruciaţii mai tîrziu un turn de apărare contra
beduinilor, însă azi numai o ruină a rămas din această clădire.
La anul 70 după Hristos, cînd a fost pustiit Ierusalimul, a avut şi Ierihonul aceeaşi soartă, fiind
şi el jefuit şi pustiit de hoardele barbare. Împăratul Adrian l-a ridicat din nou, iar mai tîrziu cînd
creştinismul a pătruns şi în împărăţia romană, Iustinian a înălţat aici Biserica Maica Domnului. La
soborul ecumenic din Niceea au luat parte şi mulţi episcopi din Ierihon.
Însă mai tîrziu păgînii iar au distrus cu totul Ierihonul. Din Ierihonul de odinioară azi a mai
rămas numai un sat mic cu vreo 300 de locuitori beduini. Are însă şi azi Ierihonul o înfăţişare foarte
potrivită şi apa ce o are din belşug îl face cu adevărat o grădină frumoasă şi verde într-o pustietate.
Ierihonul are trei izvoare mari care-i dau toată viaţa şi bogăţia. Unul dintre aceste izvoare are apă
multă cît un iaz întreg. Ne oprim cu automobilele la acest loc. Iată o grădină încărcată cu o pădure
de fel de fel de plante: curmali, smochini, lămîi, portocali. Avem voie să gustăm din ele. Printr-o
irigaţie mai sistematică s-ar putea face şi mai mult acest loc un adevărat paradis. De altfel în
Ierihon, pe lîngă bordeiele beduinilor - care sînt foarte leneşi - se ridică şi cîteva clădiri moderne cu
grădini lucrate bine. Este chiar şi un hotel aici, aranjat după toate cerinţele.
Aici la Ierihon creşte şi un pom numit Zakkun, ce face un fel de nuci din care beduinii scot un
fel de ulei pe care îl vînd pelerinilor sub numele de uleiul lui Zacheu. În jurul Ierihonului cîmpul e
foarte sărac. Nu cresc numai un fel de tufe mici şi spinoase, dintre care cea mai răspîndită e aşa
numita Ziziphus Spina Cristi, adică spinul din care s-a împletit cununa Mîntuitorului. Produce acest
spin şi nişte fructe foarte gustoase.

Izvorul lui Elisei

Izvorul cel mai mare din Ierihon se cheamă Izvorul lui Elisei. Acest izvor e legat de o
întîmplare ce se află istorisită în Biblie la 2 Împ. 2, 19-22. Oamenii din Ierihon s-au plîns lui Elisei
prorocul că apele lor sînt rele şi nu le pot folosi. Atunci Elisei a cerut un blid nou cu sare şi, mergînd
la izvorul apelor, a aruncat sare în el şi a zis: Aşa vorbeşte Domnul: vindec apele acestea; nu va mai
fi în ele nici moarte, nici stricăciune. Şi apele îndată s-au vindecat.
Citind aici la faţa locului această întîmplare, mă gîndesc că şi viaţa oamenilor de azi e o apă
stricată de mulţimea fărădelegilor, e o apă tulburată de fel de fel de necazuri şi greutăţi. Nimeni nu
va putea tămădui şi limpezi această apă decît sarea de care vorbeşte Evanghelia: sarea Duhului
Sfînt, sarea Evangheliei Mîntuitorului.
Aici lîngă Ierihon mai sînt încă de văzut două lucruri de mare însemnătate creştină.
Aici de la Ierihon spre nord iată pustia unde S-a retras Mîntuitorul, după ce S-a botezat în
Iordan şi a postit şi S-a rugat 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei cap. 4). Cu această pregătire Şi-a
început Mîntuitorul sfînta şi marea lucrare de mîntuire a neamului omenesc. Privind acest loc mă
gîndesc cum Însuşi Fiul lui Dumnezeu, S-a pregătit sufleteşte pentru lucrul mîntuirii sufleteşti, însă
noi, oamenii, tocmai această pregătire sufletească n-o căutăm. Şi apoi ne mirăm de ce ne biruie
patimile.
În cele ce urmează scriem mai pe larg despre locul unde a fost ispitit Mîntuitorul nostru.

Iată Carantania, locul unde a fost ispitit Mîntuitorul

Nu departe de Ierihon, spre nord, iată şi Carantania, locul unde a ispitit satana pe Mîntuitorul. E
acest loc pe coasta unui deal unde se află o stîncă ridicată. De pe ridicătura aceasta se deschide o
largă şi frumoasă privelişte spre cîmpia Iordanului. În acest loc L-a îmbiat satana pe Mîntuitorul cu
pîinea şi I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le
voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Mîntuitorul a respins ispita diavolului
cu vorbele: Înapoia Mea satano! (Luca cap. 4 şi Matei cap. 4).
Dăm pe pagina următoare imaginea stîncii Carantania unde a fost ispitit Mîntuitorul.
Văzînd acest loc m-am gîndit cu durere în cîte chipuri şi feluri ispiteşte satana pe oamenii de
azi. Trecînd pe lîngă acest loc parcă-l vedem pe satana acolo sus pe stîncă, rînjind de bucuria
bogatului seceriş ce-l are în lumea de azi. Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa
de stricate ca azi, în semnul că s-a întărit împărăţia întunericului şi a satanei.
De la locul unde Mîntuitorul a biruit ispita satanei aduc celor din Oastea Domnului şi tuturor
cititorilor acestei cărţi cuvintele Mîntuitorului: Nimeni nu poate sluji la doi domni: nu puteţi sluji şi
lui Dumnezeu şi lui mamona (Luca 16, 33). Cei mai mulţi oameni îşi pierd sufletul tocmai
pentru asta că îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. A fi un creştin adevărat
înseamnă să alegi între Lumină şi întuneric, între Viaţă şi moarte, între Domnul şi diavolul (În
cartea despre Oastea Domnului se află pe larg tîlcuită ispita din pustie).
Ne pregătim de plecare înapoi spre Ierusalim şi ne strîngem la automobile. Înainte de a pleca
mă uit încă odată spre cîmpia Iordanului şi a Ierihonului. O, binecuvîntate locuri sfinte, pe unde de
atîtea ori S-a arătat şi a grăit Duhul Domnului în Vechiul Testament, iar pe urmă Însuşi Fiul lui
Dumnezeu a întărit mărturia Scripturilor! Uitîndu-mă înapoi peste locurile unde am umblat parcă
văd rostul întregii vieţi în icoana acestor locuri. De o parte stă Iordanul cu apele-i sfinte şi cu
podoaba firii ce-l face un paradis, iar de altă parte stă Marea Moartă cu fioroasa pustietate ce o
înconjoară. De o parte stă moartea, de altă parte viaţa, de o parte stau cele 40 de zile şi 40 de nopţi
în care a plouat foc şi pucioasă peste Sodoma şi Gomora, iar de altă parte cele 40 de zile şi 40 de
nopţi pe care le-a petrecut Mîntuitorul în post şi rugăciune. Îmi vin în minte cuvintele Domnului de
la Moise: Iată pun înaintea voastră moartea şi viaţa, binecuvîntarea şi blestemul; alegeţi viaţa, ca să
trăiţi (Deut. 30, 19).
Plecăm îndărăt spre Ierusalim. Privind în sus, de aici de la 240 de metri sub nivelul mării, parcă
îţi vine să te întrebi: Oare ne vor putea scoate automobilele la Ierusalim? Plecăm şi iarăşi începe
praful de nisip care împreună cu căldura parcă te îneacă. Mă gîndesc iarăşi la Mîntuitorul că a făcut
de atîtea ori această cale pe jos. O, Scumpul meu Mîntuitor! Eu ştiam numai de chinurile şi de Jertfa
Ta de pe Golgota, dar acum văd că toată viaţa Ta a fost o viaţă de osteneli, de dureri şi jertfire
pentru noi, păcătoşii, şi mîntuirea noastră!

În Betania

Trecem iarăşi pe lîngă hanul bunului samaritean. Iată-ne ajunşi în satul Betania, aşezat la
marginea drumului, nu departe de Ierusalim. Aici au trăit cele două surori, Marta şi Maria şi fratele
lor Lazăr, prietenul Domnului. Aici în casa lor Isus a poposit şi S-a odihnit în mai multe rînduri.
O ceată de copilandri sau mai bine zis de băieţi beduini dau năvală asupra noastră, oferindu-ne
serviciul să ne arate mormîntul lui Lazăr şi cerînd cu stăruinţă bacşiş, bacşiş... Cerşesc ca ţiganii şi
stau să-ţi bage mîinile în buzunar după bacşiş. Te dezgustă aceşti băieţi murdari, nespălaţi şi
cerşetori în gura mare.

Marta şi Maria

Întreg satul Betania e o adunătură de cîteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa
celor două surori, Marta şi Maria, e azi o ruină de pietre mari. Mă aşez pe o piatră de acestea mari şi
mă gîndesc la vorbirea ce a avut-o Mîntuitorul cu Marta şi Maria. Mîntuitorul cu apostolii Săi
trăsese de popas în casa celor două surori. Marta umbla grăbită să aşeze masa pentru oaspeţii sosiţi.
Maria însă şedea la picioarele Domnului, ascultînd cu sete învăţăturile Lui. Atunci Marta - cam
supărată - zice: Doamne, nu vezi că soră-mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să-mi ajute! Iar
Isus i-a zis: Marto, Marto, spre multe te sileşti, dar un lucru îţi trebuieşte, iar Maria şi-a ales partea
cea bună care nu se va lua de la ea (Luca 10, 38-42).
În această vorbire e pus tot rostul vieţii noastre. Marta e chipul grijilor trecătoare, iar Maria e
chipul grijilor celor sufleteşti. E bună partea Martei din viaţa noastră: hărnicia, truda, alergarea; dar
e rea cînd Marta nu lasă pe Maria să stea la picioarele Domnului. E rău cînd grijile noastre cele
lumeşti înghit pe cele sufleteşti, cînd Marta biruie pe Maria. Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită
şi biruită de partea Mariei, de partea cea bună care nu se va lua de la noi cînd vom muri, dar e
biruită de partea Martei. Asta-i o dovadă că cei mai mulţi creştini n-au aflat cu adevărat pe
Mîntuitorul. O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni să trăiască tot pentru Marta, iar de partea Mariei să
se scape cu fel de fel de nimicuri!
Pe locul unde a fost odată Marta cea zorită cu alergările, este azi o ruină mare de piatră. Stînd
aici pe aceste pietre eu strig: Marto, Marto, unde sînt blidele tale, unde sînt cheile tale şi alergările
tale? Iată, de toate s-a ales praf şi pulbere, însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea. De
aici de pe ruinele acestea eu vă întreb şi pe voi, iubiţilor cititori ai acestei cărţi, care este partea
Martei şi care este partea Mariei din viaţa voastră? De aici de pe ruinele unde a fost casa Martei eu
vă strig: Luaţi aminte să nu vă copleşească partea Martei, grijile şi alergările lumeşti, căci de acestea
praf şi cenuşă se alege cînd veţi muri. Numai partea cea bună a Mariei, grija de cele sufleteşti
rămîne şi după moarte. O ai tu pe aceasta?
O, în ce mare greşeală trăiesc cei mai mulţi oameni! Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi
biruită de partea Mariei, de partea cea bună care nu se va lua de la noi cînd vom muri, dar e
copleşită de partea Martei, care se va lua de la noi cînd vom muri.
O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască tot pentru Marta şi să uite de Maria!...
 Mormîntul lui Lazăr

Tot aici în Betania e şi mormîntul lui Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, pe care l-a înviat Isus
din morţi. Lazăr era îngropat de patru zile cînd a venit Domnul şi, poruncind să se ridice piatra de
pe mormînt, a strigat: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, cu mîinile şi cu picioarele legate cu fîşii
de pînză. Dezlegaţi-l, a zis Isus şi lăsaţi-l să meargă (Ioan cap. 11). Aici a rostit Mîntuitorul
cuvintele: Eu sînt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine va fi viu, chiar dacă va fi murit.
Mormîntul lui Lazăr se păstrează şi azi. E o peşteră adîncă şi întunecoasă. Trebuie mai întîi să
cobori o scară cu douăzeci de trepte şi apoi dai în două încăperi. În încăperea a doua din fund a fost
mormîntul lui Lazăr. Un beduin, stăpîn al acestor ruine, te duce cu lumînarea aprinsă en acest loc (şi
are grijă să ceară bacşişul înainte de a ieşi afară, altcum ameninţă că stinge lumina). Aici în Betania
mai sînt şi alte amintiri creştine despre care vom scrie ulterior.
Dăm pe pagina dinainte fotografia acestui mormînt. În această imagine se poate vedea şi portul
ce-l au beduinii. Aceşti beduini sînt un neam deosebit de arabi. Sînt un fel de strămoşi ai ţiganilor,
cu care au multe asemănări, între care e şi lenea, trîndăvia. Mulţi dintre ei sînt nomazi, adică
umblători cu cortul, ca ţiganii. De religie sînt mahomedani, ca arabii, dar nu-şi prea bat capul cu
religia. Îmbrăcămintea lor e haină lungă. Peste tot în Orient oamenii poartă haine lungi. La cap au
legat un ştergar şi un fel de cîrpă cu care se apără contra vînturilor nisipoase.
La despărţire, sărut cu lacrimi fierbinţi o piatră din mormîntul lui Lazăr, gîndindu-mă că şi eu
eram un Lazăr ce murise în păcate, şi Domnul m-a înviat la o viaţă nouă.
Mă opresc aici cu însemnările ca să fac o constatare şi un program. Cînd a trecut Isus prin
Ierihon şi a intrat în casa lui Zacheu, aceasta a fost cea din urmă cale a Mîntuitorului spre Ierusalim.
Însemnările călătoriei noastre sînt făcute tocmai potrivit, căci de la Ierihon venim acum cu
Mîntuitorul în calea cea mare şi sfîntă a pătimirii Sale şi a mîntuirii noastre. De la Ierihon venim în
calea despre care spune Evanghelia: Ei (Isus şi apostolii) se suiau la Ierusalim şi Isus mergea
înaintea lor. Învăţăceii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Şi a început a le vorbi Isus despre
lucrurile ce aveau să se întîmple. Iată - a zis El - ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în
mîinile fariseilor şi cărturarilor care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi
omorî, dar după trei zile va învia (Marcu 10, 32-33).
Cu însemnările călătoriei vom purcede mai departe, aşa că ne vom ţinea pe urmele
Mîntuitorului, însoţindu-L pe tot locul pe unde a umblat, a învăţat şi a pătimit din Sîmbăta Floriilor
pînă la Golgota. Vom duce sufleteşte pe cititorii cărţii pe urmele patimilor Mîntuitorului, pentru ca
să sfîrşim cu Jertfa cea sfîntă de pe vîrful Golgotei.
În cea din urmă cale de la Ierihon la Ierusalim, Mîntuitorul a venit împreună cu gloatele ce
veneau la Ierusalim pentru serbarea Paştilor. Cînd a ajuns în Betania, Mîntuitorul a tras în casa lui
Simon leprosul, unde a luat cina. Citesc aici, la faţa locului în Noul Testament Evanghelia acestei
cine. Cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr pe care-l înviase din morţi.
Acolo I s-a pregătit o cină (în casa lui Simon leprosul). Maria - sora lui Lazăr - a luat un litru cu mir
de nard curat şi a uns picioarele lui Isus... în semn de mulţumire pentru învierea fratelui ei.
Pe locul unde a fost casa lui Simon leprosul se află azi ruinele unui turn. În altă parte a Betaniei
se află o capelă grecească înăuntrul căreia se păstrează o stîncă de piatră înnegrită şi roasă de
vremuri. Acesta e locul unde Marta L-a întîmpinat pe Mîntuitorul cu cuvintele: Doamne, dacă ai fi
fost aici n-ar fi murit fratele meu!
 Cu Domnul spre Ierusalim, în Duminica Floriilor

De aici din Betania a plecat Mîntuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor. A plecat în
dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon leprosul. De aici a trimis Isus pe cei doi ucenici,
zicîndu-le: Mergeţi în satul dinaintea voastră şi cînd veţi intra în el veţi găsi un asin legat pe care
nimeni niciodată n-a călărit. Dezlegaţi-l şi aduceaţi-l Mie, iar dacă vă va întreba cineva, spuneţi că
Domnul are trebuinţă de el... Şi au adus asinul la Isus şi, aruncîndu-şi veşmintele pe el, Isus S-a
aşezat călare deasupra... ca să se plinească Scriptura ce zice: Bucură-te, fiica Sionului, iată
Împăratul tău vine călare pe mînzul asinei (Luca 19, 29-35; Matei 21, 1-9).
Iată Mîntuitorul stă gata de plecare în calea cea sfîntă a pătimirii. Gloată multă din cei care
veniseră să vadă pe Lazăr cel înviat din morţi pleacă împreună cu Domnul şi apostolii Săi.
O, Isuse, Scumpul meu Mîntuitor! Mă alătur şi eu sufleteşte în această gloată ca un umil
însoţitor al Tău. Învredniceşte-mă Mîntuitorule şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale patimi,
învredniceşte-mă Doamne şi-mi dă dar să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mîntuirii noastre
sufleteşti!
Convoiul pleacă din Betania spre Ierusalim. În frunte merge Mîntuitorul călare pe mînzul
asinei. Merge ca o lumină pe care răutatea omenească n-o mai poate acoperi; merge ca o biruinţă
pe care răutatea cărturarilor şi fariseilor n-o mai poate opri. Apostolii păşesc în urmă tăcuţi, trişti şi
îngînduraţi. De o săptămînă încoace Mîntuitorul le-a spus mereu tot lucruri grozave, prevestitoare
de lucruri mari, pe care ei nu le înţeleg.
Convoiul iată ajunge în dealul Măslinilor. Betania stă spre răsărit de la Ierusalim, după muntele
numit al Măslinilor, la o depărtare cam de 8 km. de Ierusalim. Cînd, venind dinspre Betania, te
iveşti în vîrful Muntelui Măslinilor dintr-o dată se vede jos în faţă întreg Ierusalimul şi jurul lui. Din
vîrful muntelui, calea spre Ierusalim duce în jos, trecînd peste valea Chedronului. Spre orientarea
cititorilor dăm pe pagina următoare fotografia cu Muntele Măslinilor pe unde a venit Mîntuitorul în
Duminica Floriilor. Din vîrful dealului, Mîntuitorul a venit pe calea ce se vede la dreapta, a coborît
dealul, trecînd pe lîngă Grădina Gheţimani şi, trecînd pîrîul Chedron, a intrat în templul din
Ierusalim pe poarta ce se cheamă azi Poarta de aur. Templul din Ierusalim era locul unde se vede în
imagine o clădire frumoasă cu boltă mare. Sinagoga din Ierusalim era locul unde a fost vestita
biserică a lui Solomon.
După această orientare să urmăm mai departe cu calea Mîntuitorului şi a gloatei ce-L însoţea.
Cînd S-a ivit Mîntuitorul şi însoţitorii Lui în vîrful Muntelui Măslinilor, o mare mişcare s-a făcut în
Ierusalim. Poporul ce venise la praznicul Paştilor era plin de vestea minunilor ce le făcuse Isus şi
îndeosebi de minunea învierii lui Lazăr - şi iată acum Se apropia Cel care făcuse atîtea minuni. Cînd
a început Isus a coborî dealul Măslinilor, gloata tot mai mare se făcea în jurul Lui. Începuseră a se
auzi glasuri de laudă şi de mărire pentru Mîntuitorul. Se umplură de bucurie şi apostolii şi,
apropiindu-se de Ierusalim spre pogorîşul Muntelui Măslinilor, au început să laude pe Dumnezeu cu
glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră... S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei
pizmăreţi care au zis lui Isus: Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii şi le spune să tacă. Însă Isus le-a
răspuns: Vă spun vouă că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca 19, 37-40). Adică Isus le
spunea fariseilor că nimeni şi nimic nu va mai putea împiedica marea Sa lucrare pentru mîntuirea
neamului omenesc.
Din ce se apropia convoiul de Ierusalim, gloata tot mai mare se făcea şi cîntările de laudă tot
mai tare răsunau. O, Scumpul meu Mîntuitor! Iată, după atîtea hule şi batjocuri, poporul a ajuns să
Te cunoască şi să Te mărească. În fruntea gloatei Tu trebuie să mergi acum fericit şi mulţumit de
izbînda adevărului. Dar, o Dumnezeule, ce văd eu în ochii Tăi, Mîntuitorule? Văd lacrimi, Te văd
plîngînd. Şi cînd S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plîns pentru ea, zicînd: De-ai fi cunoscut
măcar în această zi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor
veni zile cînd vrăjmaşii te vor face una cu pămîntul, pentru că n-ai cunoscut vremea cînd ai fost
cercetată (Luca 19, 41-44). Mîntuitorul plînge, dar nu plînge dărîmarea zidurilor de piatră, ci
plînge dărîmarea şi pieirea sufletelor din cetate care n-au vrut să primească mîntuirea.
Dragă cititorule, oare nu cumva eşti şi tu o cetate care nu-L primeşti pe Mîntuitorul şi mîntuirea
sufletului tău? Mîntuitorul poate că plînge pentru sufletul meu şi al tău, pentru pieirea mea sau a ta -
şi noi tot în păcate?
Mîntuitorul Se apropie de poarta Ierusalimului. Un Împărat se apropie să intre cu triumf în
cetate. Şi ce umil este Acest Împărat! Şi ce umili sînt şi însoţitorii Lui, apostolii, care Îl urmează pe
jos şi desculţi! Însă cu ei duc puterea unei Împărăţii ce va dura pînă la sfîrşitul veacurilor.
Norodul începe a rupe ramuri de finic. Unii îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii tăiau ramuri
din copaci şi le presărau în calea Lui. Noroadele care mergeau înainte şi cele ce veneau în urmă
strigau: Osana, Fiul lui David. Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului (Matei 21,
8-9). Isus intră în cetatea Ierusalimului.

Poarta de aur

Poarta prin care a intrat Mîntuitorul în Ierusalim este una dintre cele şapte porţi ale
Ierusalimului. Această poartă e în partea dinspre răsăritul cetăţii, şi prin ea se intră de-a dreptul în
templu, în sinagoga zidită pe locul unde a fost templul lui Solomon.
Această poartă nu e umblătoare, ci de sute de ani stă zidită şi închisă de tot. Tradiţia arabă spune
că poarta s-a închis de la sine şi nu se va deschide decît în Ziua cea Mare a Judecăţii. Potrivit acestei
tradiţii, arabii numesc această poartă Poarta Veşnică sau Poarta Veşniciei, iar în Ierusalimul de azi e
cunoscută sub numele de Poarta de aur (dăm pe pagina dinainte imaginea acestei porţi). Tradiţia
arabă spune că prin această poartă vor intra sufletele morţilor în Ziua Judecăţii, trebuind să treacă
valea Chedronului. Tradiţia arabă spune că dinspre această vale vor veni sufletele în Ziua Judecăţii,
trebuind să treacă valea Chedronului peste o punte îngustă ca ascuţişul sabiei. Potrivit acestei
tradiţii, arabii ţin să se îngroape în apropierea Porţii Veşnice. În faţa porţii de aur e plină coasta de
morminte musulmane.
Poarta de aur face parte din zidul ce înconjoară de jur împrejur Ierusalimul. În temeliile porţii se
văd şi azi uriaşe pietre pătrate de pe vremea lui Solomon.
Interesant e şi faptul că tradiţia arabă spune că pe aici va intra un principe creştin şi va cuceri
din nou Ierusalimul.
Un fior religios mă cuprinde în faţa porţii de aur, auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi,
îmbrăţişînd un stîlp din Poarta Veşniciei, încep să mă rog.
În faţa porţii, cît ţine coasta Muntelui Sionului, pînă jos în Valea Chedron, sînt tot morminte de
piatră. Musulmanii ţin să se îngroape aici ca la Ziua cea Mare a Învierii să fie cît mai aproape de
poarta vieţii. Un fior sufletesc de groază şi de măreţie simt rugîndu-mă aici din mijlocul a mii şi mii
de morţi care aşteaptă Ziua cea Mare a Învierii şi a Judecăţii. Parcă poarta întreagă cu toate pietrele
uriaşe din ea îmi apasă sufletul cu marea întrebare: Oare sînt şi eu gata pentru Ziua cea Mare a
Învierii şi a Judecăţii din Urmă?
În Duminica Floriilor, Mîntuitorul a intrat în Ierusalim cu Planul cel mare al Jertfei Sale pe
Cruce. Poarta prin care a intrat Mîntuitorul în Duminica Floriilor, a fost poarta intrării spre Golgota,
spre Jertfirea Lui şi mîntuirea noastră. În acest înţeles, cu adevărat poarta aceasta este poartă de aur,
este poarta vieţii, poarta veşniciei.
Stînd aici lîngă poarta de aur unde Isus a fost primit cu osanale şi ramuri de finic în ziua
Floriilor, mă gîndesc că Mîntuitorului I s-a făcut o primire mincinoasă. Peste cîteva zile cei care L-
au întîmpinat cu flori, luară în mîini cuie şi ciocane să-L răstignească.
Aici la faţa locului, mă gîndesc că şi azi I se face Mîntuitorului, de cele mai multe ori, o astfel
de primire mincinoasă. I se fac Mîntuitorului parade, slujbe frumoase, dar nu I se deschid porţile
cele sufleteşti ca să intre în noi, în inimile noastre ca un Împărat, Poruncitor şi Cîrmuitor al vieţii
noastre.
De aici, de la poarta pe unde a intrat Mîntuitorul în Ierusalim în Duminica Floriilor, eu vă
întreb, iubiţi cititori ai acestei cărţi, cum L-aţi primit voi pe Mîntuitorul? L-aţi primit ca pe un
Împărat al sufletelor voastre, sau L-aţi primit numai aşa cum L-a primit odinioară gloata cu flori şi
frunze de vorbe goale?
Şi acum, după această oprire la poarta de aur, vom merge mai departe cu însemnările călătoriei
ţinîndu-ne neîncetat pe urmele Mîntuitorul, ca să aflăm tot ce a mai învăţat şi pe unde a mai umblat,
pînă vom ajunge la Golgota mîntuirii noastre.
 Cînd a intrat Mîntuitorul în Ierusalim în Duminica Floriilor era spre seară, Mîntuitorul a intrat
de-a dreptul în templu, în biserică, unde a început a învăţa. În lunea şi marţea cea mare a spus
Mîntuitorul unele dintre cele mai frumoase pilde şi învăţături.
În ziua de Florii, iudeii au întîmpinat cu osanale pe un Hristos politic. Iudeii aşteptau un Mesia,
un împărat lumesc care să scuture jugul romanilor şi să refacă împărăţia cea lumească a lui Israel.
Iudeii credeau că Acest Mesia politic este Isus. Sufletul lor n-avea nimic cu Domnul Vieţii.
Strigătele din ziua Floriilor erau strigăte politice care n-aveau nimic cu mîntuirea sufletului.
Domnul intra numai în cetate, nu şi în sufletele strigătorilor. S-a şi văzut îndată acest lucru. A doua
zi Domnul i-a întîlnit pe strigători în tinda bisericii făcînd negustorie. I-a scos afară cu biciul şi cu
mustrări aspre (Matei 21, 12).
După trei zile cei cu Osana s-au întors împotriva Domnului şi L-au răstignit pe Cruce.

Locul unde Isus a profeţit sfîrşitul lumii...

Mulţime mare de gloată venită la praznicul Paştilor Îi asculta Cuvîntul. Spre răsărit, faţă în faţă
cu templul iudeilor (biserica-sinagogă), unde învăţa Mîntuitorul, este dealul Măslinilor şi grădina
Gheţimani. În marţea cea mare, Mîntuitorul, împreună cu apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, S-a
retras odată pe Muntele Măslinilor de unde a profeţit dărîmarea Ierusalimului şi sfîrşitul veacurilor.
Amin zic vouă, că nu va rămînea aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărîmată (Marcu 13, 1-
2).
Un călugăr din Ierusalim ne-a dus şi ne-a arătat locul acela. E mai sus de grădina Gheţimani, pe
coasta dealului Măslinilor. Pe acest loc e azi o ruină de clădire. Ni se spune că în repetate rînduri s-
au făcut încercări de a se clădi ceva pe acest loc, dar nici un fel de clădire nu se poate ridica; se
dărîmă tot ce clădeşte mîna omenească. Profeţia - şi blestemul Mîntuitorului despre dărîmarea
Ierusalimului stăruie în acest loc de unde a fost rostită ca o predică şi o arătare Dumnezeiască.
Tot din acest loc a profeţit Mîntuitorul şi sfîrşitul veacurilor.
Deschid Noul Testament şi citesc aici la faţa locului cele petrecute. Şi stînd El (Isus) jos pe
Muntele Măslinilor, ucenicii Lui I-au zis: Spune-ne nouă care va fi semnul venirii Tale şi sfîrşitul
acestuia?
Isus a răspuns şi a zis: Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în
Numele Meu şi vor zice: Eu sînt Hristosul! - şi pe mulţi vor înşela. Veţi auzi de războaie şi veşti de
războaie: vedeţi să nu vă spăimîntaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întîmple, dar sfîrşitul tot
nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi
pe alocurea vor fi cutremure de pămînt, foamete şi ciumi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii
dragostea celor mai mulţi se va răci (Matei cap. 24).
Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula fiii asupra părinţilor şi îi vor omorî
pe ei... că va fi în zilele acelea un necaz aşa de mare cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă azi
şi cum nu va mai fi vreodată (Marcu 13, 12-19). Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, şi
pe pămînt va fi strîmtorare între neamuri... oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea celor
ce vor să vină în lume, căci puterile cerurilor se vor clătina (Luca 21, 25-26)... Şi îndată după
suferinţa acestor zile soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa şi stelele vor cădea din
cer... atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu slavă mare (Matei 24, 29-
30)...
Un fior de groază şi de spaimă te cuprinde citind aici la faţa locului această profeţie a
Mîntuitorului. Cînd citeşti profeţia Mîntuitorului de mai sus despre veşti de războaie, de frămîntări
între oameni, de strîmtorări, tulburări, de necazuri mari ce n-au fost de la începutul lumii, de răcirea
dragostei şi înmulţirea fărădelegii - îţi vine să te întrebi: Oare nu sînt puse vremile noastre în această
profeţie?

Cina cea de taină

Şi acum, după această oprire la locul unde Mîntuitorul a profeţit sfîrşitul veacurilor, vom merge
mai departe cu însemnările călătoriei pe urmele Mîntuitorului.
Sosind Ziua Azimilor - Joia cea Mare - în care trebuia să se jertfească Paştile, Mîntuitorul a
trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte, ducînd un ulcior de
apă. Acel om - a zis Isus - vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi
mergînd ei au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile (Luca 22, 7-20).
Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se
păstrează pînă în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate
şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o biserică
(moschee) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea. Dăm mai jos
fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre. Înăuntrul acestei clădiri, îndată cum intri,
se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, avînd cîteva columne
ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum
sînt cele mai multe moschei musulmane. Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor. E de însemnat că
tot în această clădire se spune că ar fi şi mormîntul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă
în fund cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrînd într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt
mormînt acoperit cu mătase verde despre spun că e mormîntul lui David. Se aude însă că adevăratul
mormînt ar fi jos în temelia clădirii.
După ce apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mîntuitorul Se puse la masă împreună
cu apostolii şi luînd cuvîntul începu: Cu dor am dorit să mănînc cu voi acest Paşti, mai înainte de
patima Mea... (Luca 22, 15), şi luînd pîinea o binecuvîntă şi, frîngînd-o, dete ucenicilor zicînd:
Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luînd paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor zicînd: Beţi
dintru acesta toţi, căci aceasta este Sîngele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi Se varsă spre
iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina cea mare şi sfîntă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L
primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El în noi.
Şi mîncînd ei, Isus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde (Matei 26, 21).
O vie mişcare se face între apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi se uită unul la altul,
nepricepîndu-se de cine grăieşte (Ioan 13, 22). Şi întristîndu-se foarte, începură a-I zice: nu
cumva sînt eu, Doamne? (Matei 26, 22). Toţi se întristează, numai tu Iudo, stai liniştit cu
trădarea în sufletul tău! Dar staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe
şi el cu făţărnicie: Nu cumva sînt eu, Învăţătorule? Şi i-a zis lui Isus: Tu ai zis (Matei 26, 25).
Să luăm aminte că acest Iuda care mănîncă cu făţărnicie şi nevrednicie la o masă cu Mîntuitorul
pe care Îl trădase, ne este o strigătoare predică să ne apropiem cu pregătire sufletească la Cina cea
mare şi sfîntă a Sf. Cuminecături!
Încă multe altele s-au petrecut în seara Cinei celei de Taină.
În foişorul Cinei celei de Taină a rostit Mîntuitorul testamentul tuturor creştinilor din toate
vremile: Poruncă nouă vă dau vouă ca să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să
vă iubiţi şi noi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei dacă veţi avea
dragoste între voi (Ioan 13, 34-35).
După Evanghelia de la Ioan, satana a intrat în Iuda îndată cum a muşcat din pîinea ce i-a întins-
o Mîntuitorul, zicîndu-i: Ce ai să faci, fă repede (Ioan 13, 26-27). Iuda a şi ieşit atunci noaptea
de la masa Cinei celei de Taină şi, ducîndu-se, a făcut înţeles cu arhiereii şi cărturarii să-L vîndă pe
Isus.

Locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Iuda

Amintirea locului unde Iuda a ţinut noaptea sfatul cel viclean cu arhiereii şi cărturarii se
păstrează şi azi. E în partea de dincoace de Ierusalim, sus pe vîrful unui deal de unde se deschide o
largă privelişte în toate părţile. Pe acest loc e azi un arbore bătrîn cu ramurile bătute de vînturi. Dăm
alături fotografia acestui arbore lîngă care s-a ţinut sfatul cel viclean în noaptea trădării
Mîntuitorului. Din acest loc a plecat Iuda trădătorul cu arhiereii şi ostaşii să-L prindă pe Isus în
Grădina Gheţimani.
 Un fior şi un cutremur sufletesc am simţit în acest loc unde Iuda cel fărădelege a vîndut pentru
treizeci de arginţi pe Mîntuitorul lumii. Parcă şi pomul din acest loc stă cu ramurile aplecate de
ruşinea şi groaza fioroasei trădări.
Şi acum, după această oprire asupra trădării lui Iuda, să mergem mai departe cu însemnările, la
Cina cea de Taină. O Evanghelie spune că la Cina cea de Taină între apostoli s-a iscat şi o ceartă ca
să ştie care dintre ei avea să fie cel mai mare (Luca 22, 24), adică, precum se vede, îi bîntuia şi
pe ei boala trufiei. Mîntuitorul S-a grăbit îndată să-i scape de acest beteşug sufletesc, zicîndu-le că
astfel de lucruri numai între păgîni se caută, dar între voi să nu fie aşa, ci cel mai mare dintre voi să
fie ca cel mai mic şi cel care cîrmuieşte, ca cel care slujeşte (Luca 22, 25-26). Se pare că, mai
ales, Petru suferea de boala trufiei de a se socoti pe sine mai mare decît ceilalţi apostoli şi mai tare
în credinţă ca ei. Ca să-l vindece de această boală, Mîntuitorul îi spune la Cina cea de Taină, în
auzul tuturor, că se va lepăda de trei ori de El. Pe urmă Petru s-a vindecat de boala trufiei, dar
această boală stăruie azi în cel ce-şi zice urmaşul lui Petru, în papa de la Roma. În contră cu toate
Evangheliile Mîntuitorului, papa a tulburat Biserica lui Hristos cu boala trufiei de a se socoti pe sine
mai mare, cînd Însuşi Mîntuitorul a mustrat aspru această rătăcire. Atît de departe a mers această
rătăcire şi această boală a trufiei, încît papa de la Roma a ajuns să-şi zică: Vicarul (locţiitorul) lui
Hristos pe pămînt (o, ce rătăcire!...).
Cina cea de Taină a avut mai departe clipe de înduioşare şi de întristare sufletească. Mîntuitorul
a început a le destăinui tot mai mult apostolilor sfîrşitul vieţii Sale. Fiilor, încă puţin mai sînt cu
voi... şi unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni. Apostolii s-au întristat la auzul acestor vorbe, însă
Domnul i-a mîngîiat, făgăduindu-le un Alt Mîngîietor, care să fie cu ei în veac, pe Duhul
Adevărului, care va rămînea cu ei şi între ei (Ioan 14, 16-17).
Cina cea de Taină a luat sfîrşit cu o cîntare. Şi după ce cîntară cîntările de laudă (la sfîrşitul
mesei), Isus cu învăţăceii ieşiră la Muntele Măslinilor (Matei 26, 30). Îndată după Cina cea de
Taină, Mîntuitorul cu apostolii au plecat spre Muntele Măslinilor.
O, Scumpul meu Mîntuitor, iată s-a apropiat începutul patimilor Tale; iată se deschide drumul
patimilor Tale şi a mîntuirii noastre. Învredniceşte-mă Doamne să pot merge mai departe pe urmele
sfintelor Tale patimi.

În Grădina Gheţimani

Iată-ne ajunşi în Grădina Gheţimani. Înainte de a merge mai departe cu cele petrecute în
Grădina Gheţimani vom spune ceva despre ce înfăţişare are această grădină. Grădina Gheţimani se
află aproape de Ierusalim, faţă în faţă cu partea de răsărit a oraşului, pe coasta Muntelui Măslinilor.
Din locul unde era templul iudeilor, coborîm valea Chedron, şi îndată ce treci această vale, dai
în Grădina Gheţimani.
Pe vremea Mîntuitorului, Muntele Măslinilor şi Grădina Gheţimani erau plie cu păduri de
măslini. Era acesta un loc tainic, retras, liniştit şi potrivit pentru reculegere şi adîncire sufletească
faţă de vuietul cetăţii din faţa lui. Azi însă nu mai e aşa. Muntele Măslinilor şi Grădina Gheţimani
sînt pline cu clădiri, cu drumuri şi garduri moderne. Însă odată cu această modernizare, Grădina
Gheţimani şi-a pierdut tainicul fior religios ce l-a avut odinioară. Locul unde S-a retras Mîntuitorul
în noaptea din Joia cea Mare nu se cunoaşte anume. Nişte călugări catolici au îngrădit o seamă de
măslini bătrîni şi spun că aici ar fi acest loc. Însă acest loc îngrădit cu garduri moderne de fier şi de
beton (de parcă-i mai mult o vilă) nu mişcă deloc sufletul. Sufletul caută un loc tainic, un loc retras,
un loc ferit de zgomot şi de înfrumuseţare cu garduri şi ziduri moderne. Noroc că în Grădina
Gheţimani mai sînt încă destul măslini şi locuri retrase unde cu adevărat simţi fiorul religios şi te
poţi retrage în rugăciune sfîntă.
Evangheliile ne spun că Mîntuitorul, începînd din lunea cea mare, în fiecare noapte Se retrăgea
în Muntele Măslinilor (Grădina Gheţimani), unde petrecea în rugăciune (Luca 21, 37). Ziua
învăţa Isus în sinagogă, iar noaptea Şi-o petrecea rugîndu-Se în Muntele ce se cheamă al Măslinilor.
Auzi tu, dragă cititorule? Isus Se retrăgea să Se roage; Isus, Fiul lui Dumnezeu Se întărea
priveghind nopţi întregi în rugăciune (în vreme ce noi ne petrecem nopţile în beţii şi ospeţe).
 Locul unde Mîntuitorul S-a rugat cu sudori de sînge

Trecînd Mîntuitorul cu apostolii după Cina cea de Taină în Muntele Măslinilor, Isus le-a zis lor:
Şedeţi aici pînă voi merge să Mă rog acolo. Şi luînd pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedei, a
început a Se întrista şi a Se mîhni. Atunci a zis Isus: Sufletul Meu este întristat de moarte; rămîneţi
aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergînd puţin mai înainte a căzut pe Faţa Sa, rugîndu-Se şi
zicînd: Părinte, dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu precum voiesc Eu, ci
precum voieşti Tu. Şi I s-a arătat Lui un înger din cer întărindu-L pe El. Şi fiind întru nevoinţă mai
cu dinadinsul Se ruga; şi se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sînge ce cad pe pămînt. Şi
sculîndu-Se de la rugăciune, venind către ucenici i-a aflat pe ei dormind. Şi le-a zis lor: Ce, dormiţi?
- sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Privegheaţi şi vă rugaţi, că duhul este tare, dar
trupul neputincios. Iarăşi a doua oară S-a rugat zicînd: Părintele Meu, de nu poate trece acest pahar
de la Mine ca să nu-l beau, fie voia Ta. Şi venind, i-a aflat pe ucenici iarăşi dormind, că erau ochii
lor îngreuiaţi (Matei 26, 36-42; Luca 22, 43-46).
Locul acesta unde S-a rugat Isus cu sudori de sînge se cheamă la Ierusalim peştera agoniei, a
sfîrşitului, pentru că aici Mîntuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin
marile dureri ale morţii şi ale izbăvirii noastre de păcat.
Pe acest loc se află astăzi un altar a cărui fotografie o dăm mai jos. În mijlocul altarului se arată
şi azi locul unde S-a rugat Mîntuitorul cu sudori de sînge. Nu departe de acest loc se arată şi azi
stînca unde au adormit apostolii îngreuiaţi de somn. O, ce fior sfînt şi neuitat am avut rugîndu-mă în
acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămîne de-a pururi în sufletul şi inima mea. Pe locul
unde S-a rugat Mîntuitorul cu sudori de sînge mai mult am plîns decît m-am rugat. Nu puteam
altcum. Stînd în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sînge, eu mă simţeam atît de
vinovat, atît de ticălos, atît de nerecunoscător, încît faţă de sudorile Lui şi durerile Lui n-aveam alt
răspuns şi alte cuvinte decît lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cît mai repede de
acest loc preasfînt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură
peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare.
M-am rugat şi am plîns pe locul acestei Golgote sufleteşti. M-am înfiorat văzînd piatra unde au
adormit apostolii şi am plîns, aducîndu-mi aminte de cîte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor.
Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe
cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că şi cei ce le-au
făcut şi cei ce le-au vîndut au pus în ele lăcomie, de multe ori şi înşelăciune). Eu mi-am adus din
Grădina Gheţimani o piatră din stînca unde au adormit apostolii. Pentru mine e o amintire de mare
preţ această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele să o am de-a pururi
înaintea ochilor mei. De cîte ori satana se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi
strigă cuvintele Mîntuitorului: Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită. De cîte ori somnul
păcatelor parcă mă fură şi mă ispiteşte să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea şi mustrarea
Mîntuitorului: Iosife! Iar ai adormit? De cîte ori va slăbi rîvna mea pentru Domnul şi Evanghelia
Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: Iosife, iar ai adormit? De voi tăcea, - de voi cerca să tac -
şi piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40).
Din locul acesta plin de fior aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele Mîntuitorului: Privegheaţi şi
vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!... Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este rîvnitor, iar trupul
neputincios. Din Grădina Gheţimani aduc întrebarea şi chemarea Mîntuitorului: De ce dormiţi?
Sculaţi-vă, privegheaţi şi va rugaţi, să nu cădeţi în ispită! Sculaţi-vă cei ce dormiţi în somnul
păcatelor, ca cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Matei cap. 25). Cu nimic nu-l poţi
alunga şi ţine departe pe satana şi ispitele lui decît cu privegherea şi rugăciunea neîncetată.

Domnul e prins şi legat în Grădina Gheţimani

Acum vom merge mai departe pe urmele patimilor Mîntuitorului.

După ce Mîntuitorul Şi-a isprăvit rugăciunea, a zis apostolilor: Iată, s-a apropiat ceasul şi Fiul
Omului Se va da în mîinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, iată, s-a apropiat cel ce M-a vîndut
(Matei 26, 45-46). Se apropia Iuda trădătorul. Şi încă grăind Isus, iată că vine Iuda, unul din
cei doisprezece, şi împreună cu el, gloată mare cu săbii şi cu lănci, trimişi de arhiereii şi de bătrînii
poporului. Iar cel care-L vînduse pe El le-a dat lor semn, zicînd: pe care-L voi săruta eu, Acela este,
prindeţi-L (Matei 26, 48).
Iar Isus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a mers spre ei şi le-a zis: Pe cine căutaţi?
Iar ei au zis: Pe Isus Nazarineanul! Isus le-a zis: Eu sînt! Şi sta şi Iuda, cel care Îl vînduse pe El,
împreună cu ei (Ioan 18, 4-5). Cînd a zis Mîntuitorul cuvintele: Eu sînt, din gloată, iată, se
desprinde un om şi înaintează spre Domnul. E Iuda trădătorul. Şi îndată apropiindu-se Iuda de Isus
a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat pe El. Iar Isus i-a zis lui: Prietene, pentru ce ai venit?
(Matei 26, 49-50). O altă Evanghelie spune că la sărutul lui Iuda, Mîntuitorul a zis: Iudo, cu o
sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? (Luca 22, 48). Se vede că şi pe Mîntuitorul Cel îndelung
răbdător Îl mişcase această grozavă făţărnicie, dar cuvintele Mîntuitorului nu l-au mişcat deloc pe
Iuda. Întrebarea Mîntuitorului trebuia să răscolească inima lui Iuda şi cunoştinţa păcatului, dar în
Iuda nu s-a răscolit nimic, căci satana se făcuse cu totul stăpîn pe el şi pe inima lui.
Atunci, apropiindu-se ei (gloata), au pus mîinile pe Isus şi L-au prins (Matei 26, 50).
Apostolii credeau că Isus nu Se va da prins. Ei aşteptau vreo minune care să ţină în loc gloata pînă
se vor retrage. Cînd însă gloata începu a lega mîinile Domnului, o spaimă şi o mînie îi cuprinse.
Petru scoase sabia din teacă şi căuta să-L apere pe Mîntuitorul. Iar Simon Petru, avînd sabie, a scos-
o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea lui cea dreaptă. Şi numele slugii era Malhu
(Ioan 18, 10). Isus i-a zis lui Petru: Bagă sabia în teacă, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor
muri. Sau crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemînă mai mult de
douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să fie?...
(Matei 26, 52-54). Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau? (Ioan 18,
11). Şi atingînd Isus urechea slugii l-a vindecat (Luca 22, 51). Mîntuitorul S-a întors apoi către
gloată şi a zis: Ca la un tîlhar aţi ieşit cu săbii şi cu lănci! În toate zilele am fost cu voi în sinagogă,
n-aţi întins mîinile voastre asupra Mea, ci acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului (Luca
22, 52-53). Dar toate acestea s-au întîmplat ca să se plinească Scripturile (Marcu 14, 49).
Deci oastea şi căpetenia cea peste o mie şi slugile iudeilor au prins pe Isus şi L-au legat (Ioan 18,
12). Atunci toţi ucenicii, lăsîndu-L pe El, au fugit (Matei 26, 56), ca să se plinească cuvintele
ce le-a spus Mîntuitorul învăţăceilor la Cina cea de Taină: Iată vine ceasul, şi acuma a şi venit, ca să
vă risipiţi fiecare la ale sale, şi pe Mine Mă veţi lăsa Singur, dar nu sînt Singur, căci Tatăl Meu este
cu Mine (Ioan 16, 32).
Locul unde a fost prins Mîntuitorul e tot acolo în apropierea stîncii unde S-a rugat cu sudori de
sînge. Unde a fost odinioară Grădina Gheţimani e şi azi o grădină înconjurată de jur împrejur cu
gard înalt de zid. Dacă însă zidurile şi înnoirile moderne nu mişcă sufletul, ceea ce te mişcă şi te
înfioară în acest loc sînt măslinii cei bătrîni. Măslinul e un pom cu putere de a trăi veacuri întregi.
Pe locul unde a fost Grădina Gheţimani dăinuiesc şi azi astfel de măslini bătrîni, şase la număr.
Despre cel mai bătrîn dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa
noapte din Joia cea Mare şi a văzut pe Mîntuitorul. Lîngă acest măslin ar fi dat Iuda sărutare
vicleană Mîntuitorului şi pe acest loc ar fi fost prins şi legat Isus Mîntuitorul lumii. Dăm mai jos
fotografia unei părţi din Grădina Gheţimani unde se vede acest măslin (în mijloc se vede un pelerin
rugîndu-se). Despre ceilalţi cinci măslini se poate spune cu toată siguranţa că sînt şi ei fiii măslinilor
care au văzut pe Mîntuitorul în noaptea cea fioroasă.
O, ce fior sufletesc am simţit lîngă măslinii cei bătrîni din Grădina Gheţimani. Sînt aceşti
măslini nişte martori vii despre cele ce s-au întîmplat aici. Cînd vîntul adie crengile lor, în adierea
lor parcă auzi fioroasa istorie ce s-a petrecut aici.
Îngenunchez lîngă măslinul cel mai bătrîn să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu,
nevrednicul şi păcătosul, stau pe locul unde a stat Mîntuitorul cînd a venit Iuda să-I dea sărutarea
vicleană... poate că stau pe locul unde a stat Iuda trădătorul... poate stau pe locul unde apostolii au
fugit cînd L-au văzut pe Mîntuitorul legat în lanţuri. Mîntuitorule, Doamne! Iartă-mă că de atîtea ori
am fost şi eu în chipul lui Iuda; de atîtea ori din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta; de
atîtea ori din gură am arătat dragoste de aproapele, dar în inimă am copt ură împotriva lui; de atîtea
ori Te-am sărutat şi eu cu rugăciunea, dar cu fapta Te-am vîndut...
 O, dragă cititorule! Poate că şi tu stai cu sufletul pe locul unde Iuda a sărutat pe Mîntuitorul cu
sărutare vicleană şi mincinoasă. Ridică-te, dragă suflete, ridică-te îndată din acest loc de suflet
pierzător.
Şi acum, după această oprire în Grădina Gheţimani, vom merge mai departe cu însemnările, pe
urmele patimilor Mîntuitorului.

Isus în faţa lui Ana...

Isus, Fiul lui Dumnezeu, iată-L stă cu mîinile strîns legate ca un făcător de rele. Golgota se
pregăteşte să-L ducă la judecată. Arhiereii trimiseră noaptea să-L prindă pe Isus, după ce poporul
ţinea la Domnul şi se temeau de o tulburare. După prinderea lui Isus, arhiereii căutau acum să
aplece şi poporul împotriva Lui. Cu acest scop Mîntuitorul a fost dus mai întîi la Ana, socrul lui
Caiafa. Acest Ana era un arhiereu bătrîn, pensionat cum i s-ar zice. Avea însă Ana mare trecere în
popor, şi prin această trecere căutau iudeii - prin vicleşug - să aplece poporul împotriva Domnului.
Şi acum, iată, gloata pleacă din Gheţimani spre casa lui Ana arhiereul. Mîntuitorul merge
înainte, cu mîinile ferecate în lanţuri grele. În urmă vin ostaşii, vine gloata şi vine Iuda pipăindu-şi
punga cu cei treizeci de arginţi. Batjocuri şi înjurături răsunau la adresa Mîntuitorului. De departe se
ţin de gloată şi cîţiva apostoli. Ajunşi la casa lui Ana, Mîntuitorul e dus înăuntru. În curtea
arhiereului s-a strecurat şi Petru. Aici şi în acest răstimp s-a petrecut lepădarea lui Petru.
Ajuns în faţa lui Ana arhiereul, Mîntuitorul fu întrebat despre învăţătura Sa şi despre învăţăceii
Săi. Ana căuta prin vicleşug să stoarcă ceva declaraţii în puterea cărora Domnul să poată fi judecat.
Mîntuitorul a răspuns foarte cuminte astfel: Eu am vorbit lumii pe faţă, Eu totdeauna am învăţat pe
norod în sinagogă şi în templu unde se adună toţi iudeii şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă
întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce am vorbit, iată, aceia ştiu ce am spus. La
auzul acestor cuvinte unul dintre slujitori care stătea acolo dete o palmă lui Isus, zicînd: Aşa
răspunzi Tu arhiereului? (Ioan 18, 20-23).
O, Scumpul meu Mîntuitor! Pe locul unde Te-a sărutat Iuda cu sărutare mincinoasă, iată,
primeşti acum şi o palmă. Şi Tu pe toate le rabzi în linişte, ca să ne dai nouă jertfă de mîntuire şi
pildă de îndelungă răbdare.

De la Ana la Caiafa

De la arhiereul Ana, Isus e dus la Caiafa, ginerele lui Ana, care pe acele vremuri mai marele
tuturor bisericilor din Ierusalim. Caiafa strînsese la sfat pe arhierei şi bătrîni şi cărturari şi căutau
mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L omoare (Matei 26, 59). În vremile de atunci
iudeii erau supuşi romanilor, şi ei n-aveau drept să judece pe nimeni la moarte. Sfatul lor avea
numai dreptul să asculte pe cel învinuit şi să-i facă sentinţa, dar această sentinţă trebuia aprobată de
romani. Caiafa şi sfatul iudeilor se sileau astfel să afle ceva dovezi grele împotriva Domnului. Că
Isus îi numise făţarnici şi ucigaşi de proroci asta încă nu era o dovadă. Multe mărturii mincinoase
au adus - atunci noaptea - asupra lui Isus, dar acelea nu se potriveau, iar Isus la toate întrebările şi
învinuirile tăcea. Caiafa şi sfatul iudeilor începură a se teme că nu vor avea dovezi împotriva
Domnului este vor ajunge înaintea lui Pilat. Atunci Caiafa arhiereul făcu o ultimă încercare. El
ridică mîna dreaptă în sus spre cer în semn de jurămînt şi Îl întrebă pe Isus: Te jur pe Dumnezeul
Cel Viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Mîntuitorul n-a tăgăduit niciodată
marea chemare ce o avea de la Tatăl, dimpotrivă, El a vestit pe tot locul Lucrarea Sa de Fiu al lui
Dumnezeu. Tăcerea lui în faţa lui Caiafa ar fi însemnat că El Îşi tăgăduie chemarea. Mîntuitorul
răspunde zicînd: Ai spus-o tu însuţi. Dar zic vouă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezînd la
dreapta lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului. Isus Mîntuitorul vorbea de timpul cînd va sta pe
Tronul lui Dumnezeu ca un Mare Judecător al cerului şi al pămîntului. Isus Mîntuitorul vorbea de
timpul cînd această gloată din faţa Lui va sta spre judecată înaintea Sa, în ziua cînd El va veni pe
norii cerului cu putere şi mărire multă.
Cînd Isus Mîntuitorul, la întrebarea lui Caiafa, Îşi lămuri chemarea şi starea Sa de Fiu al lui
Dumnezeu, Caiafa se aprinse de mînie; îşi sfîşie veşmîntul şi ridicînd mîinile spre cer, strigă: A
hulit! Ce ne mai trebuie alte mărturii? Iată, aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iată ei răspunseră, plini
de furie: Vinovat este morţii! Atunci scuipară în faţa Lui şi L-au bătut cu trestie, iar alţii Îi dau
palme, zicînd: Proroceşte-ne nouă, Hristoase, cine Te-a lovit? (Matei 26, 65-68).
În curtea unei mînăstiri armeneşti se vede şi azi locul unde a fost batjocorit şi bătut Mîntuitorul.
Se păstrează şi stîlpul de piatră de care Isus a fost legat în timpul cît Îl băteau. Cu sufletul înfiorat
am îngenuncheat pe acest loc şi, îmbrăţişînd piatra sfîntă, am început să plîng şi să mă rog...
Nu voi uita niciodată fiorul acestui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mîntuitorul, mi
se părea că aud trestia ce-L lovea şi aud batjocurile celor ce-L băteau. Dar şi mai mult decît acest
fior m-a înfiorat gîndul că Isus Mîntuitorul a răbdat această fioroasă bătaie şi hulă pentru mine,
pentru păcatele mele şi pentru mîntuirea mea.
O, Dulcele meu Mîntuitor! Aici ai stat Tu legat de acest stîlp, ca să mă dezlegi pe mine din
cumplitele lanţuri ale patimilor şi păcatelor... aici Te-ai lăsat batjocorit şi bătut, ca să mă scapi pe
mine din osîndă şi din pierzare...
Şi acum să mergem mai departe pe urmele patimilor Mîntuitorului. Cînd L-au adus pe
Mîntuitorul din Grădina Gheţimani în faţa lui Caiafa, era noapte, era noaptea din Joia cea Mare. O
noapte grozavă a fost aceasta pentru Mîntuitorul. Toată noaptea a fost bătut şi batjocorit. Sfatul lui
Caiafa Îl osîndise pe Mîntuitorul la moarte şi acum toţi Îl loveau fără milă şi fără cruţare ca pe Unul
pe care Îl aştepta moartea.
Isus fusese judecat la moarte de sfatul lui Caiafa, dar această judecată se ţinuse noaptea, şi după
legile iudeilor era oprit a se face noaptea ascultarea şi judecarea arestaţilor. Caiafa ţinu, deci, un sfat
nou în zorii zilei, şi Isus fu a doua oară înfăţişat la judecată şi osîndit la moarte. Cînd a ieşit
Mîntuitorul de la această înfăţişare S-a uitat în ochii lui Petru care se lepădase de El şi aducîndu-şi
aminte Petru de cuvintele Domnului şi auzind cîntatul cocoşilor, a plîns cu amar.
Arhiereii aţîţaseră gloata atît de mult împotriva Mîntuitorului, încît soldaţii romani abia Îl
putură apăra pe Isus de furia lor. Cînd se făcu ziuă, Caiafa, arhiereii şi gloata plecară cu Mîntuitorul
la Pilat.
Caiafa locuia în sudul cetăţii Ierusalimului, în vecinătate cu clădirea unde s-a ţinut Cina cea de
Taină. Pe locul unde a fost casa lui Caiafa e azi o biserică armeană unde se păstrează şi stîlpul de
piatră de care a fost legat şi bătut Mîntuitorul. Pilat locuia într-un palat roman, aproape de sinagoga
iudeilor. De la Caiafa pînă la Pilat era o depărtare cam de 3 km. De la Ana la Caiafa tot cam atîta. În
lipsă de călăuză bună am umblat mult prin Ierusalim pînă să aflăm locul unde a fost odinioară casa
lui Ana şi Caiafa. (Vezi locul acesta la capitolul O hartă a Ierusalimului. La nr. 43 e locul unde a
fost casa lui Caiafa).
Într-un loc era poarta închisă, dintr-altul ni s-a spus că trebuie să ne întoarcem înapoi în altă
parte. Era o căldură înăbuşitoare, şi unul dintre pelerinii noştri zicea: Iată, fraţilor, se plineşte
Scriptura şi cu noi, am ajuns să umblăm de la Ana la Caiafa. Las că Domnul vrea aşa - am răspuns
eu - ca să ne dăm seama cu cîtă durere şi osteneală a făcut Isus această cale, legat, bătut şi
batjocorit, nu ca noi, cu automobilul!

Isus în faţa lui Pilat

Şi acum să-L urmărim pe Domnul mai departe în drumul patimilor. De la Caiafa, Isus e dus în
zorii zilei la curtea lui Pilat, procurorul roman. Iudeii n-aveau dreptul să pedepsească pe nimeni cu
moartea, de aceea Îl aduc pe Isus înaintea lui Pilat, ca să cîştige de la el aprobarea judecăţii ce I-o
făcuseră ei lui Isus.
De la Caiafa pînă la Pilat, Mîntuitorul a fost dus legat şi batjocorit, ca un mare făcător de rele.
Ajunşi în casa lui Pilat, arhiereii şi gloata trimiseseră înăuntru pe Isus cu ostaşii romani, dar ei nu
intrară în divan (în casa de judecată), pentru ca să nu se spurce, ci să mănînce Paştile (Ioan 18,
28). Aşa le spunea legea lor, în preajma Paştilor să nu intre în casă păgînă, şi ei se ţineau de litera
legii. O, nebunilor de iudei! Ţineţi să nu vă spurcaţi de Paşti, dar loviţi fără nici o milă şi bateţi şi
batjocoriţi pe Fiul lui Dumnezeu. Vai de voi şi de legea voastră!
Dus în faţa lui Pilat, acesta privi cu luare aminte pe Isus Cel învinuit. Faţa Lui era liniştită, şi
înfăţişarea Lui, plină de bunătate. Nimic n-arăta în înfăţişarea Lui pe omul rău şi făcător de rele.
Pilat a ieşit afară la ei şi i-a întrebat: Ce pîră aduceţi asupra omului acestuia? Şi ei i-au zis: De n-ar
fi fost acesta un făcător de rele, nu L-am fi adus noi la tine (Ioan 18, 29-30). Dar acest răspuns
nu era de-ajuns. Ei începură a-L învinui pe Domnul cu minciuni. Pe Acesta - strigară ei - L-am aflat
răzvrătind neamul şi oprind a da dajdie cezarului, zicînd că El este Împăratul Hristos (Luca 23,
2).
Auzind acuzările ce se ridicau împotriva Domnului, Pilat Îl întreabă pe Isus: Tu eşti Împăratul
iudeilor? Isus îi răspunde: Tu zici! (Matei 27, 11). Auzind acest răspuns Caiafa şi gloata se
bucurară şi începură a striga cu furie, cerînd osîndirea lui Isus. Şi arhiereii Îi învinuiau cu multe
cele, iar Pilat iarăşi L-a întrebat pe El: Nimic nu răspunzi, n-auzi cîte mărturisesc împotriva Ta? Dar
Isus n-a mai răspuns nimica, aşa că Pilat se mira (Marcu 15, 3-5). Pilat nu ştia ce să mai facă.
Privind la faţa şi înfăţişarea cea blîndă şi liniştită a Domnului, vedea bine că omul Acesta nu e
vinovat, iar de altă parte, privind gloata care striga cu furie, vedea bine că acolo este o pornire de
ură pătimaşă. Pilat luă atunci pe Domnul şi intră cu El în divan, crezînd că poate primi în acest chip
lămuriri mai amănunţite. Eşti Tu cu adevărat Împăratul iudeilor? - Îl întrebă Pilat pe Isus.
Mîntuitorul ţinu să-l lămurească pe Pilat că El n-a venit în lume să fie un împărat pămîntesc, de
aceea îi răspunse: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea
aceasta, slugile Mele s-ar fi nevoit să nu fiu dat iudeilor, dar Împărăţia Mea nu este de aici. Atunci
un Împărat tot eşti? - I-a zis Pilat. Da, a răspuns Isus. Eu sînt Împărat. Eu pentru aceasta M-am
născut şi am venit în lume ca să mărturisesc despre Adevăr. Oricine este din Adevăr ascultă glasul
Meu (Ioan 18, 32-37).
Pe Pilat îl mişcă răspunsul Domnului. O lumină se aprinsese în noaptea sufletului său. Îndemnat
de această licărire, el întrebă: Ce este Adevărul? (Ioan 18, 38). Pilat întreba despre Adevăr, şi
Adevărul stătea în faţa lui. Adevărul este Isus Mîntuitorul, căci El a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi
Viaţa (Ioan 14, 6). Dar lumina ce se aprinsese în Pilat n-a ţinut decît o clipă. Pilat n-a mai
aşteptat răspunsul Domnului la întrebarea, ce este Adevărul? Gloata vuia afară în chip îngrozitor şi
striga să se ţină judecata cît mai repede. Pilat ieşi afară. Gloata deodată se linişti. Toţi aşteptau cu
răsuflarea oprită sentinţa ce o va spune Pilat. Dar Pilat le zise: Eu nu aflu nici o vină în omul
Acesta! (Ioan 18, 38). Cuvintele acestea răsunară a o palmă şi ca o pălmuire pentru arhierei şi
acuzele ce le aduseră ei împotriva Domnului. Văzînd că Isus ar putea să scape, ei se înfuriară şi mai
tare. Îşi pierdură orice judecată şi stăpînire de sine. Să fi putut L-ar fi sfîşiat într-o clipă pe Domnul.
Gloata începu iar a striga minciuna: Omul acesta întărîtă norodul, învăţînd peste toată Iudeea,
începînd din Galileia pînă aici (Luca 23, 5).

Isus în faţa lui Irod

Din strigătul gloatei Pilat înţelesese că Isus venea din Galileia, şi cum Galileia era sub o altă
stăpînire, a lui Irod Antipa, Pilat se hotărî să-L trimită pe Isus la Irod, care tocmai se afla şi el în
Ierusalim. Pilat se bucură de această întorsătură crezînd că prin aceasta a scăpat de răspunderea de a
fi judecat un om nevinovat.
Irod acesta, la care Pilat a trimis pe Domnul, nu era Irod cel care tăiase pruncii în Betleem.
Acela murise la doi ani după naşterea Mîntuitorului. Acest Irod Antipa era fiul lui Irod cel tiran.
Acest Irod tăiase capul lui Ioan Botezătorul şi trăia în nelegiuire cu Irodiada.
La porunca lui Pilat, ostaşii romani luară din nou pe Isus şi plecară în drum spre Irod. Începură
din nou strigătele, batjocurile şi loviturile gloatei.
O, Scumpul meu Mîntuitor! După o noapte întreagă de grozave chinuri, slăbit de bătăi, de
foame şi neodihna unei nopţi întregi, Tu pleci iarăşi spre alte chinuri pentru noi şi pentru mîntuirea
noastră...
Irod se bucură cînd ajunse Isus în faţa lui. De mult tot auzise despre vestea lui Isus, şi acum
dorea să-L cunoască. Ca şi Pilat, Irod văzu îndată, la prima vedere, în chipul cel blînd şi liniştit al
Domnului pe un om curat şi nevinovat. Înţelesese îndată că numai răutatea iudeilor Îi voia moartea.
După ce dete ordin să înceteze gloata cu strigătele, Irod ceru lui Isus să facă o minune şi L-a
întrebat pe El multe cele, dar Isus nu i-a răspuns nimic (Luca 23, 8-9). Făcuse destule minuni
pentru cei necredincioşi, iar acum făcea minunea cea mare a jertfirii Sale pentru noi şi mîntuirea
noastră.
Pe Irod îl tulbură tăcerea Domnului. El trăia o viaţă ticăloşită şi cufundată cu totul în fărădelegi.
Tăcerea Domnului, tăcerea Acestui om curat o simţea Irod ca pe o aspră mustrare pentru ticăloşia
vieţii lui. Irod se înfurie şi dete ordin ostaşilor să-L batjocorească şi să-L bată pe Isus. Dar cînd văzu
că Isus rabdă cu linişte toate acestea, o teamă îl cuprinse. Vedea bine şi simţea că în faţa lui nu stă
un om de rînd, stă o fiinţă venită de undeva dintr-o altă lume. Gloata iudeilor şi cărturarilor stătea
acolo şi Îl pîrau pe Isus cu înfierbîntare (Luca 23, 10), cerînd moartea Lui, dar Irod nu cuteză
să-L osîndească la moarte pe Domnul, ci batjocorindu-L împreună cu ostaşii săi şi rîzînd de El L-au
îmbrăcat cu veşmînt luminat (în batjocură) şi L-au trimis iarăşi la Pilat (Luca 23, 11).

Isus a doua oară în faţa lui Pilat

De la Irod, ostaşii şi gloata Îl aduseră iarăşi a doua oară pe Isus - cu însoţiri de strigăte,
batjocuri şi lovituri - în faţa lui Pilat. Cînd Îl văzu Pilat se întristă şi, chemînd pe arhierei, pe boieri
şi pe popor, a zis către ei: Mi-aţi adus pe omul Acesta ca pe Cel ce răzvrăteşte poporul. Şi iată,
întrebîndu-L înaintea voastră cu de-amănuntul, n-am aflat în El nici o vină cu care Îl pîrîţi. Şi nici
Irod nu I-a găsit nici o vină, căci mi L-a trimis înapoi, şi iată că omul Acesta n-a făcut nimic vrednic
de moarte (Luca 23, 14-16).
Pilat nu ştia ce să mai facă. În aceste clipe Pilat primi o scrisoare de la soţia sa, şi şezînd Pilat
pe scaunul de judecată femeia lui i-a trimis acest cuvînt: Nimic să nu-I faci dreptului Acestuia, că
multe am suferit azi, în vis, pentru El (Matei 27, 19). Pilat şi mai tare se tulbură şi neliniştea lui
crescu şi mai tare. Pilat voia să-L scape pe Domnul, dar în şovăirea lui luă o hotărîre şi mai rea. Iar
de sărbătorile Paştilor, avea obicei dregătorul să slobozească poporului un vinovat pe care ei îl
voiau.
Şi aveau atunci un vinovat vestit care se numea Baraba (Matei 27, 15-16), aruncat în
închisoare pentru o răscoală făcută în oraş şi pentru omor (Luca 23, 19). Pe acest tîlhar, Pilat îl
scoase din temniţă şi, punîndu-l alături de Isus, întrebă gloata: Pe care din amîndoi vreţi să vă
slobozesc? Pe Baraba sau pe Isus, care se zice Hristos? (Matei 27, 17). Prin această întrebare
Pilat îşi pierduse toată puterea lui de judecător. El dăduse această putere în mîinile poporului
înfuriat. Arhiereii şi bătrînii poporului au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L
omoare (Matei 27, 20). Iar gloata a strigat într-un glas: Pe Baraba... slobozeşte-ne pe Baraba
(Luca 23, 18). Pilat se îngrozi de această întorsătură şi întrebă: Dar ce să fac cu Isus, care Se
numeşte Hristos? Răstigneşte-L, răstigneşte-L - strigară cu toţii (Matei 27, 22). La moarte cu
omul Acesta şi slobozeşte-ne pe Baraba (Luca 23, 18). Pilat şi mai mult se îngrozi cînd auzi
acest grozav cuvînt: răstigneşte-L! El nu crezi să ajungă lucrurile pînă aici. Pilat întrebă iar pe iudei:
Dar ce rău a făcut omul Acesta? Însă ei mai tare strigau, zicînd: Răstigneşte-L (Matei 27, 23).
Iar Pilat le-a zis a treia oară: Dar ce rău a făcut omul Acesta? Nici o vină de moarte nu aflu în El...
Iar ei au început a striga încă şi mai tare: Să se răstignească (Luca 23, 22-23).
Dar staţi puţin, staţi, o, fără de minte iudeilor, să răspund eu în locul vostru lui Pilat ce rău a
făcut omul Acesta. Pe bolnavii voştri i-a vindecat, pe cei flămînzi i-a săturat, pe cei zdrobiţi cu
inima i-a tămăduit, orbilor le-a dat vedere şi ciungilor umblare. Omul Acesta a predicat iubirea,
pacea şi dreptatea şi de aceea cereţi acum cu atîta înverşunare moartea Lui. Vai vouă, orbilor!
Văzînd Pilat că lucrurile s-au încurcat, mai făcu o ultimă încercare să-L scape pe Domnul. El
puse pe ostaşi să-L bată cumplit şi să-L umilească în faţa gloatelor, crezînd că prin aceasta ura
iudeilor se va înmuia. Atunci ostaşii, dezbrăcîndu-L, L-au îmbrăcat în hlamidă roşie, şi împletind
cunună de spini, au pus-o pe capul Lui şi I-au pus în mîna Lui cea dreaptă o trestie (adică în
batjocură de împărat) şi îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicînd: Bucură-Te,
Împăratul iudeilor. Şi Îl scuipau în faţă, şi-I dădeau palme şi-L băteau cu trestia peste cap. Un ostaş
luă trestia ce o avea în mînă şi izbi cu ea în cununa de spini de pe fruntea Mîntuitorului. Ghimpii se
înfipseră în fruntea Domnului, şi picături de sînge începură a curge pe Sfînta Lui Faţă (imaginea de
la pagina următoare arată această grozavă privelişte).
 O, ce grozavă şi sălbatică nelegiuire s-a slobozit asupra Domnului! Parcă iadul a răscolit toate
urile lui. Satana sporea ura, şi batjocura şi loviturile în nădejdea că Mîntuitorul va pierde liniştea şi
îndelunga răbdare, Se va împotrivi, Se va răzbuna, va face vreo minune, şi prin asta s-ar zădărnici
planul mîntuirii omului. O singură împotrivire din partea Domnului ar fi stricat şi zădărnicit întreg
planul mîntuirii noastre. Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă cu linişte desăvîrşită toate
cumplitele bătăi şi batjocuri. Ar fi putut să arunce la pămînt cu un singur cuvînt pe toţi chinuitorii
Săi, însă El răbdă în linişte toate durerile pentru a ne dobîndi nouă mîntuire.
O, Dulcele meu Mîntuitor! Stau pe locul unde Tu ai suferit aceste grozave patimi. Parcă Te văd
şi mă înfior. Faţa Ta este plină de sînge şi mîinile Tale - car eau binecuvîntat atîtea suflete şi au
vindecat atîtea boli - sînt învineţite de strînsul cătuşelor şi de mulţimea loviturilor. O, ce pildă
măreaţă şi sfîntă de răbdare şi de iertare ne-ai dat nouă, că precum Tu ai făcut aşa să facem şi noi.
Vai însă de răbdarea şi de iertarea noastră, căci pentru toate nimicurile noi sărim în cap unii la alţii,
şi de-am avea putere am pune mereu sub picioare pe semenii noştri. Vindecă-ne Doamne, prin
răbdarea Ta şi prin suferinţele Tale!
Înainte de a merge mai departe pe urmele patimilor Mîntuitorului, mă voi opri puţin aici să spun
ceva despre locul unde Isus Mîntuitorul a stat la judecată în faţa lui Pilat, şi a fost bătut şi batjocorit.
Amintirea acestui loc se păstrează la Ierusalim pînă în ziua de azi. Nu e departe de locul unde a fost
templul iudeilor. Pe acest loc e o clădire căreia i se zice şi azi tot ca pe vremea de pe atunci:
pretoriul. Temelia şi o parte din zidurile acestei clădiri sînt din vremea Mîntuitorului. Ele sînt
martore fioroaselor bătăi ce le-a îndurat Mîntuitorul aici.
Aici a ţinut Pilat judecata asupra Domnului şi de aici s-a început drumul Crucii. În faţa acestei
clădiri pe vremea Mîntuitorului era o piaţă largă aşa numită Gabbata. Aici se afla şi palatul lui Irod.
În această piaţă se strînsese gloata iudeilor şi cerea moartea Domnului. Azi însă această piaţă nu mai
este. În faţa pretoriului a rămas numai strada. Restul pieţei s-a umplut de clădiri noi. În vremea de
dinaintea războiului, cînd Palestina era stăpînită de turci, în această clădire era o cazarmă turcească.
Azi e o clădire de stat. Pe locul unde a fost bătut Mîntuitorul azi e o capelă numită capela biciuirii.
Se păstrează pînă în ziua de azi coloana de piatră pe care s-a săpat sentinţa de moarte adusă lui Isus.
În curtea pretoriului, printr-o minune Dumnezeiască s-a păstrat pînă în zilele noastre şi o
lespede de piatră pe care se văd urmele unui fel de joc de distracţie pe care-l jucau romanii (jocul
aşa numit ţintar, ce se joacă şi azi). Cînd Îl judecau pe Mîntuitorul o seamă de ostaşi de rezervă, din
trecere de vreme, s-au jucat pe lespezile din curte, şi urmele jocului au rămas pînă în ziua de azi ca
un martor ce a văzut fioroasa istorie ce s-a petrecut aici.
Dăm alături fotografia acestei clădiri aşa cum e azi.
Cu sufletul înfiorat mă aplec, îngenunchez şi mă rog lîngă lespedea de piatră care a văzut
suferinţele Mîntuitorului. Stropesc cu lacrimi fierbinţi şi sărut şi lespedea de piatră pe care stă scrisă
sentinţa de moarte a Mîntuitorului. Rămîn îngenuncheat în rugăciune lîngă această piatră. Alături de
sentinţa morţii Mîntuitorului e scrisă sentinţa vieţii şi mîntuirii mele sufleteşti.

Iată Omul!

După ce ostaşii Îl bătură pînă la sînge pe Mîntuitorul, Pilat luă pe Domnul şi, aşa cum era
îmbrăcat în batjocură cu hlamidă roşie, pe car cu coroana de spini şi în mînă cu un toiag de trestie,
Îl scoase afară, sus, într-un loc mai înalt şi Îl arătă de acolo gloatei, zicînd: Iată Omul! Deci a ieşit
Isus afară, purtînd coroana cea de spini şi haina cea mohorîtă. Şi Pilat le-a zis lor: Iată Omul!
(Ioan 19, 5). Pilat a zis cuvintele: Iată Omul, în înţelesul: iată ce om chinuit şi batjocorit este
Acesta, fie-vă milă de El, fie-vă destul atît.
Şi cu adevărat iudeilor le putea fi destul cu atît, căci Domnul era într-o stare grozavă. Dezbrăcat
pînă la mijloc, pe corpul Lui se vedeau urmele bătăilor, vînătăi lungi şi grozave din care ieşea sînge.
Faţa Lui era plină de sîngele ce curgea din înţepăturile coroanei de spini ce i se înfipsese în cap.
Toată înfăţişarea Domnului arăta durere mare şi sleirea puterilor. Dar cu toate bătăile şi chinurile
suferite, înfăţişarea Domnului era şi acum plină de o nesfîrşită linişte, bunătate, blîndeţe şi milă.
Faţă de ura iudeilor, Mîntuitorul stătea ca o lumină. Lumina stătea în faţa întunericului şi întunericul
nu putea suferi lumina. Iudeii nu se înduioşară de ranele şi chinurile Domnului. Iar dacă L-au văzut
pe El, arhiereii şi slugile au strigat, zicînd: Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El (Ioan 19, 6).
Văzînd Pilat că nici bătaia şi umilirea Mîntuitorului n-au folosit, strigă supărat: Luaţi-L voi şi
răstigniţi-L, căci eu nu aflu în El nici o vină. Iudeii au răspuns: Noi avem o lege, şi după legea
noastră trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Iar dacă a auzit Pilat acest
cuvînt şi mai mult s-a temut. Şi a intrat în divan iarăşi şi a zis lui Isus: De unde eşti Tu? Dar Isus nu
i-a răspuns nimic. Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Ori nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am
putere să Te slobozesc? Isus i-a zis: N-ai avea nici o putere asupra Mea de nu ţi-ar fi fost dată de
sus, pentru aceasta cel ce M-a dat în mîna ta mai mare păcat are. Şi căuta Pilat să-L slobozească pe
El, iar iudeii strigau zicînd: De vei slobozi pe Acesta, nu eşti prieten cu cezarul; oricine se face pe
sine împărat stă împotriva cezarului (Ioan 19, 7-12).
Aceste din urmă cuvinte atinseseră partea cea slabă a lui Pilat. Arhiereii de data aceasta îl
nimiciseră cu vorba: Pilat se temu că se va face vreun raport împotriva lui, îşi văzu ameninţată
domnia şi lăsă apărarea Domnului.

Domnul Isus este judecat la moarte

Deci Pila, auzind cuvîntul acesta, a scos afară pe Isus şi a şezut în scaun la judecată în locul ce
se cheamă pardosit cu pietre, pe evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, şi ceasul ca la al
şaselea, şi a zis iudeilor: Iată Împăratul vostru! Însă ei au strigat: La-L, ia-L, răstigneşte-L!... (Ioan
19, 13-15).
Deci văzînd Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare gîlceavă se face, a luat apă şi şi-a spălat
mîinile în faţa norodului, zicînd: Nevinovat sînt eu de sîngele dreptului Acestuia, voi veţi vedea.
Pilat şi-a spălat mîinile, dar sufletul nu şi l-a putut spăla de felul cum a făcut judecata
Domnului. Domnul tot ar fi suferit moarte şi jertfire pentru noi şi fără judecata lui Pilat, dar Pilat e
pus în faţa noastră ca o pildă de judecată nedreaptă. Pilat de la început s-a convins de nevinovăţia
lui Isus şi totuşi n-a luat o hotărîre energică, ci prin îndoiala şi şovăirea lui a dat putere iudeilor.
Pilat voia să scape pe Domnul, dar nu voia să se strice nici cu iudeii. Aşa păţesc şi azi acei creştini
care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.
Cînd Pilat şi-a spălat mîinile şi a spus că e nevinovat de sîngele Domnului, Caiafa, mai marele
arhiereilor, a strigat: Sîngele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri (Matei 27, 25).
Acest blestem îl strigară toţi preoţii şi tot poporul iudeu.
Grozav blestem au luat iudeii asupra lor şi grozavă moştenire au lăsat copiilor lor. Blestemul
acesta s-a şi împlinit dun cuvînt în cuvînt. La 40 de ani după răstignirea Mîntuitorului, romanii au
distrus cu desăvîrşire Ierusalimului, trecînd prin foc şi sabie pe iudei. Blestemul ce l-au luat iudeii
asupra lor acela le-a distrus Sionul, le-a spart ţara şi i-a împrăştiat peste toată faţa pămîntului,
lăsîndu-i de batjocura, de ocara şi de prigonirea neamurilor. Dar şi mai grozavă va fi pedeapsa ce-i
va ajunge în Ziua cea Mare a Judecăţii, cînd Isus Cel batjocorit, chinuit şi omorît va sta pe Tronul
Măririi să-i judece.
După ce Pilat şi-a spălat mîinile, dete drumul lui Baraba cel acuzat pentru răscoală şi omor
(Matei 27, 26). După această judecată de moarte, Mîntuitorul a fost din nou bătut şi batjocorit
(Matei 27, 27-31). Acum toţi Îl izbeau fără milă şi cruţare, ca pe unul care era osîndit morţii.
Ostaşii şi iudeii pregăteau crucea şi răstignirea Mîntuitorului.

Isus în temniţă

Înainte de a pleca cu Mîntuitorul pe drumul Crucii, ne vom opri puţin să spunem că Mîntuitorul
a stat şi în temniţă. Pe locul unde Pilat a ţinut judecată asupra Domnului, erau şi temniţele pentru
făcătorii de rele. În temeliile acestei clădiri se păstrează şi azi temniţe, întocmai ca pe vremea
Mîntuitorului. Evangheliile nu spun acest amănunt, dar desigur că Mîntuitorul a stat puţin închis în
această temniţă, fie dimineaţa, cînd L-au adus de la Ana la Caiafa, fie în decursul dezbaterilor, fie
pe urmă după ce a fost judecat, în aşteptarea pregătirilor de răstignire. Ne-am băgat să vedem şi
această temniţă. Cu o lumînare aprinsă ne-a dus un călugăr prin nişte lungi şi fioroase încăperi,
săpate în stîncă. În mai multe locuri se vedeau şi azi oasele celor care pieriră închişi aici. În pereţii
de stîncă se vedeau găurile de care se legau mîinile arestaţilor. Într-o încăpere din fund era locul
tîlharilor celor mai primejdioşi. Aici arestaţii erau băgaţi şi strînşi şi cu picioarele în nişte găuri de
piatră anume făcute. În acest loc se spune că ar fi stat în temniţă Mîntuitorul. Se vede şi azi locul
unde sfintele Sale picioare au fost prinse în găurile de piatră, aşa cum se vede în fotografia dinainte.
O, ce fior neuitat am avut în această grozavă temniţă! M-a înfiorat nu numai sălbăticia temniţei,
ci mai ales m-a înfiorat gîndul că este o temniţă şi mai grozavă decît aceasta: temniţa păcatului,
temniţa osîndirii pentru păcat, din care Singur Domnul ne poate scoate şi scăpa. Mi-am adus aminte
că şi eu stăteam odată arestat într-o astfel de grozavă temniţă sufletească, şi Domnul a venit, m-a
dezlegat şi m-a scos la viaţă. Am îngenuncheat şi am sărutat cu lacrimi fierbinţi piatra unde a stat
Mîntuitorul, mulţumind din adîncul sufletului meu că m-a scos şi pe mine din temniţă la libertate şi
din moarte la viaţă. Am ieşit plîngînd din fioroasa temniţă în care S-a coborît Mîntuitorul, gîndindu-
mă la cei mulţi-mulţi care stau şi se prăpădesc în temniţa cea grozavă a păcatelor şi fărădelegilor.

