????

Reflecţie necesară

1. Exemplificați următoarea idee: Ideea de „complicitate” între cadru didactic şi

elev/elevi este relevată de J. Cardinet (1989) când spune că o „o mare parte a
învăţării şcolare pare să aibă la baza aceasta complicitate între profesor şi elev
care le permite să înţeleagă prin jumătăţi de cuvinte”.

Relația dintre cadru didactic și elevi este una de ,,complicitate” deoarece ei sunt
principalii complici în procesul de predare-învățare-evaluare. Fără participarea activă a unuia
dintre cei doi, procesul de învățământ nu s-ar putea desfășura în condiții bune de reușită.
Relația pe care cadrul didactic o are cu elevii săi este privită ca una unitară. Cele două părți se
reunesc, se intersectează și se completează una pe cealaltă.

2. Identificaţi în situaţii concrete de evaluare aspecte de comunicare nonverbală şi

paraverbală ale elevilor; explicaţi aceste comportamente şi propuneţi modalităţi
eficiente de evitare a efectelor stresante ale situaţiilor de evaluare.

Comunicarea nonverbala ne insoteste peste tot. Când privim, zâmbim, ascultam, vorbim,
gesticulam, când stam pe loc sau ne deplasam, daca muncim, ne distram sau facem sport, ori
ne grabim sau ne relaxam, si in multe alte situatii de acest fel, nu avem la indemâna o oglinda
in care sa ne recunoastem asa cum ne vad si ne percep ceilalti. La fel, un profesor nu se
priveste pe sine atunci când se afla in fata elevilor, când discuta cu un partener de dialog sau
dezbate o problema intr-un grup restrâns (in comisia metodica, de exemplu) ori când expune
un material in prezenta unui auditoriu. Dar el poate sa observe si sa interpreteze mimica si
gestica celor din fata lui, conduita lor expresiva, calitatea discursului asociat semnalelor
nonverbale pe care acestia le furnizeaza, atitudinea in contextul comunicarii, intentiile si
starile de moment s.a.m.d.
Din acest motiv, orice sursa de informare pe aceasta tema poate fi de folos oricarui
profesionist educational, pentru a se deschide, mai mult decât pâna acum, catre fenomenul
comunicarii verbale/nonverbale si „talmacirea” lui in diversele imprejurari de viata scolara si
nonscolara (in public, in familie, in timpul liber s.a.).

Poate că adulții nu își amintesc foarte bine zilele de școală sau au o imagine vagă
despre liceu, iar clasele mai mici sunt mai “cețoase”. Totuși, copiii se confruntă cu
numeroase surse de stres zilnic, inclusiv:
 Trezirea foarte matinală. Somnul insuficient contribuie la probleme de sănătate mintală și
fizică. Uite aici cât ar trebui să doarmă un copil, în funcție de vârstă.
Dacă aveți un drum mai lung de parcurs dimineața, ajustează ora de culcare corespunzător
și/ sau programează un somn scurt de amiază, pentru copilul tău.
 Orele lungi, fără pauze suficiente. Adevărul este că la vârstele de 6-14 ani, copiii nu au
atenția și funcțiile executive suficient de dezvoltate pentru a rămâne concentrați 50 de minute.
Efortul poate părea foarte solicitant, mai ales pentru cei care suferă și de un deficit de atenție.
 Solicitările academice. Temele zilnice și învățatul pentru teste pot ocupa și 2-3 ore pentru
copii de gimnaziu. Anxietatea de performanță (teama de a nu greși) poate face acest proces și
mai lung și rezultatele testărilor neașteptat de scăzute, la un copil care a învățat, dar s-a
emoționat când a venit timpul să răspundă. Pentru unii copii cu anxietate, răspunsul în fața
clasei este înspăimântător și poate provoca un blocaj complet al vorbirii.
 Anxietatea socială. Majoritatea copiilor sunt reticenți să își cunoască noii colegi, atunci când
încep școala, o schimbă sau trec în ciclul superior de învățământ. Dar pentru unii copii,
inhibiția și anxietatea socială sunt foarte marcante! Își fac griji permanent privind relațiile cu
alți copii sau cum sunt percepuți. Unii copii pot fi victima bullying-ului, sursă pentru stresul
școlar zilnic, scăderea stimei de sine și retragere.
 Solicitările părinților. Părinții sunt principalele persoane din viața copilului și acesta nu
dorește să vă dezamăgească. Presiunea spusă sau percepută, constantă, de a lua note mari, de
a fi primul în clasă, de a se înscrie la concursuri poate fi o sursă de îngrijorare și nemulțumire
foarte puternică pentru copil.
 Programul foarte încărcat. Părinții își doresc din ce în ce mai multe reușite pentru copii lor
și este de înțeles, ținând cont de solicitările ulterioare pentru un loc de muncă, dar și de
potențialul extraordinar al noilor generații. Totuși, orele suplimentare zilnice, de limbi
moderne, sport, cluburi sau hobby-uri pot încărca excesiv programul celui mic.

