Trăim în plină eră a comunicaţiilor în masă, cu toţii utilizăm mijloace de

comunicare din ce în ce mai performante, cu toţii afirmăm importanţa socializării – ca

mijloc de interacţiune umană. Reţelele de socializare au devenit ceva comun în rândurile
tinerilor şi nu numai. Se pare că totul se rezumă la a comunica ceva, orice... adevăr sau
nu. În acest sistem de comunicare bazat exclusiv pe tehnologie, poţi fi oricine, poţi fi ceea
ce nu poţi fi... Vorbim lucruri neimportante de cele mai multe ori, nesocotind valoarea
creativă a cuvântului. Practic, avem de a face cu o lipsă a tăcerii extrem de pronunţată.
Vrem să ne facem auziţi, chiar dacă uneori într-o manieră zgomotoasă, care violentează
personalitatea altuia. Adesea identificăm cu capacitatea noastră de a ne face auziţi,
calitatea noastră individuală de persoană... lucru care este quasi-adevărat.
Tăcerea apare în lipsa cuvântului, iar cuvântul pare să rupă taina tăcerii. Însă,
cuvântul s-a născut din tăcere: La început, aş zice eu, dintr-o tăcere supremă, Dumnezeu
a zis: Să fie lumină! Şi astfel a fost lumină. Mântuitorul a venit într-o lume zgomotoasă,
animată de tumultul vieţii cotidiene, dar a ales liniştea ieslei Bethleemului. O linişte pe
care Creştinismul, mai ales cel răsăritean a propovăduit-o prin intermediul colindelor:
Domneşte pacea (liniştea sau tăcerea) pe pământ... Dormi, dormi, dormi copile sfânt”.
Tot dintr-o tăcere supremă, din mormântul tăcut, a răsărit lumina Învierii lui Hristos. Iată
puterea creatoare a tăcerii, iată apofatismul liniştii duhovniceşti.

Înţelepciunea populară mărturiseşte acelaşi adevăr: este arhicunoscut proverbul

”Dacă tăceai filozof rămâneai”. Bagatelizarea vorbelor, a cuvântului, reprezintă o reală
“luare în deşert” a logosului. Logoreea fără conţinut este pe cât de reală în zilele noastre,
pe atât de îngrijorătoare, căci ea poate fi considerată un indicator al superficialităţii de
care ne înconjurăm. Cuvântul izvorăşte din intelectul uman, din străfundurile fiinţei
umane, fiind expresia care impresionează simţul auzului celui de lângă noi. Cuvintele
sunt cartea noastră de identitate, ele sunt mesagerii intimităţii noastre fiinţiale. Sf. Vasile
cel Mare spunea în acest sens: “Curgerea apei arata izvorul ei; iar felul cuvantului arata
inima celui ce l-a grait”. O vorbă rea, un cuvânt necalculat este manifestarea în exterior a
unei vieţi lăuntrice la fel de neorânduită. Sf. Grigorie Teologul suprinde acest aspect când
zice: “Este deopotriva de rea si viata netrebnica si o vorba netrebnica; daca ai una, o ai si
pe cealalta”. Şi ca să încununăm trioul veacului de aur al teologiei, îl evocăm aici şi pe
Sf. Ioan Hrisostom, cel care a vorbit mult, frumos şi cu infinit folos pentru noi toţi: “O
mare cursa este desfranarea limbii, care are nevoie de frau puternic”.
Ne îndreptăm vertiginos spre Postul Mare, o periodă în care Sfânta noastră
Biserică ne cheamă duios la practicarea acestei virtuţi nobile – tăcerea! Ne aducem
aminte de Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, dar mai ales de cuvintele pline de
înţeles: “Pune Doamne strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”.
Sau cu alte cuvinte, Ajută-mă Doamne să îmi regăsesc liniştea interioară prin cultivarea
tăcerii interioare şi exterioare.

Mai intervine totuşi un aspect foarte important. Trebuie să ştii cum să taci. Trupul
tău trebuie să ştie cum să tacă alături de spiritul tău. Gândurile tale trebuie să înveţe şi ele
să tacă pentru a putea asculta şi a prelucra tăcerea. Important este nu cum vorbeşti ci cum
taci. A arunca o serie de cuvinte asupra interlocutorului, a exploda verbal este apanajul
tuturor oamenilor. A şti să taci deja te include în clasa superioară a oamenilor inteligenţi.
Cu cât tăcerea ta este mai stilată cu atât tu însuţi capeţi sânge albastru.
Sfântul Vasile cel Mare, în Regulile mici şi Regulile mari arată că monahii în special sunt
cei care dau expresie acestei ideii că tacerea e o taină, care este însasi vesnicia, ea
vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii îngeri au o putere
mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îsi transmit unii altora
gânduri dumnezeiesti în acelasi fel îngerii pamântesti – care traiesc în Sfintele mănăstiri
si se întrec cu cei ceresti si netrupesti în traire si în rugaciune – au alta putere pentru a
transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care este cea mai elocventa
predica, „un îndemn tacut”. Monahii nu vorbesc mult; ei traiesc tainele lui Dumnezeu în
tacere si se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere
si primesc virtute. Dupa Sfântul Simeon Noul Teolog „tacerea buzelor, închiderea ochilor
si asurzirea urechilor sunt pentru începatorii în viata duhovniceasca cea mai rapida cale
de a ajunge la virtute.” Tacerea calugarilor este ziditoare
Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de
atmosfera de pocainta, natura însasi precum si toate lucrurile neînsufletite din jurul sau,
vor povesti multe si îi vor împartasi învataturi minunate. Acesta este felul în care
mănăstirea vorbeste „în tacere”.

Tăcerea este interpretată în multe feluri. Ea poate însemna neştiintă, ea poate

însemna diplomaţie, o chintesenţă a înţelepciunii, modestie, puritate, decenţă, poate
însemna pregătirea terenului, disimulare, adormirea simţurilor adversarului, distragerea
atenţiei, o minte mai lentă, poate fi asemeni cuţitului lui Brutus, etc. De aceea este extrem
de important să asociem tăcerea simţurilor şi limbajului trupului. Privirea din tăcerea
provocată poate spune mult mai multe decât orice presupunere a celei mai luminate minţi.

Cea mai mare ştiinţă este când să taci, şi când să vorbeşti! Deşi nu întotdeauna.
Tăcerea este cu adevărat de aur.