Cîteva lămuriri despre drumul Crucii

Din curtea lui Pilat s-a început drumul Crucii. Aici I s-a pus Mîntuitorului Crucea pe umeri şi a
fost plecat spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mîntuitorul pe acest drum al vieţii şi mîntuirii
sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La harta Palestinei se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit pînă aici şi
despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa, la nr. 43, unde Pilat a
ţinut judecata, nr. 26 şi celelalte.
În acea hartă se vede, trecînd de la nr. 26, o stradă ce se numeşte Via Dolorosa. Aceste cuvinte
sînt latineşti şi înseamnă: Calea Durerii. Acesta e drumul Crucii, pe acest drum a mers Mîntuitorul
cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă
această stradă Via Dolorosa, calea durerilor. Pe acest drum mergînd Mîntuitorul spre Golgota, a
făcut 14 opriri sau staţiuni, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sînt însemnate cu numere
aceste popasuri. Precum se vede în harta Palestinei, drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o
cotitură, apoi iarăşi merge înainte pînă la nr. 9. Aici - la nr. 9 - e Biserica Sfîntului Mormînt. Aici a
fost Golgota şi aici a fost răstignit Mîntuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 km. Pînă la un loc,
drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare.
Întreg drumul e azi o stradă îngustă şi e aproape pe de-a-ntregul pardosit cu lespezi de piatră. Pe
unele locuri drumul e acoperit cu boltitură de zid (un fel de gang mare). Spre o mai bună orientare a
cititorilor, dăm pe pagina următoare, în fotografie mărită, o parte din drumul Crucii. E tocmai o
parte unde drumul Crucii are o boltitură pe deasupra. Pe multe locuri, minute întregi treci prin astfel
de boltituri care se perindă una după alta. Drumul Crucii e o stradă umblătoare, pe unele locuri e
mai puţin umblată, pe alte locuri e mai zgomotoasă. În imaginea de alături se vede jos în stradă un
negustor cu măsline trecînd cu negoţul în spate.
De sine înţeles, înfăţişarea străzii de azi pe unde a fost odinioară drumul Crucii s-a schimbat din
vremea Mîntuitorului, căci multe veacuri s-au perindat de atunci pînă azi. A rămas însă amintirea
clară a locurilor pe unde a umblat şi a suferit Mîntuitorul lumii. Nişte învăţaţi arheologi au făcut
săpături pe unde se spune azi că a fost drumul Crucii, să afle dacă pe aici a fost drumul ce ducea
spre Golgota. Arheologii au aflat la o anumită adîncime vechiul drum cu vechile lespezi pe care a
păşit Mîntuitorul şi a căzut de atîtea ori doborît de Crucea cea grea şi de păcatele noastre. În muzeul
bisericesc aşa numit Sfînta Ana, din Ierusalim, se află strînse şi păstrate astfel de pietre scumpe.
 Cu Isus Mîntuitorul pe drumul Crucii...
Întîiul popas din drumul Crucii

Şi acum, după această orientare, să ne întoarcem iarăşi la locul unde L-am lăsat pe Mîntuitorul
în curtea lui Pilat, unde iudeii şi ostaşii se pregăteau să-L ducă spre răstignire. Spuneam mai înainte
că pe drumul spre Golgota pe care a mers Mîntuitorul cu Crucea pe umeri, sînt 14 opriri, adică 14
locuri unde S-a oprit Isus sub greutatea Crucii. Cel dintîi popas din drumul Crucii este locul unde s-
a adus sentinţa de moarte a Mîntuitorului, în curtea lui Pilat. Amintirea acestui loc se păstrează şi
azi în clădirea aşa numită pretoriu. O tăbliţă cu slove latineşti spune că aici a fost judecat la moarte
Mîntuitorul şi de aici a plecat spre Golgota. Dar despre acest loc am vorbit pe larg mai înainte,
Cînd toate pregătirile răstignirii fură gata, iudeii şi ostaşii au plecat să iasă cu Domnul afară din
curte. Afară la poartă aştepta Crucea răstignirii pe care Mîntuitorul trebuia să o ducă în spate pînă
sus la Golgota.
Din clipa în care Mîntuitorul a luat Crucea în spate, începe o parte nouă - şi partea cea din urmă
- a sfintelor patimi. Unul din Sfinţii Părinţi spune că în patimile Mîntuitorului sînt trei părţi, pe care
le-au închipuit cele trei despărţituri ce le avea templul din Ierusalim şi pe care le au şi bisericile
noastre. În prima parte - tinda, foişorul templului (bisericii) - se cuprind cele întîmplate din lunea
cea Mare pînă în noaptea cînd S-a rugat Mîntuitorul cu sudori de sînge în Grădina Gheţimani.
Acestea ar fi o introducere, o intrare în biserica sfintelor patimi. În partea a doua - naosul, mijlocul
bisericii - sînt patimile Mîntuitorului, de cînd a fost prins şi pînă a fost judecat la moarte în curtea
lui Pilat. Partea a treia - sfînta sfintelor din templul Ierusalimului, altarul din biserică - e drumul
Crucii, Golgota, răstignirea Mîntuitorului.
Am ajuns, deci, cu însemnările călătoriei în faţa Sf. Altar, în faţa Golgotei, în faţa Tainei celei
mari şi sfinte a mîntuirii noastre sufleteşti.
Isuse, Mîntuitorule! Învredniceşte-mă şi pe mine, păcătosul, să Te însoţesc mai departe pe tot
drumul Crucii, pe drumul cel sfînt al vieţii şi mîntuirii noastre sufleteşti. Dă-mi dar şi ajutor, Isuse
Doamne, să pot atrage şi pe alţii pe drumul Crucii; să-i pot aduce în urma Ta pînă sus la Golgota, la
picioarele Crucii Tale, la izvorul mîntuirii noastre.

Al doilea popas din drumul Crucii

Mîntuitorul Îşi ia Crucea pe umeri

Cînd Isus Mîntuitorul ieşi din curtea lui Pilat, un slujbaş Îi puse pe umeri Crucea pe care urma
să fie răstignit. Isus era slăbit de rane şi bătăi, dar nu şovăi şi nu Se tulbură. El luă cu desăvîrşită
linişte Crucea ce I se dete. Acesta este al doilea popas din drumul Crucii.
Creştinilor! Aplecaţi-vă şi vă rugaţi, căci iată acum pe Mîntuitorul plecat spre Golgota cu
Crucea pe umeri! O gloată fioroasă Îl însoţeşte. În urma Lui merg soldaţi cu suliţe lungi, merge
gloata beată de furie, alături păşeşte şi Caiafa, mulţumit de izbînda pe care a avut-o. Toată gloata
este împotriva Domnului. Toţi abia apucă să-L vadă murind în chinuri.
Isuse Bunule! Tu n-ai pe nimeni lîngă Tine în aceste clipe grele. Maica Ta încearcă să se
apropie de Tine, dar e oprită de soldaţi. Te-au părăsit şi apostolii. Unde eşti Petre, cel care te lăudai
că mergi şi la moarte cu Mîntuitorul? Unde sînteţi voi, cei tămăduiţi de Domnul?
Dar pe Mîntuitorul nu-L tulbură şi nu-L întunecă această părăsire. El merge în fruntea gloatei ca
o lumină. Blîndeţea, liniştea şi bunătatea strălucesc în Faţa Lui ca o lumină într-o noapte de
întuneric şi de ură. Dar Crucea e grea, începe să fie tot mai grea. Pe umerii Mîntuitorului apasă nu
numai lemnul din Cruce, ci apasă toate păcatele noastre. În Crucea din spatele Mîntuitorului s-au
strîns toate păcatele lumii, toată pedeapsa şi toată osînda acestor păcate.

Al treilea popas din drumul Crucii

Mîntuitorul cade sub greutatea Crucii

Pe lîngă greutatea Crucii, Mîntuitorul mai era slăbit şi de ranele, de loviturile, de bătăile ce
căzuseră asupra Lui în curtea lui Caiafa şi a lui Pilat. Sudori reci amestecate cu sînge picurau din
fruntea Lui. Puterile I se topeau. După ce înaintă puţin pe drumul Crucii, Mîntuitorul căzu jos la
pămînt. Soldaţii începură a-L lovi cumplit, dar după ce văzură că nu Se poate ridica Singur, Îl
ajutară să Se ridice şi Îi puseră din nou Crucea pe umeri.
Locul acesta este al treilea popas - a treia staţiune - din drumul Crucii (Via Dolorosa). Pe acest
loc e azi o biserică armeană.
Pe locul unde Mîntuitorul a căzut doborît de greutatea Crucii şi a loviturilor, e azi un stîlp de
piatră sfărîmată. Îngenunchez şi îmbrăţişînd piatra sfîntă încep să mă rog cu lacrimi fierbinţi. Iartă-
mă Mîntuitorule Bun, căci şi eu Te-am lovit cu fărădelegile mele. Ai căzut sub greutatea păcatelor şi
fărădelegilor mele.
Mărire îndelung răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie!

Al 4-lea popas din drumul Crucii

Mîntuitorul Se întîlneşte cu Maica Sfîntă

Al 4-lea popas din drumul Crucii este locul unde tradiţia ne spune că Isus mergînd spre Golgota
S-a întîlnit şi a vorbit cu Maica Sfîntă. O placă pusă pe peretele străzii arată cu scrisoare acest loc.
Îngenunchind în acest loc mi-am adus aminte de icosul ce se citeşte în biserică la slujba din
Vinerea Mare: Văzînd Mieluşeaua pe Mieluşelul său trăgîndu-Se la junghiere, mergea după El
zdrobită împreună cu alte femei, strigînd aşa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie
grabnică? Ori mai este o altă nuntă în Cana şi acolo Te grăbeşti acum? Oare voi merge cu Tine,
Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi un cuvînt, Cuvinte, nu mă trece tăcînd, că Tu eşti Fiul meu şi
Dumnezeul meu...
O, Maică îndurerată! Fiul tău nu merge acum la nunta din Cana Galileii. El merge acum la o
altfel de nuntă despre care a zis într-o pildă: Asemănatu-sa Împărăţia cerurilor unui împărat care a
făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale să cheme pe cei chemaţi la nuntă, dar ei n-au vrut să
vină (Matei 22, 1-14). El merge acum să împlinească o altă pildă ce zice: Un om a făcut o cină
- ospăţ mare - şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: Veniţi, căci iată toate sînt
gata. Această cină este Jertfa Mîntuitorului.
Nu plînge, Maică îndurerată, pe Fiul tău, ci plînge-ne pe noi care fugim de ospăţul cel mare al
Fiului tău. Plînge-ne pe noi, căci iată Mirele vine, şi noi dormim în păcate şi-n fărădelegi.
Aici la acest popas este o clădire frumoasă, cu etaj, zidită cu pietre de diferite culori. Dăm pe
pagina dinainte fotografia acestei case. Jos, lîngă acest palat luminos, o e hrubă de casă săracă.
Tradiţia spune, că aici la casa aceasta s-ar fi petrecut Evanghelia cu bogatul cel nemilostiv şi Lazăr
cel sărac. Aici ar fi fost casa bogatului din Evanghelie care se îmbrăca în porfiră şi în vison,
veselindu-se în toate zilele, în vreme ce la poarta casei sale Lazăr murea de foame şi de rău (Luca
16, 19-31).
În chip foarte potrivit Evanghelia cu bogatul nemilostiv şi Lazăr cel sărac în drumul spre
Golgota ca o predică despre datoriile ce le avem faţă de ajutorarea aproapelui. Nu uita, iubite
cititorule, că drumul ce duce la Golgota, spre mîntuirea noastră sufletească, trece şi pe lîngă Lazăr
cel sărac, adică trebuie să treacă pe lîngă alinarea ranelor sufleteşti şi trupeşti ale de aproapelui
nostru, căci Domnul a zis: Toate cîte aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut
(Matei 25, 40).

Al 5-lea popas din drumul Crucii

Simon Cirineanul ajută Mîntuitorului să-Şi ducă Crucea

Să mergem mai departe pe drumul Crucii, pe drumul vieţii şi mîntuirii noastre sufleteşti.
Slăbit de bătăi, de rane şi de dureri, Mîntuitorul abia înaintează sub greutatea Crucii şi sub
povara păcatelor noastre. De la locul unde Mîntuitorul S-a întîlnit cu Maica Sfîntă, începea un urcuş
mai mare. Mîntuitorul abia putu face cîţiva paşi pe treptele acestui urcuş şi căzu din nou sub
greutatea Crucii. Ostaşii Îl loviră din nou, dar văzînd că bătaia nimic nu mai poate ajuta, au silit pe
un oarecare Simon Cirineanul, care se întorcea de la cîmp, să-I ajute Mîntuitorului a-Şi duce
Crucea. Şi au silit pe un oarecare Simon Cirineanul, care trecea venind de la ţarină, ca să ducă
Crucea Lui (Marcu 15, 21).
Despre acest Simon Evangheliile spun că era tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf (Marcu 15,
21). Fiii săi cunoşteau Evangheliile şi primiseră pe Mîntuitorul, însă Simon, tatăl lor, încă nu.
Aceasta fu pentru el, şi mai ales pentru sufletul lui, un bun prilej de a-L cunoaşte pe Mîntuitorul.
Greutatea Crucii i-a fost spre mîntuire sufletească lui Simon, căci văzu liniştea şi răbdarea
Mîntuitorului, auzi cuvintele Lui de pe Cruce, văzu minunea ce se întîmplă la moartea Lui şi se
întoarse acasă mărturisind pe Isus, Fiul lui Dumnezeu.
Am îngenuncheat şi m-am rugat pe acest loc, aducîndu-mi aminte că şi eu eram odată un Simon
care nu cunoştea pe Mîntuitorul.
Însă Domnul nu m-a lăsat să mă pierd. Pe cînd mergeam pe drumul vieţii (sau bine zis pe al
pierzării), fără nici o grijă de cele sufleteşti, deodată, ca şi în calea lui Simon, mi-a ieşit şi mie o
cruce, mi-a pus Domnul o cruce pe umeri: o cruce grea, crucea suferinţelor şi necazurilor.
O, Scumpul meu Mîntuitor - viaţa şi lumina mea - iartă-mă că la început şi eu, ca Simon, n-am
priceput această cruce. Îmi venea să o arunc din spate, îmi venea să scap de ea, mi se părea o
nefericire, un nenoroc căzut peste capul meu. Acum însă, Isuse Mîntuitorule, Îţi mulţumesc pentru
această cruce, căci ea m-a ajutat să Te aflu pe Tine şi Crucea Ta cea sfîntă. Acum nu Te mai rog să
mă scapi de ea, ci Te rog, lasă-mă să stau mereu sub greutatea ei; apasă-mă mereu sub greutatea ei,
ca să mă ţin mereu de Tine şi să Te urmez pe Tine. Lasă Doamne această cruce pe umerii mei, ca să
nu uit niciodată cuvintele Tale: Oricine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să
vină după Mine (Marcu 8, 34). Lasă Doamne această cruce pe umerii mei, căci acum după ce
am aflat Crucea Ta, crucea mea nu-mi mai este grea, dimpotrivă, această cruce îmi este o greutate
dulce, îmi este jugul cel uşor despre care ai zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi afla odihnă
sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun şi povara Mea uşoară (Matei 11, 29-30).
Aici la popasul acesta m-am gîndit la cei mulţi, mulţi care umblă să scape de crucea pe care
Domnul o pune pe umerii lor sufleteşti. Suferinţele, prigoanele, necazurile, lepădarea de lume, li se
pare un jug prea greu. Le-ar plăcea o cruce mai uşoară de tot; umblă neîncetat să scape de crucea pe
care Domnul a pus-o pe umerii lor, pentru că nu cunosc dulceaţa şi odihna şi mîntuirea acestei
cruci.

Al 6-lea popas din drumul Crucii

Veronica şterge cu o maramă sudorile Domnului
şi pe maramă se întipăreşte Chipul Mîntuitorului

Să mergem mai departe cu Mîntuitorul pe drumul Crucii, pe drumul patimilor şi durerilor. O, ce

privelişte grozavă se vede în drumul Golgotei! O gloată de oameni orbiţi şi beţi de ură Îl lovesc şi Îl
silesc pe Domnul să meargă înainte. Domnul abia urcă. Din faţa Lui picură sudori mari amestecate
cu sînge. O, ce înfăţişare plină de chin şi de durere are Domnul! Însă pe iudei nu-i mişcă durerile
Domnului; ei lovesc înainte fără milă şi fără cruţare. Înaintînd pe acest loc mi-am adus aminte de
istoria iudeului Ahasverus (un frumos roman religios), care din faţa casei sale a văzut pe Dumnezeu
mergînd spre Golgota cu chinuri şi dureri mari, dar în loc de milă, L-a lovit cu piciorul, strigîndu-i
cu rînjet de ură: Mergi, Isuse!
Dar iată se iveşte un suflet mai bun, un suflet înduioşat de durerile Mîntuitorului. Tradiţia spune
că în drumul spre Golgota cînd Isus mergea cu chinuri şi dureri mari, o femeie cu numele Veronica,
L-a văzut din foişorul unde cosea o haină şi, făcîndu-i-se milă de durerea Mîntuitorului, a ieşit afară
în calea convoiului, şi-a făcut loc printre mulţime şi, ajungînd în faţa Domnului, I-a şters cu o
maramă nouă sudorile şi sîngele de pe faţa Lui cea sfîntă. Dar, o minune! Pe maramă a rămas
Chipul Mîntuitorului. Veronica se bucură de această minune şi aleargă în casă să ducă şi tatălui ei
această veste minunată. Însă tatăl ei fiind şi el un iudeu plin de ură, aruncă marama în cuptorul cu
foc. Însă marama nu arse în foc, ci mai mult se înălbi, iar Chipul Domnului de pe ea şi mai mult se
desluşi aşa cum era: blînd, liniştit şi iertător.
Acest loc e al 6-lea popas din drumul Crucii. Pe acest loc unde a fost odinioară casa sfintei
Veronica e azi o capelă, unde călugării au făcut din ceară, în mărime naturală, pe Veronica, ţinînd în
mînă marama cu Chipul Domnului rămas pe ea; în faţa ei stă Isus apăsat de Crucea grea, iar de o
parte un soldat roman cu biciul ridicat, toţi trei făcuţi din ceară în mărime de om.
Îngenuncheat pe acest loc m-am gîndit că şi eu am o maramă pe care se poate întipări Chipul
Mîntuitorului. Inima mea este această maramă. Isuse Mîntuitorule! Ca odinioară Veronica, femeia
cea milostivă, ies şi eu în calea patimilor Tale. Ies şi eu cu o maramă curată, ies cu inima-mi
desfăcută, pe care să se întipărească şi în care să rămînă de-a pururi Chipul Tău cel chinuit, bătut şi
însîngerat pentru mine, pentru păcatele mele şi mîntuirea mea.
Cititorule dragă! Apropie-te şi tu de Domnul cu marama inimii tale, pentru ca să rămînă de-a
pururi în inima ta, în gîndul tău şi în sufletul tău Chipul cel chinuit al Domnului, care pentru tine şi
mîntuirea ta a răbdat aceste cumplite bătăi, chinuri şi dureri.

Al 7-lea popas din Drumul Crucii

Mîntuitorul cade din nou sub greutatea Crucii

De la casa Veronicăi ostaşii romani şi gloata iudeilor plecară înainte cu Mîntuitorul spre
Golgota răstignirii. Slăvit de bătăi şi dureri, Mîntuitorul abia putea merge, însă ostaşii Îl zoreau
înainte cu lovituri aspre de bici. Acum convoiul se apropie de ieşirea din cetate. Iată se iveşte poarta
cetăţii. Cînd ajunge Mîntuitorul să treacă poarta cetăţii, cade din nou jos la pămînt, doborît de
greutatea Crucii. Ostaşii Îl lovesc din nou, şi ca să-L poată ridica de jos Îl leagă pe Domnul de peste
mijloc şi în acest chin Îl ridică iarăşi sus.
O, Scumpul meu Mîntuitor! Ce grozave chinuri s-au slobozit asupra Ta, şi Tu pe toate le rabzi
în linişte, pentru ca pe noi să ne mîntuieşti. Iartă-ne, Bunule Doamne, că şi păcatele noastre sînt
acolo deasupra Ta şi Te apasă, Te lovesc şi Te doboară la pămînt. Iartă-ne Mîntuitorul nostru Cel
Bun, şi ne învredniceşte să îngenunchem în faţa Ta cea plină de sudori amestecate cu sînge şi să-Ţi
cîntăm: Mărire îndelung răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie.
Acesta este al 7-lea popas din drumul Crucii. Popasul aceste se numeşte şi poarta judecăţii, căci
pe acest loc era poarta cetăţii Ierusalimului dinspre Golgota şi prin această poartă erau scoşi afară
cei osîndiţi la moarte. Precum am mai amintit, pe vremea Mîntuitorului oraşul Ierusalim se întindea
numai pînă aici. Însă în curgerea vremii oraşul s-a întins spre nord, aşa că Golgota de odinioară
cade azi înăuntrul oraşului.
Într-o vreme erau nedumeriri dacă nu cumva Golgota ar fi fost afară de zidurile de azi ale
Ierusalimului. Un cercetător englez şi începuse a spune că Golgota ar fi fost mai spre nord, afară din
oraşul de azi. Atunci învăţaţii au făcut cercetări şi săpături. Săpîndu-se pe acest loc unde se spune că
ar fi fost vechea poartă a cetăţii Ierusalimului, printr-o adevărată minune Dumnezeiască s-a aflat în
pămînt pragul de piatră al vechii porţi ce era pe vremea Mîntuitorului, aici la ieşirea din cetate. O
minune Dumnezeiască a vrut să se afle piatra sfîntă peste care a călcat Mîntuitorul cînd a ieşit din
cetatea Ierusalimului să moară pentru noi şi mîntuirea noastră (piatra se păstrează într-un muzeu
bisericesc).
Această minunată descoperire împrăştie toate nedumeririle şi îndoielile. Drumul Crucii şi
Golgota au fost tocmai pe locurile unde sînt arătate azi la Ierusalim.
Pe acest loc se află azi o mînăstire rusească împodobită cu admirabile icoane.

Al 8-lea popas din drumul Crucii

Nu Mă plîngeţi pe Mine, ci plîngeţi-vă pe voi!

Să mergem mai departe pe drumul Crucii. Iată şi al 8-lea popas. Pe zidurile unei mînăstiri
greceşti, cu numele Sf. Haralambie, e făcută o cruce neagră ce arată acest popas. Aici pe acest loc s-
au petrecut cele istorisite în Evanghelia de la Luca 23, 27-30: Şi mergea după El mulţime de norod
şi de femei care plîngeau şi se tînguiau după El. Şi întorcîndu-Se către ele le-a zis Isus: Fiice ale
Ierusalimului, nu Mă plîngeţi pe Mine, ci vă plîngeţi pe voi şi pe copiii voştri, căci iată vin zile în
care se va zice: Ferice de cele ce n-au copii! Atunci vor zice munţilor: Cădeţi peste noi, şi
dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci de se fac acestea lemnului verde, ce se va face lemnului uscat?
Nu Mă plîngeţi pe mine, zicea Mîntuitorul către femei, ci vă plîngeţi pe voi... plîngeţi pe cei ce
Mă lovesc şi Mă batjocoresc, căci vai va fi lor în Ziua cea Mare a Judecăţii cînd vor sta în faţa Mea.
Atunci vor zice munţilor şi stîncilor: Cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa Celui care şade pe tron
şi de mînia Mielului (Apoc. 6, 16). Dacă cu Mine - zicea Isus - cu lemnul cel verde (adică cu
un nevinovat) se întîmplă astfel de lucru, ce va fi cu aceşti iudei, care sînt nişte lemne uscate (adică
şi-au pierdut sufletul)?
Aşa ne zice şi nouă Mîntuitorul: Nu Mă plîngeţi pe Mine, ci vă plîngeţi pe voi şi păcatele
voastre... plîngeţi pe cei ce nu Mă cunosc... plîngeţi pe cei ce nu primesc darul Meu... pe cei ce nu
primesc suferinţele Mele şi Jertfa Sîngelui Meu.
Patimile Mîntuitorului nu trebuie să le plîngi numai din milă, ca şi cînd ai plînge chinurile unui
om, ci trebuie să le plîngi dîndu-ţi seama că pentru tine şi păcatele tale, pentru iertarea ta şi
mîntuirea ta a suferit Fiul lui Dumnezeu aceste înfricoşate patimi.
O, ticălosul de mine, mă înfricoşez dîndu-mi seama că Tu, Mîntuitorule Bune, rabzi aceste
cumplite bătăi şi batjocuri pentru mine şi păcatele mele!
Stînd pe locul unde Tu, Doamne, ai rostit cuvintele: Nu Mă plîngeţi pe Mine, ci vă plîngeţi pe
voi... mă înfricoşez, o, ticălosul de mine, dîndu-mi seama ce cumplite chinuri, bătăi, batjocuri ai
răbdat pentru mine şi păcatele mele. Dă-mi lacrimi, Mîntuitorule Bune, să-mi plîng ticăloşia mea,
să-mi plîng patimile şi năravurile mele cele rele. Înfricoşatele Tale patimi n-au lipsă de lacrimile
mele. Ţie Îţi trebuie lacrimi ce stropesc păcatele. Îţi trebuie lacrimile căinţei... Fie ca ochii mei şi
inima mea să nu se usuce niciodată de umezeala acestor lacrimi.
Să ne plîngem cu amar ticăloşia vieţii noastre şi cu lacrimile părerii de rău să cădem în faţa
Mîntuitorului, închinîndu-ne Lui şi zicîndu-I: Mărire îndelung răbdării Tale Doamne.
Şi acum să plecăm mai departe pe drumul Crucii în urmele patimilor Mîntuitorului.
O, Scumpul meu Mîntuitor! Te văd în fruntea gloatei, istovit de bătăi, de răni şi de dureri. Te
văd Singur, unde sînt apostolii Tăi? Unde eşti Petre, cel care te lăudai că vei merge şi la moarte cu
Învăţătorul? Toţi Te-au părăsit, toţi au fugit! Numai Maica Sfîntă şi femeile credincioase Te
însoţesc. Ele nu Te-au părăsit, ele sînt aici în drumul Crucii. Ele nu s-au înfricoşat nici de suliţele
ostaşilor, nici de ura iudeilor. Frumoasă mărturie de credinţă din partea femeilor! Nu uita, dragă
cititoare, că femeile au însoţit pe Domnul în drumul Crucii, nu uita că şi tu eşti chemată să mergi pe
acest drum al vieţii şi să fugi de drumul dezmierdărilor; nu uita că inima ta este făcută mai
simţitoare, pentru ca să o pui în slujba Domnului, în slujba milei, în slujba dragostei creştine, şi nu
în slujba diavolului.

Al 9-lea popas din drumul Crucii

Mîntuitorul cade a treia oară

Şi acum să mergem mai departe cu Domnul pe calea cea grea a Crucii. Iată, se apropie Golgota.
Drumul începe a urca mai tare. Istovit de bătăi şi de dureri, Domnul abia înaintează... Se clatină ca o
umbră şi cade a treia oară sub greutatea Crucii. Acesta e al 9-la popas din drumul Crucii.
De data asta Domnul cade ca mort la pămînt. Se înfioară şi ostaşii, se înfioară chiar şi iudeii.
Suspină Maica Sfîntă, plîng femeile, plîng şi îngerii din cer de atîta suferinţă.
O, ce privelişte grozavă! Pana îmi cade din mîini, lacrimile mă podidesc şi încep şi eu să
plîng...

În drum spre Golgota

În drum spre Golgota merge Fiul durerii

pe noi să ne scoată din calea pierzării,
El merge-nainte, şi-n urmă-I se ţin
iudeii cei răi şi-ostaşii păgîni.
Coroană de spini Îl apasă pe cap,
soldaţii cu bice întruna-L tot bat.
Din fruntea-I senină picură sînge
şi Maica cea Sfîntă cu lacrimi Îl plînge.
O, frate iubit şi drag cititor,
eu plîng cu amar şi mult mă-nfior
gîndindu-mă că-n Crucea din spatele Lui
sînt toate păcatele mele, şi-a-tale şi-a-oricui,
cu-a noastre păcate şi noi Îl lovim
pe Domnul Cel Sfînt şi chinu-I sporim.
Dar, frate iubite şi drag cititor,
pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor,
căci El a venit anume să ia
a păcatelor noastre sarcină grea,
pe Domnul Îl doare şi inima-I plînge
de cei ce n-au primit Sfîntul Lui Sînge,
de cei ce n-au primit a Lui viaţă şi dar
şi pentru care a suferit şi-a murit în zadar.

Pe locul unde a fost al 9-lea popas din drumul Crucii se află azi o mînăstire rusească în care sînt
zugrăvite patimile Mîntuitorului în culori atît de vii şi de înduioşătoare cum n-am mai văzut în viaţa
mea.
Tot aici am văzut şi un lucru de suflet mişcător despre care scriem mai departe.

Un lucru mişcător am văzut la al 9-lea popas

Unul care a dus o cruce în spate pînă la Ierusalim

Era aici o cruce mare de lemn pe care un pelerin din Ungaria în vremile de pace, de dinainte de
război, o dusese în spate pînă la Ierusalim (pe cruce era însemnat omul cu numele şi anul în care o
dusese, dar mi-a scăpat din vedere să însemn aceste date). Închinătorul a mers tot pe jos cu crucea
în spate pînă la Ierusalim. A trecut prin Serbia, Bulgaria, Turcia şi, trecînd Bosforul, a luat-o peste
Asia Mică pînă la Ierusalim.
Ne putem închipui prin cîte osteneli, prin cîte primejdii, ba şi prin cîte rîsete şi batjocuri va fi
trecut închinătorul pînă să ajungă la Ierusalim! El însă n-avea grijă de nimic şi nu simţea nimic. El
vedea mereu înaintea ochilor săi numai Chipul lui Isus Cel Răstignit, care-l atrăgea spre Ierusalim şi
îi dădea putere să meargă înainte.
Văzînd acest semn grăitor despre o credinţă atît de vie şi tare, mi-am adus aminte de cuvintele
Mîntuitorului: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare
zi şi să vină după Mine (Marcu 8, 34).
În înţeles sufletesc şi noi trebuie să facem ceea ce a făcut pelerinul din Ungaria. Spre
Ierusalimul cel sufletesc, spre mîntuirea noastră cea sufletească, trebuie să călătorim şi noi purtînd
mereu o cruce sufletească, o cruce pe care Domnul o pune pe umerii noştri. Ştii tu care este acea
cruce? Este aceasta o cruce care-ţi spune să te lepezi de tine, adică să te lepezi de plăcerile şi de
patimile tale cele rele; este aceasta o cruce ce-ţi aduce mereu aminte ce grozave chinuri a răbdat
Domnul şi pentru tine şi te întreabă: tu ce rabzi pentru Domnul şi pentru sufletul tău? Este aceasta o
cruce ce-ţi spune mai bine să rabzi batjocuri, ocări şi pagube decît să-ţi vatămi sufletul şi pe
Domnul?
Această cruce trebuie să o ducem şi noi aşa cum o ducea pelerinul din Ungaria: privind mereu
la Chipul Celui Răstignit, care ne atrage la El şi ne dă putere să înaintăm spre Ierusalimul cel
sufletesc.
Fie ca măcar pilda creştinului care a dus o cruce grea în spate, pe jos, pînă la Ierusalim, să ne fie
un îndemn şi o întrebare: ce jertfe facem noi pentru Domnul şi pentru sufletul nostru?

Mîntuitorul e bătut încă o dată

Şi acum să mergem mai departe pe drumul Crucii în urmele patimilor Mîntuitorului.

Am spus la început că drumul Crucii are 14 popasuri, din care am arătat pînă acum 9. Celelalte
5 popasuri sînt sus pe vîrful Golgotei. Precum am mai scris, pe locul unde a fost vîrful Golgotei,
împărăteasa Elena a clădit o măreaţă biserică. Această biserică cuprinde în ea locul unde a fost
răstignit Mîntuitorul şi locul unde a fost îngropat şi a Înviat. Să mergem dar înainte spre vîrful
Golgotei, spre biserica Sf. Mormînt, ca să vedem toate înfricoşatele patimi ce le-a răbdat
Mîntuitorul pentru noi şi mîntuirea noastră.
De la al 9-lea popas, drumul durerilor începe a urca tot mai tare, trecînd printr-o stradă cu bazar,
cu tîrg de fel de fel de negoţuri. Ieşind din această stradă şi mai urcînd puţin, iată, ajungem în faţa
bisericii Sf. Mormînt, adică la locurile unde a fost vîrful Golgotei. Intrînd în Sf. biserică din partea
aceasta (faţada bisericii şi intrarea principală e pe partea cealaltă), ajungem la al 10-lea popas din
calea Crucii. Este aici locul unde convoiul s-a oprit în loc, şi Mîntuitorul, înainte de a fi răstignit, a
fost legat din nou de un stîlp de piatră şi bătut cumplit. O, vai, fără de inimă ostaşi păgîni şi voi, de
ură îmbătaţilor iudei! Omul pe care Îl duceţi la moarte Se clatină ca o umbră, slăbit fiind de bătăile
şi de loviturile voastre, şi vouă tot vi se pare că n-a fost chinuit de-ajuns? Vai vouă, nelegiuiţilor!
Pe acest loc unde Mîntuitorul a fost din nou biciuit este azi o capelă ce se cheamă capela
biciuirii. Se păstrează în această capelă şi stîlpul de piatră de care a fost legat Mîntuitorul cînd Îl
băteau. Cu sufletul înfiorat îngenunchem pe acest loc şi cu ochii plini de lacrimi sărutăm piatra
sfîntă.
Mergem mai departe printr-un coridor din biserica Sf. Mormînt. Iată şi locul unde tradiţia spune
că pe timpul pregătirilor răstignirii Mîntuitorul a fost din nou legat în cătuşe şi încuiat în temniţa
unei peşteri. Un călugăr ne duce cu o lumînare aprinsă în această temniţă adîncă şi plină de
întuneric şi de fior. O, Scumpul meu Mîntuitor! Cumplite chinuri ai răbdat, prin temniţe grozave şi
pline de întuneric ai intrat, pentru ca pe noi să ne scoţi din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă.
Însă vai, cîţi trăiesc nepăsători în întuneric şi în moarte!

Sus pe vîrful Golgotei

Fiind toate pregătirile răstignirii gata, Mîntuitorul e scos din temniţă, şi convoiul pleacă spre
vîrful Golgotei. Locul unde se pedepseau cu moartea crucii cei osîndiţi este tocmai sus, pe piscul
Golgotei. Pe evreieşte numele acesta, Golgota, înseamnă căpăţînă, căci avea forma unui cap pleşuv.
Mai înseamnă şi rostogolire, pentru că de aici se rostogoleau la vale capetele celor osîndiţi la
moarte. Acest pisc al Golgotei a rămas întrucîtva pînă azi, căci în biserica Sf. Mormînt altarul zidit
pe locul unde a fost vîrful Golgotei e azi cu mult mai înalt decît toate celelalte locuri sfinte din
biserică. De la al 10-lea popas unde Mîntuitorul a fost biciuit şi a stat în temniţă trebuie să urci 18
trepte de piatră pînă ajungi sus la Golgota unde a fost răstignit Mîntuitorul.
Pregăteşte-te, dragă cititorule, pregăteşte-te să ne suim la locul cel mare şi sfînt unde Isus
Mîntuitorul S-a răstignit şi a murit pentru noi şi mîntuirea noastră. Despre cum e azi locul unde a
fost Golgota, ce am văzut şi ce am simţit pe acest loc, vom scrie pe larg, arătînd locul şi cu o
fotografie mare. Acum vom merge mai departe cu istoria patimilor Mîntuitorului.

Al 10-lea popas din drumul Crucii

Locul unde L-au dezbrăcat pe Mîntuitorul
şi L-au adăpat cu fiere şi oţet

Iată convoiul a ajuns la locul răstignirii. Mulţime mare de gloată stă strînsă în jurul Domnului.
E de faţă şi Caiafa şi ceilalţi arhierei care veniseră să se desfăteze în chinurile Domnului. Înfrîntă de
durere stă de-o parte şi Maica Sfîntă cu femeile credincioase. Mîntuitorul stă liniştit în faţa morţii.
Privirea Sa, plină de bunătate şi de lumină, se îndreaptă spre cer, spre Tatăl ceresc. O ultimă
rugăciune a Domnului: Tată, a sosit ceasul... să săvîrşesc lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac (Ioan
17, 1-4).
Ostaşii începură să-L dezbrace pe Mîntuitorul pentru răstignire. Moartea pe Cruce era o moarte
cu dureri grozave. Din milă faţă de cei osîndiţi, la o astfel de moarte era datină pe atunci să li se dea
osîndiţilor înainte de răstignire un fel de băutură ameţitoare: vin amestecat cu smirnă, tămîie, fiere
şi alte băuturi tari. Li se dădea această băutură din milă, ca să nu simtă toată grozăvia durerilor.
Această băutură I se îmbie şi Mîntuitorului, precum aminteşte Evanghelia: Şi L-au adus pe Isus la
locul Golgota, care se tălmăceşte locul Căpăţînii, şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă şi,
gustînd, nu a voit să bea (Matei 27, 33-34). Mîntuitorul voia să sufere în deplină cunoştinţă
toată grozava moarte şi Jertfă a izbăvirii noastre.
Locul acesta unde L-au dezbrăcat pe Mîntuitorul şi L-au adăpat cu fiere şi oţet e al 10-lea popas
din drumul patimilor Mîntuitorului.

Al 11-lea popas din drumul Crucii

Mîntuitorul e pironit pe Cruce.
Ca o oaie spre junghiere Se aduce şi ca un miel
fără de glas înaintea celui ce-l tunde,
aşa nu-Şi deschide gura Sa...

În tot drumul spre Golgota, Maica Sfîntă şi femeile credincioase Îl însoţiră pe Domnul. Ele erau
şi aici de faţă la groaznica moarte ce I se pregătea Mîntuitorului. Se apropiaseră şi cîţiva din
învăţăceii Domnului. Maica Sfîntă tot mai credea şi nădăjduia că Fiul Cel Sfînt nu Se va lăsa pînă la
sfîrşit, va scăpa cumva, va face vreo minune. Dar Mîntuitorul acum nu mai făcu nici o minune. El
era acum Mielul care Se aducea Jertfă pentru ispăşirea păcatelor noastre.
Ostaşii se apucară de lucru. Alături cei doi tîlhari se izbeau în toate părţile cînd îi legau pe
cruce. Dar Domnul nu Se împotrivi. El Îşi întinse de bunăvoie mîinile pe Cruce. Ca o oaie spre
junghiere Se aduse şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschise gura Sa
(Isaia cap. 53).
O, ce privelişte grozavă urmează acum! Ciocanele se ridicară sus în aer, şi în clipa următoare
din sfintele mîini şi picioare ale Domnului ţîşni Sîngele. Maica Sfîntă căzu jos leşinată, femeile
începură a plînge cu hohot, învăţăceii se retraseră îngroziţi.
Mă îngrozesc şi eu, Isuse Bunule, dîndu-mi seama că în ciocanele ce răsună şi în cuiele ce
sfredelesc sfintele Tale mîini şi picioare sînt şi toate păcatele mele!
Mîntuitorule Bune, cu cei voi răsplăti eu, ticălosul, această Mare Jertfă ce o faci pentru mine şi
iertarea mea? Mă aplec plîngînd şi sărut sfintele Tale rane. Veniţi fraţilor, veniţi suflete însetoşate,
să gustăm din cei dintîi picuri de viaţă şi iertare ce ţîşnesc din ranele Domnului.
Durerile ce le răbda Mîntuitorul în vremea cînd cuiele sfredeleau mîinile şi picioarele Sale, erau
groaznice. Cuiele fiind mari şi lătăreţe, trebuiau multe lovituri de ciocan pînă pătrundeau carnea şi
osul. Mîntuitorul rabdă în tăcere toate aceste grozave dureri. Nici un strigăt de durere nu ieşi din
gura Lui. În nemărginita Sa iubire de oameni, Mîntuitorul începu să uite grozavele Sale dureri.
Văzînd pe cei care-L pironeu pe Cruce, I se făcu milă de ei şi de cumplita pedeapsă ce trebuia să-i
ajungă în Ziua Judecăţii, Domnul Se rugă pentru ei, zicînd: Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!
(Luca 23, 34).
Auzi tu, dragă cititorule, ce zice Mîntuitorul? În vreme ce vrăjmaşii Îi sapă mîinile şi picioarele,
El Se roagă pentru ei şi iertarea lor. O, cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să strig aceste
cuvinte în toată ţara, să le audă toţi acei creştini care pentru toate nimicurile se duşmănesc şi îşi
petrec viaţa întreagă în ură, răzbunare şi duşmănie.
Cel dintîi cuvînt al lui Isus pe Cruce a fost iubirea şi iertarea. Cine nu le are pe acestea, nu poate
înainta spre mîntuire şi nu poate primi Jertfa şi darurile Crucii.

Iată, Crucea se înalţă...

După ce ostaşii Îl pironiră pe Mîntuitorul pe Cruce, cîţiva bărbaţi mai tari apucară Crucea să o
ridice sus şi să o înfigă în pămînt. Durerile cele mai grozave abia acum începeau. Cînd se ridica
Crucea, Cel răstignit Se sprijinea cu totul în cuiele şi ranele mîinilor şi picioarelor. Ridicat pe Cruce
în starea aceasta, Cel răstignit simţea o durere teribilă ce trece peste închipuirea noastră.
Creştinilor! Aplecaţi-vă, căci iată se înalţă Crucea, iată se înalţă mîntuirea noastră... iată Jertfa
cea de taină negrăită se aduce... iată pe Răscumpărătorul pe care ni L-a prorocit Isaia prorocul cînd
a zis: Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, şi noi am crezut că e lovit şi
pedepsit de Dumnezeu. Iară El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile
noastre.
Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu Scump Sîngele Tău. Cu sufletul înfiorat şi cu
ochii plini de lacrimi ne închinăm sfintelor Tale patimi şi sărutăm ranele Tale din care curge pentru
noi izvor de iertare şi de viaţă.
O, ce privelişte grozavă! Din mîinile şi picioarele Domnului curge sîngele valuri. Se înfioară şi
îngerii din cer de această vedere.

Iadul se cutremură...

Dar la răstignirea Mîntuitorului s-au înfiorat şi s-au îngrozit nu numai îngerii din cer, ci mai ales
s-a îngrozit diavolul, ştiind că i se dărîmă puterea. Diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească
planul cel mare al mîntuirii omului prin Jertfa lui Isus. De aceea pe tot drumul Golgotei, diavolul a
aprins mereu ura în sufletele iudeilor şi ostaşilor, ca să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit
pe Domnul, în nădejdea că Domnul Îşi va pierde răbdarea, va lovi cu puterea Sa pe batjocoritori şi
va scăpa din mîinile lor. Dar Domnul le rabdă pe toate. Cînd satana văzu că Domnul rabdă şi cuiele,
se îngrozi şi mai mult, iar cînd Crucea se înălţă în vîrful Golgotei, tot iadul se cutremură.
Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii, el nu lăsă să se trezească mila în chinuitorii
Domnului, ci trezi din nou ura în sufletele lor. Diavolul puse în gura lor fel de fel de batjocuri şi
hule la adresa Domnului, în nădejdea că Domnul nu le va răbda pînă la sfîrşit, va face vreo minune,
Se va mîntui, şi prin asta planul mîntuirii se va zădărnici. Iudeii şi ostaşii începură a-L batjocori pe
Domnul zicînd: Auzi Tu, Cel ce strici templul şi în trei zile îl zideşti, mîntuieşte-Te pe Tine Însuţi şi
pogoară-Te de pe Cruce (Marcu 15, 29-30). Pe alţii i-a mîntuit, iar pe Sine Însuşi nu Se poate
mîntui. Să Se mîntuiască pe El Însuşi, dacă este Hristos, Împăratul lui Israel. Coboară-Te acum de
pe Cruce, ca să vedem şi să credem în Tine (Marcu 15, 31-32). S-a încrezut în Dumnezeu,
acum să-L izbăvească Dumnezeu, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu (Matei 27, 43).
Mîntuitorul rabdă în linişte şi tăcere şi aceste ultime zvîrcoliri ale satanei. El S-ar fi putut coborî
de pe Cruce; cu un singur cuvînt Domnul ar fi putut doborî la pămînt pe batjocoritori, dar atunci
planul mîntuirii noastre ar fi fost pierdut şi satana ar fi triumfat.
O, Isuse Bunule, satana mă ispiteşte şi pe mine în fel şi chip ca să pierd mîntuirea. Mă aplec sub
Crucea Ta ca să scap de ispitele lui. Mă aplec şi rămîn la picioarele Crucii Tale, căci aici satana n-
are putere asupra mea.

Al 12-lea popas din drumul Crucii

Mîntuitorul rabdă pe Cruci chinuri şi moarte
pentru noi şi mîntuirea noastră

După ce au isprăvit cu lucrul răstignirii, soldaţii romani au împărţit între ei hainele

Mîntuitorului, făcînd patru părţi, cîte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat cămaşa care nu era
cusută, ci ţesută peste tot. Şi au zis între ei: Să n-o sfîşiem, căi să aruncăm la sorţi a cui să fie, ca să
se plinească Scriptura ce zice: Hainele Mele le-au împărţit între ei şi pentru cămaşa Mea au tras la
sorţi (Psalm 21, 20).
Pe locul acesta se află astăzi o capelă numită capela împărţirii veşmintelor.
Pe Cruce, deasupra Domnului, Pilat pusese şi o scrisoare, pe care erau scrise în trei limbi:
latineşte, evreieşte şi greceşte, cuvintele: Isus Nazarineanul, Împăratul iudeilor. Era această
scrisoare un fel de vină a Domnului. Pe iudei i-a supărat scrisoarea şi o delegaţie a mers la Pilat,
rugîndu-l: Nu scrie Împăratul iudeilor, ci că El a zis: Eu Sînt Împăratul iudeilor. Însă Pilat, fiind
întristat şi tulburat de toată această osîndire a unui nevinovat, i-a respins, strigîndu-le aspru: Ce am
scris, am scris! (Ioan 19, 19-22).
Împreună cu Isus au fost răstigniţi şi doi tîlhari, unul de-a dreapta, altul de-a stînga Lui, ca să se
împlinească Scriptura ce zice: Şi cu cei fărădelege împreună S-a socotit (Isaia 53, 12).
Mîntuitorul a stat pe Cruce şase ceasuri, de la ceasul al 3-lea pînă la ceasul al 9-lea, ceea ce în
vremea noastră se potriveşte cu ceasurile 9 dimineaţa pînă la 3 după amiază.
 Cele şapte cuvinte ce le-a rostit Isus pe Cruce

În acest răstimp Mîntuitorul a rostit şapte cuvinte de pe Cruce. Sînt aceste cuvinte un ultim şi
minunat testament pe care Mîntuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor. Cu ajutor de la Domnul vom
tîlcui cîndva pe larg aceste cuvinte. Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.
1 - Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Acesta a fost cel dintîi cuvînt pe
care l-a rostit Mîntuitorul de pe Cruce. N-a fost acest cuvînt numai o predică şi o măreaţă pildă
despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvînt e pusă şi marea Jertfă a Sîngelui, ce cuprinde
pe toţi păcătoşii de la începutul lumii pînă la sfîrşitul ei. De cîte ori păcătuim, Mîntuitorul
sîngerează din nou şi Îşi ridică din nou mîinile străpunse spre cer, rugîndu-Se şi zicînd: Tată, iartă-le
lor! Din clipa în care Mîntuitorul a sîngerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu
(1 Tim. 2, 5) şi ne-a dat darul să ne putem curăţi de orice păcat prin Sîngele Lui (1 Ioan 1,
7). Vai însă de cei care nu primesc acest dar mare şi sfînt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin
fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.
2 - Femeie, iată fiul tău... (Ioan 19, 26-27). Acesta a fost al 2-lea cuvînt ce l-a rostit Isus
de pe Cruce. Învăţăceii Domnului fugiseră văzînd grozava primejdie a răstignirii. Însă Maica Sfîntă
şi încă două femei credincioase: Maria lui Cleopa, plîngînd cu hohot chinurile Domnului. Cu ele era
şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre apostoli care L-a însoţit pe Domnul pînă la
moarte. Mîntuitorul, uitîndu-Se jos, I Se făcu milă de Maica Sfîntă. Prin inima ei cu adevărat trecea
acum sabia (Luca 2, 35). Deci văzînd Isus pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, a zis
Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău. După aceea a zis ucenicului: Iată pe mama ta. În aceste cuvinte nu
este numai mila şi îngrijorarea Mîntuitorului pentru o mamă chinuită, ci este şi un înţeles mai adînc.
Isus îi zice Maicii Sfinte: Femeie, închipuind acest cuvînt împlinirea făgăduinţei ce a dat-o
Dumnezeu lui Adam cînd a făgăduit pe Cel care Se va naşte din femeie şi va zdrobi capul şarpelui
(Facere 3, 15). La picioarele Crucii, Maica Sfîntă închipuia mîntuirea noastră, închipuia pe
Eva cea răscumpărată şi mîntuită.
3 - Astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43). Acesta este al 3-lea cuvînt ce l-a rostit Isus
de pe Cruce. Unul dintre cei doi tîlhari răstigniţi împreună cu Isus, Îl batjocorea şi el pe Domnul în
rînd cu iudeii. Însă celălalt tîlhar rămăsese zguduit în sufletul lui de cînd auzise pe Domnul rugîndu-
Se pentru batjocoritori şi zicînd: Tată, iartă-le lor. Acest cuvinte au fost ca un fulger de lumină în
noaptea sufletului său. Îndată şi-a dat seama că alături de el nu poate fi decît Hristos, Fiul cerului, şi
a început a mustra pe celălalt tîlhar, zicîndu-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, căci noi după dreptate
suferim, iar Acesta nici un rău n-a făcut. Şi zicea lui Isus: Pomeneşte-mă Doamne, cînd vei veni în
Împărăţia Ta! Şi Isus i-a zis lui: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 41-
43).
O, dragă cititorule, de am lua pildă şi noi măcar de la acest tîlhar mîntuit în clipa din urmă. În
sufletul acestui păcătos s-a petrecut o zguduire, o rupere fulgerătoare cu trecutul său, cu păcatele
sale. Şi-a simţit, şi-a mărturisit păcatele şi îndată a luat iertare şi viaţă prin Sîngele Mîntuitorului.
Oricît de păcătos ai fi, dragă suflete, printr-o rupere cu păcatul, cu trecutul tău cel păcătos şi printr-o
simţire şi mărturisire a păcatelor ce te apasă, poţi lua iertare şi viaţă.
4 - Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Acesta
este al 4-lea cuvînt ce l-a rostit Isus de pe Cruce. Şi de la ceasul al şaselea (adică de la orele 12
ziua), întuneric s-a făcut peste tot pămîntul pînă la al 9-lea ceas (adică pînă la ora 3 după masă). Iar
în ceasul al 9-lea, a strigat Isus cu glas tare, zicînd: Eli, Eli, lama sabactani, adică: Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 45-46).
În aceste cuvinte nu era durerea Mîntuitorului, nici descurajarea Lui, nici groaza de moarte, cu
era altceva. Mîntuitorul luase acum cu totul firea cea omenească. Ca om, luase asupră-Şi toate
păcatele lumii şi toată osînda şi pedeapsa acestor păcate. Isus caută spre cer, dar a văzut că Tatăl Îl
părăsise pentru păcatul ce-l luase asupră-Şi (Tatăl nu poate iubi păcatul). Pămîntul Îl batjocorea şi
cerul Îl părăsise pentru păcatele ce le luase asupra Sa şi pentru păcatele noastre. Mîntuitorul Se văzu
pe o clipă despărţit de Tatăl şi Se îngrozi. Mîntuitorul S-a îngrozit văzînd cum păcatul rupe legătura
dintre om şi Dumnezeu şi în această groază a strigat: Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Strigătul
Mîntuitorului a fost un strigăt de durere pentru păcat şi pentru cei ce trăiesc în păcat.
Strigătul Mîntuitorului răsună şi azi şi va răsuna pînă la sfîrşitul veacurilor. El strigă azi: Pentru
ce M-aţi părăsit? De cîte ori părăsim învăţăturile Lui El strigă pe mine şi pe tine, cititorule: De ce
M-ai părăsit? Auzi tu acest strigăt şi această întrebare?
5 - Mi-e sete! (Ioan 19, 28). Acesta este al 5-lea cuvînt pe care l-a rostit Mîntuitorul de pe
Cruce.
Chinurile celor judecaţi la moarte pe cruce erau groaznice. Clipă de clipă sîngele li se scurgea,
oasele slăbeau din încheieturi, corpul se înţepenea. Sîngele se urca sus la tîmple, gîtul se usca, şi
osînditul simţea o sete grozavă. Şi pe lîngă aceasta, Mîntuitorul fusese chinuit încă aproape 24 de
ore pe la Caiafa, la Pilat şi pe drumul Crucii, fără să guste nici un pic de apă. Mîntuitorul răbdă şi
acest chin al setei pînă aproape de moarte.
Mîntuitorul era îngrijorat de planul mîntuirii noastre şi această grijă pentru noi era mai presus
de durerile Sale. Abia după ce isprăvi cu toate, S-a gîndit şi la cumplita Sa sete şi strigă: Mi-e sete!
O, Scumpul meu Mîntuitor! Cît de mult Te-ai uitat pe Tine şi grozavele Tale dureri, ca să fii al
nostru şi să ne mîntuieşti pe noi! Dar ce văd? O, ce lucru grozav. Un ostaş Îţi întinde în batjocură o
trestie cu un burete muiat în fiere şi oţet (Ioan 19, 29). Aşa au ştiut oamenii să răsplătească
binefacerile Tale: cu fiere şi oţet, precum prorocise cu o mie de ani înainte prorocul David: Au dat
spre mîncarea Mea fiere şi în setea Mea cu oţet M-au adăpat (Psalm 68, 25). Acestea zice
Domnul către iudei: Poporul Meu, ce v-am făcut Eu vouă cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am
luminat, pe cei leproşi i-am curăţit. Poporul Meu, ce v-am făcut Eu vouă şi cu ce M-aţi răsplătit? În
loc de mană - cu fiere, în loc de apă - cu oţet M-aţi adăpat, în loc să Mă iubiţi - pe Cruce M-aţi
pironit (din cîntările bisericeşti).
Dar să nu-i osîndim numai pe iudei, căci de cele mai multe ori şi noi Îl răsplătim pe Domnul tot
aşa. Mîntuitorul strigă şi azi: Mi-e sete! Îi e sete Domnului după viaţa noastră cea curată, după
inima noastră cea aprinsă pentru El şi lucrul Lui. Îi e sete după faptele noastre cele bune, după
dragostea noastră cea creştină, dar noi în loc de acestea Îl adăpăm pe Domnul cu oţet de ură şi cu
fiere de păcate şi destrăbălări. Cu o astfel de băutură Îl adăpi tu, cititorule, pe Domnul?
6 - S-a sfîrşit! (Ioan 19, 30). Acesta a fost al 6-lea cuvînt pe care l-a rostit Isus de pe
Cruce. Iar dacă a gustat Isus oţetul ce I se dăduse (cu suliţa într-un burete), a zis: S-a sfîrşit! Prin
acest cuvînt Mîntuitorul spunea că Şi-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Adăparea cu oţet era
cea din urmă prorocie care trebuia să se mai împlinească. După ce s-a împlinit şi aceasta,
Mîntuitorul a strigat: S-a sfîrşit! A fost acesta un strigăt de biruinţă. Mîntuitorul biruise toate ispitele
şi durerile. Diavolul era biruit. Jertfa era gata.
Dar vai, acest strigăt pentru mulţi va fi un strigăt de pieire în Ziua Judecăţii. O, Scumpul meu
Mîntuitor! Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mîntuirii. Ospăţul Tău este gata... masa e întinsă... toate uşile
sînt deschise... din toate părţile s-aude chemarea: Veniţi, că toate sînt gata (Luca 14, 17-24)...
veniţi, că iată cuiele au săpat mîinile şi picioarele Mele... veniţi, că suliţa a împuns coasta Mea...
veniţi, că totul e gata. Însă vai, cei mai mulţi nu vreau să intre şi să guste din cina mîntuirii. Cei mai
mulţi îşi sfîrşesc viaţa cu pieire sufletească, trăiesc o viaţă cheltuită în zadar. O, ce osîndă îi
aşteaptă.
7 - Părinte, în Mîinile Tale Îmi încredinţez Duhul Meu! (Luca 23, 46). Acesta a fost al 7-
lea şi cel din urmă cuvînt ce l-a rostit Isus de pe Cruce. Întreagă viaţa Mîntuitorului a fost o viaţă de
supunere şi de ascultare faţă de Tatăl. Ştiind că a împlinit toată voia Tatălui, El Îşi lasă lucrul acum
mai departe în grija Tatălui şi, aplecîndu-Şi capul în semnul celei din urmă rugăciuni, Îşi dă Duhul
în Mîinile Tatălui. Ce moarte liniştită şi măreaţă! E moartea unei vieţi trăite în ascultare de
Dumnezeu şi în jertfire pentru mîntuirea celor pierduţi.
Învredniceşte-ne şi pe noi, Mîntuitorule, şi ne dă dar şi putere să murim şi noi în ascultare de
Tatăl ceresc şi de Tine. Dă-ne dar şi ajutor, ca la sfîrşitul vieţii, să ne putem încredinţa şi noi duhul
nostru în Mîinile Tatălui ceresc!
Acestea sînt cele şapte cuvinte ce le-a rostit Isus de pe Cruce. Aceste şapte cuvinte sînt cel din
urmă testament ce ni l-a lăsat Mîntuitorul în clipele morţii. Cutremur şi întuneric mare s-a făcut cînd
a rostit Isus aceste cuvinte. Fulgere luminau Golgota şi mormintele se deschideau. O, de ar fi şi
aceste cuvinte nişte fulgere de lumină în întunericul sufletelor noastre şi un cutremur care pe mulţi
să-i poată scoate din mormintele păcatelor!

Stau pe locul unde a fost răstignit Mîntuitorul

Înainte de a merge mai departe cu patimile de pe Cruce şi moartea Mîntuitorului, mă voi opri
puţin să spun unele amănunte despre ce înfăţişare are azi locul unde a fost răstignit Mîntuitorul. De
la al 10-lea popas din drumul Crucii, urci 18 trepte de piatră pînă sus pe vîrful Golgotei, unde este al
11-lea şi al 12-lea popas: pironirea pe Cruce şi răstignirea Mîntuitorului. Începem să ne suim la
acest preasfînt loc unde Crucea a deschis izvorul mîntuirii noastre. Nu voi uita niciodată fiorul cu
care am suit mai întîi aceste trepte.
Cu sufletul plin de fior urc treptele Golgotei. Suişul duce printr-un loc închis pe de lături cu
pereţi. Sînt la a 10-a treaptă şi nu se vede încă locul cel sfînt, păşesc pe a 11-a... a 15-a... a 17-a...,
păşesc pe ultima treaptă şi iată sînt în faţa unui altar ce străluce în mulţimea luminilor şi
podoabelor: iată locul unde a fost răstignit Mîntuitorul!
Să spun în cuvinte ce am simţit cînd am ajuns în acest loc, îmi este peste putinţă. Oricît
meşteşug aş pune în pana de scris n-aş putea spune fiorul ce l-am simţit în aceste clipe. În faţa
locului unde S-a răstignit Mîntuitorul simţi un ceva ce te cutremură de sus pînă jos, simţi fiorul
grozavelor chinuri ce le-a suferit Isus aici. În faţa locului unde S-a răstignit Mîntuitorul simţi ceva
ce te doboară îndată jos în genunchi şi te porneşte să plîngi cu toate suspinurile inimii tale şi cu
toate lacrimile ochilor tăi...

O rugăciune pe locul răstignirii

Mă aplec pe locul unde a stat înfiptă Crucea răstignirii şi încep să mă rog:

Isuse, Mîntuitorul meu Cel Scump! Îţi mulţumesc că m-ai adus pe locul acesta mare şi sfînt al
răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că m-ai adus aici nu numai cu vaporul şi cu picioarele, ci m-ai adus
mai mult, cu sufletul. O, Bunul meu Mîntuitor! Cît de mult ai umblat Tu după mine să mă poţi
atrage aici. M-ai chemat cu glas dulce, şi eu nu Te-am ascultat, m-ai bătut, şi eu nu Te-am priceput,
o cruce grea, de necazuri, mi-ai pus pe umeri, şi eu n-am înţeles-o. Pe urmă ai deschis în faţa mea
mormîntul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit, abia atunci am alergat la
Tine, abia atunci Te-am aflat pe Tine, abia atunci am alergat şi am scăpat aici sub Crucea Ta unde
am aflat iertare, mîntuire şi viaţă. Aici la picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să înţeleg că Tu,
Mîntuitorul meu Cel Bun, ai suferit şi ai murit pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iubirea
mea şi mîntuirea mea.
Isuse, Mîntuitorul meu Cel Bun! Astăzi trăiesc prin Jertfa Ta. Tot ce sînt şi tot ce am este Jertfa
Ta cea sfîntă. Aici dedesubtul Crucii Tale am auzit spunîndu-se că e îngropat Adam. Dar nu este
îngropat numai Adam, ci este îngropat şi trecutul meu cel păcătos, este groapa trecutului meu peste
care a picurat Sîngele Tău cel scump şi m-a înviat la o viaţă nouă.
Isuse Bunule! Stau pe locul unde Sîngele Tău a curs valuri din sfintele Tale mîini şi picioare.
Îmi deschid larg toată inima mea şi toată fiinţa mea; stau aici la picioarele Crucii cu toate păcatele
mele şi cu toate lacrimile mele, ca Sîngele Tău să picure peste mine şi să mă spele de orice păcat (1
Ioan 1, 7). Îţi mulţumesc, Bunule Doamne, că mi-ai aplecat viaţa la picioarele Crucii, că mi-ai
ajutat să aflu acest izvor de iertare, de viaţă şi de mîntuire. Fie ca nimenea şi nimica să nu mă mai
poată ridica de aici, de la picioarele Crucii Tale.
Isuse Mîntuitorul meu Cel Scump! Tot ce sînt şi tot ce am este Jertfa Ta cea scumpă. Prin ea am
scăpat de la moarte, prin ea trăiesc, prin ea predic, şi eu socot că n-am o altă chemare în această
lume decît să Te predic pe Tine Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2) şi să aduc mereu suflete aici la acest
Izvor de viaţă şi mîntuire.
Isuse Mîntuitorul meu Cel Bun! Tu ştii că am venit aici cu o hotărîre. Am adus hotărîrea să
trăiesc o viaţă cu Tine, să trăiesc o viaţă pentru Tine şi să mă jertfesc pentru Tine şi lucrul Tău. Am
adus aici această hotărîre să o întăresc cu Sîngele Tău, căci fără acest sigil hotărîrea mea n-ajunge
nimic şi n-are nici o putere. Desfac aici în faţa Crucii Tale hotărîrea mea, ca să primească pecetea
Sîngelui Tău, pecetea care să-mi dea putere să nu mai viez eu, ci să viezi Tu în mine (Gal. 2,
20), să nu mai fiu al meu, ci să fiu al Tău, să fiu cu totul al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu un
preţ mare (1 Cor. 3, 23; 6, 19-20).

O rugăciune pentru cei din Oastea Domnului

Sfîrşind cu rugăciunea mea personală, m-am rugat pentru cei din Oastea Domnului, zicînd:
Eu mă rog Ţie, Mîntuitorul meu, şi pentru cei pe care i-ai trezit prin mine din somnul
păcatelor... mă rog pentru cei care s-ah hotărît să iasă din ticăloşia păcatelor şi s-au strîns sub
steagul Tău la luptă contra păcatelor, ca nişte buni ostaşi ai Tăi (2 Tim. 2, 3). Eu mă rog pentru
ei, ca să-i atragi şi pe ai aici la picioarele Crucii Tale, căci fără această atragere şi fără Jertfa Crucii
Tale nu poate fi nimeni un ostaş biruitor. Hotărîrea noastră împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă
n-am îngenuncheat cu ea la picioarele Crucii, dacă nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din
Jertfa Crucii.
Isuse Mîntuitorule! Ne aplecăm în faţa Crucii Tale cu hotărîrile noastre. Sigilează-le, întăreşte-
le cu scump Sîngele Tău, cu Jertfa Ta cea mare şi sfîntă. Dă-ne Doamne, dar şi putere, căci noi
sîntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Fără de Tine şi fără de Jertfa Ta cea sfîntă noi nu putem
face nimic...
Isuse Mîntuitorule! Eu mă rog şi pentru abonaţii şi cititorii foii Lumina Satelor, ca toţi să
înţeleagă şi toţi să fie atraşi aici la izvorul iertării şi mîntuirii noastre sufleteşti. O, cum n-am eu glas
de înger şi de arhanghel să strig, ca să se audă în toată ţara mea că aici este împăcarea noastră cu
Dumnezeu, aici este viaţa noastră, aici este mîntuirea noastră.

Un arab şi soţia lui

Sfîrşindu-mi rugăciunea, mă aplec să sărut plîngînd locul unde a stat înfiptă Crucea răstignirii.
În clipa cînd mă ridic, iată, sosesc doi închinători arabi, veniţi de undeva de prin pustiurile Arabiei.
Era un bărbat cu soţia lui. Femeia se apleacă în rugăciune, în rugăciune adîncă şi fierbinte. Însă
bărbatul său stătea de o parte, nepăsător. Nu înţelegeam acest lucru. Un călugăr îmi spune că
bărbatul ei nu este creştin, ci mahomedan. Cînd şi-a făcut rugăciunea, i-am făcut semn de întrebare
de ce nu-şi aduce şi pe soţul ei la Mîntuitorul. Femeia şi-a ridicat atunci mîinile şi ochii plînşi în
semn de rugăciune spre Crucea Răstignirii. Îmi dădea să înţeleg că se roagă pentru el, să fie atras şi
el la mîntuire. M-a mişcat adînc această întîmplare şi m-a făcut să mă gîndesc cîţi creştini sînt şi azi
care nu cunosc Jertfa Mîntuitorului, ci stau în faţa Crucii nepăsători, aşa cum stătea arabul.
Iubiţilor fraţi din Oastea Domnului şi voi, iubiţilor cititori, care cunoaşteţi cu adevărat Crucea
Răstignirii, pe astfel de pierduţi să-i aducem cu rugăciunile noastre şi cu pilda vieţii noastre la
picioarele Crucii, la izvorul mîntuirii!

Spinii din care s-a făcut cununa lui Isus

Cînd am fost la Iordan am văzut şi spinii din care s-a făcut odinioară cununa Mîntuitorului. Sînt
pline pustietăţile Iudeii şi cîmpia Ierihonului cu astfel de spini. Nu cresc înalţi. Sînt mai mult ca
nişte buchete lipite de pămînt, însă în schimb au nişte ghimpi groaznici, cu mult mai lungi şi mai
înţepători ca spinii noştri. Clima caldă întăreşte întăreşte aceşti ghimpi atît de mult, încît par făcuţi
din oţel, din metal. Te înfioară gîndul ce dureri a putut răbda Mîntuitorul cînd I s-a înfipt în cap o
cunună făcută din astfel de spini. Acestor spini li s-a dat pe latineşte numirea de Ziziphus Spina
Cristi (spinii lui Hristos). Am adus şi eu de la Ierusalim o ramură din aceşti spini. De cîte ori mă
simt nefericit şi nemulţumit, mă uit la ei.

Ce înfăţişare are azi locul unde a fost răstignit Mîntuitorul

Acum voi scrie unele amănunte despre ce înfăţişare are locul unde a fost răstignit Mîntuitorul.
Pentru o mai bună orientare a cititorilor dăm pe pagina următoare chipul şi înfăţişarea de azi a
locului unde a fost răstignit Mîntuitorul.
Precum am mai amintit în această carte, împărăteasa Elena a zidit o măreaţă biserică pe locul
unde a fost Golgota şi Mormîntul Domnului (unde e azi Biserica Sf. Mormînt). S-a făcut însă atunci
o mare greşeală, întrucît de dragul planurilor, vîrful Golgotei a fost întrucîtva retezat, ca să fie mai
asemenea cu celelalte locuri. Însă cu toată această greşeală vîrful Golgotei tot s-a păstrat în parte şi
a rămas pînă azi cu mult mai înalt decît celelalte locuri. A rămas întreagă şi se păstrează întreagă
stînca ce s-a cutremurat şi s-a despicat în două cînd Mîntuitorul Şi-a dat Duhul.
Pe locul unde Mîntuitorul a murit pe Cruce e azi altar ortodox (un altar deschis), îngrijit de
patriarhia din Ierusalim (este şi acest altar înăuntrul Bisericii Sf. Mormînt). Podoabe scumpe şi
lumini nenumărate împodobesc acest altar. Întreg locul e îmbrăcat în marmură scumpă. Dăm pe
pagina următoare imaginea acestui altar.
La mijlocul altarului unde a fost odinioară Crucea răstignirii este icoana răstignirii
Mîntuitorului îmbrăcată în aur. Mai jos, la mijloc, în faţă se vede o formă de masă, iar dedesubtul ei
pe o ridicătură, este o stea. Acesta este locul unde a stat înfiptă în stîncă Crucea răstignirii. Această
stea este întreagă de argint, iar masa şi toate cele din jurul ei sînt de marmură scumpă scumpă. Aici
la această stea se apleacă închinătorii în genunchi să sărute locul sfînt unde a curs Sîngele
Domnului pentru noi şi mîntuirea noastră. De cele două laturi ale icoanei răstignirii sînt două icoane
mari, icoana Maicii Domnului şi a unei mironosiţe femei. Ambele aceste icoane sînt în mărime
naturală şi îmbrăcate în aur şi argint.
De jur împrejurul altarului se ridică un fel de curcubeu pe care sînt zugrăvite raze în fel de fel
de culori. Are acest curcubeu o minunată înfăţişare, parcă ţîşnesc din el raze de lumină, parcă-i o
răsărise de soare luminos. E foarte potrivit acest lucru, căci Golgota este cu adevărat o răsărire de
soare luminos, este răsărirea Soarelui Dreptăţii, care ne-a luminat viaţa şine-a scos din întunericul
morţii.
La stînga altarului, jos în fund, se vede o icoană mai mică. E icoana Maicii Domnului cînd
privea de departe chinurile Fiului său şi plîngea. Este în această icoană atîta durere, încît stoarce
lacrimi din ochii tuturor care o văd. De însemnat că aproape toate aceste podoabe sînt dăruite de
Rusia şi în special de ţarii şi ţarinele Rusiei. Nenumărate candele de aur şi argint ard zi şi noapte în
acest preasfînt loc. Sus, în faţa altarului, este un candelabru mare şi minunat de frumos. Este întreg
din aur curat, dăruit de ţarul ruşilor.
Jos, la dreapta altarului şi la dreapta mesei din mijloc, sus, pe o mică ridicătură se vede ceva
negru ca o cheie. E acolo o bucată de metal (o balama) ce mişcă în dreapta şi stînga şi acopere o
gaură pe care uitîndu-te vezi stînca ce s-a crăpat de sus pînă jos în clipa Cuvîntul a murit
Mîntuitorul. Această stîncă se păstrează pînă azi aşa cum a fost pe vremuri. Despre această stîncă şi
despicătura ce se vede în ea învăţaţii cei sfătoşi şi necredincioşi spuneau într-o vreme că e o
despicătură de rînd sau cel mult vreun cutremur de pămînt a pricinuit-o. Însă s-a întîmplat că a venit
un mare învăţat englez şi a cercetat stînca cu de-amănuntul. Şi spune învăţatul că după felul cum e
făcută această despicătură nu poate fi nici cum explicată de ştiinţa omenească. Încep să devin
creştin - scrie învăţatul. Am făcut o amănunţită cercetare şi sînt convins că această despicătură nu
poate fi pricinuită de vreun cutremur de pămînt, pentru că în acest caz despicătura merge prin vinele
stîncii. Aici însă e cu totul altcum. Stînca e despicată de-a curmezişul, despicătura trecînd peste
vine, ceea ce dovedeşte că ne aflăm în faţa unei minuni neînţelese de ştiinţa omenească. Mulţumesc
lui Dumnezeu - încheie englezul - că m-a condus în aceste locuri să văd această stîncă ce confirmă
Puterea Divină şi mă face să văd în toată lumina ei Dumnezeirea lui Isus Hristos.
O, de ar lua pildă de credinţă din această adeverire şi alţi învăţaţi sfătoşi care se laudă cu
necredinţa lor!
La dreapta şi la stînga Crucii Mîntuitorului sînt însemnate şi locurile unde au fost crucile celor
doi tîlhari răstigniţi. Răstignirea e al 12-lea popas din drumul Crucii.

Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul...

Şi acum, după aceste lămuriri, să ne întoarcem iarăşi la locul unde L-am lăsat pe Mîntuitorul
chinuind pe Cruce. Pe la al 6-lea ceas - adică pe la ora 12 - soarele îşi pierdu dintr-o dată lumina.
Nu mai putea privi chinurile Domnului. Întuneric mare s-a făcut peste tot Isusul (Luca 23, 44).
O spaimă mare cuprinse mulţimea. Blestemele şi batjocurile iudeilor deodată încetară. Toţi începeau
a fugi care încotro. Întunericul acesta ţinu pînă la al 9-lea ceas (pînă la ora 3 după amiază), adică
pînă în clipa cînd Mîntuitorul Şi-a dat Duhul.
În timpul cît a ţinut întunericul s-a petrecut o minune mare, s-a petrecut o a doua facere a lumii
celei sufleteşti. Biblia ne spune că la facerea lumii, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Însă
păcatul lui Adam iarăşi a amestecat lumina cu întunericul. Cînd S–a coborît Isus în lume, întuneric
mare era peste tot pămîntul, întunericul păcatului şi al morţii. Prin Jertfa Sa cea sfîntă Domnul Isus
a despărţit iar lumina de întuneric. Golgota este o a doua facere a lumii sufleteşti. Cînd s-a făcut iar
lumină după întunericul ce învăluise Golgota şi Ierusalimul, era o lume nouă, o lume nouă
sufletească a celor mîntuiţi şi a celor care voiau să se mîntuie prin Scump Sîngele Domnului.
Iudeii s-au cutremurat, dar nu s-au îndreptat. Să nu fie şi cutremurul nostru aşa. Moartea
Mîntuitorului să fie pentru noi un cutremur de renaştere sufletească, un cutremur deschizător de
morminte, un cutremur care să ne scoată din mormîntul păcatelor.
Moartea pe cruce era o moarte groaznică. Cel osîndit cu o astfel de moarte nu murea în grabă, ci
chinuia zile întregi. Sîngele din ranele cuielor în curînd se închega şi înceta a mai curge. Moartea o
aduceau nu atît ranele şi curgerea sîngelui, cît mai ales starea nefirească în care era atîrnat corpul pe
cruce. Această stare oprea circulaţia sîngelui, pricinuind răstignitului grozave dureri de cap şi de
inimă. Pe urmă, mădularele răstignitului înţepeneau cu totul. Răstigniţii mai tari de fire nu mureau
decît de foame, după zile întregi de chinuri. Aşa zicînd putrezeau pe cruce. Mîntuitorul era cu mult
mai slăbit şi mai istovit de chinuri şi de bătăi, încît să nu mai poată purta pe cruce o chinuire atît de
lungă. El muri după o groaznică chinuire de 6 ore.

Longhin ostaşul

Cînd L-au răstignit pe Mîntuitorul era în preziua Paştilor evreieşti. Iudeii au intervenit la Pilat
să le dea voie să ridice pe cei răstigniţi, sau mai bine zis să-i omoare mai degrab, ca să nu li se
spurce Paştile. Celor ce nu mureau curînd pe cruce era datina să li se zdrobească picioarele, ca să
moară mai degrab. Deci au venit ostaşii şi celui dintîi tîlhar i-au zdrobit fluierele, asemenea şi
celuilalt, iar cînd au venit la Isus, dacă au văzut că atunci murise nu I-au zdrobit fluierele, ci unul
din ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa şi îndată a ieşit sînge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit
şi adevărată este mărturisirea lui (Ioan 19, 31-35).
Cel care a împuns cu suliţa coasta Domnului a fost Longhin sutaşul, care din acea clipă a
devenit un înflăcărat mărturisitor al Domnului. Acesta a fost cel dintîi păcătos care a gustat din
Jertfa Sîngelui şi s-a mîntuit. Milioane şi milioane de suflete au mai gustat de atunci din Jertfa
aceasta care pînă la sfîrşitul veacurilor va sta mereu deschisă ca un izvor de tămăduire, de viaţă, de
mîntuire. Ai gustat şi tu, suflete, din acest Izvor?
Longhin sutaşul are azi o capelă în Biserica Sf. Mormînt.

Al 13-lea popas din durerile Crucii

Mîntuitorul e coborît de pe Cruce

Trupurile celor răstigniţi pe cruce se îngropau în locuri pîngărite, într-un loc anume ales pentru
acest scop. Mîntuitorul fu cruţat de această batjocură, căci făcîndu-se seară (adică Vineri seara), a
venit un om bogat din Arimatea, numit Iosif, fiind sfetnic îndemnat în sfatul cel mare, bărbat bun şi
drept care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu, şi fiind ucenic al lui Isus, însă într-ascuns, căci se
temea de iudei. Omul acesta care nu se însoţise la sfatul şi fapta iudeilor, îndrăznind, a intrat la Pilat
şi a cerut Trupul lui Isus. Şi înţelegînd Pilat că Isus a murit, a poruncit să se dea Trupul lui Isus lui
Iosif. Şi Iosif, cumpărînd giulgiu curat, a mers să pogoare pe Isus de pe Cruce. Şi a venit şi
Nicodim, cel care venise mai înainte noaptea la Isus, şi a adus amestecătură de smirnă şi de aloe ca
la o sută de litri. Şi au luat Trupul lui Isus şi L-au înfăşurat în giulgiu şi miresme, aşa cum este
obiceiul la iudei a îngropa (Ioan 19, 38-40).
 O, ce înfricoşată vedere! Ca un om Se vede mort Cel care era mai frumos decît toţi oamenii şi
firea toată a frumuseţii. Lîngă El, iată, şi pe îndurerata Mamă, izvoare de lacrimi cu tînguiri vărsînd
şi grăind: Vai mie, Lumina lumii, vai, lumina mea, Isuse, Preaiubite al meu! O, Dumnezeule şi
Cuvîntule, o, bucuria mea, cum voi putea răbda îngroparea Ta? Mi se rupe inima ca unei Maici.
Cine-mi va da apă şi izvoare de lacrimi ca să plîng pe Domnul meu Isus? O, munţi înalţi şi dealuri
şi voi oameni toţi, plîngeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tînguiţi-vă!...
Pe locul unde L-au uns pe Isus cu mir este azi o piatră de marmură scumpă (aşa numită piatra
ungerii), deasupra căreia ard neîncetat candele de aur şi de argint. Acest loc se află îndată la intrarea
în Biserica Sf. Mormînt. Am vorbit despre el pe larg la începutul cărţii unde i-am dat şi fotografia.
Acesta este al 13-lea popas din drumul mîntuirii noastre.

Al 14-lea popas din durerile Crucii

Mormîntul Mîntuitorului

Şi era grădină în locul unde fusese răstignit Isus, şi în grădină, un mormînt nou, al lui Iosif,
săpat în piatră, în care nimeni niciodată nu fusese pus. Deci acolo au pus pe Isus, că era vineri tîrziu,
şi mormîntul era aproape. Şi prăvălind o piatră mare pe uşa mormîntului s-au dus (Ioan 19, 41-
42; Matei 27, 60). Aceasta era vineri seara. În cealaltă zi, arhiereii şi fariseii, cerînd voie lui
Pilat, au întărit mormîntul, pecetluind piatra şi aşezînd o strajă (Matei 27, 62-66).
Veniţi fraţilor, să ne închinăm şi să sărutăm Sfîntul Mormînt în care S-a coborît Mîntuitorul
pentru noi şi mîntuirea noastră. Veniţi împreună cu El să murim şi noi faţă de păcat şi să ne
îngropăm cu El, ca să umblăm în înnoirea vieţii şi să înviem la o viaţă nouă (Rom. 6, 2-4).
Făcînd această înnoire a vieţii, cu amar să plîngem şi noi grăind: Murind de voie şi îngropîndu-Te,
Izvorule al Vieţii, Isuse al meu, m-ai înviat pe mine, cel mort pentru neascultarea cea amară. Mă
închin patimilor Tale, laud îngroparea Ta, măresc Puterea Ta, Iubitorule de oameni, căci prin ele m-
ai dezlegat de patimile cele făcătoare de stricăciune.
Locul unde a fost îngropat Mîntuitorul e în Biserica Sf. Mormînt din Ierusalim sub acelaşi
acoperămînt cu locul unde a fost Golgota răstignirii. Mormîntul ce-l săpase Iosif în stîncă - unde L-
au coborît pe Mîntuitorul - nu era departe de vîrful Golgotei, precum aminteşte şi Evanghelia de la
Ioan 19, 41-42. Locul acesta este al 14-lea popas şi ultimul din calea durerii pe care Isus a făcut-o
pentru noi şi mîntuirea noastră.
Despre ce înfăţişare are azi locul unde a fost mormîntul Mîntuitorului am scris mai înainte pe
larg şi amănunţit.

A treia zi Isus Înviază din morţi...

