Aspecte pastorale privind înmormantarea persoanelor sinucigașe și

a pruncilor nebotezați
I. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţadin 5 mai 1908, privind oficierea slujbei
înmormântării pruncilor și pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi
Această Hotărâre a Sfântului Sinod a fost luată la propunerea Mitropolitului Moldovei Partenie
Clinceni, în şedinţa din 5 mai 1908, și ea prevede expres „a se da voie preoţilor să săvârşească
slujba religioasă a pogribaniei pentru copiii născuţi morţi, precum şi a celora care mor mai
înainte de a fi botezaţi, fiind fii de creştini ortodocşi”.
Această hotărâre este menționată în manualul „Liturgica specială pentru institutele teologice”, al
părintelui profesor Ene Braniște, editat în 1980, și este însoțită de o notă de subsol, unde se
specifică faptul că „în asemenea cazuri, în alte Biserici Ortodoxe preotul binecuvintează doar
groapa, iar slujba este înlocuită cu cântarea trisaghionului (Sfinte Dumnezeule), în timp ce se
coboară sicriul în groapă”.
Succesorul părintelui Ene Braniște la Catedra de Liturgică a Facultății de Teologie „Justinian
Patriarhul” din București, părinteleprof. dr. Nicolae D. Necula, analizează această hotărâre a
Sfântului Sinod în articolul intitulat „Se poate săvârşi slujba înmormântării pruncilor pentru
copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi?”, publicat în culegerea de articole catehetice intitulată
„Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, edituraEpiscopiei Dunării de Jos,Galaţi, 1996. Analiza
părintelui profesor Nicolae D. Necula este aprigă, dar neconcludentă. Cităm concluzia: „Fiind
vorba de o hotărâre a Sf. Sinod, asupra căreia nu s-a revenit oficial, ea rămâne valabilă şi numai
Sf. Sinod poate reveni asupra ei”.
Deci, pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi se poate oficia slujba înmormântării
pruncilor, așa cum spune Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 5 mai 1908.
Ieromonahul Nicodim Sachelarie, autorul Pravilei bisericești, formulează o judecată teologică de
bun simț pe care s-ar fi putut întemeia Hotărârea a Sf. Sinod din 5 mai 1908: „Copiii care mor
nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preotului, se pot considera părtaşi
la botezul dorinţei, ca şi drepţii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de
Iisus la rugămintea părinţilor şi a prietenilor, căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci
dimpotrivă, el a creat pe om spre fericire. Totuşi, părinţii se vor spovedi şi li vor da canonisire
potrivit cu grija s-au nepăsarea lor: să boteze sau să crească un copil, să viziteze un loc sfânt, să
facă milostenie ”.
Sfântul Sinod a revenit asupra Hotărârii sale din 5 mai 1908, în sensul fixării unui cadru canonic
și tipiconal privitor la rânduiala bisericească a înmormântării pruncilor care au decedat fără a fi
primit Taina Sfântului Botez.
Hotărârea Sfântului Sinod nr. 8208, luată în şedinţadin 29 octombrie 2010, cu privire la stabilirea
unei norme unitare în Biserica Ortodoxă Română privind rânduiala bisericească la
înmormântarea pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez, arată că în urma
a discuţiilor care au avut loc, a acceptării sugestiilor formulate pentru completarea propunerilor
Comisiei teologice, liturgice şi didactice, precum şi a votului unanim exprimat, Sfântul Sinod a
hotărât:
„1. Aprobă ca la înmormântarea pruncilor nebotezaţi decedaţi la naştere, dar născuţi din părinţi
creştini, acestora să li se rostească doar un trisaghion (Sfinte Dumnezeule...) cu binecuvântarea
gropii, o rugăciune pentru mângâierea (consolarea) părinţilor îndureraţi, precum şi un cuvânt de
învăţătură despre rostul săvârşirii Tainei Sfântului Botez la timpul cuvenit.
