Tăcerea – o formă de comunicare

Vorbirea și tăcerea sunt două componente importante ale comunicării umane.

Deși limbajul, exprimarea, pronunția, conversația, dialogul sunt subiecte importante în numeroase studii
și analize de specialitate, tăcerea este trecută, de multe ori, …sub tăcere.

Fiecare din noi știe că tăcerea este în măsură să spună mult mai mult decât ar putea-o spune uneori
cuvintele cu duiumul. Și cu toate acestea, despre tăcere se cam tace. Poate pentru că are un caracter
bivalent și oferă mult spațiu interpretărilor. Sau poate pentru că e mai simplu să taci despre ceva mai
greu de explicat.

În aparență tăcerea e, pur și simplu, lipsa cuvintelor, a vorbirii. Însă, este un fapt de observație curentă
că aceasta nu înseamnă de fiecare dată același lucru, ci poate îmbrăca forme din cele mai variate: de la
regret, căință, sfială și nemulțumire până la bucurie, liniște, încredere, entuziasm, etc., în dependență de
felul de a fi și de a reacționa al persoanei.

Nu există un singur fel de tăcere. Și nicidecum tăcerea nu înseamnă o lipsă de comunicare. Nu mai este
un secret că tăcem atunci când suntem supărați, de exemplu, când suntem nemulțumiți, indispuși,
intrigați de o situație prea grăitoare și, astfel, noi alegem să tăcem. Tăcem atunci când suntem
întrebători, acuzatori, curioși, atunci când suntem lipsiți de curajul de a vorbi sau când gândurile ne vin
de-a valma. Mai tăcem atunci când ascultăm ploaia și tunetele și ne încearcă stări de melancolie, frică
sau contemplare, tăcem în rugăciune, tăcem în suferință, tăcem și în fericire. Tăcem în multe alte
situații, demonstrativ, firesc, agresiv, nesigur sau calm. Și ne putem numi norocoși atunci când tăcerea
noastră este sesizată și decelată corect de cei din jur, în special de oamenii dragi.

Tăcerile devin grăitoare și datorită unor indicatori nonverbali și paraverbali, cum ar fi oftatul, inspirația și
expirația, privirea, ținuta, capul plecat, trupul distins ca într-un semn de abandonare. Dacă ar fi să
observăm tăcerea interlocutorilor noștri apropiați, atunci am putea să constatăm că unii știu să tacă într-
un mod mai expresiv decât alții, chiar și noi înșine nu tăcem întotdeauna la fel. Foarte ilustrativ este
cazul actorilor, care pot să exprime tăcând stări sufletești din cele mai complicate, rafinate, pretențioase
și elocvente. Și profesorii/învățătorii (cei cu talent și carismă, bineînțeles) sunt un exemplu interesant:
știu să exprime prin pauze puse la locul lor, prin tăcere, prin gesturi și priviri, sentimente și stări
sufletești discrete și intime în același timp, dar atât de convingătoare și prin aceasta se pot face atât de
ușor auziți și ascultați.

Tăcerea, la fel ca mimica și pantomimica, fac parte din limbajul nonverbal, prin care cei pricepuți se pot
face mai repede și mai deplin înțeleși decât prin mii de cuvinte. Ce-ar fi să învățăm să folosim, într-un
mod optim, aceste elemente de comunicare în relațiile cu ceilalți?

O tăcere înainte de a lua cuvântul sau una după ce am terminat ce aveam de spus devin componente
importante ale unei intervenții orale, fie într-un cadru oficial, fie într-un cadrul mai lejer, familial. Prima
– prefațează, deschide, atenționează ascultătorii asupra a ceea ce avem de zis, iar cea de-a doua este
încheierea, concluzia a ceea ce am spus. De asemenea, tăcerea premergătoare unui discurs are drept
funcții: atenuarea emoțiilor; este o formă de a impresiona publicul și de a crea o stare psihologică
necesară comunicării; în timp ce tăcerea de la finalul discursului poate semnifica o solicitare a aderării
publicului la cele expuse sau provocarea la discuții și întrebări.
Reporterii și fotografii cu adevărat profesioniști știu să surprindă anume expresia tăcerii participanților la
evenimente publice (politicieni, cântăreți, actori, martori într-un proces, interlocutori într-un interviu,
etc.), și astfel pun în evidență detalii semnificative ale situațiilor.

Simțul comun și folclorul oral vorbesc în mare parte despre virtuțile tăcerii. Iată doar câteva
exemplificări: vorba este de argint și tăcerea de aur; artă tăcerii este mai grea decât cea a vorbirii;
vorba-i pleavă, tăcerea-i grâu; știința e mai aproape de tăcere, decât de cuvânt (proverb arab); adesea
tăcerea este preferabilă vorbirii (Euripide); a ști să taci este sensul celei mai bune educații; etc. De
asemenea, în popor se mai spune și fericit cel ce știe să tacă, fiindcă păcătuiește mai puțin (în sensul că
judecă și condamnă mai puțin pe ceilalți). De altminteri, adeseori regretăm că am vorbit într-o
împrejurare oarecare, dar foarte rar regretăm că am tăcut.

Ce învățăm, de fapt, prin tăcere? Prin tăcere învățăm ascultarea, empatia, echilibrul și chibzuința, prin
tăcere învățăm să sensibilizăm, să interesăm, să intrigăm. Tăcerea, pusă la locul și timpul potrivit,
îndeamnă la dialog, creativitate și expresivitate. Și prin toate acestea, contribuie la îmbogățirea
registrului de comunicare, indiferent că e vorba de comunicarea interpersonală sau comunicarea în
public.

Poetul-filosof Lucian Blaga era numit de către O. Cotruș ”magistrul tăcerii” și tot el considera că
verbalismul (cuvântele în exces) este anticreativ, inspirația făcându-și loc doar în liniște și tăcere.

Să știi (când, cum și ce) să taci, să-ți faci timp să taci și să asculți, dar, mai ales, să nu te jenezi de tăcerea
ta, fac parte în mod paradoxal dintr-o artă numită arta comunicării.