Sîmbătă seara, a doua zi după răstignire, mormîntul Mîntuitorului era sigilat cu pecetea romană
şi străjeri romani patrulau în jurul lui. Caiafa şi ceilalţi farisei dăduseră străjerilor porunci aspre de
veghere.
O, voi fără de minte iudeilor! Cu o piatră mare, cu o pecete de ceară şi cu o ceată de străjeri
credeaţi că veţi putea să ţineţi închis în mormînt pe Domnul, Viaţa şi Adevărul? Măcar de aţi
grămădi pe uşa mormîntului toate pietrele din lume şi toate armatele le-aţi strînge aici, Domnul tot
va Învia a treia zi, precum mai înainte a spus.
Sîmbătă noaptea, de către ziuă, adică în revărsatul zorilor de duminică, deodată cerul deasupra
mormîntului se lumină cu o lumină mare. Şi iată, cutremur mare s-a făcut, că îngerul Domnului s-a
pogorît din cer şi a prăvălit piatra de pe uşa mormîntului şi şedea deasupra ei. Şi vederea lui era ca
fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei care păzeau şi s-au
făcut ca nişte morţi (Matei 28, 2-4). Îngerul se apropie de piatra pusă peste uşa mormîntului, o
rostogoli în lături, ca şi cînd ar fi fost o pietricică şi strigă cu glas înalt: Isuse, Fiul lui Dumnezeu,
vino afară! Tatăl Te cheamă!
Atunci Domnul ieşi din mormînt. În mîna Sa purta acum steag de biruinţă asupra morţii şi
asupra diavolului. El stătu deasupra mormîntului biruit, rostind cuvintele: Eu sînt Învierea şi Viaţa
(Ioan 11, 25). Cete de îngeri se închinară acum în faţa Lui. Cerul şi pămîntul se umplură de
bucuria biruinţei şi a Învierii.
Străjerii rămăseseră privind buimăciţi la toate cele ce se petreceau. Pe Cel care Îl batjocoriseră,
Îl vedeau acum strălucind în lumină cerească. Cînd Domnul Se făcu nevăzut şi lumina dispăru,
ostaşii se ridicară de jos speriaţi şi clătinîndu-se de groază ca nişte beţi, plecară spre oraş, istorisind
tuturor minunea ce o văzuseră şi mărturisind că Cel răstignit şi îngropat a fost cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu.
Caiafa şi mai marii poporului iudei se spăimîntară auzind vestea Învierii. Firesc ar fi fost ca
spaima lor să fie o căinţă amară pentru nelegiuirile ce le făcuseră Domnului, dar în loc de această
căinţă, ei încercară să ascundă adevărul Învierii. Făcură iudeii de atunci aşa cum fac şi azi: se
duseseră cu mită mare la Pilat şi înduplecară pe Pilat şi pe ostaşi să spună minciuna că ucenicii lui
Isus, venind noaptea L-au furat pe El, pe cînd ei dormeau, iar de se va auzi cumva că garda a dormit
în decursul slujbei, vor potoli ei (cu punga!) pe dregătorul (Matei 28, 13-14). Încă din vremile
acelea se vede că era în firea poporului evreu corupţia, mituirea.
O, pe veci pierduţilor iudei! Cu bani şi cu minciuni aţi crezut că puteţi ţinea ascuns adevărul şi
viaţa. Bine a zis Domnul despre voi că voi aveţi de tată pe diavolul şi împliniţi pofta tatălui vostru.
Acela a fost ucigaş de la început şi adevărul nu este în el. Cînd vorbeşte, spune minciuni din ale lui
(Ioan 8, 44). Vai ţie, Pilate, că ţi-ai spălat odată mîinile, iar acum mai tare ţi le-ai mînjit!
După Înviere, Isus S-a arătat mai întîi Mariei Magdalena şi celorlalte femei care veniseră la
mormînt să-L ungă pe Domnul cu mir şi aromate, după cum era datina la evrei.
Aceasta a fost cea dintîi arătare şi întărirea a Învierii Domnului. Cu multe şi altă arătări a întărit
Domnul Învierea Sa, iar pe urmă S-a arătat Însuşi El, ca să întărească temeiul şi temelia vieţii
noastre: învierea din morţi.

Cum se face la Ierusalim slujba Învierii Domnului

Slujba Învierii se face în Ierusalim într-un chip deosebit şi în legătură cu o minune. La

Ierusalim ni s-a spus că o lumină din dimineaţa Învierii se primeşte printr-o minune ce se petrece la
mormîntul Mîntuitorului. Lucrurile se petrec astfel:
Sîmbătă noaptea, spre Ziua Învierii, se sting toate lumînările şi candele din Biserica Sf.
mormînt. E singurul timp cînd se întîmplă acest lucru, pentru că în Biserica Sf. Mormînt unele din
candele ard neîncetat zi şi noapte. După ce s-au stins toate luminile, biserica se încuie şi se
pecetluieşte cu pecete, ca nimenea să nu poată intra în ea în timpul nopţii. Pe la ceasurile 3 după
miezul nopţii lumea se strînge la biserică pentru Înviere. Vine şi patriarhul, înconjurat de mulţimea
preoţilor, să facă slujba. E de faţă şi înaltul comisar al Palestinei în faţa căruia se rupe pecetea şi se
deschide biserica. Patriarhul e căutat să nu aibă la sine nici un fel de material de aprins lumină.
Publicul intră pe întuneric în biserica tăcută. Patriarhul intră atunci în altarul Sf. Mormînt să scoată
lumina Învierii. Minunea urmează acum.
În noaptea Învierii lespedea de marmură care acoperă locul unde a fost mormîntul Mîntuitorului
asudă şi sloboade sudori de apă. Patriarhul ia în mînă o bucată de vată de bumbac curat şi freacă cu
această vată lespedea asudată. Din această frecare iese îndată o flacără albastră în care patriarhul
aprinde cea dintîi lumină a Învierii.
În felul acesta, la mormîntul Mîntuitorului din Ierusalim, lumina Învierii iese şi azi printr-o
minune din mormîntul cel de viaţă şi de lumină dătător.
După ce patriarhul a aprins lumină din lumina lui Hristos, iese în încăperea cealaltă din altarul
Sf. Mormînt şi, pe două deschizături făcute anume pentru acest lucru, întinde afară două făclii
aprinse, zicînd: Veniţi de luaţi lumină! Aceste făclii le apucă îndată doi creştini din neamul arabilor
(anume aleşi pentru acest lucru), care aleargă cu ele la altarul ce se află în biserica din faţa Sf.
Mormînt. Preoţii aprind cu ele luminile altarului şi după aceasta tot publicul îşi aprinde lumînările.
Cînd toată biserica e plină de lumină, patriarhul îmbrăcat cu o haină lungă şi albă ca zăpada, iese în
uşa altarului Sf. Mormînt şi cîntă de trei ori: Hristos a Înviat... Urmează apoi slujba Învierii.
Lumina ce se aprinde la Ziua Învierii în Biserica din Ierusalim nu se stinge un an de zile.
Anumite candele de la mormîntul Domnului şi de la altarul Golgotei sînt lăsate să ardă neîncetat zi
şi noapte, întreg anul. Pelerinii ruşi îşi duceau acasă astfel de lumină aprinsă din lumina lui Hristos
în noaptea Învierii. Ei aveau felinare anumit făcute în care puneau lumînări groase aprinse sau un
fel de candele închise, pe care apoi le duceau aprinse pînă acasă, schimbînd mereu lumînarea ce se
găta. Acasă le păstrau apoi mai departe. O astfel de lumină adusă de la Ierusalim se păstrează la ruşi
din tată în fiu. Mai sînt şi azi prin Rusia destule case în care ard candele aprinse cu lumină adusă de
la mormîntul Mîntuitorului din Ierusalim!
Dragă cititorule! Cu Învierea Domnului se gată lucrarea cea mare a mîntuirii noastre sufleteşti.
Răstignirea şi Învierea sînt cele două mari lucrări, cele două mari minuni pe care le-a făcut
Dumnezeu pentru noi şi mîntuirea noastră. Dar aceste minuni n-au nici o însemnătate pentru noi
dacă ele nu se petrec şi în noi, şi în sufletul nostru. Cu Hristos împreună trebuie să ne răstignim şi să
murim şi noi faţă de păcat, ca să înviem şi să vieţuim în El ca o făptură nouă (Gal. 2, 20; 6,
14). Din Jertfa cea mare a răstignirii şi din Mormîntul Domnului trebuie să luăm lumina vieţii şi
viaţă nouă.
Minunea de care ni s-a spus la Ierusalim că se petrece cu lumina Învierii la Sf. Mormînt trebuie
să petreacă şi în sufletul nostru. Crucea răstignirii şi Mormîntul Mîntuitorului asudă mereu şi
sloboade şi pentru noi sudori de sînge: Sîngele Domnului. Numai cu ajutorul acestor sudori de sînge
se poate aprinde lumina vieţii şi învierii în sufletul nostru. Apropie-te, dragă suflete - ca odinioară
Veronica - cu marama inimii tale şi şterge aceste sudori, ca să rămînă de-a pururi întipărită în inima
ta icoana lui Isus Cel Răstignit pentru tine şi păcatele tale. Şterge cu marama inimii tale aceste
sudori de sînge, şi atunci în sufletul tău şi în viaţa ta deodată se va aprinde lumina vieţii şi învierii la
o viaţă nouă.

O liturghie românească în Biserica Sf. Mormînt

La paragraful Praznicul înălţării Sfintei Cruci, am scris pe larg despre slujba ce s-a făcut în
Biserica Sf. Mormînt la ziua Sf. Cruci, cînd am fost şi noi acolo şi am luat parte la slujbă. Pe lîngă
această slujbă s-a mai făcut în Biserica Sf. Mormînt şi o liturghie românească. Ca să dea putinţă
tuturor închinătorilor a se împărtăşi la mormîntul Domnului, Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, a slujit
o liturghie românească în noaptea de 14 septembrie. Neuitată va fi acea noapte pentru toţi cîţi am
petrecut-o în Biserica Sf. Mormînt. Noaptea, pe la orele 12, am intrat în Biserica Sf. Mormînt. În
tăcerea nopţii, Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, a început slujba Sf. Liturghii, înconjurat de ceata
preoţilor. Corul nostru a început a cînta răspunsurile liturgice şi, deodată, în liniştea nopţii, Biserica
Sf. Mormînt şi Golgota Răstignirii au început să răsune de frumoasele noastre cîntări bisericeşti.
Părea că în acea tainică noapte suspină şi se roagă în Biserica din Ierusalim un neam întreg.
Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, pregăteşte Sf. Cuminecătură pe Piatra Îngerului, din altarul Sf.
Mormînt, adică pe locul unde a fost îngropat şi a Înviat Mîntuitorul. Ce mare fericire ne aşteaptă!
Ne vom împărtăşi cu Scump Trupul şi Sîngele Domnului chiar aici unde S-a adus această Jertfă
mare şi sfîntă.
Ne apropiem rînd pe rînd de Cina cea sfîntă. Ce bucurie sufletească văd pe faţa tuturor
închinătorilor. În privirea tuturor citesc cuvintele bătrînului Simeon: Acum slobozeşte Stăpîne pe
robul Tău în pace...
Înainte de a ne depărta din Biserica Sf. Mormînt, ţin să spun şi aici cîteva cuvinte despre prea
fericitul patriarh al Ierusalimului, Damianos (al cărui preafrumos chip îl dăm alături). Este un
adevărat patriarh din Biblie pe care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit cu peste 80 de ani. Cînd îl vezi
prima dată gîndul ţi se duce îndată la vremile biblice, la vremile apostolilor. Pare un apostol rămas
din vremile de demult. Dar patriarhul Damianos impune nu numai cu bătrîneţea sa patriarhală, ci
mai ales cu duhul, cu apostolica sa dragoste, rîvnă şi înţelepciune. În jurul său şi în glasul său simţi
duhul vremilor apostolice.
Eu m-am gîndit mult la Ierusalim: oare de ce ar fi papa de la Roma mai mare decît acest
patriarh şi apostol care slujeşte la mormîntul Domnului? Cuprins de diavoleasca trufie, papa spune
că el singur e locţiitorul (vicarul) lui Hristos pe pămînt şi lui trebuie să se supună şi să se închine
toţi patriarhii. O, ce rătăcire grozavă e aceasta! Căci doar apostolii au avut acelaşi rang şi acelaşi dar
şi pe toţi i-a trimis Domnul în lume să predice Evanghelia. Iar cînd satana a încercat să intre între
apostoli cu ispita trufiei, vrînd ei să ştie care dintre ei avea să fie socotit mai mare, Însuşi
Mîntuitorul i-a mustrat aspru, spunînd că astfel de lucruri numai între păgîni se caută (citiţi la Luca
22, 24-26).
Dacă Mîntuitorul S-ar ivi azi în lume, eu socot că cel dintîi pe papa de la Roma l-ar mustra
aspru pentru cumplita trufie şi rătăcire de a se numi locţiitorul lui Hristos pe pămînt!...
În cealaltă zi, după sf. slujbă din Biserica Sf. Mormînt, spre amintire, pelerinii ne-am fotografiat
în faţa Sf. Biserici. Dăm pe pagina dinainte această fotografie.

Ce am mai văzut în Biserica Sf. Mormînt din Ierusalim

Precum am mai amintit la început, Biserica Sf. Mormînt este o cetate întreagă plină cu biserici,
altare şi alte multe încăperi.
Cele mai însemnate şi cele mai frumos împodobite altare din Biserica Sf. Mormînt sînt altarul
Sf. Mormînt şi altarul Răstignirii despre care am scris pe larg. Pe dinăuntru, în zidurile bisericii sînt
săpate o mulţime de uşi şi încăperi.
Pentru o mai bună orientare a cititorilor, dăm încă odată mai jos planul Bisericii Sf. Mormînt cu
un plan al încăperilor şi locurilor sfinte ce se află în biserică. Locurile sînt însemnate cu numere. Le
vom lua deci pe rînd, începînd cu nr. 1.
La nr. 1 este curtea din faţa bisericii, pe aici este intrarea în biserică.
La nr. 2 este mînăstirea lui Avraam, o biserică zidită pe locul unde Avraam a vrut să aducă jertfă
pe fiul său Isaac. Această biserică e sus la etaj, deasupra altor clădiri.
La nr. 3 este muzeul bisericesc şi o cancelarie a preoţilor ortodocşi greci... În muzeu se află
moaştele şi părţi din moaştele mai multor sfinţi vestiţi ai bisericii. Între aceste moaşte am văzut pe
ale Sf. Ioan Gură de Aur, Grigore Teologul, Vasile cel Mare, etc. Aici în acest muzeu se păstrează
într-o cutie de argint, închisă cu capac de sticlă, şi o bucăţică mică de lemn, despre care spun
călugării că ar fi din lemnul Crucii Mîntuitorului.
La nr. 4, 5, 6 sînt trei capele: a armenilor, a copţilor şi a abisinienilor.
La nr. 7 e capela lui Adam.
La nr. 8 e capela sf. Iacov.
La nr. 9 e capela sf. Tecla.
La nr. 10 e capela Mariei Magdalena.
La nr. 11 capela celor 40 de martiri.
La nr. 14 e Piatra Ungerii, locul unde L-au uns pe Mîntuitorul cu mir după luarea de pe Cruce.
La nr. 15 e locul unde a leşinat Maica Sfîntă, privind chinurile Fiului său sus pe vîrful Golgotei.
Acest loc e în stăpînirea armenilor şi e înconjurat cu un grilaj de fier în care picior de om nu poate şi
nu-i iertat să calce. O candelă arde arde neîncetat în acest loc.
La nr. 16 şi 17 e altarul Sf. Mormînt, aşezat în mijlocul bisericii. De jur împrejurul lui e loc
slobod pentru umblare. În faţa acestui altar, la nr. 29, 30, 31 şi 32 e catedrala grecească în care
slujeşte patriarhul. E biserica cea mai frumoasă şi mai încărcată cu podoabe dintre toate celelalte
biserici ale altor confesiuni. De jur împrejurul ei este un coridor cu loc umblător.
La nr. 18 este altarul copţilor, lipit de altarul Sf. Mormînt. Aceşti copţi sînt creştini vechi, din
neamul lui Faraon al Egiptului. Sînt negri la faţă şi slujesc într-un chip cu totul deosebit de al
nostru. Fesurile le ţin pe cap şi în biserică. Citesc şi ei din Evanghelie şi cîntă (cam tare).
De jur împrejurul altarului Sf. Mormînt, spre stînga, pe la nr. 19, 20, 21, 22 se află încăperi
săpate în zidurile de stîncă ale bisericii.
La nr. 21 e mormîntul lui Iosif şi Nicodim, care au îngropat pe Mîntuitorul.
La nr. 26, 27 şi 28 sînt capelele catolicilor.
Drumul Crucii (Via Dolorosa) pe unde a venit Mîntuitorul cu Crucea în spate ajung şi intră în
Biserica Sf. Mormînt pe la nr. 44-47, adică nu prin faţa intrării nr. 1, ci printr-o intrare mai mică din
faţa cealaltă a bisericii. Suind Mîntuitorul pe aici a fost băgat în temniţă la nr. 34.
La nr. 35 e locul (şi capela) unde L-au dezbrăcat pe Mîntuitorul.
La nr. 36 e capela lui Longhin sutaşul.
La nr. 37 e capela încoronării cu spini unde I s-a pus Mîntuitorului pe cap cunună nouă de spini.
 La nr. 42 e locul unde, suind sus pe vîrful Golgotei, Mîntuitorul a fost adăpat pentru răstignire
şi pironit pe Cruce.
La nr. 43 e locul unde a fost înfiptă Crucea răstignirii şi unde Mîntuitorul a murit pentru noi şi
mîntuirea noastră. Dedesubtul acestui loc este capela lui Adam (nr. 7).
Între numerele 36 şi 37 sînt 40 de trepte (se văd în formă de linioare) pe care cobori în locul
unde împărăteasa Elena a aflat Crucea răstignirii (nr. 38, 40 şi 41).
La nr. 39 e o capelă în amintirea tîlharului care s-a mîntuit strigînd de pe cruce: Pomeneşte-mă
Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta (Despre locul unde a aflat împărăteasa Elena Crucea, am
vorbit pe larg la pag. 70-72).
Şi cînd te gîndeşti că toate aceste locuri se află sub acoperişul unei singure biserici, îşi poate da
seama oricine despre cît de mare e Biserica Sf. Mormînt.

Unele lucruri ce nu plac

Pe la Ierusalim sînt şi unele lucruri în faţa cărora trebuie să-ţi închizi ochii să nu le vezi şi să-ţi
astupi urechile să nu le auzi. Astfel, bunăoară, sînt paznicii de la uşa Bisericii Sf. Mormînt. Nişte
arabi necredincioşi care stau tolăniţi alene pe un divan aşezat în pridvorul Sf. Biserici, îndată la
intrare. Pe aceşti paznici păgîni i-au adus şi i-au introdus aici tocmai neînţelegerile dintre ortodocşi
şi catolici despre care neînţelegeri se spune că nu odată au ajuns la păruieli în toată regula între
călugării ortodocşi şi catolici. Spre a curma aceste neînţelegeri, guvernul turc de pe vremuri a pus
străji înarmate ca să păzească... pacea între creştini. Şi în biserica Naşterii din Betleem se află o
astfel de strajă înarmată.
Aş mai putea înşira şi alte lucruri ce nu plac, dar nu vreau să tulbur cu ele evlavia acestor
însemnări. Sînt şi pe la Ierusalim atîţia creştini care nu cunosc cu adevărat pe Domnul şi nu trăiesc o
viaţă cu El. De altfel, la locurile sfinte am căutat pe Domnul şi urmele Lui; şi nu pe oameni şi
urmele lor.

După Înviere, Isus Se arată apostolilor

După sfîntă Învierea Sa, Mîntuitorul S-a arătat în mai multe rînduri apostolilor Săi, ca să
întărească în ei credinţa Învierii şi a biruinţei. S-a arătat celor doi învăţăcei care mergeau în drum
spre Emaus (Luca 24). S-a arătat apostolilor cînd erau strînşi la un loc, şi Toma nu era cu ei. L-a
convins pe Toma cu ranele cuielor Sale. Locul unde S-a arătat Isus celor 12 apostoli şi lui Toma este
tot acolo unde s-a ţinut Cina cea de Taină (despre care am vorbit pe larg la vremea sa).

Pe locul unde Isus S-a arătat în Muntele Galileii

Încă înainte de moartea Sa, Isus a făgăduit învăţăceilor că va merge înaintea lor în Galileia
(Matei 26, 32). Această Galilee nu era Galileia neamurilor (aceea se află la o depărtare de 200
km de Ierusalim), ci era un munte din apropierea Ierusalimului. Face parte şi acest munte din
Muntele Măslinilor ce se află spre răsărit, faţă în faţă cu Ierusalimul. O înălţime din acest munte se
cheamă Mica Galilee, aici S-a arătat Isus învăţăceilor.
Se cheamă acest loc Mica Galilee, pentru că pe aici trece drumul ce vine din Galileia şi aici
poposeau călătorii veniţi din Galileia.
Aici li S-a arătat Mîntuitorul apostolilor şi le-a zis: Datu-mi-S-a toată puterea în cer şi pe
pămînt, drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura,
botezîndu-i pe ei în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-i pe ei să păzească
toate cîte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacurilor
(Matei 28, 16-20; Marcu 16, 15).
Pe locul unde s-a petrecut această arătare şi unde Isus a rostit cuvintele: Mergînd învăţaţi toate
neamurile..., se află azi o icoană mare, înconjurată cu grilaj de fier. Icoana arată pe Mîntuitorul în
clipa cînd îi trimite pe învăţăcei să înveţe toate neamurile. În jurul icoanei e scrisă în limba greacă
porunca Mîntuitorului: Mergînd, învăţaţi... Spre întărirea amintirii acestui loc sfînt, împărăteasa
Elena a ridicat aici doi stîlpi de piatră cu cîte o cruce săpată în vîrful lor. Stîlpii dăinuiesc pînă în
ziua de azi. Pe greceşte acest loc se cheamă Imbomon, ceea ce înseamnă altar.
De aici din vîrful acestui munte a trimis Mîntuitorul pe cei 11 apostoli să cucerească lumea
întreagă pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
De aici plecăm spre muntele celălalt unde S-a înălţat Mîntuitorul la cer.
Mă gîndesc aici că doisprezece oameni simpli au cucerit lumea cu puterea Evangheliei. Şi iarăşi
mă gîndesc că lumea de azi e o păgînătate grozavă ce trebuie cucerită din nou pentru Evanghelia lui
Hristos. Fiecare creştin trebuie să ajute biruinţa Evangheliei.

Pe locul Înălţării Domnului la cer

Locul pe care Şi l-a ales Isus a Se despărţi de apostoli şi a Se înălţa la cer, a fost Muntele
Măslinilor. Precum am mai amintit, Muntele Măslinilor stă faţă în faţă cu Ierusalimul, înspre răsărit
şi are două vîrfuri: vîrful aşa numit Muntele Galileii şi vîrful numit Muntele Eleonului sau Muntele
Înălţării. Vîrful cel mai înalt al Muntelui Măslinilor este Eleonul. Acesta este locul unde S-a înălţat
Isus la cer.
După ce Isus li S-a arătat în Muntele Galileii şi le-a lăsat ca testament porunca: Mergînd,
învăţaţi toate neamurile..., a plecat cu ei spre Muntele Eleonului. Şi îi duse pe ei pînă afară spre
Betania (Luca 24, 50). Betania nu era departe de Muntele Înălţării.
Mîntuitorul ştia că a sosit clipa în care Se va despărţi de apostolii Săi, ştia că apostolii se vor
întrista. Spre mîngîiere şi întărire le aminteşte vorbele: Şi iată, Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la
sfîrşitul veacurilor (Matei 28, 20).
Ajungînd în vîrful Muntelui Eleon, Mîntuitorul Îşi adună încă odată, pentru cea din urmă dată,
pe apostoli în jurul Său. Se uită cu duioşie şi dragoste la ei, ştia că despărţirea îi va durea şi de aceea
le aminteşte încă odată de făgăduinţa Tatălui, de trimiterea Duhului Sfînt pe care să-L aştepte în
Ierusalim (Luca 24, 49).
Cele din urmă cuvinte ale Mîntuitorului fură acestea: Veţi lua putere, venind Duhul Sfînt peste
voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi pînă la marginile
pămîntului (Fap. Ap. 1, 8). Acestea zicînd, Îşi ridică mîinile Sale şi îi binecuvîntă. Şi pe cînd
îi binecuvînta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51).
Şi acum să ne apropiem de locul preasfînt unde Isus Mîntuitorul S-a înălţat la cer. Din Muntele
Galileii despre care am vorbit, plecăm spre Muntele Înălţării. Pe locul unde S-a înălţat Isus la cer e
azi o biserică arabă (musulmană), înconjurată cu mai multe clădiri, avînd de o parte şi un turn. Dăm
mai încolo fotografia acestora. În mijlocul acestor clădiri, lîngă turn, la stînga, unde se vede o
cupolă, este biserica arabă, o biserică mică cu acoperiş de boltitură. Aici în această biserică arabă se
află locul unde S-a înălţat Isus la cer. Intrăm cu evlavie înăuntru, cîntînd troparul Înălţării: Înălţatu-
Te-ai întru mărire, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcînd ucenicilor cu făgăduinţa Sfîntului
Duh, încredinţîndu-se prin ei binecuvîntare. Că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii...
Înăuntru în biserică se păstrează o stîncă de pe care S-a înălţat Isus la cer. E un vîrf de stîncă
pătrată în care se vede săpată o urmă de om, călugării spun că e urma ce a lăsat-o Isus Mîntuitorul
cînd S-a suit la cer. Ne închinăm cu evlavie în faţa acestui sfînt loc şi sărutăm piatra sfîntă care a
fost martoră Înălţării Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos.
Un fior te cuprinde cînd te rogi în acest loc. Este ceva în acest loc ce te mîngîie, te întăreşte, îţi
dă tărie, nădejde şi putere. Parcă auzi glasul Lui: Nu vă temeţi, iată, Eu sînt cu voi în toate zilele,
pînă la sfîrşitul veacului (Matei 28, 20). Să nu vi se tulbure inima voastră, aveţi încredere în
Dumnezeu şi aveţi încredere în Mine. În casa Tatălui Meu sînt multe lăcaşuri. Şi după ce Mă duc să
vă pregătesc un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi
(Ioan 14, 1-3)... Nu vă temeţi, credincioşilor, căci Domnul ne găteşte nouă loc în cer. Nu vă
temeţi voi ce suferiţi nedreptăţi, batjocuri, bătăi pentru Domnul şi sufletul vostru, căci El vă găteşte
vouă un lăcaş în casa Tatălui din cer... Bucuraţi-vă toţi cei care trăiţi o viaţă cu Domnul, căci plata
voastră multă este în cer.
Mă gîndesc în acest loc că Domnul Isus iarăşi va veni aşa cum S-a dus (Fap. Ap. 1, 11).
Va veni pe norii cerului cu putere şi mărire, va veni ca Judecător, ca să dea fiecăruia după faptele
sale (Matei 24; Apoc. 22, 12). Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi ceasul în care Fiul
Omului va veni (Matei 25, 13). Luaţi aminte ca să nu vă afle ziua aceea dormind (Matei
25).

Pe locul unde S-a pogorît Duhul Sfînt peste apostoli

Locul unde S-a pogorît Duhul Sfînt peste apostoli este tot acolo şi tot acelaşi unde s-a ţinut Cina
cea de Taină şi unde s-a petrecut Evanghelia din duminica Tomii. Acest loc se află în sudul
Ierusalimului, afară de zidurile de azi ale cetăţii. Se vede că şi pe atunci acest loc era mai retras din
vederea iudeilor şi din vuietul oraşului şi poate de aceea îl alegeau apostolii pentru întîlnirile şi
rugăciunile lor.
Plecăm spre acest loc. Ieşim din vuietul oraşului şi o apucăm spre sudul Ierusalimului. Mă
gîndesc în mine: iată ce potrivire minunată! Pentru ca să mergi la locul unde S-a pogorît Duhul
Sfînt, trebuie să ieşi mai întîi din vuietul şi zgomotul oraşului. Pentru ca să poţi primi darul şi harul
Duhului Sfînt trebuie să faci tot aşa: să te retragi mai întîi din vuietul acestei lumi, să te retragi din
modă şi datinile acestei lumi, să te retragi în rugăciune, în cugetare despre cele sufleteşti şi să încui
uşa inimii tale faţă de duhul acestei lumi (Efes. 2, 2).
Calea noastră spre locul pogorîrii Duhului Sfînt este şi ea o predică pe care o pun aici spre
învăţătură tuturor.
Iată-ne ajunşi în faţa locului unde S-a pogorît Duhul Sfînt. Este azi pe acest loc o biserică arabă
(mahomedană), al cărei chip l-am dat cînd am vorbit despre locul unde s-a ţinut Cina cea de Taină.
Pentru ca să putem intra înăuntru trebuie să plătim bacşiş şi trebuie să ne tragem peste ghete nişte
pantofi, căci după legea mahomedană în bisericile lor e oprit să intre cineva încălţat. Ei intră numai
după ce mai întîi s-au descălţat şi şi-au spălat picioarele.
Intrăm înăuntru şi iată-ne ajunşi în locul unde S-a pogorît Duhul Sfînt în chipul limbilor de foc
peste apostoli. Este acest loc o încăpere mare şi înaltă, avînd cîteva columne ce se prelungesc sus în
nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sînt cele mai multe
moschei (biserici) musulmane. Dăm alăturat fotografia acestei încăperi. Tot în această clădire se
spune că ar fi şi mormîntul lui David. În fotografia clădirii se văd nişte trepte în fund. Pe această uşă
intrînd, arabii arată un mormînt acoperit cu mătase verde despre care se spune că e mormîntul lui
David.
Ceea ce te izbeşte mai întîi cînd ajungi la locul pogorîrii Duhului Sfînt este faptul că acest loc
de o atît de mare însemnătate creştină se află azi în mîinile şi stăpînirea necredincioşilor! E un loc
străin nouă creştinilor şi sufletul ţi se umple de mîhnire cînd afli acest lucru. Ai vrea să te rogi, ai
vrea să cazi în genunchi şi n-ai unde. Eşti într-o casă străină. Îmi vine să întreb: Doamne, cum se
poate una ca asta?... cum poţi Tu suferi una ca asta? Simt însă că această mîhnire şi indignare dintr-
o dată se topeşte în sufletul meu, şi în locul ei îmi pune parcă cineva o altă gîndire. Scrie la Lumina
Satelor, - îmi şopteşte un glas tainic - că locul unde S-a pogorît Duhul Sfînt în chipul limbilor de
foc nu este al creştinilor, pentru că nici praznicul Duhului Sfînt nu este şi n-a ajuns să fie praznicul
creştinilor, căci dacă Duhul Sfînt ar fi praznicul creştinilor s-ar vedea în lume roadele Duhului Sfînt:
dragostea, bucuria, pacea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea (Gal. 5, 22)... scrie la Lumina Satelor
că acest loc închipuie în chip minunat viaţa creştinătăţii. Plină de focul, de lumina şi căldura
Duhului Sfînt a fost viaţa celor dintîi creştini, dar acest foc s-a stins mereu, căldura dragostei s-a
răcit mereu.
Sufletul creştinilor de azi a ajuns o casă goală, rece şi străină de darul şi harul Duhului Sfînt.
Creştinătatea a pierdut locul pogorîrii Duhului Sfînt, pentru că a pierdut puterea, darul şi harul
limbilor de foc.
Cîţiva intră să vadă mormîntul lui David. Eu mă reazem în dosul unui stîlp. Mîinile mi se strîng
cu putere laolaltă, ochii mi se umezesc şi inima mi se roagă suspinînd:
Duhule, Cel de viaţă dătător, vino şi Te sălăşluieşte şi în mine şi mă curăţeşte de toată otrava ce
mai este în mine... Arde Duhule Sfinte, tot ce mai este de ars în mine, ca să se cureţe de rugină aurul
inimii mele şi de buruieni ogorul sufletului meu. Duhule Sfinte, Mîngîietorule, Cel făgăduit nouă de
Mîntuitorul, rămîi de-a pururi în mine, să Te simt neîncetat ca pe focul ce arde în oasele mele
(Ier. 10, 19), să Te simt ca pe ploaia şi roua ce adapă mereu pămîntul inimii mele. Duhule
Sfinte, îmbată-mă şi pe mine cu beţia cu care i-ai îmbătat aici pe apostoli în Ziua Cincizecimii... Fă-
mă şi pe mine un nebun pentru Hristos (1 Cor. 4, 10), şi mă umple ca odinioară pe apostoli, cu
îndrăzneală pentru vestirea Evangheliei, cu curaj în suferinţa pentru Domnul, cu smerenie, răbdare,
dragoste, înţelepciune şi mai ales cu căldura, cu focul şi puterea darului şi harului Tău. Duhule
Sfinte, umple cu foc şi lumină şi sufletele celor care s-au strîns la luptă contra păcatelor în Oastea
Domnului, căci fără de focul darului Tău şi fără de sabia Ta (Efes. 6, 17), noi nu putem face
nimic...
Ieşim afară. Citesc din Noul Testament (Fap. Ap. cap. 2) cele ce s-au întîmplat în
Duminica Cincizecimii.
Citesc aici la faţa locului despre cei 3.000 care au numit pe Mîntuitorul: Ei petreceau în
învăţătura apostolilor, în legătura frăţească şi în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică, lăudînd
pe Dumnezeu... şi era una sufletul şi inima lor şi peste toţi era un mare dar (Fap. Ap. 2, 41-
47). O, cît de mult s-a depărtat viaţa creştinilor de azi de viaţa cea plină de darurile Duhului Sfînt a
creştinilor celor dintîi!
Nicăieri n-am simţit în Ierusalim o durere şi întristare mai mare ca aici la locul unde S-a pogorît
odinioară Duhul Sfînt în chipul limbilor de foc.
Mulţimea era împărţită în două tabere: unii ziceau că apostolii sînt beţi de must, iar alţii au fost
străpunşi în inima lor de Cuvîntul lui Dumnezeu (Fap. Ap. 2, 13-47). Aceste tabere sînt şi
azi: unii oameni - foarte puţini - trăiesc în darul Duhului Sfînt, iar alţii - cei mai mulţi - trăiesc în
duhul acestei lumi.

La Lacul Siloamului, unde s-a tămăduit orbul cel din naştere

Cred că cunoaşteţi cu toţii Evanghelia orbului din naştere pe care l-a tămăduit Isus, ungîndu-i
ochii cu tină şi trimiţîndu-l să se spele în scăldătoarea Siloamului (citiţi pe larg această Evanghelie
la Ioan cap. 9).
Această Evanghelie s-a petrecut la Ierusalim. Lacul Siloamului este în afară de Ierusalim.
Ierusalimul este aşezat sus pe colina Muntelui Sionului, iar Lacul Siloamului e tocmai jos, în Valea
Chedron, în sudul Ierusalimului. Din Ierusalim trebuie să cobori un bun coborîş pînă ajungi la locul
unde a fost Lacul Siloamului.
Un grup de vreo 20 de pelerini plecăm pe jos să cercetăm locurile din Valea Chedron (în această
vreme o parte din pelerini erau duşi în Galileia; aceştia n-au văzut Siloamul). E o căldură
înăbuşitoare. Dăm mai întîi pe la o mînăstire aşezată pe o coastă, şi apoi coborîm în vale şi ne
îndreptăm spre Lacul Siloamului. Întreg drumul e tot piatră şi iar piatră. Un nor de pulbere se ridică
în urma noastră, ca după o turmă de oi care merg pe drum. Sărim pe întrecute unii înaintea altora, ca
să lăsăm praful să-l înghită cei din urma noastră. Mă gîndesc în mine: Doamne, ce puţin trăim noi în
duhul Evangheliei! O milă mă cuprinde cînd mă gîndesc de altă parte la bietul orb din Evanghelie:
de cîte ori se va fi împiedicat el, sărmanul, în aceşti bolovani pînă să ajungă la apa unde îl trimisese
Isus!
Iată-ne ajunşi în faţa Lacului Siloamului. Acest lac trăieşte şi azi şi are şi azi apă ca pe vremea
Mîntuitorului, numai cît apa i s-a mai împuţinat. E mai mult o fîntînă mare decît un lac. Dar locul
cu apa nu e la suprafaţă, ci e în adîncul pămîntului. Trebuie să cobori în pămînt vreo 30-40 de trepte
de piatră pînă dai de apă. Dăm aci fotografia Siloamului de azi.
Pentru o mai bună orientare şi înţelegere, în imagine se vede Siloamul deschis printr-o tăietură
de sus de la suprafaţa pămîntului pînă jos în adîncime unde este apa. Treizeci şi doi de metri trebuie
să cobori în adîncul pămîntului de stîncă pînă dai de apa Siloamului. Siloamul e azi mai mult o
fîntînă mare. O mulţime de oameni săraci din partea locului - mai ales fete şi copii - scot mereu apă
şi o duc la mari depărtări. Fetele şi copiii au un fel de ulcioare mari de pămînt pe care le duc pe
umeri. Unii au şi vase de metal. Unii au venit cu măgăruşi pe care încarcă apa în burdufuri de capră
şi o duc sus în Ierusalim unde o vînd pe bani. O, ce lucru scump este pe aici apa! În întreg
Ierusalimul sînt numai cîteva izvoare mici de apă. În cea mai mare parte se foloseşte apa de ploaie.
În Ierusalim plouă numai în timpul de iarnă, adică în lunile noiembrie-martie. În vremea asta
oamenii strîng apa de ploaie în cisterne, în fîntîni săpate în piatră, pe lîngă zidurile caselor. În
această vreme se strînge apă şi în cele mai multe fîntîni. O astfel de apă strînsă din ploaia de iarnă
are şi Siloamul.
Aşteptăm să se gate mulţimea ca să intrăm în adînc. Dar în loc să se gate, tot mai mulţi şi mai
mulţi vin cei ce însetează după apă. O, ce comoară este pe aici apa! Eu mă gîndesc la ţara mea cea
binecuvîntată de Dumnezeu cu izvoare şi rîuri de apă limpede. Dar pe la noi oamenii nu ştiu preţui
acest dar, căci dacă l-ar şti preţui nu s-ar înfunda în crîşme să bea băuturile şi otrăvurile de acolo.
Intrăm în Lacul Siloamului. După zăpuşeala de afară simţim înăuntru o răcoare plăcută. Abia
străbatem înăuntru de mulţimea celor care intră şi ies mereu, purtînd vasele de apă pe umeri şi în
mîini. Înaintăm mereu şi tot mai avem. Trebuie să coborîm în adînc 32 de metri. Mă gîndesc mereu
la orbul din Evanghelie, mă gîndesc la viaţa sa tristă ce a petrecut-o în orbire şi mă gîndesc la
bucuria tămăduirii sale. Mă gîndesc că orbul a trăit două vieţi: una în orbire şi alta în lumină. Mă
gîndesc că şi eu am trăit o viaţă de orbire sufletească, o viaţă pierdută. O, ce mult a lucrat Domnul
pînă să mă aducă la lumina vieţii!
O, cum nu cunosc oamenii pe Cel care a venit în lume să dea orbilor vedere (Luca 4, 18).
O, cum nu ştiu oamenii că vorba cea mai dulce şi fericirea cea mai mare de pe lume sînt cuvintele
orbului din naştere: Orb am fost şi acum văd!
Iată apa Siloamului! Aici s-a spălat cu apă orbul, aici i s-au deschis ochii. Mă aplec, iau apă cu
mîna şi îmi ud ochii, rugîndu-mă cu cuvintele din cîntarea bisericească: Fiind orbit la ochii
sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, strigînd către Tine întru căinţă: fii
milostiv mie, Unule, Cela ce eşti lesne iertător.
Ieşind afară, mă gîndesc la cei mulţi-mulţi, care ochi au şi nu văd, orbiţi fiind de patimi şi
păcate. O, cum a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor, să nu vadă
strălucind Evanghelia lui Hristos (2 Cor. 4, 4).

La Lacul Vitezda, scăldătoarea oilor...

Între minunile pe care le-a făcut Mîntuitorul la Ierusalim este şi vindecarea slăbănogului de la
Lacul Vitezda. Acest lac avea putere tămăduitoare. Îngerul Domnului - spun Evangheliile - se
cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa, şi care intra întîi după tulburarea apei, se făcea
sănătos ori de ce boală era cuprins (Evanghelia ce se citeşte la Sfeştanie). Aici la acest lac a aflat
Mîntuitorul pe un slăbănog care aştepta şi el de 38 de ani să se bage în scăldătoare. Voieşti să fii
sănătos? - l-a întrebat Isus. Doamne, nu am pe nimeni care să mă bage în scăldătoare. Scoală-te - i-a
zis atunci Isus - ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată s-a făcut omul sănătos, şi luîndu-şi patul său a
început a umbla (Ioan 5, 1-15). Imaginea de alături arată această Evanghelie. Această
fotografie e adusă de la Ierusalim, de la locul unde s-a petrecut Evanghelia. O aşa înfăţişare se crede
că ar fi avut locul unde s-a petrecut minunea tămăduirii slăbănogului.
Locul unde a fost odinioară scăldătoarea oilor se păstrează şi azi. Se află în Ierusalim, în partea
de răsărit a oraşului. Spre acest loc plecăm în după amiaza zilei de 28 septembrie. Locul e în
posesia unui ordin călugăresc catolic care îşi are aici un grup întreg de edificii. Intrăm pe o poartă
largă. Un călugăr ne primeşte binevoitor şi ne duce prin curte spre locul unde a fost Lacul Vitezda.
Înaintăm cu sufletul înfiorat, dîndu-ne seama că păşim pe locul unde a umblat Mîntuitorul. O portiţă
se deschide şi intrăm într-un loc înconjurat de toate părţile de ruine vechi. Ici-colo se văd urmele
unor scări vechi de piatră. Călugărul ne spune că pe baza săpăturilor şi a studiilor făcute aici la faţa
locului, Lacul Vitezda s-a refăcut cam aşa după cum era pe vremea Mîntuitorului. Pentru ca să
vedem acest lac trebuie să intrăm în adîncul pămîntului. Trecem mai întîi printr-un gang boltit. Pe
un perete al acestui gang vedem o ramă mare cu Evanghelia ce s-a petrecut aici, tradusă în optzeci
de limbi. O surprindere. Iată Evanghelia şi pe limba noastră românească şi încă de două ori. Odată
cu litere chirilice şi încă odată cu litere latine. Pelerinii noştri încep a citi: Şi este în Ierusalim, lîngă
poarta oilor o scăldătoare ce se numeşte Vitezda... E ceva mişcător să citeşti Evanghelia la locul
unde s-a petrecut, şi încă în româneşte!
 Înaintăm mai departe. Cu lumînări aprinse începem să coborîm în adînc. Coborîm o mulţime de
trepte largi, de piatră, cu cotituri. Tot coborîm în adînc, şi lacul nu se mai iveşte. Eu mă gîndesc
mereu la bietul slăbănog cum a aşteptat el, sărmanul, 38 de ani, căci n-avea cine să-l pogoare în
această afunzime. La a treia cotitură, o portiţă se deschide şi iată în faţa noastră Lacul Vitezda. E
cam cît o vatră de casă mare. Are şi acum puţină apă pe fund. Fotografia de alături arată încăperea
din adîncul pămîntului în care se află lacul, aşa cum e în starea de azi.
Ne aplecăm cu evlavie de această apă tămăduitoare. Ne udăm cu ea faţa şi ochii, rugîndu-ne să
ne fie şi nouă spre tămăduirea bolilor trupeşti şi sufleteşti. Eu mă gîndesc la taina ce o avea această
apă: numai cînd îngerul Domnului se pogora în ea avea putere de tămăduire. Mă gîndesc că aceasta
e şi azi taina tămăduirii bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti. În viaţa noastră creştinească trebuie să
se pogoare o putere, un dar de sus: darul şi harul Duhului Sfînt.
- Cam unde ar fi locul unde a stat slăbănogul din Evanghelie? - îl întrebăm pe călugăr.
Ieşim afară. Călugărul ne duce în două încăperi vechi ce stau deasupra lacului. Iată, aici se
crede că a stat slăbănogul. Un fior sufletesc îmi străbate sufletul. Parcă aud pe slăbănog tînguindu-
se şi parcă aud pe Mîntuitorul întrebîndu-l: Voieşti să fii sănătos? Simt ceva ce-mi răscoleşte tot
trecutul vieţii mele.
Mă retrag după un stîlp de piatră. Ochii îmi umezesc şi încep să mă rog:
Doamne Isuse, şi eu stat cu slăbănogul de aici, ologit în păcate şi fărădelegi. Am stat şi eu ca la
20 de ani. Tu mă întrebai mereu: Voieşti să fii sănătos? - eu însă nu răspundeam nimic. Abia pe
urmă Te-am chemat, şi Tu îndată ai venit şi m-ai ridicat din patul fărădelegilor, dintr-o moarte
sigură, trupească şi sufletească.
De atunci eu am început să umblu - şi pînă la sfîrşitul vieţii mele n-am o altă dorinţă decît să
umblu mereu în căile Tale.
Mă ridic. Trebuie să plecăm. Privind încă odată Lacul Vitezda mă gîndesc că e plină şi lumea de
azi cu cei slăbănogi cu sufletul. Cîţi umblă însă să se vindece?
Tot aici în curtea acestui edificiu e şi Biserica Sf. Ana, zidită pe locul unde tradiţia spune că ar
fi fost casa Sf. Părinţi Ioachim şi Ana. Tradiţia spune că aici s-ar fi născut şi Preacurata.
Locul unde tradiţia spune că s-ar fi născut Fecioara e într-o criptă ce se află dedesubtul
altarului. Coborînd în adînc vreo 20 de trepte se vede un altar mai mic împodobit cu mătăsuri, flori
şi candele. Printre flori şi candele se vede chipul Preacuratei în forma unei păpuşi ce zîmbeşte.
Această păpuşă ar reprezenta naşterea Preacuratei. Însă acest fel - de prost gust şi greşit - de a
reprezenta pe Sfînta Fecioară, nu trezeşte simţămintele pe care ar trebui să le ai în faţa acestui loc.
Au spus acest lucru toţi cîţi au cercetat acest loc (chiar şi scriitori catolici). O icoană frumoasă,
înfăţişînd naşterea Preacuratei ar fi cu mult mai potrivită decît astfel de chipuri nepotrivite.
În afară de Lacul Vitezda şi Biserica Sf. Ana, mai este de văzut în acest loc încă un lucru
interesant. Un muzeu în care se află adunate, reconstituite şi făcute toate lucrurile şi obiectele
despre care se vorbeşte în Sfînta Scriptură. Aici am văzut mană de care a căzut în pustie. Aici am
văzut praştie de care s-a servit David cînd a omorît pe Goliat. Aici am văzut cum erau candelele pe
care le-au avut cele cinci fecioare cuminţi şi cele cinci nebune din pilda Evangheliei. Aici am văzut
arginţi de care a luat Iuda în preţul vînzării Domnului.
Aici am aflat un lucru ciudat despre cum erau talanţii de care vorbeşte pilda Evangheliei. Un
talant trebuie să ţină la cîntar greutatea unui bolovan de 43 de kg. Fotografia de alături arată o astfel
de piatră măsurătoare de talanţi. Am rămas uimit aflînd ce sumă enormă era un talant: o bucată de
aur sau de argint de 42 kg. Cu adevărat - m-am gîndit în mine - mare, dar mare răspundere le dăduse
Domnul oamenilor din pilda Evangheliei cînd le împărţise la unul cinci, la altul doi şi la altul un
talant. Nebunia celui ce îngropase talantul în pămînt reiese şi mai mare cînd afli ce sumă uriaşă era
un talant.
Dăm mai sus fotografia unui talant: o piatră grea de 42 de kg. O mînă de om scoate alături banii
cei mărunţi.
Încă multe alte lucruri interesante am mai văzut în muzeul Sf. Ana. În acest muzeu am aflat că
mierea sălbatică cu care s-a hrănit Sf. Ioan Botezătorul e sucul unor arbori care cresc în pustie, iar
un soi de lăcuste se mănîncă şi azi. Aici am văzut şerpi veninoşi despre care vorbeşte Biblia, aici am
văzut suliţe de care au împuns coasta Mîntuitorului, ai ci am văzut haine, arme şi fel de fel de unelte
şi lucruri despre care vorbeşte Biblia.
Un ajutor minunat este acest muzeu pentru cunoaşterea Bibliei. A fost păcat că n-am avut
răgazul cuvenit toţi pelerinii să-l cerceteze cu de-amănuntul. Ziua care am petrecut-o vizitînd
moscheile arabe de prin Cairo (Egipt) ar fi trebuit să o petrecem în muzeul Sf. Ana.

La Mormîntul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

Tradiţia spune că după răstignirea Mîntuitorului, Maica Sfîntă a rămas mai departe în Ierusalim,
unde a trăit o viaţă retrasă cu totul în rugăciune, în singurătate şi în durere. Sabia ce a trecut prin
inima Preacuratei în clipele răstignirii Fiului său a simţit-o pînă la sfîrşitul vieţii sale. Învierea
Dumnezeiescului Fiu n-a putut închide cu totul rana din inima Preacuratei. Tradiţia spune că Maica
Preacurată a fost îngropată în Ierusalim. Privitor la adormirea şi îngroparea Maicii Domnului,
Biserica Ortodoxă învaţă că Preacurata Fecioară n-a putrezit în ţărîna acestui pămînt, ci a fost
mutată la ceruri fără să vadă stricăciunea. Adormind pe pămînt în somnul morţii, Născătoarea de
Dumnezeu s-a deşteptat în ceruri, unde şade în toată cinstea şi mărirea ce i se cuvine, precum
întăreşte acest lucru şi psalmistul care zice: Şade împărăteasa de-a dreapta, în haină aurită
îmbrăcată, prea înfrumuseţată (Psalm 44, 11) şi precum stă scris în Apocalipsa: Şi semn mare
s-a văzut în cer: O femeie îmbrăcată cu soarele şi luna sub picioarele ei, şi pe capul ei cunună de
douăsprezece stele (Apoc. 12, 1).
Tradiţia spune că la înmormîntarea Sfintei Fecioare apostolii s-au adunat cu minune de la
marginile lumii (luaţi fiind de nori).
Locul unde a fost îngropată vremelnic Sfînta Fecioară se păstrează pînă în ziua de azi la
Ierusalim. Se află în partea de răsărit a oraşului, pe drumul dintre Ierusalim şi Grădina Gheţimani.
Îndată ce ieşi din Ierusalim şi coborînd în Valea Chedron treci un pod, se vede la stînga drumului
mormîntul Sf. Născătoare. E aproape de Grădina Gheţimani, de aceea zice cîntarea bisericească:
Apostolilor, de la margini adunîndu-vă aici în satul Gheţimani, îngropaţi-mi trupul meu (Svetilna).
Ne apropiem cu evlavie de locul unde apostolii au îngropat pe Preacurata Fecioară. Pe acest loc
e azi o biserică ortodoxă, o biserică unică în felul ei, săpată şi aşezată fiind cu totul jos, în
adîncimea pămîntului. Pe dinafară nu se vede decît intrarea, un perete de zid puternic, aproape
pătrat. Îţi face impresia unei intrări într-o cetate subpămînteană.
Dăm mai încolo faţada intrării Sf. Mormînt al Maicii Domnului. În faţă se vede şi o femeie
îngenuncheată în rugăciune. Toţi trecătorii creştini se închină în faţa Sf. Mormînt. Un călugăr ne
deschide uşa şi intrăm cu evlavie în sfînta biserică. Începem îndată a coborî în adînc. Pe un coridor
săpat în stîncă coborîm 60 de trepte de marmură. Candelele licăresc ici şi colo. Un fior te cuprinde
coborînd aceste trepte. Parcă cobori prin viaţa cea plină de durere şi de zbucium a Maicii
Preacurate. Candelele ce licăresc în întuneric sînt parcă nădejdile ce ardeau în viaţa Maicii
Durerilor.
Sfîrşind cu coborîtul treptelor, deodată, o lumină mare ne izbeşte. Spre răsărit în faţa noastră se
deschide un altar plin de lumină strălucitoare. Aici este locul unde Maica Sfîntă a fost îngropată
vremelnic. Lumina ce ne izbeşte după licăritul candelelor de pe perete e parcă vestea de bucurie
pusă în cîntarea: Bucură-te, Fecioară, că Fiul tău a Înviat a treia zi din groapă şi pe morţi i-a
ridicat... Lumina din adîncimea bisericii e parcă gradaţia pusă în Acatistul Născătoarei: Bucură-te
ceea ce te-ai născut cu zorile, fiind împodobită cu florile virtuţilor cereşti şi ai crescut cu soarele,
fiind încununată cu razele Dumnezeiescului dar...
Dăm aici fotografia acestui altar sfînt. Înăuntru se vede locul unde a fost Sf. Mormînt.
Ne apropiem cu evlavie de sfîntul loc. În faţa noastră stă un altar strălucit, cu două încăperi. În
încăperea din mijloc e locul unde a fost mormîntul Preacuratei. În încăperea din dreapta se află
mormîntul Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Preacuratei. Ne apropiem cu smerenie de locul unde a
fost mormîntul Preacuratei. Altarul este întreg de marmură roşie şi străluceşte de mulţimea
candelelor de aur şi argint. Locul unde a fost Sf. Mormînt e o încăpere mai mică în care - întocmai
ca la Mormîntul Mîntuitorului - încapi numai aplecîndu-te în genunchi.
Îngenunchem cu sufletul înfiorat şi, intrînd rînd pe rînd, sărutăm icoana Adormirii, aşezată pe
locul unde a fost Sf. Mormînt. Călugării veghează neîncetat şi fac slujbe în acest preasfînt loc. Am
aflat cu bucurie că şi o călugăriţă româncă (maica Vitalia, din Chişinău) veghează la mormîntul
Preacuratei şi se roagă aici pentru fiii şi fiicele neamului nostru. Î. P. S. Sa, mitropolitul Nicolae, îi
dă arhiereasca binecuvîntare şi cuvintele de îndemn la frumoasa chemare ce şi-a ales-o.
Un călugăr ne-a spus lucruri interesante despre trecutul acestei biserici. Pe locul unde
Preacurata a fost îngropată vremelnic, Sf. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a clădit mai întîi o
măreaţă biserică. Această biserică a dăinuit pînă prin veacul al V-lea cînd apoi a fost dărîmată şi
rezidită în mai multe rînduri. Pe urmă cruciaţii reclădiră cu totul Sf. Biserică şi îi deteră forma pe
care o are azi. Cruciaţii au zidit şi faţada intrării în Sf. Mormînt. Biserica e unică în felul ei în tot
ţinutul Ierusalimului, fiind întreagă săpată în stîncă, în adîncul pămîntului. Biserica Sf. Mormînt al
Preacuratei aparţine cu totul Bisericii Ortodoxe greceşti.
Şi acum să urmăm mai departe cu cele văzute înăuntru, în Sf. Biserică. Doamne, ce lucruri de
suflet înălţătoare vedem în toate părţile! Femei de prin toate ţările, din toate neamurile şi
confesiunile, vin mereu să se roage şi să plîngă lîngă mormîntul Preacuratei. Ortodocşii s-au
adeverit şi aici mai îngăduitori faţă de alte confesiuni. Ei au îngăduit şi altor confesiuni să-şi aibă
cîte o capelă de închinare în acest preasfînt loc. Astfel de capele au armenii, abisinienii, copţii, ba
chiar şi mahomedanii au avut un lăcaş de rugăciune (numit pe limba lor mihrab), pentru că şi
mahomedanii cinstesc pe Maica Domnului, siti Mariam, cum îi zic ei, maica profetului Isa.
În acest chip la mormîntul Preacuratei se întîlnesc şi se închină femei şi popoare din toată
lumea, fără deosebire de neam şi confesiune. Întocmai ca la Biserica Sf. Mormînt al Mîntuitorului,
aşa a voit Dumnezeu ca şi lîngă mormîntul Născătoarei să se strîngă toate neamurile lumii atrase de
lacrimile şi de rugăciunile celei ce a fost Maica Durerilor, mai curată fără de asemănare şi decît
oamenii şi decît îngerii.
În afară de cele sus amintite, mai ales este la mormîntul Preacuratei ceva ce mişcă sufletul.
Acolo în adîncimi, în apropierea Sf. Mormînt este şi un izvor din care curge neîncetat, pe o ţeavă de
fier, apă limpede şi curată ca cristalul. Un astfel de izvor pe la Ierusalim e un dar, o comoară
nepreţuită. Lîngă mormîntul Preacuratei izvorul pare a fi un izvor al darurilor, un izvor ce răsare din
adîncimea vieţii celei ce ne-a dat pe Izvorul Vieţii.
Ne apropiem de izvor, aducîndu-ne aminte de cîntările Acatistului: Pe ai tăi cîntăreţi,
Născătoare de Dumnezeu, întăreşte-i, ceea ce eşti izvor viu şi îndestulat...
Ne apropiem şi bem cu toţii din apa izvorului ca dintr-un izvor viu şi îndestulat...
Călugării spun că izvorul are şi darul tămăduirii bolilor şi mulţi bolnavi s-au tămăduit cu apa
lui.
În adîncimea şi tăcerea Sf. Mormînt, murmurul izvorului parcă e plînsul Maicii Domnului. Nu
este pelerin care să nu plîngă lîngă mormîntul Preacuratei. Întocmai ca lîngă Mormîntul Domnului
şi la Mormîntul Preacuratei lasă închinătorii cele mai multe lacrimi.
Soseşte vremea să ieşim afară. Ne apropiem încă odată de piatra Sf. Mormînt. Două femei
străine venite cine ştie de unde de prin depărtările Asiei se roagă îngenuncheate în faţa Sf. Mormînt.
Ochii lor sînt plini de lacrimi. Cine ştie ce dureri îşi descopăr în faţa celei care a fost Maica
Durerilor şi acum e Maica Mîngîierilor. Sărutăm şi noi încă odată piatra tocită de lacrimile
milioanelor de închinători care au fost pe aici.
Ieşind afară, un călugăr ne spune o legendă în legătură cu înmormîntarea Preacuratei. Pe cînd
duceau apostolii pe Preacurata spre mormînt, fură atacaţi de o ceată de iudei în inimile cărora ardea
încă vechea ură contra Domnului Isus. În fruntea atacatorilor era un preot (rabin), şi voiau să
răstoarne sicriul purtat pe mîini de apostoli. Dar n-apucă preotul să se atingă de sicriu şi îndată i se
uscară mîinile, iar ceilalţi hulitori orbiră. Hulitorii se căiră plîngînd cu amar, şi trecînd la legea
creştină, se botezară, recăpătîndu-şi vederea, iar preotul, mîinile.
Iată am ajuns afară. Ne închinăm în faţa intrării şi ne depărtăm. Femeile care au fost cu noi în
pelerinaj au mai venit şi în alte zile să se roage aici la Mormîntul Preacuratei. Într-o zi am văzut pe
una care îşi citea Acatistul Născătoarei, îngenuncheată pe locul unde a stat corpul Preacuratei. Ce
mare învrednicire! Ce mare dar!

Iată cetatea lui David

 La Ierusalim sînt multe de văzut şi din cele istorisite în Biblia Vechiului Testament, căci
aproape toată Biblia Vechiului Testament s-a petrecut aici în Ierusalim şi jur. Aici la Ierusalim a trăit
şi David prorocul, Solomon înţeleptul şi alţi împăraţi împreună cu istoria şi întîmplările lor. Le vom
lua pe acestea rînd pe rînd.
David împăratul a întărit Ierusalimul cu ziduri mari, a făcut din Ierusalim o cetate puternică
înconjurară cu zid şi turnuleţe. Din uriaşa clădire a rămas încă pînă în ziua de azi o bună parte din
zidurile temeliei şi o bună parte din vestitul turn al lui David. Nu s-a mai rezidit, ci se păstrează pînă
în ziua de azi aşa cum a scăpat din curgerea vremilor. Dăm alături fotografia cetăţii aşa cum e în
ziua de azi. Dar aşa ruinată cum este această cetate, este o ruină măreaţă şi înfiorătoare. Cînd intri în
Ierusalim această ruină te izbeşte mai întîi. Chiar fără să cunoşti Biblia şi istoria acestei cetăţi, un
fior te cuprinde cînd o vezi. Te simţi înfiorat şi îţi dai îndată seama că aici s-au petrecut lucruri mari.
În zidurile cetăţii se află blocuri uriaşe de piatră pătrată; turnul are o înălţime de peste 20 de metri.
Cu sufletul înfiorat m-am apropiat de ruinele acestei cetăţi. Păşind peste uriaşele pietre rămase din
vremea lui David, mi-am adus aminte de psalmii şi psaltirea lui David; mi-am adus aminte de
psaltirea pe care mi-a lăsat-o mama de moştenire cînd a murit, lăsîndu-mă singur în lume la vîrsta
de 7 ani; mi-am adus aminte de toate mîngîierile, de toată tăria şi puterea ce am sorbit-o mereu din
această carte sfîntă.
Fiecare piatră ce o atingeam cu piciorul parcă dădea un răsunet de psalm. Părea că pietrele
grăiesc şi fiecare piatră spune un vers din psaltire... Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a
pune întru Domnul toată nădejdea mea (Psalm 72, 28)... Domnul este lumina mea şi
Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi
înfricoşa? (Psalm 26, 1-2). Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie
omul (Psalm 117, 6)... Întru inima mea am ascuns cuvintele Tale ca să nu greşesc Ţie (Psalm
118, 11)... Mi-aduc aminte noaptea de Numele Tău, Doamne, şi am păzit legea Ta (Psalm 118,
55).
Iată am ajuns sus în turn. Un fior mă cuprinde cînd mă gîndesc că aici în acest loc a scris David
cei mai mulţi psalmi. De aici a profeţit David patimile Mîntuitorului. De aici a strigat David în cele
patru părţi ale lumii: Mărturisiţi-vă Domnului, căci este Bun, căci în veac ţine îndurarea Lui.
Aleluia (Psalm 117, 1). De aici a strigat: Nădăjduiţi spre Domnul... temeţi-vă de Domnul, că n-
au lipsă cei ce se tem de El (Psalm 33, 9). De aici a strigat: Gustaţi şi vedeţi că Bun este
Domnul (Psalm 33, 8), de aici a strigat şi fioroasele cuvinte: Moartea păcătoşilor cumplită este
(Psalm 33, 20). De aici a strigat David să laude toată suflarea pe Domnul. De aici a strigat
David profeticele cuvinte: Fericit este neamul căruia Domnul Dumnezeu este nădejdea lui (Psalm
32, 12)... În mormînt vor intra toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Psalm 9, 17). O, de ar
înţelege şi neamul meu această strigare!

La ţarina olarului şi locul pierzării lui Iuda

Ţarina olarului sau a sîngelui care s-a cumpărat pe cei 30 de arginţi ai lui Iuda, se păstrează şi
în ziua de azi tot acolo unde era pe vremea Mîntuitorului. Pe limba arabilor ea se cheamă la
Ierusalim Hakeldama, ţarina sîngelui. E aşezată pe o coastă sud-vestică a Ierusalimului. Dăm mai
jos fotografia acestei coaste unde se află ţarina olarului. Se vede din toate părţile Ierusalimului.
Parcă anume strigă tuturor: iată locul unde s-a sfîrşit Iuda trădătorul! Ca să cercetăm acest loc ne-
am coborît din Ierusalim, jos în valea Hinom, şi apoi am suit coasta din partea sud-vestică a
oraşului. Coasta aceasta stîncoasă este plină de peşteri şi de văgăuni săpate în stînca dealului. Sînt
aceste peşteri şi găuri morminte vechi din vremea lui Solomon. În acest loc era încă din vechime
cimitir.
Deasupra în vîrful coastei se vede un pom cu ramurile apăsate (vezi imaginea). Tradiţia spune
că acesta ar fi pomul de care s-a spînzurat Iuda, respectiv ar fi un urmaş al acestui pom, căci pomul
care a văzut fiorosul sfîrşit al lui Iuda, n-a putut dăinui peste atîtea veacuri. Tradiţia însă a păstrat
amintirea acestui loc. În vinele pomului ce-l arată tradiţia poate că mai curge şi azi din sucul
pomului care a văzut fiorosul sfîrşit al lui Iuda. Tot aici se află şi ţarina olarului.
 Locul unde Iuda şi-a dat duhul în mîinile diavolului este şi azi un loc urît şi fioros. Te înfioară
stîncile pline cu guri negre de morminte, te înfioară gîndul că aici jos, în valea Hinom, pe vremea
Mîntuitorului ardeau gunoaiele Ierusalimului, care închipuiau gheena, focul iadului... te înfioară
gîndul că pe aici a umblat Iuda vînzătorul... Abia apuci să te vezi scăpat din acest loc fioros.
Apăsat de mustrarea grozavei trădări, Iuda s-a tras unde era miros de moarte şi fum de gheenă...
s-a tras spre împărăţia întunericului şi a iadului.
Dăm alături fotografia cu ţarina olarului, aşa cum se află în starea de azi. În mijlocul acestei
ţarine se află cimitirul: o clădire, cu o singură încăpere mare. Temelia acestei clădiri şi jumătate din
pereţii ei o formează stînca. În această încăpere închisă erau săpate mormintele. Evreii folosesc
acest loc de cimitire închise ca apărare contra şacalilor şi hienelor care dezgropau pe cei îngropaţi în
locuri deschise.
 Ce am mai văzut în valea Chedron
Mormîntul prorocului Isaia

Precum spuneam, văile Hinom şi Chedron care înconjoară Ierusalimul dinspre răsărit, asfinţit şi
sud, sînt pline de amintiri biblice. Aflîndu-ne acum coborîţi în aceste văi, vom scrie rînd pe rînd
despre tot ce am mai văzut prin aceste văi şi pe urmă ne vom sui pe Muntele Sionului ca să vedem
locul unde a fost Sionul şi templul cel vestit al lui Solomon. Jos, în valea Chedron, se află şi Lacul
Siloamului despre care am mai scris. Nu departe de Lacul Siloamului se află locul unde a fost
omorît şi îngropat Isaia prorocul. Vom începe cu descrierea acestui loc.
Isaia prorocul a trăit la Ierusalim între anii 730-800 înainte de Hristos. A fost alesul şi trimisul
Domnul să cheme pe evrei la întoarcere către Dumnezeu. Pe la începutul vieţii sale a fost prietenul
unui rege bun şi cu frica lui Dumnezeu, cu numele Ezechia. Însă după moartea lui Ezechia a urmat
la domnie un rege rău, Manase, care a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împ. cap. 21).
Atunci s-a ridicat prorocul Isaia şi a început să mustre fărădelegile regelui, profeţind că va veni
pedeapsa şi urgia lui Dumnezeu. Însă Manase n-a ascultat chemarea Domnului. El a început să
omoare pe profeţi. Şi a vărsat Manase mult sînge nevinovat pînă acolo încît a umplut Ierusalimul de
la un capăt la altul... (2 Împ. 21, 16). Între cei omorîţi de regele cel păgînit a fost şi Isaia
prorocul. Tradiţia spune că Manase, regele cel ticăloşit, a dat ordin soldaţilor să-l tîrîie pe prorocul
Isaia afară din cetate, jos în valea Chedron. Apoi aici, în faţa lui Manase, prorocul Isaia a fost tăiat
cu ferăstrăul, o moarte fioroasă, însăşi o mărturie despre ce suflet păgînit era regele Manase.
Amintirea locului unde s-a petrecut această fioroasă crimă se păstrează pînă în ziua de azi. Se
află nu departe de locul unde a fost Lacul Siloamului. Locul unde Isaia prorocul a fost omorît şi
îngropat e însemnat cu o ridicătură de pietre strînsă în jurul unui arbore. La stînga se află o
adîncitură în care se strînge apă pe vremea ploilor. Dăm alături fotografia acestui loc aşa cum se
află în starea de azi.

La mormîntul lui Absalom, fiul lui David

Înaintînd în sus pe vale, la Chedron, iată se iveşte în faţa noastră mormîntul lui Absalom, un fiu
al împăratului şi prorocului David. Dăm mai încolo fotografia acestui mormînt. Este acest mormînt
o criptă foarte măreaţă şi mişcătoare. A fost făcută cu atîta meşteşug că dăinuieşte de mii de ani.
Cripta a fost tăiată şi cioplită într-o stîncă întreagă, care se vede şi acum în spatele ei. Fundamentul
criptei, cam de la jumătate în jos, e însăşi stînca, cioplită şi împodobită cu coloane săpate tot în
piatra stîncii. Peste această temelie, de la jumătate în sus, se ridică zid de piatră mare, cioplită.
Deasupra zidului are o formă rotundă ca o cupolă, iar vîrful ei ca un vas de flori. Cripta e de 6 m de
lungă, 6 m de lată şi 6 m şi jumătate de înaltă. Înăuntru e un loc gol de 2 m². Cripta aparţine
evreilor.
Biblia spune că această criptă a fost clădită de însuşi Absalom. Pe cînd trăia, Absalom şi-a
ridicat un stîlp de aducere aminte în valea împăratului. Căci zicea: N-am fii prin care să se poată
păstra aducerea aminte a numelui meu, şi a pus numele său stîlpului, care şi azi se numeşte stîlpul
lui Absalom (2 Samuel 18, 18).
În jurul criptei se vede o turmă de oi, un soi de Palestina, cu coada groasă şi urechile lungi,
lăbărţate. Se văd şi doi beduini - un bărbat şi o femeie - stînd de vorbă în portul lor. Arborii ce se
văd sînt măslini.
Absalom era fiul lui David împăratul. Îndemnat de trufie şi îngîmfare s-a revoltat cu război
contra lui David, tatăl său.
În lupta aceasta Absalom a fost bătut. El însuşi, voind să fugă, şi-a agăţat părul capului în
ramurile unui stejar, şi Ioab, un ostaş al lui David, l-a omorît cu suliţa (2 Samuel cap. 18).
Biruinţa lui David s-a schimbat în jale şi plîngere. David tatăl a plîns cu amar moartea fiului său
Absalom.

La mormîntul apostolilor
 În valea Chedron mai sînt încă multe de văzut. Nu departe de cripta lui Absalom este un alt
mormînt, iarăşi vechi, săpat de asemenea în stîncă de piatră. Dăm alături fotografia acestui mormînt
văzut în faţa intrării. I se zice mormîntul apostolilor, întrucît tradiţia spune că pe vremea
Mîntuitorului aici era o peşteră în care s-au ascuns 8 apostoli după prinderea Mîntuitorului în
Grădina Gheţimani. Că ar fi şi îngropat aici vreun apostol, nu se ştie. Mormîntul e săpat în stîncă,
deasupra la intrare are podoabe de flori săpate în piatră.
În faţa acestei peşteri-mormînt, mi-a venit iarăşi în gînd istoria patimilor Mîntuitorului. M-am
gîndit iarăşi cum L-au părăsit pe Domnul învăţăceii Lui. Am plîns în faţa acestei peşteri, gîndindu-
mă că şi eu L-am părăsit pe Domnul cînd trebuia să-L mărturisesc. Am suspinat gîndindu-mă că şi
viaţa mea este plină cu astfel de peşteri în care am fugit şi m-am ascuns de mărturisirea Domnului,
ca să nu mi se întîmple ceva.
În faţa peşterii în care s-au ascuns apostolii pe vremea cît au ţinut patimile Mîntuitorului, mă
gîndesc de cîte ori ne ascundem şi fugim noi, temîndu-ne să-L mărturisim pe Domnul. Din faţa
acestei peşteri eu strig cititorilor acestei cărţi: Mărturisiţi-L pe Domnul cu viaţa şi faptele voastre...
mărturisiţi-L pe Domnul, orice ar fi să vi se întîmple!

Trei morminte săpate într-o stîncă

În Valea Chedron mai sînt încă multe de văzut. Amintesc acum ceva despre încă nişte morminte
istorice. În coasta Văii Chedron sau Iosafat, faţă în faţă cu Sionul (templul lui Solomon), se află
mulţime de morminte evreieşti, din care unele foarte vechi. Întreagă coasta e plină cu morminte.
Evreii ţin foarte mult să se îngroape aici în faţa Sionului. E pentru ei un fel de pămînt sfînt al
făgăduinţei în care zac îngropaţi profeţii lor şi trecutul lor. Îndeosebi sînt mişcătoare nişte morminte
săpate în stînca dealului de piatră. Dăm pe pagina următoare fotografia acestor morminte. E
mormîntul regelui Iosafat (cel din stînga), al sfîntului apostol Iacov (cel din mijloc) şi al prorocului
Zaharia (cel din dreapta). Lespezile mai mici ce se văd împrăştiate pe coastă sînt toate morminte.
Jos se vede un arab ducînd de la Lacul Siloamului cu măgăruşii apă încărcată în burdufuri de capră.
De mii de ani stau aceste morminte acolo în coasta văii Iosafat şi uşile lor sînt parcă nişte ochi
ce se uită în lume. Sînt săpate cu mare meşteşug, fiecare o singură bucată de stîncă. Înăuntru au mai
multe încăperi. Îndeosebi e foarte frumos lucrat mormîntul din mijloc, al sf. Iacov, avînd în faţă şi
două columne. Tradiţia spune că după prinderea lui Isus în Grădina Gheţimani, apostolul Iacov s-a
ascuns aici în peştera ce era pe acest loc şi a stat nemîncat, în post şi rugăciune pînă în ziua Învierii.
Aici ar fi fost şi îngropat.

Veniţi să ne suim în Sion,

în Muntele cel sfînt al Domnului...

În Biblie şi Psaltire se află o mulţime de locuri care amintesc despre Sion, despre Muntele cel
sfînt al Domnului. Însă mulţi, poate cei mai mulţi, nu vor fi ştiind anume cum şi unde a fost Sionul.
În aceste însemnări vom da pe larg şi istoria Sionului.
Ierusalimul, precum spuneam, se află clădit pe o colină cu două braţe. Colina dinspre răsărit se
cheamă Muntele Sionului. Acest munte (în realitate e mai mult un deal mare, decît un munte) are o
istorie ce trece prin toată Biblia. Aici a fost locul unde Avraam a voit să aducă jertfă pe fiul său
Isaac.
Muntele pe care i-l arătase Dumnezeu lui Avraam ca loc de jertfă pentru fiul său, a fost pe locul
unde e azi Muntele Sionului din Ierusalim. În vîrful Muntelui Sionului se află stînca Moria. În acest
loc a făcut Dumnezeu legămînt cu Avraam.
Tot pe acest loc de legătură sfîntă între Dumnezeu şi oameni s-a clădit mai tîrziu vestitul templu
al lui Solomon. Şi a început Solomon - spune Biblia - a zidi Casa Domnului în Ierusalim, în
Muntele Moria pe care Dumnezeu i-l arătase lui David, tatăl său (2 Cronici 3, 1). Dumnezeu
Însuşi Şi-a ales acest loc. De aceea zice Psaltirea într-un loc: Că a ales Domnul Sionul, Şi l-a ales ca
locuinţă a Lui... Acesta este locul Meu de odihnă, voi locui în el, căci l-am dorit (Psalm 131,
13-14).
De acest munte e legată întreaga istorie a poporului evreiesc, şi în parte şi istoria creştinătăţii.
De aceea cînta psalmistul: Bucuria întregului pămînt este Muntele Sionului, Muntele cel sfînt al
Domnului (Psalm 47, 2).
În după amiaza zilei de 29 septembrie, o ceată mai mică de pelerini plecăm să vedem şi să
cercetăm cu de amănuntul Sionul. Vechiul Sion a fost în partea de răsărit al Ierusalimului. Era
aşezat tocmai sus pe creasta Muntelui Sion. Ziduri uriaşe stăruie şi azi pe acest loc. Arabii au azi pe
acest loc o biserică pompoasă (despre care vom vorbi mai tîrziu). Muntele Sionului cu locul din
vîrful lui unde a fost Sionul, templul lui Solomon, e înconjurat dinspre răsărit, miazăzi şi apus, de
jur împrejur cu adîncimea văilor Hinom şi Chedron. Sîntem acum în adîncimea acestor văi. O
căldură înăbuşitoare ne urmăreşte. Trecem pe cărări pline cu pietre şi pulbere. Din valea Hinom
înaintăm spre valea Chedron şi, mergînd în sus prin această adîncime, înconjurăm mereu Muntele
Sionului. Cîntarea de la glasul întîi din Octoih: Înconjuraţi, popoarelor, Sionul şi-l cuprindeţi pe el...
se plineşte sub ochii noştri. Ne pare rău de oboseala suferită. Vom putea spune tuturor că am
înconjurat şi noi Sionul.
Din adîncul văilor Hinom şi Chedron ne uităm în sus spre vîrful Muntelui Sion. Sus pe creasta
dealului, cu adevărat Sionul apare ca un loc deosebit, ca o înălţime ce leagă cerul cu pămîntul. Are
şi azi Sionul ceva ce mişcă şi înalţă sufletul. Dăm mai jos fotografia Muntelui Sion văzut de jos din
adîncimea văilor Hinom şi Chedron. Faţă în faţă cu Sionul, spre răsărit se vede satul Siloam. E o
îngrămădire de case de piatră aşezate în faţa Muntelui Sion pe coasta Muntelui Măslinilor.
Un fior sufletesc simţi privind Sionul din adîncul văii Hinom. Aici în valea Hinom ardeau
gunoaiele Ierusalimului. Acest foc închipuia gheena, focul cel nestins. Aici e şi ţarina sîngelui unde
s-a îngropat Iuda. Un fior de groază simţi în acest loc. Faţă de Muntele Sionului cel înalt şi măreţ, te
simţi ca într-un adînc sufletesc. Te mînă parcă ceva să ieşi cît mai degrab din acest loc. Întunericul
stă parcă în faţă cu lumina şi cerul cu iadul. Te atrage ceva spre Domnul, spre înălţime. O lacrimă se
furişează în ochii mei. Mă gîndesc: Doamne, cum stăteam şi eu odată în adîncul fărădelegilor!
Inima mea nu se înălţa şi ochii mei nu priveau spre cele înalte (Psalm 130, 1).
Desfac Psaltirea şi, suind spre Sion, citesc psalmii treptelor (Psalmii 120-134). Aceşti psalmi
grăiesc despre o suire în Muntele Sionului, despre o înălţare la cele sufleteşti. Nicăieri n-am simţit
înţelesul şi fiorul lor aşa de mult ca aici la faţa locului, suindu-mă spre Muntele Sionului.
Ne vine parcă să cîntăm cu psalmistul: Dintru adîncuri am strigat către Tine, Doamne (Psalm
129, 1)... Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu? (Psalm 120, 1)... Cei
ce nădăjduiesc în Domnul sînt ca Muntele Sionului, care nu se clatină (Psalm 124, 1)...
Ne suim spre Sion şi sufletul nostru parcă se înalţă şi el.
Iată am ajuns în Muntele Sionului, unde a fost vestitul templu al lui Solomon. Acum voi scrie
ceva despre istoria templului lui Solomon. Pregătirile pentru zidirea acestui templu le-a făcut tatăl
lui Solomon, prorocul şi psalmistul David.
David împăratul a strîns grămezi uriaşe de material pentru Casa lui Dumnezeu. Bani a lăsat o
sută de mii de talanţi de aur, un milion de talanţi de argint şi o mulţime de aramă şi fier ce nu se
poate cîntări (1 Cronici 22, 14).
După moartea lui David, Solomon s-a apucat de lucru cu puteri uriaşe. Solomon - spune Biblia
- a numărat 70.000 de oameni care să transporte materialul, 80.000 care să taie pietre din munte şi
3.000 care să privegheze asupra lucrătorilor. Lemnul de cedru l-a adus din Munţii Libanului, de la o
depărtare de 200 de km. Zeci de mii de oameni au lucrat timp de 20 de ani la această Casă a lui
Dumnezeu. Cînd a fost gata, a ieşit o măreţie ce n-avea asemănare în toată lumea. În Biblie la cartea
1 a Regilor, cap. 6 şi la 2 Cronici cap. 3 şi 4 se află descris pe larg templul lui Solomon, cu toate
bogăţiile şi podoabele ce le avea. Între altele, spune Biblia că era acoperit cu aur altarul, bîrnele,
pragurile, pereţii şi uşile. Erau strînse în acest templu comori nepreţuite. În faţa chivotului Legii
erau aşezaţi doi heruvimi săpaţi în lemn de cedru de o mărime uriaşă. Aripile lor întinse aveau o
lungime de 20 de coţi. Sfinţirea acestui măreţ lăcaş a ţinut cîteva săptămîni de zile, luînd parte o
mulţime uriaşă de popor strîns din toate părţile lumii. Despre uriaşa sărbătoare a sfinţirii grăieşte şi
faptul că pentru ospătarea mulţimii, împăratul Solomon a tăiat 20.000 de boi şi 120.000 de oi (2
Cronici 7, 5).
După moartea lui Solomon măreţul templu a trecut prin multe şi grele încercări. În mai multe
rînduri a fost jefuit pentru comorile sale. L-au jefuit chiar şi unii regi iudei căzuţi în idolatrie
(Ahazia, Manase). Pe la anul 588 înainte de Hristos, evreii fură duşi în robia Babilonului.
Nabucodonsor cuprinse Ierusalimul, arse Casa lui Dumnezeu, dărîmă Ierusalimul, puse foc tuturor
caselor şi duse în Babilon toate vasele şi comorile din Casa lui Dumnezeu (2 Cronici 36, 13-
19).
Sub regele Cir iudeii întorşi din exil căpătară iarăşi voie a rezidi templul. Acesta a fost al doilea
templu. A fost ruinat şi acesta de Pompei, împăratul roman care asediase Ierusalimul, îl cuceri şi a
ucis 12.000 de evrei.

Templul pe vremea Mîntuitorului

Templul de pe vremea Mîntuitorului a fost templul al treilea. Acest templu a fost clădit la anul
39 înainte de Hristos. Pe atunci Iudeea era stăpînită de romani. Pe tronul Iudeii ajunse Irod cel
Mare. Ca să-şi cîştige încrederea şi dragostea poporului iudeu acest Irod se apucă să rezidească cu
totul, din nou, templul de odinioară al lui Solomon. Nouă ani lucră Irod la această clădire, folosind
zeci de mii de lucrători. El folosi şi zece mii de preoţi anume învăţaţi să lucreze în piatră şi lemn. Ei
lucrară lucrurile pentru altar. Cînd a fost gata, templul a ieşit aşa de măreţ ca cel de pe vremea lui
Solomon, numai podoabele şi aurăriile dinăuntru nu erau de aceeaşi valoare. Templul avea formă de
terasă, adică se ridica treptat-treptat, stînd pe locul cel mai înalt: altarul, chivotul Legii, Sfînta
Sfintelor. În faţa templului era un larg foişor. Acest templu măreţ dăinuia pe vremea Mîntuitorului.
Dăm alăturat fotografia acestui templu. În acest templu învăţa Mîntuitorul. Acest templu era fala şi
mîndria iudeilor. Istoricii spun că acest templu la lumina soarelui străluce atît de tare, încît ochii nu
puteau suferi lucirea lui. El închipuia tăria şi istoria poporului evreu.
Dar acest templu a avut o durată şi mai scurtă decît celelalte două. După 15 ani de la terminarea
lui a fost adus în acest templu un Copil Născut într-o peşteră din Betleem. Era Pruncul Isus. În acest
templu a recunoscut bătrînul Simeon pe Mesia şi a strigat: Acum slobozeşte Stăpîne pe robul Tău în
pace...
Aici în acest templu a tîlcuit Isus Scripturile, în vîrstă de 12 ani, cînd părinţii Îl pierduseră. Aici
a spus unele din cele mai frumoase pilde şi învăţături: despre banul văduvei (Luca 21), despre cel
ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă (Matei 22), etc. Aici a iertat pe femeia păcătoasă. Aici a
mustrat pe farisei şi cărturari. Aici a răsturnat mesele negustorilor. Aici a intrat în Duminica
Floriilor...
În Marţea cea Mare, Mîntuitorul a profeţit apostolilor dărîmarea templului prin următoarele
vorbe: Amin, amin zic vouă că nu va rămînea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată (Marcu
13, 1-4). Profeţia Mîntuitorului s-a împlinit întocmai. În anul 70 după Hristos, evreii încercară să
alunge stăpînirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor se sculă cu război mare împotriva
iudeilor. După crîncene bătălii, romanii cuceriră Ierusalimul şi i-au dat foc. Legiunile romane,
înfuriate de răscoala evreilor, distrugeau tot ce le ieşea în cale. Furia războiului n-a cruţat nici
templul. Împăratul Titus, fermecat de frumuseţea acestei clădiri, a voit să o cruţe, dar valurile furiei
nimeni nu le mai putea opri. Împăratul s-a aruncat în mijlocul ostaşilor, poruncindu-le şi rugîndu-i
să cruţe templul, dar totul era în zadar. Nimeni nu mai voia să mai asculte. În cumplita învălmăşeală
în care iudeii cădeau ca iarba, un legionar roman aruncă o torţă aprinsă pe fereastra templului. Într-o
clipă, templul se prefăcu într-o mare de flăcări pe urma căreia nu mai rămăseseră decît ruine.
Profeţia Mîntuitorului se împlinise.
Ca o minune Dumnezeiască, istoria spune că în acest grozav măcel n-a pierit nici un creştin din
Ierusalim. Mîntuitorul profeţise semnele pustiirii Ierusalimului în cuvintele: Cînd veţi vedea
Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să
fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de ogoare să nu intre în cetate.
Căci în zilele acelea va fi răzbunare, ca să se împlinească tot ce s-a scris... va fi mînie împotriva
norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile şi
Ierusalimul va fi călcat în picioare... (Luca 21, 20-25).
Cînd au văzut Ierusalimul înconjurat de oastea romană, creştinii şi-au adus aminte îndată de
profeţia Mîntuitorului şi s-au retras la timp din cetate pe care o aştepta groaza pustiirii - şi au scăpat.
Cînd au simţit că s-a apropiat profeţia în noaptea din urmă - călăuziţi de şoapta Duhului Sfînt -
s-au retras cu toţii în părţile de dincolo de Iordan, şi astfel au scăpat cu viaţă. Iudeii nu credeau în
această profeţie şi au pierit. Din clipa dărîmării Ierusalimului începe împrăştierea lor în toată lumea,
începe blestemul ce i-a ajuns de a fi un neam fără ţară.
Un fior sufletesc simt că mă cuprinde stînd pe locul unde s-au petrecut aceste lucruri. Mă
gîndesc la blestemul şi osînda ce i-a ajuns pe evrei pentru orbia lor sufletească. Mă gîndesc la
minunata scăpare a creştinilor. Mă gîndesc la plinirea din cuvînt în cuvînt a profeţiei Mîntuitorului.
Cu adevărat, cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Lui vor rămînea în veci. Cîţi însă ascultă
cuvintele Lui şi le împlinesc?
Din această pustiire templul nu s-a mai refăcut. A rămas un loc pus sub osîndă şi blestem pentru
Sîngele Mîntuitorului şi al profeţilor. Tradiţia spune că în timpul răstignirii Mîntuitorului s-au auzit
prin templul lui Solomon glasuri cereşti strigînd: Veniţi să părăsim locul acesta! Dumnezeu a părăsit
Sionul, cetatea pe care Şi-o alesese Lui Însuşi ca locuinţă. Sionul a rămas un loc sub osîndă şi
blestem. Acest lucru s-a văzut mai tîrziu printr-o minune. Un împărat păgîn, cu numele Iulian, un
mare duşman al creştinismului, voind să contrazică şi să dea de minciună profeţia Mîntuitorului
despre dărîmarea templului, încercă să reclădească iar Sionul. Spre acest scop a adus la Ierusalim
ostaşi şi maeştri care, mînă în mînă cu evreii, s-au apucat de lucru. Dar cînd au voit să aşeze
temeliile, au izbucnit din adîncul pămîntului flăcări îngrozitoare în care au ars o mulţime de
lucrători. Lucrarea a trebuit să înceteze. Era o arătare de la Domnul că profeţia Lui trebuie să se
plinească. Sionul stă azi sub blestemul Domnului. Pe locul unde erau odată ziduri puternice şi
podoabe strălucitoare, ară arabul, spre plinirea profeţiei de la Ieremia: Sionul va fi arat ca un cîmp.
Din vechiul Sion au mai rămas numai cîteva ziduri din temelia şi vîrful stîncii Moria unde era
aşezat chivotul Legii. Aşa a pedepsit Dumnezeu orbia sufletească a evreilor!
Patru locuri din Biblie stau sub blestem ceresc: Sionul, Ierihonul, Tirul şi Babilonul. Toate patru
au fost cetăţi măreţe, dar le-a ajuns blestemul. Blestemat să fii, Tirule, şi nimicit cu desăvîrşire
(Ezechiel 26). Blestemat să fie omul care se va ridica să zidească din nou Ierihonul (Iosua
6). Iar tu, Babilonule, în veci vei rămînea nelocuit, ca Sodoma şi Gomora (Ieremia 50).