2. Aprobă ca la înmormântarea pruncilor decedaţi înainte de primirea Tainei Sfântului Botez, dar
cărora după naştere li s-au dat nume prin citirea rânduielii din Molitfelnic sau Aghiazmatar,
acestora să li se oficieze slujba înmormântării pruncilor, pe scurt [Cântările 3, 6, 9, Ectenia
întreită, Apostol, Evanghelie, Rugăciunea de dezlegare în cadrul căreia să se rostească numele
dat pruncului cu precizarea „născut din părinţii creştini (se rosteşte prenumele tatălui şi al
mamei)”], să se citească o rugăciune pentru mângâierea (consolarea) părinţilor îndureraţi şi să se
rostească un cuvânt de învăţătură despre rostul săvârşirii Tainei Sfântului Botez la timpul
cuvenit.
3. Să se aprobe ca, în vederea introducerii în Molitfelnic şi Aghiazmatar a unei îndrumări
tipiconale corespunzătoare în spiritul prezentei hotărâri, Subcomisia sinodală pentru diortosirea
cărţilor de cult să aprofundeze problema sub aspect canonic, liturgic, pastoral şi misionar, ţinând
seama şi de practica altor Biserici Ortodoxe şi, până la prima şedinţă de lucru din anul 2011, să
prezinte Sfântului Sinod un studiu şi propuneri adecvate, ca parte a lucrării misionare ce se va
desfăşura în cursul anului 2011, proclamat „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii
în Patriarhia Română”.
II. Hotărârea Sfântului Sinod nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor .În
Învățătura de credință creștină ortodoxă,citim că „viaţa pământească este cel mai mare bun al
omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ.
Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El are drepturi nemărginite asupra ei,
nicidecum omul. „Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? - ziceSfântul Ioan Gură de
Aur. Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru
cununile cereşti”. Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi
îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui
credincios”.
Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre
pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă precum cea a lui Abimelec
(Judecători 9, 54-57), a lui Saul (1 Regi 31, 4-6), sau a lui Iuda Iscarioteanul (Matei 27, 5 şi
Fapte 1, 18). Prin uciderea trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19;
Romani 14, 8-12) sinucigașul nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De
aceea, lui nu i se mai poate face nici un fel de slujbă, şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei
credincioşi”.
Privitor la înmormântarea sinucigaşilor, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat
în canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei († 385). Acest canon opreşte a se aduce jertfă,
adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o
întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte: „Întrebare. Dacă cineva nefiind în minţi ridică
mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu? Răspuns. În
privinţa acestuia clericul trebuie să lămurească, ori de a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi
fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi
rugăciune pentru el, mint, şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza
tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă şi pentru acesta nu trebuie
să se aducă jertfă; că însuşi de sine ucigaş este. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de
amănuntul, ca să nu cadă sub osândă”. Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se
săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroacelor de pomenire pentru sinucigaşi.
Hotărârea Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, temei nr. 7923/1949 privind înmormântarea
sinucigaşilor precizează că: ”a. Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un
singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai
epitrahilul, săvârşind slujbă după ritual redus; și b. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină
cuvântări”.
Un ritual redus, intitulat „Rânduiala slujbei de înmormântare a sinucigaşilor”, alcătuit de P.S.
Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor și aprobat de Sinodul Mitropolitan,
a fost trimis protopopiatelor , pentru a fi comunicat parohiilor şi prelucrat în şedinţele cercurilor
pastorale protopopeşti.
Slujba de înmormântare a sinucigaşilor are următoarea rânduială:
1.Slujba de acasă:
- Sfinţirea apei; - Ectenia morţilor: - „Miluieşte-ne pe noi...”.La „Încă ne rugăm pentru odihna
sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu...”; la Rugăciunii de dezlegare „Dumnezeul
duhurilor...”, şi la ecfonisului „Că Tu eşti învierea…”se pomenesc rudele sinucigaşului care au
murit de moarte bună, cu tot neamul loc cel adormit, fără a se pomeni numele sinucigaşului.
- La fel se procedează și la „Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele
sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.
- Apoi preotul ia aghiasma şi stropeşte locul unde s-a sinucis persoana, toată casa în interior şi în
exterior şi prin curte, zicând stihurile Învierii: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii
Săi...” (Psalmul 67, 1-3). În cazul că locul unde s-a sinucis persoana se găseşte în aceeaşi
localitate şi nu la casa sinucigaşului, după înmormântare, preotul însoţit de rudele sinucigaşului
se va deplasa la acel loc, stropindu-l cu aghiasmă și rostind aceleași stihuri ale Învierii: „Să învie
Dumnezeu...”.