Ce poți face pentru a reduce stresul școlar

1. Empatizează cu copilul.
Acasă trebuie să fie un loc sigur, pentru ca cel mic să își expună grijile, frustrările sau
temerile în legătură cu școala. Reflectă-i emoțiile și validează-le: “te înțeleg că este greu,
școala este grea și te descurci excelent!”
2. Scade presiunea.
Nu există vreo dovadă că elevii cu 10 pe linie sunt cei mai mulțumiți sau fericiți, cu un
parcurs în viață satisfăcător. Cel mic se străduiește și este mult mai util să îl încurajezi, susții
și să îi lauzi efortul, decât să îl compari cu alții “mai buni” sau să îi minimalizezi succesele.
Nu evalua niciodată copilul global după o notă mai mică sau un test nereușit. Mai ales dacă
observi vina sau rușinea, consolează-l și asigură-l că data viitoare se va descurca mai bine, că
este foarte bun, inteligent și îl iubiți.

3. Comentați :,,nu tot ce intenţionăm reuşim să spunem, nu tot ce spunem se aude,

nu tot ce se aude se şi înţelege, se înţelege şi ce nu spunem, iar ceea ce se înţelege
nu depinde numai de noi ce devine.” (Şoitu, 2001).
 Comunicarea umană este un proces tranzacţional, prin care oamenii transferă energii, emoţii,
sentimente şi schimbă semnificaţii. Ea are întotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor să
simtă, să gândească sau să se comporte într-un anumit fel. Scopul există şi atunci când partenerii de
comunicare nu îl conştientizează. Stimulii aşteaptă răspuns.

Pentru ca o situaţie de comunicare să fie eficientă, trebuie să se ţină cont de o serie de

elemente: contextul, relaţia emiţător-receptor, codul, mesajul, canalul şi zgomotul sau barierele în
comunicare.

Citatul dat spre analiză aparţinând lui Laurenţiu Şoitu prezintă câteva situaţii de comunicare
ineficiente. În cele ce urmează, voi încerca să le comentez pe rând.

„Nu tot ce intenţionăm reuşim să spunem. Nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi
înţelege.”, scoate în evidenţă raportul dintre intenţie şi realitate. De multe ori ni se întâmplă să dorim
să spunem ceva, însă, pe parcurs, apar anumite impedimente, anumite restricţii care ne opresc; aceste
impedimente pot viza emiţătorul şi relaţia lui cu receptorul sau contextul comunicării. Comunicarea
poate fi obstrucţionată sau perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificaţia
intenţionată şi cea percepută putând fi legaţi de oricare dintre componentele comunicării amintite mai
sus sau de interacţiunea lor. Aceşti factori pot fi diverşi: fizici, lingvistici, de natură psihologică, de
statut, de concepţie.

În primul rând, „nu tot ce intenţionăm reuşim să spunem”. Acest fapt se poate datora factorilor
de natură fiziologică: deficienţe verbale, lipsă de concentrare, emoţii (emoţia puternică este
răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării). Pe de altă parte, atunci când emiţătorul
observă reacţia receptorului vis-a-vis de mesaj, atitudine de respingere, oboseală, acesta, emiţătorul,
poate decide să nu spună tot ce şi-a propus. De exemplu, la ultima oră de curs, elevii îşi pierd
răbdarea, concentrarea pentru cele transmise de profesor; acesta din urmă poate observa starea lor şi
poate fi mai „indulgent”, nepredând tot ce şi-a propus pentru acea oră, recuperând data următoare.