Ce se află azi pe locul unde a fost

templul lui Solomon

După cucerirea Ierusalimului de către romani, pe locul unde fusese templul lui Solomon, s-a
ridicat un templu în cinstea zeului păgîn Jupiter. Constantin cel Mare mai tîrziu a dărîmat acest
templu, clădind altul pe locul unde a fost Golgota, în semnul că Sionul s-a mutat sus pe Muntele
Golgota. Mai tîrziu, arabii recuceriră Ierusalimul şi au luat în stăpînire şi locul unde fusese Sionul.
La anul 637 după Hristos, califul Omar, curăţă de ruine Sionul şi clădeşte o măreaţă moschee
mahomedană, pe care urmaşii lui o tot completară şi împodobiră. Această moschee stă şi azi în
vîrful Sionului şi e o adevărată minune de frumuseţe şi împodobire. Dăm alături fotografia acestei
biserici musulmane.
E aşezată sus pe Muntele Sionului, şi cupola ei se vede din mare depărtare. E aşezată pe un
teritoriu foarte larg, avînd de jur împrejur o curte de aproape jumătate km². Locul şi biserica aceasta
sînt în mare cinste la arabi. După Mecca şi Medina (Ierusalimul arabilor), moscheea de pe Muntele
Sion este locul cel mai sfînt pentru arabi. Merg şi arabii la Ierusalim în pelerinaj să se închine la
acest loc. Locul acesta este păzit şi apărat zi şi noapte de arabi. În vremile mai de demult, înainte de
război era apărat de o legiune întreagă de hogi (preoţi mahomedani). Nu era iertat nici măcar să se
apropie cineva de acest loc. O încercare de a intra, chiar şi din greşeală, o plăteai cu viaţa. Hogii te
spintecau la moment în numele lui Mahomed profetul. Locul e păzit şi azi, dar nu cu atîta străşnicie.
Fără îngăduinţă specială şi fără bacşiş nu poţi intra. O mulţime de copii arabi străjuiesc pe la porţile
de intrare. Un pelerin de al nostru, apropiindu-se prea tare de intrare a fost înfăşcat de copiii
apărători ai locului sfînt. Îl trăgeau toţi din toate părţile de haine. Abia s-a văzut scăpat de ei. Însă
dacă plăteşti bacşiş ţi se deschid îndată porţile larg. (Cam aşa-i şi pe la multe uşi din ţara noastră).
Evreii nu intră în acest loc. Se tem că ar călca pe locul unde a fost Sfînta Sfintelor. Şi acest lucru,
după pravilele lor, este un păcat de moarte.
Moscheea arabă de pe Muntele Sionului este de o frumuseţe ca în poveşti. Are culoare vineţie,
culoarea cerului. Pereţii pe dinafară sînt îmbrăcaţi în porţelanuri fine, de diferite culori. Deasupra, la
mijloc are o boltă măreaţă în forma cerului. Cînd intri în ea te simţi parcă transportat într-o lume de
basm. În toate părţile sînt stîlpi de marmură scumpă, pereţi îmbrăcaţi în mozaicuri de diferite culori.
În mijlocul acestor podoabe strălucitoare deodată se iveşte vîrful unei stînci negre, de parcă-i de
fier, înconjurată cu un grilaj de fier. E stînca Moria.
Aceasta e stînca Moria, locul pe care era aşezat templul lui Solomon. Pe vîrful stîncii stătea
chivotul Legii. Arabii ţin cu mare sfinţenie la această stîncă. De ce? Întîia dată pentru că în legea lor
sînt şi unele părţi din Vechiul Testament. Şi ei cred, spre pildă, în Avraam care a vrut să aducă jertfă
pe fiul său Isaac în acest loc.
Credincioşii lui Mahomed spun că stînca acoperă un palmier udat de unul din rîurile
Paradisului. La Judecata din urmă - spun ei - aici pe această stîncă Îşi va aşeza Dumnezeu tronul ca
să judece sufletele şi să aleagă neghina din grîu. Aici s-a rugat Mahomed, profetul lor, şi ar fi lăsat
vorbă că o rugăciune făcută în acest loc face cît o mie în altă parte. Tot de aici s-ar fi înălţat
Mahomed, călare pe un cal înaripat. A voit să ducă şi piatra cu el, dar îngerul Gavril a oprit-o cu
mîna. Se mai spune şi legenda, că stînca ar fi vorbit cînd a sosit acolo Omar, cuceritorul
Ierusalimului, şi i-a urat bun sosit. Fel de fel de astfel de credinţe leagă mahomedanii de acest loc.
Interesantă este credinţa legată de o altă piatră mai mică ce se află în această biserică arabă. Pe
faţa unei pietre cam de un m² se văd cîteva capete de cuie bătute în ea. De jur împrejur se văd
găurile rămase după alte cuie care în decursul vremii au căzut de acolo. Arabii spun că această
piatră e ceasul vremii. Au fost în ea 16 cuie din care au mai rămas numai 4. Celelalte au dispărut.
Cînd şi acestea vor dispărea, va fi sfîrşitul lumii şi sufletele vor trece pe aici în Paradis - zic ei.
Este şi aceasta o legendă care te înfioară în acest loc, chiar dacă nu eşti într-o credinţă cu cel
care o spune.

Grajdurile şi fîntînile lui Solomon

Aici, sus pe Muntele Sion, unde a fost templul lui Solomon, mai sînt încă multe lucruri
interesante de văzut. Se văd cîteva urme şi din vestita mărire şi bogăţie a lui Solomon. Biblia spune
că împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii pămîntului în bogăţii şi înţelepciune... Toate vasele
împăratului erau de aur curat. Nimic nu era de argint. Pe vremea lui Solomon, argintul nu avea nici
o trecere (1 Împ. 10, 21-23). Între altele, spune Biblia, că Solomon avea 40.000 de iesle
pentru caii de la carele lui şi 12.000 de călăreţi (1 Împ. 4, 26). Pentru atîta amar de cai,
Solomon trebuia să aibă grajduri uriaşe. Urmele cîtorva din aceste grajduri uriaşe se văd şi se
păstrează pînă în ziua de azi. Aceste grajduri se află săpate jos în adîncul pămîntului, respectiv în
adîncul stîncii Sionului. De lîngă locul unde e moscheea lui Omar coboară în adînc nişte scări de
piatră întortocheate şi deodată se desface un loc larg, un fel de gang lung cu nesfîrşite încăperi
împărţite cu stîlpi uriaşi de piatră. Aici au fost vestitele grajduri ale lui Solomon. Se văd şi azi
belciugele de fier de care erau legaţi caii.
Cu prilejul vizitei împăratului Wilhelm al II-lea la Ierusalim, turcii au văruit cu alb grajdurile, o
inovaţie ridicolă ce nu se potriveşte cu vechimea lor.
O legendă spune că în apropierea acestor grajduri subpămîntene ar fi locuit şi dreptul Simeon.
De aici s-ar fi suit zi de zi în templu, aşteptînd pe Cel Făgăduit. Aici în apropiere a fost şi templul în
care bătrînul Simeon a primit în braţele sale pe Pruncul Isus.
Grajdurile lui Solomon, fiind săpate în adîncul stîncii Sionului, au slujit ca loc de adăpost în
vremuri de bejenie. Pe timpul asedierii Ierusalimului din partea romanilor, aici au căutat scăpare o
mulţime de evrei. Au pierit însă de foame. După arderea Ierusalimului şi cucerirea templului, nişte
ostaşi romani, intrînd să bea apă în aceste subterane, aflară aici o mulţime de cadavre şi oameni
intraţi în agonia morţii.
De însemnat este şi faptul că Solomon trăgea apa de lipsă în acest loc pe nişte canale
subpămîntene lungi de km. întregi. Sus în Muntele Sionului nu este nici un izvor de apă. Într-o vale,
spre Betleem, făcuse Solomon nişte fîntîni uriaşe din ciment, aşezate între două dealuri. De aici
trăgea apa de lipsă. La jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Betleem sînt aceste fîntîni. Sînt într-o
vale. Valea întreagă dintr-o margine într-alta e prefăcută în trei uriaşe fîntîni în care se strîngea apă
de rezervă. De aici apa se aducea apoi prin canale pînă la Ierusalim. Apa se strîngea din cîteva
izvoare şi din apele ploilor. Cu apele din aceste fîntîni se făceau şi irigaţii pentru rodirea pămîntului
şi creşterea pomilor. Pe vremea lui Solomon cîmpia aceasta era plină de arbori şi livezi frumoase.
Azi e pustie. Cu rostul acestor fîntîni se lăuda Solomon în Eclesiast: Mi-am făcut scăldători de apă
ca să adăp din ele dumbrăvi ce odrăslesc! (Ecles. 2, 5-6).
Urmele acestor fîntîni dăinuiesc pînă azi. Dăm alături fotografia lor. Sînt trei fîntîni. Fiecare e
cu cîte 6 m mai sus una decît alta. Sînt parte săpate în stîncă, parte făcute din zid puternic. Între ele
e o depărtare de 49 m. Lungimea lor e de 116, 129 şi 177 m, lăţimea între 45-47 m, iar adîncimea de
7, 12 şi 15 m. Fiecare fîntînă are trepte pe care se pogora după apă în vremea cînd apa se împuţina.
Stînd pe locul unde a fost mărirea şi bogăţia lui Solomon, mă gîndesc la cartea Eclesiastului din
Biblie, scrisă de înţeleptul Solomon. În această carte Solomon a cîntat deşertăciunea acestei lumi.
Deschid Biblia şi citesc la locul unde Solomon a zis: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt
deşertăciune... Ziditu-mi-am case, sădit-am vii, făcutu-mi-am fîntîni, avut-am cirezi de boi şi turme
de oi, strîns-am aur şi argint... Apoi cînd m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le-
am făcut cu mîinile mele şi la truda cu care le-am făcut, am văzut că în toate este numai
deşertăciune şi goană după vînt şi că nu este nimic trainic sub soare... (Ecles. 1, 2 şi 4,
11).
Deşertăciunea deşertăciunilor... toate sînt deşertăciune. Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău.
Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu
va aduce orice faptă la judecată cu toate cele ascunse, fie bune, fie rele (Ecles. 12, 8-14).
Înţeleptul Solomon parcă a scris despre sine însuşi aceste înţelepciuni. A dovedit cu pilda şi păţania
vieţii sale cele scrise. Din bogăţiile sale n-a mai rămas nimic. Aici la faţa locului îmi vine să întreb,
să strig: Solomoane! Unde îţi este aurul, argintul şi caii cu care te lăudai? Toate au pierit, toate s-au
topit. A rămas însă aurul minţii tale, au rămas pildele tale din Biblie!

La zidul plîngerii evreilor...

Am arătat pe larg cum s-au plinit profeţiile despre dărîmarea Sionului şi cum i-a ajuns pe fiii lui
Israel blestemul împrăştierii lor în toată lumea. Din vechiul Sion, din fostul templu al lui Solomon,
din vechea mărire a poporului evreu, se mai păstrează azi numai rămăşiţele unui zid care a fost pe
vremuri în temelia Sionului. Acest zid se află în partea dinspre apus a locului unde a fost odinioară
Sionul şi templul. Acesta e aşa numitul zid al plîngerii, la care se strîng şi se roagă evreii din toată
lumea.
Cînd am fost noi la Ierusalim, tocmai se nimeriseră serbările corturilor la evrei. Mulţime mare
de evrei era cu acest prilej la Ierusalim şi la zidul plîngerii. În preseara serbării lor am plecat să
vedem acest zid şi pe evrei rugîndu-se.
Coborîm pe mai multe străzi, dăm într-o stradă îngustă cu case de beduini săraci, cotim la stînga
şi iată sîntem în faţa unui zid uriaş la poalele căruia se văd rînduri de oameni încovoiaţi de spate şi
întorşi cu faţa spre zid. Se roagă, plîng şi se tînguiesc cu fel de fel de glasuri, aşa cum e în datină la
evrei. Bocetele lor se aud de departe.
Ceea ce te mişcă mai întîi e uriaşul zid care stă în faţă cu creştetul ridicat în sus, spre cer. E
zidul cu care înţeleptul Solomon a întărit coasta Sionului. E o rămăşiţă din temelia vechiului Sion. E
făcut acest zid din uriaşe pietre pătrate. Unele pietre au şi cîte 2 m²? Vechimea acestui zid şi
proporţiile lui uriaşe te înfioară. Zidul e înalt de 14 m şi lung de 18 m.
Mă apropiu mai tare să văd evreii cum se roagă. O stradă îngustă trece prin faţa zidului. E plină
această stradă de plîngători. Ne amestecăm şi noi printre ei să-i vedem şi să-i auzim cum se roagă.
Se pot vedea aici evrei din toate părţile lumii. Iată pe un evreu din Galiţia, cocoşat de spate şi cu
cîrlionţii pe la urechi, iată pe evreul din Turcia, pe cel din Asia, pe cel din Rusia, alături de cel din
România, pe cel din Ungaria, alături de cel din Polonia, Germania, etc. Sînt aici fel de fel de chipuri
şi de porturi de evrei adunaţi din cele patru părţi ale lumii pe unde i-a risipit blestemul ceresc.
Înfăţişarea lor e însă aceeaşi... Parcă e scrisă şi pe faţa lor osînda şi pedeapsa ce o poartă. Dintre
toţi, cei mai simpatici la înfăţişare sînt evreii din Spania. Poartă haină lungă de mătase fină colorată,
nu poarte cîrlionţi, sînt foarte eleganţi, curaţi şi au o înfăţişare demnă. Femeile au un fel de şaluri
mari cu care îşi acoperă capul cînd se roagă. Săracii şi bogaţii se roagă şi plîng alături.
De ce plîng evreii la acest zid? Cine cunoaşte Biblia ştie de ce. Evreii îşi plîng mărirea pierdută.
Îşi plîng aducerea aminte a vremilor cînd erau o împărăţie şi aveau o ţară a lor. Îşi plîng pedeapsa ce
i-a ajuns şi i-a împrăştiat în cele patru părţi ale lumii. Şi au de ce plînge. Poporul evreu stă sub un
blestem şi o pedeapsă cumplită. Ei stau sub blestemul pe care l-au adus asupra lor cuvintele
strămoşilor lor care au strigat în faţa lui Pilat: Sîngele Lui (al lui Isus), să cadă asupra noastră şi a
copiilor noştri. Acest blestem i-a împrăştiat în toată lumea. Această osîndă pe care au luat-o asupra
lor, i-a făcut un popor fără ţară, uitaţi de Dumnezeu şi batjocoriţi de oameni. Evreii şi istoria lor sînt
doar cea mai grăitoare mărturie despre plinirea Scripturilor.
La zidul plîngerii, evreii se roagă cu multă durere. Nu-i vorbă, sînt şi aici destui care se roagă
mecanic, numai cu bolboroseala gurii, ca prin sinagogi, dar sînt unii care se roagă cu toate suspinele
inimii lor. Am văzut în special pe cîteva femei plîngînd cu durerea mamelor care şi-au pierdut
copiii. În decursul rugăciunii, plîngătorii sărută şi îmbrăţişează pietrele din zid, care sînt tocite de
mulţimea lacrimilor şi sărutărilor.
În decursul plîngerii, evreii cîntă versuri din Biblie, şi în special din Plîngerile lui Ieremia. Un
rabin începe plîngerea, strigînd: Din pricina templului care s-a sfărîmat..., la care gloata răspunde,
plîngînd: Stăm singuratici şi plîngem... Din pricina zidurilor noastre care s-au prăvălit... noi stăm
singuratici şi plîngem. Din pricina faimei noastre care s-a stins... noi stăm singuratici şi plîngem...
Am rămas de izbelişte şi plîngem... Părinţii noştri au păcătuit şi nu mai sînt, dar noi purtăm păcatele
lor... Ne doare inima şi ni s-au întunecat ochii din pricina că Muntele Sionului este pustiit, şacalii se
plimbă pe el... Întoarce-ne, Doamne, la Tine şi ne dă zile ca cele de odinioară... (Plîngerile lui
Ieremia).
În tăcerea serii, tînguirea evreilor este impresionantă, mişcătoare. Ai sta să lăcrimezi cu ei dacă
n-ai şti că sînt urmaşii celor care L-au răstignit pe Mîntuitorul. Te-ai ruga şi ai plînge împreună cu ei
dacă ei ar stropi cu lacrimile lor greşeala strămoşilor lor care au răstignit pe Mîntuitorul. Dar evreii
nu plîng această greşeală. Ei plîng pedeapsa ce i-a ajuns, dar nu plîng păcatul pentru care le-a venit
osînda. În inima lor ei şi acum urăsc pe Cel răstignit, urăsc pe Cel profeţit de prorocii lor, pe Isus
Mîntuitorul. La zidul plîngerii îţi vine să plîngi orbia sufletească a acestui popor.
În istoria omenirii nu se cunoaşte orbie sufletească mai mare decît cea a poporului evreu. Toată
Biblia Vechiului Testament, Biblia pe care o citesc şi ei, este plină de profeţiile care s-au împlinit
cuvînt cu cuvînt despre Mîntuitorul - şi totuşi nu vreau să-l primească pe Isus Mîntuitorul. De mii
de ani stau sub osînda şi blestemul Sîngelui Celui răstignit pe Cruce, dar nici azi nu vreau să
primească iertarea şi mîntuirea. Ei plîng pedeapsa, dar nu primesc iertarea.
Un cap de evreu galiţian se întoarce spre mine. Ce înfăţişare grozavă are! Vina răstignirii lui
Isus e scrisă în chip neşters pe faţa lui...
Dar la zidul plîngerii, evreii nu-şi plîng numai osînda, ci stropesc şi un ideal naţional,
sionismul.
 Ceva despre sionism

Ce este sionismul? Este credinţa evreilor într-o reînviere a Sionului şi a măririi poporului evreu.
Ei îşi reazemă această credinţă pe locurile unde se vorbeşte în Biblie despre o reclădire a Sionului.
Ei îşi reazemă credinţa pe profeţii ca acestea: Ascultaţi, neamuri, Cuvîntul Domnului şi spuneţi: Cel
ce a risipit pe Israel, îl va aduna... ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe Muntele Sionului (Ier.
31, 10-12)... vă voi scoate dintre neamuri şi vă voi strînge din toate ţările şi vă voi aduce iar în
ţara voastră... (Ezec. 36, 24; 37, 23-28). Sînt profeţii frumoase acestea. De o parte pentru
evrei ele sînt o mare deşertăciune. De o parte aceste profeţii se referă la vremile cînd evreii au
rezidit Sionul după robia babiloniană, iar de altă parte plinirea profeţiilor despre rezidirea Sionului
priveşte vremile şi pe evreii care se vor împăca cu Dumnezeu prin Jertfa cea mare şi sfîntă a Fiului
Său. Pînă cînd evreii nu se vor împăca cu Dumnezeu prin Jertfa Golgotei, pînă cînd nu vor plînge
cu amar păcatul ce l-au făcut strămoşii lor, răstignind pe Fiul lui Dumnezeu, pînă atunci blestemul
şi osînda vor stărui asupra lor şi a copiilor lor.
Sionul pe care îl stropesc azi evreii cu lacrimile lor, nu mai este Sionul pe care l-a ales Domnul
ca lăcaş al Lui. Acest Sion s-a mutat mai în sus, pe stînca Golgotei. În clipele cînd Mîntuitorul Şi-a
dat Duhul pe Crucea Golgotei, catapeteasma templului de pe Muntele Sionului s-a rupt în două, de
sus pînă jos. Tradiţia spune că în aceste clipe, glasuri de îngeri s-au auzit strigînd în templul din
Sion: Veniţi să ne ducem de aici... veniţi să părăsim acest loc. În clipele cînd evreii au răstignit pe
Fiul lui Dumnezeu, Sionul a încetat a mai fi lăcaşul lui Dumnezeu. Sionul cel vechi a rămas un loc
pus sub blestem şi osîndă. Sionul cel nou s-a mutat sus pe stînca Golgotei.
O, în ce cumplită orbie sufletească trăieşte şi azi poporul evreu! În istoria lumii nu se cunoaşte
o altă asemenea pildă de orbie sufletească. Ei se ţin şi acum orbeşte de litera legii, dar nu vor să
vadă şi să înţeleagă adevărul. Profeţiile despre viaţa, moartea şi Învierea Mîntuitorului s-au împlinit
cuvînt cu cuvînt. În Biblia lor sînt scrise aceste profeţii, dar ei nu vor să le înţeleagă. Şi nu numai că
nu vor să le înţeleagă, dar ei urăsc şi azi în inima lor pe Isus Cel Răstignit. Ei urăsc creştinătatea;
urăsc şi se feresc de orice altfel de neam decît al lor.
Evreii au o religie unică în felul ei. Odinioară Dumnezeu a ales poporul evreu ca prin el să se
strecoare şi printre popoarele păgîne credinţa cea adevărată. În acele vremi - în vremile biblice -
poporul evreu era poporul cel ales. În mijlocul popoarelor păgîne era singurul care cunoştea pe
Dumnezeul Cel Adevărat. Dar acest popor s-a orbit sufleteşte. N-a vrut să primească pe Mesia Cel
Făgăduit şi profeţit de prorocii lor. A răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia a trecut
asupra neamurilor. Popoarele păgîne au primit credinţa în Dumnezeu şi Isus Hristos. Dar poporul
cel ales, evreii au ajuns poporul cel părăsit de Dumnezeu şi urît de popoare. Însă evreii, în orbia lor
sufletească, se ţin şi azi a fi poporul cel ales. Ei trăiesc într-un şovinism religios şi naţional unic în
istoria lumii şi a popoarelor. Ei se consideră şi azi, ca oarecînd pe vremile biblice, înconjuraţi de
popoare păgîne pentru care în inima lor n-au decît dispreţ. Ei aşteaptă şi azi vremuri de mărire cînd
vor fi ridicaţi iarăşi dintre neamuri - sau poate peste neamuri. Ei poate că aşteaptă şi azi profeţia pe
care a spus-o Zaharia prorocul despre rezidirea a doua oară a Sionului după scăparea din robia
babiloniană. Zaharia a văzut în vedenie patru fierari. Ce sînt aceştia? - a întrebat Zaharia. Fierarii
aceştia au venit să taie coarnele neamurilor care au ridicat cornul împotriva lui Israel ca să-l
risipească (Zaharia 1, 16-21). Poate că evreii se cred şi azi într-o robie babiloniană a
neamurilor şi poate că aşteaptă fierarii să taie coarnele neamurilor!
Cînd se roagă la zidul plîngerii, evreii bat cuie în zid. Fiecare evreu care a plîns la zidul
vechiului Sion, lasă un cui împlîntat în zid. E plin zidul plîngerii cu astfel de cuie bătute în peretele
zidului. Aceste cuie înseamnă şi închipuie legătura lor cu trecutul, cu Dumnezeu, cu reînvierea
Sionului. Ca religie e frumos acest semn de legătură cu trecutul şi cu Dumnezeu. E frumos şi ca
simbol naţional. Această legătură e puterea evreilor. În această legătură se află explicaţia unei
adevărate minuni în istoria lumii: o pedeapsă cerească i-a împrăştiat pe evrei în cele patru părţi ale
pămîntului, dar oriunde ar fi ei, îşi păstrează naţia şi legea lor.
Această legătură religioasă şi naţională a evreilor ar fi frumoasă, dacă n-ar fi otrăvită cu
şovinismul religios şi naţional. Evreii se simt legaţi prin zidul plîngerii cu luptătorii contra
neamurilor străine şi în special contra creştinătăţii. Zidul plîngerii de la Ierusalim leagă pe evreii din
toată lume într-un singur plan de luptă. De la zidul Sionului pleacă, ca nişte fire de păianjen, toate
planurile de luptă religioasă şi naţională ale evreilor. Aici sînt planurile Înţelepţilor din Sion, cum li
s-a zis foarte potrivit.
Nu presupuneri, ci faptele întăresc acest lucru. În vremea din urmă (Este vorba de anul 1925,
cînd aceste lucruri păreau a fi actuale. În firea poporului român, paşnic şi ospitalier, în concepţia
Bisericii şi a Oastei Domnului n-au avut niciodată loc sentimente antisemite faţă de poporul care a
dat omenirii Biblia şi pe Isus Hristos, Mîntuitorul lumii) tot mai mult ies la iveală planurile
sionismului. Bolşevismul este opera lui. Evreul predică în lume bolşevismul, internaţionalismul,
revoluţia, anarhia, ateismul, tăgăduirea de Dumnezeu, dar la Ierusalim el bate cuie în zidul Sionului
ca un semn de legătură între el şi Dumnezeu, între el şi trecutul cel plin de glorie al neamului său.
Adică evreul are două predici: una pentru creştini şi alta pentru el...
Aceste gînduri mi-au venit în minte văzînd pe evrei cum se roagă la zidul plîngerii din
Ierusalim. Era seara tîrziu cînd am fost la acest zid...

La Poarta Damascului...

Precum am scris la vremea sa, Ierusalimul e şi azi înconjurat de jur împrejur cu ziduri de cetate,
cu rămăşite din vechile ziduri ale Ierusalimului. În aceste ziduri Ierusalimul are şi azi şapte porţi.
Una dintre aceste porţi e aşa numită Poarta Damascului, poarta ce deschide drumul ce duce spre
Damasc. Această poartă e în partea de nord a Ierusalimului, e singura poartă din nordul oraşului. Îşi
păstrează şi azi locul şi forma ce a avut-o în vechime. Dăm alăturat fotografia acestei porţi. Se
numeşte această poartă şi poarta turnurilor, după ce zidul Ierusalimului din partea aceasta are o
mulţime de turnuri şi turnuleţe. În stînga şi dreapta porţii sînt zidurile Ierusalimului. Poarta are o
înfăţişare veche şi măreaţă.
Stînd lîngă această poartă mă gîndesc că temeliile ei au văzut pe Mîntuitorul. Stînd lîngă
această poartă mă gîndesc la istoria cu întoarcerea lui Saul. Pe această poartă a plecat Saul la
Damasc să aducă legaţi în lanţuri pe creştinii de acolo. Pe această poartă a plecat Saul ca un
prigonitor al Domnului şi tot pe această poartă s-a întors ca un om nou, ca un om schimbat, ca un
apostol şi vestitor al Domnului.
Stînd aici lîngă zidul care a văzut schimbarea lui Saul, mă gîndesc ce înţeles adînc şi plin de
învăţătură este în această schimbare. Şi noi sîntem nişte Sauli care alergăm pe drumul Damascului
păcatelor. Purtăm nume frumoase de creştini, dar facem fapte de păgîni. Din acest drum al pieirii
sufleteşti trebuie să ne oprim şi să ne schimbăm, ca Saul.
După întîlnirea cu Mîntuitorul, în viaţa lui Saul s-a petrecut o schimbare din temelie. Viaţa lui
deodată s-a rupt în două: una trăită contra Domnului şi alta pentru Domnul; una de prigonire a
Domnului şi alta de lucru şi de jertfă pentru Domnul. Acesta e şi azi semnul că cineva L-a aflat cu
adevărat pe Domnul: cînd în viaţa lui se petrece o mare schimbare, ca în viaţa lui Saul. Puterea
Evangheliei tocmai în aceasta se arată: ea schimbă dintr-o dată pe om. Din oameni prăpădiţi, beţivi,
pătimaşi, ea dospeşte dintr-o dată aluat nou, oameni noi, oameni schimbaţi de care se miră semenii.
Puterea Evangheliei şi credinţa cea vie tocmai în aceasta se arată: într-o schimbare din temelie a
vieţii celei păcătoase, într-o viaţă nouă îngenuncheată cu totul la picioarele Crucii. O credinţă cu
care umbli să slujeşti la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui mamona, nu poate fi o credinţă vie şi
mîntuitoare. Şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură de Numele Lui, numai cît purtările nu şi le
schimbă. Saul şi-a schimbat nu numai numele, ci şi purtările şi toată viaţa lui. Întîlnirea cea
adevărată cu Mîntuitorul trebuie să ne dea şi nouă alţi ochi şi altă vedere, altă minte şi alte cugete,
altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări...
Aceste gînduri îmi vin în minte stînd aici la Ierusalim lîngă zidul din poarta Damascului care a
văzut schimbarea lui Saul.

Mormintele regilor şi judecătorilor

Tot în nordul Ierusalimului se află şi mormintele regilor şi judecătorilor din Biblie. Israelienii
au avut 14 judecători, şi - cei din seminţia lui Iuda - 20 de regi. Tradiţia spune că unii din ei ar fi
îngropaţi aici în nordul Ierusalimului.
Mormintele regilor şi judecătorilor sînt săpate cu totul în adîncul stîncilor. Pentru a intra în
mormintele regilor cobori 25 de trepte. Coborînd treptele ajungi într-o curte largă cu pereţi înalţi şi
goi, sub cerul liber. Spre stînga, apuci printr-o altă poartă care duce într-o curte şi mai mare. În
fundul acestei curţi se află o intrare mare şi întunecoasă de parcă-i o gură de balaur. În fundul
acestei peşteri sînt apoi încăperile cu mormintele. Toate mormintele sînt săpate în stîncă. Tot cam
astfel de înfăţişare au şi mormintele judecătorilor. Fiecare mormînt e împodobit cu săpături în
piatră. O muncă uriaşă a fost săparea acestor morminte. La dreapta sînt mormintele regilor, iar la
stînga mormintele judecătorilor.

Pe locul unde diaconul Ştefan a fost omorît cu pietre

La Ierusalim se păstrează pînă în ziua de azi amintirea locului unde diaconul Ştefan a fost
omorît cu pietre de evrei. Acest loc e în partea de răsărit a cetăţii Ierusalimului. Ştefan a fost omorît
afară din cetate. Şi l-au tîrît pe el afară din cetate - zice Scriptura - şi l-au ucis cu pietre (Fap. Ap.
7, 58).
Poarta pe care martirul Ştefan a fost tîrît afară din cetate pentru a-l omorî, se cheamă azi poarta
lui Ştefan, şi e una dintre cele 7 porţi ale Ierusalimului. E poarta pe care ieşi din Ierusalim şi treci în
Grădina Gheţimani şi în Muntele Măslinilor. Dăm mai jos fotografia acestei porţi, aşa cum se află în
starea de azi. Pe această poartă a fost tîrît martirul Ştefan afară din cetate.
Pe această poartă plecăm într-o dimineaţă sub călăuza unui călugăr să vizităm locul unde Sf.
Ştefan a fost omorît cu pietre. Îndată ce ieşim pe poartă şi plecăm în jos pe drum spre valea
Chedron, la prima cotitură a drumului, iată locul unde Ştefan a fost omorît cu pietre. Pe acest loc se
află azi o mică biserică ortodoxă. Intrăm cu sufletul înfiorat înăuntru. Îndată la intrare vedem o
icoană mare înfăţişînd uciderea lui Ştefan. Icoana e zugrăvită pe un perete şi cuprinde aproape
întreg peretele. Călugării ne dau lămuririle necesare. Drumul din faţa acestui loc, precum şi întreaga
coastă e plină şi azi cu pietre şi bolovani. Îţi vine îndată în gînd priveliştea martiriului Sf. Ştefan.
Parcă vezi pe iudeii cei îmbătaţi de ură cum năvălesc asupra lui Ştefan.
Iar Ştefan, fiind plin de Duhul Sfînt, căutînd la cer, a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul
Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei (iudeii) strigînd cu glas mare şi-au astupat urechile
lor şi au năvălit cu toţii asupra lui. Şi, scoţîndu-l afară din cetate, îl ucideau cu pietre pe Ştefan care
se ruga şi zicea: Doamne Isuse, primeşte duhul meu! Apoi, îngenunchind, a strigat cu glas mare:
Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi acestea zicînd, a adormit...
Un fior mă cuprinde citind aici la faţa locului această istorie. Parcă-i văd pe iudeii cei îmbătaţi
de ură, năvălind cu pietre asupra lui Ştefan şi parcă văd chipul cel blînd şi luminat al Sf. Ştefan.
Sf. Ştefan a avut cu adevărat Duhul Mîntuitorului şi al Evangheliei: duhul de a spune adevărul
fără frică şi de a-L mărturisi pe Domnul cu preţul vieţii sale. În clipele morţii Sf. Ştefan a urmat
pilda Mîntuitorului: s-a rugat pentru iertarea celor care îl ucideau cu pietre.
Martirul Ştefan a deschis şiragul nesfîrşit al mucenicilor şi martirilor care şi-au jertfit viaţa
pentru Evanghelie. Din sîngele lor a răsărit răspîndirea cea uimitoare a creştinismului.

O mînăstire într-un vîrf de stîncă

Locurile pe unde au trăit sfinţii

În însemnările din urmă am stăruit asupra celor văzute în Ierusalim. Vom scrie cîte ceva şi
despre unele locuri însemnate din jurul Ierusalimului. Din toate părţile Ierusalimul e înconjurat cu
locuri de însemnătate creştină şi biblică. Începem cu mînăstirea Sf. Sava.
Am scris la vremea sa cum am călătorit din Ierusalim la Marea Moartă şi Iordan. Din
însemnările acestei călătorii a rămas afară un loc pe care îl dăm acum. În această cale se poate
vedea unul dintre cele mai minunate locuri.
Ţinutul dintre Ierusalim şi Marea Moartă (40 km) este un ţinut neproductiv şi nelocuit, e aşa
numita pustia Iudeii. În această pustie, la dreapta din drumul cum mergi spre Marea Moartă, se vede
un lucru minunat: o mînăstire clădită sus pe vîrful unei stînci fioroase, înaltă de sute de metri. E
mînăstirea Sfîntul Sava. Dăm mai jos istoria acestei mînăstiri.
Pe la anul 400 după Hristos creştinii din acele vremuri erau cuprinşi de o mare rîvnă pentru
mîntuirea sufletului lor. Se predica pe atunci ieşirea din lume, omorîrea cărnii şi poftelor ei, pentru
ca omul să trăiască numai pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletului său. Oameni
bogaţi şi învăţaţi îşi părăseau averile şi se retrăgeau în pustie unde petreceau în peşteri şi se hrăneau
ca Ioan Botezătorul. Aceştia erau aşa numiţii pustnici. Ei trăiau cu totul retraşi din lume. Se fereau
chiar şi de orice întîlnire cu oamenii. Ţineau să nu poată vorbi cu nimeni decît cu Dumnezeu. Însă
mai tîrziu, sporind numărul lor, au început a se strînge în grupuri şi a-şi săpa peşteri prin stîncile de
piatră (vezi fotografia de alături). Spre această grupare îi sileau şi atacurile păgînilor. Din aceste
grupuri de pustnici au ieşit apoi mînăstirile şi călugării de mai tîrziu cu organizarea ce o au azi.
Înspre Marea Moartă, prin pustia Iudeii, se văd şi azi dealuri întregi de stîncă scobite cu astfel de
peşteri în care au trăit odinioară suflete retrase în singurătate şi în Domnul. Fotografia de alături
arată un astfel de loc.
Dintr-o astfel de viaţă retrasă în cunoaşterea lui Dumnezeu, au ieşit sfinţii. De aici din aceste
peşteri au ieşit sfinţii Eutemie, Teodosie, Ioan Damaschinul şi alţii. De aici a ieşit şi Sfîntul Sava,
despre care tradiţia spune că ar fi locuit împreună cu un leu. Un leu ar fi intrat în peştera Sfîntului
Sava în timpul cînd el era dus afară. Dar Sfîntul Sava nu s-a înfricoşat, ci a intrat cu îndrăzneală
înăuntru, şi în faţa acestei îndrăzneli leul s-a retras smerit pe un colţ de stîncă unde a petrecut mai
departe cu Sfînta Sava, liniştit şi blînd ca un mieluşel.
După moartea Sf. Sava, învăţăceii lui, sub conducerea Sf. Eutemie, au început la anul 500 după
Hristos zidirea unei biserici pe locul unde fusese peştera de locuinţă a Sf. Sava. De atunci datează
mînăstirea de azi a Sf. Sava. Ea aparţine Bisericii Ortodoxe greceşti.
E o adevărată minune această mînăstire. Zidită într-o lume pustie, pe vîrful unei stînci fioroase
înaltă de sute de metri, din depărtare ea pare ca un lucru din basme. Chiliile călugărilor atîrnă acolo
sus în văzduh, ca nişte cuiburi de rîndunele lipite de stîncă. Intrarea în mînăstire e un secret al
călugărilor. O potecă dosită, cu trepte de piatră, duce sus în văzduh pînă la o portiţă de fier care
sloboade înăuntru pe alte şi alte intrări dosite. Mînăstirea are şi un ascensor pe care călugării îl
slobod din înălţimi şi, după ce se încarcă jos, îl ridică iar sus cu ajutorul unor lanţuri ce se învîrt în
jurul unei roţi. În vremile de demult numai cu acest ascensor puteai să intri în mînăstire. Mînăstirea
e închisă astfel din pricina beduinilor care o atacau şi jefuiau şi ar face şi azi acest lucru dacă ar
putea, însă nu pot.
În mînăstire nu pot intra decît bărbaţii. Intrarea beduinilor şi a femeilor este interzisă. Pe
beduini nu-i lasă să intre ca să nu afle secretele intrării în mînăstire şi, folosindu-se de ele, să
jefuiască mînăstirea. Intrarea femeilor este oprită în puterea legilor călugăreşti. Este însă afară de
mînăstire un turn unde pot intra şi femeile.
Sus, pe înălţimea stîncii se află şi cîţiva smochini şi palmieri pe care călugării îi îngrijesc cu
mare atenţie, udîndu-i cînd trebuie.
Biserica mînăstirii e sus, pe vîrful stîncii. Unde se vede cupola acolo e locul unde a trăit în
peşteră Sf. Sava. Interiorul bisericii e şi azi o peşteră săpată în stîncă. Altarul, crucile, icoanele,
toate sînt îmbrăcate în aur scump, dăruit de Rusia. În fundul bisericii e o peşteră întunecoasă. Aurul
şi argintul în care sînt îmbrăcate icoanele de pe pereţi străluce in interiorul peşterii ca nişte lumini
tainice de fior.
În mînăstirea Sf. Sava trăiesc azi 60 de călugări, strînşi de prin toate ţările ortodoxe. Într-o carte
nemţească un neamţ scrie că la anul 1888, între fraţii călugări a aflat şi doi saşi din Ardeal. Unul
mai ştia ceva nemţeşte, dar celălalt uitase cu totul (în mînăstire se vorbeşte limba greacă). Călugării
trăiesc o viaţă foarte aspră. Carne nu mănîncă deloc. Brînză, ouă şi lapte, numai duminica. Hrana
lor de fiecare zi e o pîinişoară neagră, supă de verdeţuri, şase măsline, şase smochine, o ceapă, o
jumătate de portocală, un sfert de lămîie. Se aprovizionează cu tot ce le trebuie din Ierusalim,
deoarece pustia Iudeii nu produce nimic. Slujbă fac aproape neîncetat. Un învăţat neamţ catolic care
a cercetat mînăstirea şi viaţa călugărilor de acolo scrie că aici a aflat el duhul adevăratei vieţi
călugăreşti. Şi noi avem - scrie neamţul - multe ordine călugăreşti, dar spre deosebire de aceşti
călugări de la Sf. Sava care se topesc în rîvna celor sufleteşti, călugării noştri au nota veseliei şi a
bunului trai (îi arată şi faţa lor).
 Mînăstirea Sf. Sava a fost şi un cuib al ortodoxiei, Aici a trăit şi învăţatul Sf. Ioan Damaschinul.
Avea mînăstirea şi o bibliotecă cu nepreţuite comori de manuscrise vechi.
Interesant e faptul că acest cuib de oameni aşezat în pustietatea nelocuită de nimeni, a atras
fiarele sălbatice spre o împrietenire cu omul. Un soi de păsări foarte sperioase din largul Mării
Moarte, se apropie aici în stoluri pe lîngă chiliile călugărilor, unele din ele mănîncă pînă şi pîine din
mîna călugărilor.
Un lut se apropie regulat, seară de seară, cînd clopotul mînăstirii sună la orele 6. Un călugăr a
început să-l trateze cu cîte o bucată de pîine, şi de atunci lupul bine regulat la ceasul numit ca să-şi
ia porţia lui de pîine. Ba ce e mai mult: el alungă pe ceilalţi lupi care vin pe urmele lui. Răpitorul de
oi vede în treaba asta un fel de drept al lui pe care nu vrea nici să-l cedeze, nici să-l împartă cu
nimeni.
Interesant e şi faptul că mulţi dintre pustnicii care trăiau prin peşterile stîncilor nu s-au împăcat
cu viaţa organizată în mînăstire. Doreau să trăiască şi pe mai departe în singurătatea peşterilor,
izolaţi cu totul de lume şi de oameni. Poate cei mai mulţi ar fi rămas în această pustnicie, dar
guvernul turc le interzicea acest lucru. Au rămas însă pînă în ziua de azi cîţiva astfel de pustnici care
trăiesc prin văgăunile şi peşterile stîncilor din pustia Iudeii.
Am pus în faţa cititorilor mînăstirea Sf. Sava şi peşterile stîncilor din pustia Iudeii ca pe o pildă
de retragere din lume, de retragere în Domnul.
De la noi nu se mai cere să ne părăsim casele şi să ne retragem în pustietăţi, ci se cere să ne
retragem din plăcerile, din desfătările, din duhul acestei lumi. Mîntuitorul nu cere să ne retragem
din lume şi dintre oameni, dimpotrivă: cere să fim un aluat dospitor de viaţă curată în mijlocul celor
răi. Cere Mîntuitorul să ieşim din duhul acestei lumi: să ne retragem din răutăţi, din modele, din
duhul cel lumesc al acestei lumi. Fără această retragere nu este mîntuire.

Stejarul lui Mamre unde i S-a arătat Dumnezeu lui Avraam

În Biblie este o istorie pe care cred că o cunoaşteţi cu toţii. E istoria ce spune că Dumnezeu S-a
arătat lui Avraam în chipul celor trei călători (trei îngeri). Această istorie se află în Biblie la cartea
Facerii, cap. 18.
Amintirea locului unde Dumnezeu S-a arătat lui Avraam se păstrează pînă în ziua de azi. E de la
Betleem mai spre sud-est, nu departe de Marea Moartă. Domnul a voit ca să rămînă şi urma
stejarului sub care a fost primit din partea lui Avraam.
Trăieşte pe acest loc pînă în ziua de azi urma unui stejar bătrîn peste care au trecut veacuri
întregi. E un urmaş al stejarului care a văzut pe Dumnezeu vorbind cu Avraam. Veacurile care s-au
scurs peste acest stejar bătrîn i-au stors rînd pe rînd viaţa şi sucul. A rămas însă o parte din el, care
se păstrează pînă în ziua de azi cu mare sfinţenie, îngrădit într-un grilaj de fier.
Pe acest loc este şi o mică biserică în care slujesc călugări. În fiecare an se face din Ierusalim un
pelerinaj la acest loc sfînt. Mii de credincioşi din Ierusalim şi pelerinii care se găsesc acolo pleacă
în procesiune la acest loc sfînt cu prapori, icoane şi cîntări religioase. La faţa locului se face slujbă
în mare sobor.
Fotografia de alături ne arată soborul strîns în jurul stejarului.

Iată Muntele Scandalului

Precum am mai amintit în aceste însemnări, la Ierusalim şi în jurul Ierusalimului s-a petrecut
aproape toată Biblia Vechiului Testament. Toate dealurile, toate văile, toate colinele din jurul
Ierusalimului sînt pline cu amintirile biblice. Se cere însă să cunoşti bine Biblia şi să ai bună
călăuză ca să le poţi afla. Cine merge la Ierusalim fără să cunoască Biblia şi fără să aibă călăuz bun,
nici pe jumătate nu poate vedea din cele ce sînt de văzut.
În faţa sudică a Ierusalimului se află un deal, aşa numit Muntele Scandalului. Numirea aceasta
de Muntele Scandalului şi-a căpătat-o în legătură cu o amintire şi o întîmplare biblică. Despre
înţeleptul Solomon spune Biblia că la bătrîneţe a slăbit în credinţă.
Şi era împăratul Solomon - zice Biblia - iubitor de femei şi a avut multe femei străine în afară
de fata lui Faraon (care era soţia lui). Şi cînd a îmbătrînit Solomon, femeile au abătut inima lui după
alţi dumnezei. Şi a făcut Solomon rău înaintea Domnului. Pe muntele din faţa Ierusalimului a zidit
un altar pentru idolii femeilor lui cu care aducea tămîie şi jertfe idolilor. Şi Domnul S-a mîniat pe
Solomon. I-a cruţat viaţa şi împărăţia numai pentru tatăl său, David prorocul. După moartea lui,
împărăţia i-a fost spartă (citiţi pe larg în cartea 1 a Împăraţilor cap. 11).
Mai tîrziu, locul acesta unde Solomon a căzut din credinţă şi a făcut altar pentru idolii femeilor
lui, s-a numit Muntele Scandalului, adică locul de care s-a scandalizat, s-a scîrbit lumea văzînd
grozava cădere a lui Solomon.
Acest munte se află faţă în faţă cu Sionul, în sudul Ierusalimului. Dăm alături fotografia în care
se vede Muntele Scandalului privit de pe coasta din faţa Ierusalimului. Între Ierusalim şi Muntele
Scandalului e adîncul văii Chedron şi satul Siloam.
Biblia ne spune că Solomon a ţinut să guste din toate plăcerile acestei lumi. Tot ce mi-ai poftit
ochii, le-am dat şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare, scria Solomon în Eclesiast, cap. 2,
vers. 10. Dar iată unde a ajuns Solomon cu gustarea tuturor plăcerilor. Sînt şi astăzi destui care
trăiesc în credinţa rătăcită că trebuie să-şi trăiască viaţa, făcîndu-şi cît mai multe plăceri lumeşti.
Toţi aceştia sînt pe căile pierzării.

Ierusalimul are şi azi o viaţă cu alt duh

În călătoria la Ierusalim, la locurile sfinte, am văzut multe lucruri nu numai interesante, ci şi

pline de învăţături. Între altele ne-a mirat faptul că pe acolo n-am văzut pe nicăieri crîşme de felul
celor de la noi. În decurs de trei săptămîni n-am văzut pe unde am umblat nici o petrecere, nici un
chef şi nici un om beat. Sînt şi pe acolo hanuri şi cafenele, dar aproape singura băutură ce se vinde
în ele este limonada. Pe tot locul în Orient ţi se îmbie această băutură răcoritoare, sănătoasă şi
ieftină. Singura patimă a oamenilor de pe acolo parcă e ciubucul. Peste tot în Orient oamenii nu bat
în băuturi alcoolice. E o mare ruşine pe creştinii cei culţi din Europa că ei au dus şi duc pe acolo
duhoarea şi otrava băuturilor alcoolice de pe la noi.
La locurile sfinte şi în special la Ierusalim e o viaţă cu un alt duh, cu un duh mai religios. În
privinţa asta, Ierusalimul e şi azi o cetate sfîntă a Domnului.
Nu este în toată lumea un alt oraş care să aibă duhul pe care îl are Ierusalimul. În Ierusalim nu e
viaţă de noapte, aşa cum e prin oraşele noastre. Cu toate că are 80.000 de locuitori, în Ierusalim nu
este nici teatru, nici cinematograf, nici baluri, nici chefuri, nici altfel de petreceri. Chiar şi dacă ar fi,
nu merge nimeni la ele, căci acest oraş are un duh care schimbă gusturile lumii acesteia. În
Ierusalim nu place nimic altceva decît ceea ce are legătură fie cu Evanghelia lui Hristos, fie cu
Moise, fie cu Mahomed. Un grup de italieni au încercat odată să facă nopţi de distracţii, c muzică şi
cîntece uşoare, dar au trebuit să plece, că n-a mers nimeni să-i asculte. La ora 9 seara pe străzi
încetează orice mişcare şi o linişte sfîntă coboară peste oraş. Aproape jumătate din săptămînă,
jumătate din viaţa Ierusalimului e tot zi de sărbătoare. Vineri e duminica mahomedanilor, sîmbăta e
Sabatul evreilor, iar duminica e praznicul creştinilor. În Ierusalim nu place nimic altceva decît ceea
ce are legătură fie cu Isus Hristos, fie cu Moise, fie cu Mahomed. În Ierusalim am aflat eu o viaţă
aşa cum o închipuiam şi o doream, stăruind nopţile lîngă Cuvîntul lui Dumnezeu. Duhul lui
Dumnezeu petrece şi azi în acest oraş sfînt.
Viaţa noastră de aici e stăpînită de un alt duh, de duhul cel rău al acestei lumi, cum zice ap.
Pavel. În Ziua Domnului pe la noi răsună chefurile, răcnetele, beţiile şi petrecerile. O, ce păgînătate
mare a cuprins viaţa pe care noi o numim creştinească!...
Duhule al lui Dumnezeu, Duhule Sfinte, pe care Te-am simţit cu atîta putere în viaţa de la
Ierusalim, vino şi Te sălăşluieşte şi în viaţa creştinilor de pe aici!

Canaanul cel pămîntesc e aici în ţară la noi

Multe lucruri noi şi interesante am văzut în călătoria la Ierusalim. Însă ceea ce ne-a izbit mai
întîi au fost locurile rele, sterpe, stîncoase şi deşerte pe care le-am văzut. Palestina e ţara unde a fost
odinioară Canaanul biblic, cel plin cu miere şi lapte. Însă azi în locul acelui Canaan e o lume săracă,
cu oameni săraci şi necăjiţi. Grea e viaţa oamenilor de pe acolo şi grea e şi viaţa dobitoacelor. Pe la
Ierusalim am văzut apa vînzîndu-se pe bani, căci o cară oamenii cu măgarii de pe la depărtări de
kilometri întregi (e adevărat că şi pe la noi se vinde apă destulă: prin crîşme; numai cît pe aceasta o
cară oamenii şi o beau măgarii!...).
Cînd am văzut mai întîi aceste locuri sterpe şi rele, toţi cei 160 de pelerini am exclamat într-un
cuget şi într-un glas: Doamne, ce ţară bogată-i ţara noastră, România!... ce ţară binecuvîntată!... la
noi e Canaanul... noi nu ştim preţui bunătăţile ce sînt în ţara noastră...
Cu adevărat ce ţară binecuvîntată-i ţara noastră. Canaanul s-a mutat aici la noi, şi noi sîntem
poporul cel ales despre care a zis Domnul: Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru, care v-am scos din
robie. Eu am rupt legăturile jugului vostru şi v-am făcut să mergeţi cu capul ridicat (Levitic 26,
13). Însă ascultaţi ce zice Domnul mai departe: Dacă veţi urma legile Mele, dacă veţi păzi
poruncile Mele şi le veţi împlini, vă voi trimite ploi la vreme şi pămîntul îşi va da roadele sale... voi
da pace în ţară... voi umbla în mijlocul vostru. Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi poporul
Meu (Levitic 26, 3-12).
Un Canaan e ţara noastră, dar tocmai pentru răutăţile noastre Dumnezeu nu ne lasă să intrăm în
el, nu ne lasă să simţim binele şi uşurarea, ci ne ţine ca pe israelieni, prin pustia necazurilor. Sîntem
săraci şi lipsiţi într-o ţară bogată. Poate numai copiii noştri vor intra în Canaanul din ţara noastră...

O tainică şi neuitată noapte în Ierusalim...

Multe am văzut în călătoria la Ierusalim... şi m-am silit să văd nu numai cu ochii, ci şi cu inima.
Am mers la Ierusalim cu inima deschisă, am lăsat să mi se întipărească în ceara inimii mele tot e am
văzut şi am simţit.
Sînt însă unele lucruri care se întipăresc mai adînc în inima omului. Unele din cele văzute şi
simţite la Ierusalim vor rămînea de-a pururi scrise şi săpate în inima mea.
Între altele, nu voi uita niciodată noaptea de 27 septembrie 1925. În acea noapte, o parte dintre
pelerini ne-am sculat pe la miezul nopţii, să mergem la rugăciune în Biserica Sf. Mormînt. Ce nopţi
tainice sînt pe la Ierusalim! În ţările calde sub cerul veşnic senin nopţile sînt cu mult mai pline de
farmec ca pe la noi. Luna e mai luminoasă şi lumina ei mai tainică. Mă uit noaptea peste Ierusalim.
Ce tainic şi măreţ se vede oraşul scăldat în lumina lunii! Parcă-i Ierusalimul cel ceresc pe care l-am
văzut prin icoane.
Dar ce văd? O cruce de foc stăruie în văzduh deasupra bisericii Sf. Mormînt. Parcă-i un semn
coborît din cer, parcă-i Crucea ce s-a arătat lui Constantin împăratul. Un călugăr îmi desluşeşte
taina acestei cruci. Crucea din vîrful bisericii Sf. Mormînt e alcătuită dintr-un grup de candele de
argint aşezate în formă de cruce. Aceste candele ard noaptea pe vremea slujbelor. O, ce măreaţă şi
tainică apare această cruce! Ea parcă vesteşte biruinţa Evangheliei. Parcă strigă în lume cuvintele:
În acest semn veţi învinge!
Cu sufletul plin de fior mă gîndesc că pe o astfel de noapte s-a petrecut aici la Ierusalim
întîlnirea şi vorbirea lui Isus cu Nicodim. Într-un foişor de aici din Ierusalim, a venit noaptea la Isus
un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor. A venit adus de
frămîntările mîntuirii sufleteşti. A venit la Isus să afle taina mîntuirii sufleteşti. Minunată a fost
vorbirea dintre Isus şi Nicodim. Citiţi-o cu luare aminte la Evanghelia de la Ioan cap. 3, căci în ea
se cuprinde toată taina mîntuirii noastre sufleteşti. Ca să te mîntuieşti, trebuie să te naşti de sus,
trebuie să te naşti din nou, i-a zis Isus lui Nicodim. Însă Nicodim nu înţelegea această taină şi se
întreba mirat cum va putea el să se nască din nou, fiind om bătrîn. Domnul i-a spus atunci că
naşterea aceasta este o naştere şi renaştere sufletească, este naşterea şi renaşterea sufletească ce o
face Duhul Sfînt.
O, ce taină mare i-a spus Isus noaptea lui Nicodim, dar Nicodim nu înţelegea această taină, se
mira cînd i s-a spus că trebuie să se nască de sus. Tot aşa se miră şi azi oamenii cînd le spui că şi ei
trebuie să se nască de sus. Naşterea de sus e şi azi taina cea mare a mîntuirii noastre sufleteşti. Ştii
tu, cititorule, ce înseamnă a te naşte de sus, a te naşte din nou?
A te naşte din nou înseamnă taina Sf. Botez prin care ne-am născut a doua oară. Dar acest botez
încă nu-i de-ajuns pentru mîntuirea noastră sufletească. Nu e de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie
să te şi faci creştin - zice Sf. Ioan Gură de Aur. A te naşte din nou înseamnă, iubite cititorule, să te
hotărăşti pentru o viaţă nouă cu Domnul, înseamnă să-ţi faci o legătură vie cu Mîntuitorul, înseamnă
să înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota şi prin acest dar, omul tău cel vechi să se
răstignească împreună cu Isus (Rom. 6, 6)... ca să mori faţă de păcat şi să înviezi lui Dumnezeu
prin Isus Hristos (Rom. 6, 11). A te naşte din nou înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău
cel păcătos aşa cum se rupe pomul cel sălbatic, cînd îl taie grădinarul, şi prin altoire îi schimbă firea
şi roadele. A te naşte din nou înseamnă a pune aluat nou în făina vieţii tale, din care să iasă o viaţă
nouă, o frămîntătură nouă, o făptură nouă (1 Cor. 5, 7-2; 2 Cor. 5, 17).
Această naştere din nou o poţi face numai cu dar şi putere de sus. Nicodim era mare cărturar, şi
totuşi nu înţelegea ce înseamnă a te naşte din sus. Nicodim era înconjurat de cărţi, şi tot nu pricepea
această învăţătură. Da, da, pentru că naşterea de sus e o taină ce nu se poate învăţa din cărţi.
Naşterea de sus e puterea, e harul şi darul ce se pogoară de sus, de la Duhul Sfînt. Acest dar şi har
este ceva ce nu se poate spune cu vorba, este ceva, cum a zis Isus, ca vîntul ce suflă de unde nu ştii,
este ceva ca roua, ce nu ştii de unde iese noaptea şi adapă pămîntul, este ceva ca aluatul care într-o
noapte poate dospi un sac întreg de făină. Naşterea de sus e o putere cerească ce se pogoară în
sufletul omului şi face o schimbare din temelie în viaţa lui.
Aceste gînduri îmi vin în minte privind la cetatea Ierusalimului în tainica lumină a lunii.
Mergînd spre Biserica Sf. Mormînt, parcă mă urmăresc, parcă aud cuvintele Mîntuitorului: Amin
zic ţie, Nicodime, de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea intra în Împărăţia Cerurilor...

Jumătate din însemnări au rămas pentru

o a doua călătorie la Ierusalim

Locurile sfinte pe unde a umblat şi a învăţat Mîntuitorul sînt împărţite în două. O parte din ele
se află în Ierusalim şi în jurul Ierusalimului. Despre acestea am vorbit pe larg în cartea de faţă.
A doua parte se află în Galileia, de la Ierusalim spre nord la o depărtare de 200 km (vezi harta
Palestinei de la începutul cărţii). Noi am cercetat locurile sfinte cu zor mare. Grăbeam să trecem şi
în Egipt. Unii dintre pelerini s-au repezit să vadă şi Galileia, iar alţii au rămas să cercetăm mai de
aproape Ierusalimul. Scriitorul acestei cărţi a rămas şi el să cerceteze mai cu de-amănuntul locurile
din Ierusalim (altfel nici n-am fi putut da o descriere aşa de amănunţită).
În Galileia sînt de văzut o mulţime de locuri sfinte. Aici a trăit Mîntuitorul pînă la vîrsta de 30
de ani. Aici e Nazaretul, Cana Galileii, Marea Tiberiadei, Muntele Taborului şi alte locuri sfinte.
Despre acestea n-am putut scrie în cartea de faţă.
Am luat însă hotărîrea să cercetez cîndva şi Galileia. Dacă Domnul va aproba şi va întări
hotărîrea mea, voi merge iarăşi la Ierusalim ca să cercetez pînă la sfîrşit toate locurile pe unde a
umblat şi a învăţat Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos. Dacă Domnul mă va ajuta să fac
această călătorie, însemnările vor continua mai departe cu cele văzute în Galileia. Vom avea pe
urmă întreagă viaţa Mîntuitorului istorisită şi scrisă în legătură cu locurile pe unde a umblat şi a
învăţat. Este acesta un gînd pentru care mă rog seara şi dimineaţa. Ţie Doamne Îţi încredinţez acest
gînd. Hotărăşte Tu asupra lui!

Ierusalimul e un oraş al cimitirelor...

parcă sta gata în aşteptarea învierii morţilor

O însuşire deosebită a Ierusalimului sînt şi cimitirele cele multe care-l înconjoară. Din toate
părţile Ierusalimul este înconjurat de cimitire.
La nord sînt cimitire vechi şi noi. Între cele vechi sînt mormintele regilor şi judecătorilor din
Biblie. La răsărit, faţă în faţă cu Sionul, un deal întreg e plin cu vechi şi noi morminte evreieşti. La
vest sînt cimitirele musulmanilor, ortodocşilor, armenilor, etc. La fel şi coasta Sionului e plină cu
morminte. Întreg Ierusalimul pare un uriaş cimitir. Toate dealurile din jurul Ierusalimului sînt pline
cu lespezi de morminte, sînt parcă într-o aşteptare a învierii morţilor. Şi lucru interesant: toate
confesiunile din Ierusalim, creştinii, evreii, mahomedanii se întîlnesc într-un punct de credinţă. Toţi
cred că aici la Ierusalim va fi învierea cea de apoi a morţilor. Creştinii cred în Ierusalimul cel
ceresc, evreii cred într-o reînviere a Sionului şi ţin să se îngroape în pămîntul făgăduinţei cît mai
aproape de Sion. Arabii, la fel, cred că în Ziua Învierii, sufletele morţilor vor trece prin poarta cea
de aur din faţa Sionului. Ei ţin să se îngroape în coasta Sionului, cît mai aproape de poarta
paradisului.
În vremile de pace, cînd veneau la Ierusalim în pelerinaj zeci de mii de pelerini, veneau între ei
şi oameni slabi şi bătrîni, anume să moară aici în Ierusalim. Mulţi dintre ei, de fapt şi mureau. În
nordul Ierusalimului este un cimitir întreg cu ruşi care au venit să moară la Ierusalim. Se simţeau
fericiţi să moară în Ierusalimul Domnului, în cetatea cea sfîntă a Patimilor Mîntuitorului.
Tot aşa vin la Ierusalim evrei bătrîni de prin toate părţile lumii, ca să moară - ca şi Avraam - în
pămîntul făgăduinţei.
Vin şi arabi de prin pustiurile Arabiei să moară la Ierusalim şi să fie îngropaţi în apropierea
porţii paradisului.
Este o insuflare de la Dumnezeu această întîlnire de credinţă, este ceva ce te înfioară, este ceva
ce-ţi spune cu apăs, fără drept de apel, că după moarte este o înviere a morţilor şi o răsplată a
faptelor noastre.
În legătură cu cele de mai sus, voi spune că între cei 160 de pelerini care am fost la Ierusalim,
am avut şi un moş bătrîn, care plecase şi el - ca ruşii de pe vremuri - cu gîndul că moare la
Ierusalim. Moş Teleucă George, din comuna Borleşti, judeţul Neamţ e acest bătrîn. Trecut de 75 de
ani, gîrbovit de bătrîneţe, cu barba şi părul albit de tot, a plecat şi el în călătorie la Ierusalim. Ne-am
speriat Cuvîntul l-am văzut plecînd împreună cu noi într-o călătorie aşa lungă. Ne temeam că n-o
să-l mai putem aduce înapoi. La Ierusalim bătrînul a fost de fapt şi puţin bolnav, însă iar s-a
întremat. Domnul a voit să se reîntoarcă din nou în ţară. Bătrînul spunea că ar fi dorit să moară la
Ierusalim. Poate cu gîndul acesta şi plecase în lunga călătorie.
Tot aici voi spune că între pelerini au fost încă cinci inşi trecuţi de peste 70 de ani. Şi Domnul
pe toţi i-a întărit să poată purta ostenelile călătorie. Nici unul n-a fost bolnav.

De încheiere, ceva despre Ierusalimul cel ceresc

Cu ajutor de la Dumnezeu am scris în această carte pe larg despre tot ce am văzut şi am simţit la
Ierusalim. Însă afară de acest Ierusalim mai este Ierusalimul cel ceresc, locul pe care l-a gătit
Domnul tuturor credincioşilor.
La Ierusalim n-am putut merge decît o mînă de oameni. Unii n-au avut bani, alţii n-au putut
cîştiga paşapoarte, pe alţii nu i-au ajutat puterile trupeşti. Însă spre Ierusalimul cel ceresc e deschisă
calea tuturor. Toţi sînt chemaţi să facă această călătorie. Trebuie însă pregătire şi pentru acest
Ierusalim. Cartea aceasta a ieşit să pregătească sufletele pentru Ierusalimul cel ceresc, a ieşit să
ajute sufletele a dobîndi Ierusalimul cel ceresc. Nici călătoria la Ierusalim, nici cartea aceasta n-
ajung nimic dacă nu vom putea călători la Ierusalimul cel ceresc.
De mare dar ne-am învrednicit noi, cei ce am văzut Ierusalimul. Dar acest dar e nimica faţă de
ce vom vedea în Ierusalimul cel ceresc.
Fotografia de alături închipuie icoana Ierusalimului cel ceresc care s-a arătat evanghelistului
Ioan în Insula Patmos. Şi m-a dus pe mine îngerul - scrie evanghelistul Ioan - într-un munte mare şi
înalt, şi mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel Sfînt.
Cetatea era înconjurată cu un zid mare şi înalt, avînd 12 porţi şi la porţi 12 îngeri... şi uliţa
cetăţii era de aur curat ce strălucea ca şi cristalul... şi cetatea n-are trebuinţă de soare, nici de lună ca
s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul...
Şi noapte nu va mai fi acolo şi trebuinţă nu au de făclie şi de lumina soarelui, căci Domnul
Dumnezeu îi luminează pe ei (Apoc. 21, 10-27; 22, 1-5). Şi eu, Ioan, am auzit glas mare,
zicînd: iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu
Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor, şi
moartea nu va mai fi, nici plîngere, nici strigare, nici durere (Apoc. 21, 2-4).
Evanghelistului Ioan i s-a arătat în această vedenie Ierusalimul cel ceresc, răsplata şi fericirea
veşnică a celor credincioşi, a celor care au trăit şi trăiesc o viaţă cu Domnul. O, ce răsplată, ce
fericire îi aşteaptă pe cei credincioşi! Aceştia vor intra prin porţile Ierusalimului ceresc. Ceea ce
ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească nu poate să-şi închipuie, - îi aşteaptă pe
cei credincioşi în cealaltă lume. Ei vor locui împreună cu Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei.
Însă celor păcătoşi le stă închisă această fericire. Iar afară de cetate stau cîinii, fermecătorii,
desfrînaţii, ucigaşii, închinătorii la idoli (cei care trăiesc în patimi rele) şi oricine iubeşte minciuna
şi trăieşte în minciună (Apoc. 22, 15)... Partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă
(Apoc. 21, 8).
Dragă cititorule! Noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pămînt. Noi n-avem aici cetate
stătătoare, ci sîntem în căutarea celei viitoare, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei
13, 14; 11, 10).
Noi avem altă locuinţă pe care ne-a făgăduit-o Domnul cînd a zis: În casa Tatălui Meu sînt
multe lăcaşuri... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un
loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi (Ioan 14, 1-4).
Dragă suflete! Domnul Isus Hristos pe toţi ne-a făcut moştenitori ai Ierusalimului cel ceresc.
Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfîntă a Sîngelui Său. Însă, vai, cei mai mulţi dintre oameni îşi pierd
partea lor de moştenire cerească. Despre Esau ne spune Biblia că şi-a vîndut partea lui de moştenire
şi de moştenitor pentru lăcomia unui blid de linte. Aşa îşi vînd şi oamenii de azi partea lor de
moştenire din Ierusalimul cel ceresc pentru lăcomia poftelor, plăcerilor şi patimilor lumeşti. O, ce
lucru grozav! Pentru o clipă de plăcere lumească omul îşi pierde o veşnicie de fericire cerească. Nu
te alipi, dragă suflete, nu te alipi de această lume şi de ispitele ei. Chemarea noastră este să
călătorim mereu cu sufletul spre Ierusalimul cel ceresc, spre Domnul, spre viaţa cea veşnică. Cei
izbăviţi de Domnul vom merge spre Sion cu cîntece de biruinţă (Isaia 35, 10)... din această
ticăloasă viaţă vom trece acolo unde pomii întruna înfloresc, şi apele-s vii, unde nu se aude nici un
suspin, unde nu este nici noapte, nici moarte. Vom cînta şi noi cu îngerii o cîntare pe care nimeni de
pe pămînt n-o ştie şi vom avea bucurii pe care nimeni din această lume nu le cunoaşte.
Să apucăm, iubiţilor cititori, pe calea cea strîmtă care duce în sus spre culmile Ierusalimului cel
sufletesc. Să apucăm pe calea ce duce acasă la Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos.
Iubiţi cititori care aţi fost la Ierusalim şi care n-aţi putut merge la Ierusalim! Ne aşteaptă iarăşi
un pelerinaj... Ne aşteaptă pelerinajul cel mare spre Ierusalimul cel ceresc. Pentru călătoria la
Ierusalim am făcut mari pregătiri: de bani, paşapoarte, haine, etc. Să ne pregătim şi de celălalt
pelerinaj. Să fim gata, că nu ştim ziua şi ceasul cînd pînzele se vor ridica şi corabia va pleca.
Să atragem şi pe alţii spre Ierusalimul cel ceresc. O, e plină lumea de cei care aleargă spre iazul
cel de foc, spre pierzarea veşnică. În Numele Domnului Isus, chemaţi-i înapoi din calea aceasta.
Spuneţi-le că Tatăl ceresc îi aşteaptă cu iertare, ca pe fiul cel pierdut. Spuneţi-le că cumplită este
moartea păcătoşilor şi răsplata păcătoşilor!

Cel care a rămas în Constanţa...

Din călătoria la Ierusalim au rămas multe vederi şi simţiri de-a pururi săpate în inima mea. Între
acestea e şi una văzută la plecare, în portul Constanţa.
Între cei sosiţi să plece la Ierusalim era şi unul care nu putea pleca. Era un ţăran dintr-un judeţ
de dincolo de Carpaţi. Venise şi el adus de dorinţa fierbinte de a putea pleca la locurile sfinte. Dar,
vai, n-aveam documentele în regulă. Nu umblase îndeajuns să-şi facă toate documentele de lipsă, şi
acum nu putea pleca. Parcă-l văd, sărmanul, cum umblă încoace şi încolo cerînd mila şi îngăduinţa
autorităţilor. Era un om în bună stare materială. Îmbia bani... îmbia o cauţiune de 20.000 de lei ca să
poată şi el pleca. Ar fi fost gata toată averea să şi-o pună în cumpănă numai să poată şi el pleca.
Însă, vai, cauza lui şi călătoria lui erau pierdute! Legile cu călătoria în ţările străine sînt foarte aspre.
Nimeni nu-l mai putea ajuta.
Cînd am plecat, el a rămas plîngînd. L-am văzut de pe vapor cum ne petrecea cu ochii plini de
lacrimi. L-am văzut din depărtare cu mîinile întinse spre noi, spre răsărit... Sărmanul! Părea că
strigă în urma noastră: Fie-vă milă de mine... nu mă lăsaţi... luaţi-mă şi pe mine...
Ca un fulger mi-a străpuns inima această întîmplare. O simt şi azi în inima mea. O simt azi cu
un adînc înţeles sufletesc.
 O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărîmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel
ceresc. Viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle
gata cu toate documentele de lipsă pentru a putea pleca spre Ierusalimul cel ceresc (cu o viaţă plină
de fapte bune). Însă, vai, cele mai multe suflete, în ceasul plecării nu vor avea documentele de lipsă,
pentru că cei mai mulţi oameni nici habar n-au să-şi strîngă din vreme documentele de lipsă pentru
călătoria sufletului.
Cel rămas în Constanţa îmbia bani, îmbia toată averea lui, numai să poată pleca şi el... Dar totul
era în zadar... Era prea tîrziu...
În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei păcătoşi, că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile
lor desfătări sînt o zădărnicie. Sufletul are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel
ceresc.
Eu mă înfior azi nu de mila celui ce a rămas în Constanţa, ci de mila păcătoşilor care în ceasul
morţii vor alerga în toate părţile să poată pleca spre Ierusalimul cel ceresc, dar atunci va fi prea
tîrziu, prea tîrziu...
Să nu uităm că viaţa noastră e o călătorie spre Ierusalimul cel ceresc. Să nu uităm că viaţa
noastră trebuie să fie o pregătire pentru această călătorie.
Iubiţilor cititori ai acestei însemnări! Luptaţi-vă lupta cea bună, pliniţi-vă datoria şi călătoria ca
să ne întîlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc, în Cetatea cea Sfîntă unde ne aşteaptă
Domnul, ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin!
 Tîlcuirea Evangheliilor
duminicilor de peste an

Cuvînt înainte

Poporul nostru crede că sf. Evanghelie e o carte sfîntă ce trebuie să stea îmbrăcată în aur pe
masa altarului şi numai preotul are voie să citească în ea. Această judecată trebuie lăsată şi
îndreptată.
Învăţăturile Mîntuitorului şi ale apostolilor se află scrise într-o carte ce se numeşte Noul
Testament. Din această carte fac parte şi Evangheliile. Această carte trebuie citită de toţi cei care
ştiu citi. Despre oamenii din vremea Mîntuitorului, Evangheliile ne spun că umblau zile întregi
după Isus, din sat în sat şi din oraş în oraş, să-I poată auzi Cuvîntul. Gloata era uimită de învăţătura
Lui, deoarece Cuvîntul Său era cu putere (Luca 4, 37). Toţi se mirau de cuvintele plăcute ce
ieşeau din gura Lui şi ziceau: Niciodată n-a grăit vreun om ca Omul Acesta (Ioan 7, 46).
În Noul Testament, în care se cuprind şi Evangheliile, se află şi azi tot aceleaşi învăţături după
care alergau oamenii pe vremea Mîntuitorului. Nu este pe suprafaţa pămîntului o carte mai cu
putere decît Noul Testament. Şi totuşi sînt atît de puţini creştinii care cunosc această carte şi citesc
în ea.
E un mare dar să poţi citi Cuvîntul lui Dumnezeu în orice vreme şi oriunde.
E un mare ajutor sufletesc să poată omul citi şi el însuşi, acasă, Evanghelia ce o aude la
biserică; să judece el însuşi asupra ei şi să se adîncească în ea. E un mare ajutor acest lucru şi pentru
caz de neputinţă, cînd omul nu poate merge la biserică să audă Sfînta Evanghelie. Acest ajutor îl dă
şi cartea de faţă.
De cînd Domnul m-a chemat în slujba Oastei Lui, am lucrat mult la tîlcuirea Evangheliilor. M-
au preocupat ani de zile aceste tîlcuiri.
În anul 1925, am şi scos o carte cu Evangheliile duminicilor de peste an şi tîlcuirea lor. Atunci
eram însă numai un şcolar începător în şcoala cea mare a Duhului Sfînt. Tîlcuirea a trebuit refăcută
şi îmbogăţită.
Cu ajutorul Domnului, am pus acum sub tipar mult dorita noastră carte. Ea va ieşi împărţită în
mai multe cărţi cuprinzînd tîlcuirea Evangheliilor din duminicile de peste an.
Cartea primă este aceasta. Ea cuprinde Evangheliile duminicilor de la Anul Nou pînă la Paşti.
Evangheliile praznicelor nu sînt în cartea aceasta. Ele vor ieşi într-o carte deosebită.
Cartea de faţă este un mare ajutor şi pentru fronturile şi adunările Oastei Domnului. Fraţii ostaşi
vor avea de acum, pentru fiecare duminică, Evanghelia şi tîlcuirea ei.
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă! Darul şi binecuvîntarea Lui să se pogoare peste
cei care vor citi aceste cărţi şi le vor răspîndi, ajutînd şi pe alţii să guste din apa cea vie şi
mîntuitoare a Evangheliei.

Geoagiu - Sanatoriu, la 24 ianuarie 1934 Iosif Trifa - preot.

La Anul Nou

Este rînduit oamenilor o dată să moară,

iar după aceea vine judecata (Evrei 9, 27).

Stăm iarăşi în pragul noului an. Păşim iarăşi peste hotarul unui an vechi şi intrăm într-unul nou.
Vremea curge mereu, iar cu dînsa ne ducem şi noi.
Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul cu
timpul... Dar, dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viaţa
noastră este o călătorie. Călătorim cu toţii pe drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrîni, săraci, bogaţi,
cărturari, plugari - călătorim cu toţii fără răgaz şi fără popas. Trecem cu toţii dintr-un an într-altul.
Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gîndim la greutăţile pe care
le-am biruit. Ne uităm şi înaintea noastră, dar înainte nu vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim.
Călătoria vieţii îşi are o lege deosebită a ei. Cînd poate nici nu ne gîndim, se iveşte în drumul
nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această piedică. Este o mică groapă, largă de un
metru şi adîncă de doi. Dar, orice am face, orice am isprăvi, peste piedica aceasta nu putem trece.
N-o putem nici înconjura, nu putem nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăţi, dar peste asta
nu putem trece.
Ea strică toate planurile şi toate socotelile noastre. Săraci, bogaţi, tineri, bătrîni, împăraţi,
cerşetori... cu toţii cădem şi ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fără cruţare, în virtutea poruncii:
Plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Toţi am păcătuit, toţi trebuie să murim. Mormîntul ne
primeşte cu aceste cuvinte ale Domnului: Din pămînt eşti, în pămînt te vei întoarce.
Dar viaţa şi călătoria noastră nu se gată cu groapa din ograda bisericii. Am fi de plîns de s-ar
sfîrşi cu atît. Am în rînd cu dobitoacele. Ne-am naşte ca ele, am trăi ca ele şi ne-am preface ţărînă.
Viaţa noastră trece şi dincolo de mormînt.
Ascultaţi ce zice ap. Pavel: Este rînduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine
jduecata. În aceste cuvinte este pus tot rostul vieţii noastre. Auziţi! După moarte vine judecata; vine
binecuvîntarea sau osînda. Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată, pentru ca
fiecare să-şi primească răsplata după fapta sa (2 Cor. 5, 10).
Moartea corpului nu are însemnătatea ce i-o dau oamenii. Ea este numai o solie ce vine să ne
treacă într-o altă viaţă. Moartea vine să ne treacă la fericire sau osîndă, aşa după cum au fost faptele
şi viaţa noastră. La groapa din cimitir, moartea ne aşteaptă însoţită de doi argaţi: îngerul Domnului
şi îngerul iadului; trimisul cerului şi trimisul iadului (aşa cum se vede în imaginea de alături). Ea ne
dă în seamă unuia sau celuilalt, aşa după cum au fost purtările şi viaţa noastră. Cînd a murit săracul
Lazăr, a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam, iar pe bogat, îngerii cei răi l-au dus în iad (Luca
16, 22).
Fratele meu! Ia seama, unuia din aceşti doi îngeri ne va da şi pe noi moartea. Stă în voia noastră
să alegem pe unul sau pe celălalt, prin viaţa şi purtările noastre.
Fratele meu! Stăm în pragul Anului Nou. Să folosim acest prilej nu pentru a ne îmbăta, ci
pentru a ne gîndi la rosturile şi chemările vieţii noastre. Să ne gîndim îndeosebi că:
1 - Viaţa noastră este o călătorie. Noi sîntem călători străini în această lume. Noi n-avem casă
stătătoare aici pe pămînt, ci o avem pe cea făgăduită de Domnul, în cer (Evrei 13, 14). Viaţa
noastră trebuie să se sfîrşească după cuvintele ap. Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am
sfîrşit (2 Tim. 4, 7).
2 - Noi nu călătorim numai spre cimitir, ci călătorim spre veşnicie, spre fericire sau osîndă, aşa
după cum am trăit: o viaţă cu Domnul sau o viaţă fără El.
Vai de cei care trăiesc o viaţă fără Dumnezeu în lume! Vai de cei care aleargă pe calea cea largă
a pieirii (Matei 7, 13).
3 - Înfricoşată este moartea! Dar cînd omul trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit.
Nu se mai înfricoşează de ea. În acest înţeles striga ap. Pavel: Unde este boldul tău, o, moarte?
Cel credincios trece îndată din moarte la viaţă (Ioan 5, 24). El doreşte să se mute şi să fie
împreună cu Hristos (Filip. 1, 23). Cel credincios moare în plină viaţă.
Învredniceşte-mă Doamne şi pe mine să mi se scrie pe cruea din cimitir că am murit în plină
viaţă.
Un om lumesc vorbea, la privegherea unui mort, despre cît de înfricoşată este groapa din
cimitir, cît este de rece şi întunecoasă.
O, fratele meu - i-a răspuns un ostaş din Oastea Domnului - eu nu mă înfricoşez de groapa din
cimitir! Pentru mine mormîntul este un cer, de cînd Domnul meu a intrat în el pentru mine şi
mîntuirea mea!...
Cuminte răspuns!
- În noaptea asta voi fi Acasă, şoptea un credincios în clipele morţii.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebară cei ai casei.
- Un înger a sosit după mine... - grăi muribundul. Şi plecă Acasă, la Domnul. Ce moarte
frumoasă!
 Nu aşa mor însă păcătoşii.
Sărmane suflete al meu, ce va fi cu tine?... Unde mergi? Aşa se tînguia un vestit necredincios,
pe patul morţii.
Fratele meu! Păşim într-un an nou. Intrăm într-un an nou ce stă în faţa noastră cu semnul
întrebării. Cine ar putea şti ce ne aşteaptă în acest an? Cine ar putea şti anul, luna, ziua şi ceasul în
care moartea şi cei doi argaţi ne vor opri în drumul vieţii? Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, căci
nu ştiţi ziua şi ceasul (Matei 13, 35).
Ah, ce nebunie este a trăi o viaţă fără să te gîndeşti la sfîrşitul vieţii!... Ah, ce nebunie este a tot
amîna de pe un an pe altul, de pe o zi pe alta, grija mîntuirii sufleteşti!
Veşnicia începe după ce intrăm în groapa din cimitir, iar noi trăim ca şi cînd aici pe pămînt ar fi
rostul vieţii noastre.
Fratele meu, numai un pas este între noi şi moarte (1 Regi 20, 3); într-o clipă moartea ne
poate trece în veşnicie.
Un ţăran, care plecase cu carul în Munţii Alpi, s-a prăbuşit într-o prăpastie. Pe o stîncă din acel
loc i s-a lipit o tablă de aramă pe care s epot citi, pînă în ziua de azi, următoarele versuri:

Scurtă este calea

ce duce la veşnicie
la orele 10 am fost aici,
la orele 11 am fost Acolo.