După aceea, preotul având numai epitrahilul, însoţeşte cortegiul mergând în urma sicriului şi
stropind cu aghiasmă. Pe drum nu se face nici un fel de oprire (stare). Ajunşi la poarta
cimitirului, preotul rosteşte ectenia morţilor, în cadrul căreia se pomenesc morţii înmormântați în
acel cimitir cu tot neamul lor cel adormit. Sinucigaşul nu se introduce în biserică, ci se merge cu
el direct la mormânt.
2. Slujba de la mormânt:
- Citirea Apostolului şi a Evangheliei; - Citirea rugăciunii a doua de dezlegare, în cadrul căreia se
pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit; - La fel se procedează și la
„Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel
adormit.
- Apoi, se coboară sicriul sinucigaşului în groapă. Mormântul sinucigașului nu se pecetluieşte, ci
se zice doar: „A Domnului este pămîntul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”,
„Că praf şi cenuşă sunt” (Facerea 18, 27). Dacă sicriul acestuia este pus în mormântul unui
creştin ortodox care a murit de moarte bună, groapa se pecetluieşte zicându-se formula obişnuită,
și pomenindu-se numele celui mort de moarte bună. După aceasta preotul rostește o predică
despre: viaţa ca dar a lui Dumnezeu şi despre păcatul deznădejdii, când suntem încercaţi de
necazuri.
- Precizăm că la astfel de înmormântări cortegiul va fi însoţit numai de crucea care i se va pune
sinucigașului la mormânt.
Tipicul de faţă este valabil pentru înmormântarea sinucigaşilor, care în decursul vieţii lor au fost
buni creştini, iar sfârșitul lor tragic nu prezintă certitudine cu privire la deplinătatea facultăţilor
mintale, când au săvârșit păcatul sinuciderii”.
Această Rânduială a slujbei de înmormântare a sinucigaşilor este mai completă și mai fidelă
literei și spiritului canonului 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, decât cea propusă în Tipicul
bisericesc, 1976, la pagina 270.
Tot P.S. Calinic Botoşăneanul a alcătuit și un Cuvânt la înmormântarea unui sinucigaș, unde
spune că „am săvârşit înmormântarea unui enoriaş care nu a înţeles că Dumnezeu a dat omului
doar uzu fructul asupra vieţii, doar posesiunea, nu însă şi dreptul de proprietate, iar privarea lui
de privilegiile creştineşti la înhumare este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de
descurajare a gestului făcut.
In caz de suicid, Biserica nu admite circumstanţe atenuante decât în cazul celor lipsiţi de
discernământ. Cercetările arată că doar 10-12% dintre sinucideri se datorează unor tulburări
psihice, restul datorându-se mizeriei, deziluziei afective, anxietăţii, etilismului, unor eşecuri sau
stări conflictuale de natură socială (la bărbaţi), unor conflicte de natură afectivă (la femei). De
asemenea, suicidul se datorează abuzului parental şi lipsei de afectivitate parentală (la copii),
solitudinii sau bolilor incurabile (la bătrâni).
Omului i-a fost menit să sfârşească înconjurat de afecţiunea celorlalţi şi nu de indiferenţă. Or,
absenţa celorlalţi, în care rezidă securitatea vitală a semenului, duce la suicid. De aceea, slujitorii
au o responsabilitate faţă de semeni în faţa lui Dumnezeu, pentru a-i face să conştientizeze
veşnicia din ei. Mai ales acum, în aceste vremuri de derută morală şi religioasă, este nevoie de o
sporită stare de trezvie. Gestul unui sinucigaş ar trebui să fie o lecţie din care să învăţăm că avem
misiunea sfântă de a umple prin iubirea noastră golul existenţial pe care îl trăiesc aceşti oameni.
Probabil că dacă i s-ar fi oferit un climat microsocial şi eclesial afectuos şi sensibil, acest om ar fi
evitat gestul său, expresie a unei disperări lăuntrice. De această dată, strigătul lui de ajutor nu a
fost auzit de nimeni. Unde este răspunsul nostru?!”.