VORBIREA ȘI TĂCEREA SUNT DOUĂ COMPONENTE

IMPORTANTE ALE COMUNICĂRII UMANE.

Deși limbajul, exprimarea, pronunția, conversația, dialogul
sunt subiecte importante în numeroase studii și analize de
specialitate, tăcerea este trecută, de multe ori, …sub tăcere.

Fiecare din noi știe că tăcerea este în măsură să spună mult

mai mult decât ar putea-o spune uneori cuvintele cu duiumul.
Și cu toate acestea, despre tăcere se cam tace. Poate pentru că
are un caracter bivalent și oferă mult spațiu interpretărilor. Sau
poate pentru că e mai simplu să taci despre ceva mai greu de
explicat.

În aparență tăcerea e, pur și simplu, lipsa cuvintelor, a vorbirii.

Însă, este un fapt de observație curentă că aceasta nu înseamnă
de fiecare dată același lucru, ci poate îmbrăca forme din cele
mai variate: de la regret, căință, sfială și nemulțumire până la
bucurie, liniște, încredere, entuziasm, etc., în dependență de
felul de a fi și de a reacționa al persoanei.

Nu există un singur fel de tăcere. Și nicidecum tăcerea nu

înseamnă o lipsă de comunicare. Nu mai este un secret că
tăcem atunci când suntem supărați, de exemplu, când suntem
nemulțumiți, indispuși, intrigați de o situație prea grăitoare și,
astfel, noi alegem să tăcem. Tăcem atunci când suntem
întrebători, acuzatori, curioși, atunci când suntem lipsiți de
curajul de a vorbi sau când gândurile ne vin de-a valma. Mai
tăcem atunci când ascultăm ploaia și tunetele și ne încearcă
stări de melancolie, frică sau contemplare, tăcem în rugăciune,
tăcem în suferință, tăcem și în fericire. Tăcem în multe alte
situații, demonstrativ, firesc, agresiv, nesigur sau calm. Și ne
putem numi norocoși atunci când tăcerea noastră este sesizată
și decelată corect de cei din jur, în special de oamenii dragi.

Tăcerile devin grăitoare și datorită unor indicatori nonverbali

și paraverbali, cum ar fi oftatul, inspirația și expirația, privirea,
ținuta, capul plecat, trupul distins ca într-un semn de
abandonare. Dacă ar fi să observăm tăcerea interlocutorilor
noștri apropiați, atunci am putea să constatăm că unii știu să
tacă într-un mod mai expresiv decât alții, chiar și noi înșine nu
tăcem întotdeauna la fel. Foarte ilustrativ este cazul actorilor,
care pot să exprime tăcând stări sufletești din cele mai
complicate, rafinate, pretențioase și elocvente. Și
profesorii/învățătorii (cei cu talent și carismă, bineînțeles) sunt
un exemplu interesant: știu să exprime prin pauze puse la locul
lor, prin tăcere, prin gesturi și priviri, sentimente și stări
sufletești discrete și intime în același timp, dar atât de
convingătoare și prin aceasta se pot face atât de ușor auziți și
ascultați.

Tăcerea, la fel ca mimica și pantomimica, fac parte din

limbajul nonverbal, prin care cei pricepuți se pot face mai
repede și mai deplin înțeleși decât prin mii de cuvinte. Ce-ar fi
să învățăm să folosim, într-un mod optim, aceste elemente de
comunicare în relațiile cu ceilalți?
O tăcere înainte de a lua cuvântul sau una după ce am terminat
ce aveam de spus devin componente importante ale unei
intervenții orale, fie într-un cadru oficial, fie într-un cadrul mai
lejer, familial. Prima – prefațează, deschide, atenționează
ascultătorii asupra a ceea ce avem de zis, iar cea de-a doua
este încheierea, concluzia a ceea ce am spus. De asemenea,
tăcerea premergătoare unui discurs are drept funcții: atenuarea
emoțiilor; este o formă de a impresiona publicul și de a crea o
stare psihologică necesară comunicării; în timp ce tăcerea de
la finalul discursului poate semnifica o solicitare a aderării
publicului la cele expuse sau provocarea la discuții și întrebări.

Reporterii și fotografii cu adevărat profesioniști știu să

surprindă anume expresia tăcerii participanților la evenimente
publice (politicieni, cântăreți, actori, martori într-un proces,
interlocutori într-un interviu, etc.), și astfel pun în evidență
detalii semnificative ale situațiilor.

Simțul comun și folclorul oral vorbesc în mare parte despre

virtuțile tăcerii. Iată doar câteva exemplificări: vorba este de
argint și tăcerea de aur; artă tăcerii este mai grea decât cea a
vorbirii; vorba-i pleavă, tăcerea-i grâu; știința e mai aproape
de tăcere, decât de cuvânt (proverb arab); adesea tăcerea este
preferabilă vorbirii (Euripide); a ști să taci este sensul celei
mai bune educații; etc. De asemenea, în popor se mai spune și
fericit cel ce știe să tacă, fiindcă păcătuiește mai puțin (în
sensul că judecă și condamnă mai puțin pe ceilalți). De
altminteri, adeseori regretăm că am vorbit într-o împrejurare
oarecare, dar foarte rar regretăm că am tăcut.

Ce învățăm, de fapt, prin tăcere? Prin tăcere învățăm

ascultarea, empatia, echilibrul și chibzuința, prin tăcere
învățăm să sensibilizăm, să interesăm, să intrigăm. Tăcerea,
pusă la locul și timpul potrivit, îndeamnă la dialog, creativitate
și expresivitate. Și prin toate acestea, contribuie la îmbogățirea
registrului de comunicare, indiferent că e vorba de
comunicarea interpersonală sau comunicarea în public.

Poetul-filosof Lucian Blaga era numit de către O. Cotruș

”magistrul tăcerii” și tot el considera că verbalismul (cuvintele
în exces) este anticreativ, inspirația făcându-și loc doar în
liniște și tăcere.

Să știi (când, cum și ce) să taci, să-ți faci timp să taci și să

asculți, dar, mai ales, să nu te jenezi de tăcerea ta, fac parte în
mod paradoxal dintr-o artă numită arta comunicării.