Cu adevărat, scurtă este calea ce duce la veşnicie. Azi sîntem aici, mîine putem fi Acolo. Drept
aceea, privegheaţi şi staţi gata, căci nu ştiţi ziua şi ceasul!
La fiecare pas ce-l facem, să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele ap. Pavel: Rînduit
este omului o dată să moară, iar după moarte vine judecata...
Fratele meu! Eşti tu gata pentru această judecată?
Cu astfel de gînduri să intrăm pe uşa Anului Nou, pentru ca la sfîrşitul lui, să putem culege cît
mai multe roade de mîntuire. Amin.
În legătură cu Anul Nou, din predicile şi învăţăturile noastre se mai pot folosi următoarele:
Pilda cu smochinul neroditor şi Pilda cu cele zece fecioare din cartea Din pildele Mîntuitorului.
Apoi, articolele: Calendarul şi timpul; Ziua şi noaptea de Anul Nou, din Calendarul anului 1933; An
Nou fericit! din Calendarul anului 1934.

Evanghelia duminicii dinaintea Botezului Domnului

Despre Sfîntul Ioan Botezătorul şi despre Botezul Domnului.

Începerea Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în proroci: Iată, Eu
trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta.
Glasul celui ce strigă în pustie: Neteziţi calea Domnului, faceţi drepte cărările Lui.
Era Ioan botezînd în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi
mergeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în Rîul Iordan,
mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în piei de cămilă şi cu brîu de curea împrejurul
mijlocului său şi mînca acride şi miere sălbatică.
Şi propovăduia zicînd: Vine după mine Cel mai tare decît mine, căruia nu sînt vrednic să-I
dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Eu vă botez cu apă, dar El vă va boteza cu Duhul Sfînt (Matei
1, 1-8).
Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să fie botezat de către el. Ioan Îl oprea
zicîndu-I: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Iar Isus i-a zis: Lasă acum, că
aşa este de cuviinţă nouă ca să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. Şi botezîndu-Se,
Isus îndată a ieşit din apă; şi, iată, s-au deschis Lui cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu
pogorîndu-Se, ca un porumbel, şi venind peste Dînsul; Şi, iată glas din ceruri zicînd: Acesta este
Fiul Meu Cel Iubit întru care am binevoit! (Matei 3, 13-17).
 Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă.
Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici
în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la el şi se
botezau în Rîul Iordan. Ioan cîştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mîntuitor; cîştiga
sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe Acest Mîntuitor şi chema pe oameni la
pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan cîştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi
viaţa lui era o predică de înfrînare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.
Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mîntuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă -
azi, mai tare ca oricînd - în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mîntuitorul şi
darul mîntuirii au venit demult. Ioan e şi azi o predică de mustrare - azi, mai aspră ca oricînd -
pentru cei care se îmbuibă în mîncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă
că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cuml-a spus el fariseilor şi lui Irod, împăratul, chiar
cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au
fost numai o pregătire pentru Cel ce a venit să boteze cu Duh Sfînt şi cu foc. Acest botez s-a pogorît
peste Isus în Rîul Iordanului.
Prin darul botezului din Rîul Iordan, Mîntuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit
omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui
om. Prin darul botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. Mare taină este Sfîntul Botez! Cînd se botează pruncii, li se ung cu
pecetea darului Duhului Sfînt fruntea, gura, ochii, urechile, mîinile, pieptul şi picioarele. Asta
înseamnă că cel născut din nou, prin Taina Botezului, trebuie să-şi pună în slujba Domnului şi în
ascultare de Domnul mintea, graiul, ochii, urechile, mîinile, inima, picioarele, adică toată viaţa şi
purtările lui. Ce bine ar fi să fie aşa! Dar cei mai mulţi oameni, după ce cresc mari, părăsesc darul şi
puterea Duhului Sfînt şi slujesc păcatelor, de aceea nu se văd în viaţa lor roadele Duhului: iubirea,
pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea... (Gal. 5, 22), ci se văd
roadele trupului: pizmele, uciderile, beţiile, ospeţele cele cu cîntece şi alte asemenea acestora
(Gal. 5, 21). Dacă darul botezului ne-a făcut fiii lui Dumnezeu, apoi şi trebuie să trăim ca fii ai
lui Dumnezeu şi ca fraţi laolaltă. Dacă darul sfîntului botez face din corpul nostru casa Duhului
Sfînt (1 Cor. 6, 19), apoi şi trebuie să trăim în Duhul lui Dumnezeu. Dacă la botea ne lepădăm
de satana şi de toate lucrurile lui, apoi să şi trăim această viaţă.
În Faptele Apostolilor la cap. 19, se spune că ap. Pavel, sosind la Efes, a aflat pe unii învăţăcei
care erau botezaţi numai cu botezul cu apă al lui Ioan. Aţi luat Duh Sfînt? - i-a întrebat Pavel. Nici
n-am auzit că este Duh Sfînt, au răspuns cei botezaţi (Fap. Ap. 19, 1-6). Cei mai mulţi
creştini sînt parcă şi azi c acei din Efes: rămaşi numai la botezul cu apă, căci focul şi puterea
Duhului Sfînt lipsesc cu totul din viaţa şi purtările lor. Taina cea mare a Sfîntului Botez aceasta este:
să trăieşti o viaţă aprinsă, cuprinsă şi cîrmuită de darul Duhului Sfînt.
Dragă cititorule! Pe lîngă botezul ce-l primim în braţele naşilor, şi noi trebuie să ne încreştinăm,
prin căinţă, prin întoarcerea către Dumnezeu, prin renaşterea sufletească. Pe lîngă botezul din
braţele naşilor, noi trebuie să trecem mereu prin focul şi botezul cel curăţitor de păcate al Duhului
Sfînt şi să ne spălăm mereu în apele credinţei şi în lacrimile căinţei. Acesta este botezul pe care îl
cerem cînd ne rugăm cu psalmistul: Stropi-mă-vei cu isop şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi...
inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule... Acesta este botezul sufletesc şi aceasta este apa cea
curăţitoare despre care aşa de frumos spun citaniile de la praznicul botezului: Aşa grăieşte Domnul:
Cei însetaţi veniţi la ape şi beţi fără bani şi fără plată. Aceasta zice Domnul: Spălaţi-vă şi vă
curăţiţi... scoateţi vicleşugurile din inimile voastre. Părăsiţi-vă răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face
bine! Căutaţi judecata, izbăviţi pe cei năpăstuiţi, faceţi dreptate văduvei şi săracului... Şi atunci, de
vor fi păcatele voastre ca cîrmîzul, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi albi
(Isaia 1, 16). Aceasta este taina cea mare a botezului: curăţirea de păcate şi înnoirea vieţii.

Apa şi focul lui Ilie

Prorocul Ilie, cînd s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat
peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorît şi a aprins jertfa.
Această jertfă a închipuit şi închipuie taina cea mare a sfîntului botez. Apa şi focul fac şi astăzi
botezul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfînt îl aprinde pentru Hristos.

La Botezul Domnului

La Botezul Domnului, Duhul în chip de porumbel S-a arătat. Botezul Domnului este şi
praznicul Duhului Sfînt. Cîţi însă cunosc cu adevărat pe Dumnezeu Duhul Sfînt? Trăim un
creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai fiindcă lipseşte din el porumbelul Duhului Sfînt.
Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi cum a murit Isus Hristos, dar n-au pe
Duhul Sfînt prin care se revarsă în lume şi în suflete darurile cerului de sus. Voi spune o asemănare.
Soarele ne dă lumină, căldură şi viaţă. Fără darurile lui, pămîntul şi oamenii s-ar prăpădi. Dar
acest dar al soarelui ni se dă nouă prin atmosferă. Pămîntul e înconjurat de un strat de aer de 8-9 mii
de km. Acest strar de aer, această atmosferă, preface razele soarelui în căldură, lumină şi viaţă.
Atmosfera restrînge razele soarelui şi le preface în lumină şi căldură potrivită. Atmosfera ne dă şi
ploaia cea binefăcătoare. Fără de această atmosferă n-ar putea trăi pe pămînt nici un vierme şi nici
un fir de iarbă. Dacă n-ar fi stratul de aer, ziua soarele ar arde tot, iar noaptea ar îngheţa tot.
Pămîntul nostru ar fi o lume pustie fără viaţă, aşa cum e luna.
Sînt planete care n-au atmosferă. Spun astronomii că cele mai multe planete n-au atmosferă. Ele
sînt nişte lumi pustii şi fără viaţă. Soarele luminează şi pentru ele, dar n-au atmosferă care să le
prefacă acest dar în viaţă.
Ce minunată icoană este această rînduială a firii şi pentru rînduiala cea tainică a mîntuirii
sufletului!

Evanghelia duminicii după Botezul Domnului

Isus Mîntuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

12. Cînd a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea.

13. A părăsit Nazaretul, şi a venit de a locuit în Capernaum, lîngă mare, în ţinutul lui Zabulon şi
Neftali,
14. ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice:
15. Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor,
16. norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul
şi în umbra morţii, a răsărit lumina.
17. De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia
cerurilor este aproape. (Matei 4, 12-17).

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul,
căci cuprinde o adîncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Isus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune
de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această
Evanghelie la Luca 4, 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Isus să înveţe şi
în ţara Lui şi toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui, dar
cînd a începuta-i mustra pentru păcate, s-au umplut toţi de mînie şi, sculîndu-se, L-au scos pe El
afară din cetate.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne
mirăm de narinenii cei nebuni care L-au scos pe Isus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot
aşa facem şi noi cînd, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Isus dintre noi şi din
hotarele vieţii noastre. Isus Mîntuitorul rămîne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi
viaţă curată între oameni şi casele lor. Cînd noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe
Mîntuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi
azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de tîrg, şi un om beat
striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea
Mîntuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai înainte. Da, da, iubite
cititorule, toţi suduitorii sînt în chipul oamenilor din Evanghelie, care aruncă cu pietre după
Mîntuitorul, după Dumnezeu, care le-a dat viaţa. Şi nu numai suduitorii sînt aşa, ci toţi desfrînaţii,
pizmuitorii, înşelătorii, etc. Îl alungă pe Mîntuitorul cu pietrele păcatelor. Tot ca pe vremea
Evangheliei, aşa e alungat Isus din viaţa omului, din viaţa oamenilor, din viaţa satelor şi din viaţa
oraşelor. Cercetaţi şi veţi afla viaţa satelor încărcată cu vrajbe, împerecheri şi alte păcate, în semnul
că Isus e alungat de acolo; cercetaţi viaţa oraşelor şi le vei afla în chipul Sodomei şi Gomorei.
Cercetaţi în politică şi veţi afla că Isus a fost alungat demult şi de acolo.
O, Mîntuitorule Doamne! Tu eşti şi azi un om fără de patrie şi fără de ţară! Tu eşti şi azi un
alungat şi fugărit din hotarele sufleteşti ale oamenilor şi popoarelor de azi!
Pe Isus L-au alungat nazarinenii pentru că le-a mustrat păcatele. Cam aşa e şi azi. Le place
oamenilor Cuvîntul lui Dumnezeu, dar din starea lor păcătoasă să nu-i scorneşti şi de scăderile lor
să nu te prea atingi. Cînd eram preot nou la sat, mi-aduc aminte că, odată, am predicat pentru Ziua
Domnului şi am spus oamenilor că nu se cade să facă în duminici jocuri şi petreceri. A doua zi tot
satul era în capul meu, cu vorbele: Da’ ce vrea popa ăsta? Noi aşa ne-am trezit din bătrîni cu joc şi
petrecere duminica... Da’ el vrea să ne strice datinile noastre?... Adică le plăcea oamenilor o predică
din aceea care să nu le strice datinile.
Dragă cititorule! Eu te întreb, Îl ai tu pe Domnul Isus în cetatea vieţii tale sau L-ai alungat cu
fărădelegile tale? Într-un loc, ne spune o Evanghelie că Isus a plîns asupra cetăţii Ierusalimului
(Luca 19, 41), pentru că nu-L primise pe El. Tot aşa plînge şi azi Mîntuitorul pentru cetatea
vieţii tale că nu vrei să-L primeşti pe El.
Auzi tu, dragă cititorule, Isus plînge pentru tine şi pentru mîntuirea ta şi tu nu te înfiori? Şi tu
tot în păcate?...

Un rămăşag...

Într-un sat, trăia odată un om foarte suduitor. La toată vorba înjura de cele sfinte. Celor ce-l
rugau să lase hula de cele sfinte, le spunea că nu se poate dezbăra de acest nărav. Într-o dimineaţă,
un creştin cu rîvnă pentru îndreptarea de-aproapelui s-apropie de suduitor, scoate din pungă un
galben şi-arătîndu-i-l, zice: Frate dragă, dacă te vei putea răbda să nu înjuri azi toată ziua, iată aici,
acest galben va fi al tău. Chemară şi doi martori, şi rămăşagul se făcu. Suduitorul se răbdă. Mai
tîrziu, prietenii lui începură a-l necăji, doar va pierde galbenul. Suduitorul se înfuria, însă creştinul
ce pusese rămăşagul îi arăta mereu galbenul, şi suduitorul, văzîndu-l cum străluceşte, iar se
domolea. Răbdă toată ziua şi seara cîştigă galbenul. Cînd i l-a dat, creştinul care pusese acest
rămăşag îi zise: Vezi, dragă frate, pentru un galben te-ai putut răbda să nu sudui, dar pentru Bunul
Dumnezeu ba. Iată, ai ajuns să preţuieşti mai mult un galben netrebnic decît pe Dumnezeu,
Făcătorul tău. Tatăl ceresc a stat mereu în faţa ta şi te-a rugat să nu-L huleşti prin sudalmă; pe
Dumnezeue n-ai vrut să-L asculţi, însă pe acest galben l-ai putut asculta. Lasă-te, drate dragă, lasă-
te de sudalmă, căci altcum, acest galben va sta în Ziua Judecăţii ca cel mai mare pîrîş în contra ta şi
a sufletului tău!
Această întîmplare şi aceste vorbe l-au înfiorat atît de mult pe suduitor încît din acea clipă n-a
mai suduit.

Cămila îşi tulbură apa...

Cînd am fost la Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav ciudat ce-l are cămila. Cînd ajunge
la atare apă limpede, o tulbură îndată şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta şi
am aflat că acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul ei urît, şi neplăcîndu-i
această urîciune, s-apucă îndată şi tulbură apa.
În chipul cămilei sînt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă oglinda Evangheliei, pentru că în ea
îşi văd urîciunea vieţii lor. Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi, pentru că şi viaţa
credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urîciunea vieţii lor şi a faptelor lor. Din
această pricină, păcătoşii au batjocorit şi prigonit - şi voi prigoni totdeauna pe cei drepţi şi
credincioşi, ca să se împlinească spusele Mîntuitorului: Pe Mine M-au urît, şi pe voi vă vor urî...
Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni...

Evanghelia duminicii a 32-a după Rusalii

A lui Zacheu vameşul

1. Isus a intrat în Ierihon, şi trecea prin cetate.

2. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor,
3. căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură.
4. A alergat înainte, şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă.
5. Isus, cînd a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus, şi i-a zis: Zachee, dă-te jos degrabă,
căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta.
6. Zacheu s-a dat jos în grabă, şi L-a primit cu bucurie.
7. Cînd au văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: A intrat să găzduiască la un om păcătos.
8. Dar Zacheu a stat înaintea Domnului, şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau
săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.
9. Isus i-a zis: “Astăzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam.
10. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut. (Luca 19, 1-10).
Ce minunată şi plină de învăţătură este Evanghelia lui Zacheu din Ierihon! Acest Zacheu este
pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea
mîntuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mîntuit acest Zacheu.
Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zacheu. Vameşii erau oameni vestit
de bogaţi. Zacheu era mai marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu
fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zacheu era, aşadar, mai marele
păcătoşilor - şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat pînă a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de
acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic. Însă totuşi lui Zacheu îi lipsea
ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zacheu simţea o
greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adîncul sufletului său auzea tot mai lămurit
mustrarea: Vai de tine, Zachee, şi de banii tăi făcuţi cu strîmbătate şi vicleşug! Lasă această cale!
Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi
cîştigul şi să plece ca să vadă pe Isus, pe un Om ce predica despre cele sufleteşti. Pe Zacheu l-a
adus de acasă nu numai vestea ce se dusese despre Isus, ci l-a dus mai ales greutatea ce o simţea în
sufletul său; l-au dus dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii. Zacheu simţea că-i
lipseşte ceva, şi acest ceva îl suia pe el - om bogat - într-un dud din marginea drumului.
Şi, iată, pe drum Se apropie Mîntuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un
norod întreg. Zacheu Îl vede apropiindu-Se; şi, din ce Se apropie, Zacheu se simte acolo sus în dud
tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mîntuitorului, Zacheu îşi vede deodată tot trecutul său
plin de întunericul păcatelor. În lumina Mîntuitorului, Zacheu simte cum deodată piere tot preţul
averii sale şi al banilor săi. În faţa Mîntuitorului, Zacheu se simte atît de sărac, atît de gol, atît de
negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atît de mult, încît îi vine să strige de acolo de sus:
Vai de mine şi de viaţa mea! În această clipă, Mîntuitorul Se opreşte şi strigă: Zachee, dă-te jos
degrabă, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta! Zacheu stă o clipă uimit. Dacă ar mai fi cineva sus
în dud, ar crede că Isus strigă pe altul. Dar e numai el. Şi, coborîndu-se repede, Îl priveşte cu
bucurie pe Mîntuitorul, în vreme ce gloata se miră că Acesta intră să găzduiască la un om păcătos.
O, ce minunată învăţătură este în această istorie a lui Zacheu! Pe Zacheu l-a atras la Mîntuitorul
o chemare a sufletului său. Oricît de păcătos era Zacheu, în sufletul său mai rămăsese ceva ce-l
chema şi-l ducea să-L vadă pe Mîntuitorul şi să se întîlnească cu El. Zacheu a dat ascultare acestei
chemări. Şi această ascultare l-a întîlnit cu Mîntuitorul şi l-a pus în faţa şi în lumina Mîntuitorul,
cînd i s-au deschis ochii să vadă întunericul vieţii sale.
Oricît de păcătos ai fi tu, cititorule, oricît de mult te-ai fi ticăloşit, ia seama că şi în tine tot a
mai rămas ceva ce te atrage la Mîntuitorul. A mai rămas şi în tine o scînteie pe care păcatul
niciodată n-o poate stinge. A mai rămas în tine o dorinţă, un glas, o chemare, o suspinare a
sufletului care nu se stinge chiar în orice adînc al fărădelegilor te-ai coborî, ci strigă de acolo şi
umblă să strige la Mîntuitorul. Oricît de păcătos era Zacheu, tot a mai fost ceva în el care l-a ridicat
sus să-L vadă pe Mîntuitorul. Oricît te-ai fi cufundat în ticăloşie, mai este şi în tine ceva ce te poate
ridica sus. Zacheu a ascultat această chemare a sufletului şi s-a mîntuit. Ascultă bine, dragă
cititorule, ascultă bine că şi în adîncul sufletului tău este o chemare, este o dorinţă, o suspinare a
sufletului tău să ieşi din ticăloşie. Ascultă, dragă suflete această chemare, căci ea te duce în faţa
Mîntuitorului, iar cînd ai ajuns în faţa Lui deodată ţi se deschid ochii sufletului să vezi întunericul în
care trăieşti şi să cauţi lumina şi viaţa. Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică
Evanghelia, ci pentru că nu vor să asculte predica din sufletul lor. Mîntuitorul şi astăzi strigă
fiecărui creştin, ca odinioară lui Zacheu: Suflete, grăbeşte, că astăzi Mi se cade să rămîn în casa ta!
Oricît de păcătoşi am fi, Domnul vrea să intre la noi şi să rămînă la noi.
Dar învăţătura Evangheliei de duminică nu stă numai în aceea că Isus a intrat în casa lui Zacheu
păcătosul, ci, mai ales, stă în aceea că Zacheu s-a schimbat cu totul după ce a intrat Isus în casa lui.
O, ce minunate schimbări s-au făcut în casa lui Zacheu după ce a intrat Isus în ea! Cînd s-a
întors acasă şi L-a primit pe Isus în casă, Zacheu era altul. Zacheu cel plecat de acasă murise şi în
locul lui s-a întors un alt Zacheu, înviat la o viaţă nouă. În casa de la Ierihon s-a petrecut o minune.
Cînd a plecat Zacheu de-acasă era un lacom ce tremura după cîştiguri, după bani şi înşelăciuni. Şi
auziţi-l ce zice după ce a intrat Isus în casa lui: Iată Doamne, jumătate din avuţia mea o dau
săracilor...
O astfel de minunată schimbare trebuie să se petreacă şi în casa sufletului tău, iubite cititorule,
după ce L-ai primit cu adevărat pe Isus Mîntuitorul.
O schimbare din temelii s-a făcut în viaţa lui Zacheu după ce a intrat Mîntuitorul în casa lui. A
doua zi, oamenii din Ierihon se vor fi întrebat miraţi: Oare ce-o fi păţit Zacheu de s-o fi lăsat de
înşelătorii? Dar Zahceu nu păţise nimic, ci aflase Lumina vieţii. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi
Evanghelia Mîntuitorului. Zacheu va rămîne de-a pururi o pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L
primi cu adevărat pe Isus Mîntuitorul şi Evanghelia Lui. Dovada cea mai bună că Isus a intrat în
casa sufletului tău o ai atunci, iubite cititorule, cînd deodată ţi se schimbă felul de a vedea şi judeca;
atunci cînd deodată capeţi alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte
vorbe, cînd toate la cîte ai ţinut mai înainte le socoteşti gunoaie, numai să-L poţi dobîndi pe Hristos.
Bucurie adevărată şi mîntuire adevărată numai odată cu această schimbare va intra în casa şi în
sufletul tău.
Astfel L-ai primit şi tu, cititorule, pe Isus Mîntuitorul?
Vino, Mîntuitorule Doamne, şi intră în casa noastră cu mîntuire, precum ai intrat odinioară în
casa lui Zacheu din Ierihon!...

Evanghelia duminicii a 33-a după Rusalii

A vameşului şi fariseului

10. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş.
11. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu
sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.
12. Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele.
13. Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, şi
zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!
14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborît acasă socotit neprihănit decît celălalt. Căci
oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat. (Luca 18, 10-14).
Ce Evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Doară nicăieri în
Sfînta Scriptură nu se arată atît de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în Evanghelia
aceasta.
De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese
păcatele la biserică şi, aşezîndu-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lîngă uşă, le stropea cu lacrimile
părerii de rău.
Aşa să facem şi noi. Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti - zice Sf. Ioan Gură de
Aur. Măcar de ai zidi tu cît de mult, măcar de ai strînge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte
bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, în deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind
aşezată... Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna
rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mîndria
este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, începutul tuturor faptelor bune.
Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi
căinţa pentru păcat. Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunoaşterea lui - zice Sf.
Ioan Gură de Aur.
Fariseu tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: Doamne,
iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac! Nu zicea nici măcar aşa: Doamne,
mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta! Ba, încă mai mult decît atît, el se lăuda pe sine
însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul
smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adîncul sufletului său, se ruga aşa: Dumnezeule, sînt un păcătos,
sînt cel mai mare păcătos!... Pentru mulţimea păcatelor mele nu sînt vrednic să caut cu ochii mei
spre cer... Înaintea Ta Doamne, stau toate strămbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele
săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gînd şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne.
Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n-am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi
fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!
Smerenia este începutul mîntuirii. Smerenia - zice fericitul Augustin - este scara ce ne înalţă la
cele cereşti. Smerenia - zice Sf. Ioan Gură de Aur - este căruţa ce ne ridică la cer. Celor smeriţi,
Dumnezeu le dă har (Prov. 3, 34).
Odată, fericitul Augustin a fost întrebat:
- Care este virtutea cea dintîi şi cea mai mare?
- Smerenia! - a răspuns fericitul Augustin.
- Iar după smerenie, care vine în rîndul al doilea?
- Smerenia! - a răspuns iarăşi fericitul Augustin.
- Iar în rîndul al treilea? - întrebă omul mirat.
- Smerenia! - răspunse şi a treia oară fericitul Augustin.
Smerenia este ce amai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că această virtute se
poate învăţa numai în şcoala Mîntuitorului, în şcoala Golgotei, în şcoala Celui care a zis: Învăţaţi de
la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. (Matei
11, 29).
Să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta. E lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare aminte prin Noul
Testament şi veţi afla cu cîtă greutate i-a scos Isus chiar şi pe apostolii Săi de sub ispita trufiei (cînd
discutau care dintre ei să fie mai mare).
Isus Mîntuitorul - care S-a smerit pe Sine pînă la moarte de Cruce - rămîne pildă desăvîrşită de
smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele
Domnului cîştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă
de neîncetată smerenie. Dragostea şi smerenia sînt semnul că cine trăieşte cu adevărat Evanghelia
Mîntuitorului.
Faţă de virtutea smereniei, cît de urîte sînt trufia şi mîndria! Trufia este răsuflarea satanei.
Mîndria este ispita cea grozavă cu care diavolul a cîştigat cea dintîi biruinţă în Grădina Edenului şi
cu care cîştigă şi azi cele mai multe biruinţe. Răsadul tuturor relelor este mîndria - zice înţeleptul
Sirah. Şi, vai, este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.
Luxurile, făloşiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, duşmăniile, dihoniile politice, toate au
răsărit şi răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de
duhul cel satanic al trufiei.
Se ţin oamenii de azi sfătoşi, învăţaţi; nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie. Ei ştiu de
toate. Eu vorbesc de oamenii din popor. Între domni e şi mai şi... Aproape toţi intelectualii îşi fac un
titlu de mîndrie (ce potrivită expresie!) să nu mai creadă în superstiţiile religiei. Vai, ce seceriş
grozav are diavolul şi azi în lume cu ispita trufiei! Răcirea dragostei şi trufia sînt semnele cele mai
grăitoare despre cît de mult s-a depărtat creştinătatea de azi de duhul Evangheliei.
Tot cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se va smeri, se va înlţa, zice Evanghelia de duminică.
Vedeţi, aici sînt două scări deosebite.
 Tot cel ce se smereşte se va înălţa - asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin
Biblie. Din groapă şi din temniţă l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov. Din apele Nilului l-a
scos pe Moise şi l-a făcut conducătorul unui popor. De la oi l-a chemat pe David prorocul; de la
plug, pe Elisei; de la pescuit pe apostoli, etc. Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan
Botezătorul, înainte mergătorul Domnului!
Şi cel ce se va înălţa, se va smeri - asta-i scara diavolului, pe care, aşijderea, ne-o arată Biblia.
Faraon îl întreba pe Moise: Cine este Dumnezeul Acela de care îmi vorbeşti? Şi pe urmă, s-a înecat
în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul şi pe urmă, a ajuns să parcă iarbă. Pe Irod cel
trufaş l-au ros viermii, etc.
Dumnezeu smereşte mai întîi şi apoi ridică. Diavolul, pe de altă parte, îl ridică mai întîi pe om
şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.
Smeriţi-vă sub mîna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe în vremea cercetării (1 Petru
5, 6).

Rugăciune

Ca vameşul stau şi eu în faţa Ta, Doamne. Pentru mulţimea păcatelor şi a fărădelegilor mele
stau şi eu aplecat ca vameşul, nici măcar ochii mei fiind vrednic să-i ridic spre cer. Ca şi vameşul
îmi bat şi eu pieptul, zicînd: Totul este rău şi stricat în mine. Nu este nimic bun în mine; totul este
otrăvit de păcat. Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea sufere de moarte (Isaia 1, 5).
Inima mea s-a tulburat în mine şi frica morţii a căzut asupra mea (Psalm 54, 4). Intrat-au ape
pînă la adîncul sufletului meu (Psalm 68, 1). Păcatul înaintea mea este pururea (Psalm 50,
4) şi înaintea Ta Doamne. Înaintea Ta stau toate păcatele şi răutăţile mele. A răspunde pentru ele nu
pot, şi a fugi n-am unde. Ca vameşul mă aplec şi eu în faţa Ta Doamne, şi cu lacrimi mă rog Ţie:
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului, şi mă iartă! Multe sînt păcatele mele, dar mila Ta
Doamne, mai mare este. Deci nu mă lăsa pe mine în deşert. Vezi smerenia mea Doamne, şi mă
scoate din adîncul pierzării (Psalm 118, 153).
Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Tu Singur ştii ce fariseu mare trăia odată şi în mine. Îţi
mulţumesc Preabunule Doamne, că m-ai chemat în şcoala suferinţelor, în şcoala smereniei, ca să mă
scapi de acest fariseu. Bine îmi este mie Doamne că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale
(Psalm 118, 71). Bine este mie Doamne, şi de-a pururi Te slăvesc pe Tine Doamne, că m-ai
chemat în şcoala cea mare a Golgotei, să mă înveţi a mă smeri. Ajută-mi Preascumpul meu
Mîntuitor să pot trăi în smerenia Crucii Tale pînă la sfîrşitul vieţii mele! Întăreşte-mă neîncetat, căci
fariseul din mine poate încă n-a murit de tot. Ispititorul i-a încercat chiar şi pe apostolii Tăi cu ispita
trufiei şi el umblă şi azi cu această ispită tocmai după aleşii Tăi. Îngenunchează-mă neîncetat,
Preascumpul meu Mîntuitor, sub Crucea Ta şi mă ţine neîncetat în acest loc preasfînt, căci acesta
este singurul loc unde ispita trufiei nu mai are nici o putere.
Suflete al meu, smereşte-te neîncetat (1 Petru 5, 6) sub braţele Celui care S-a smerit
pentru tine pînă la moarte pe Cruce. Amin.
 Ce te mîndreşti, omule?

Ce boală urîtă este mîndria şi vai, cîţi suferă de boala asta! Este doar cea mai răspîndită boală
sufletească.
Ce te mîndreşti o, omule, şi cu ce te mîndreşti? Te mîndreşti cu avuţia ta şi cu banii tăi? Dar
pînă mîine poţi deveni sărac. Te mîndreşti cu sănătatea şi puterea ta? Dar pînă mîine poţi fi doborît
în pat sau chiar în mormînt. Te mîndreşti cu ştiinţa, cu frumuseţea, cu rangul ce-l ai? Dar toate
acestea nu sînt ale tale şi în orice clipă le poţi pierde. Tu te mîndreşti cu pene ce nu sînt ale tale. Tu
eşti exact în chipul unui corb ce se mîndreşte cu penele unui păun. Sau poate te mîndreşti cu faptele
tale şi cu viaţa ta de creştin? Asta-i o mîndrie şi mai deşartă. Oricît de bun te-ai crede tu, eu îţi voi
spune răspicat că eşti plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e putred, totul e
stricat. Tot capul tău este bolnav şi toată inima ta suferă de moarte (Isaia 1, 5).
Şi cu starea asta grozavă, tu, omule, te mîndreşti? Păi, nu vezi că eşti şi aici la fel ca în chipul
unui corb urît ce se mîndreşte cu penele unui păun?
Păi, oricîte pene ţi-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rîndul porumbeilor din rai.
Cu penele trufiei, nici un pas nu vei putea face spre mîntuire.
În Împărăţia lui Dumnezeu nu vei putea intra pînă nu vei cădea în faţa Lui aşa cum eşti, strigînd
şi tu ca vameşul din Evangheliei: Dumnezeule, a milă de mine, păcătosului! Dumnezeule, ajută-mi
să mă pot face dintr-un om vechi un om nou; dintr-un vas spurcat, un vas ales; dintr-un corb urît, un
porumbel curat!
Ce te mîndreşti, omule? Tu eşti pămînt şi cenuşă (Isus Sirah 10, 9). Ce te trufeşti,
pămîntule? Tu n-ai stat niciodată în faţa lui Dumnezeu, de aceea te trufeşti. Te rog apleacă-te în faţa
lui Dumnezeu! Te rog apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei scăpa de acest
grozav beteşug sufletesc. Te rog apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei simţi şi tu
ceea ce simţi vameşul din Evanghelie şi vei striga şi tu cu el: Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!
Te rog apleacă-te la picioarele Crucii! Te rog intră în şcoala cea mare a Golgotei, ca să auzi
glasul Lui: Învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima (Matei 11, 29).

Căruţa smereniei şi a mîndriei

Pentru ca să cunoaşteţi cît de mare este păcatul mîndriei, închipuiţi-vă două căruţe care se întrec
una pe alta. Una din ele e trasă de doi cai: dreptatea şi mîndria, iar cealaltă, de alţii doi: păcatul şi
smerenia. Ce credeţi, care va întrece şi va trece înainte? Cea a păcatului întrece şi biruie pe cea a
dreptăţii, nu că doar carul păcatului ar fi avînd o aşa mare putere, ci pentru că îl ajută smerenia de
lîngă el. Trăsura dreptăţii rămîne bătută în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi slabă, ci pentru povara
şi greutatea mîndriei. Toată nevoinţa noastră, toate ostenelile, toată truda, toate faptele noastre,
oricît de bune ar fi ele, dacă le punem în căruţa mîndriei se răstoarnă şi nimica se alege de ele!

Ce nu poate face diavolul?

Sf. Macarie se întorcea odată obosit de la privegherea şi rugăciunile lui. Deodată, îi apăru
diavolul şi îi zise:
- Tot ce faci tu, sfinte Macarie, fac şi eu. Tu posteşti, eu nu mănînc nimic. Tu veghezi, eu nu
dorm deloc. Tu alergi după suflete, şi eu, tot aşa. Numai ceva ai tu ceea ce nu pot avea eu.
- Ce anume? - întrebă sfîntul Macarie.
- Smerenia! - strigă diavolul şi, ruşinat, dispăru.

Pustnicul şi ispita trufiei

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat şi i-a zis:
- Eu sînt Arhanghelul Gavriil şi sînt trimis la tine să-ţi aduc cuvînt de laudă pentru rîvna şi
privegherile tale.
 Dar pustnicul, simţind ispita, răspunse:
- Sfinte arhanghele, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sînt un
biet păcătos; eu sînt cel mai păcătos şi ticălos om din lume!
Diavolul scrîşni din dinţi şi o rupse la fugă.

Evanghelia duminicii a 34-a după Rusalii

A fiului risipitor

11. El a mai zis: Un om avea doi fii.

12. Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a
împărţit averea.
13. Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a
risipit averea, ducînd o viaţă destrăbălată.
14. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
15. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i
păzească porcii.
16. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni.
17. Şi-a venit în fire, şi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîine, iar eu mor de foame aici!
18. Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi
împotriva ta,
19. şi nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
20. Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut
milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult.
21. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sînt vrednic să mă chem
fiul tău.
22. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un
inel în deget, şi încălţăminte în picioare.
23. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim;
24. căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se
veselească.
25. Fiul cel mai mare era la ogor. Cînd a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri.
26. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce este.
27. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat,
pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.
28. El s-a întărîtat de mînie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre.
29. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atîţia ani, şi niciodată nu
ţi-am călcat porunca, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei;
30. iar cînd a venit acest fiu al tău care ţi-a mîncat averea cu femeile desfrînate, i-ai tăiat viţelul cel
îngrăşat.
31. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău.
32. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat,
era pierdut şi a fost găsit. (Luca 15, 11-32).
Minunată este această pildă! Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mîntuitorului. În
ea a pus Mîntuitorul calea mîntuirii noastre sufleteşti. În ea a pus, îndeosebi, dragostea şi bunătatea
Tatălui ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cîntecul cel dulce al iubirii cereşti; este chemarea cea
dulce a Tatălui ceresc; este vestea cea scumpă este vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl ceresc ne
iartă, oricît de păcătoşi şi rătăciţi am fi. Calea fiului pierdut este calea mîntuirii păcătoşilor. Să
cercetăm această cale.
Prin trei stări - ne arată Evanghelia - a trecut calea fiului rătăcit. Întîia stare a fost cînd a rupt
legătura cu tatăl şi, ieşind din casa lui, şi-a prădat averea în desfătări şi păcate. A doua stare a fost
cînd s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia a fost iertarea şi
bucuria cu care l-a primit tatăl lui. S ăluăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mîntuirea
noastră, a păcătoşilor.
 Calea cea rea a fiului pierdut a început din clipa cînd a rupt legătura cu tatăl său; în clipa cînd a
ieşit din casa tatălui său şi s-a despărţit de el. Aşa e şi cu noi. Calea pierzării noastre sufleteşti
începe în clipa cînd rupem legătura cu Tatăl ceresc; începe în clipa cînd ieşim din casa poruncilor
Lui şi din viaţa trăită cu El. Cînd trăieşti o viaţă predată Domnului, cînd trăieşti o viaţă cu Domnul,
cînd trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa cea mare a Fiului Său, atunci
n-ai necazuri, n-ai îngrijorări, n-ai lipsuri; atunci ai o viaţă dulce şi liniştită, pentru că Tatăl ceresc
acoperă toate lipsurile tale trupeşti şi sufleteşti.
Dar îndată ce ieşi din această viaţă trăită cu Domnul, în ascultare de voia Lui, începe calea cea
largă a pieirii; începe risipa averii sufleteşti. După ce s-a despărţit de tatăl său, fiul cel pierdut şi-a
risipit averea în cele rele: în petreceri, în ospeţe, în desfătări şi în desfrînări. Aşa ne risipim şi noi
averea cea sufletească, după ce rupem legătura cu Tatăl ceresc şi ne despărţim de El.
O, în cîte chipuri şi feluri risipesc şi azi oamenii averea sufletească ce o au de la Tatăl ceresc!
Iată pe beţiv cum îşi cheltuieşte sănătatea, mintea şi sufletul. Iată pe desfrînat cum îşi prăpădeşte
sănătatea sufletească şi trupească. Iată pe zgîrcit cum îngroapă averea ce o are de la Tatăl ceresc, în
loc să ajute pe alţii. Iată pe omul cel învăţat şi cu minte cum îşi foloseşte mintea şi învăţătura pentru
a înşela pe aproapele...
Sînt multe căile şi felurite de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl ceresc şi toate duc
acolo unde a ajuns fiul cel pierdut - la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a
rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, pînă ce a ajuns slugă la porci, flămînd şi
zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului. Cînd apuci pe calea cea rea a păcatului, alergi mai
departe în galop. Te duci pe ea ca pe gheaţă. Te duci pînă cînd, pe urmă, păcatul şi patimile cele rele
te fac slugă diavolului şi te îndobitocesc cu totul. Haina sufletului ţi se rupe zi de zi, pînă ce, pe
urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele. În această stare ajunsese fiul din
Evanghelie. Ajunsese în ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas poate îi
mai trebuia şi ar fi fost pierdut.
Mulţi dintre oamenii de azi ajung la acest hotar de pierzare, însă cei mai mulţi nu se opresc în
loc, nu se întorc înapoi, ci merg înainte, mor în ticăloşie trupească şi sufletească. Sărmanii! Aceştia
nu se mai întorc niciodată acasă, la mîntuire, şi Tatăl care-i aşteaptă.
Fiul din Evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit în loc înainte de pierzare; s-a oprit înainte de a
cădea în prăpastia pierzării trupeşti şi sufleteşti. Minunată este oprirea lui şi plină de învăţătură!
Pe fiul cel pierdut l-au oprit în loc suferinţa, lipsa, necazul. Suferinţa i-a deschis ochii să vadă
starea grozavă şi fioroasă în care a ajuns. Suferinţa l-a făcut să-şi simtă pierzarea. Răul şi lipsa au
trezit în el dorul după casa tatălui său. Suferinţa a stors lacrimi din ochii lui şi l-a făcut să ia
hotărîrea: Mă voi scula şi mă voi duce la casa tatălui meu!
Să înţelegem şi noi că suferinţele şi necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu ca o solie; ca
o chemare să ne oprim în loc, să ne întoarcem din căile pierzării. Cîţi însă ascultă această chemare?
Fiul pierdut a plîns, a plîns cu amar, văzîndu-se unde a ajuns. Plîngînd, a strigat: Mă voi scula şi
mă voi duce înapoi la casa tatălui meu! Aceste lacrimi ale fiului pierdut ne trebuie şi nouă, pentru
că Tatăl ceresc să ne ierte şi să ne primească iarăşi în dragostea Lui.
Dar pe fiul cel pierdut nu l-au mîntuit numai lacrimile lui şi hotărîrea lui de a se întoarce acasă,
ci l-au mîntuit dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit
acasă. El n-avea nici măcar dreptul de slugă; el pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat, ba, încă mai mult
decît atît, l-a primit cu îmbrăţişare fierbinte şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel care mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi
să ne primească oricît de păcătoşi am fi. Oricît de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricît de departe
ar fi pe calea pierzării, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele
deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut este icoana dragostei Tatălui ceresc.
Un păcătos s-a întors la Domnul şi, uitaţi-vă, ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul
se deschide, îngerii cîntă şi Tatăl aleargă în calea lui. Cerul şi pămîntul împreună se bucură şi se
veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Cînd se
întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, Se bucură Tatăl ceresc. Se bucură şi îngerii din cer pentru
un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10).
Cînd citeşti aceste rînduri, tu, dragă cititorule, poate eşti undeva departe, în calea rătăcirii şi a
pierzării. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu aşa
cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate! Fiul cel pierdut n-a aşteptat pînă să-şi
facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci Tatăl ceresc te aşteaptă cu
braţele deschise! Pilda fiului pierdut îţi aduce o veste scumpă şi dulce: Tatăl ceresc te iartă! Tatăl te
aşteaptă cu braţele deschise... te aşteaptă cu inel nou şi haină nouă, pentru a începe o viaţă nouă.
Vino acasă, suflet rătăcit! Vino acasă din grozava pustie în care rătăceşti! Vino acasă, căci ai
stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi
plăcerile păcătoase.
Vino, dragă suflet rătăcit! Şi, căzînd înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această:

Rugăciune

Preabunule Părinte şi Tată ceresc! Eu sînt fiul cel pierdut din Evanghelie. Eu sînt fiul cel
nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am plecat în calea pierzării. Mulţi ani sînt de cînd trăiesc
fără Tine. Am risipit demult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi
fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat . Al
alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia cînd ai deschis în faţa mea
mormîntul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti m-am oprit în loc, m-am îngroizt şi am plecat înapoi.
Acum vin la Tine, Preabunule Părinte şi Tată ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sînt
bolnav şi n-ar ecine mă vindeca. Sînt flămînd şi nimeni n-are mîncare pentru sufletul meu... Sînt gol
şi nimeni n-are haină pentru sufletul meu... Sînt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Mi s-a
schimbat şi înfăţişarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, cînd trăiam o viaţă cu Tine, mi s-a
schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme adînci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea
mîndră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată ceresc, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sînt vrednic să mă
numesc fiul Tău... N-am nici un drept să port acest nume... Sînt vrednic de pedeapsă! Sînt vrednic
de osîndă! Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din
Evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns! Primeşte-mă iarăşi în
dragostea şi odihna Ta! Îmbracă sufletul meu c uhaina nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou,
să pot începe o viaţă nouă, ca unul ce mort am fost şi m-am aflat.

Evanghelia duminicii lăsatului sec de carne

A înfricoşatei Judecăţi

31. Cînd va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al
slavei Sale.
32. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte
păstorul oile de capre;
33. şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stînga Lui.
34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi
Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.
35. Căci am fost flămînd, şi Mi-aţi dat de mîncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost
străin, şi M-aţi primit;
36. am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi
venit pe la Mine.
37. Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat să
mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut?
38. Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat?
39. Cînd Te-am văzut noi bolnav, sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?
40. Drept răspuns, Împăratul le va zice: Adevărat vă spun că, ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri
unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.
41. Apoi va zice celor de la stînga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care
a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!
42. Căci am fost flămînd, şi nu Mi-aţi dat să mănînc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau;
43. am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în
temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.
44. Atunci Îi vor răspunde şi ei: Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, sau fiindu-Ţi sete, sau
străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?
45. Şi El, drept răspuns, le va zice: Adevărat vă spun că, ori de cîte ori n-aţi făcut aceste lucruri
unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.
46. Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.
(Matei 25, 31-46).
Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în
viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru
că am citit cu băgare de seamă Sfînta Scriptură şi am aflat că trei părţi din cîte sînt scrise în ea s-au
împlinit cuvînt cu cuvînt. Toate profeţiile despre Mîntuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre
timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar dacă s-
au împlinit cele două părţi, de bună seamă se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu
învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi.
Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curg viaţa
omenirii şi viaţa omului! În Biblie se văd lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului.
Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura ne spune apriat
că după moarte vine Judecata (Evrei 9, 27). Scriptura ne spune apriat că Domnul Isus va veni
pe neaşteptate, pe norii cerului, să judece lumea. În capul cărţii scris este: Iată, vin (...) ca să dau
fiecăruia după faptele sale (Apoc. 22, 12).
Dacă oamenii ar citi cu luare aminte Biblia, ar afla că ziua aceea e aproape, se apropie. Toate
semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar despre ziua aceea sau ceasul acela nimeni nu
ştie: nici îngerii nici cer, nici Fiul, ci numai Tatăl (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu
are vreo însemnătate mai mare întrebarea: Cînd va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate
întrebarea: Cum ne va afla ziua aceea?
Vai, ce mişcare mare va fi în ziua cînd Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi cei care se
vor afla atunci pe pămînt şi toţi car evor fi în mormînt se vor umple de spaimă şi fior. Trîmbiţa
Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1 - Ceata celor credincioşi - ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia
Lui - se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurîndu-se: Vine Domnul!... Vine
Scumpul nostru Mîntuitor!... A sosit Cel pentru care am trăit în lume!... A sosit ceasul cel mare şi
sfînt să trăim în veci cu El şi El cu noi!... Slavă Ţie, Mîntuitorule!
2 - Nu însă aşa, gloata cea mare a necredincioşilor, a celor care au stăruit în fărădelegi. Pentru
ei, venirea Domnului va fi Ziua cea Mare a mîniei lui Dumnezeu (Apoc. 6, 17). Vai, ce spaimă
şi groază îi va cuprinde pe cei necredincioşi cînd Îl vor vedea venind pe norii cerului pe Cel pe care
L-au tăgăduit şi batjocorit!
Atunci vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns (Ioan 19, 37). Vor vedea pe Cel pe care L-
au răstignit mereu cu păgînătăţile lor... Vor vedea pe Cel care a bătut neîncetat la uşa inimii lor. Vor
vedea pe Cel pe care L-au ţinut o viaţă întreagă afară, la uşa inimii lor, şi nu L-au slobozit înăuntru.
Vor vedea pe Cel care i-a îmbiat cu o dragoste nemărginită. Vor vedea pe Cel care S-a răstignit şi a
pătimit pentru ei. Vor vedea pe Cel pe care L-au batjocorit şi suduit. Acum Îl vor cunoaşte, dar
cunoaşterea aceasta nu le va mai fi spre mîntuire, ci spre osîndă. Timpul mîntuirii a trecut. Domnul
vine acum nu ca Miel, ci ca Judecător. În ochii Lui este flacără şi foc şi este îmbrăcat în haină
stropită cu Sînge şi din gura Lui iese sabia ascuţită, ca să lovească neamurile (Apoc. 19, 12-
15). Apăsaţi de groaza urgiei, vor striga păcătoşii: Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce
şade pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului (Apoc. 6, 16).
Dar venirea Fiului Omului va fi numai Judecata cea parţială. După aceasta, urmează Ziua cea
Mare a Judecăţii din urmă, pe care o istoriseşte Evanghelia de duminică.
S-a predicat mult şi s-a scris mult despre Ziua Judecăţii din Urmă. În special, predicatorii s-au
silit să arate cum va trebui să-şi dea seama omul cu de-amăntuntul despre toate faptele sale.
Însă eu îmi închipui altdel Judecata din Urmă. Dacă Dreptul Judecător ar începe îndată numai
cu înşirarea faptelor noastre şi ne-ar judeca numai după ele, apoi ar fi vai de noi. Toţi am înfunda
iadul. Eu îmi închipui Judecata din Urmă aşa:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt vor sta pe Scaul cel mare de judecată. În faţa acestui tribunal ceresc
stă la judecată, să zicem, un necredincios. Începe dezbaterea.
Tatăl va zice:
- Fiul Meu Cel Scump! Te-am trimes în lume pentru omul acesta şi mîntuirea lui. Ce s-a
întîmplat cu el, de-l văd într-o stare atît de grozavă?
Fiul va răspunde:
- Părinte! Eu Mi-am făcut datoria. Lucrul ce Mi l-ai încredinţat l-am săvîrşit (Ioan 17, 4)...
De atîtea şi atîtea ori l-am îmbiat pe acest suflet de om cu Sîngele Meu şi cu Jertfa Mea... În atîtea şi
atîtea chipuri am încercat să intru cu mîntuire în casa inimii lui, dar elnu M-a primit... L-am trecut
prin boli şi încercări, dar nici aşa nu M-a primit... Ce n-am făcut pentru el? Dar el a respins mereu
dragostea Mea şi Jertfa Mea! Şi-a bătut joc de dragostea Mea şi de chemările Mele.
Duhul Sfînt va zice:
- Doamne, am umblat şi Eu neîncetat să-l trezesc pe omul acesta din somnul păcatelor şi
răutăţilor. Am încercat în tot chipul să-l aprind pentru cele sufleteşti, dar el s-a aprins numai pentru
cele lumeşti.
Atunci Tatăl va rosti teribila sentinţă:
- Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic! Am dat la moarte pentru tine pe Scumpul
Meu Fiu; L-am dat pentru mîntuirea şi scăparea ta, dar tu n-ai primit această Jertfă de mîntuire.
Împotriva ta strigă acum, cerînd răzbunare, Sîngele Fiului Meu, strigă Patimile Lui. Eu sînt
Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul
Meu...
Eu socot că cei necredincioşi vor fi judecaţi fără răspuns, pentru că ei nu vor avea răspuns
pentru păcatele lor. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum, n-au nici o
dezvinovăţire pentru păcatul lor (Ioan 15, 22). Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci
pentru că n-au primit pe Cel care a venit să-i scape de păcate.
Faţă de aceştia, ce dulce binecuvîntare şi chemare vor auzi cei care au trăit o viaţă cu Domnul şi
Evanghelia Lui: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu!
Băgaţi de seamă, Evanghelia Judecăţii din Urmă îşi are temei cunoaşterea Mîntuitorului!
Milostenia din Evanghelie (bolnav am fost şi M-aţi cercetat... gol am fost şi M-aţi îmbrăcat...
flămînd am fost şi M-aţi săturat, etc.), e pusă aici ca o formă de cunoaştere a Mîntuitorului.
Împărăţia lui Dumnezeu nu e numai milostenie şi nu se poate cumpăra numai cu danii, ea se
poate cîştiga numai prin cunoaşterea şi aflarea cea adevărată a Mîntuitorului. Din această
cunoaştere se revarsă toate virtuţile, aşa cum matca albinelor nu iese niciodată singură din stup, ci
numai înconjurată de toată garda ei. Milostenia şi toate celelalte virtuţi şi fapte bune încep a curge
de la sine, cînd L-ai aflat cu adevărat pe Mîntuitorul.
Numai o milostenie făcută din dragostea şi cunoaşterea Mîntuitorului trage în cumpăna
mîntuirii.
De aici trebuie să plece şi mîntuirea păcătoşilor. Numai de frica iadului, nimeni nu va intra în
rai. În rai vor intra numai cei care, încă din lumea aceasta, Îl cunosc cu adevărat pe Isus Mîntuitorul,
Îl iubesc şi au plăcere pentru cele sufleteşti, pentru viaţa cea duhovnicească.
Viaţa unui creştin adevărat nu trebuie să fie numai o frică de moarte şi judecată. Noi trebuie să
fim atraşi la fapta bună - zice Sf. Ioan Gură de Aur - nu de frica iadului, ci pentru dragostea lui
Hristos.
Noi trebuie să le vorbim oamenilor neîncetat despre dragostea lui Dumnezeu, fiindcă atît de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16). S ăpunem neîncetat în faţa oamenilor pe Isus Cel
Răstignit, pentru iertarea şi mîntuirea lor.
 Drag suflet nemîntuit! Iată pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii! (Ioan 1,
29). Primeşte-L pe El şi apucă pe urmele Lui! Să mergem pe urmele Mielului, care sîngerează
pentru păcatele noastre. Să mergem pe urmele Mielului pînă la sfîrşitul vieţii noastre, pentru ca, pe
urmă, să trecem şi noi la ospăţul Lui.
Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete
puternice, care zicea: Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să
împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia
Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat. Apoi mi-a zis: Scrie:
Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului! (Apoc. 19, 6-9).
De vei umbla în lumea asta pe urmele Mielului, să ştii, fratele meu, că şi tu vei fi de faţă la
marele ospăţ. Dar de vei trăi o viaţă cu lumea şi păcatele, să ştii că vei fi între cei care vor striga:
Munţilor şi stîncilor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa Celui care şade pe tron şi de mînia
Mielului (Apoc. 6, 16).
Fratele meu! În faţa ta stau ospăţul Mielului şi mînia Mielului. Stă în voia ta să alegi pe una sau
pe alta.

Rugăciune

Isuse, Preabunule Doamne! Mă gîndesc cu groază la Ziua cea mare, despre care ai zis cînd ai
spus că vei veni pe norii cerului înconjurat de sfinţi Tăi îngeri ca să judeci lumea. Ah, ce vuiet mare
va fi în Ziua Aceea! Va fi un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape mari, ca bubuitul unor tunete
puternice (Apoc. 19, 6). Dar în acest vuiet, deodată, se va face o linişte de mormînt. Se vor
deschide cărţile (Apoc. 20, 12).
Iată, un înger începe a citi! Auxiţi-l! Rosteşte tocmai numele meu: Iosif Trifa. Ce groază, ce fior
m-a cuprins! Auzi-l cum citeşte toată viaţa mea! Păcate pe care eu le uitasem demult se înşiruie în
faţa lui Dumnezeu... Şi numărul lor tot creşte, tot creşte... Ah, ce va fi cu mine, ticălosul? Ah, ce va
fi cu mine, pierdutul? A fugi n-am unde, iar a răspunde nu pot... Dar, în aceste clipe, un glas dulce
se aude, zicînd: Nu te teme, suflete! Nu tremura, căci Eu sînt aici, ca să te scap (Ier. 1, 8).
De unde vine acest glas mîntuitor? Îl cunosc. E glasul Tău, Preadulcele meu Mîntuitor! E
mijlocirea Ta cea scumpă şi sfîntă (1 Ioan 2, 1-2). Eu stau plîngînd la picioarele Crucii Tale şi
Tu răspunzi pentru mine şi trecutul meu. Fără mijlocirea Ta eu aş fi pierdut, de o sută de ori pierdut.
Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor! Tu Singur ştii cum Te-am aflat pe Tine. Tu Singur ştii că n-
am pe nimeni în această lume decît pe Tine.
Tu ştii, Doamne, că Te iubesc... Ajută-mă să merg neîncetat pe calea cea stropită cu Sîngele
Tău! Iar în Ziua cea Mare a Judecăţii, fii Tu Apărătorul şi Mijlocitorul meu! Ajută-mă să intru şi eu
la ospăţul Tău, ca să Te laud şi eu cu cei care vor cînta: Aliluia, aliluia, Domnul Dumnezeul nostru
Cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă în
vecii vecilor. Amin!

Pe drum de flori... la spînzurătoare

În vechime, era datina - pentru cei judecaţi la spînzurătoare - ca, o săptămînă de zile, să li se
împlinească toate poftele şi dorinţele (fireşte, afară de cea de a fi eliberaţi). Iar în ziua spînzurătorii
erau conduşi pe un drum împodobit cu frunză verde şi flori. Ce folos avea însă de toate acestea cel
osîndit? Trăia bine, dar îl aştepta jduecata. Mergea pe un drum plin cu flori, numai că drumul ăsta
ducea la spînzurătoare.
Oare nu tot aşa sînt şi oamenii care trăiesc în desfătări, plăceri şi păcate? Trăiesc bine, dar îi
aşteaptă judecata. Merg pe calea cea largă, plină de florile plăcerilor şi desfătărilor lumeşti lumeşti,
numai că această cale duce la judecata şi osînda de veci.
Fereşte-ne Doamne, de o astfel de viaţă!

Ceva mai grozav decît Judecata din Urmă

 Un vestit predicator a ţinut odată, despre Judecata din Urmă, o predică atît de puternică, încît
toţi ascultătorii au început a plînge. Dar, pe cînd era mai mare plîngerea, predicatorul şi-a schimbat
deodată predica şi a zis: Ştergeţi-vă lacrimile, dragii mei, căci voiesc să vă spun ceva şi mai
înfricoşător decît Judecata din Urmă. Nici un ceas nu va trece şi, după ce veţi ieşi de aici, veţi uita
cu totul predica mea. Veţi rămîne numai cu plînsul, căci, mergînd acasă, vă veţi înfunda iarăşi în
păcate şi răutăţi... Şi asta-i ceva mai grozav decît Judecata din Urmă.

Evanghelia duminicii lăsatului sec de brînză

A izgonirii lui Adam din rai
Ceva despre postul cel adevărat

14. Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.
15. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.
16. Cînd postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorîtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.
17. Ci tu, cînd posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa,
18. că să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti.
19. Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură
hoţii;
20. ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici
nu le fură.
21. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 14-21).
În Evanghelia de azi, ne învaţă Mîntuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această
Evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.
Despre mîntuirea sufletului se vorbeşte mult şi în multe feluri. De altfel, taina mîntuirii este
simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe omul cel vechi, firea cea veche.
Domnul Isus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe omul cel vechi, firea
cea veche, ca să trăim în omul cel nou, în omul cel duhovnicesc (1 Cor. 2, 14). Prin Jertfa
Crucii Sale, Domnul Isus ne-a dat puterea să murim faţă de păcat (Rom. 6, 2).
Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mîntuirii ce se poate
ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră
cea veche nu poate fi omorîtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu
poate fi omorîtă cu totul. Adam cel vechi n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi,
îl simţim că trăieşte în noi.
Viaţa noastră este o războire neîncetată între Adam cel vechi şi Adam cel nou; între firea cea
veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Isus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.
Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele
rele sînt nişte urme din Grădina Edenului; sînt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au
lipsă de păşune, de mîncare, altcum tînjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mîncarea ce le-o dăm noi.
Cînd le dăm mîncare, zburdă, iar cînd nu le dăm, tînjesc. În imaginea de alături se vede un om
credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mîncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea
nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, o omoară cu foamea. Pe
dobitoceştile patimi le-a pus pe foame, le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea
cea veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om îşi
apără mereu firea cea duhovnicească pprin priveghere şi rugăciune. Cheia mîntuirii sufleteşti este
tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci sîntem
tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gusrul după carnea din
Egipt. Cîinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mînia), nici
porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma), etc; dar, de cîte ori le simţim că se trezesc,
trebuie s ăle punem pe foame, trebuie să le reducem mîncarea, sporindu-ne mana, mîncarea cea
duhovnicească.
 În acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea
cu mîncăruri şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. Dr hrana asta trebuie să ne
ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieţii noastre. Precum pămîntul prea gras şi
umed - zice Sf. Ioan Gură de Aur - naşte viermi, aşa şi îmbuibarea cu mîncăruri şi băuturi este cuib
cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.
În chipul de pe pagina alăturată se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc, care
începe să-i dea de mîncare. Diavolul pregăteşte hrana firii celei vechi şi şopteşte omului celui
păcătos să ia această mîncare, iar el o foloseşte...
În multe chipuri şi feluri dau de mîncare necredincioşii firii celei vechi şi dobitoacelor ei.
Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de mîncăruri pe seama asta. Dar dintre toate mîncărurile
firii celei vechi, cea mai bună şi mai hrăitoare este alcoolul.
Cum primeşte această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată de trezeşte din somn şi
începe a zburda (cum se vede în imagine).
Despre lapte, spun doctorii că acesta conţine tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi
numai cu lapte. Aşa e şi cu laptele diavolului, alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea
noastră cea veche; e în stare el singur să omoare sufletul.
Vai, cum îl hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăţi;
dar cum să nu fie, cînd oamenii dau de mîncare numai firii celei vechi? Se beau în ţară la noi 14
miliarde de lei pe an; se fumează 8 miliarde; 500.000 de cîrciumi stau faţă în faţă cu 18.000 de
biserici... (Statisticile astea sînt de pe vremea păr. Iosif, - acuma răul fiind cu mult mai mare!...).
Oare nu sînt şi aceste cifre grozave nişte dovezi despre mîncarea ce se dă dobitoceştilor patimi?
Trăim vremuri cu creştini care trăiesc ascultînd de şoapta lui satana: Beţi, mîncaţi, chefuiţi,
păcătuiţi... trăiţi-vă viaţa!...
Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea... şi-apoi ne mirăm de ce ne-au
biruit răutăţile şi păgînătăţile.
În acest înţeles trebuie să adîncim şi învăţătura despre post. Ne trebuie şi aici un post adîncit.
Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mîncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei
duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo, înăuntrul nostru, de
unde ies răutăţile şi să ajute la înţărcarea lor. Altfel, ce folos că oprim unele mîncăruri să intre în
gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniştea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele, etc?
Schimbăm numai mîncărurile, dar purtările ba. Ne păzim de lapte, dar dăm drumul la laptele
diavolului, la alcool.
În acest înţeles a zzzis Mîntuitorul că nu atîta ce intră, cît ceea ce iese din gură spurcă pe om
(Matei 15, 11). Iar mîncarea, adică numai mîncarea, zice ap. Pavel, încă nu ne va pune pe noi
înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 8, 8). Rău fac cei care nu postesc, dar tot rău fac şi cei ce
postesc rău, cei care văd păcatul ascuns numai în mîncare, nu şi în inima lor şi în faptele lor.
Un om din popor, ajuns odată în temniţă pentru o bătaie, a refuzat brînza ce i-a adus-o
temnicerul într-o zi de vineri, spunînd că-i sfînta vineri şi e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în
brînză, dar în fapta cea rea nu l-a văzut... Un astfel de post e ca o nucă fără miez, ca un fagur fără
miere.
Posteşti? - întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale! Să postească nu numai gura
ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mîinile tale. Că, de am mînca numai cenuşă, încă de nici un
folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrînăm numai de la mîncăruri şi de la păcate nu. Nu acest fel
de post am ales Eu, zice Domnul (Isaia 58, 6).
În Biblie găsim multe pilde şi învăţături despre cum trebuie să fie postul cel adevărat. Un astfel
de post e şi cel pe care l-au făcut ninivitenii. Postul ninivitenilor n-a fost numai cenuşa şi înfrînarea
de la mîncăruri, ci şi o schimbare în toată viaţa lor: Şi au început oamenii din Ninive a posti şi au
strigat către Dumnezeu şi s-au întors fiecare din calea lui cea rea (Iona 3, 5-10). Aşa să fie şi
postul nostru!

Şi ursul şi şarpele postesc

Şi ursul posteşte. Îndată ce se apropie iarna, se retrage în bîrlog, se pune pe labe şi toată iarna
nu mănîncă nimic. Dar cînd se trezeşte din somnul lui, din postul lui, e tot urs...; atacă şi sfîşie
animalele mai departe.
Şi şarpele posteşte. Toată iarna doarme şi şarpele şi nu mănîncă nimic. Dar cînd se trezeşte din
somnul lui, din postul lui, e tot şarpe; muşcă mai departe.
Exact aşa fac şi creştinii care se lasă de rele pe timpul postului, dar îndată ce trece postul, se
apucă iar de rele. Se muşcă şi se sfîşie unii pe alţii şi fac toate răutăţile.
Ce folos aş avea că mă las, pe timpul Paştilor, de băutură, de fumat, de sudalme şi de alte
răutăţi, iar la Paşti mă dezleg iarăşi? Nu este oare şi aceasta exact ca postul ursului şi ca al şarpelui?
Postul nostru trebuie să fie un post permanent, adică să ne ferim în tot timpul vieţii noastre de
desfătările şi deşertăciunile acestei lumi, de duhul acestei lumi, de orice fel de mîncare (petreceri,
beţii, jocuri, desfătări lumeşti) şi celelalte răutăţi prin care se întăreşte animalul, firea cea veche din
noi.
Numai un astfel de post ne poate fi ajutor de hrană sufletească.

Mirele cel nebun

În săptămîna de lăsatul secului de brînză, cei neînţelepţi fac toate nebuniile şi beţiile cele multe,
zicînd că apoi vine postul.
Aceştia fac întocmai ca şi cînd oarecine, vrînd să-şi aducă mireasă în casă, şi-ar umple mai întîi
casa lui cu desfrînate şi s-ar veseli cu ele... Cu ce inimă socotiţi că ar intra biata mireasă în casa
acelui mire nebun?
Să nu fie şi intrarea noastră în sfîntul post tot aşa!

Postul şi litera legii (2 Cor. 3, 6)

De cînd eram copil mic în casa părinţilor mei, plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om
bătrîn şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rînduielile.
Avea însă bătrînul şi unele metehne pe care aşijderea le păzea...
Se întîmpla pe timp de post să dea bătrînul peste atare vas întinat cu mîncare de dulce... Să-l fi
văzut şi auzit atunci: Trăsnească şi fulgere în voi, muieri, că spurcaţi pe om cu vasele voastre! Nu
mai poate ţine omul cu voi nici sfintele posturi!
Şi, de ciudă, bătrînul se repezea drept la cîrciumă, unde îşi astîmpăra mînia, suduind pe muieri
şi înghiţind la rachie (astea nu mai erau spurcate!). Vedea spurcarea numi în mîncare, dar în
sudalmă şi cîrciumă ba. Asta este ceea ce se cheamă litera legii, pe care o vedem de atîtea ori şi în
atîtea feluri şi în post.

Cîinii şi elefantul

Pe elefanţii cei uriaşi vînătorii îi prind cu meşteşug: împrăştie carne multă, hoituri întregi, prin
pădurile unde petrec acei elefanţi sălbatici. Elefanţii mănîncă cu poftă carnea şi - după ce s-au
îndopat bine - vînătorii slobod cîinii asupra lor, iar cîinii îi prind cu înlesnire, pentru că elefanţii s-
au îngreuiat de carnea cea multă aşa de tare, că nu se mai pot mişca.
Aşa sînt, iubite cititorule, şi pentru oameni îmbuibările cu mîncăruri şi băuturi. Satana,
vînătorul de suflete, îşi sloboade cîinii patimilor asupra celor îngreuiaţi cu nesaţul mîncărilor şi
băuturilor.

Ce spune Biblia despre post?

Aşa zice Domnul: În ziua postului vostru vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe
simbriaşii voştri.
Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum
se cere în ziua aceea, ca să vi se audă glasul sus.
Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trîmbiţă, şi vesteşte poporului Meu
nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca
un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărîri
drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. La ce ne foloseşte să postim, zic ei, dacă Tu nu vezi? La
ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta? Pentru că, zice Domnul, în ziua
postului vostru vă lăsaţi în voia pornirilor voastre, şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să
vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul, nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să
vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi
plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută
Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul
celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pîinea cu cel flămînd şi adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.
(Isaia 58, 1-7).

Evanghelia duminicii 1-a din postul mare

A ortodoxiei
Despre cum trebuie să-L afăm şi să-L vestim pe Domnul

43. A doua zi, Isus a vrut să Se ducă în Galilea, şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: Vino după Mine.
44. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru.
45. Filip a găsit pe Natanael, şi i-a zis: Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege, şi
proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.
46. Natanael i-a zis: Poate ieşi ceva bun din Nazaret? Vino şi vezi! i-a răspuns Filip.
47. Isus a văzut pe Natanael venind la El, şi a zis despre el: Iată cu adevărat un Israelit, în care nu
este vicleşug.
48. De unde mă cunoşti? I-a zis Natanael. Drept răspuns, Isus i-a zis: Te-am văzut mai înainte ca să
te cheme Filip, cînd erai sub smochin.
49. Natanael I-a răspuns: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan 1,
43-49).
Doi oameni vedem în această Evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i arată cum
stau faţă de Mîntuitorul. În lumina aceasta, vom cerceta faptele şi vorbele lor. În lumina aceasta,
trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul nostru de creştini stă într-o singură întrebare
categorică, precisă: cum stai tu faţă de Isus Mîntuitorul?
Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mîntuitorul. De bună seamă, Îl căutase mai
întîi. Îl căutase în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale prorocilor. Mîntuitorul şi
mîntuirea se descoperă numai celor ce-L caută.
Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă, un îndemn
sufletesc, o rîvnă să vestească mîntuirea şi altora.
Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: Am aflat pe Cel
făgăduit de Moise şi de proroci...
Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi rîvna pentru Domnul. Un
suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul capătă îndată un fel de nevoie sufletească de a-L vesti şi
altora.
Mulţi - chiar şi dintre cei învăţaţi - nu se pot împăca de fel cu Oastea Domnului, vestitoare a
Domnului, cu ostaşi care vestesc şi ei - după puterile lor sufleteşti - pe Mîntuitorul şi mîntuirea. Ar
pofti de la noi să fim ca orbul din Evanghelie, care nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, nicidecum
să-L vestească şi altora. Dar dovada puterii Oastei Domnului este - şi trebuie să fie - tocmai rîvna
pentru Domnul şi vestirea Lui. Dacă n-am avea această rîvnă, ar fi un semn vădit că n-am aflat cu
adevărat pe Domnul. Aflarea Mîntuitorului face şi azi Filipi, care strigă pe toate drumurile: Am aflat
pe Domnul!
Oastea Domnului este şi ea - şi trebuie să fie - un Filip ce strigă în lume: Am aflat pe Domnul!...
Veniţi la Domnul. Fiecare ostaş trebuie să fie un mic Filip ce spune tuturor, pe tot locul: Am aflat pe
Domnul!
Însemnaţi-vă aici bine un lucru: Filip a adus pe Natanael la Domnul cu o predică foarte scurtă:
Am aflat pe Domnul! Numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe Domnul poate aduce şi pe alţii la
mîntuire. Aducerea sufletelor la mîntuire pleacă de la cuvintele: L-am aflat pe Domnul!
Toate predicile şi chemările care nu pleacă de la cuvintele: L-am aflat pe Domnul! - n-au nici o
putere. Pot fi cît de învăţaţi cei care le spun, pot avea ranguri cît de mari, nu pot aduce la Domnul
pe nimeni.
Natanael primeşte cu bucurie vestea Mîntuitorului. Era şi el un cercetător al Scripturilor (cîţi
însă dintre creştinii de azi nici măcar n-au văzut Sfînta Scriptură!). Filip a găsit un pămînt bun, un
pămînt care stătea gata să-L primească pe Dumnezeue. Dar băgaţi de seamă şi aici un lucru! Filip se
încurcă cu predica. Mesia nu era profeţit ca fiul lui Iosif din Nazaret? Natanael observă greşeala, iar
Filip îndată se corectează, zicînd: Vino şi vezi!... Vino, Natanaele, şi vezi tu însuţi ce poate face
acest om!... Vino şi auzi ce spune şi cum răscoleşte sufletul! Te va convinge nu atît predica mea, ci
aceea ce vei auzi şi vei simţi.
Minunată lecţie şi pentru noi. Nu cu dovezile noastre să-i aducem la Domnul pe cei care nu-L
cunosc, ci să-i apropiem ca să-i atragă El. Isus Mîntuitorul este un uriaş magnet sufletesc ce atrage
cu putere pe toţi cei ce se apropie de estee. Apropiaţi pe cei păcătoşi în sfera de atragere a acestui
magnet, apropiaţi-vă în sfera aceasta de atragere şi veţi vedea voi înşivă ce binecuvîntări se revarsă
în sufletul şi în viaţa voastră!
Natanael ascultă chemarea lui Filip. El pleacă îndată. El pleacă în grabă spre Domnul. O, ce
lucru scump este să vezi un suflet alergînd spre Domnul! O, ce lucru grozav este să vezi un suflet
care nu vrea să se apropie de Domnul! Şi, o, ce lucru şi mai grozav este să vezi pe cineva
împiedicînd un suflet ce vrea să se apropie de Domnul!
Şi acum, să-l vedem pe Natanael în faţa Mîntuitorului. Domnul îi spune că l-a văzut sub
smochin mai înainte de a-l chema Filip. Şi pentru atît s-a convertit Natanael? Da. Pentru că, prin
aceste cuvinte, Domnul intrase în tainele lui sufleteşti. Evanghelia nu ne spune ce făcea Natanael
cînd Domnul l-a văzut sub smochin, iar cheia convertirii lui este tocmai întrebarea: ce a făcut
Natanael sub smochin? Vechile Cazanii spun legenda că, pe timpul uciderii pruncilor de către Irod,
pruncul Natanael ar fi fost şi el ascuns sub frunzele unui smochin şi atunci l-a văzut Domnul. Dar
adevărul se pare a fi altul.
În Orient, smochinii cu umbra lor slujeau şi ca loc de retragere în rugăciune. Credincioşii se
retrăgeau în grădină, în umbra smochinilor şi stăteau de vorbă cu Domnul prin rugăciuneşi
cercetarea Scripturilor. O astfel de retragere ar fi avut şi Natanael cel credincios. Va fi intrat în
grădină, va fi încuiat uşa după el, şi sub umbra smochinului, îşi va fi mărturisit sufletul Domnului,
rugîndu-se mai fierbinte ca oricînd.
Şi iată, Domnul cunoaşte acest lucru. Te-am văzut sub smochin, Natanaele!... (Ioan 1, 48).
Adu-ţi aminte de ziua aceea şi aceea!
Natanael se vede dintr-o dată descoperit. Îşi vede dintr-o dată descoperită, în faţa Domnului,
întreagă viaţa lui cea sufletească, cu toate tainele ei, cu toate luminile ei şi cu toate umbrele ei. El
cade biruit şi convertit la picioarele Domnului.
Aşa s-a întîmplat şi cu femeia samarineancă. L-a cunoscut pe Domnul după ce i se spusese cîţi
bărbaţi a mai avut. Aşa s-a întîmplat şi cu Zacheu şi aşa se întîmplă şi azi cu cei care Îl caută şi-L
află pe Domnul.
Puterea şi tăria Evangheliei tocmai în asta se arată. Ea cunoaşte tainele noastre cele sufleteşti;
ea grăieşte tainelor noastre sufleteşti. Prin Evanghelie, prin darul Duhului Sfînt, Domnul străpunge
inima noastră şi ne vorbeşte despre taine pe care numai El şi noi le ştim.
Întrebaţi pe ostaşii Domnului de ce au intrat în Oaste! Citiţi mărturisirile lor şi veţi afla că le-a
căzut la inimă Cuvîntul lui Dumnezeu, a atins corzile sufletului lor, le-a grăit parcă anume despre ei
şi viaţa lor.
Un om îmi spunea că, citind cartea Oglinda inimii omului, şi-a văzut în ea lămurit întreagă viaţa
lui cu toate luminile şi umbrele ei.
Astfel de suflete, după ce L-au aflat pe Domnul, se fac mărturisitorii şi vestitorii Lui. Îl vestesc
pe Domnul în toate chipurile şi în tot locul.
Cei necredincioşi se miră de mărturisirile pe care le fac cei ce intră în Oastea Domnului. Ei s-ar
ruşina să le facă. De ce? Pentru că nu L-au aflat pe Domnul. Mărturisirile celor din Oaste,
mărturisirile celor credincioşi sînt strigarea lui Filip: Am aflat pe Domnul! Sînt mărturisirea lui
Natanael: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu! Sînt strigarea samarinencii: Veniţi să-L vedeţi pe
Domnul, care mi-a spus întreg trecutul, care cunoaşte toate tainele sufletului meu!
Fratele meu, oricît de întunecoasă ar fi viaţa ta, trebuie să fi stat şi tu cîndva sub un smochin,
trebuie să fi avut o lacrimă, un suspin, un dor trezit după o viaţă mai curată. Află că Domnul ştie
acest lucru. Domnul te-a văzut sub acest smochin şi este gata să te primească în dragostea Lui. Vino
la El!
Cînd europenii au intrat în adîncul Africii şi au dat pentru prima dată zahăr copiilor negri, copiii
au început a striga părinţilor lor:
- Am gustat ceva minunat de tot!
- Şi cum era acel minunat? - întrebară părinţii.
- Cam aşa şi aşa, dar anume nu vă putem spune... Veniţi şi voi şi gustaţi!
Scumpul meu frate! Eu am gustat din dulceaţa ce o dă Mîntuitorul şi mîntuirea. Anume însă n-
aş putea spune ce gust minunat are această dulceaţă. Vino şi gustă! Fratele meu, vino şi vezi!

Cum L-ai aflat tu pe Domnul?

Pe Isus Hristos trebuie mai întîi să-L afli aşa cum a aflat fiul cel pierdut pe tatăl lui, cînd s-a
întors din calea rătăcirii şi a căzut plîngînd în braţele lui. Şi, cît a trăit, nu s-a mai depărtat de el. Din
căile păcatelor şi tu trebuie mai întîi să te întorci la El, să cazi în braţele Lui, şi luînd iertare, să
rămîi cu El pînă la sfîrşitul vieţii tale. Cînd astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci nimeni şi nimic din
această lume nu-i în stare să te mai abată de pe urmele Lui. Cînd astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci
te ţii de El şi trăieşti clipă de clipă în legătură cu El. Cînd astfel L-ai aflat pe Mîntuitorul, atunci
capeţi un dar, capeţi o nespusă putere sufletească să poţi merge după Mîntuitorul, biruind păcatele.
Cînd astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci te poţi şi lepăda de tine, adică te laşi de plăcerile şi patimile
cele rele, ca să rămîi cu Domnul. Cînd astfel L-ai aflat pe Domnul şi ai plecat cu El pe drumul
vieţii, atunci toate plăcerile acestei lumi ţi se par gunoaie şi te lepezi cu grabă de ele, ca să poţi
merge cu Domnul.

Cum să aducem şi noi suflete la Mîntuitorul

Nu numai apostolii şi urmaşii apostolilor, ci şi fiecare creştin e dator să aducă şi să ajute şi el la

aducerea sufletelor la Mîntuitorul.
Cînd vezi un frate pe calea păcatului - zice Sf. Ioan Gură de Aur - nu trece pe lîngă el, ci printr-
un cuvînt de învăţătură, opreşte-l de la calea lui cea rea.
Dar, mai mult decît cu învăţătura şi cu sfatul, noi putem aduce suflete la Mîntuitorul prin pilda
vieţii noastre. Viaţa noastră şi faptele noastre sînt cea mai bună predică şi cel mai puternic ajutor
pentru aducerea sufletelor la Mîntuitorul.
Într-o gazetă nemţească am citit o interesantă întîmplare. Un domn dusese ceva de spălat la o
spălătoreasă din oraş. Cînd lucrul a fost gata, spălătoreasă a cerut aproape pe jumătate mai ieftin ca
în alte locuri.
- D-ta de ce lucrezi mai ieftin? - a întrebat domnul.
- Eu, a răspuns femeia, m-am hotărît să trăiesc o viaţă după Evanghelie şi Evanghelia îmi spune
într-un loc că orice lucraţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni (Col. 3,
23). Eu ca pentru Domnul am spălat şi albiturile dumitale. Mi-am socotit lucrul, mi-am socotit
cheltuiala, mi-am socotit şi cîştigul ce mi se cuvine. Să cer mai mult ar însemna să te înşel nu pe d-
ta, ci pe Domnul meu Isus Hristos.
Acest răspuns l-a mişcat atît de mult şi l-a chinuit atît de mult pe domnul acela, încît, nu peste
mult timp, s-a hotărît şi el la o viaţă după Evanghelie şi azi spune tuturor că pe el l-a adus la
Domnul o femeie ce spală rufe; o femeie simplă l-a ajutat să-L afle pe Domnul.
Iată, iubite cititorule, o pildă despre cum se fac pescuirile cele sufleteşti. Nu atît ştiinţă mare se
cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de rînd), ci mai ales duh, căldură, însufleţire şi
pildă de viaţă trăită în slujba Domnului.
 Cînd trăieşti cu adevărat o viaţă cu Evanghelia, atunci, în mijlocul oamenilor, viaţa ta se face
sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii şi aluatul ce dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă cu
Domnul.