În al doilea rând, „nu tot ce spunem se aude”. În acest caz, pot interveni factorii fizici: poluarea
fonică, distanţa mare dintre emiţător şi receptor, emiţătorul vorbeşte prea încet, prea tare sau prea
repede. De asemenea, pot interveni şi barierele de concepţie: receptorul nu aude, în sensul că nu
ascultă, ce-i transmite emiţătorul din cauza prejudecăţilor, rutinei, implicării negative (de exemplu,
Mirela m-a bârfit acum un an, deci interpretez tot ce spune ca fiind împotriva mea sau nu mai ascult).
 În al treilea rând, „nu tot ce se aude se şi înţelege”. Printre factorii care conduc la această
situaţie, pot fi: efectele de statut, problemele semantice, distorsiunile perceptive etc. Uneori statutul
prea înalt al emiţătorului în raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului de către acesta din
urmă. De altfel, specialiştii au tendinţa să folosească un jargon profesional, crezând că şi ceilalţi îl pot
înţelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu
de înţeles pentru persoane cu un nivel de şcolarizare scăzut. Când receptorul are o imagine despre sine
nerealistă şi este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înţelege pe ceilalţi în mod adecvat,
apar distorsiunile perceptive. O altă situaţie în care nu se înţelege tot ce se aude poate apărea din cauza
diferenţelor culturale, atunci când comunică persoane provenite din medii culturale, cu valori,
obiceiuri şi simboluri diferite. Alegerea greşită a canalelor sau a momentelor poate duce la
neînţelegeri: trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informaţie şi, de asemenea, şi momentul
trebuie să fie bine ales – o situaţie urgentă nu are sorţi să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârşitul
orelor de program sau la sfârşitul săptămânii.

Alte bariere ale comunicării sau distorsiunii ale informaţiilor se pot produce în domeniul
comunicării didactice atunci când: emiţătorul (profesorul) nu stăpâneşte conţinutul mesajului didactic
transmis; acesta nu este expus clar, inteligibil şi sistematizat; nu prezintă la început scopul mesajului şi
nu creează motivaţii pentru a trezi interesul pentru comunicare; emiţătorul nu sincronizează diferitele
tipuri de comunicare (verbală, paraverbală, nonverbală, vizuală etc.); mesajul transmis nu corespunde
cu interesele elevilor sau cu problemele ce le au de rezolvat; mesajul didactic este prea cunoscut sau
prea abstract şi nu trezeşte interes, producând plictiseală; comunicarea este numai unidirecţională,
producând pasivitate; elevii nu sunt angajaţi în comunicare prin dialog sau prin întrebări retorice;
eficienţa comunicării este blocată si de fondul stresant creat de emiţător (plictiseală, oboseală,
nerăbdare, teama de a nu greşi în expunere etc.); elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a inţelege
mesajul didactic sau acestea nu au fost fixate temeinic şi ca urmare se produc interferenţe.

A doua parte a citatului, „Se înţelege şi nu se spune, iar ceea ce se înţelege nu depinde numai
de noi ce devine.” Se referă la a doua etapă a procesului de comunicare: după ce mesajul a fost
recepţionat de către receptor, acesta nu oferă feed-back, nu asigură emiţătorul de reuşita transmiterii
mesajului său. De aici pot apărea barierele de comunicare amintite mai sus. În urma lipsei feed-back-
ului, emiţătorul nu poate fi sigur că receptorul a primit corect informaţia, deci nu o mai repetă, iar
receptorul o transmite mai departe eronat. Această situaţie se poate asemăna cu jocul telefonul fără fir:
dacă mesajul a fost preluat greşit, el este transmis greşit şi se poate degrada până la receptorul final.
 În concluzie, comunicarea este un proces complex, iar pentru reuşita lui trebuie să-şi dea
concursul atât emiţătorul, cât şi receptorul. Pentru perfecţionarea comunicării este necesară: vorbirea
corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor); încurajarea feed-back-
ului din partea receptorilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect
recepţionate şi înţelese); ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea
receptorilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje; folosirea mai multor
forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de regulă, orală şi vizuală, concomitent);
repetarea mesajelor mai complexe.