Evanghelia dumincii a 2-a din postul mare

A Sfîntului Grigorie Palama
Despre bolile sufleteşti

1. După cîteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă,
2. şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea
Cuvîntul.
3. Au venit la el nişte oameni, care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi.
4. Fiindcă nu puteau să ajungă pînă la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde
era Isus, şi, după ce l-au spart, au coborît pe acolo patul în care zăcea slăbănogul.
5. Cînd le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: Fiule, păcatele îţi sînt iertate!
6. Unii din cărturari, care erau de faţă, se gîndeau în inimile lor:
7. Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decît numai Dumnezeu?
8. Îndată, Isus a cunoscut prin duhul Său că ei gîndeau astfel în ei, şi le-a zis: Pentru ce aveţi astfel
de gînduri în inimile voastre?
9. Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: Păcatele îţi sînt iertate, ori a zice: Scoală-te, ridică-ţi
patul, şi umblă?
10. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele,
11. Ţie îţi poruncesc, a zis El slăbănogului, scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă.
12. Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au
rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu, şi ziceau: Niciodată n-am văzut aşa ceva! (Marcu 2, 1-
12).
Un adînc înţeles este în această Evanghelie. Domnul Isus a iertat mai întîi păcatele slăbănogului
şi apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia
mai întîi scăpat şi tămăduit de boala aceasta sufletească şi apoi de cea trupească. Tămăduirea
omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întîi tămăduit, ca prin tămăduirea
lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din
afară, e numai trecătoare şi nu-l poate pierde pe om.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei.
Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cît un munte; această sănătate nu-
ţi este de nici un folos, cîtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav; cîtă vreme patimile şi
năravurile cele rele sînt cuibărite în tine.
Şi iarăşi, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută
sănătatea şi tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevăraţii bolnavi
sînt cei bolnavi cu sufletul, sînt cei care pătimesc în ologie şi orbie şi slăbănogie sufletească. O, e
plină lumea de slăbănogi cu sufletul! Numai că lumea la astfel de bolnavi le zice viteji. După
judecata lumii eşti sănătos şi viteaz cînd te îmbeţi, cînd sudui, cînd chefuieşti, cînd te ţii la rînd cu
toate modele şi păcatele lumii. Eşti un slăbănog cînd te laşi batjocorit, cînd te laşi smerit şi umilit.
După judecata lumii, eşti un suflet bolnav cînd te cuprinde rîvna pentru Evanghelie şi pentru
mîntuirea sufletului.
Păcatul îmbolnăveşte sufletul. El face rană în suflet şi o tot măreşte. Boala cea sufletească se
dezvoltă întocmai ca aceea trupească. Începe cu o rană mică, cu o durere uşoară, şi dacă nu umbli să
o tămăduieşti, ea tot creşte mereu, pînă ce aruncă sufletul la pat; ne strică ochii cei sufleteşti şi
urechile şi picioarele cele sufleteşti. Pătimaşii, beţivii, desfrînaţii, zgîrciţii, etc. sînt tot atîţia
slăbănogi şi ologi care nu se pot ridica de jos, nu pot umbla pe picioarele lor cele sufleteşti. Eu am
cunoscut un om care n-avea putere să treacă pe lîngă vreun birt fără să nu intre înăuntru la un
pahar. O, lumea aceasta este plină de astfel de slăbănogi care abia se mută de ici-colo! Ah, lumea
aceasta este un spital uriaş, plin cu fel de fel de schilodenii, ologii, slăbănogii şi alte boli sufleteşti.
Boala cea sufletească este o boală cumplită pe care numai Isus Mîntuitorul o poate tămădui. Şi
Domnul îndată ne tămăduieşte, dacă ne apropiem de El cu credinţă, cu căinţă şi cu dor de mîntuire
sufletească.
Minunea de la Capernaum se petrece şi azi în sufletul şi în viaţa celor care se apropie de Isus
Mîntuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Oameni pătimaşi şi ticăloşi în cele
rele se ridică dintr-o dată sus şi încep a umbla. Cînd Îl primesc cu credinţă adevărată pe Isus
Mîntuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El.
În Oastea Domnului sînt destui care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, şi azi umblă pe
picioarele lor. Din nişte stricaţi şi slăbănogi cu sufletul s-au făcut nişte vestitori ai Domnului, încît
se miră lumea de ei, aşa cum se mirau gloatele de slăbănogul cel tămăduit.
Ah, ce grea e boala ce te ţine la pat! Zaci numai două-trei zile şi abia apuci să te mai ridici. Dar
sărmanul suflet al celor păcătoşi, care zace o viaţă întreagă? Cînd te ridici după o boală lungă, ce
dulce îţi vin ridicarea şi umblarea! Această bucurie o are şi sufletul cînd scapă de boala păcatului,
cînd începem să umblăm în căile Domnului.
Toţi sîntem bolnavi cu sufletul, toţi trebuie să ne apropiem de Marele Doctor şi Tămăduitor. Dar
puţini sînt cei care caută tămăduirea cea sufletească. Cei mai mulţi stau liniştiţi în ologia şi orbia
cea sufletească. Nu le trebuie sănătate şi tămăduire sufletească. Nu se îndură să-şi lase patimile şi
năravurile cele lumeşti, ca să ia tămăduire sufletească. Sînt oameni care poartă o viaţă întreagă grele
beteşuguri sufleteşti şi se bagă în pămînt cu ele. Alţii, numai de pe patul morţii, trimit în toate
părţile după doctor. Alţii ar dori să se vindece de patimile cele rele, dar nu ştiu să se apropie de
Domnul.
- Am încercat părinte, să mă las de beţie - îmi spunea un om - dar n-am putut!
I-am răspuns:
- Apropie-te dragă suflete, mai întîi de Domnul şi ia putere de la El! Altfel, faci întocmai ca un
bolnav ce ar încerca să se ridice din pat înainte de a se vindeca.
Alţii iarăşi, nu pot străbate pînă la Domnul. Îi împiedică vuietul şi vălmăşagul acestei lumi. Pe
slăbănogul din Evanghelie l-au adus patru inşi la Mîntuitorul, altfel nu s-ar fi tămăduit. Aici vine
datoria noastră să-i ajutăm pe cei bolnavi cu sufletul să se apropie de Mîntuitorul.
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care aţi luat tămăduire sufletească de la Domnul, nu
uitaţi că datoria voastră este să ajutaţi sufletele bolnave a se apropia de Mîntuitorul! Aduceţi-vă
aminte că, la învierea lui Lazăr, Mîntuitorul a pus pe cei din jurul Lui să dezlege mîinile şi
picioarele celui înviat. Mortul era înviat, dar mîinile şi picioarele lui erau legate cu fîşii de pînză.
Dezlegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă (Ioan 11, 44).
Domnul trezeşte la viaţă suflete bolnave, dar lumea, cu legăturile ei, le împiedică mersul. Aici e
datoria noastră să-i ajutăm să umble pe cei care se întorc la Domnul: să-i dezlegăm de năravurile în
care lumea încă îi ţine legaţi. Aici e datoria noastră: prin orice greutăţi, să străbatem cu cei bolnavi,
aducîndu-i la Domnul. Toţi care am luat tămăduire sufletească de la Domnul să plecăm prin lume şi
să aducem neîncetat suflete bolnave la Domnul, la picioarele Crucii Sale, ca să ia tămăduire.
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli
sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor
şi al sufletelor noastre, rugîndu-ne:
Sufletul meu Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte
netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea Dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul,
ca fiind mîntuit, să strig Ţie îndurare: Dă-mi Hristoase tămăduire!

Evanghelia duminicii a 3-a din postul mare

A Sfintei Cruci
Despre ce înseamnă a purta crucea

34. Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.
35. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea
şi din pricina Evangheliei, o va mîntui.
36. Şi ce foloseşte unui om să cîştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?
37. Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?
38. Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam preacurvar şi
păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, cînd va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.
1. El le-a mai zis: Adevărat vă spun, că sînt unii din cei ce stau aici care nu vor muri pînă nu vor
vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere. (Marcu 8, 34-38; 9, 1).
Ce mult spune această Evanghelie! Ea cuprinde toată taina mîntuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii - zicea un învăţat creştin - ar pierde, din întîmplare, toate Evangheliile, afară de
una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură Evanghelie, mîntuirea încă n-ar fi
pierdută; Evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina
mîntuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei Evanghelii. Cel ce vrea să vină după Mine. Iată acesta este
începutul mîntuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de
mîntuire, pe calea mîntuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintîi o spune
Evanghelia: Să se lepede de sine. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întîi şi mai
întîi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrînsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mîntuirea noastră are trei
mari duşmani.
- Ştiţi voi care-i cel dintîi din aceştia?
- Diavolul! - răspunseră ostaşii în cor.
- Nu-i adevărat! - le-am zis eu. Cel dintîi şi cel mai mare duşman al mîntuirii noastre este eul
nostru. Numai în al doilea rînd vine satana; iar al treilea duşman e lumea.
Eul din om e cel dintîi şi cel mai mare duşman al mîntuirii sufleteşti. Acest eu dă răspunsuri ca
acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?... Eu să mă rog de iertare?... Eu să mă las batjocorit de
cela şi de cela?... Eu să sufăr ceea şi ceea?... Eu să intru în Oastea Domnului?... Eu să ascult de un
popă de la Sibiu?... Eu să mă fac frate şi soră cu pălmaşii şi servitorii de la Oaste?... Eu, doctor în
ştiinţele cutare şi cutare, să mă cobor de la înălţimea catedrei mele între pălmaşii şi cu servitorii de
la Oaste?...
Acest eu este răsuflarea lui satana. Prin el răsuflă şi vorbeşte satana. În dosul lui e puterea lui
satana. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înşine şi numai pentru cele lumeşti. El ne
împiedică să trăim o viaţă pentru Dumnezeu, pentru alţii şi pentru sufletul nostru. Acest duşman
trebuie mai întîi răpus. Acestui duşman Sfînta Scriptură îi zice omul cel vechi. Şi tot Sfînta Scriptură
ne spune că acest om vechi, nu moare decît răstignit pe Crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu
cu piroanele Golgotei. De aceea, zice mai departe Evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul
trebuie să-şi ia crucea sa.
A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri faţă de lume (Rom. cap.
6). A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni mai întîi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară omul
cel vechi din tine.
Dar nu e lucru uşor acesta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul
care moare mai tîrziu. Pe satana îl poţi ţine la distanţă, căci e mai mult un fel de duşman extern; dar
eul e un hoţ de casă; şi ştiut lucru este că de hoţul din casă mai greu te poţi feri.
Eul nostru, omul nostru cel vechi, trebuie mereu împuns cu piroanele Golgotei. Trebuie să stai
mereu lîngă el, cu ciocanul în mînă, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu
vrea să moară cu una, cu două. Zvîrcolirile lui sînt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice
o altă Evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi şi clipă
de clipă să te lupţi a împiedica răsuflarea şi învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri mereu faţă de lume, pînă vei ajunge la biruinţa
pe care a strigat-o ap. Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe omul nostru cel vechi, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atît
cît fac şi iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu Isus Cel
Răstignit, dar - în acelaşi timp - suduind, îmbătîndu-se, certîndu-se, înşelînd...
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele
Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să iubeşti pe toţi, să plîngi cu cei care plîng, să te bucuri
cu cei care se bucură. Şi, odată cu acestea, să păşeşti călcînd sub picioarele tale scorpiile şi balaurii
ispitelor şi păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate şi, mai
presus de toate, să fii cu totul al Lui...
Ce puţini sînt însă acei care trăiesc o astfel de viaţă! De cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte
de o întîmplare ce a rămas adînc săpată în sufletul meu. Între păstoriţii mei aveam pe unul care
mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului Îl pomenea numai în legătură cu
sudalmele. Şi a mers pînă la sfîrşit pe calea aceasta. Nici Sfînta Împărtăşanie n-a primit-o. Adică a
voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea tîrziu. Cînd am ajuns la el, i se legase
graiul...
Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă şi acum îi văd calea lui cea
din urmă, cînd am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de
lemn pe care era scris: Aici odihneşte în Domnul N. N. Iar îndată după cruce venea mortul. Era
singura zi din viaţa lui în care mergea liniştit şi ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că
această mergere nu-i mai ajuta nimic... Nu mergea el, ci-l duceau alţii. Nu mersese cît a fost viu, iar
acum era prea tîrziu, prea tîrziu...
Şi, vai, cîţi creştini trăiesc tot aşa! O singură dată în viaţa lor merg pe urmele crucii: în calea
spre cimitir. Ce lucru grozav!
Eu mă îngrozesc cînd trec prin cimitire şi văd în toate părţile cruci pe care scrie: Aici odihneşte
în Domnul N. N... Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc...
Ţi se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură şi tot cu crucea în spate.
Dar, vai, cît de departe a fost viaţa lor de aşa ceva!
Aşa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu
viaţa pe care am trăit-o! Să trecem prin viaţă purtîndu-ne crucea cu folos de mîntuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Isus a ştiut acest lucu. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă
putere: crucea suferinţelor, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Ceva despre crucea suferinţelor

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are
necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rînduri, eu nu te cunosc mai de aproape
cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este
nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică
încercare! Orice ai face, oricît te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cît vei fugi de ea, mai
tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din Evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-
a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii
suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli jugul Lui cel uşor, trebuie
să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mîntuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfîrşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de
bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un foloc? O, ce dureros este să-i vezi pe
oameni purtînd crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel care ne-a mîntuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-
o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mîntuire
fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începînd de la naşterea şi pînă la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea
şi suferinţă nesfîrşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli!
Crezi tu oare că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mîntuit? A fost oare vreun
sfînt în această lume care să nu fi suferit?
Uită-te bine spre cer, fratele meu, şi vei vedea că toţi cei care sînt Acolo, crucea ca jugul au
purtat în lumea aceasta. Toţi au trecut prin martiraje, prin suferinţe, prin batjocuri, prin prigoane,
prin poarta ccea îngustă. Şi tu fratele meu, vrei să trăieşti mai liniştit decît ei?
Şi vrei să trăieşti în tihnă şi odihnă cînd Domnul a spus atît de clar: În lume veţi avea necazuri...
dacă pe Mine M-au urît şi pe voi vă vor urî. O, dragul meu, nu este mîntuire fără cruce şi suferinţă!
Dar să ştii un lucru: cînd Domnul te apleacă sub cruce, crucea aceasta se face o binecuvîntare
pentru tine şi sufletul tău. Domnul nu pune pe umerii tăi niciodată o cruce pe care să n-o poţi duce.
El ştie hotarul puterilor noastre sufleteşti.
O, dragul meu, învaţă-te să suferi ca un bun ostaş al lui Hristos (2 Tim. 2, 3). Fii gata să
rabzi şi să suferi orice. Bea cu bucurie paharul pe care Domnul ţi-l întinde.
Suflete dragă! Noi trebuie să mergem pe calea cea strîmtă a crucii. Dacă ar fi fost şi o altă cale
spre cer decît aceasta, Bunul nostru Mîntuitor, desigur ne-ar fi arătat-o. El însă ne-a spus-o limpede
şi lămurit: Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.
Purtarea crucii este o binecuvîntare pentru sufletul nostru.
Dar Domnul n-a pus pe umerii noştri numai greutatea crucii, ci ne-a lăsat şi puterea ca să ne
purtăm crucea.
În crucea pe care Domnul ne-o dă să o purtăm este nu numai greutate, ci şi putere. O femeie
credincioasă a lăsat vestitele vorbe: Nu eu duc crucea, ci ea mă duce pe mine. Noi nu purtăm crucea
noastră - spune un sfînt Părinte - noi nu purtăm crucea necazurilor, a greutăţilor, a izbeliştilor şi a
neputinţelor noastre. Am cădea zdrobiţi sub greutatea ei. Crucea noastră o poartă Domnul Isus, iar
noi purtăm Crucea Lui cea dulce şi plină de binecuvîntări. Luaţi jugul Meu, căci jugul Meu este bun
şi sarcina Mea este uşoară (Matei 11, 28-30).
Noi putem duce crucea ce ni s-a pus pe umeri, pentru că în fruntea noastră merge Domnul.
Împăratul roman Iulius Cezar n ufolosea în armată vorba de comandă ite, adică înainte marş, ci
folosea vorba venite, veniţi după mine. El însuşi mergea în fruntea armatei.
Aşa şi Domnul Isus, El nu zice: Luaţi-vă crucea şi mergeţi înainte, ci zice: Veniţi după Mine...
Eu merg înaintea voastră, purtînd crucea pe umeri... Eu vă deschid drumul.
O Doamne, dacă Tu eşti înaintea noastră pe drumul crucii, noi mergem cu bucurie pe urmele
Tale.

Rugăciune

Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor, Îţi mulţumesc că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai
chemat să merg după Tine. Îţi mulţumesc că m-ai chemat în şcoala cea mare a suferinţelor, în care
se învaţă purtarea crucii. Mi-ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor şi m-ai chemat să merg după
Tine pe calea ce duce la cer. Dar vai, ce şcolar rău am fost eu în şcoala suferinţelor! De cîte ori am
încercat să fug din şcoala aceasta! De cîte ori am voit să arunc crucea de pe umeri!
Isuse Preadulcele meu Mîntuitor, Îţi sărut cu foc preasfintele mîini şi picioare; Îţi mulţumesc
din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpăţînarea şi nesocotinţa mea. Îţi mulţumesc că nu m-ai
scos ca pe un netrebnic din şcoala cea sfîntă a suferinţelor. Îţi mulţumesc că m-ai lăsat în ea şi mi-ai
apăsat mereu crucea pe umeri pînă mi s-au deschis ochii şi mintea să văd şi să înţeleg că crucea
suferinţelor mi se pusese pe umeri să Te aflu pe Tine, Preadulcele meu Mîntuitor! Sub greutatea
crucii Te-am aflat pe Tine şi Jertfa Ta cea sfîntă. Sub greutatea crucii am învăţat să mă laud în
slăbiciunile mele... am învăţat să am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în
strîmtorări pentru Hristos, căci cînd sînt slab, atunci sînt tare (2 Cor. 12, 9-10). Sub greutatea
crucii am învăţat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău şi pentru alţii. Sub greutatea crucii
am învăţat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Rom. 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc
eu - omul meu cel vechi - ci Tu Doamne, să trăieşti în mine (Gal. 2, 29). Sub greutatea crucii
am înţeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferinţe şi prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar
lumea pe ai Tăi nu-i poae suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit, iar sluga nu este mai mare
decît stăpînul. Dacă Tu ai suferit, şi noi trebuie să suferim.
Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvîntare de care Domnul m-a învrednicit.
Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă
trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.
O, sfîntă suferinţă, însoţeşte-mă pînă la marginea mormîntului! Ţine-mă neîncetat mai lîngă
Domnul meu pînă în clipa cînd mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Tale...

Poartă-ţi crucea pe care Domnul ţi-o dă

 Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie
să avem mîhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu n mai suferă nimeni. Orice altă cruce e
mai uşoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărît totul înainte. El a hotărît şi crucea noastră. Noi nu sîntem stăpîni, ci
trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gîndeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O,
numai atunci ai putea vedea cît de greu este să alegi!
Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.
Atunci sărăcie? Grea cruce este şi aceasta. Căci nu este fericire a nu şti seara ce vei începe
dimineaţa viitoare, pentru că să-ţi poţi cîştiga traiul vieţii. Să trăieşti din mila oamenilor nu este o
fericire.
Sau îţi alegi ocară şi defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar şi a unui om puternic. Ori vrei
boala sau pierderea celor pe care îi iubeşti? - Doamne fereşte - vei zice tu.
Dacă ai primit astfel dreptul să-ţi alegi tu crucea, ai păţi ca acei părinţi care au fost rugaţi să dea
unul din cei zece copii pe care îi aveau.
Pe cel dintîi nu l-au dat pentru că era urmaşul familiei. De al doilea nu se îndurau, pentru că era
de mare ajutor mamei. Al treilea semăna cu tata. Pe al patrulea îl iubea foarte mult mama; şi aşa,
pînă la cel din urmă, care era la sînul mamei şi pe care cu nici un preţ nu l-ar fi dat. Aşa şi noi am
avea pentru fiecare cruce un motiv deosebit. Pînă chiar şi ea însăşi, alegerea crucii, ar fi o cruce
grea.
Cînd ne-am pune noi pe alesul crucilor, foarte uşor s-ar putea întîmpla să ne alegem una mai
grea ca aceea pe care o purtăm. Primul nostru gînd ar fi să lepădăm crucea de pînă acum, crezînd că
schimbarea ei este şi o îndreptare. Am vrea să ne schimbăm crucea cu vecinul nostru, dar să mă
crezi, iubite frate, Dumnezeu ţi-a hotărît crucea pe care o poţi purta. Schimbarea ei ar fi o pagubă şi
pentru tine şi pentru vecinul sau prietenul tău.
Crucea nu este numai o pedeapsă, cu este mai ales un mijloc, un leac de tămăduire sufletească.
Dacă, supunîndu-ne Domnului, ne purtăm zilnic cu răbdare crucea pe care El a pus-o pe umerii
noştri şi cu supunere bem cupa amară a suferinţelor, zicînd: Doamne, fie voia Ta, atunci preamărim
cu adevărat pe Dumnezeu şi primim binecuvîntările Lui.
Cînd Domnul ne întinde cupa amară a suferinţelor - s ăo bem cu bucurie.
Cînd vom ajunge odată în ceruri, vom vedea cum Domnul, în înţelepciunea Sa, nu ne-a împărţit
numai hrană, ci şi medicamente pentru vindecarea sufletelor noastre.
Ba chiar şi aici, pe pămînt, cînd vom îmbătrîni şi vom privi înapoi prin negura şi întunericul
necredinţei şi al neştiinţei, vom lăuda pe Domnul pentru focul cel curăţitor.
Crucea, pomul cel amar, a înverzit, a dat muguri, a făcut flori şi a purtat rod.
Da! Crucea de care atît de mult ne-am îngrozit, ne-a adus binecuvîntarea cea mai multă.

Evanghelia duminicii a 4-a din postul mare

A sfîntului Ioan Scărarul
Ceva despre rugăciunea cea adevărată

17. Şi un om din norod I-a răspuns: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpînit de
un duh mut.
18. Oriunde îl apucă, îl trînteşte la pămînt. Copilul face spumă la gură, scrîşneşte din dinţi, şi
rămîne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.
19. O, neam necredincios! le-a zis Isus. Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l la
Mine.
20. L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la
pămînt, şi se zvîrcolea făcînd spumă la gură.
21. Isus a întrebat pe tatăl lui: Cîtă vreme este de cînd îi vine aşa? Din copilărie, a răspuns el.
22. Şi de multe ori duhul l-a aruncat cînd în foc, cînd în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face
ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.
23. Isus a răspuns: Tu zici: Dacă poţi! Toate lucrurile sînt cu putinţă celui ce crede!
24. Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
25. Cînd a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat, şi i-a zis: Duh
mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el.
26. Şi duhul a ieşit, ţipînd şi scuturîndu-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi
ziceau: A murit!
27. Dar Isus l-a apucat de mînă şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare.
28. Cînd a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Noi de ce n-am putut să scoatem
duhul acesta?
29. Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieşi decît prin rugăciune şi post. (Marcu 9, 17-29).
Să luăm aminte! Duhul cel mut care-l chinuia pe tînărul din Evanghelie se află şi astăzi printre
noi. Patimile cele rele şi păcatele sînt tot atîtea duhuri rele care tulbură şi chinuie pe oamenii
cuprinşi de ele. Mîntuitorul ne spune că aceste duhuri mute nu se pot alunga cu nimic altceva decît
cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Dumnezeue de sus vom scrie
cîndva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă
rugăciunea!... Ce lipsă mare avem noi de acest dar... şi ce binecuvîntări revarsă asupra noastră
rugăciunea cea adevărată!
Mare dar ne este nouă rugăciunea. Prin rugăciunea noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este
o vorbire a omului cu Dumnezeu. Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, - zice Avraam - eu care
nu sînt decît praf şi cenuşă (Facere 18, 27).
Cînd mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile, cu
pălăria în mînă; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut
mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într-o audienţă mai înaltă, la
rege, nu poate pătrunde orice muritor. De cînd eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi
se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricînd
şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este respiraţia sufletului, este graiul vieţii
noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă
este un fel de mort cu sufletul... este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un
adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl ceresc.
Ce daruri şi binecuvîntări ne aduce rugăciunea! Prin ea ne atingem neîncetat cu cerul, cu
Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat daruri şi putere de sus pentru lipsurile vieţii noastre
sufleteşti şi trupeşti.
Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri. Iar rugăciunea cea
adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul şi Jertfa Crucii şi pe Duhul
Sfînt şi Focul cel ceresc. Cea dintîi cerinţă a rugăciuni este:
Să ne rugăm în Numele Domnului Isus. Este aceasta o condiţie pe care Evanghelia şi
Mîntuitorul ne-o arată precis: Adevărat, adevărat vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl în Numele
Meu, vă va da (Ioan 16, 23). În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe
Tatăl pentru voi (Ioan 16, 26). Vai, eu cît am stat prin şcoli nu mi-a spus nimeni cu apăs acest
lucru: Să mă rog în Numele Domnului Isus Hristos. Mi s-a spus că trebuie să mă rog aşa şi aşa... mi
s-a spus şi despre mijlocirea sfinţilor, dar nu mi s-a spus despre Marele Mijlocitor al rugăciunilor
mele, despre Isus Mîntuitorul!
Viaţa noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu şi
legătura noastră cu cerul. Aici este şi puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este
numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat telefon ce ni l-a lăsat
Mîntuitorul să vorbim prin el cu Dumnezeu.
Voi spune o asemănare.
Mai zilele trecute, am văzut aici la oraş, un sătean aşteptînd la o poartă.
- Pe cine aştepţi aici, bădicule dragă?
- Apoi, cinstite părinte, aici locuieşte domnul cutare. Am o rugăminte la el şi aştept de două
ceasuri. Poarta e încuiată, bag samă că nu-i nimeni acasă.
 - O, dragul meu, i-am răspuns eu, d-ta aştepţi aici în zadar. Trebuie să suni clopoţelul de la
poartă. Uite, apasă pe bumbul (butonul) ăsta şi un clopoţel va înştiinţa îndată pe cei dinăuntru că
cineva aşteaptă aiciafară!
Omul a sunat şi îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.
Ce minunată icoană este aceasta, mai ales pentru creştinii care nu se roagă! Aşa sînt şi cei care
nu se roagă. Ei stau copleşiţi de lipsuri şi necazuri trupeşti şi sufleteşti. Uşa îndurării lui Dumnezeu
este lîngă ei, dar ei nu sună clopoţelul. Nu cunosc rugăciunea.
Omul ce sta la poartă îl cunoştea pe domnul de care avea lipsă; avea şi o rugăminte către el, dar
nu ştia cum să intre la el. Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulţi nu ştiu a pătrunde cu rugăciunea
pînă la El, pentru că nu folosesc clopoţelul, nu folosesc Golgota, nu se roagă în Numele Domnului
Isus.
Să ne rugăm în Numele Domnului Isus, Cel răstignit pentru noi şi pentru păcatele noastre. Să
cerem totul prin Sîngele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui ceresc.
A doua cerinţă a rugăciunii este: Să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfînt. Domnul Isus ne-a lăsat
pe Duhul Sfînt să ne înveţe ce să vorbim, cum să vorbim şi cum să trăim. Pe Duhul Sfînt să-L
rugăm să ne înveţe şi a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este Catehismul, nici regulile
rugăciunii, ci este Duhul Sfînt. Numai cei din şcoala Duhului Sfînt ştiu să se roage cu putere.
Numai cu ajutorul Duhului Sfînt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre şi în sufletul nostru.
Cînd în rugăciunile noastre se află Golgota şi Duhul Sfînt, atunci avem rugăciunea cea caldă.
Rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi
aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca şi cînd ai trage, de jos, un clopot
din turn, şi limba clopotului se mişcă încoace şi încolo, dar nu atinge clopotul. Clopotul e mut.
Aşa sînt toate rugăciunile din care lipseşte Golgota şi Focul Duhului Sfînt.
Rugăciunea nu trebuie să fie atît o larmă mare a gurii şi a buzelor, ci mai ales o aprindere, o
grăire, o suspinare a inimii. Spun încă odată că rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune
a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi românii,
avem rugăciunea buzelor. Mustrarea Mîntuitorului: Neamul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu
inima este departe de Mine, - parcă apasă în special rugăciunile noastre.
Ba încă mai mult decît atît: cu gura cu care ne rugăm dimineaţa, cu aceeaşi gură blestemăm şi
înjurăm mai tîrziu, ca şi cînd din acelaşi izvor ar putea ieşi şi apă dulce şi apă otrăvită. Ne rugăm
dimineaţa lui Dumnezeu, dar toată ziua trăim o viaţă fără El. O astfel de rugăciune nu ajută la
nimic.
Prin rugăciune trebuie să omorîm mereu păcatul şi să-l scoatem din viaţa noastră. Rugăciunea
nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Ori rugăciunea omoară păcatul, pri păcatul omoară rugăciunea.
Rugăciunea nu trebuie să fie a buzelor tale, ci mai ales a inimii tale. Căci din prisosul inimii
vorbeşte gura, zice Mîntuitorul (Matei 12, 34). Aşa şi la rugăciune, căldura şi dragostea
dinăuntru trebuie s ămişte buzele din afară. Rugăciunea trebuie să iasă dintr-un adînc al sufletului,
precum se ruga David, zicînd: Din adîncul sufletul am strigat către Tine, Doamne.
Cînd te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată fiinţa ta, cu toată inima ta şi cu tot
sufletul tău. Îmi întind mîinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pămînt uscat (Psalm
143, 6).
Cînd te rogi, sileşte-te ca toată vorba ta să fie rostită rar, cu înţeles, cu pricepere, cu duh, pentru
că nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci căldura, înţelegerea şi duhul cu care te rogi. Dacă,
rugîndu-te cu pricepere, cu duh, cu inimă şi căldură, vei simţi că se aprinde ceva în sufletul tău, vei
simţi că mîinile ţi se strîng mai tare împreună şi ochii ţi se umezesc, atunci să ştii, dragă cititorule,
că te rogi cu mare folos pentru sufletul tău!

Rugăciunea apărătoare contra lui satana

Rugăciunea cea adevărată este şi cea mai bună armă contra ispititorului şi a ispitelor lui.
Despre un rege se spune că, voind să se bată cu un alt rege, a trimis spionii să vadă cu ce fel de
vrăjmaş are de lucru. Spionii se întoarseră spunînd că pe regele şi oamenii din acea ţară i-au văzut
rugîndu-se. Cu astfel de oameni nu-i de luptat -zise regele - şi trimise spionii în altă parte. De aici
veni veste că oamenii beau şi chefuiesc. Regele s-a sculat cu război asupra lor şi i-a bătut.
Aşa face şi diavolul. El îşi trimite spionii lui să cerceteze unde ar fi suflete de cucerit:
- Aghiuţă, du-te la omul acela şi acela să vezi de se roagă ori ba!
La o săptămînă:
- Am fost, întunecimea voastră, şi pe omul acela l-am aflat chefuind şi suduind. Nici n-am mai
aşteptat alt ordin, ci îndată l-am înfrînt ca pe o muscă.
- Tartore, du-te la omul acela şi acela să vezi cum se roagă!
Peste o săptămînă:
- Am fost, întunecimea voastră, şi l-am aflat rugîndu-se. Mă aşteptam să mi se facă rău de
rugăciunea lui, dar m-am putut apropia fără nici o primejdie. Rugăciunea lui era fără putere.
Duşmanii noştri cei mari - Golgota şi Duhul Sfînt - nu erau în rugăciunea lui. Rugăciunea lui era
mai mult o datină goală. Cu gura cu care zicea dimineaţa Tatăl nostru, cu aceea ne lăuda pe noi
toată ziua, cu sudalme, minciuni şi alte lucruri plăcute iadului nostru. Rugăciunea lui nu este nici o
primejdie pentru noi.
- Tartore bătrîn, du-te de vezi cum se roagă acela şi acela!
La o săptămînă:
- Am fost, întunecimea voastră, dar nu m-am putut apropia! De departe m-a izbit puterea cu
care se ruga. Mi s-a făcut rău şi a trebuit să fug. Nu putem face nimic altceva decît să aşteptăm,
poate cumva omul acela va slăbi în rugăciune.
Cam aşa se prezintă rugăciunile noastre faţă de atacul diavolului.
În care din aceste trei clase este rugăciunea ta?
În Evanghelia de duminică, rugăciunea este arătată ca un mijloc - ca singurul mijloc - pentru a-l
alunga pe satana şi ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh şi cu putere, diavolul nu se poate
apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti cu care ne putem ridica în orice clipă spre
cer, spre Dumnezeu.
Să nu uităm că diavolul, oricît de mişel ar fi, este tot numai un şarpe ce se tîrăşte pe pămînt.
Cîtă vreme noi avem şi folosim aripile rugăciunii, uşor ne putem apăra de el. Dar e rău cînd ne-am
pierdut aripile. Un creştin ce nu se roagă este ca o pasăre ce şi-a pierdut aripile. Iar cel care nu se
roagă cum trebuie este ca o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre, ce nu poate zbura,
repede o înfaşcă şarpele diavol cu ispitele lui.
Un creştin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în
toată vremea şi în tot locul.
Ciocîrlia se înalţă în soare şi în lumină cîntînd. Aşa e în firea ei, în sănătatea ei, în viaţa ei. Aşa
e şi creştinul cel adevărat. El simte o lipsă, o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile
rugăciunii şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu...
Aşa te rogi tu?

Rugăciune

Isuse, Preadulcele nostru Mîntuitor! Odinioară, apostolii Tăi s-au apropiat de Tine rugîndu-Te:
Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!
Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm! Învaţă-ne să ne rugăm prin Tine şi Jertfa Ta cea
sfîntă. Învaţă-ne să cerem totul prin Sîngele Tău şi Jertfa Ta cea sfîntă. Învaţă-ne să ne aplecăm cu
toate rugăciunile noastre şi cu toate cererile noastre la picioarele Crucii Tale.
O Doamne Isuse, noi sîntem nişte copii nepricepuţi? Învaţă-ne Tu Doamne cum să vorbim cu
Tatăl ceresc şi ce să cerem de la El.
În rugăciunile noastre, Isuse Doamne, noi cerem un singur lucru: Te cerem pe Tine, Doamne!
Te cerem să fii al nostru şi noi să fim ai Tăi. Te cerem numai pe Tine Doamne, căci dacă Te avem pe
Tine, avem totul; şi dacă nu Te avem pe Tine nu avem nimic. Fă ce vrei cu noi şi cu rugăciunile
noastre Doamne. Miluieşte-ne cu îndurările Tale cînd vei afla de bine, loveşte-ne cu nuiaua cînd nu
se va putea altcum. Dă-ne şi hrană dulce şi dă-ne şi medicamente amare. Învaţă-ne Isuse Doamne,
prin rugăciunile noastre, să ne încredinţăm cu totul Ţie.
Duhule Sfinte şi de viaţă Făcătorule! Tu eşti Învăţătorul nostru Cel Mare pe care ni L-a lăsat
Mîntuitorul să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm. Pune Duhule Sfinre căldură şi foc ceresc în
rugăciunile noastre! Trezeşte-ne neîncetat la rugăciune şi priveghere, pînă va sosi clipa cea sfîntă să
trecem în lumea unde răsună neîncetat cîntările şi rugăciunile cele cereşti. Amin.

Cîţiva oameni de rugăciune din Biblie

Biblia, această binecuvîntată Carte a lui Dumnezeu, este plină de învăţături şi pilde ce ne arată
cum să ne rugăm cu folos de mîntuire. Toţi aleşii Domnului au fost oameni de rugăciune. Orice
creştin adevărat trebuie să fie un om de rugăciune.
În clişeul de mai jos se văd cinci dintre cei mai mari eroi ai rugăciunii din Biblie: Moise, Ana,
David, Preacurata Fecioară Maria şi bătrînul Simeon. Viaţa lor a fost o viaţă de rugăciune. Viaţa lor
este cea mai minunată predică şi învăţătură despre cum trebuie să ne rugăm cu dar şi folos de
mîntuire sufletească.
Ce lipdă măreaţă de rugăciune este spre exemplu, Moise şi viaţa lui! Toate întrebările, toate
necazurile, toate frămîntările sale şi ale poporului său, Moise le depunea cu rugăciune la picioarele
Domnului şi aştepta răspunsul Lui: Doamne, ce să fac? - întreba Moise în faţa tuturor încercărilor
(Exod 17, 4). Nimic nu făcea, nimic nu plănuia fără să-L întrebe pe Dumnezeu, prin rugăciune,
şi fără să aştepte răspunsul Lui.
Tot aşa făcea şi David, celălalt erou al rugăciunii din Vechiul Testament. Toate plîngerile lui,
toate cererile, toate bucuriile, ca şi toate necazurile, David le revărsa prin rugăciune înaintea
Domnului şi aştepta în linişte şi cu încredere răspunsul Lui.
Ce pildă frumoasă de rugăciune este şi Ana, prorociţa, care se adîncea atît de mult în rugăciune,
încît Eli, preotul, spunea că-i beată... O, nu, domnul meu, zicea Ana, eu nu sînt beată, ci îmi revărs
sufletul înaintea Domnului (1 Regi 1, 15).
Rugăciunea cea adevărată este un fel de beţie a Duhului Sfînt. Duhul Sfînt are şi El puterea de
a-l îmbăta pe om. Cînd te rogi cu toată inima şi cu tot sufletul tău, simţi, ca şi Ana, cum te cuprinde
şi cum te aprinde această beţie sfîntă şi dulce, care te înalţă, te curăţă, te înnoieşte şi te întăreşte.
Ce pildă sfîntă şi măreaţă de rugăciune este şi Preacurata Fecioară Maria! Printr-o viaţă de
rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare Dar pe care L-a primit vreodată un om
pămîntean. Viaţa Preacuratei stă şi va sta pînă la sfîrşitul veacurilor ca o sfîntă şi măreaţă pildă de
rugăciune şi viaţă curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decît cuvinte
de hulă pentru cel mai curat şi desăvîrşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în Lucrarea
cea mare de mîntuire a neamului omenesc!
Ce pildă măreaţă de rugăciune este şi bătrînul Simeon, care la sfîrşitul unei vieţi de rugăciune,
s-a învrednicit să-L primească în braţele sale pe Mesia! O viaţă de rugăciune se învredniceşte şi azi
de acest dar.
Biblia este plină de eroi ai rugăciunii, dar totuşi cea mai măreaţă şi desăvîrşită pildă de
rugăciune ne-a dat-o şi ne-a lăsat-o Însuşi Isus Mîntuitorul. Domnul Isus Şi-a început Lucrarea cu
40 de zile de post şi rugăciune. A lucrat rugîndu-Se şi Şi-a încheiat Lucrarea cu cea mai mişcătoare
rugăciune din cîte s-au auzit vreodată pe acest pămînt: cea din Grădina Gheţimani şi cea de pe
Crucea Golgotei, cînd Se ruga: Tată, iartă-i!...
Nopţi întregi petrecea Domnul Hristos în rugăciune. Iar noaptea Se ducea de o petrecea în
Muntele care se cheamă Muntele Măslinilor (Luca 21, 37). În Grădina Gheţimani El S-a rugat
cu sudori de sînge. Şi rugîndu-Se, se făcuse sudoarea Luica picăturile de sînge ce cad pe pămînt.
Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă neîncetată de rugăciune. Domnul Isus i-a învăţat pe apostoli
cum să se roage (Luca 11, 1), iar nouă ne-a trimis pe Duhul Sfînt, să ne înveţe cum să ne
rugăm. Duhul Sfînt este Dascălul Cel Mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa
numai în şcoala Lui. Duhul Sfînt ne învaţă să ne rugăm cu credinţă, cu foc, cu putere. Duhul Sfînt
ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul nostru cel sufletesc.
Un om îmi spunea că a pierdut cartea de rugăciuni şi, din pricina asta, nu s-a putut ruga două
săptămîni de zile. Cei din şcoala Duhului Sfînt se pot ruga şi fără carte. Şcoala aceasta face şi azi
eroi a rugăciunii.
 Evanghelia duminicii a 5-a din postul mare
A cuvioasei Maria egipteanca
Despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre căinţă

32. Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim, şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi, şi
mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească
despre lucrurile care aveau să I se întîmple.
33. Iată, a zis El, ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mîinile preoţilor celor mai de
seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osîndi la moarte, şi-L vor da în mîinile Neamurilor,
34. care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile,
va învia.
35. Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus, şi I-au zis: Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi
vom cere.
36. El le-a zis: Ce voiţi să vă fac?
37. Dă-ne, I-au zis ei, să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stînga Ta, cînd vei fi îmbrăcat în slava
Ta.
38. Isus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, sau să
fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?
39. Putem“, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu, îl veţi
bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi;
40. dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci ea este numai
pentru aceia pentru care a fost pregătită.
41. Cei zece, cînd au auzit lucrul acesta, au început să se mînie pe Iacov şi pe Ioan.
42. Isus i-a chemat la El, şi le-a zis: Ştiţi că cei priviţi drept cîrmuitori ai neamurilor, domnesc
peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire.
43. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru;
44. şi oricare va vrea să fie cel dintîi între voi, să fie robul tuturor.
45. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, şi să-Şi dea viaţa răscumpărare
pentru mulţi! (Marcu 10, 32-45).
După cum vedeţi in Evanghelie, Isus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după
care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de
credinţa pe care o avea poporul evreu, că Isus va înfăptui o împărăţie lumească. Gîndul acestei
împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mîndria să ceară locuri de frunte în această
împărăţie. Faţă cu mîndria lor, Isus pune smerenia, învăţîndu-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia
smereniei, unde cel mai mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi din Evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră
apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Isus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat,
Isus a zis: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36). Către apostoli a zis odată:
Iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (în inimile voastre) (Luca 17, 21). Altă
dată a zis: Iată, Împărăţia lui Dumnezeu este între voi. Şi iarăşi, în Tatăl nostru ne-a lăsat să ne
rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pămînt (Matei 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în
legătură strînsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Isus a vorbit despre Împărăţia cerească pe care trebuie s-o dobîndim cu
faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Isus a vorbit despre cum trebuie să
înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt acolo unde e domneşte şi stăpîneşte voinţa lui
Dumnezeu, iar oamenii trăiesc în supunere şi ascultare de Dumnezeu, adică în dragoste, în pace, în
iubire, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi fraţi. În acest înţeles a zis Isus: Iată, Împărăţia lui Dumnezeu
în mijlocul vostru, adică: Iată, voi puteţi înfăptui şi între voi Împărăţia lui Dumnezeu. Dar această
Împărăţie nu poate sosi decît atunci cînd fiecare creştin o primeşte mai întîi în inima lui, adică
atunci cînd omul lasă pe Domnul să Se facă Împărat, Stăpîn şi Poruncitor în inima lui. Cînd omul se
supune întru totul voinţei lui Dumnezeu şi trăieşte în ascultare de El, atunci, de fapt, Împărăţia lui
Dumnezeu se află în inima lui. Numai astfel, mai mulţi oameni, care au primit Împărăţia lui
Dumnezeu în inimile voastre, vor putea înfăptui mai departe şi pe pămînt Împărăţia Domnului. În
acest înţeles a zis Isus: Iată, Împărăţia lui Dumnezeu este în inimile voastre!
Dar această Împărăţie n-a pătruns în toate inimile; în cele mai multe stăpîneşte domnul veacului
acestuia (2 Cor. 4, 4), diavolul, şi de aceea ne-a lăsat Isus să ne rugăm, în Tatăl nostru, să vină
Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pămînt. Acesta e înţelesul învăţăturilor lui Isus despre
Împărăţia lui Dumnezeu.
Cititorule! Tu te rogi mereu în Tatăl nostru să vină Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, dar eu te
întreb: cu ce ajuţi tu să poată veni această Împărăţie? Ia seama că tu te rogi numai din gură pentru
Împărăţia lui Dumnezeu, dar cu faptele şi cu păcatele tale stai împotriva ei.
Iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru! - a zis Isus. Ai tu, cititorule, această
Împărăţie în inima ta? Cînd şi eu şi tu, cînd şi vecinul meu şi al tău, cînd toţi oamenii vom avea şi
vom înfăptui această Împărăţie a lui Dumnezeu în inimile noastre, atunci, şi numai atunci va sosi
Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi pe pămînt!

Ceva despre căinţă

În legătură cu Psalmul 51

Sîntem în săptămîna a 5-a a marelui post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisii păcatelor. Mare
taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de
mîntuire sufletească numai cînd e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire.
Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 51 - Ai milă de mine Dumnezeule după mare mila Ta.
Pînă la sfîrşitul veacurilor acest psalm va sta în faţa oamenilor ca pilda cea mai mişcătoare
despre căinţa cea adevărată. Psalmul 51 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii
celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 51? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întîmplare
din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului:
Cînd a intrat David la femeia lui Urie. Psalmul 51 a ieşit din păcatul lui David, cînd a fost biruit de
ispita desfrînării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie
să fie omorît în război. Domnul a trimis la David pe Natan, prorocul, care i-a arătat nelegiuirea.
David a căzut plîngînd în faţa Domnului şi a dobîndit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 51.
Chipul de mai înainte arată întîmplarea aceasta.
(Citiţi pe larg istoria psalmului 51, la 2 Regi, la 2 Samuel 11, 1-27 şi 12, 1-14).
Căderea şi căinţa lui David sînt puse în faţa noastră cu multe învăţături.
Întîi să ne gîndim că David a fost alesul şi iubitul Domnului - şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el
într-o clipă de slăbire. Oricît de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci
priveghează şi te roagă neîncetat, căci trupul este neputincios (Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut,
nu te lăsa tîrît mai departe, ci degrab aleargă la harul căinţei. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură
de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat,
ca tu din amîndouă să cîştigi: şi din căderea şi din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se
face liman de scăpare a păcătosului.
Căderea lui David ne arată pe apoi, în chip grăitor, cum lucrează păcatul. Ispita a deschis uşa
încet, pe nesimţite. David a văzut pe femeia lui Urie, scăldîndu-se. Dar pe uşa aceasta - zice Sf. Ioan
Gură de Aur - îndată a dat năvală păcatul, ca un urs grozav şi înfricoşat. David n-a rezistat ispitei. A
păcătuit, şi păcatul sapă mai departe. David încearcă în toate chipurile să ascundă păcatul. Merge
din rău în mai rău şi nu se opreşte pînă la uciderea, indirectă, a lui Urie.
Aşa sînt ispita şi păcatul. Dacă le deschidem numai puţin uşa, dau năvală asupra noastră. Ne
biruie şi ne duc în galop pe calea pierzării.
Iată, aceasta este calea căderii pe care ne-o arată Biblia prin pilda ui David. Ne-o arată să ne
înfricoşăm şi să ne ferim de ea.
David ajunsese departe în calea pierzării. Din calea aceasta l-a oprit chemarea lui Dumnezeu.
Prorocul Natan îi arată păcatul şi-l mustră pentru păcat. Şi ce face David în faţa acestei telegrame
cereşti? Face ceea ce trebuie să facem şi noi cînd ne-au biruit ispita şi păcatul. David îşi apleacă
fruntea în semn de căinţă şi de recunoaştere a păcatului. David ar fi putut încerca să se apere în faţa
lui Natan. Ar fi putut să facă pe avocatul... să zică: Da, am greşit, dar greşeala mea e scuzabilă, căci
eu sînt rege şi trebuia cu orice preţ să apăr prestigiul coroanei. Pentru o femeie nu mă puteam
discredita în faţa poporului şi a ţării... A trebuit să-l trimit pe Urie la moarte, ca să înconjur
izbucnirea unui scandal la curtea regală. Dar David n-a făcut aşa. Nici măcar un singur cuvînt n-a
rostit pentru apărarea sa, ci şi-a plecat capul, strigînd: Fărădelega mea o cunosc şi păcatul meu stă
pururi înaintea mea.
Fărădelegea mea o cunosc - iată, aceasta este cea dintîi şi cea mai mare condiţie a căinţei celei
adevărate: cunoaşterea şi recunoaşterea sinceră a păcatului. Mulţi însă, foarte mulţi, greşesc tocmai
aici. În scaunul mărturisirii, atîţia şi atîţia fac pe avocaţii şi apărătorii lor, în loc să facă ca David
plîngătorul. Pocăinţa este o cumpănă ce nu se apleacă spre iertarea păcatelor pînă nu punem în ea
prima greutate: recunoaşterea şi mărturisirea sinceră a păcatelor.
Pocăinţa - zice Sf. Ioan Gură de Aur - este tocmeală şi schimb. Este o tocmeală între om şi
Dumnezeu. Dă Dumnezeu, dă şi cel care se mîntuieşte:
Ce dai tu, Davide, ca să te mîntuieşti?
Că fărădelegea mea o cunosc...
Atîta dai? Destul Îmi este Mie şi atît.
Lacrimi şi mărturisire dă David, iertare dă Dumnezeu.
Pocăinţa este un medicament în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui.
Dumnezeu miluieşte, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluieşte, că zice: Dă şi tu
ceva! Întinde şi tu mîna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voiesc să aduci şi tu ceva la
mîntuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni.
În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvîrşirea păcatului,
David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a
intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe
acoperişul casei. Îl pune în psalm şi-l cîntă plîngînd pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa
pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile şi pentru toate neamurile.
Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: cînd începe a-şi
mărturisi fără nici o ruşine trecutul său şi păcatele sale.
Un frate preot îmi dădea să înţeleg că prea exagerez cu mărturisirile mele personale, că şi eu mă
distram odinioară pe la cîrciumi şi răsfoiam biblia diavolului (cărţile d ejoc). Dar o astfel de
exagerare este în firea şi porunca întoarcerii la Dumnezeu. Intrat în harul pocăinţei, mărturisirea
păcatelor cere şi capătă glas întocmai ca exagerările lui David, cînd spunea plîngînd la toată lumea
că a intrat la femeia lui Urie. Mărturisirile făcute de către ostaşi şi în public, adică în adunări, de
care se scandalizează creştinii cei mulţi, sînt cele mai grăitoare dovezi despre întoarcerea lor la
Dumnezeu.
Creştinii de azi se ruşinează de păcat. Umblă cît mai mult să-şi ascundă păcatele. Ce mult a
săpat diavolul, vicleanul, şi aici! Se cuprinde cineva - zice Sf. Ioan Gură de Aur - de pofta cumplită
către o desfrînată de obşte arătată; merge după ea ca un orb, intră fără ruşine în lăcaşul ei şi face
păcatul. Iese de acolo după săvîrşirea păcatului şi se ruşinează să se pocăiască.
Ticălosule, cînd te împreuni cu desfrînata, nu te ruşinai? Iar cînd vii să te pocăieşti, atunci te
ruşinezi? Lucru face şi nu se ruşinează, şi de cuvînt se ruşinează... Al diavolului este vicleşugul
acesta! La păcat nu-l lasă pe el să se ruşineze, căci ştie că de se va ruşina va fugi de păcat, dar la
pocăinţă îl face pe el de se ruşinează, pentru că ştie că, ruşinîndu-se, nu se pocăieşte. Două rele face
diavolul: şi la păcat trage şi pocăinţa o opreşte... Pocăinţei îi dă ruşine, iar păcatului, îndrăzneală!
O altă cerinţă a căinţei sînt lacrimile. Căinţa trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre.
De trei ori s-a lepădat ap. Petru de Domnul, dar a fost iertat după ce s-a căit şi a plîns cu amar, al
doilea botez, prin lacrimi, din ochi făcînd - cum zice iarăşi Sf. Ioan Gură de Aur.
Vieţile sfinţilor istorisesc despre un mare păcătos care a cerut de la un pustnic un leac pentru
iertarea păcatelor:
- Du-te, dragul meu, i-a zis pustnicul, şi caută pînă vei afla o apă ce curge în sus. Spalăţ-i ochii
cu apa aceea şi îndată vei fi iertat.
 După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plîngînd de întristare, că n-a aflat această apă a
iertării...
- O, dragul meu, i-a răspuns pustnicul, iată apa aceasta este în ochii tăi!... Lacrimile pentru
păcate sînt apa cea minunată, apa iertării, care curge în sus, către cer, către Dumnezeu...
Căinţa mai are apoi şi o altă cerinţă care deschide uşa mîntuirii. Păcatele trebuie să le stropim
nu numai cu lacrimile noastre, ci şi cu Sîngele Domnului. Căinţa cea adevărată ne duce la picioarele
Celui Răstignit; ne duce la izvorul cel mare al iertării, la Crucea şi Jertfa Scumpului nostru
Mîntuitor. A te căi înseamnă a cădea plîngînd în braţele Crucii.
Puterea căinţei şi a mărturisirii stă în legătura ce ne-o facem cu izvorul iertării şi al puterii: cu
Isus Mîntuitorul şi în începutul de viaţă nouă cu El. Fără legătura aceasta, am pierdut puterea
mărturisirii: ne spovedim regulat şi păcătuim regulat... Mărturisirea nu e doar o descărcare şi
reîncărcare de păcate, ci o rupere definitivă cu păcatele. Şi mărturisirea poate ajunge o taină goală -
ca şi postul şi rugăciunea - dacă în ea nu se află căinţă, lacrimile şi Golgota!
De pe cînd eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care trecînd în timpul unui post cu
carul pe lîngă casa mea, şi-a zis: Hai să mă bag şi pe la popa, să mă spovedesc... că pe la biserică n-
am răgaz să mai merg. Preţuia ceva o astfel de mărturisire?
Mărturisirea este - trebuie să fie - o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc ce pune hotar
nou, ce face un început de viaţă nouă.
Ajută-ne Doamne, să putem face o astfel de mărturisire. Numai după o astfel de înţelegere a
căinţei urmează şi mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învaţă mai pe larg, duhovnicii cei
sufleteşti.
O, ce mare dar este nouă căinţa şi ce pace şi linişte sufletească ne dau căinţa şi iertarea
păcatelor! Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit (Psalm 32, 1). Toate
tribunalele din lume de te-ar ierta pentru vreo anume greşeală, nu-ţi pot da pacea, liniştea şi bucuria
sufletească ce ţi le dă căinţa cea adevărată.
Cîtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mîna
Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pămîntul de seceta verii. Atunci Ţi-am
mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului
fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu (Psalm 32, 3-5).
Păcatul te apasă şi te tulbură şi pe tine, cititorule, atît timp cît taci. Spune-I Domnului păcatele
tale, stropeşte-le cu lacrimi de căinţă, îngenunchează cu ele în faţa Crucii şi îndată vei avea linişte,
pace, bucurie şi mîntuire sufletească.

Rugăciune

Păcătuit-am Doamne, păcătuit-am! Şi peste păcatele mele stă sabia Judecăţii Tale. Stă cumpăna
Judecăţii Tale. Şi eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele?
Şi nici o apărare, decît cuvintele robului Tău David: fărădelegea mea o cunosc, păcatul meu îl
cunosc.
Am păcătuit şi păcatul stă acum de-a pururi înaintea mea.
Am păcătuit, şi păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.
Am păcătuit, şi păcatul m-a lăsat singur şi pribeag.
Am păcătuit, şi am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia şi urgia pedepsei.
Am păcătuit, şi sufletul meu a pierdut ceva. Viaţa mea a pierdut ceva... Viaţa mea a pierdut pe
Cineva...
Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plîngînd! Caută-L pe
Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat! Caută-L acolo unde L-ai părăsit!
Isuse, Preadulcele meu Mîntuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea şi păcatul
m-au smuls de aici. Şi vai, cît de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului
pierdut. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl ceresc. Împacă-mă iarăşi cu Tine şi mă primeşte iarăşi în
legămîntul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepseşte-mă şi pe mine, ca odinioară pe robul
Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspinul meu de fiecare clipă: pedepseşte-mă Doamne, dar
nu mă părăsi!
 Sabia nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a
părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l-ai lăsat să rîdă vrăjmaşul de el,
strigînd: Prindeţi-lcăci Dumnezeu l-a părăsit pe el. Nu l-ai scos din casa dragostei Tale. Nu l-ai
părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legămîntul Tău cu el.
O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie şi pe mine pînă la sfîrşit! Sîngele lacrimilor mele să
curgă mereu. Medicamentele amare să nu se gate din viaţa mea. Pentru păcatele mele, loveşte-mă
fără cruţare. Lasă-l pe Şimei să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur -
părăsit de toţi - pîrîul Chedron, dar nu mă părăsi Tu Doamne, lumina şi viaţa mea.
Isus, Preadulcele meu Mîntuitor, mă prăbuşesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale!
Şi cu lacrimi fierbinţi mă rog. Şi cu lacrimi de foc mă rog: învredniceşte-mă să gust din dulceaţa
făgăduinţei Tale! Cîteva clipe te-am părăsit, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o
izbucnire de mînie Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste
veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Cîteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu
mare dragoste. Într-o izbucnire de mînie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de
tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca
şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pămînt, tot aşa jur că nu
Mă voi mai mînia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile,
dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice
Domnul, care are milă de tine (Isaia 54, 7-10).
O Doamne, învredniceşte-mă să trăiesc în această preadulce făgăduinţă! Învredniceşte-mă să
mă sting în această preadulce făgăduinţă, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Buretele lacrimilor

Pe tablă neagră sînt scrise păcatele tale. Un burete sînt lacrimile tale. Lăcrimează, şi ele se şterg.
Lăcrimează, şi se va afla curată cartea vieţii tale. Mare burete sînt lacrimile căinţei! Mare este
puterea lacrimilor! Mucenicii varsă sînge, păcătoşii varsă lacrimi. Lacrimile păcătoşilor stau în
cumpănă cu sîngele mucenicilor.
De trei ori s-a lepădat Petru de Domnul. Sînge a vărsat apostolul pentru acest păcat? Nu! A
vărsat izvoare de lacrimi amare; a plîns cu amar şi i s-a iertat păcatul.
 Boala şi doctoria

Păcatul este boala, căinţa este doctoria. Căci precum pentru trup sînt boli şi doctorii, tot aşa
pentru suflet sînt păcate şi pocăinţă. Boală şi doctorie, păcat şi pocăinţă. La boală este putreziciune,
la doctorie este curăţire.
Pocăinţa este o doctorie în care trebuie să pună şi omul ceva.
- Ce-Mi dai omule, ca să-ţi amestec doctoria? - întreabă Dumnezeu. Lacrimi şi căinţă dă-Mi, iar
pe celelalte iubirea Mea de oameni ţi le dă.

Boala lasă urme

Măcar cît de mult se va doctorul, cele mai multe boli lasă urme: pe obraz, pe corp, pe mîini, etc.
Oricît s-ar nevoi doctorul, nu poate depărta semnul bolii.
Dar Dumnezeu cînd şterge păcatul, nici semn nu lasă, nici urmă nu sloboade să rămînă, ci
împreună cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea şi face pe cel care a păcătuit a fi întocmai cu cel care
n-a păcătuit. De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, zice Domnul, ca zăpada le voi albi. Şi de vor
fi ca roşeala, ca lîna le voi albi.
Că la Dumnezeu toate sînt cu putinţă. El poate să facă curat din întinat. Deci mărimea pocăinţei
cunoscînd-o, slavă Lui să-I înălţăm.
(Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur).

Evanghelia duminicii a 6-a din postul mare

A Floriilor

1. Cînd s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis
doi ucenici,
2. şi le-a zis: Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un
măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine.
3. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.
4. Dar toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care
zice:
5. Spuneţi fiicei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine, blînd şi călare pe un măgar, pe un
măgăruş, mînzul unei măgăriţe.
6. Ucenicii s-au dus, şi au făcut cum le poruncise Isus.
7. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra.
8. Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum, alţii tăiau ramuri din copaci, şi le
presărau pe drum.
9. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă strigau: Osana, Fiul lui
David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte! (Matei
21, 1-9).
Praznicul Floriilor ne pune finici în mînă, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintîi şi cea
din urmă - în care Mîntuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pămînt şi a intrat cu triumf în Ierusalim,
ca Împăratul lui Israel.
Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi
noi în întîmpinarea Lui cu flori, cu finici şi cîntări de mărire.
Florile sînt semnul curăţiei şi al frumosului şi dacă pămîntul îşi are în tot anul o primăvară -
care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase - şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în
tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această
primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească a Învierii Domnului.
Oare ai tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare au răsărit flori şi finici de
curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întîmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
Iată, Împăratul Măririi Se apropie să intre în Ierusalimul sufletului nostru! După ce am postit şi
ne-am mărturisit, acum soseşte Taina cea mare a Sfintei Cuminecături; adică Însuşi Hristos va intra
în casa sufletului nostru.
Soses Paştile! Şi Praznicul acesta trebuie să-l aştepte tot creştinul, cu sufletul curat şi curăţit de
păcate.
Este o datină bună ca tot creştinul să aştepte Învierea avînd casa curată şi orînduită. Este parcă
ceva ce ne îndeamnă să simţim că fără casa curată, văruită şi împodobită, nu vin Paştile. Vedeţi!...
Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi pentru casa sufletului nostru, acum, pe cînd soseşte Învierea!
Căci doară şi casa sufletului are lipsă de curăţenie. Cîte gunoaie de păcate nu se strîng într-un an în
ea! Să ne curăţim dar şi casa sufletului nostru şi să o împodobim cu flrile curăţiei, ca să intre în ea
Împăratul Hristos!
Praznicul Floriilor aceasta ne învaţă şi ne îndeamnă; şi de aceea este pus mai înainte de Paşti cu
şase zile. Şi apoi încă ceva ne învaţă praznicul din duminica Floriilor. Uitaţi-vă bine cum tot aceiaşi
oameni care Îl întîmpină pe Hristos acum - duminică - cu osanale, cu flori şi ramuri de finic, peste
trei zile Îi ies în cale cu batjocuri, cu cruce şi cuie, să-L răstignească. Este aceasta o învăţătură să nu
fim şi noi în chipul şi asemănarea evreilor din praznicul Floriilor.
Să luăm aminte! De cîte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi
mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe Cruce, sîntem şi noi în asemănarea
evreilor din Evanghelie.
Să-L primim dar pe Hristos cu flori adevărate de curăţenie sufletească şi cu ramuri de fapte
bune! Pentru Hristos şi întîmpinarea Lui, să dezrăcăm şi noi hainele noastre, adică hainele cele
negre ale zavistiei, ale trufiei, ale iubirii numai de noi înşine şi ale patimilor rele.
Noi trebuie să fim în asemănarea pomului bun care face mai întîi frunze, apoi flori, şi pe urmă
florile leagă roade. Aşa şi în pomul vieţii noastre: frunzele posturilor şi florile rugăciunilor trebuie
să lege roade de fapte bune, altcum de nici un folos nu sînt. Pomul bun nu poate face roade rele, nici
pomul rău nu poate face roade bune (Matei 7, 18). Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va
intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 7, 21). De
ce-Mi ziceţi: Doamne, Doamne! şi nu faceţi ce spun Eu? (Luca 6, 46) - a zis Mîntuitorul
Hristos.
Ascultaţi ce pildă frumoasă a spus odată Isus: Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci cînd
aruncă un om sămînţa în pămînt; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămînţa încolţeşte şi
creşte fără să ştie el cum. Pămîntul rodeşte singur: întîi un fir verde, apoi spic, după aceea grîu
deplin în spic; şi cînd este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul
(Marcu 4, 26-29).
Aşa trebuie să se încheie şi postul nostru: cu grîu deplin în spic, cu fapte bune; altcum, n-ajunge
nimic.
Să-l întîmpinăm pe Hristos cu flori de curăţenie sufletească şi cu spice de fapte bune.
Cînd am fost în călătorie la Ierusalim, am văzut şi poarta prin care intrase odinioară Isus, în ziua
Floriilor. Această poată se cheamă Poarta de aur şi e închisă cu zid. Tradiţia de la Ierusalim spune
că această poartă s-a închis de la sine şi se va deschide iarăşi de la sine, în Ziua cea mare a Învierii.
Prin ea vor intra sufletele la viaţă. Plină de înţeles şi de adevăr este această tradiţie, căci de fapt
mîntuirea noastră stă în întrebarea: cum L-am primit noi pe Mîntuitorul? Dar tuturor celor ce L-au
primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan
1, 12).
Aşa L-ai primit pe Domnul şi tu, cititorule?

Cina cea de Taină

26. Pe cînd mîncau ei, Isus a luat o pîine, şi, după ce a binecuvîntat, a frînt-o, şi a dat-o ucenicilor,
zicînd: Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu.
27. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicînd: Beţi toţi din el;
28. căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului cel nou, care se varsă pentru mulţi, spre
iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina Tainelor prin care Îl primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim
cu El şi El cu noi (Apoc. 3, 20). Dar, o, cît de nebăgată în seamă este această Taină! Cei mai
mulţi o tot amînă, aşteptînd ca boala şi moartea să-i apropie de Cina Domnului. Şi iarăşi alţii, se
împărtăşesc cu nevrednicie. De aceea, oricine mănîncă pîinea aceasta sau bea paharul Domnului în
chip nevrednic, va fi vinovat de Trupul şi Sîngele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine
însuşi, şi aşa să mănînce din pîinea aceasta şi să bea din paharul acesta (1 Cor. 27-28). Aceştia
sînt cei care se împărtăşesc ca Iuda, dar inima lor e plină de toate fărădelegile. Sf. Împărtăşanie
trebuie să fie cărbunele cel aprins care, atingîndu-se de buzele noastre, ne curăţă de păcate (Isaia
6, 6-7).

Din rugăciunile primirii Sfintelor Taine

Ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sîngele Tău cel scump, Mîntuitorul meu, arzînd
materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminîndu-mă întreg spre cuvîntarea de Dumnezeu
cea adevărată!...
Suflete al meu nefericite, suflete pătimaşe, înspăimîntă-te, văzînd preamăritele Taine,
lăcrimează suspinînd şi, bătîndu-te în piept, strigă şi zi: Dumnezeule, curăţă-mă pe mine,
desfrînatul!
Fie să mă înstrăinez de patimi, să am adăugarea darului Tău şi întărirea vieţii, Hristoase, prin
Împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine. Amin.

La Vinerea Patimilor Mîntuitorului

Prorociile Vechiului Testament despre
Isus Mîntuitorul şi Răscumpărătorul nostru

Prorocii Vechiului Testament au profeţit pînă la cele mai mici amănunte viaţa şi moartea
Mîntuitorului cu mii de ani înainte de venirea Lui în lume. Aceste profeţii le-au scris prorocii cu dar
şi cu insuflare de la Duhul Sfînt. Măreţia şi Dumnezeiasca sorginte a Bibliei tocmai în aceasta se
arată că la scrierea ei a luat parte Însuşi Dumnezeu. Scripturile sînt cărţi scrise de Dumnezeu şi
totuşi oamenii nu umblă să citească aceste cărţi.
Una din cele mai frumoase prorocii despre Isus Mîntuitorul este cea arătată în icoana cu
răstignirea Sa şi se află scrisă în cartea lui Isaia prorocul:
Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi:
Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii (Isaia 9, 6).
Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea
Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pămînt uscat. N-avea nici frumuseţe, nici
strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi
părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de
la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a
luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns
pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut
peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de
drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Cînd a fost chinuit
şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea
celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe
vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pămîntul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele
poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormîntul Lui la un loc cu cel bogat, măcar
că nu săvîrşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale
să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o
sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mîinile Lui. Va vedea rodul
muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe
mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De
aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a
dat pe Sine Însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele
multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi (Isaia cap. 53).
Ce prorocie plină de duioşie, de măreţia şi de înţeles adînc este aceasta! Încă nimeni dintre
muritorii pămîntului n-a scris despre Jertfa Mîntuitorului aşa de frumos, aşa de înduioşător şi de
adînc. Cu litere de foc ar trebui scrisă această prorocie şi plinirea ei pe pereţii caselor noastre şi mai
ales în inimile noastre, pentru că în ea se cuprinde toată Scriptura şi toată taina mîntuirii noastre
sufleteşti. Lui Isaia prorocul i s-a arătat în vedenie taina cea mare a mîntuirii noastre sufleteşti, prin
Jertfa cea sfîntă a Mîntuitorului. Şi nu numai lui Isaia i s-a arătat această vedenie. Sînt pline
Scripturile Vechiului Testament cu astfel de prorocii. Jertfa Mîntuitorului trece ca un fir roşu prin
toate Scripturile, de la început pînă la sfîrşit, în semnul că această Jertfă este temeiul şi temelia
mîntuirii noastre sufleteşti.
Eu nu te întreb ce fel de creştin eşti tu - scria un mare vestitor al Evangheliei - ci te întreb: Cum
stai tu faţă de Crucea Mîntuitorului? Te întreb: Ai aflat cu cu adevărat Crucea şi Jertfa
Mîntuitorului? Ai primit tu darurile ce se revarsă din această Cruce pentru tine, pentru iertarea şi
mîntuirea ta? Dacă n-ai aflat acest lucru şi n-ai primit această Jertfă, zadarnică este credinţa ta,
zadarnice sînt rîvna şi viaţa ta...
Isaia prorocul spune că prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat şi pedeapsa suferită de El ne-a
dat nouă pacea. Însă ce vedem noi azi în lume? E plină lumea de oameni bolnavi cu sufletul, iar
oamenii de azi n-au pace. Sîntem plini de rănile păcatului şi n-avem pace sufletească tocmai pentru
că n-am înţeles şi n-am primit cu adevărat Jertfa Mîntuitorului. În chipul de mai înainte se văd două
feluri d eoameni în faţa Crucii lui Hristos. Unii, cei de la stînga, s-au sculat împotriva Celui care
venise să-i mîntuiască; s-au ridicat cu hule, cu batjocuri, cu ciocane şi cuie, să-L răstignească.
Ceilalţi, de la dreapta, sînt cei care s-au vindecat prin rana Lui. Şi primesc binecuvîntare şi viaţă de
la Mîntuitorul. Pe faţa acestora se văd liniştea, pacea şi bucuria mîntuirii. Îngerii din cer se bucură
împreună cu bucuria lor. Aşa stau şi oamenii de azi în faţa Crucii: împărţiţi în două tabere. Unii, cei
mai mulţi, n-au înţeles şi n-au primit cu adevărat Jertfa Crucii şi de aceea n-au nici o putere
împotriva păcatelor şi nu s-au vindecat de ele. Aceştia sînt cei care răstignesc din nou pe Fiul lui
Dumnezeu (Evrei 6, 6), prin sudalme, beţii şi fel de fel de nelegiuiri. Evreii care L-au răstignit
pe Mîntuitorul citeau în Scriptură prorocia de mai sus a lui Isaia prorocul, dar nu o înţelegeau, şi
citind, răstigneau pe Cel care venise să-i răscumpere din moarte. Aşa şi noi, de multe ori, făcîndu-ne
cruce, în chip nevrednic, Îl răstignim pe Mîntuitorul. Prorocia lui Isaia despre Isus Mîntuitorul s-a
împlinit, dar încă numai în parte. De ce? Pentru că în lume şi între oameni nu vedem împărăţia păcii
şi a dreptăţii, despre care spunea Isaia că o va întemeia Fiul ce S-a Născut din Fecioară. Dimpotrivă,
parcă vedem domnia zavistiei şi a urii. Şi iarăşi parcă nu vedem împlinită prorocia din dreapta
chipului de mai sus: şarpele diavol zdrobit cu puterea Crucii. Dimpotrivă, azi satana parcă-i domnul
veacului acestuia, cum îi zice ap. Pavel la 2 Cor. 4, 4. Asta vine de acolo că creştinii n-au primit toţi
Jertfa cea mare a Mîntuitorului; n-au primit puterea şi darul şi biruinţa ce le dă Crucea Domnului.
Prorocia lui Isaia nu se va împlini în lume şi între popoare pînă nu se va înfăptui mai întîi în
sufletele noastre, în inima ta şi a mea, cititorule. Cînd Isus Mîntuitorul va fi Domn şi Stăpîn în
inima mea şi a ta, atunci şi în lume va sosi domnia şi Împărăţia Lui.
Uită-te bine, dragă cititorule, uită-te bine la chipul de mai înainte, căci în el e pusă toată taina
mîntuirii tale. Pe Isus Hristos trebuie să-L primeşti ca pe un Mîntuitor ce S-a Născut pentru tine, a
murit pentru tine şi prin moartea Sa, ţi-a dat şi ţie viaţă, putere şi dar să birui patimile şi pe
vrăjmaşul diavol. L-ai primit tu astfel pe Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea Sfîntă?

Atunci au scuipat în faţa Lui şi L-au bătut cu trestia

(Matei 26, 27)

Staţi, staţi, o slugi obraznice, căci şi eu vreau să-L întreb pe Domnul: Isuse al meu, Mîntuitorul
meu, predică acum şi nouă: cine este cel care Te-a lovit? Predică nouă: a cui este mîna aceea care Îţi
dă cea mai grea palmă? Este mînă de preot, dătător de sminteală sau de mirean fără evlavie? Este
mînă de curvă desfrînată sau de tînăr nestăpînit? Este mînă d ejudecător nedrept sau de bogat
lacom? Este mînă de suduitor sau de beţiv? Este mînă de ucigaş sau de fur? Predică nouă, Isuse, ce
Te doare mai mult: palmele iudeilor sau păcatele creştinilor?
 Dar Isusul meu acum nu vorbeşte; tace şi este Mielul Cel fără de glas, pe care L-a profeţit Isaia
(din predicile lui Ilie Miniat).
O, Isuse Mîntuitorul meu Cel Bun! Iartă-mă pe mine ticălosul, căci şi eu Te-am lovit cu
păcatele şi fărădelegile mele. Te-am pălmuit cu înjurăturile, Te-am batjocorit cu beţiile, Ţi-am lovit
urechile cu fel de fel de hule, de vorbe urîte, de minciuni, etc... Iartă-mă Bunule Doamne şi mă
vindecă cu rănile şi durerile Tale!

Evanghelia din ziua de Paşti

La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era la Dumnezeu...

1. La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.

2. El era la început cu Dumnezeu.
3. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.
6. A venit un om trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan.
7. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă
copii ai lui Dumnezeu;
13. născuţi nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14. Şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava
Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
15. Ioan a mărturisit despre El, cînd a strigat: El este Acela despre care ziceam eu: Cel ce vine
după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.
16. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17. Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos (Ioan 1,
1-17).
Această Evanghelie cuprinde în sine întreaga istorie a mîntuirii neamului omenesc. De aceea
începe cu vorbele: La început era Cuvîntul, adică prin Cuvînt a făcut Dumnezeu lumea, dar cel
dintîi om, Adam, şi cu el omenirea toată a căzut din starea cea dintîi (nemuritoare şi fără de păcat)
într-o stare de păcat, de moarte şi osîndă. Pentru această omenire căzută şi osîndă şi moarte, S-a
făcut Trup Cuvîntul lui Dumnezeu şi S-a pogorît la noi, S-a răstignit şi a murit pentru noi şi păcatele
noastre şi prin această Jertfă ne-a iertat şi ne-a înviat prin Învierea Sa şi pe noi la o nouă viaţă şi ne-
a scos din osînda şi împărăţia morţii şi a întunericului.
Dar pentru ca să dobîndim această înviere şi mîntuire, trebuie să-L primim cu adevărat pe
Hristos.
Cititorule, începutul şi sfîrşitul mîntuirii tale sînt vorbele; Şi celor ceţi L-au primit pe El (adică
pe Isus) le-a dat loc putere să se facă fii ai lui Dumnezeu. Şi cîţi L-au primit pe El, - asta înseamnă
să-L primeşti şi tu pe Hristos ca pe un Mîntuitor al tău, care S-a Născut, S-a răstignit, a murit şi a
Înviat pentru tine şi mîntuirea ta sufletească. Această primire a lui Hristos îţi dă şi ţie dar şi putere
să învii şi tu cu El, să ieşi şi tu din starea ta cea păcătoasă şi să te faci fiul lui Dumnezeu.
Dar să luăm aminte! Evanghelia zice: Şi celor cîţi L-au primit pe El le-a dat lor putere să se facă
fii ai lui Dumnezeu. Asta înseamnă că nu toţi L-au primit pe Isus şi darul Lui. Aşa era pe vremea
cînd umbla Isus pe pămînt şi aşa e şi acum. Lumină, ne spune Evanghelia că este Isus, lumină cea
adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. Însă osînda aceasta este că Lumina a venit în
lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decît Lumina (Ioan 3, 19). Viaţă, ne spune
Evanghelia că este Isus: Eu sînt Învierea şi Viaţa! Cine crede în Mine va fi viu chiar dacă va fi
murit, a zis Isus (Ioan 11, 25), dar nu toţi oamenii primesc această viaţă. Păcătoşii care nu vor
să se îndrepte sînt nişte morţi care trăiesc numai cu trupul, dar cu sufletul au murit demult. Ne
spune Evanghelia că vor lua dar toţi cei care Îl primesc pe Isus, însă mulţi n-au primit niciodată
acest dar, pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care S-a
jertfit pentru noi.
Cititorule! Nu uita că începutul şi sfîrşitul mîntuirii tale sînt cuvintele: Şi celor cîţi L-au primit
pe El le-a dat lor dar şi putere să se facă copii ai lui Dumnezeu... L-ai primit cu cu adevărat pe Isus
Hristos, ca să iei lumină din Lumină, dar din Dar şi viaţă din Viaţă?

- Hristos a Înviat! - Adevărat a Înviat!

Crezi tu, într-adevăr că Hristos a Înviat şi e Viu?

În aceste vorbe este temeiul vieţii noastre sufleteşti. Căci dacă n-a Înviat Hristos, zadarnică este
credinţa noastră, zice ap. Pavel (2 Cor. 15, 14). Dacă n-ar fi înviat Hristos, toată viaţa noastră
s-ar sfîrşi la groapa din cimitir. Dar Hristos a Înviat şi cu slăvită Învierea Sa ne-a trecut şi pe noi din
moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer. Hristos a Înviat!, aceasta este vestea de bucurie pe care o
întărim prin răspunsul: Adevărat a Înviat! Eu însă te întreb, iubite cititorule, crezi tu cu adevărat în
aceste cuvinte? Întăreşti tu şi cu purtările tale acest adevăr?
Dacă tu crezi că Isus a Înviat cu adevărat, atunci de ce trăieşti ca şi cînd El ar fi mort? De ce
vorbeşti ca şi cînd El nu te-ar auzi? De c eminţi ca şi cum El nu te-ar auzi? De ce te mînii ca şi cum
El n-ar vedea? De ce pizmuieşti şi gîndeşti rău despre altul, de parcă El n-ar şti? De ce te făţăreşti şi
te vicleneşti, ca şi cum El nu te-ar cunoaşte? De ce drăcui, blestemi, înjuri, bei, joci cărţi, de parcă
El nu te-ar auzi şi nu te-ar vedea?...
A crede cu adevărat în Isus Cel Înviat înseamnă, iubite cititorule, să mori şi tu faţă de păcat
(Gal. 6, 14) şi să învii în Isus Hristos ca o făptură nouă (2 Cor. 5, 17). Deci dacă aţi murit
şi aţi înviat împreună cu Hristos - zice ap. Pavel - omorîţi mădularele voastre cele de pe pămînt:
desfrînarea, patima, pofta cea rea, mînia, iuţimea, hula, în care vieţuiaţi oarecînd. Nu spuneţi
minciuni, ci dezbrăcîndu-vă de omul cel vechi împreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă în omul cel nou
(Col. 3, 1-11).
Cititorule! Ziua Învierii este şi trebuie să fie şi ziua învierii sufletului tău, ziua ieşirii tale din
păcate. Deşteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina (Efes. 5, 14).
Numai cînd ai făcut acest lucru vei înţelege ce adevăr mare este şi vei simţi ce bucurie mare se află
în cuvintele: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

Din învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur despre Înviere

De este cineva creştin bun şi iubitor de Dumnezeu să se îndulcească de acest Praznic sfînt şi
luminat...
De este cineva slugă înţeleaptă să intre în bucuria Domnului său. Intraţi toţi în bucuria
Domnului nostru. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Veseliţi-vă astăzi, masa este plină, ospătaţi-
vă toţi! Nimeni s ănu iasă flămînd. Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei. Nimeni să nu se
tînguiască pentru păcate, căci iertarea din groapă a răsărit. Nimeni s ănu se teamă de moarte, că ne-a
slobozit pe noi moartea Mîntuitorului. Unde-ţi este iadule biruinţa? Unde-ţi este moarte boldul?
Înviat-a Hristos şi viaţa viueţuieşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă. Căci
Hristos, sculîndu-Se din morţi, începătorul celor adormiţi S-a făcut!

Evanghelia duminicii a 2-a după Paşti

A Tomii
Despre credinţă şi necredinţă

19. În seara aceleiaşi zile, cea dintîi a săptămînii, pe cînd uşile locului unde erau adunaţi ucenicii
erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!
20. Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mîinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, cînd au
văzut pe Domnul.
21. Isus le-a zis din nou: Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.
22. După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt.
23. Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.
24. Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei cînd a venit Isus.
25. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a răspuns: Dacă nu voi vedea în
mîinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune
mîna mea în coasta Lui, nu voi crede.
26. După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă, şi era şi Toma împreună cu ei. Pe cînd erau
uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!
27. Apoi a zis lui Toma: Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mîinile Mele; şi adu-ţi mîna, şi pune-o
în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.
28. Drept răspuns, Toma I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
29. Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.
30. Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sînt scrise în cartea aceasta.
31. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui (Ioan 20, 19-31).
C un fel d euşurinţă, apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă,
necredincios. Nu odată auzi pe oameni aruncîndu-şi vorba: Măi Tomo, necredinciosule!
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel necredinţa
noastră, altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe
Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a
avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au
îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mîntuirii noastre decît pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută doctorul; nu-L caută pe Domnul.
Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca
azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.
Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vrmeurile noastre sînt o mărturie că s-a stins şi se stinge
credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mîntuitorului: Cînd
va veni Fiul Omului, va mai găsi El oare credinţă pe pămînt? (Luca 18, 8).
Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgînă decît păgînii de azi
şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgînii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar
cei mai mulţi creştini de azi nu mai cred în nici unul. Păgînii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia
lor, dar creştinii cei păgîni de azi nu cred în nimic.
Credinţa este temeiul şi temelia mîntuirii noastre sufleteşti. Ea este darul cel mare şi sfînt ce ni
se dă de sus şi din care pe urmă, se revarsă toate darurile şi binecuvîntările vieţii şi mîntuirii
sufleteşti. Ceea ce este rădăcina pentru un pom aceea este credinţa pentru viaţa noastră cea
sufletească. Din rădăcinile şi prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul vieţii noastre puterea şi
hrana cea sufletească, pentru ca pe urmă să facă frunze, flori şi roade de fapte bune.
Înşelătorul diavol îşi dă foarte bine seama de acest lucru, şi de aceea el, mişelul, atacă rădăcina.
De cînd eram la ţară, îmi aduc aminte de un altoi tînăr căruia îi mergea foarte bine şi începuse a face
rod. Dar într-o bună primăvară, altoiul îşi pierdu roada şi a început a se veşteji. Cercetînd cu de-
amănuntul cauza acestei schimbări, am aflat că un guzgan (şobolan) începuse a-i roade rădăcinile pe
sub pămînt.
Aşa face şi guzganul cel mare, ispititorul diavol. El umblă neîncetat să străbată la rădăcina
credinţei. Îşi dă seama mişelul, că acolo poate face isprava cea mai mare; rozînd rădăcina, pomul se
usucă şi ajunge bun de aruncat în focul iadului său (Matei 3, 10). Vai de cei ce nu bagă de
seamă atacul lui satana!
Mai anul trecut, un om din popor mă întreba: Oare, zău părinte, să fie rai şi iad? O astfel de
întrebare era un semn că guzganul diavol începuse a roade la rădăcina credinţei. Îndoielile şi
şovăielile de credinţă vin de la diavolul. Sînt tot atîtea găuri pe care diavolul le face în corabia vieţii
omului, ca să intre apoi apa şi să se scufunde corabia.
Beteşugurile cele mai multe şi cele mai grele le are credinţa. Dintre toate virtuţile, ea e mai
bolnăvicioasă. De ce? Pentru că aiai lucrează mai mult diavolul.
Bolile credinţei sînt multe şi de multe feluri. Cei necredincioşi sînt mulţi şi de multe clase.
Judecaţi după credinţă, oamenii s-ar putea împărţi în patru clase, întocmai ca şi sămînţa din
pilda semănătorului.
În clasa întîi sînt ateii, adică acei care spun pe faţă că nu este Dumnezeu, nici suflet, nici viaţă
viitoare. Aceştia sînt cei despre care a zis ap. Pavel că dumnezeul lor sînt pîntecele şi poftele
(Filipeni 3, 19). Astfel de atei declaraţi sînt mai puţini. Faţă de ei, măcar ştii cu cine ai de
lucru.
În clasa a 2-a sînt cei împietriţi în rele şi fărădelegi. Sînt cei care habar n-au de cele sufleteşti.
Spun că şi ei cred în Dumnezeu, dar prin purtările şi răutăţile lor, Îl tăgăduiesc şi Îl batjocoresc pe
Dumnezeu. De tăgăduit nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, dar trăiesc în lume ca şi cînd n-ar fi
Dumnezeu. Aceştia sînt cei care se numesc creştini, dar în faptele şi purtările lor, sînt mai păgîni
decît păgînii.
În clasa a 3-a sînt cei evlavioşi la vedere, credincioşi la aparenţă, dar fără roade de fapte bune.
Sînt cei care strigă: Doamne, Doamne, dar nu fac voia Domnului (Luca 6, 46). Credinţa lor
arată frunze verzi şi frumoase, dar nu leagă rod de fapte bune. Credinţa lor merge bine, pînă la un
loc, întocmai ca sămînţa din pilda semănătorului, dar la vreme de ispită, în faţa păcatului, credinţa e
biruită de păcat.
Abia în clasa a 4-a urmează cei care primesc grăuntele credinţei în pămîntul cel bun al inimii
lor şi fac roade de fapte bune.
Credinţa cea adevărată trebuie să sfîrşească prin roade de fapte bune, aşa precum pomul: după
frunze şi flori face roade. O credinţă fără rodul faptelor bune nu valorează nimic. După roadele sale
se cunoaşte pomul (Matei 7, 16). Credinţa fără de fapte este moartă (Iacov 2, 26). O astfel
de credinţă şi dracii au. Aduceţi-vă aminte de îndrăcitul de la Luca 8, 28, care L-a întîmpinat pe
Mîntuitorul prin cuvintele: Isuse, Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt, Te rog nu mă chinui.
Isuse, Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt!... Ce mărturisire solemnă de credinţă era aceasta!
Numai că această mărturisire o făcea un drac; un vrăjmaş al lui Hristos, un luptător împotriva
Domnului Hristos. Într-o astfel de stare teribilă se află şi toţi acei care cu gura Îl mărturisesc pe
Domnul Isus Hristos, dar cu faptele Îl tăgăduiesc şi Îl batjocoresc. Despre aceştia zicea ap. Iacov:
Tu crezi că Unul este Dumnezeu. Bine faci! Dar şi dracii cred şi se înfioară (Iacov 2, 19),
numai că ei lucrează contra lui Dumnezeu şi de răutăţi nu se lasă. O astfel de credinţă nici nu este
credinţă, ci este o minciună de suflet pierzătoare.
Dragă cititorule! Eu te întreb: Ce fel de credinţă ai tu? Eu mă uit peste viaţa ta şi cutez a zice că
tu n-ai o credinţă adevărată, o credinţă vie, lucrătoare şi roditoare. Căci, dacă ai crede cu adevărat,
n-ai sudui. Ai plînge şi numai auzind pe altul înjurînd. Un creştin adevărat mai bine s-ar lăsa să fie
împuşcat decît să scoată sudalmă din gura lui. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai îmbăta... n-ai
căuta bucuriile pe la cîrciumi, petreceri şi jocuri. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai lăsa purtat de
toate vînturile ispitelor. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai împăca cu toate păcatele. Eu te întreb:
Ce fel de credinţă este aceasta cu care sudui, cu care te îmbeţi, cu care minţi, cu care înşeli, cu care
îţi petreci în lume, cu care trăieşti în lume şi cu care te împaci cu toate păcatele? Aceasta nu mai
este credinţă, ci o minciună de suflet pierzătoare.
A crede cu adevărat înseamnă a te răstigni împreună cu Hristos, a muri împreună cu El şi a
învia la o viaţă nouă împreună cu El (Rom. 6).
A crede înseamnă a muri faţă de lume şi faţă de păcat şi a fi viu pentru Dumnezeu, în Isus
Hristos (Rom. 6, 11).
A crede înseamnă a te preda; a-ţi preda viaţa cu totul Domnului şi a o pune în slujba Lui, căci tu
nu mai eşti ai ltău, ci al Celui care te-a răscumpărat cu un preţ mare (1 Cor. 6, 19).
A crede înseamnă a te schimba, înseamnă o schimbare din temelie a vieţii tale după ce L-ai
primit cu adevărat pe Domnul, aşa cum s-a schimbat şi Zacheu, vameşul, după ce a intrat Isus în
casa lui.
A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta; a trăi cu El, a vorbi c El, a te
sfătui cu El, a nu face nimic fără a-L întreba pe El şi Fără a asculta de El.
 A crede cu adevărat înseamnă a atinge culmea pe care a atins-o ap. Pavel cînd zicea: Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa pe care o trăiesc acum o trăiesc prin credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal. 2, 20).
Credinţa celor mai mulţi oameni este o credinţă slabă şi bolnavă. Precum am mai spus: nici o
virtute nu este aşa bolnăvicioasă ca şi credinţa. Apostolul Toma şi-a vindecat credinţa pipăind rănile
răstignirii. Să cădem şi noi cu credinţa noastră cea bolnavă la picioarele lui Isus şi să pipăim rănile
cuielor, adică să ne adîncim credinţa în Jertfa Crucii, în credinţa şi în înţelegerea că Isus Hristos a
murit şi a Înviat pentru noi şi învierea noastră la o viaţă nouă.
O credinţă sănătoasă, vie şi lucrătoare are numai cel care L-a aflat cu adevărat pe Domnul şi a
căzut la picioarele Lui, strigînd cu ap. Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu... fii Tu de acum
Stăpînul meu, fii Tu Domnul meu, fii Tu Poruncitorul meu şi Cîrmuitorul vieţii mele!...
O credinţă slabă şi bolnavă se poate vindeca numai la Crucea lui Isus.
Ce dar mare este credinţa! Orice vom cere, prin ea ni se dă (Matei 21, 22). Puţin se cere de
la noi: să credem; şi ce mult ni se dă! Iată o pildă:
În anul 1897, pe străzile Londrei, un om începu a striga: Haideţi, cumpăraţi galbeni, o liră de
aur (un galben englez) se vinde numai cu cinci bani (ca şi cum s-ar cumpăra azi un galben cu 5 lei).
Oamenii începură a rîde. Nimeni nu credea această vestire. Unde s-a mai pomenit un galben cu
cîţiva bani? Lumea credea că negustorul vinde bani de nichel auriţi, de jucărie pentru copii. Cîţiva
îşi cumpărară astfel de galbeni ca jucărie pentru copii. Dar, mergînd acasă, văzură că auritura nu se
spală. Întrebară pe un argintar şi acela le spuse că sînt adevăraţi galbeni, din cel mai fin şi scump
aur. Alergară în fuga mare s ămai cumpere, dar negustorul dispăruse. Se făcu o mare mişcare între
oameni. Toţi ar fi cumpărat acum astfel de galbeni, dar negustorul dispăruse. În cealaltă zi, un ziar
din Londra publică următoarea Înştiinţare: Negustorul care a îmbiat ieri pe stradă galbeni pe un preţ
de nimic sînt eu, N. N. Iar prin aceasta am voit să arăt oamenilor o pildă despre credinţă şi
necredinţă. Cei care au crezut vestirea mea s-au ales cu un mare cîştig cumpărat pe un preţ de
nimic. Aşa şi cei care cred în Dumnezeu şi trăiesc o viaţă după Cuvîntul Evangheliei se vor alege cu
cîştigul vieţii veşnice. Iar cei care n-au crezut vestirea mea sînt necredincioşii, sînt cei care nu vor
să cumpere nici măcar cu un preţ mic de credinţă comoara cea nepreţuită a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Va veni însă o vreme cînd li se vor deschide ochii să vadă şi ei această comoară, vor
alerga atunci să o cumpere - cum alergau ei pe urmă după galbenii mei - dar atunci va fi prea
tîrziu... prea tîrziu!...
Ah, ce lucru grozav este necredinţa! Răsplata ei este iadul şi pieirea veşnică. Şi, o ce dar mare
este credinţa! Ea biruie ispitele, biruie lumea (1 Ioan 5, 4). Toate sînt cu putinţă celui ce crede.
Credinţa mută şi munţii (Matei 21, 21). Oastea Domnului a ieşit şi ea dintr-un grăunte de
credinţă.

Acum poate viscoli

Undeva am văzut zugrăvită credinţa printr-o minunată icoană. Era zugrăvită în chipul unui
vultur ce zbura peste o furtună cu fulgere şi tunete. Dedesubtul vulturului (credinţei) era scris: Acum
poate viscoli...
Spunea această icoană: credinţa ne dă aripi să ne ridicăm peste furtunile şi viscolele acestei
lumi. Ne dă aripi să ne ridicăm peste furtuna ispitelor, a păcatelor, a necazurilor şi a celorlalte
bîntuieli lumeşti.
Credinţa ne scoate din lume (Ioan 17, 16), ea ne leagă cu cerul, cu veşnicia, cu Dumnezeu.
Ferice de cel care are comoara credinţei!
 Evanghelia duminicii a 3-a după Paşti
A mironosiţelor
Apostolia femeilor

43. A venit Iosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui
Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus.
44. Pilat s-a mirat că murise aşa de curînd, a chemat pe sutaş, şi l-a întrebat dacă a murit demult.
45. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul.
46. Şi Iosif a cumpărat o pînză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pînza de
in, şi L-a pus într-un mormînt săpat în stîncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormîntului.
47. Maria Magdalina şi Maria, mama lui Iose, se uitau unde-L puneau.
1. După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalina, Maria, mama lui Iacov, şi Salome, au
cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă trupul lui Isus.
2. În ziua dintîi a săptămînii, s-au dus la mormînt dis de dimineaţă, pe cînd răsărea soarele.
3. Femeile ziceau una către alta: Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormîntului?
4. Şi cînd şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare fusese prăvălită.
5. Au intrat în mormînt, au văzut pe un tinerel şezînd la dreapta, îmbrăcat într-un veşmînt alb şi s-
au spăimîntat.
6. El le-a zis: Nu vă spăimîntaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este
aici; iată locul unde îl puseseră.
7. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea: acolo
Îl veţi vedea, cum v-a spus.
8. Ele au ieşit afară din mormînt, şi au luat-o la fugă, pentru că erau cuprinse de cutremur şi de
spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau (Marcu 15, 43-47; 16, 1-8).
De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li S-a arătat mai întîi Isus Cel Înviat din
morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce le-au arătat în
timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întîmplat în timpul răsrignirii Domnului! Toţi L-au
părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se
ascunseseră pînă şi apostolii (afară de Ioan).
Petru, cel care s elăuda că va rămîne credincios chiar de s-ar pelăda toţi, s-a lepădat de frica
unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urleme Domnului cu statornicie, pînă la sfîrşit. Le
vedem urmîndu-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor... Le vedem plîngînd, la
Crucea Lui, la suferinţele Sale... Le vedem coborînd de pe Cruce Preacurat Trupul Domnului şi
aşezîndu-L în mormînt. Le vedem aşteptînd Învierea Lui...
Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură
furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimînte inima şi
sufletul celor cîteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să
le depărteze pe aceste femei din preajma Celui osîndit. Trebuie s ăne dăm seama că gloatele erau
cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plînsul şi lacrimile femeilor. În ura
lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plînsul femeilor. Lor le trebuiau strigăte de
batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plîngătoare. Dar ele s-au alipit cu
toată puterea lor de Crucea Răstignirii. Îmbrăţişînd Crucea Domnului, braţele lor cele slabe se
prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lîngă Crucea
Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mîinile ar fi putut să le smulgă de lîngă Crucea pe care
suferea şi murea Scumpul nostru Mîntuitor.
O, voi, binecuvîntate Marii! Credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi
recunoştinţa pentru credinţa şi statornicia voastră, că n-aţi părăsit pe Scumpul nostru Mîntuitor în
clipele cele mai groaznice.
Dar credinţa voastră trebuie să ne fie şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de
Domnul.
Eu de cîte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gîndesc la voi şi strîng cu toată puterea
braţelor mele sufleteşti Crucea Răstignirii; de cîte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lîngă
Crucea mîntuirii, mă gîndesc la voi şi la cuvintele ap. Pavel: Cine mă va despărţi pe mine de
dragostea lui Hristos?... Căci sînt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici necazul, nici
strîmtorarea, nici prigoana, nici primejdia sau sabia nu vor fi în stare să mă despartă de Hristos
(Rom. 8, 38-39).
Dar femeilor mironosiţe li s-a dat şi o solie: să vestească Învierea Domnului. Şi femeilor deci li
s-a dat o apostolie în această lume. Li s-a dat şi lor solia şi apostolia să-L vestească neîncetat pe Isus
Cel Viu şi Înviat. Însă prima condiţie a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăşi un suflet viu
şi înviat.
Pildă ne dau şi aici mironosiţele femei. Maria Magdalena a fost cea dintîi care L-a văzut pe Isus
Cel Înviat din morţi. Ei i S-a arătat întîi Isus Cel Înviat şi darul Învierii.
Ei, şi cine era această femeie învrednicită de un dar aşa de mare? Evanghelia ne spune: Iar Isus,
după ce a Înviat, S-a arătat mai întîi Maria Magdalena, din care scosese şapte diavoli (Marcu 16,
9).
Maria Magdalena fusese şi ea un fel de moartă, îngropată în adîncul pierzării. Din moartea
aceasta s-a ridicat şi a înviat, prin darul iertării, prin darul morţii şi al Învierii Domnului. Vestindu-L
pe Domnul, desigur, Maria nu va fi spus numai că L-a văzut pe Domnul şi răstignirea Lui, ci va fi
strigat peste tot locul:
Eu, Maria Magdalena, am fost o femeie pierdută... aveam şapte duhuri rele... mă tăvăleam în
şapte păcate de moarte... zăceam în adîncul pierzării... toate răutăţile şi blestemăţiile erau în mine;
eram o moartă... Dar, din moartea aceasta, m-a ridicat Domnul şi Mîntuitorul meu Isus Hristos!...
Apropiaţi-vă şi voi de Acest Mîntuitor şi îndată veţi lua iertare şi mîntuire...
Mironosiţele femei s-au făcut vestitoare nu numai pentru că au gustat din taina cea mare a
Jertfei de pe Cruce. Maria Magdalena vesteşte şi ne spune că orice femeie - oricît de păcătoasă ar fi
fost - se poate face o vestitoare a Domnului, după ce a aflat şi a gustat taina cea mare şi sfîntă a
morţii şi Învierii Domnului. De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de
aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai Mariile care plîng la picioarele Domnului...
numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii, vestitoare ale Domnului, se
străduieşte să facă şi Oastea Domnului. O apostolie a femeilor, fără de acest temei, n-ajung nimic.
Aici, pe la oraş, sînt Reuniuni şi Carităţi, formate din femei, care se ocupă cu organizări de
petreceri şi de baluri, uneori chiar şi în timpul posturilor...
Ce fel de apostolie să facem noi, nişte femei neajutorate? - ne va întreba cineva dintre femei.
Vom răspunde îndată: femeile pot face o apostolie mai mare chiar decît bărbaţii. Prin rosturile
sale, o femeie poate face pentru Domnul mai mult chiar şi decît un bărbat. O femeie este chemată,
înainte de toate, să facă apostolie în casa ei, prin grija de copii, prin grija de soţul ei, prin
rugăciunile ei, prin căldura, prin lumina ei cea sufletească. O, ce dar mare este o Marie adevărată
pentru casă şi familie!
Apostolia femeii trebuie să iasă apoi şi afară din casa ei, căutînd peste tot locul să împace
zavistiile dintre oameni şi să semene pace, dragoste, bunătate, milă. Se va face apoi şi o vestitoare a
Domnului, aşa cum fac cele care intră în Oastea Domnului. O, ce lucruri minunate poate face o
femeie intrată în slujba Domnului! Femeia parcă e anume făcută pentru lucrul Domnului. Inima ei
este mai caldă, mai simţitoare, poate fi mai uşor de aprins. Poate de cînd au văzut suferinţele
Domnului, inima femeilor a rămas mai simţitoare, mai caldă, mai gaa să plîngă, mai gata să se
aprindă. Femeile sînt înzestrate cu daruri sufleteşti mai alese decît bărbaţii.
Dar vedeţi, tocmai pentru asta diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru aceste daruri
sufleteşti diavolul se sileşte să atragă femeile în slujba şi în apostolia lui. Şi vai, cîte femei fac
slujba şi apostolia asta! Iară unele femei s-au abătut după satana, zice ap. Pavel (1 Tim. 5, 15).
Azi însă se poate spune că şi mai multe femei s-au abătut după satana. Acestea sînt femeile care
aţîţă vrajbă între oameni prin clevetiri şi minciuni... Acestea sînt femeile care îşi pun în slujba
diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, etc. Casa acestor femei este un
iad şi un mormînt (Prov. 7, 26). Vai, ce seceriş bogat are diavolul pe urma unor astfel de
femei!
Marele poet şi gînditor al neamului nostru, Mihail Eminescu, a zis despre femeie că este înger
şi demon. Cu adevărat, înger ceresc este femeia cînd îşi pune însuşirile şi darurile ei în slujba
Domnului, dar diavol se face cînd îşi pune darurile în slujba răului. Femeia cea evlavioasă şi
cuminte este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui; dar femeia cu năravuri
rele face un iad din casa omului.
Tot aşa e şi în viaţa satelor. Femeile care trăiesc o viaţă cu Domnul sînt mironosiţe răspînditoare
de pace şi împăcare a vrăjmăşiilor. Dar, pe de altă parte, celelalte femei - care parcă nu fac altceva
decît aţîţă minciuni, ură, clevetiri, adultere - atrag pe urmă şi pe bărbaţii lor în aceste mînii şi lupte
şi ispite.
Una dintre pricinile că satele noastre sînt pline de desfrînare, de adultere şi zavisuiri sînt
femeile. Preoteasa e amărîtă cu notăreasa; învăţătoarea cu primăriţa. Liţa asta s-a certat cu ceea, şi
ceea cu cealaltă... şi, în vrajba asta, apoi femeile bagă şi pe bărbaţii lor; şi bagă, pe urmă, tot satul în
mînii şi lupte ce ţin ani de zile, aşa precum şi grecii s-au războit cu troienii zece ani de zile pentru o
femeie...
Dacă femeile fruntaşe ar fi mironosiţe, bine vestitoare ale Domnului, o, cum ar spori pacea Lui
prin satele şi oraşele noastre!
Femeilor! Aplecaţi-vă cu mironosiţele la picioarele Crucii, şi luînd pildă de la ele, puneţi-vă şi
voi viaţa în slujba Domnului!

Rugaţi-vă pentru soţii voştri

Binecuvîntate sînt casa şi familia unde soţii - bărbatul şi femeia - trăiesc o viaţă de credinţă şi
de rugăciune. Dar vai, ce grozavă este viaţa în casa şi-n familia unde au intrat necredinţa şi
răutăţile! Ce jug greu duce, spre pildă, o soţie credincioasă alături de un soţ necredincios! Dar o
astfel de stare totuşi se poate îndrepta. Soţia credincioasă trebuie să se roage pentru îndreptarea
soţului ei (iar soţul cel credincios, pentru îndreptarea soţiei sale). Să se roage cu răbdare, cu
stăruinţă şi cu credinţă, şi Domnul va răspunde acestei cerinţe.
O soţie credincioasă, dintr-un ţinut minier, suferea foarte mult din partea bărbatului ei
necredincios şi beţiv. Dar ea se ruga stăruitor pentru mîntuirea lui. De cîte ori soţul venea beat acasă
şi o găsea rugîndu-se, îi smulgea din mînă cartea de rugăciuni şi o călca în picioare. Dar într-o zi
veni o ştire de alarmă de la mină; barbatul îşi rupsese un picior. Soţia alergă plîngînd, întrebînd ce s-
a întîmplat. Scumpa mea soţie, răspunse bărbatul, nu s-a întîmplat nimic... Asta-i judecata lui
Dumnezeu! Piciorul care a călcat Biblia şi cartea ta de rugăciuni şi-a primit pedeapsa... De acum nu
va mai călca Biblia; de acum eu mă întorc la Dumnezeu...
Din acea clipă, soţul a devenit un credincios. I s-a vindecat pe urmă şi piciorul şi i s-a vindecat
şi sufletul. Rugăciunea soţiei sale n-a fost zadarnică.
Avem şi în Oastea Domnului atîtea şi atîtea femei care au adus la Domnul pe soţii lor prin
răbdare, rugăciune şi suferinţă... şi avem atîtea şi atîtea care suferă încă şi se roagă cu stăruinţă.
Domnul va răspunde la rugăciunea lor.

Evanghelia duminicii a 4-a după Paşti

A slăbănogului
Despre bolile sufleteşti şi tămăduirea lor

1. După aceea, era un praznic al iudeilor; şi Isus S-a suit la Ierusalim.

2. În Ierusalim, lîngă Poarta Oilor este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci
pridvoare.
3. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea
apei.
4. Căci un înger al Domnului se cobora din cînd în cînd în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintîi,
care se cobora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.
5. Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani.
6. Isus, cînd l-a văzut zăcînd, şi, fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: Vrei să te faci
sănătos?
7. Doamne, I-a răspuns bolnavul, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare cînd se tulbură apa;
şi, pînă să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.
8. Scoală-te, i-a zis Isus, ridică-ţi patul şi umblă.
9. Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul, şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat.
10. Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: Este ziua Sabatului; nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici
patul.
11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, mi-a zis: Ridică-ţi patul şi umblă.
12. Ei l-au întrebat: “Cine este omul acela, care ţi-a zis: Ridică-ţi patul, şi umblă?
13. Dar cel vindecat nu ştia cine este: căci Isus Se făcuse nevăzut din norodul care era în locul
acela.
14. După aceea, Isus l-a găsit în Templu, şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai
păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău.
15. Omul acela s-a dus, şi a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos (Ioan 5, 1-
15).
Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După cîteva zile de
boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere? Evanghelia din această duminică ne
grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă
şi aşteptare n-au putut să-i înfrîngă credinţa şi nădejdea mîntuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne
dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mîntuirii
omenirii şi istoria mîntuirii noastre. Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe Omul
care avea să-l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea - căzută şi îmbolnăvită prin
păcatul lui Adam - pe Omul care să-i aducă tămăduire şi mîntuire. La plinirea vremii, Isus Omul a
venit!
Isus Mîntuitorul a venit în lume, în primul rînd, ca un Mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne
arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a
fir în păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne vindece
păcatul. Isus Mîntuitorul a venit în lume ca un Mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Cînd
un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întîi se prezintă, arătîndu-şi
diploma. Şi Domnul Isus a venit în lume cu diploma Lui cerească, scrisă în prorocul Isaia la cap.
61: Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc
robilor iertare şi să dau orbilor vedere (Luca 4, 18).
La venirea Domnului, lumea era un spital uriaş plin de boli sufleteşti şi de cei bolnavi cu
sufletul. Era plină lumea de cei care aveau ochimdar nu vedeau, aveau urechi, dar nu auzeau; era
plină lumea de orbi, surzi, muţi şi ologi cu sufletul. Domnul Isus i-a vindecat pe toţi cei care s-au
apropiat de El cu credinţă. El i-a chemat să ia tămăduire, pe toţi cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul,
strigînd pe tot locul că n-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi... nu sănătoşii au nevoie
de doctor, ci bolnavii (Matei 9, 12).
Vindecarea slăbănogului de la Vitezda era chipul vindecării omenirii care aşteptase pe Omul-
Mesia, era strigătul: Iată, a sosit Omul pe care L-a aşteptat omenirea bolnavă! Venirea Mîntuitorului
era strigătul de bucurie despre plinirea vremilor, cînd se vor deschide ochii orbilor şi urechile
surzilor vor auzi. Atunci, se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci
şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cînta de bucurie; căci în pustie vor ţîşni ape, şi în
pustietate pîraie (Isaia 35, 5-6). Domnul Isus a venit să stîrpească din rădăcină boala
păcatului. Ar urma deci să avem o lume tămăduită de bolile cele sufleteşti ale păcatului. Dar vai, n-
avem această lume! Lumea de azi - mai mult poate ca oricînd - e iarăşi un spital uriaş plin de boli
sufleteşti şi de cei bolnavi cu sufletul. De ce? Pentru că lumea şi oamenii n-au primit şi nu primesc
pe Doctorul Cel Mare, care a venit în lume să tămăduiască bolile cele sufleteşti... n-au primit şi nu
primesc medicamentele ce ni le-a lăsat. Acest Doctor (Jertfa Lui cea Sfîntă). Şi oare, de ce nu
primeşte lumea pe Acest Doctor Minunat?
1 - Întîi, pentru că cei mai mulţi oameni nu simt bolile sufleteşti, iar cine nu simte boala n-are
lipsă de doctor. Darul tămăduirii nu ni se dă cu forţa. Voieşti să fii sănătos? - l-a întrebat Isus pe
bolnavul de la Vitezda. Boala cea sufletească trebuie mai întîi să fie simţită. Bolnavilor le trebuie
doctor - zicea Mîntuitorul. Însă vedeţi, ispita vine aici. Cei mai mulţi oameni se simt sănătoşi.
Apucă-te şi zi cuiva: Păcătosule, vino la Domnul! Cu siguranţă el se va supăra şi se va considera
ofensat. Ce-mi zici păcătos? Că doar n-am omorît pe nimeni şi n-am aprins casa nimănui...
 Vai ce stare primejdioasă este aceasta! Omule, nu răspunde aşa! Oricît te-ai crede tu de bun, să
ştii că eşti păcătos şi căzut. Ascultă ce-ţi spune Domnul: Tu zici: Sînt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu
duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la
Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se
vadă ruşinea goliciunii tale, şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi (Apoc. 3, 17-
18).
2 - Apoi, oamenii nu simt bolile cele s, pentru că sînt ameţiţi de diavolul cu plăcerile cele
lumeşti. La durerile mari şi bolile grele, doctorii dau bolnavilor injecţii de cloroform, care le alină şi
le amorţesc durerile pe un anumit timp. Dar acest cloroform scurtează viaţa şi îl bagă pe om cu zile
în pămînt. Aşa face şi diavolul. Alină şi astupă durerile bolilor sufleteşti cu cloroformul patimilor şi
plăcerilor lumeşti (alcool, desfătări, etc). Pe urmă însă - pe patul morţii - omul se trezeşte în
cumplitele dureri sufleteşti, dar atunci e prea tîrziu, e prea tîrziu...
3 - În al treilea rînd, oamenii nu-L primesc pe Doctorul Cel Mare, pentru că nu ştiu să
preţuiască sănătatea cea sufletească. Diavolul a lucrat aici atît de mult, încît oamenii numesc
sănătatea cea sufletească boală, iar boala cea sufletească sănătate. espre cei intraţi în Oastea
Domnului zice lumea că-s un fel de bolnavi cu sufletul. Eşti sănătos numai cînd ţipi în birt şi sudui
şi trăieşti la rînd cu toate modele şi păcatele lumii (adică, pînă cînd eşti bolnav cu sufletul).
Atît de mult s-au dedat oamenii cu beteşugul păcatelor, încît nu le trebuie sănătatea sufletească.
Istoria păstrează, în privinţa asta, o minunată şi mult grăitoare întîmplare.
Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui
sfînt. Mulţime mare de popor se strînsese cu acest prilej. Veniseră şi o mulţime de bolnavi şi
cerşetori. Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
- Să aveţi credinţă tare, le ziseră nişte trecători, în curînd vor trece pe aici moaştele sfîntului, şi
de veţi avea credinţă, vă veţi tămădui!...
- Frate, se înţeleseseră atunci ologii, de noi nu va fi bine cu moaştele alea; s-ar putea întîmpla să
ne tămăduim... şi atunci cine ne va mai da nouă bani?... Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru... hai,
mai bine s-o ştergem de-aici!...
Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, ca nu cumva să-i ajungă tămăduirea!
Exact aşa se întîmplă şi cu oamenii de azi. Nu le trebuie oamenilor o sănătate care să-i despartă
de patimile şi de năravurile lor rele.
Într-un sat, s-au luat oamenii cu huiduieli şi cu bătăi după doi ostaşi din Oastea Domnului, care
merseseră să le vestească despre Oaste.
Auziţi oameni buni, ce spun nebunii ăştia! Cică trebuie să ne lăsăm de băuturi, de fumat, de
petreceri şi de alte datini în care au trăit moşii şi strămoşii noştri...
Ferice de cei care simt bolile cele sufleteşti şi Îl cheamă pe Doctorul Cel Mare. Astfel de
bolnavi se ridică îndatî şi încep a umbla. Minunea d ela Lacul Vitezda se întîmplă şi azi. Oameni
pătimaşi şi ticăloşiţi în cele rele se ridică dintr-o dată şi încep a umbla, după ce Îl primesc cu
credinţă pe Marele nostru Doctor şi Tămăduitor - pe Isus Mîntuitorul.
În Oastea Domnului avem atîţia şi atîţia care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, precum
bolnavul de la Lacul Vitezda. Nu se puteau ridica de jos; nu puteau face nici măcar un pas în cele
sufleteşti, dar azi umblă pe picioarele lor şi cutreieră satele, vestindu-L pe Domnul şi Tămăduitorul
sufletelor lor. O nu, vremea minunilor n-a trecut! Numai vremea credinţei a cam trecut...
Dragă cititorule! Eu nu cunosc mai de aproape viaţa ta. Poate că te sileşti să trăieşti o viaţă după
Evanghelie. Dar cu toate silinţele tale, bagă de seamă că viermele bolii şi al morţii sufleteşti este în
tine. Tu ai neapărat lipsă de Doctorul Cel Mare al sufletelor.
Cineva de aici, de la oraş, a făcut odată o glumă cu un prieten al său. I-a lăsat adresa la un
medic, să-l cerceteze. Cînd s-a trezit cu medicul, a rămas surprins. Scuzaţi domnule doctor, a fost o
glumă; mulţam Doamne, eu n-am nevoie de doctor... sînt deplin sănătos...
Dar n-a trecut nici anul şi cel vizitat în glumă a căzut la pat într-o boală de moarte. A venit
atunci medicul cu gluma şi a constatat că germenele bolii îl avea mai demult. De s-ar fi arătat cînd
zicea că: n-am nevoie de medic, ar fi scăpat; medicul ar fi preîntîmpinat boala. Aşa e şi cu cele
sufleteşti. Nu te încrede că eşti sănătos, ci te arată Doctorului.
Fratele meu! Isus Mîntuitorul a venit în lume să tămăduiească pe cei bolnavi cu sufletul. El a
venit anume pentru tămăduirea şi mîntuirea ta. Hai să zicem că eşti bolnav şi chemi medicul. Oare
ce-ar zice medicul dacă l-ai întîmpina cu vorbele: Scuzaţi domnule medic că v-am chemat... nu
trebuia să vă chem...
O, dragul meu, ar răspund emedicul, pentru asta nu-ţi trebuie nici o scuză. Eu doar pentru asta-s
medic, să merg la cei bolnavi şi să-i tămăduiesc... Ca să le fiu doctor şi să-mi pot arăta ştiinţa, eu am
nevoie de bolnavi...
Aşa e şi cu Doctorul Cel Mare al sufletelor noastre. Trebuie să-L chemăm şi să ne apropiem de
El cu toată încrederea, pentru că El Se ocupă anume cu tămăduirea sufletelor. El nu poate fi Doctor,
dacă n-are bolnavi; El nu poate fi Mîntuitor, dacă n-are pe cine mîntui.
Fratele meu! Eu îţi spun un lucru nou: Isus Mîntuitorul nu ne poate prinde pe noi decît în
păcatele noastre. Boala este punctul de întîlnire între doctor şi bolnav. Păcatul este punctul de
întîlnire între noi şi Mîntuitorul. Boala ne duce la medic; păcatul ne duce la Doctorul Cel sufletesc.
Păcatul ne îngenunchează la Crucea Mîntuitorului, ne face să plîngem şi să cerem iertare şi
vindecare. Nu pentru păcat îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa de veci, ci pentru că nu simt păcatul;
nu simt boala şi nu cheamă Doctorul.
Ferice de cei care simt bolile păcatului şi aleargă cu ele la Doctorul şi Tămăduitorul sufletelor
noastre!

Boala aceasta nu este spre moarte (Ioan 11, 4)

Cînd surorile lui Lazăr L-au chemat pe Domnul la patul fratelui lor cu duioasele cuvinte:
Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav!. Mîntuitorul le-a mîngîiat, zicîndu-le: Nu vă
temeţi, boala aceasta nu este spre moarte, ci e spre slava lui Dumnezeu! Isus ne spune: Boala nu
este spre moarte...
Boalăa nu are un efect nimicitor, ci ea slujeşte la lauda lui Dumnezeu. Boala nu ne aduce
pagubă; nu ne ucide bucuria, căci bucuria inimii de creştin curge dintr-un izvor ce nu îngheaţă,
oricît de mare ar fi gerul din afară. Boala nu ne nimiceşte nici pacea lăuntrică, întrucît inima noastră
poate fi liniştită sub povara durerilor trupeşti. Asupra păcii şi liniştii noastre sufleteşti, nici carnea,
nici sîngele n-au putere. Nici activitatea noastră nu trebuie să fie oprită cu desăvîrşire din pricina
bolii. Slavă Domnului!... Şi o mînă slabă poate împrăştia sămînţa; patul unui bolnav se poate face
într-un amvon. Experienţa pe care-o facem în suferinţa noastră este o comoară pe care, mai tîrziu, o
fructificăm întocmai ca pe un ogor ce se ară şi se lasă pentru a fi, la anul, mai productiv.
Boala nu omoară nici una din virtuţile creştineşti, ci, ca un vînt aspru, doboară toate fructele
putrede; pe cînd fructele vii, prin această cercetare a harului, se întăresc, se coc şi se fac mai
gustoase. Cît e de urît din partea noastră a ne teme de suferinţa cea trupească, deşi vedem că ea nu
omoară, ci, dimpotrivă, ne umple amîndouă mîinile de binecuvîntare!
Ne teme şi fugim de harul Domnului. Tremurăm înaintea lucrului menit să ne umple sufletul de
bogăţie. Ne păzim de-un prieten, pentru că-l ţinem de vrăjmaş; încercăm să alungăm pe-un înger,
pentru că-l ţinem drept diavol. O, dacă am vedea pe emblema suferinţelor noastre scris mereu
cuvîntul: Nu spre moarte!, atunci de bunăvoie am lua asupra noastră suferinţa!
Da, boala serveşte spre slava lui Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu primeşte o cîntare de
laudă deosebită de la pasărea prinsă în colivie - cîntare pe care pasărea, pe cînd zbura liberă în
văzduh, nu o cînta. Înainte de toate însă Domnul e lăudat prin rodul unei suferinţe sfinţitoare, prin
liniştea, blîndeţea şi desăvîrşita răbdare a creştinului încercat.
Cu mîntuirea nu este ca şi cu plantele, cărora le trebuie vreme bună şi caldă. Această virtute se
dezvoltă mai bine în vreme aspră şi furtunoasă. În călătoria noastră spre cer, înaintăm mai bine cînd
î frig şi vîntul ne stă împotrivă.
Timpul liniştit şi cald desigur este plăcut; însă nu pentru înaintare.
Domnul este preamărit cînd lumea vede cum un creştin suportă încercarea grea cu demnitate şi
cu credinţă. Podoaba cea mai aleasă a credinţei celei adevărate este răbdarea bolnavului.
Dacă putem nădăjdui să preamărim pe Domnul prin durerile noastre, o atunci să cădem în
genunchi şi să-I mulţumim cu lacrimi pentru aceste dureri! Şi de ce oare n-ar fi aşa? Duhul lui
Dumnezeu poate lucra aceasta în noi. Să ne rugăm pururea ca puterea Domnului să lucreze în noi şi
prin noi; El să Se preamărească, fie cînd sîntem sănătoşi, fie cînd ne aflăm pe patul suferinţelor.

Evanghelia duminicii a 5-a după Paşti

A samarinencii
Despre Apa cea vie

1. Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decît Ioan.
2. Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui.
3. Atunci a părăsit Iudea, şi S-a întors în Galilea.
4. - Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria,
5. a ajuns lîngă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul, pe care-l dăduse
Iacov fiului său Iosif.
6. Acolo se afla fîntîna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lîngă fîntînă. Era cam pe la ceasul
al şaselea.
7. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Dă-Mi să beau, i-a zis Isus.
8. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mîncării.
9. Femeia samariteancă I-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?
iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.
10. Drept răspuns, Isus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi cine este Cel ce-ţi
zice: Dă-Mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.
11. Doamne, I-a zis femeia, n-ai cu ce să scoţi apă, şi fîntîna este adîncă; de unde ai putea să ai dar
această apă vie?
12. Eşti Tu oare mai mare decît părintele nostru Iacov, care ne-a dat fîntîna aceasta, şi a băut din
ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?
13. Isus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete.
14. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-I va fi sete; ba încă apa, pe care i-o
voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică.
15. Doamne, I-a zis femeia, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai vin pînă aici
să scot.
16. Du-te, i-a zis Isus, de cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici.
17. Femeia I-a răspuns: N-am bărbat. Isus i-a zis: Bine ai zis că n-ai bărbat.
18. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela, pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat. Aici ai spus
adevărul.
19. Doamne, I-a zis femeia, văd că eşti prooroc.
20. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde
trebuie să se închine oamenii.
21. Femeie, i-a zis Isus, crede-Mă că vine ceasul cînd nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele
acesta, nici în Ierusalim.
22. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mîntuirea vine de la
iudei.
23. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi
în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.
24. Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.
25. Ştiu, i-a zis femeia, că are să vină Mesia, (căruia I se zice Hristos); cînd va veni El, are să ne
spună toate lucrurile.
26. Isus i-a zis: Eu, Cel care vorbesc cu tine, sînt Acela.
27. Atunci au venit ucenicii Lui, şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi, nici unul nu I-a zis: Ce
cauţi? sau: Despre ce vorbeşti cu ea?
28. Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate, şi a zis oamenilor:
29. Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?
30. Ei au ieşit din cetate, şi veneau spre El (Ioan 4, 1-30).
Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de apa cea
vie; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: Oare e mai altcum
azi? Oare cîţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: Ce e apa cea vie?
Vom începe deci prin întrebarea: Ce este apa cea vie?
Şi vom răspunde îndată, pe scurt, direct şi precis: Apa cea vie este izvorul ce curge din Stînca
Golgotei; este Jertfa cea mare şi sfîntă a Crucii.
Fîntîna darurilor şi a dragosteei Tatălui ceresc noi o avem din veşnicie. În Grădina Edenului, ea
curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fîntînă. Izvorul ei s-a
retras în stîncă. Lumea a devenit un pămînt pustiu, neumblat şi fără de apă (Psalm 63, 1). A
trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fîntîna. Şi a trebuit să sape adînc şi din greu. A
trebuit să Se coboare în adîncul pămîntului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stînca aceasta cu
Crucea Sa şi cu suferinţele Sale. Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor au trebuit să
sape în stîncă. Cînd a răsunat cuvîntul: S-a sfîrşit!, a ţîşnit Izvorul apelor vii. Într-o lume pustie şi
fără de apă, s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva, să vină la Mine,
şi să bea (Ioan 7, 37); şi: cei însetaţi, veniţi la ape (Isaia 55, 1). Şi de atunci apele vieţii
curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, pînă la sfîrşitul veacurilor, dînd tuturor celor ce
se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire şi mîntuire. Izvorul apelor vii a ţîşnit din
Stînca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspîntiile drumurilor cîte o cruce sub
care săpau o fîntînă pentru drumeţii cei însetaţi.
Ce înţeles adînc a pus credinţa strămoşilor noştri în aceste cruci cu fîntîni - pe care necredinţa
noastră le lasă să se răstoarne... Ele sînt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei. Un
creştin viu are nevoie neîncetat de această apă vie, de această apă a vieţii, a sufletului.
Întrebaţi pe un medic ce rost are apa în viaţa noastră cea trupească şi veţi afla că ea îndeplineşte
slujba cea mare de a face sînge. Fără apă n-am avea sînge! Fără apa cea vie n-am avea viaţa
sufletească. Apa cea vie este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa după care însetează sufletul
nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru. Aceasta este apa cea vie despre care vorbeşte
Domnul. Aceasta este apa după care însetează sufletul nostru. Sufletul nostru îşi are şi el setea lui.
Lumea nu poate astîmpăra şi sătura această sete. Lumea n-are nici un picur de apă pentru această
sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de mai jos. Lumea aceasta este un pustiu al
păcatului. Este un pămînt pustiu şi fără de apă sufletească. Sufletul piere de sete în această
pustietate. Nici un izvor, nici o picătură de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. Îmi
însetează sufletul după Tine, îmi tînjeşte trupul după Tine, într-un pămînt sec, uscat şi fără apă
(Psalm 63, 1). Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa şi nici filozofia
nu pot astîpăra setea sufletului. Ca norii şi vîndul fără de ploaie (Prov. 25, 14), aşa e şi lumea
cu lucruril ei faţă de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi toate bucuriile lumii sînt
nişte nori fără apă (Iuda 12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de
sete sub aceşti nori fără de apă. O sută de filozofi nu pot face la patul unui bolnav cît poate face un
psalm, o rugăciune! Toate avuţiile şi desfătările lumii nu pot da pacea, bucuria şi liniştea sufletească
pe care o are cel credincios.
Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus
Mîntuitorul. În mijlocul apelor mării poţi muri de sete! Apele mării nu pot astîmpăra setea. Întocmai
aşa sînt şi apele lumii. Ele nu astîmpără setea sufletului. Sufletul moare de sete în valurile lumii.
setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu Izvorul apelor vii ce ţeşneşte din Stînca
Golgotei, cu darurile ce ni le dă Jertfa Crucii.
O, ce dar mare este aceasta, însă vai, ce puţini sînt cei care îl folosesc! Cît de puţini sînt acei
care se adapă din izvorul apelor vii... De ce? Pentru că nu cunosc oamenii nici apa cea vie şi n-au
nici setea sufletească. Iar pricina acestor două lucruri este una singură: nu-L cunosc oamenii cu
adevărat pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfîntă. N-au gustat cu
adevărat din apa cea vie ce ţeşneşte din Stînca Golgotei, pentru că cel care a gustat din apa aceasta
află, dintr-o dată, că toate dulceţile acestei lumi sînt gunoaie şi amărăciuni.
E plină lumea de oameni care şi-au pierdut setea cea sufletească. Le-a furat-o diavolul şi
nepăsarea de cele sufleteşti.
Femeia samarineancă ne arată şi calea cum să aflăm apa cea vie şi să ne cîştigăm setea cea
sufletească. Domnul îi zice: De ai fi ştiu tu cine este Cel ce vorbeşte cu tine, n-ai vorbi aşa... nu te-ai
mira de apa cea vie de care vorbesc Eu...
 Aici este cheia aflării apelor vii: aflarea şi cunoaşterea Mîntuitorului. Samarineanca a aflat apa
cea vie vorbind cu Domnul, Aflînd că Cel care vorbeşte cu ea cunoaşte viaţa sa şi trecutul său cel
păcătos. Apa vieţii se află şi azi tot aşa: punîndu-ţi viaţa şi păcatele tale în faţa Mîntuitorului şi
vorbind cu El prin rugăciune.
După ce L-a aflat pe Domnul, samarineanca s-a făcut şi ea o vestitoare; a alergat în cetate,
strigîndu-i pe oameni: Veniţi la Domnul!
Dintr-o femeie păcătoasă, ce avusese şase bărbaţi, se face o vestitoare a Domnului. Minunea
aceasta se petrece şi azi. Toţi cei care Îl află cu adevărat pe Domnul şi gustă din izvoarele apelor vii
devin şi ei nişte vestitori ai Domnului, ca să se împlinească cuvintele Lui, că o astfel de apă se
preface în ei înşişi în izvor de apă săltătoare.
Însă vai, ce puţini sînt aceştia! Cei mai mulţi se adapă cu apele lumii şi ale păcatelor (alcool,
patimi şi desfătări lumeşti). Poporul Meu, zice Domnul, M-a părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi
şi-a săpat fîntîni crăpate care nu ţin apă (Ier. 2, 13). Aceste fîntîni cu apă moartă sînt plăcerile,
poftele, lăcomia de bani, de averi şi alţi idoli.
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului! Eu mă gîndesc, cu lacrimi în ochi, la cei mulţi, mulţi, care au
pierdut setea cea sufletească. Lumea de azi e plină de cei care însetează după otravă şi se adapă cu
otravă. Ah, nenorociţii de ei! Să-i ajutăm, iubiţii mei, să-i ajutăm pe aceşti nenorociţi să-şi recapete
setea cea sufletească.
Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu faţă de apa cea vie, faţă de apa vieţii? Eu îţi zic
cuvintele Domnului: O, de ai cunoaşte tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu, puterea şi
binecuvîntarea ce se revarsă în viaţa ta după ce ţi-ai adăpat sufletul cu izvorul apelor vii!... Deci să
luămaminte. Şi lumea aceasta îşi are setea ei şi apa ei. Dar cine e cuprins de setea asta şi bea din apa
asta nu se mai satură. Beţivul, lacomul, desfrînatul, etc. sînt cuprinşi de o sete de care nu mai pot
scăpa. Cu cît beau, tot mai mult ar bea! Faţă de această sete rea, setea mîntuirii sufleteşti se adapă
dintr-un izvor ce satură sufletul omului şi îi dă o nespusă bucurie şi mulţumire sufletească.
De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, zice Domnul. Domnul Isus pe toţi ne cheamă să
bem din apa cea vie. Să bem pînă la revărsare. Din inima noastră să curgă, să se reverse aceste ape
şi pentru alţii. Să le dăm şi altora să guste din izvorul cel mare al apelor vii. Gustă, dragă suflete,
gustă din această apă, şi atunci Domnul va sătura sufletul tău în timp de secetă şi va întări oasele
tale şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor ce nu-i scade apa (Isaia 58, 11). Vei fi atunci
un izvor prin care mulţi vor fi aduşi la Izvorul cel mare al apelor vii.

Rugăciune

Isus, Preadulcele meu Mîntuitor! Eu Te-am aflat într-un pămînt pustiu şi fără apă (Isaia 62,
3). Cînd era să mă prăpădesc de foame şi sete, m-ai ajutat să Te aflu pe Tine Doamne, mana cea
cerească şi apa cea vie. Cînd era să mor de sete, într-un pămînt şi fără de apă, am auzit glasul Tău
cel dulce: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (Ioan 7, 37). Cei însetaţi veniţi la
ape! Veniţi şi luaţi fără aur şi fără d eplată (Isaia 55, 1). Slăvit să fii Doamne, că mi-ai ajutat să
gust şi eu din apa cea vie ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea sfîntă! Pînă în clipa cînd moartea va
veni să-mi închidă graiul, eu voi striga şi voi cînta neîncetat: O, ca valuri de îndurare, de iertare, de
pace, de viaţă şi de mîntuire curg din Crucea Răstignirii Tale şi vor curge mereu pînă la sfîrşitul
veacurilor! Pretutindeni pe unde curg aceste ape, este viaţă... înverzesc pomii şi învie oamenii
(Ezec. 47, 1-13). Şi eu eram un pom ce sta gata să se usuce de tot şi să fie aruncat în foc. Dar
au venit apele Tale cele vii, şi pomul meu s-a vindecat şi a început a înverzi şi înflori. O, lasă
Preabunule Doamne, apele Tale cele vii să curgă mereu pe lîngă el, pentru ca roadă să-şi dea la
vremea sa (Psalm 1, 13). O ajută-mi Doamne, ca pînă la sfîrşitul vieţii mele să simt o sete tot
mai mare după apele cele vii ce se revarsă din scaunul de domnie al Mielului (Apoc. 22, 1).
Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! (Psalm
42, 1). Ajută-mă Doamne, să mă adap pînă la revărsare, din apa Ta cea vie şi să fiu ca o grădină
udată şi ca un izvor căruia nu-i scade apa (Isaia 58, 11), ca să pot aduce şi eu pe alţii la
Izvorul cel mare al apelor vii, ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea sfîntă...
 Evanghelia duminicii a 6-a după Paşti
A orbului
Ceva despre orbia cea sufletească

1. Cînd trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere.

2. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a
născut orb?
3 - Isus a răspuns: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate
în el lucrările lui Dumnezeu.
4. Cît este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, cînd nimeni nu mai
poate să lucreze.
5. Cît sînt în lume, sînt Lumina lumii.
6. După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pămînt şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii
orbului cu tina aceasta,
7. şi i-a zis: Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care, tălmăcit, înseamnă: Trimis). El s-a
dus, s-a spălat, şi s-a întors văzînd bine.
8. Vecinii şi cei ce-l cunoscuseră mai înainte ca cerşetor, ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi
cerşea?
9. Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu, dar seamănă cu el. Şi el însuşi zicea: Eu sînt.
10. Deci i-au zis: Cum ţi s-au deschis ochii?
11. El a răspuns: Omul acela, căruia i se zice Isus, a făcut tină, mi-a uns ochii, şi mi-a zis: Du-te la
scăldătoarea Siloamului, şi spală-te. M-am dus, m-am spălat, şi mi-am căpătat vederea.
12. Unde este omul acela?, l-au întrebat ei. El a răspuns: Nu ştiu.
13. Au adus la farisei pe cel ce fusese orb mai înainte.
14. Şi era o zi de sabat cînd făcuse Isus tină, şi-i deschisese ochii.
15. Din nou, fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a căpătat vederea. Şi el le-a zis: Mi-a pus tină pe
ochi, m-am spălat, şi văd.
16. Atunci unii din farisei au început să zică: Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu
ţine Sabatul. Alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne? Şi era dezbinare
între ei.
17. Iarăşi au întrebat pe orb: Tu ce zici despre El, în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii? Este un
prooroc, le-a răspuns el.
18. Iudeii n-au crezut că fusese orb şi că îşi căpătase vederea, pînă n-au chemat pe părinţii lui.
19. Şi cînd i-au venit părinţii, i-au întrebat: Acesta este fiul vostru, care spuneţi că s-a născut orb?
Cum dar vede acum?
20. Drept răspuns, părinţii lui au zis: Ştim că acesta este fiul nostru, şi că s-a născut orb.
21. Dar cum vede acum, sau cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vîrstă, el singur
poate vorbi despre ce-l priveşte.
22. Părinţii lui au zis aceste lucruri pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărîseră acum că,
dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.
23. De aceea au zis părinţii lui: Este în vîrstă, întrebaţi-l pe el.
24. Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb, şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu: noi
ştim că omul acesta este un păcătos.
25. El a răspuns: Dacă este un păcătos, nu ştiu, eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.
26. Iarăşi l-au întrebat: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?
27. Acum v-am spus, le-a răspuns el, şi n-aţi ascultat. Pentru ce voiţi să mai auziţi încă o dată?
Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!
28. Ei l-au ocărît, şi i-au zis: Tu eşti ucenicul Lui; noi sîntem ucenicii lui Moise.
29. Ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este.
30. Aici este mirarea, le-a răspuns omul acela, că voi nu ştiţi de unde este, şi totuşi El mi-a deschis
ochii.
31. Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia
Lui, pe acela îl ascultă.
32. De cînd este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.
33. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.
34. Tu eşti născut cu totul în păcat, i-au răspuns ei, şi vrei să ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară.
35. Isus a auzit că l-au dat afară şi cînd l-a găsit, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
36. El a răspuns: Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?
37. L-ai şi văzut, i-a zis Isus, şi cel care vorbeşte cu tine, Acela este.
38. Cred, Doamne, I-a zis el. Şi I s-a închinat.
39. Apoi, Isus a zis: Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd, să vadă, şi cei
ce văd să ajungă orbi.
40. Unii din fariseii care erau lîngă El, cînd au auzit aceste vorbe, I-au zis: Doar n-om fi şi noi
orbi!
41. Dacă aţi fi orbi, le-a răspuns Isus, n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: Vedem. Tocmai de aceea,
păcatul vostru rămîne (Ioan 9, 1-41).

Plină de adînci învăţături sufleteşti este Evanghelia din această duminică, dar plină şi de o
grozavă mustrare şi judecată cerească.
Mersul acestei Evangheliei este aceasta: Eu, Domnul Isus, am venit într-o lume ce-şi pierduse şi
lumina cea sufletească şi vederea cea sufletească. Eu le-am adus pe amîndouă. Am adus şi lumina
lumii (Ioan 8, 12), şi am adus şi vederea cea sufletească. Le-am adus pe amîndouă, pentru că,
de asemenea numai lumina, cei orbi n-aveau nici un folos de ea. Şi iarăşi, de vindecam numai orbia
cea sufletească, ce era să facă oamenii cu ochii fără lumină?
Isus Mîntuitorul a adus în lume şi lumina vieţii şi doctoria cu care să ne ungem ochii ca să
vedem această lumină (Apoc. 3, 18). Toţi cîţi L-au primit şi El primesc pe Domnul şi doctoria
adusă de El (Jertfa şi darurile Crucii) se tămăduiesc îndată de orbia cea sufletească şi de toate bolile
cele sufleteşti. Domnul a venit să dea orbilor vedere (Luca 4, 18). Milioane şi milioane de orbi
s-au vindecat şi se vindecă prin Evanghelia Lui. Întrebarea este însă: S-au tămăduit oare toţi cei orbi
cu sufletul pe timpul Mîntuitorului? Ba! Cei mai mulţi au stăruit în orbie sufletească. N-au primit
nici lumina vieţii, nici pe Doctorul ce venise să-i tămăduiască de orbie.
Şi oare, astăzi este mai altcum? Ba! Lucrurile parcă se petrec exact ca pe timpul Mîntuitorului.
Lumina a venit în lume, dar oamenii stăruie în păcate şi orbie sufletească. E plină lumea de cei orbi
cu sufletul, e plină lumea de orbie sufletească. Aceştia nu vor avea răspuns pentru orbia lor. Un fel
de orbi din naştere sînt şi cei mai mulţi dintre oamenii de azi.
E adevărat că Taina Sfîntului Botez le-a deschis ochi şi vedere sufletească, duhovnicească, dar
şi-au pierdut aceşti ochi în boala păcatelor.
Grozavă este orbia cea sufletească! Cred că e prisos să o arăt şi să vorbesc despre ea mai
îndeaproape. Beţivii, desfrînaţii, zavistuitorii, zgerciţii, etc, sînt tot atîţia orbi cu sufletul. Voi spune
ensă că tot atît de orbi sînt şi cei ce-şi închipuie că văd... Îşi închipuie că, dacă n-au omorît şi n-au
aprins casa cuiva, au un suflet curat şi o vedere curată. Este şi aceasta o orbie tot atît de grea ca şi
cealaltă.
Toţi sîntem un fel de orbi cu sufletul şi toţi avem lipsă de tămăduire. Tu zici: Sînt bogat şi nu
duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol... Te sfătuiesc să cumperi de
la Mine doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi (Apoc. 3, 17-18).
Evanghelia orbului din naştere ne arată şi calea tămăduirii. Orbul din Evanghelie este o pildă de
credinţă vie şi tare. Cînd Domnul i-a pus tină pe ochi, altul, necredincios, s-ar fi întrebat: Şi cu
leacul ăsta să mă vindec eu de orbie? Dar el a crezut şi, ascultînd cuvîntul Mîntuitorului, s-a dus la
Lacul Siloamului. Credinţă, ascultare şi rugăciune; iată ce se cere din partea noastră spre a primi
tămăduirea bolilor noastre sufleteşti.
Evanghelia aceasta se petrece şi azi. Oamenilor orbiţi de patimi şi fărădelegi deodată li se
deschid ochii cei sufleteşti şi capătă vedere sufletească atunci cînd Îl primesc pe Domnul şi doctoria
Lui. Vai, ce bucurie are un suflet cînd începe a vedea! Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt
mai dulce, mai duios şi mai binecuvîntat decît acesta: Orb am fost şi acuma văd!
Această veste dulce şi binecuvîntată trebuie să o strigăm pe toate drumurile şi noi, cei din
Oastea Domnului. Şi noi eram un fel de orbi (cei mai mulţi, din naştere...). Orbi am fost şi acum
vedem. Prin darurile Scumpului nostru Mîntuitor ne-am recăpătat vederea cea sufletească.
Dar, un lucru ciudat. Orbul cel din naştere a avut multe mustrări şi necazuri după tămăduirea
lui. Evangheliile ne arată precis că oriunde s-au deschis ochi sufleteşti şi s-au tămăduit boli
sufleteşti şi trupeşti, acolo s-au ridicat îndată împotriviri şi mustrări. Aşa a fost şi pe timpul
Mîntuitorului, aşa e şi azi şi aşa va fi pînă la sfîrşitul veacurilor.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că un vecin de-al lui a început a-l batjociri, zicîndu-i:
Da’ ce, te-a oprit Oastea Domnului să nu bei şi s ănu petrecei? De ce-ţi chinuieşti viaţa?... Ostaşul
nostru i-a răspuns foarte cuminte aşa: Pe mine, dragă vecine, nu m-a oprit Oastea Domnului, ci mi
s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit... Nu pentru că mă opreşte Oastea Domnului m-
am lăsat de petreceri şi chefuri, ci pentru că mi s-au deschis ochii şi văd negru c emi se părea înainte
alb. Şi pentru că simt acum amar ce mi se părea înainte dulce.
Foarte bine a răspuns ostaşul nostru, pentru că aceasta este puterea Evangheliei: să îi dai omului
lumina cea adevărată, spre a vedea lumea şi viaţa în lumina cea adevărată. Însă oamenii de azi nu
văd această lumină. Întunericul îl numesc lumină, şi dulcele amar (Isaia 5, 20). Oamenii de
azi rîd cînd pe un om îl cuprinde dorul mîntuirii sufleteşti. Ce lucru dureros se vede în Evanghelia
aceasta! Cînd s-a făcut sănătos orbul din naştere, au orbit fariseii şi cărturarii care îl mustrau că s-a
vindecat sîmbăta. Fariseii şi cărturarii erau oameni învăţaţi, însă pentru Evanghelia mîntuirii
sufleteşti erau orbi. Foarte bine le-a zis Isus că El a venit ca acei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să
ajungă orbi (Ioan 9, 30).
Şi oare astăzi nu este tot aşa?
În atîtea şi atîtea lucruri, cărturarii satelor au sărit şi sar asupra celor din Oastea Domnului cu
mustrări că, îndemnînd pe oameni să se lase de jocuri şi beţii, strică legea şi datinile poporului!
Într-un sat din Moldova, un cărturar (învăţător) a început a-i mustra pe ostaşi zicînd:
- Mă proştilor, da’ unde aţi învăţat voi teologie, să citiţi în Scriptură şi să vorbiţi în predică? La
treaba asta trebuie ştiinţă, mă!... Şi învăţătură, mă!...
- Noi domnule învăţător, au răspuns foarte bine ostaşii, e adevărat că n-avem învăţătură multă...
sîntem nişte oameni neînvăţaţi... Noi ştim numai atît că mai înainte eram nişte beţivi, suduitori,
ticăloşi, iar acum sîntem nişte nebuni pentru Hristos şi trăim o viaţă nouă... Cum ne-a venit nouă
această schimbare, noi anume nu ştim. Noi ştim numai atît: să dăm slavă lui Dumnezeu, căci morţi
am fost şi am înviat, orbi am fost şi acum vedem (Luca 15, 32).
Cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu e parcă şi azi ascunsă celor înţelepţi şi pricepuţi şi
descoperită celor neînvăţaţi (Matei 11, 25). Adevărate sînt şi azi cuvintele Domnului: Eu am
venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd, să vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi (Ioan
9, 39).
Felul cum se face şi cum se înţelege cultura de azi, apoi de multe ori e o adevărată piedică
pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Despre fericitul Augustin am citit undeva că la început fusese un om foarte învăţat, dar
necredincios. Într-o zi, plimbîndu-se cu un prieten de-al lui, a dat peste un sătean de rînd care citea
în Scriptură.
- Ce faci acolo nene? - a întrebat fericitul Augusin.
- Citesc în Cartea Vieţii - a răspuns omul şi a început să citească mai departe, ciu graiul înalt,
din Evanghelia lui Ioan.
Pe fericitul Augustin l-a mişcat adînc această întîmplare. Plecînd mai departe, a zis către
prietenul său:
- Ce înseamnă, prietene, acest lucru? Oamenii cei neînvăţaţi apucă Împărăţia lui Dumnezeu, iar
noi, învăţaţii, rămîne în pierzare...
Din acea clipă, fericitul Augustin a căpătat alţi ochi şi altă vedere, şi apucînd pe calea mîntuirii
sufleteşti, a trăit o viaţă de sfînt.
Dragă cititorule, în încheiere, eu te întreb: Cum stai tu cu ochii şi cu vederea cea sufletească? Ia
seama că patimile şi păcatele ameninţă neîncetat ochii şi vederea sufletului tău.
Şi tu eşti un orb cînd spui că nu poţi vedea pe aproapele tău. Şi tu eşti un orb cînd nu vezi pe cel
sărac, bolnav şi necăjit. Şi tu eşti un orb cînd te-ai lăsat cuprins şi aprins de duhul desfrînării şi al
beţiei. Şi tu eşti un orb cînd nu vezi semnele şi arătările ce ţi le scoate Domnul în calea vieţii, să te
întoarcă din pieire. Şi tu eşti un orb cînd spui că viaţa asta trebuie să ţi-o petreci în cît mai multe
pofte şi plăceri păcătoase. De această cumplită boală a orbiei sufleteşti numai Mîntuitorul te poate
tămădui. De orbia cea sufletească poţi scăpa numai cînd L-ai primit cu adevărat pe Mîntuitorul.
Cînd ţi-ai predat viaţa Domnului, cînd ai căzut la Crucea Lui şi Sîngele Său a picurat peste tine şi
peste păcatele tale, cînd te-ai hotărît la o viaţă nouă cu Domnul. Atunci deodată capeţi alţi ochi şi
altă vedere, aşa precum şi ap. Pavel a primit altă vedere şi altă purtare cînd, pe drumul Damascului,
s-a întîlnit cu Mîntuitorul.
Suflete dragă! Aleargă cu boala ta la Isus, Doctorul nostru Cel Mare şi te roagă Lui, zicînd:
Luminează Hristoase ochii sufletului meu, ca nu cmva să adorm în păcate de moarte. FIind orbit la
ochii sufletului, vin la Tine Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, strigînd către Tine cu căinţă: Ai
milă de mine, Cela ce eşti lesne iertător!

Cum predica un orb din naştere

Un orb cerşea într-un colţ de stradă. Mai mulţi trecători începură a-l compătimi că nu vedea
lumea şi lumina.
- O, nu mă compătimiţi pe mine, răspunse orbul, voi sînteţi mai de compătimit decît mine!
- Cum aşa? - întrebară trecătorii miraţi, strîngîndu-se grămadă în jurul lui.
- Apoi, dragii mei, începu orbul, eu ascult ce vorbesc cei care trec pe lîngă mine şi aud vorbe ca
acestea: Uite ce frumoasă-i aceea şi aceea!... Uite, tu, soro, ce urîtă-i aceea şi aceea, parcă-i mama
pădurii!... Uite cît de rău îi stă pălăria!... Uite la nerodul acela şi acela!... Uite la neroada aceea şi
aceea!... Uite pe acela şi acela cum mi-l scoate Iuda în drum! Şi aşa mai departe, ascult eu despre ce
văd oamenii cu ochii lor. Auzind aceste vorbe, mă înfior şi mă întreb: Oare pentru asta le-a dat
Bunul Dumnezeu vederea ochilor? Oare o astfel de vedere nu-i ea o orbie sufletească mai
groazgrozavă decît orbia mea cea trupească? Voi sînteţi, dragii mei, mai de compătimit decît mine,
pentru că voi vă mînjiţi şi vă murdăriţi neîncetat ochii cu cel de fel de privelişti păcătoase, pe cînd
eu îmi păstrez vederea ochilor curată pînă în clipa în care Îl voi vedea pe Scumpul meu Mîntuitor.
Eu nu văd nimic pînă în clipa în care Îl voi vedea pe Domnul. Eu îmi cruţ vederea pentru eel.
Trecătorii rămaseră ruşinaţi. Orbul le-a spus un adevăr usturător; un adevăr ce trebuie să usture
şi pe mulţi, mulţi dintre creştinii de azi care îşi murdăresc ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase.

Evanghelia duminicii a 7-a după Paşti

A Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
Isus - Mijlocitor între noi şi Dumnezeu

1. După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe
Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,
2. după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-
ai dat Tu.
3. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus
Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
4. Eu Te-am proslăvit pe pămînt, am sfîrşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.
5. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi
lumea.
6. Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai
dat; şi ei au păzit Cuvîntul Tău.
7. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu, vine de la Tine.
8. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că
de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
9. Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sînt
ai Tăi:
10. tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, şi Eu sînt proslăvit în ei.
11. Eu nu mai sînt în lume, dar ei sînt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău
pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum sîntem şi Noi.
12. Cînd eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat
şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13. Dar acum Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe cînd sînt încă în lume, pentru ca să aibă în
ei bucuria Mea deplină (Ioan 17, 1-13).
Evanghelia acestei duminici cuprinde rugăciunea pe care Isus Mîntuitorul a rostit-o ca un fel de
încheiere a Lucrării Sale pe pămînt.
Această rugăciune a Mîntuitorului era un fel de raport ceresc. Cu această rugăciune, Mîntuitorul
Îşi încheia chemarea şi Lucrarea Sa de Învăţător: Părinte Ceresc! - zicea Mîntuitorul - am sfîrşit
Lucrarea ce Mi-ai dat-o s-o fac. Luînd chip d eom şi umblînd pe pămînt timp de trei ani de zile, i-
am învăţat pe oameni toate tainele mîntuirii... Rămîne ca ei să primească şi să asculte învăţăturile
Mele...
Această rugăciune a fost pe urmă întregită şi cu cealaltă Lucrare a Domnului: cu Jertfa ispăşirii.
Sus, pe Crucea Golgotei, în clipele cînd Domnul Şi-a dar Duhul, s-a auzit raportul de încheiere a
Lucrării Mîntuitorului: S-a sfîrşit! (Ioan 19, 30). Prin aceste cuvinte, Domnul zicea: Părinte,
am isprăvit şi chemarea Mea de Ispăşitor al omenirii!... N-am fost în lume numai Învăţător, ci şi
Ispăşitor de păcate... Am săvîrşit şi Jertfa cea mare a izbăvirii... Am luat asupra Mea păcatele
oamenilor şi le-am răstignit pe Crucea Golgotei; rămîne ca oamenii să primească Jertfa Mea, ca să
fie biruitori asupra păcatelor, să se poată curăţi de păcate prin Sîngele Meu şi să fie una cu Noi.
Ah, ce plin de fior şi de măreţie este raportul pe care Domnul Isus îl spune în această
Evanghelie! În el se cuprinde mîntuirea lumii, el cuprinde facerea a doua a lumii şi renaşterea ei
prin Jertfa Golgotei.
Dar acest raport stă în faţa noastră şi cu o groaznică răspundere. Raportul stă în faţa noastră cu
o întrebare deschisă: Am primit noi învăţăturile Mîntuitorului şi Jertfa Lui cea sfîntă?
Dragă cititorule! Raportul şi rugăciunea Mîntuitorului din Evanghelia de duminică stau cu o
întrebare deschisă şi în faţa ta. Domnul a săvîrşit Lucrarea ce I s-a dat. Eu te întreb: Cum stau tu
faţă de această Lucrare? El ţi-a deschis şi ţie darul iertării păcatelor, prin Scump Sîngele Lui... Ai
primit tu acest dar?
Domnul ne-a cîştigat totul prin Jertfa Lui cea sfîntă. El ne îmbie cu un dar ce ne poate face fiii
lui Dumnezeu. Este însă întrebarea: Am primit noi acest dar?
Viaţa şi traiul nostru arată că nu l-am primit. Lumea de azi e plină, mai tare ca oricînd, de
răutăţi, în sensul că n-am primit cu adevărat darul şi mîntuirea ce ni le-a cîştigat Mîntuitorul cu
Scump Sîngele Lui.
Raportul şi rugăciunea Mîntuitorului din Evanghelia acestei duminici este o teribilă mustrare
pentru creştinătatea de azi. Domnul ne-a cîştigat totul, dar noi n-am primit aproape nimic. Domnul
ne îmbie cu darul şi puterea de a ne face fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), dar noi nu primim
acest dar; de aceea sîntem mai departe ca oricînd de a fi copii ai lui Dumnezeu şi fraţi laolaltă.
Rugăciunea Mîntuitorului din Evanghelia aceasta stă în faţa celor care stăruie în păcate şi fărădelegi
cu o groaznică răspundere; stă cu răspunderea din cuvintele Lui: Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi
spus, n-ar avea păcat, dar acum nu au nici un răspuns pentru păcatul lor. Dacă Mîntuitorul n-ar fi
murit pentru noi şi nu ne-ar fi lăsat darurile mîntuirii, am avea o scuză, o dezvinovăţire, pentru
păcatele noastre. Dar El ne-a lăsat toate darurile; cei ce nu primesc aceste daruri nici un răspuns nu
vor avea în Ziua Judecăţii. Vai celor ce nu primesc darurile mîntuirii aduse în lume de Scumpul
nostru Mîntuitor! O veşnicie întreagă vor plînge că n-au primit aceste daruri.
Citiţi cu luare aminte această Evanghelie, cu întregul capitol 17 de la Ioan. În ea se află toată
tăria mîntuirii noastre sufleteşti: Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul
Dumnezeu Adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimes Tu. Începutul şi sfîrşitul mîntuirii noastre
acesta este: să cunoşti pe Dumnezeu şi pe Fiul Său Cel Sfînt. Dar cine nu cunoaşte pe Dumnezeu şi
pe Isus Hristos? - vă veţi întreba voi, miraţi... Ce învăţătură nouă este aceasta, cînd şi pruncii o
cunosc?... Eu însă cutez a spune că oamenii nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu
Îl putem cunoaşte cu adevărat numai prin Isus Hristos, care ne-a împăcat cu Dumnezeu, prin
moartea Lui (Rom. 5, 10) şi ne-a făcut fiii Lui. Cei mai mulţi oameni cunosc şi azi tot numai pe
Dumnezeul din Vechiul Testament, care pedepseşte şi porunceşte să nu faci ceea şi ceea. Dar nu-L
cunosc pe Dumnezeu prin Isus Mîntuitorul, care a venit aducîndu-ne dar şi putere să ne facem - prin
Jertfa Lui - fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12) şi să putem trăi o viaţă după voia Lui.
Evanghelia de faţă ne aduce o veste scumpă şi dulce: Isus Se roagă pentru noi. El mijloceşte
pentru noi şi mîntuirea noastră. Pe Isus Hristos trebuie să-L cunoaştem şi să-L primim ca pe Marele
Mijlocitor dintre noi şi Dumnezeu. Căci Unul este Dumnezeu, Unul şi Mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni: Omul Isus Hristos, care pe Sine Însuşi S-a dat preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Tim.
2, 5-6). Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.
El este Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii
lumi (1 Ioan 2, 1-2). Taina vieţii celei adevărate creştineşti aceasta este: să-L primeşti pe
Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea sfîntă şi prin El să trăieşti o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, ca un
copil iubit al Lui. În aceasta vrea Isus să-l facă pe fiecare om desăvîrşit, cum spune aici în
Evanghelie.
Însă cei mai mulţi creştini n-au primit în chipul acesta pe Mîntuitorul şi de aceea nu este putere
creştinească în viaţa lor. Eu socot că şi viaţa poporului nostru este prea săracă în roadele faptelor de
putere creştinească; şi asta, tocmai din pricină că Isus Mîntuitorul şi Mijlocitorul nu stă deajuns în
mijlocul vieţii noastre sufleteşti.
Evanghelia de azi este un strigăt de osîndă pentru cei care stăruie în necredinţă şi nepăsare de
cele sufleteşti. Dar pe de altă parete, ah, ce veste dulce ne aduce această Evanghelie celor care trăim
o viaţă cu Domnul! Ne aduce vestea cea scumpă că Domnul Se roagă şi mijloceşte pentru noi şi
păcatele noastre. Domnul ne ajută să trăim în lume, dar să nu fim din lume. Să trăim în lume, dar nu
în modele şi răutăţile lumii.
Creştinătatea cea mare trăieşte azi în păcatele şi modele acestei lumi. Vai, ce minciună mare
este o astfel de creştinătate! Şi vai, cît de mulţi creştini trăiesc în această minciună! Ei îşi închipuie
că pot ajunge în Canaan înainte de a ieşi din Egipt.
Evanghelia ne spune şi aici că toţi cei care am ieşit din lume vom fi urîţi şi prigoniţi. Şi lumea i-
a urît, pentru că ei nu sînt din lume, după cum Eu nu sînt din lume (Ioan 17, 14). Lumea şi
oamenii cei lumeşti nu pot suferi pe cei care au ieşit din lume, din răutăţile şi păcatele lumii. Aşa a
fost pe timpul Mîntuitorului, aşa e şi azi şi aşa va fi pînă la sfîrşitul veacurilor. Dar această ură şi
prigoană a lumii nu poate absolut cu nimic să ne amărască sufletul şi dulceaţa pe care ne-o dă viaţa
cea trăită cu Domnul. Dimpotrivă, avem plăcere în suferinţe şi prigoane pentru Hristos şi pentru
sufletul nostru (2 Cor. 12, 10).
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce Evanghelia aceasta, cu rugăciunea din cap. 17 de la Ioan!
Sfîrşitul acestei rugăciuni ne spune că Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos Se roagă ca Acolo
unde este El, să putem ajunge şi noi: Tată, vreau ca acolo unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi
aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai
iubit înainte de întemeierea lumii (Ioan 17, 24).
Ce veste minunată!

Rugăciune

Isuse, Preadulcele nostru Mîntuitor, prin Jertfa Ta şi rugăciunile Tale, învredniceşte-ne şi pe noi
să dobîndim locul cel minunat; să vedem slava Ta; să petrecem cu Tine şi să Te slăvim pe Tine în
vecii vecilor. Amin.

Evanghelia duminicii a 8-a după Paşti

A Rusaliilor
La Praznicul Pogorîrii Duhului Sfînt

1. În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc.

2. Deodată, a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vînt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau
ei.
3. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat cîte una pe fiecare din
ei.
4. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să
vorbească.
5. Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer.
6. Cînd s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită, pentru că fiecare îi
auzea vorbind în limba lui.
7. Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: Toţi aceştia care vorbesc, nu sînt Galileeni?
8. Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?
9. Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudea, Capadocia, Pont, Asia,
10. Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi,
11. Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!
12. Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: Ce vrea să zică aceasta?
13. Dar alţii îşi băteau joc, şi ziceau: Sînt plini de must! (Fap. Ap. 2, 1-13).
Pogorîrea Duhului Sfînt se află istorisită pe larg la Faptele Apostolilor, cap. 2. Vă rog să o citiţi
şi de acolo cu băgare de seamă, căci e plină de învăţături sufleteşti. Vom cerceta şi noi aici cîteva.
Mai întîi, ne spune Scriptura că apostolii aşteptau Pogorîrea Duhului Sfînt toţi împreună,
adunaţi la un loc, unde se rugau. Aceasta e şi azi cerinţa şi pregătirea sufletească pentru primirea
Duhului Sfînt: retragerea din zgomotul lumii, retragerea din păcate, rugăciunea stăruitoare şi dorinţa
după mîntuire sufletească. Cei mai mulţi creştini trăiesc după duhul care este acum în lume (Efes.
2, 2), iar în duhul acestei lumi sînt fel de fel de mode şi moravuri păgîne, ca: beţii, jocuri,
petreceri, destrăbălări, înşelăciuni, glume, vorbe urîte, etc. Acest duh este cea mai mare piedică
pentru primirea Duhului Sfînt.
Ne spune mai departe Scriptura că Duhul Sfînt S-a Pogorît cu vuiet mare şi cu limbi de foc.
Duhul Sfînt e şi azi în chipul şi puterea focului, căci precum focul cel pămîntesc preface lutul cel
moale în vas vîrtos, aşa şi focul Duhului Sfînt, cînd cuprinde un suflet, îl face mai tare decît fierul,
aşa că păcatul nu-l mai poate strica (Sf. Ioan Gură de Aur).
O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul apostolilor după Pogorîrea şi primirea Duhului
Sfînt! Toate îndoielile, toată frica au fugit din sufletul lor şi i-a cuprins o nespusă tărie, însufleţire,
curaj, înţelepciune, rîvnă şi putere cu care au cucerit o lume întreagă, răbdînd pentru Hristos lipsuri,
batjocuri, ocări, prigoane şi moarte. Această minunată schimbare şi această minunată putere se
sălăşluieşte şi în noi cînd primim darul şi harul Duhului Sfînt. Fără acest dar sîntem încă numai un
vas de lut al olarului, vas pe care încă nu l-a ars focul.
Scriptura ne spune mai departe că Pogorîrea Duhului Sfînt a făcut un viu răsunet şi o mare
schimbare nu numai în sufletul apostolilor, ci şi în sufletele celor din apropierea lor. S-a adunat
mulţime mare de oameni şi s-au tulburat - zice Scriptura. Aşa e şi azi. Oriunde se pogoară, oriunde
lucrează şi azi darul Duhului Sfînt se face un vuiet, un răsunet, o mişcare şi o schimbare sufletească.
Bisericile în care preoţii slujesc şi predică avînd focul şi căldura Duhului Sfînt sînt pline de suflete.
Lumina Satelor a făcut şi ea un răsunet în ţară tocmai pentru că e scrisă cu ajutorul Duhului Sfînt.
Scriptura spune că, după Pogorîrea Duhului Sfînt, apostolii au început a vorbi în alte limbi, iar
mulţimea se mira auzindu-i vorbind în limba sa. Minunea a fost aici nu atît schimbarea limbilor, ci
mai ales aceea că apostolii vorbeau la inima mulţimii. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfînt:
străpungerea şi rănirea inimii cu Cuvîntul lui Dumnezeu. În vorbirea ce a ţinut-o ap. Petru, după
Pogorîrea Duhului Sfînt, nu e ceva meşteşug mare în vorbe alese; a cucerit însă cu ea, pentru
mîntuire, trei mii de suflete, pentru că în vorbele lui erau darul şi puterea Duhului Sfînt. Darul
Duhului Sfînt face şi azi schimbarea în limbi. Altă limbă, alt grai şi alte vorbe capătă cel care a
primit darul şi harul Duhului Sfînt.
Dar ce ne spune Scriptura mai departe? Nu toată mulţimea a primit predica lui Petru. Unii îşi
băteau joc şi ziceau despre apostoli că sînt plini de must, adică beţi. Aşa e şi azi. Mulţi, foarte mulţi
oameni nu înţeleg învăţăturile sufleteşti, ba încă şi rîd de ele şi de cei care le predică. Unii citesc,
spre pildă, Lumina Satelor cu evlavie, însă alţii rîd de Oastea Domnului şi de cei care au intrat şi
intră în ea. O, ce duh rău este acum în lume! Unii rîd cînd te laşi de duhul băuturilor şi al patimilor
şi vrei să te îmbeţi cu beţia cea sfîntă a darului şi harului Duhului Sfînt. Dacă ai începe să cînţi
undeva într-o adunare sau într-un loc public o cîntare creştinească, ar zice oamenii că ori eşti beat,
ori nebun. Însă cînd ragi lîngă paharul cu băutură eşti mare viteaz. Oamenii nu cunosc alt duh
întăritor decît băutura pe care o beau, cînd de necaz, cînd de bucurie - adică totdeauna.
O, ce minunată schimbare a făcut Duhul Sfînt în cei trei mii de oameni care au primit botezul şi
darul Duhului Sfînt! Citiţi la Faptele Apostolilor, cap. 2, vers. 41-47, unde se spune că ei petreceau
în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni, în toate zilele erau
în biserică, lăudau pe Dumnezeu şi erau una sufletul şi inima lor. Creştinii cei dintîi au trăit cu
adevărat Evanghelia Mîntuitorului pentru că viaţa lor era cu adevărat cuprinsă, aprinsă şi cîrmuită
de darul şi harul Duhului Sfînt. Din viaţa creştinilor de azi lipseşte darul limbilor de foc şi de aceea
nu se văd între oameni roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea
(Gal. 5, 22), ci se văd în toate părţile roadele trupului: desfrînările, slujba idolilor, vrajba,
sfezile, zavistiile, gîlcevile, teţiile (Gal. 5, 19-21).
În Faptele Apostolilor, la cap. 19, se spune că ap. Pavel a aflat pe unii învăţăcei care încă nu
luaseră Duh Sfînt. Aţi primit Duhul Sfînt? - i-a întrebat ap. Pavel. Nici n-am auzit că este Duh Sfînt,
răspunseră ei. Aşa sînt parcă şi azi cei mai mulţi creştini: n-au primit încă Duh Sfînt, nu este Duh în
gura lor şi în inima lor, în viaţa şi-n purtările lor.
Taina cea mare a vieţii aceasta este: să trăieşti o viaţă aprinsă, cuprinsă şi cîrmuită de darul şi
harul Duhului Sfînt.
Trăieşti tu, cititorule, o astfel de viaţă?

Le legatul grîului

În lumea plugarilor, este un lucru ştiut că la legatul grîului trebuie un pic de vînt, o adiere fără
de care grîul nu poate lega rod. O, de-ar şti oamenii că şi în lumea noastră sufletească trebuie să
sufle vîntul şi adierea Duhului Sfînt fără de care nu putem lega roade de fapte bune! Despre acest
vînt zicea Isus, noaptea, către Nicodim, că face naşterea din nou (Ioan 3).

Locul în care nu suflă vîntul

În Elveţia este un ţinut ferit de orice vînt, însă vai de oamenii care trăiesc acolo; sînt aproape
toţi nesănătoşi, guşaţi şi plini de boli. Aşa este şi viaţa oamenilor peste care nu suflă vîntul şi
adierea Duhului Sfînt: plini de boli sufleteşti.

Evanghelia duminicii a 1-a după Rusalii

A tuturor sfinţilor
Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

32. De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea

Tatălui Meu care este în ceruri;
33. dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui
Meu care este în ceruri.
34. Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa.
36. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine
iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 32, 37).
28. Petru a început să-I zică: Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.
29. Isus a răspuns: Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori,
sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie,
30. şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame,
copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.
31. Mulţi din cei dintîi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintîi (Marcu
10, 28-31).
În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o Evanghelie
ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem
că această Evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare
creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele
Tatălui ceresc. Fiţi şi voi sfinţi în toată viaţa - scrie ap. Petru creştinilor - căci este scris: Fiţi sfinţi,
căcu E sînt Sfînt (1 Petru 1, 16). Ap. Pavel, în epistolele sale, de multe ori agrăieşte pe
creştini sfinţi (Fil. 4, 22).
Cum se cîştigă această sfinţenie? Ne-o spune Evanghelia: întîi, mărturisindu-L pe Hristos, iar
apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pămîntesc.
Domnul a zis: De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu
înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă
voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 10, 32-33).
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintîi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era
persecutată de evrei şi de păgîni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna să alegi între moarte
şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana,
nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Isus Hristos au încetat demult, dar
mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin
vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin rabdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu
eşti - şi trebuie să fii - un mărturisitor al lui Hristos. Iar pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele
cele tale şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al
lui Hristos, aşa după cum faptele tale sînt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un
mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgînii care umblau să-i despartă pe creştini
de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte.
Azi, prigoanele păgînilor vrăjmaşi au încetat. A rămas însă un alt vrăjmaş: diavolul, vrăjmaşul
cel mare, care umblă după creştini să-i despartă de mărturisirea lui Hristos. Diavolul pune în faţa
omului ispitele, patimile şi păcatele; de cîte ori omul le alege pe acestea, s-a lepădat de Hristos, L-a
tăgăduit pe Hristos, s-a despărţit de Hristos şi a rămas cu păcatul, cu moartea. Mărturisirea lui
Hristos înseamnă şi azi să alegi între moartea şi viaţa cea sufletească.
Ah, cu cîtă uşurinţă se leapădă creştinii de azi de mărturisirea lui Isus Hristos! Cei dintîi creştini
mai bine sufereau chinuri şi moarte, decît să-L tăgăduiască pe Hristos. Vieţile Sfinţilor şi istoria
celor dintîi creştinii sînt pline cu măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Iată o pildă din cele multe:
Pe vremea persecuţiei pe care împăratul arian Valens o dezlănţuia împotriva drept
credincioşilor, Sf. Vasile cel Mare a fost chemat de prefectul locului, care i-a zis:
- Să-ţi iei cu tine tot ce ai!
- N-am nimic - răspunse Sf. Vasile cel Mare - decît hainele de pe mine şi cartea asta (Scriptura).
- Te voi trimite în exil!
- Pentru mine nu există nici un exil, pentru că pămîntul este al Domnului, oriund em-aţi trimite.
- Te vom omorî!
De asta mă bucur - răspunse Sf. Vasile cel Mare - căci mă trimiteţi în Patria mea cea cerească.
- Siliţi-l să păcătuiască! - zise atunci un alt prefect păgîn.
- Asta ar fi singura pedeapsă, răspunse Sf. Vasile, dar la asta nici toate temniţele şi săbiile din
lume nu mă pot sili.
- Cu astfel de oameni - răspunse prefectul - nu putem isprăvi nimic; daţi-i drumul!...
O Doamne, cît de departe sîntem noi, creştinii de azi, de o astfel de mărturisire! Creştinii de
astăzi se leapădă şi se despart de Hristos pentru toate nimicurile, pentru toate plăcerile, ispitele şi
patimile acestei lumi. Fără nici o prigoană, creştinii de azi se ruşinează de Hristos şi de mărturisirea
Lui. Sînt creştini pe care în veci nu-i auzi vorbind despre Isus Hristos şi mîntuirea sufletului.
Vorbesc despre boi, vaci, gunoi, etc, dar despre Isus Hristos şi sufletul lor le este ruşine să
vorbească. Oare nu este aceasta o tăgăduire a lui Hristos?
A fi un creştin adevărat înseamnă să-ţi dai seama că în fiecare clipă ţi se pune înainte
mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui
Hristos aşa cum ai făcut-o, ascultînd de Domnul sau de diavolul. Mîntuirea sufletului tău începe în
clipa cînd te-ai hotărît la o viaţă nouă cu Domnul şi cu darul Lui, te-ai apucat să-L mărturiseşti clipă
de clipă.
Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi spunea amănunte interesante despre ce a păţit în
zilele dintîi cînd s-a hotărît să înceapă lupta contra păcatelor şi să-L mărturisească pe Domnul în
fiecare clipă şi cu fiecare faptă a sa. În dimineaţa celei dintîi zile - îmi spunea el - m-am ridicat dis
de dimineaţă şi m-am rugat îndelung să-mi dea Dumnezeu putere şi ajutor să-mi pot ţine hotărîrea
luată. Dar, cît ce am isprăvit cu rugăciunea, hop, în curte, cu un vecin certăreţ cu care mai avusesem
de mult eori vorbe slabe. Venea şi acum cu ceva vorbe de ceartă. I-am răspuns cu vorbe bune, am
lăsat după el şi am trecut cu bine peste aceasta. Dar îndată începu femeia cu vorbe la mine că sînt un
slăbănog... că nu-s vrednic să-mi apăr drepturile mele. În vremea asta, iacă vine şi o văduvă săracă
cu rugarea să o împrumut cu nişte bani. De altădată mă scăpam de ea cu o minciună, dar acum
minciuna ar fi însemnat să-L tăgăduiesc pe Hristos. Am ascultat-o. Femeia mea a început şi mai şi...
Eu am plecat la lucru, în cîmp, zicîndu-mi în mine: astea-s atacurile satanei contra hotărîrii mele.
Zile întregi a dat satana aspre atacuri contra hotărîrii mele; eu însă nu m-am lăsat; l-am bătut mereu,
întărindu-mă în rugăciune, pînă în urmă am putut striga plin de bucuria biruinţei: Te-am biruit
satano!...
În partea a doua, ne spune Evanghelia că trebuie să-L iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică
peste iubirea de părinţi, de copii, de soţie, de casă, de averi şi bogăţii. Asta însă nu înseamnă că
trebuie să ne părăsim casele, sau averile, sau familia. Mîntuirea nu înseamnă că trebuie să ieşim din
lume şi să intrăm în atare peşteră sau mînăstire.
Munca şi grija de casă şi de familie sînt o poruncă a Evangheliei: Iar dacă cineva nu poartă grijă
de ai casei a tăgăduit credinţa şi este mai rău decît un păgîn (1 Tim. 5, 8).
Evanghelia ne lasă şi familia, şi casa, şi averea; ne lasă şi dragostea pentru familia şi casa
noastră. Cere însă Evanghelia să nu ne înecăm în grijile şi în dragostea de cele lumeşti şi trecătoare.
Inima noastră trebuie să fie întreagă a Domnului; trebuie să bată pentru Domnul, pentru Patria cea
cerească. Toate averile şi bogăţiile noastre lumeşti trebuie să le socotim gunoaie, pentru a-L putea
dobîndi pe Hristos (Fil. 3, 8).
Scriitorul păgîn Diognet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viaţa celor dintîi
creştini: Aceşti oameni trăiesc în ţara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este sus, în cer; ei
se consideră ca nişte străini în această lume. Ei spun că trăiesc în carne, dar n-ascultă de carne. Ei
trăiesc pe pămînt, dar călătoresc spre cer.
Frumoasă mărturisire! Cît de departe se află viaţa şi creştinătatea noastră de această mărturisire!

Evanghelia duminicii a 2-a după Rusalii

A Sfinţilor români
Despre pescuirea cea sufletească

18. Pe cînd trecea pe lîngă Marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele
său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari.
19. El le-a zis: Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.
20. Îndată, ei au lăsat mrejile, şi au mers după El.
21. De acolo, a mers mai departe, şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan,
fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor Zebedei, şi îşi cîrpeau mrejile. El i-a chemat.
22. Şi îndată, ei au lăsat corabia şi pe tatăl lor, şi au mers după El.
23. Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia
Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod (Matei 4, 18-23).
Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Isus la apostolie pe patru dintre apostoli.
Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o
pescuire mai minunată decît cea pe care o faceţi... Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi
pescui suflete pentru Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din
adîncul pierzării... Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai tîrziu, Domnul a alăturat
la ei încă opt pescuitori de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece
vînători. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să
cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă
lumea; şi n-a putut răzbi. Şi iată, doisprezece pescari au cucerit-o fără să aibă nici putere şi nici
ştiinţă lumească...
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi Lucrarea Duhului Sfînt. Prin cei
doisprezece apostoli a lucrat puterea Duhului Sfînt; a lucrat prin ei Isus Mîntuitorul, prin darul şi
harul Duhului Sfînt. În al doilea rînd, vine rîvna apostolilor. Iar în al treilea rînd, această biruinţă a
fost ajutată şi de rîvna celor care au primit Evanghelia mîntuirii. La începutul creştinismului, fiecare
creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om,
de la suflet la suflet.
Minunată chemare şi groaznică răspundere sufletească au urmaşii apostolilor: episcopii şi
preoţii. Dar vestirea Domnului - între anumite margini - aparţine şi credincioşilor. În cadrul aşa
numitului apostolat laic (apostolatul mirenilor), fiecare adevărat creştin trebuie să fie şi el un
vestitor al Domnului. În cartea despre Oastea Domnului am arătat pe larg acest lucru. Aici voi
spune, pe scurt, că oricine L-a aflat cu adevărat pe Mîntuitorul şi mîntuirea, se face - şi trebuie să se
facă - şi el un vestitor al mîntuirii sufleteşti. Oricine trăieşte cu adevărat Evanghelia se face şi el un
vestitor al Evangheliei Mîntuitorului. Trebuie să se facă şi el un pescuitor de suflete. Se face chiar şi
neştiind el. Se face prin viaţa lui, prin pilda vieţii sale. Un creştin care trăieşte cu adevărat
Evanghelia este o sare binecuvîntată care sărează şi pe alţii; este un aluat ce dospeşte şi pe alţii; este
o lumină care luminează şi altora calea mîntuirii.
Un astfel de creştin este un predicator vestit; este un mare predicator chiar dacă n-ar grăi nici o
vorbă despre tainele mîntuirii. El predică prin faptele sale, prin lipda vieţii sale, şi aceasta este cea
mai puternică predică şi apostolie pentru Domnul. În multe chipuri şi feluri poate pescui suflete
pentru Împărăţia lui Dumnezeu un creştin care-a aflat pe Domnul şi trăieşte o viaţă nouă cu El.
Amintesc cîteva pilde:
Un ostaş al Domnului a făcut pierdută în tren, o carte cu Oglinda inimii omului. S-a nimerit să o
afle tocmai un pătimaş beţiv. A citit-o, s-a cutremurat şi s-a îndreptat, zicîndu-şi în sine: Această
carte mi-a venit ca o chemare trimisă de la Dumnezeu!
Un alt ostaş îmi spunea că s-a gîndit cum ar putea să îndrepte pe un morar care avea năravul de
a înjura cumplit. A trimis la moară un sac cu grîu, iar înăuntru a băgat o predică de la Oastea
Domnului, despră păcatul cel groaznic al sudalmelor. Împreună cu predica a pus şi un bileţel pe care
era scris: Precum piatra zdrobeşte grîul acesta, aşa se va zdrobi şi sufletul celor care înjură pe
Făcătorul. În decursul măcinatului, morarul a dat peste scrisori, le-a citit, s-a înzgrozit şi s-a lăsat de
înjurături.
Alta:
Un tînăr din Oastea Domnului, intrînd în armată, şi-a făcut mai departe, şi la cazarmă,
rugăciunile lui, îngenunchind seara şi dimineaţa lîngă patul său. Camarazii l-au rîs, l-au batjocorit,
dar el a răbdat şi s-a rugat. Peste cîteva luni, mai îngenuncheau cu el încă cinci inşi, iar ceilalţi au
încetat cu batjocurile. Îi biruise puterea credinţei celui care se ruga.
Duhul Sfînt este şi aici Marele nostru Învăţător, care ne învaţă cum trebuie s ălucrăm. Trebuie
însă şi din partea noastră rîvnă, răbdare şi stăruinţă.
Ca preot la ţară, eu locuiam într-o comună prin care curgea un rîu. Am învăţat pescuitul şi îmi
plăcea grozav. Dar mult timp mi-a trebuit pînă am învăţat acest meşteşug.
- Cum trebuie să încep? - l-am întrebat pe un pescar.
- Ţine întinsă undiţa pînă va sări peştele.
- Dar peştele n mai sare...
- Stai, stai, domnule părinte, la treaba asta trebuie răbdare! Întinde undiţa şi azi, şi mîine, pînă
va sări peştele; şi vei învăţa meşteşugul...
Pe urmă mi-am cîştigat răbdarea; o răbdare extraordinară, dar o răbdare însoţită de plăcere, de o
plăcere ce mă ţinea toată ziua cu undiţa întinsă pe marginea apei. De cînd Domnul m-a trimis aici,
la Sibiu, să fac o altfel de pescuire, observ că acelaşi lucru se cere şi la pescuirea cea sufletească:
răbdare, stăruinţă şi plăcere. La pescuirea cea sufletească trebuie, înainte de toate, o extraordinară
răbdare şi stăruinţă, doa ro răbdare împreunată cu plăcere - cu plăcerea sufletească de a vedea
scoţînd un suflet din adîncul fărădelegilor. Şi pe lîngă asta, mai trebuie şi meşteşug şi deprindere.
Trebuie să ştii la fiecare fel de peşte ce fel de rîmă să pui. Trebuie să ştii cum şi cînd să arunci
undiţa. Şi mai presus de toate, nu trebuie să descurajezi cînd se întîmplă de nu poţi prind enimic. S
enimereşte să umbli ziua întreagă; umbli zile întregi, umbli o lună întreagă şi nu poţi pescui nici un
suflet pentru Domnul. Dar asta nu înseamnă să arunci undiţa şi să părăseşti lucru, ci trebuie să stărui
înainte. A sărit undeva un peşte, du-te acolo şi azi, şi mîine, şi poimîine şi întinde mereu undiţa. Nu-
l slăbi pînă nu se prinde în undiţa Evangheliei. Nu alerga cu undiţa de ici-colo, ci pune-ţi ochii pe
un peşte şi stai de el.
Să lucrăm cu rîvnă, răbdare şi stăruinţă, şi Domnul va binecuvînta lucrul nostru. Aici vom
spune ca şi Oastea Domnului se ocupă în special cu pescuirea cea sufletească. Şi voi spune că n-am
descurajat cînd am slobozit această mreajă. Un an de zile am stat cu zece peşti, dar n-am descurajat.
Ştiam că aruncasem mreaja în Numele Domnului, şi pe urmă a venit binecuvîntarea Domnului şi
mreaja s-a umplut de mulţime mare de peşti.
Azi, Oastea Domnului pescuieşte şi cu sacul, cu mreaja cea mare: cu ofensive, serbări, sfinţiri
de steaguri... Voi spune însă că pescuirea cea mai sigură e tot cu undiţa şi tot pescuirea în parte.
Pescuiţi în parte pe fiecare suflet, staţi de el, interesaţi-vă de-aproape de el şi de întărirea lui cea
sufletească.
Fiecare ostaş trebuie să fie un mic pescuitor de suflete. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un
aducător de suflete la Mîntuitorul. Creştinismul nu este un azil de odihnă pentru cei care L-am aflat
pe Domnul. E frumos cînd cineva Îl află pe Domnul, e minunată odihna şi liniştea pe care o dă
Domnul celor ce-L află pe El. Dar Domnul nu vrea să ne retragem în această odihnă. El are lipsă de
pescuitori şi de secerători.
Nu vedeţi cum vuiesc valurile fărădelegilor? Şi nu vedeţi pe cei care se îneacă în ele? Un
creştin adevărat nu poate fi o barcă legată la ţărm în vreme ce alţii se îneacă. El trebuie să fie o
barcă salvatoare, o barcă plutitoare peste valurile fărădelegilor şi o pescuitoare de suflete ce se
îneacă.
Pescuitori, ieşiţi la lucru! Nu vedeţi undiţele diavolului? Nu vedeţi pescuirea lui cea grozavă?
Nu vedeţi ce de argaţi are diavolul şi ce mulţime de peşti prinde? E plină lumea de undiţele şi de
mrejele diavolului. E plină lumea de cei care ajută pescuirea diavolului şi pescuiesc pentru el.
Să-i atragem pe oameni din această pierzare. Să-i scoatem din undiţa lui satana şi să-i aducem
la Domnul. O, c elucru minunat este cînd un suflet păcătos Îl află pe Domnul! Dintr-un pescuitor al
diavolului se face un pescuitor al Domnului.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Aruncaţi undiţele pe tot locul în Numele Domnului.
Pîndiţi pe tot locul şi în toată vremea, să prindeţi atare suflet în cursa unei cărţi bune, a citirii unei
foi religioase, etc... Lucraţi cu rîvnă şi Domnul va răsplăti bogat ostenelile voastre. Amin.

Evanghelia duminicii a 3-a după Rusalii

Despre grijile vieţii
Căutaţi la păsările cerului şi la crinii cîmpului

22. Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;
23. dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este
în tine este întuneric, cît de mare trebuie să fie întunericul acesta!
24. Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea
la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.
25. De aceea, vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, sau ce veţi
bea; nici de trupul vostru, gîndindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decît
hrana, şi trupul mai mult decît îmbrăcămintea?
26. Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în
grînare; şi totuşi, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît
ele?
27. Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorîndu-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?
28. Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe
cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;
29. totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.
30. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe cîmp, care astăzi este, dar mîine va fi
aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
31. Nu vă îngrijoraţi dar, zicînd: Ce vom mînca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?
32. Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru Cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă
de ele.
33. Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra (Matei 6, 22-33).
Una dintre cele mai frumoase Evangheliii este aceasta. Vom tîlcui, pe scurt, învăţăturile din ea.

Luminătorul trupului este ochiul

Domnul a zis: Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin
de lumină (Matei 6, 22).
Ce dar mare ne sînt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea
pămîntească n-ar avea nici un preţ - ar fi o osîndă. Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii
sufleteşti şi fără vedere sufletească; o viaţă de osîndă, o viaţă trăită în zadar. Şi vai, e plină lumea de
astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n-
au această lumină, ochi au, dar nu văd (Psalm 134, 16). Răului îi zic bine şi binelui rău,
întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric (Isaia 5, 20).
Şi viaţa noastră cea sufletească îşi are un ochi al ei: credinţa - inima cea predată Domnului.
Dacă ochiul acesta este stricat, toată viaţa cea sufletească a omului este întunecată.
Sînt apoi ochi şi luminători care au datoria să lumineze şi pe alţii. Şi preotul este un astfel de
luminător. Şi învăţătorul este un astfel de luminător. Şi primarul şi oricine are de la Dumnezeu dar
de înţelepciune şi lumină este un fel de ochi, un fel de luminător.
Ce binecuvîntare este cînd aveţi luminători şi luminează! Dar, o cît de rău este cînd lumina
aceasta este stricată!

Nimeni nu poate sluji la doi domni

Zis-a Domnul: Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt,
sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei
6, 24).
Al tîlcuit aceste cuvinte de atîtea ori şi în atîtea feluri, printoate cărţile d ela Oastea Domnului.
Şi le vom repeta mereu. O, cum n-am eu glas de trîmbiţă cerească să strig aceste cuvinte ale
Domnului, să le audă toţi oamenii! Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai la
răspîntia aceasta: ei îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Diavolul pescuieşte cele
mai multe suflete tocmai la răspîntia aceasta. Îi înşeală satana pe bieţii oameni, şoptindu-le cuvinte
ca acestea: Da’ ce, doar n-o să te faci călugăr! Ţi-ai făcut datoria şi faţă de suflet. Viaţa îşi are şi ea
plăcerile ei. Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, s
ămai şi înjuri, etc.
Cu astfel de şoapte înşeală satana pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui
mamona.
Din înşelăciunea aceasta ies creştinii cei care sînt nici reci, nici în clocot (Apoc. 3, 15). Din
înşelăciunea aceasta ies cei care merg la biserică şi la cîrciumă... ies cei care şi se roagă şi suduie...
ies cei care cred în Dumnezeu, dar şi pe diavolul îl ascultă.
 A trăi o viaţă creştinească înseamnă a avea numai un Domn şi Stăpîn, înseamnă a-L avea pe
Domnul Isus de Stăpîn, Cîrmuitor şi Poruncitor peste inima ta şi viaţa ta.
Uitaţi-vă la stupul de albine! Veţi afla acolo o admirabilă pildă sufletească. Albinele nu suferă
decît o singură matcă. Pe celelalte le alungă sau le omoară.
Ce pildă minunată pentru noi! Aşa trebuie să facă şi stupul cel sufletesc al vieţii noastre: să nu
sufere două mătci, să nu sufere doi stăpîni, să nu sufere doi cîrmuitori. Să sufere numai o singură
matcă, numai un singur Cîrmuitor, numai un singur Conducător: pe Isus, Domnul şi Mîntuitorul
sufletelor noastre. Albinele ştiu ele bine de ce nu suferă două mătci. Pentru că atunci, în stupul lor,
n-ar mai fi pace şi linişte, ci tulburare, vrajbă şi împerechere.
Dar ceea ce nu fac albinele fac oamenii. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că pot porunci două
mătci în stupul lor cel sufletesc. Îşi închipuie că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului.
De cînd eram prunc în casa părinţilor, îmi aduc aminte de o întîmplare în care azi văd un adînc
înţeles sufletesc.
Avea tata un servitor. Într-o bună dimineaţă îl văd numai că spune foarte îndîrjit şi hotărît: În
casa asta porunceşte toată lumea! Eu nu pot sluji la zece stăpîni! Eu m-am băgat slugă numai la un
stăpîn! Unde porunceşte toată lumea eu nu mai pot sluji!
Sluga era indignată... Şi, poate avea dreptate. Eu însă mă gîndesc azi: oare în cele sufleteşti
ascultă sluga noastră numai de un Stăpîn?
Aşa-i omul. Se indignează cînd e voeva să-i poruncească mai mulţi stăpîni, dar în cele sufleteşti
nu se indignează.
Ce lucru dureros!
A fi un creştin adevărat înseamnă a o rupe cu lumea, înseamnă a trăi şi a sluji numai Domnului.
A trăi o viaţă cu adevărat creştinească înseamnă a te preda cu totul Domnului şi a-I sluji numai Lui.
Istoria ne spune că vechii romani, la ocuparea cetăţilor inamice, trimiteau vorbă celor asediaţi:
- Cetăţeni ai cetăţii asediate, predaţi-vă! Predaţi-vă pe voi înşivă, predaţi oraşul vostru,
pămînturile voastre, grădinile voastre, banii voştri, armele voastre!... Pe scurt, predaţi împăratului
roman tot ce aveţi!
Cetăţile răspundeau:
- Predăm totul!
Şi erau îndată încorporate la Imperiul Roman.
Ce icoană minunată! O aşa predare cere şi Regele nostru Cel ceresc. Suflete dragă, predă-te
Domnului cu tot ce ai! Mîntuirea sufletului vine numai după ce te-ai predat cu totul Domnului şi ai
intrat în stăpînirea şi cîrmuirea Lui.

Căutaţi la păsările cerului şi la crinii cîmpului

Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în
grînare; şi totuşi, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît
ele? (Matei 6, 26). Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum
cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes (Matei 6, 28). Căutaţi mai întîi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6, 33).
Iată o Evanghelie care, celor necredincioşi, li se pare o glumă, un lucru de zîmbit. Dar ce dulce
este această Evanghelie pentru cei care trăiesc o viaţă de copii ai lui Dumnezeu! Cînd trăieşti o viaţă
de copil al lui Dumnezeu, atunci vezi Evanghelia de mai sus cum se împlineşte în viaţa ta. Cînd eşti
cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine pînă în cele mai mici
amănunte. Aţi văzut cum sînt copiii! N-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi cînd
sîntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu; deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc
le ia asupra-Şi. Tatăl ceresc Se îngrijeşte şi de toate lipsurile vieţii noastre trecătoare. Minunea cu
ulciorul văduvei văduvei din Sarepta Sidonului şi cu corbul lui Ilie din valea Horeb se întîmplă şi
azi în viaţa celor care trăiesc după Cuvîntul Evangheliei. Tatăl ceresc umple ulciorul la vreme şi
corbul Lui soseşte la timp.
Cînd trăim o viaţă de copii ascultători ai lui Dumnezeu, ajutorul Lui ne vine cînd nici nu ne
gîndim şi de unde nici nu ne aşteptăm. Evanghelia cu crinii cîmpului şi păsările cerului se
împlineşte şi azi. O spune aşa de frumos şi Psalmul 23: Domnul este Păstorul meu: nu voi duce
lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă (Psalm 23, 1-2).
O, ce Păstor Bun este Domnul şi ce păşuni minunate are El! Dar dacă vrei să fii îngrijit de El,
trebuie să fii oaia Lui, trebuie să fii în turma Lui şi să asculţi de El. Aici este taina acestei
Evanghelii: dacă vrei să scapi de greutăţile şi necazurile vieţii, intră cu adevărat în turma lui Isus şi
te fă cu adevărat o oaie ascultătoare de El. O, ce viaţă uşoară şi dulce trăieşte cel care este cu
adevărat un copil al Domnului şi o oaie din turma Lui.
Dar celor care nu trăiesc această viaţă, Evanghelia cu păsările cerului şi crinii cîmpului li se
pare o glumă, o minciună. Tot ceea ce spune Evanghelia este adevărat şi se împlineşte. Însă celor
care trăiesc o viaţă de creştin mincinoasă li se pare cu neputinţă de împlinit ceea ce spune
Evanghelia.
Aici trebuie căutată şi cauza adevărată a greutăţilor, a lipsurilor şi necazurilor de azi. Au pierdut
oamenii legătura cea adevărată de fii ai Tatălui ceresc, de aceea înoată în greutăţi, în lipsuri şi
necazuri ce nu se mai termină.
De s-ar ruga oamenii lui Dumnezeu şi ar trăi o viaţă de adevăraţi copii iubiţi şi ascultători ai
Lui, atunci Tatăl ceresc îndată i-ar scăpa din toate necazurile şi greutăţile.

Păsările cerului...

Ce predică minunată sînt şi păsările cerului. Întîi, ele ne predică despre cum îngrijeşte Tatăl
ceresc de ele. Nici un fel d epăsări nu strîng mîncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor, atît vara, cît
şi iarna.
Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa?
Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît păsările? Ba da! Numai că noi n-avem destulă credinţă!
Aruncaţi asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi (1
Petru 5, 7).
Ce solie dulce! Dar noi n-avem credinţă destulă pentru a o trăi.
Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni (Psalm 54, 25). Domnul are grijă de mine
(Psalm 39, 23).
Ce încredinţare dulce! Cîţi însă o trăiesc?
Dar păsările cerului ne sînt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cîntările lor. Tatăl ceresc Se
îngrijeşte de ele; dar în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cîntările lor. Pădurea e cu adevărat o
biserică măreaţă ce răsună de cîntecele de slavă ale păsărelelor.
Păsările îşi fac regulat cîntările şi rugăciunile lor. Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după
hrană, păsările îşi fac Utrenia lor de dimineaţă. Răsună pădurea de slujba lor de dimineaţă. Şi seara
tot aşa. Înainte de a se culca, păsările îşi fac Vecernia lor. Răsună pădurea de slujba lor de seară. Şi
de aceea păsările nu duc lipsă de nimic. Noi însă lucrăm şi asudăm de dimineaţa pînă seara şi totuşi
ducem lipsă de toate. De ce? Pentru că nu căutăm la păsările cerului!...
Creştinii cei dintîi căutau la păsările cerului. Erau şi ei în ficare zi în biserică, lăudînd pe
Dumnezeu (Fap. Ap. 2, 46); de aceea nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă şi un mare
dar era peste toţi (Fap. Ap. 4, 33-34).
Însă creştinii de azi nu mai caută la păsările cerului. În cîte locuri se strîng creştinii de azi, în
fiecare dimineaţă, la biserică, să se roage? Cete biserici şi cîte case răsună zilnic de rugăciunile şi
cîntările noastre de slavă lui Dumnezeu?

Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu!

Cu aceste cuvinte se încheie Evanghelia din această duminică. Nu cumva să creadă cineva că
Evanghelia aceasta ne-ar îndemna la lene şi nepăsare de lucru. Munca şi osteneala ni s-au lăsat ca
un testament pe care îl predică toate Evangheliile. Ne spune însă Evanghelia să căutăm mai întîi
Împărăţia lui Dumnezeu - grija de cele sufleteşti - şi atunci sporul şi binecuvîntarea Domnului se
vor pogorî peste lucrul mîinilor noastre. Este acesta un adevăr pe care copiii lui Dumnezeu îl cunosc
din experienţa vieţii. Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că, de cînd poartă în buzunarul său
Noul Testament în loc de pipă şi alcool, are spor îndoit în lucrul său.
Sporul şi binecuvîntarea Domnului se pogoară cu prisosinţă peste lucrul mîinilor noastre cînd
trăim o viaţă de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
O, ce dulce şi uşoară-i o astfel de viaţă! Tu, cititorule drag, o cunoşti?

Evanghelia duminicii a 4-a după Rusalii

Vindecarea robului sutaşului

5. Pe cînd intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga

6. şi-I zicea: Doamne, robul meu zace în casă slăbănog, şi se chinuieşte cumplit.
7. Isus i-a zis: Am să vin şi să-l tămăduiesc.
8. Doamne, a răspuns sutaşul, nu sînt vrednic să intri sub acoperămîntul meu; ci zi numai un
cuvînt, şi robul meu va fi tămăduit.
9. Căci şi eu sînt om sub stăpînire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: Du-te! şi se duce; altuia: Vino!
şi vine; şi robului meu: Fă cutare lucru! şi-l face.
10. Cînd a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat vă spun că
nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.
11. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi
Iacov în Împărăţia cerurilor.
12. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor.
13. Apoi a zis sutaşului: Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta. Şi robul lui s-a tămăduit chiar în
ceasul acela (Matei 8, 5-13).
Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă
învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rînd, ca o pildă de smerenie. El era
ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpînea pe atunci lumea.
Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atîtea lucruri
care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mîndrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi
camarazi ai lui. El însă se prezintă atît de smerit şi se intitulează nevrednic.
În al doilea rînd: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul pentru care umbla pe
drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica
sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi cînd ne gîndim că în acele vremuri servitorii erau robi,
fiind vînduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite... Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat
sutaşul.
În al treilea rînd: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se
încredea din tot sufletul său în Mîntuitorul, în puterea şi în ajutorul Său. Această credinţă l-a plecat
să-L caute pe Isus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr-o alta, din a patra: din
cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centru de greutate al Evangheliei
sufletească cuvintele: Doamne, eu nu sînt vrednic să intri sub acoperămîntul meu! Eu sînt un biet
păcatos! N-am nici un merit să fiu ascultat!
Din această cunoaştere a stării sale au ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din această
cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit mîntuirea lui Zacheu. Şi iese şi mîntuirea noastră.
Începutul mîntuirii noastre este - trebuie să fie - cuvintele sutaşului; Doamne, nu sînt vrednic să intri
sub acoperămîntul meu! Doamne, sînt un păcătos, sînt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a
ruinat, haina mi s-a pătat...
Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa
lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult, zice un Sfînt Părinte, decît cunoaşterea păcatului. Din
această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la Crucea Mîntuitorului, iese
credinţa şi mîntuirea noastră.
Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintîi cuvînt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintîi om a fost
întrebarea: Adame, unde eşti?... În ce stare te afli? Cu această întrebare a trezit în el cunoştinţa stării
sale celei păcătoase.
 Pînă nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mîntuirii stă pe loc. Pe calea mîntuirii se
păşeşte cu doi paşi. Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase... cunoaşterea tot mai
adîncă şi mai adîncită că noi nu preţuim nimic. Sîntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.
Celălalt pas îl fac credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adîncită în dragostea
Mîntuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea scumpă şi sfîntă.
Înaintînd pe calea mîntuirii, noi trebuie să scădem mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar
Domnul să crească. Eul nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii
de pe Golgota.
Începutul mîntuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă că satana
umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. Satana le şopteşte păcătoşilor treziţi că sînt prea
păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mîntuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită. Oricît de
păgîn şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mîntuitorul te iubeşte şi te primeşte aşa cum
eşti. De la tine nu se cere altceva decît să te laşi doborît şi îngenuncheat de greutatea păcatului şi, cu
credinţa sutaşului, să-L rogi pe Mîntuitorul, zicînd: Mîntuitorule Doamne, în casa trupului meu zac
eun bolnav iubit, care cumplit se chinuieşte... sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite şi
grele... şi nimeni nu-l poate tămădui, decît Tu, Doctorul Cel Mare al sufletelor noastre. Pe Tine
Doamne, Te rog şi în faţa Ta stau, ca să primesc iertare, milă şi tămăduire.
O, c elucru minunat mai văd eu, pe lîngă aceste învăţături, în Evanghelia cu sutaşul. Un căpitan
de armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă smerit în faţa Mîntuitorului şi se roagă
pentru el şi pentru robul lui. Ochii mi se umplu de lacrimi cînd mă uit la chipul sutaşului şi mă
gîndesc la cei mulţi, mulţi slujbaşi creştini de prin cazărmi şi cancelarii, care - cuprinşi de păcatul
trufiei - înjură pe Bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfînt. Sînt pline
satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit.
Sărmanul! În trufia lui, en îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi
înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul păgîn din Evanghelia de mai sus,
stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi creştini din zilele noastre.
O, ce lucru plăcut şi binecuvîntat este un slujbaş care-L cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi
un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpîni poporul mai uşor şi mai bine decît cel
care crede că trebuie să stăpînească cu puterea şi cu... înjurăturile.
Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său - un bun creştin - despre viaţa militară. Între altele,
prietenul ofiţerului întrebă:
- Dar de ce se folosesc aşa de mult înjurăturile şi în armată?
- O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul!
- Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea
bine de tot.
- Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofiţer...
- Apoi, acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui
că dacă unuia sintre ei îi zice numai atît: Mergi! - acela merge; şi altuia: Vino! şi vine (Matei 8,
9).
Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mîntuirii sufleteşti decît în lumea
slujbaşilor şi a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere ispita trufiei. Cînd se vede
omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească
în faţa Crucii Mîntuitorului.

Stăpînii şi slugile

Sutaşul din Capernaum este şi o învăţătură despre cum să se poarte stăpînii faţă de slugi. Sutaşi
îşi iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpînului ca şi
copiii lui. Stăpînilor, zice ap. Pavel, daţi slugilor voastre ce le datoraţi şi ce li se cuvine, ştiind că şi
voi aveţi un Stăpîn în cer (Col. 4, 1)... Feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpînul lor
şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului (Efes. 6, 9).
Aşijderea, slugilor le zice ap. Pavel: Robilor, ascultaţi de stăpînii voştri pămînteşti, cu frică şi
cutremur în curăţie de inimă, ca de Hristos. Slujiţi-le nu numai cînd sînteţi sub ochii lor, ca şi cum
aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu
(Efes. 6, 5-6).

Evanghelia duminicii a 5-a după Rusalii

Vindecarea celor doi îndrăciţi din ţinutul Gadariei

28. Cînd a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întîmpinat doi îndrăciţi, care
ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.
29. Şi iată că au început să strige: Ce legătură este între noi şi Tine Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai
venit ca să ne chinuieşti înainte de vreme?
30. Departe de ei era o turmă mare de porci, care păşteau.
31. Dracii rugau pe Isus şi ziceau: Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma
aceea de porci.
32. Duceţi-vă, le-a zis El. Ei au ieşit, şi au intrat în porci. Şi deodată, toată turma s-a repezit de pe
rîpă în mare, şi a pierit în ape.
33. Porcarii au fugit, şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întîmplate cu
îndrăciţii.
34. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întîmpinarea lui Isus, şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece
din ţinutul lor (Matei 8, 28-34).
Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an.
La fiecare vom da un alt tîlc. Acum vom spune că patimile cele rele sînt nişte lanţuri diavoleşti pe
care numai Isus Mîntuitorul le poate frînge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sînt şi azi destui îndrăciţi. Oamenii
cred - foarte greşit - că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals!
Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
Îndrăciţii cei adevăraţi sînt toţi cei cuprinşi şi stăpîniţi de patimi rele şi urîte. Patimile cele rele
sînt tot atîtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! Beţivul - zice Sf. Ioan
Gură de Aur - are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate
părţile, tot aşa cade la pămînt, tot aşa zgîieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut
sub tirania lui satana.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor.
Tot aşa sînt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atît de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrînaţii,
zgîrciţii, zavistuitorii, etc. Uitaţi-vă de pildă la cel defrînat, cum îl tîrăşte satana nopţile după el...
Uitaţi-vă la cel zgîrcit cum l-a legat satana şi i-a tras pînă şi mîncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile
diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe
oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satana face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se nagă
omul în aceste lanţuri fioroase.
O, ce lucru grozav e un om legat în lanţurile diavoleştilor patimi! Un astfel de om şi-a pierdut
libertatea, şi-a pierdut viaţa, şi-a pierdut sufletul.
Dar aici vine Evanghelia cu vestea cea dulce şi scumpă. Toţi cei cuprinşi de duhul cel rău al
patimilor rele... toţi cei legaţi şi ferecaţi în diavoleştile lanţuri ale patimilor rele pot fi mîntuiţi.
Mîntuirea lor nu e pierdută. Iar această mîntuire o dă Isus Mîntuitorul. Toate Evangheliile cu cei
îndrăciţi se întîlnesc într-un singur punct: cei îndrăciţi s-au tămăduit cînd S-a apropiat Mîntuitorul
de ei sau cînd ei s-au apropiat de Mîntuitorul. Este aceasta o veste scumpă şi dulce care ne spune că
tot aşa se pot tămădui şi îndrăciţii de azi, adică cei cuprinşi de patimi rele şi urîte. Patimile cele rele
sînt lucrul diavolului. Iar Isus Mîntuitorul a venit în lume anume să strice lucrul şi puterea
diavolului (Matei 10). El a venit anume să ne scape de sub puterea lui satana. Patimile cele rele
sînt nişte lanţuri diavoleşti, iar Domnul Isus a venit în lume anume să rupă aceste lanţuri. El Singur
poate frînge aceste lanţuri blestemate.
Despre combaterea patimilor rele se vorbeşte mult şi în multe feluri. Li se dau oamenilor sfaturi
bune, li se ţin conferinţe. Se apelează la voinţa oamenilor, se apelează la punga lor, la sănătatea lor,
la foloasele sau pagubele lor materiale. Dar toate aceste sfaturi nu prind nimic şi n-ajută nimic.
Patimile şi năravurile cele rele sînt lanţuri diavoleşti pe care numai Isus Mîntuitorul şi Jertfa Lui cea
sfîntă le poate frînge. Diavolul doarme liniştit pe tot timpul cînd li se vorbeşte oamenilor despre
patimile şi năravurile cele rele. El se trezeşte speriat numai cînd aude vorbindu-se despre Isus şi
Golgota. El se cutremură numai cînd Domnul intră în hotarele vieţii noastre sau cînd noi înşine
intrăm în hotarele Golgotei.
Iară şi iară voi spune şi aici că fără Domnul nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Toate
încercările noastre de a scăpa de patimi şi păcate sînt şi vor fi zadarnice pînă cînd Domnul nu intră
în hotarele vieţii noastre sufleteşti.
Grecii zic: Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi! Romanii zic: Omule, stăpîneşte-te! Chinezii zic:
Omule, fă-te mai bun! Mahomedanii zic: Omule, apleacă-te! Iudeii zic”Omule, sfinţeşte-te!
Dar Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan
15, 5).
Ah, ce lucru grozav este un suflet de om prins în lanţurile diavoleştilor patimi! El este exact ca
îndrăciţii din Evanghelie. El face întru totul voia diavolului. El însuşi simte că o putere străină îl
ţine legat şi ferecat în patimă. În cel pătimaş şi căzut nu mai găseşti nici voinţă, nici simţire, nici
inimă, nici milă. Dar Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos îl poate scăpa prin dragostea Lui şi
prin darurile Lui.
D ela alt fel de bolnavi, Domnul Isus a mai cerut şi de la ei cîte ceva. Pe orb l-a trimis să se
spele în Lacul Siloamului; celui cu mîna uscată i-a zis să-şi întindă mîna; d ela alţii a cerut să creadă
mai întîi.
Dar de la cei îndrăciţi Mîntuitorul n-a cerut nimic. N-a vorbit cu ei nimic şi nici n-a cerut de la
ei nimic. Ştia bine Mîntuitorul că ei, sărmanii, nu pot da nimic. Ştia bine că sînt căzuţi cu totul în
puterea lui satana.
O, ce veste scumpă şi dulce este această pentru cei biruiţi de patimi şi păcate grele! Oricît de
păcătos şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mîntuit. estee poate fi mîntuit chiar dacă nu mai poate
face nimic pentru mîntuirea sa. Un singur lucru se cere de la el. Să-L lase pe Duhul Sfînt să lucreze.
Sînt clipe cînd şi cei mai ticăloşi oameni suspină după o viaţă mai curată... suspină după libertatea
pe care au pierdut-o. Aceste clipe binecuvîntate sînt lucrarea Duhului Sfînt. Păcătosul trebuie să
folosească aceste clipe de trezire sufletească... trebuie să-L lase pe Duhul Sfînt să lucreze mai
departe; să-şi plîngă trecutul cu lacrimi de foc şi să se lase dus de Duhul Sfînt la picioarele Crucii,
unde îndată va afla iertare şi mîntuire.
Vom spune însă îndată că nu merge tocmai aşa d euşor această mîntuire. Cînd se trezeşte cel
păcătos, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate pietrele, să nu-l piardă. În cărţile cu Oastea Domnului,
Oglinda inimii şi celelalte, am scris pe larg despre aceasta. Aici vom spune pe scurt numai atît: cînd
Duhul Sfînt lucrează mai tare la scăparea unui păcătos de sub puterea lui satana, atunci lucrează mai
tare şi diavolul.
Diavolul imită pe Duhul Sfînt. Trezeşte şi el în om un fel de rîvnă. D emulte ori e greu de ales
între rîvna cea bună şi cea rea. Aici voi spune o regulă: Duhul Sfînt ne îndeamnă întotdeauna să
privim spre Golgota, spre Jertfa Crucii. Diavolul ne îndeamnă totdeauna să privim spre noi şi spre
ce zice lumea. Şoapte ca acestea: Eşti prea păcătos omule, spre a fi mîntuit... sau: Nu te face de rîs
în lume cu Oastea Domnului - vin totdeauna d ela diavolul.
Noi să ascultăm totdeauna de îndemnurile Duhului Sfînt. Nu căuta suflete dragă, spre ce zice
lumea, nu căuta nici spre tine, spre neputinţele şi slăbiciunile tale, ci caută neîncetat, caută zi şi
noapte, caută clipă de clipă spre Golgota, spre Jertfa Scumpului nostru Mîntuitor; şi atunci nici o
mie de diavoli nu vor avea ce-ţi face.
Voi spune apoi că tot un fel de îndrăciţi sînt şi cei care cred în Domnul, dar de răutăţi nu se lasă.
Citiţi Evangheliile cu cei îndrăciţi şi veţi afla în toate că diavolii Îl recunosc pe Isus şi cred în El. Tu
eşti Isus, Fiul lui Dumnezeu - grăiesc îndrăciţii din Evanghelia aceasta. Ştim că eşti Sfîntul lui
Dumnezeu - vorbesc alţii - credem în Tine, dar Te rugăm să ne laşi în pace (Matei 1, 22-26).
În chipul acesta sînt şi creştinii care cred în Dumnezeu, se şi roagă Lui, dar din răutăţile lor nu
te lasă să-i tulburi. Cred oamenii în Dumnezeu, cred în Isus Hristos, dar cînd te apropii de ei să-i
scoţi din patimi şi năravuri urîte, îndată te întîmpină cu strigarea: Te rugăm, lasă-ne în pace cu
lucruri din astea... Te rugăm, nu ne munci cu hotărîri contra băuturilor şi sudalmelor... Nu ne scoate
din obiceiurile noastre strămoşeşti...
Cînd omul crede în Dumnezeu, dar de răutăţi nu vrea să se lase, ăsta-i, dragii mei, cel mai rău şi
primejdios diavol.
Nu cumva şi tu, citirorule, eşti chinut de un astfel de diavol?

Evanghelia duminicii a 6-a după Rusalii

Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Ceva despre boli şi încercări

1. Isus S-a suit într-o corabie, a trecut marea, şi a venit în cetatea Sa.
2. Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa, şi a zis
slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sînt iertate!
3. Şi iată că, unii din cărturari au zis în ei înşişi: Omul acesta huleşte!
4. Isus, care le cunoştea gîndurile, a zis: Pentru ce aveţi gînduri rele în inimile voastre?
5. Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate îţi sînt păcatele, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
6. Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele, Scoală-te, a zis El
slăbănogului, ridică-ţi patul, şi du-te acasă.
7. Slăbănogul s-a sculat, şi s-a dus acasă.
8. Cînd au văzut noroadele lucrul acesta, s-au spăimîntat, şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat
oamenilor o astfel de putere (Matei 9, 1-8).
Această Evanghelie vine la rînd - cu mici deosebiri - de trei ori peste an. La fiecare Evanghelie,
am dat un tîlc separat. Se potriveşte aici şi tîlcuirea pe care am dat-o la Evanghelia cu bolnavul de la
Lacul Vitezda. În tîlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre
Doctorul sufletelor noastre.
La Evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce
le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sînt totdeauna în legătură cu viaţa noastră
cea sufletească... sînt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi
are un rost al ei, iar acest rost este în mîinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele
trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne
trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne
întărească sufletul. Le vom cerceta pe rînd.
Întîi bolile cele trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dîndu-ne seama de
aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicînd şi noi cu tîlharul de pe cruce: Pentru noi este drept, căci
primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre (Luca 23, 41).
Dar însemnaţi-vă bine un lucru: bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru
păcat. Mîntuitorul nu ne este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniţă de
pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de îndreptare şi de mîntuire a omului.
Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor. Este om pe
care cu nimic nu-l poţi trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui
şi îşi bate joc de chemările mîntuirii. Dar cînd vine atare boală şi îl doboară la pat, îndată se
domoleşte şi începe a-L striga pe Dumnezeu. În faţa unei uşi încuiate, încerci toate cheile să afli
care s-ar potrivi; în faţa unei inimi învîrtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi
plăcute, dar de regulă, numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel d einimă.
Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricît l-ai lovi cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată
ce-l bagi în foc, cedează. Aşa e şi cel păcătos, după ce intră în focul suferinţelor. Ferice de cei pe
care Duhul Sfînt îi trezeşte din somnul pierzării cu acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei pe care, în
păcatele lor, nu-i tulbură nici o încercare. Dar tot atît de vai va fi şi celor pe care Duhul Sfînt i-a
trezit şi pe urmă iar au adormit.
În vreme de boală şi încercare, strigă omul: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită de Dumnezeu.
Optzeci la sută din cei pe care Duhul Sfînt i-a trezit prin boli şi încercări adorm iar în păcate, după
ce a trecut ziua necazului. Aceştia vor avea o răspundere mai mare decît cei care trăiesc netulburaţi
de încercări.
În al treilea rînd, bolile cele trupeşti - şi alte încercări - ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, să
ne apere de păcat şi să ne întărească în cele sufleteşti. Aceasta e şcoala cea mare a suferinţelor şi
încercărilor în care Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi. Aproape toţi aleşii
Domnului din Scriptură au trecut prin şcoala aceasta.
Cei credincioşi, de regulă, au mai multe încercări decît cei necredincioşi. De ce? Pentru că
Domnul îi pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte. Bolile cele trupeşti ne vin din îngăduinţa lui
Dumnezeu, ca o solie sfîntă, să ne apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce
scoate din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede - şi trebuie să vadă - bolile şi încercările printr-
o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că de cînd a intrat în Oaste a zăcut de trei ori şi
oamenii şoptesc că, prin asta, îl ceartă Dumnezeu, pentru că s-a înscris la Oaste!...
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvîntările ce ni le dă
şcoala suferinţelor.
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: Vezi tu, surată - grăi o grăunţă
rămasă neacoperită de pămînt - pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu mă desfătez acum în
lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric!
Dar în clipele cînd vorbea astfel, sosi o cioară şi o înghiţi. Grăunţa cea îngropată, în schimb, nu
peste mult timp ieşi afară într-un spic frumos de grîu.
Doamne, mai bine ţine-ne îngropaţi în încercări, decît să ne fure păsările cerului (Luca 8,
5).
Pentru cei credincioşi, bolile şi încercările sînt o binecuvîntare. Cînd Lazăr din Evanghelie s-a
îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: Iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav
(Ioan 11, 3).
Doamne, iată acela pe care-l iubeşti este bolnav... ce vorbe scumpe sînt acestea pentru cei
credincioşi! De regulă, toţi acei pe care Domnul îi iubeşte au încercări, dar aceste încercări sînt
pentru ei o binecuvîntare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Isus a răspuns: Această boală nu este spre moarte, ci spre mărirea
lui Dumnezeu. Pentru cei credincioşi, boala este o binecuvîntare. Eu am stat de trei ori în faţa
morţii. Medicii clătinau din cap şi aşteptau sfîrşitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era
spre slava lui Dumnezeu şi întărirea vieţii mele sufleteşti. Din patul meu de suferinţă, Domnul a
făcut pe urmă un amvon.
O, binecuvîntată şcoală a suferinţelor! În tine L-am aflat eu pe Domnul şi în tine mă întăresc
neîncetat şi acum. O Doamne, nu mă lăsa să scap din această şcoală, pînă nu voi pleca Acasă, la
Tine!
Suflete dragă, nu te teme de boli şi încercări! Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele
Domnului. Ea ÎL cheamă lîngă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre. Eu, de cîte ori am zăcut
bolnav, mă gîndeam şi îmi ziceam: Mai bine bolnav în braţele Domnului, decît sănătos în braţele
diavoleştilor patimi!
Orice pahar pe care Domnul ţi-l întinde să-l bei are pe fundul lui şi o miere dulce. Trevuie însă
întîi să bei paharul, ca pe urmă, să simţi această dulceaţă.
Întrebaţi pe cei care au păsări cîntătoare închise în colivii şi veţi afla că cele mai multe dintre
ele nu cîntă decît închise. Cum le dă drumul, nu mai cîntă. Boala şi încercarea sînt o binecuvîntare
ce ne dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Cu cîtă putere se roagă
omul în ziua necazului!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa şi pe drumul veşniciei.
Păşeşti mai cu spor pe timp aspru. O vreme liniştită e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
Eu mi-am recăpătat vederea şi am început să văd, după ce am pierdut un ochi - grăia un suflet
trecut prin şcoala suferinţelor.
Eu am început să umblu - grăia un altul - după ce am pierdut un picior.
Încercarea - întristarea, suferinţa - este cîinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lîngă
turma oilor Sale. Cînd o oaie oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite cîinele să o întoarcă înapoi.
Cu cît oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare - este şi cîinele mai rău şi mai supărător.
De cumva acest cîine este lîngă cineva din noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi, la
turmă! Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi
şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcîndu-vă înapoi la turmă. Va veni o vreme cînd
veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest cîine rău!
O, ce şcoală minunată este şcoala suferinţelor! Din cînd în cînd, Domnul ne cheamă în ea. Din
cînd în cînd, Domnul ne opreşte din lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor.
Cînd Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mîntuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat
lucrul şi a alergat şi ea după Mîntuitorul.
Aşa trebuie să facă şi marta noastră este se îmbolnăveşte lazărul nostru (sufletul). Să alerge
după Mîntuitorul.
La Techirghiol, pe malul mării, am văzut un lucru interesant. Nişte ciobani din Dobrogea îşi
strînseseră oile la marginea mării, unde apa era mică şi le silea să intre în apă, să le spele de
murdărie. Oile se opinteau, ciobanii strigau, cîinii urlau; gîndeai că ce prăpăd e acolo! Oile au intrat
numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau cu beţele.
Dar îndată s-a văzut cît d emult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de
necurăţenia de pe ele. Pe urmă, au ieşit din cazna asta curăţite şi spălate frumos. Aşa face Domnul,
Păstorul nostru Cel mare, din cînd în cînd şi cu noi. Ne afundă în apele necazurilor, ca să ne curăţim
de gunoiul ce s-a strîns pe sufletul nostru. Noi tremurăm de apa aceasta, dar ea este o binecuvîntare
pentru sufletul nostru.
Primiţi bolile şi încercările ca pe tot atîtea solii cereşti trimise pentru curăţirea şi întărirea
noastră cea sufletească. Gîndiţi-vă că după Mîntuitorul şi învăţăturile mîntuirii umblă ceata celor
bolnavi, orbi, şchiopi, ologi şi alţi necăjiţi. GîndiţI-vă la fericirile pe care le-a predicat El: Fericiţi
sînt cei ce plîng... fericiţi sînt cei ce suferă, etc. Decît cu o sănătate şi cu o linişte în braţele
păcatelor, mai bine bolnav şi necăjit în braţele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici
necăjit.
O, ce Doctor mare şi bun este Mîntuitorul! El a vindecat milioane de suflete şi de bolnavi... El
n-a dat niciodată vreo reţetă greşită.
Cînd Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n-avem de ce să ne temem. Cuţitul Lui
taie numai atît cît trebuie. El ştie precis cît de afund să taie. Eu, cînd am stat la operaţie, l-am rugat
pe medic să nu mă taie prea adînc. A trebuit să tai - mi-a zis medicul pe urmă - căci altcum nu
puteam stîrpi răul.
Cînd Domnul ne bagă în cuptorul încercărilor, să nu ne temem! Cuptorul e cald, arde, frige, dar
termometrul cuptorului este în mîna Domnului. El ştie cîte grade putem suporta.
Cînd trăim o viaţă cu Domnul, bolile şi încercările ne sînt o binecuvîntare. Cînd trăim o viaţă cu
Domnul, chiar cînd vine vremea să intrăm în apa cearece a morţii, nu ne temem. Domnul ne trece
îndată din moarte la viaţă.

Crucea suferinţelor

O femeie credincioasă suferea foarte mult din partea soţului ei necredincios. Un frate ostaş îi
duse spre mîngîiere, o mică iconiţă cu chipul răstignirii, zicîndu-i:
- Ţine soră, această iconiţă şi te roagă cu nădejde Celui răstignit pe Cruce, să te scape de
necazuri...
- Cum, răspunse sora, tu frate, îmi pui în faţă pe Isus Cel Răstignit pe Cruce pentru mine şi ceri
de la mine ca eu să mă cobor de pe crucea suferinţelor mele? El să rămînă pe Cruce şi eu să mă
cobor de pe cruce? El să rămînă pe Cruce şi eu să scap de cruce? O, nu, aceasta nu se poate... eu mă
voi ruga mereu Celui răstignit pe Cruce să mă ajute neîncetat cu darul Lui să stau şi eu neîncetat
răstignită împreună cu El, ca să trăiesc cu El (Gal. 2, 20).

Dacă n-ar fi noapte

Dacă n-ar fi noapte, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai măreaţă oglindă văzută a
Dumnezeirii: cerul înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaşte pe
Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor vedem strălucind
dragostea şi bunătatea Bunului Dumnezeu.
O Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în noaptea aceasta, ca să văd strălucind în
toată măreţia ei, dragostea Ta şi bunătatea Ta! O Doamne, mai bine ţine-mă pînă la sfîrşitul vieţii
mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decît să scap de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile
ei!

Pe locul spinilor

Este un lucru constatat: pe locul unde pămîntul s-a curăţit de spini, acolo creşte recolta cea mai
bogată.
Tot aşa e şi cu un ogor sufletesc unde mai înainte au fost spinii suferinţelor.

Toate uneltele ies din lovituri

Aţi observat, desigur, că oarecare obiect, orice unealtă iese din lovituri, iese dintr-un fel de
suferinţă.
Spre pildă, cîte lovituri nu primeşte fierul pînă ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ sau
o altă unealtă folositoare! Cîte lovituri de ciocan nu primeşte pînă şi cuiul cel mic pînă ce iese din el
un lucru de folos!
Cîte lovituri primeşte şi lemnul pînă se face din el o uşă, un scaun, etc.
Cu cît un obiect este mai preţios, cu atît au fost mai multe loviturile din care a ieşit.
Pe calea aceasta sînt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii şi adevăraţi ies şi ei din lovituri,
ies din focul şi cuptorul suferinţelor.
Toţi creştinii cei adevăraţi trec prin lovituri şi suferinţe, ca să devină uneltele Domnului. Vasele
cele alese ale Domnului, de regulă, ies din focul suferinţelor.

Oile şi mielul

Cînd păstorul vrea să bage oile în staul, şi ele nu vor, ce face? S-apucă şi prinde un miel şi îl
bagă pe el înainte. Pe urma mielului se bagă apoi şi oile.
Aşa face şi Domnul cu cei care nu vor să intre în staulul Lui. Sînt părinţi învertoşaţi în păcate,
dar cînd Domnul le ia cîte un miel, cînd le moare un copil, atunci se lasă de răutăţi şi intră în staulul
Domnului.
Însă cei mai mulţi nici prin astfel de încercări nu se întorc la Domnul. Prin războiul cel mare,
Domnul a luat atîţia miei şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi.
De cînd, şi în cîte feluri, tot umblă Domnul să ne bage în staul, şi noi tot nu vrem!

Evanghelia duminicii a 7-a după Rusalii

A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic
Isus vindecă doi orbi

27. Cînd a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi, care strigau şi ziceau: Ai milă de noi, Fiul
lui David!
28. După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: Credeţi că pot face lucrul acesta?
Da, Doamne, I-au răspuns ei.
29. Atunci, S-a atins de ochii lor, şi a zis: Facă-vi-se după credinţa voastră!
30. Şi li s-au deschis ochii. Isus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi, să nu ştie nimeni.
31. Dar ei, cum au ieşit afară, au răspîndit vestea despre El în tot ţinutul acela.
32. Pe cînd plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut îndrăcit.
33. După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit. Şi noroadele, mirate, ziceau: Niciodată nu s-a
văzut aşa ceva în Israel!
34. Dar fariseii ziceau: Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!
35. Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia
Împărăţiei, şi vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod (Matei 9,
27-35).
Evanghelia de mai sus ne spune cum a tămăduit Isus doi orbi. Astfel de orbi care cerşesc pe la
poduri sau pe lîngă drumuri sînt şi azi; şi datori sîntem cu toţii să-i miluim. Dar, în afară de aceştia,
mai sînt şi altfel de orbi: sînt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele
cele grele. Spr epildă, doi oameni cuprinşi de focul mîniei nu sînt altceva decît doi orbi care n mai
văd şi nu mai judecă nimic. Desfrînatul, de asemenea, este un orb ce nu mai vede nimic curat şi
sfînt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară, rînd pe rînd, sănătatea, viaţa şi
sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beţivul este şi el un orb ce şi-a pierdut cu
totul vederea sufletească. Despre acest fel de orbi zicea psalmistul că ochi au şi nu văd... Aţi văzut
cum pe cei orbi îi duc alţii, de mînă sau de bîtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile
şi păcatele pe oamenii cei stăpîniţi de ele.
Ah! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii,
ce zic că domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind
Evanghelia lui Hristos (2 Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie
sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, care a venit în lume să dea orbilor
vedere şi să-i lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii (Psalm 107. 10).
Isus este lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume (Evanghelia de
Paşti). Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe ea cu adevărat, ies din întuneric
şi se fac fiii luminii (Ioan 12, 36). Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în
lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decît lumina (Ioan 3, 19). În zilele noastre lumina
s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu
adevărat pe Isus Mîntuitorul şi lumina Lui, despre care zice Evanghelia din ziua de Paşti că
întunericul n-o poate cuprinde pe ea. Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr (Efes.
5, 9). Însă ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea, minciuna, etc.
Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric pînă acum. Cine iubeşte pe
fratele său, rămîne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele
său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii
(1 Ioan 2, 9-11). Într-o astfel de lumină mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini. Oamenii
urăsc lumina pentru că iubesc păcatele şi căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină,
ca să nu i se vădească faptele (Ioan 3, 20).
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate
tămădui o astfel de boală decît Doctorul care i-a tămăduit pe orbii din Evanghelie: Isus Hristos.
Orbii din Evanghelie s-au tămăduit prin credinţa lor cea tare, prin încrederea lor în puterea lui Isus
şi prin dorinţa lor cea vie care suspina zicînd: Doamne, miluieşte-ne! Aşa şi noi să cădem înaintea
lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea sfîntă şi mîntuitoare şi cu dorinţa vie de
a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.
Despre ap. Pavel ne spun Scripturile că, în drumul spre Damasc (cînd era Saul şi mergea să
prigonească pe Hristos), i-a ieşit în cale o lumină care l-a orbit pentru o clipă şi apoi i-a dat o altă
vedere şi alte purtări. Din Saul a făcut Pavel şi din prigonitor, apostol. A fost aceasta o orbire după
care a văzut şi a făcut şi pe alţii să vadă - zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia păcatelor şi a patimilor. Eu sînt
Lumina vieţii, a lumii - zicea Isus; Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii (Ioan 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă
vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţuri. O credinţă ce
nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor, o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul
Damascului păcatului este o credinţă fără Isus şi fără nici o putere de mîntuire sufletească.
 Păţania unui medic

Un doctor s-a adresat odată, aşa cam în batjocură, unui preot, cu următoarele vorbe:
- Sfinţia ta te numeşti păstor de suflete; spune-mi te rog, ai văzut vreodată un suflet?
- Nu, răspunse preotul!
- Dar de auzit, l-ai auzit?
- Nu!
- Dar de gustat, l-ai gustat?
- Nu!
- Atunci, poate că l-ai mirosit?
- Nici aceasta!
- Nici nu l-ai simţit?
- Ba da, l-am simţit! răspunse preotul.
- Va să zică, încheie doctorul cu un aer de învingător, din cele cinci simţuri ce le ai, patru
vorbesc contra sufletului şi numai unul pentru suflet! Şi d-ta încă tot mai crezi că este suflet?
Atunci preotul îl întrebă pe doctor aşa:
- D-ta eşti medic?
- Da!
- Spune-mi, ai văzut d-ta vreodată o durere?
- Nu!
- Dar de auzit, ai auzit-o?
- Nu!
- Dar de gustat, ai gustat-o?
- Nu!
- Atunci, poate ai mirosit-o?
- Nici aceasta!
- Nici n-ai simţit-o?
- Ba da, am simţit-o!
- Iată dar, zise preotul, din cele cinci simţuri ce le ai, patru vorbesc contra durerii şi numai unul
pentru ea. Şi d-ta tot mai crezi că este durere?
Doctorul înţelese lecţia şi plecă ruşinat!...

Evanghelia duminicii a 8-a după Rusalii

Minunea cu înmulţirea pîinilor şi a peştilor

14. Cînd a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei
bolnavi.
15. Cînd s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: Locul acesta este pustiu, şi vremea iată
că a trecut, dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mîncare.
16. N-au nevoie să plece, le-a răspuns Isus; daţi-le voi să mănînce.
17. Dar ei I-au zis: N-avem aici decît cinci pîini şi doi peşti.
18. Şi El le-a zis: Aduceţi-i aici la Mine.
19. Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pîini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat
ochii spre cer, a binecuvîntat, a frînt pîinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.
20. Toţi au mîncat şi s-au săturat, şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de
fărîmituri.
21. Cei ce mîncaseră, erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.
22. Îndată după aceea Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de
partea cealaltă, pînă va da drumul noroadelor (Matei 14, 14-22).
O, ce înţeles adînc este în această Evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai cînd citeşti
Evanghelia cu luare aminte. Minunea din Evanghelie nu stă numai în aceea că Isus a săturat cinci
mii de oameni cu cinci pîini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni
umblaseră o zi întreagă după Cuvîntul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe
Mîntuitorul şi nu s emai sătura de învăţăturile Lui. Mîntuitorul Se retrăsese într-un loc pustiu,
departe de sate şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Cînd s-a
înserat, învăţăceii s-au spropiat de El şi I-au zis: Locul acesta este pustiu şi iată vremea a trecut; dă
gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mîncare. Nu trebuie să meargă, a răspuns Isus...
Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănînce. Şi Mîntuitorul le-a săturat şi foamea lor
cea trupească.
Să luăm aminte! În Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sînt două minuni:
Minunea cea dintîi a fost minunata umblare a gloatei după Cuvîntul lui Dumnezeu, minunata
flămînzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvîntul Mîntuitorului. Mîntuitorul a săturat
mai întîi această flămînzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească. Aici este, dragă
cititorule, înţelesul cel adînc al Evangheliei. Gloata celor cinci mii simţise mai întîi foamea cea
sufletească, pe urmă Mîntuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. Aşa e şi azi. Domnul are
grijă de toat elipsurile noastre cînd petrecem lîngă El. Minunea din Evanghelia cu minunata săturare
a celor cinci mii se întîmplă şi azi, se întîmplă şi în faţa mea şi a ta, iubite cititorule. Cînd umbli cu
sufletul flămînd după învăţăturile Mîntuitorului, cînd simţi în tine neîncetat o foame de a auzi
Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd te ţii mereu de Dumnezeue şi petreci mereu lîngă El, pentru a-ţi sătura
şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci El are grijă şi de toate lipsurile traiului tău. În chip
minunat ştie şi azi Domnul sătura pe cei care petrec lîngă El. N-am văzut pe cel drept cerşind - zice
psalmistul. Sînt şi azi atîtea văduve şi atîţia săraci despre care te miri cum trăiesc în această
scumpete. Domnul binecuvîntează pîinea şi puţinul lor, pentru că petrec o viaţă curată, de rugăciune
şi purtări bune. Să fim bine înţeleşi. Mîntuitorul nu predică lenea şi trîndăvia. Lucrul mîinilor şi
umblarea după cele trebuincioase sînt o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie
să stea în fruntea tuturor alergărilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvîntare şi
peste lucrul mîinilor noastre. Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor da
pe deasupra (Matei 6, 33). Însă cei mai mulţi caută întîi cele lumeşti, iar de cele sufleteşti nici
habar nu au. Au uitat oamenii cuvintele Mîntuitorului: Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu orice
cuvînt ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămînd după Cuvîntul
lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogăţiri, desfătări
lumeşti. Nu căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu, nu însetoşăm după hrana cea sufletească şi de
aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frămîntări, greutăţi şi lipsuri mari... Linişte şi uşurare nu ne
vor veni pînă cînd nu va fi foamete pe pămînt - dar nu foamete de pîine, nici sete de apă, ci foamete
de a auzi Cuvîntul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). Dragă cititorule, Isus Mîntuitorul împarte şi azi
pîine sufletească celor flămînzi. Isus a zis: Eu sînt Pîinea Vieţii; cine vine la Mine nu va flămînzi
niciodată... (Ioan 6, 35). Eu sînt Pîinea vie, care s-a coborît din cer. Dacă mănîncă cineva din
pîinea aceasta, va trăi în veac (Ioan 6, 51). Această Pîine este Jertfa cea sfîntă, Trupul şi
Sîngele Domnului, care ni s-a dat spre viaţa veşnică. Cîţi însă se hrănesc cu această Pîine a vieţii?
Cuvîntul lui Dumnezeu, după care umbla flămîndă gloata celor cinci mii de oameni, se află şi
azi în Sfînta Scriptură, în Evanghelia Mîntuitorului, în Noul Testament; însă cîţi cititori de carte
umblă să citească învăţăturile Mîntuitorului din Noul Testament? Cîţi creştini au Biblia, au Pîinea,
au Cuvîntul lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această Pîine. Într-un sat de frunte am
numărat astă vară douăzeci de cazane de fiert rachie şi oamenii se pregăteau să mai cumpere cinci.
Însă n-am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi spunem că sîntem sănătoşi
cînd avem pofta de mîncare şi mîncăm bine. Însă cînd pierdem pofta de mîncare e semn rău, e semn
de boală, iar cînd nu ne trebuie mîncare, sîntem greu bolnavi. O, nesocotiţii de noi! De am pricepe
că această regulă se întîmplă şi cu sufletul nostru... Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de
mîncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă cînd omul e atins de atare boală sufletească,
începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănîncă, iar sufletul lui este
mort sau, mai bine zis, omorît de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, cîte suflete mor în
această foame!
Toţi cei care urăsc Cuvîntul lui Dumnezeu, toţi care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti poartă
în ei astfel de suflete moarte şi omorîte de lipsa hranei sufleteşti.
 Evanghelia de mai sus spune că Mîntuitorului I s-a făcut milă de gloate (Matei 14, 14). Mi-
este milă de gloată că n-are ce mînca... Nu vreau să le dau drumul flămînzi - zicea Isus.
Mîntuitorului Îie milă şi azi de cei care flămînzi după Cuvîntul lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi.
Mîntuitorul îi plînge pe cei care îşi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieţi
pline de otravă sufletească, glasul Mîntuitorului se aude strigînd: Eu sînt Pîinea Vieţii... Eu sînt
Pîinea cea Vie... Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!... Auzi tu, dragă cititorule, acest
glas?

Strada Croitorilor...

O stradă, aşa numită Strada Croitorilor, este aici la Sibiu. Se cheamă a croitorilor, dar n-am
văzut decît un singur croitor, în capătul ei. Am trecut de multe ori pe această stradă şi odată am
apucat în vorbă cu un bătrîn care locuieşte acolo:
- Cum se poate, moşule - l-am întrebat eu - de se cheamă strada aceasta a croitorilor - şi numai
un singur croitor aveţi în ea?
Bătrînul mi-a răspuns aşa la această întrebare:
- Strada asta îşi are numele, domnule părinte, din vremea de demult, de cînd era plină de
meştîşugari croitori. Însă acest meşteşug s-a stins în curgerea vremii; oamenii au părăsit, rînd pe
rînd, această meserie, îns ănumele străzii a rămas şi pe mai departe pînă azi, Strada Croitorilor. În
cele mai multe case din această stradă - zicea mai departe moşul - oamenii păstrează şi azi unelte de
croitorie: foarfece, ace, etc, ca o amintire din vremile cînd strămoşii şi părinţii lor se ocupau de
acest meşteşug...
Aşa mi-a desluşit bătrînul istoria cu strada croitorilor şi eu aflu în această desluşire un adînc
înţeles creştinesc. În vremile de demult, la începuturile creştinismului, viaţa cea creştinească era şi
ea meserie în care toţi creştinii lucrau neîncetat şi minunate fapte şi lucrări de putere creştinească
ştiau să facă. Cînd citeşti în Faptele Apostolilor despre viaţa celor dintîi creştini, rămîi uimit despre
felul de viaţă pe care îl duceau ei. În toate zilele ei erau în biserică... şi erau una sufletul şi inima
lor... Erau în legătură frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni (Fap. Ap. 2, 42).
Însă în curgerea vremii, viaţa cea adevărat creştinească a slăbit şi s-a stins mereu, întocmai cum
s-a stins meseria celor din Strada Croitorilor. Rînd pe rînd creştinii au părăsit meşteşugul de a trăi o
viaţă adevărat creştinească; le-a rămas însă numele de creştini. Se cheamă numai oamenii de azi
creştini, însă cei mai mulţi au tot atît din viaţa cea creştinească cît mai au azi din croitorie oamenii
cei din Strada Croitorilor. Se păstrează şi azi uneltele de lucru: foarfece, ace, etc, însă nu mai
lucrează nimeni cu ele, ci le ţin numai de amintire. Aşa se păstrează şi în casa multor creştini semne
sfinte şi scumpe: cruci, icoane, cărţi, cu care creştinii de demult lucrau şi biruiau păcatele. Creştinii
de azi însă nu mai lucrează cu ele, ci le ţin mai mult numai de amintire şi de podoabă.
Ne trebuie cu adevărat o întoarcere la începuturile creştinismului; ne trebuie revărsarea Duhului
Sfînt în pustia vieţii sufleteşti de azi.

Suflete al meu, de ce eşti mîhnit şi de ce mă tulburi?...(Psalm 42, 5)

Aşa îşi întreba psalmistul David sufletul său. Dacă aşa ne-am întreba şi noi sufletul nostru, apoi
sărmanul nostru ar răspunde: Sînt mîhnit pentru că n-ai nici o grijă de mine... eu vorbesc şi tu n-
auzi... eu plîng mereu şi ţie nu-ţi pasă de lacrimile mele... mi-e foame şi nu-mi dai pîine să mănînc...
mi-e sete şi tu mă adăpi cu alcool...

Evanghelia duminicii a 9-a după Rusalii

Umblarea pe mare; potolirea furtunii
Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?

22. Îndată după aceea Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de
partea cealaltă, pînă va da drumul noroadelor.
23. După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se
înnoptase, şi El era singur acolo.
24. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vîntul era împotrivă.
25. Cînd se îngîna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblînd pe mare.
26. Cînd L-au văzut ucenicii umblînd pe mare, s-au spăimîntat şi au zis: Este o nălucă! Şi de frică
au ţipat.
27. Isus le-a zis îndată: Îndrăzniţi, Eu sînt; nu vă temeţi!
28. Doamne, I-a răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.
29. Vino! I-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la
Isus.
30. Dar, cînd a văzut că vîntul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat:
Doamne, scapă-mă!
31. Îndată, Isus a întins mîna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
32. Şi după ce au intrat în corabie, a stat vîntul.
33. Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: Cu adevărat, Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu!
34. După ce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului (Matei 14, 22-34).
Iată o Evanghelie pe care o trăim şi noi de atîtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare
n-a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi
am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se
trece mai mult în nor decît în senin; mai mult în furtună decît în linişte. Sînt două feluri de valuri şi
de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sînt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă
parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintîi - a necazurilor - toţi o cunosc, toţi se
tem de ea şi se feresc de ea. Îns ănu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor
lumeşti. Puţini se înspăimîntă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai
mulţi caută în adînc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile
pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sînt apoi acei care-L cunosc pe Acela care Singur poate domoli şi
linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Isus Mîntuitorul. O, ce privelişti înspăimîntătoare
se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se
îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile
corăbieri ce dorm la cîrma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar iată, în mijlocul acestei
grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini,
care Îl au pe Isus Mîntuitorul de cîrmaci şi cîrmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată
stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat.
Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător pe marea acestei vieţi plină de vînturi şi furtuni. Şi viaţa ta
este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai
de ce să te temi. Cînd trăieşti o viaţă cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu lumină şi
scăpare, aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. Cînd vine vremea rea, cînd se face noapte în
viaţa ta şi toţi te păsăresc, deodată Se iveşte El, Domnul şi Mîntuitorul tău, şi îţi strigă: Nu te teme;
căci Eu sînt cu tine ca să te scap, zice Domnul (Ier. 1, 8). O, ce uşoară este viaţa cînd o
trăieşti cu Domnul, cînd Îl ai pe Domnul de cîrmaci şi cîrmuitor al vieţii tale! Dă-ţi iubite cititorule,
cîrma vieţii tale Acestui cîrmuitor, căci El Singur ştie calea spre ţărmurile mîntuirii. El Singur ştie
cînd vine furtuna şi El Singur ştie să o liniştească. Să-I dai cîrma vieţii tale şi îndată vei scăpa de
toate grijile, de toate necazurile şi de toate primejdiile. O ce linişte, ce putere şi ce încredere capeţi
cînd Domnul Isus e la cîrma vieţii tale!
Undeva am citit că, pe vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi
spaimă. Numai un copil stătea liniştit. E tata la cîrmă - zicea el - şi nu mă tem! Era copilul
căpitanului care cîrmuia vaporul. Călătorii au rămas ruşinaţi şi mişcaţi de încrederea ce o avea acest
copil în tatăl său, iar ei, oameni mari şi creştini, pierduseră încrederea în Tatăl ceresc. Aşa e şi cu
noi: cînd Tatăl e la cîrmă, cînd voia Lui şi legile Lui cîrmuiesc corabia vieţii noastre, n-avem de ce
să ne temem. Se spune mereu că lumea aceasta e plină d eprimejdii; eu zic însă că nu este decît o
primejdie adevărată în această lume: cînd L-ai părăsit pe Domnul, cînd din furtuna vieţii tale
lipseşte El. Se spune mereu că această lume e o vale a plîngerii, plină de necazuri. Însă eu zic că nu
este în această lume decît un singur necaz adevărat. Cînd L-ai pierdut pe Domnul şi trăieşti o viaţă
fără El. Cînd mi-a murit fie iertata soţie, poporul se plîngea şi mă bocea ca pe un pierdut şi ca pe un
nenorocit care a gătat cu viaţa. Eu însă le-am zis: Dragii mei! Eu nu sînt pierdut, căci încă n-am
pierdut pe Mîntuitorul meu...
Un mare filozof, voind să arate preţuirea unei mame, a lăsat vestitele vorbe: Am pierdut pe
mama; de acum n-am ce mai pierde! Eu însă zic că nu acesta e hotarul pierderii, ci e altul. E acesta:
Am pierdut pe Mîntuitorul; de acum n-am ce mai pierde! Numai cine a ajuns la acest hotar e cu
adevărat pierdut pe vecii vecilor. Greşeala oamenilor e că nu se ştiu rezema destul de tare de
Mîntuitorul, de Acest cîrmaci al vieţii noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare.
De cînd eram preot la ţară, mi-aduc aminte de un om care a murit de necaz că pierduse cinci mii
de lei. Sărmanul! El n-avea şi nu cunoştea pe Mîntuitorul de reazem şi cîrmuitor al vieţii sale.
Sînt iarăşi alţii care Îl cheamă pe Domnul la cîrma vieţii lor, dar numai pe vreme de boală şi
necaz mare. Atunci strigă: Vai!... Vai!... însă îndată ce trece furtuna iarăşi Îl alungă de la cîrmă şi se
cîrmuiesc ei spre păcate şi pieire.
Dragă cititorule! O credinţă vie şi lucrătoare are acela care şi-a încredinţat Domnului cîrma
vieţii sale şi înaintează cu El spre ţara veşniciei. Ai tu o astfel de credinţă?

Cînd vifor se face...

Cînd vifor se face în marea vieţii

şi-n noapte grozavă-şi pierd calea drumeţii,
eu strig pe Domnul, şi Domnul îndată
furtuna alină, de moarte mă scapă.

Cînd credinţa-mi slăbeşte şi-ncep să mă cufund

simt a Lui vorbe cum inima-mi străpung:
Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit,
ori nu pentru tine pe Cruce-am murit?

O Doamne, iartă a mea necredinţă,

cu dar întăreşte a mea neputinţă,
eu cîrma vieţii Ţie Doamne Ţi-o dau,
la ţărmuri s-ajung şi mîntuire să iau.

Evanghelia duminicii a 10-a după Rusalii

Vindecarea lunaticului
Cum să scăpăm de patimi şi păcate

14. Cînd au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Isus, şi I-a zis:
15. Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de
multe ori cade în apă.
16. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.
17. O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi
suferi? Aduceţi-l aici la Mine.
18. Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
19. Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis deoparte: Noi de ce n-am putut să-l scoatem?
20. Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă
cît un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo, şi s-ar muta; nimic nu v-
ar fi cu neputinţă.
21. Dar acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 14-21).
Un bolnav s-a apropiat de mine astă vară, într-un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici
un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
- Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! - mi se plîngea omul. Am iscălit
hotărîrea în Lumina Satelor, am ţinut-o pînă la un loc, dar după o vreme, şi mai cumplit m-am
îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?
Ca răspuns i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el Evanghelia fiului îndrăcit,
de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această Evanghelie:
Întîia dată ne spune că un copil avea duh mut, care îl chinuia şi îl arunca în foc şi în apă. A doua
oară, că părinţii lui l-au dus la Isus. A treia oară, că i-a fost şi mai rău cînd s-a apropiat Isus de el, şi
a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
- Vezi, omule! - i-am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, c să te poţi
mîntui. Întîia dată trebuie să ne dăm seama că duhul mut din Evanghelie sînt păcatele şi patimile
cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpîn peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpînit de puterea duhului mut, care cînd te cuprinde, te aruncă în focul beţiilor şi în
noroiul păcatelor.
De la început, diavolul păcătuieşte (1 Ioan 3, 8); şi de cîte ori păcătuim sau apucăm patimi
rele (ca beţia, sudalma, mînia, desfrînarea, etc), diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e
starea cea dintîi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem
decît la Isus, Mîntuitorul nostru, care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi
copilul din Evanghelie, aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Isus,
Mîntuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti.
Doctorul şi izvorul tămăduirii noastre, a bolilor sufleteşti, este Isus Mîntuitorul. Fără de El noi
nu putem face nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de Acest Izvor şi de
aceea îi auzim plîngîndu-se: Am încercat, dar nu pot... Mi-am pus în gînd să mă las de ceea şi ceea,
dar n-am putut... N-au putut, pentru că au încercat să facă acest lucru din puterile lor. Iar Domnul
Isus a spus apriat că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei care spun că nu pot, au luat
hotărîrea fără Hristos, iar o astfel de hotărîre n-are putere.
Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai întîi să-ţi faci o legătură vie cu
Mîntuitorul şi să alergi în braţele Lui mîntuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urîte înseamnă
să te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpîn nou: pe Mîntuitorul Isus Hristos şi să începi o
viaţă nouă cu El. Peste această hotărîre se pogoară de sus darul, harul şi puterea Duhului Sfînt, care
face din tine o făptură nouă, un om nou, un om duhovnicesc care biruie firea cea păcătoasă şi
patimile rele.
Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mîntuitorul şi mîntuirea ta sufletească trebuie să
fie starea a treia prin care a trecut copilul din Evanghelie, adică is-a făcut mai rău. Mult l-a scuturat
pe el diavolul, după ce s-a apropiat de Isus. Cînd te apropii şi tu cu adevărat de Mîntuitorul, ţi se
face şi ţie mai rău, adică diavolul se vede în primejdie de a-şi pierde un credincios şi de aceea
umblă cu toate meşteşugurile lui să nu te scape din prinsoarea lui.
Pînă cînd petreci în fărădelegi, diavolul şade mulţumit şi liniştit de felul traiului tău, dar îndată
ce vrei să o rupi cu păcatul şi să te apropii cu adevărat de Isus, ţi se face şi ţie mai rău, adică
diavolul începe şi el a lucra.
Unul dintre cei care s-au hotărît împotriva păcatelor şi a intrat în Oastea Domnului îmi scrie:
Am ţinut hotărîre pînă la un loc, dar de la o vreme şi mai tare s-a aprins pofta băuturii în mine şi m-
am îmbătat şi mai rău. Altul, de altă parte, mi e plînge: De cînd m-am hotărît, nu mai am pace cu
oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după biserică nu mă bag cu ei la
cîrciumă să beau... Iată, aceasta e starea a treia: cînd omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie
de Dumnezeu, diavolul, pe de altă parte, pune foc mai mult în patimile omului şi scoate în calea lui
fel de fel de batjocuri şi de prieteni care îl atrag de mînecă să se dea iar la roată cu lumea, adică să
se întoarcă din nou în mocirla din care a ieşit.
Dragă cititorule! Cînd satana te chinuie, după ce te-ai hotărît contra păcatelor şi te-ai apropiat
de Mîntuitorul şi mîntuirea ta cea sufletească, să nu te sperii - este cea din urmă zvîrcolire a lui. Tu
nu te teme! Stai drept ca un bun ostaş al lui Hristos în faţa meşteşugurilor lui, mai înaintează cîţiva
paşi în credinţă, în încredere, în alipire faţă de El şi ai cîştigat lupta, trecînd în starea a patra a fiului
din Evanghelie: tămăduirea şi mîntuirea ta cea sufletească.
Acestea sînt cele patru stări şi trepte ale mîntuirii noastre sufleteşti şi toţi cei care vor să intre cu
adevărat în Oastea Domnului, vor trece prin ele.
 Rugăciune

Isuse Mîntuitorule, iată ies şi eu în calea Ta ca fiul din Evanghelie! Diavolul mă chinuieşte şi
pe mine şi mă aruncă în focul şi apele ispitelor şi patimilor. Fie-Ţi milă de mine Doamne, căci
rănile din suflet mă dor. Din pustiurile păcatului vin acum la Tine, şi ca un copil scăpat de moarte,
vreau să mă ţin de Tine şi să trăiesc cu Tine. Ţie Îţi dau aceste mîini şi picioare pe care le-ai
dezlegat din lanţurile lui satana. Ţie Îţi dau ochii, urechile, gura, gîndurile, vorbele mele. Toată
averea mea trupească şi sufletească o pun de acum în slujba Ta Doamne, şi în ascultare de Tine!

Şi de la diavolul putem învăţa ceva bun

Un vestit predicator zicea: Să învăţăm şi de la diavolul ceva bun. Şi de la diavolul putem învăţa
ceva bun. Să ne gîndim cîtă stăruinţă pune diavolul pentru a cîştiga un suflet de om. Cît aleargă, cît
se vicleneşte, cîte şopteşte şi cîte iscodeşte pentru a cîştiga un suflet de om. Să ne gîndim că
stăruinţa aceasta e un semn că diavolul ştie preţul sufletului, ştie ce comoară nepreţuită e un suflet
de om, de aceea aleargă, lucră, asudă, să-l poată cîştiga.
Măcar şi de la diavolul să învăţăm a ne preţui sufletul, comoara cea nepreţuită pe care ne-a dat-
o Dumnezeu!

Evanghelia duminicii a 11-a după Rusalii

Pilda datornicului neiertător

23. De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii
săi.
24. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni.
25. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpînul lui a poruncit să-l vîndă pe el, pe nevasta lui, pe copiii
lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
26. Robul s-a aruncat la pămînt, i s-a închinat, şi a zis: Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti
tot.
27. Stăpînul robului aceluia, făcîndu-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.
28. Robul acela, cînd a ieşit afară, a întîlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o
sută de lei. A pus mîna pe el, şi-l strîngea de gît, zicînd: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.
29. Tovarăşul lui s-a aruncat la pămînt, îl ruga, şi zicea: Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.
30. Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, pînă va plăti datoria.
31. Cînd au văzut tovarăşii lui cele întîmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus
stăpînului lor toate cele petrecute.
32. Atunci stăpînul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată
datoria, fiindcă m-ai rugat.
33. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?
34. Şi stăpînul s-a mîniat şi l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă va plăti tot ce datora.
35. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe
fratele său (Matei 18, 23-35).
Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tîlcuită şi explicată de Însuşi Mîntuitorul.