În cărţile Vechiului Testament, toate textele care vorbesc despre persoana şi lucrarea

lui Mesia poartă numele de profeţii mesianice.

Numele Mesia (în greceşte Hristos), derivând de la ebraicul maşa=a unge, înseamnă
Unsul Domnului şi Îl indică pe Mântuitorul promis de Dumnezeu.
Aproape toate cărţile canonice veterotestamentare vorbesc în sens profetic despre
Mesia, iar în Pentateuh locurile cu caracter mesianic sunt numeroase, cele mai importante
fiind:

 Protoevanghelia
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceea îţi va zdrobi
ţie capul, iar tu Îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15)
Aceasta este cea dintâi profeţie mesianică, marcând chiar începutul ideii mesianice,
Dumnezeu sădind în sufletul omului căzut nădejdea într-un ajutor divin, datorită căruia
omenirea va fi eliberată din robia păcatului şi a morţii. Dumnezeu le arată astfel
protopărinţilor şi urmaşilor lor, că lupta dintre ei şi diavol nu va fi fără izbândă, ci încununată
de victorie atunci când se va întrupa Mesia.
Profeţia se încadrează în prima fază de dezvoltare a ideii mesianice şi are în vedere
naşterea lui Mesia dintr-o urmaşă a Evei.
Protopărinţii au crezut că Cel făgăduit va veni curând, de aceea, atunci când Eva naşte
primul copil, ei se duc cu gândul la Acela despre Care le vorbise Dumnezeu. Neamul
omenesc, de la Adam până la potop, a păstrat vie nădejdea venirii Răscumpărătorului. După
amestecarea limbilor la turnul Babel şi răspândirea oamenilor pe tot pământul, promisiunea
făcută în protoevanghelie s-a păstrat, mai mult sau mai puţin, la fiecare popor în parte, fiecare
însă, înţelegând-o într-un fel propriu.
„Vrăjmăşia” de care se vorbeşte în acest text se referă la şarpe şi femeie, însă textul
indică un anumit şarpe, pus în raport de egalitate cu bărbatul şi în raport de superioritate
intelectuală cu femeia. Şarpele despre care se face vorbire aici, în Vechiul Testament îl
întruchipează pe diavol, iar în Noul Testament, diavolul este numit: „şarpele cel vechi”,
„satana”, „balaurul cel mare” care înşeală pe toată lumea.
Sfinţii Părinţi spun că şarpele care i-a ispitit pe primii oameni a fost un instrument
prin care a lucrat diavolul, el a fost un şarpe real, însă l-a reprezentat pe satana.
Femeia despre care vorbeşte acest text este considerată de unii exegeţi ca fiind Eva,
iar prin „sămânţa” ei înţeleg pe urmaşii Evei, adică întreaga omenire. Alţi exegeţi văd aici o
femeie a viitorului, pe Maria, iar prin „sămânţa” ei Îl înţeleg pe Mesia. Sunt şi exegeţi care
consideră că textul se referă la Eva, în sens literar şi la Maria, în sens spiritual.
„Sămânţa” şarpelui semnifică răul colectiv din lume, iar individual pe diavol.
În partea a doua a acestei profeţii, atenţia cade pe pronumele masculin „Acela”,
despre Care ni se spune că şarpele va putea să-i înţepe doar călcâiul, muşcătura nefiind fatală,
în timp ce El îi va sfărâma capul şarpelui, ceea ce echivalează cu distrugerea totală.
Vorbind de acest text, Sf. Ap. Pavel înlocuieşte „sămânţa femeii” cu titlul mesianic
„Domnul păcii” (Rom 16, 20), potrivit tâlcuirii pauline avem: Urmaşul femeii este de origine
divină şi El va fi deplin învingător în războiul cu satana (şarpe). Învăţătura paulină trece în
Sfânta Tradiţie.
Aşadar, profeţia afirmă următoarele: în decursul existenţei sale, omenirea va trebui să
lupte cu Răul, sub toate manifestările lui, însă, printr-un reprezentant celebru, Urmaş al Evei,
ea va ieşi învingătoare.

 Binecuvântarea lui Noe

„Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi! Binecuvântat să fie Domnul
Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i fie rob! Să-l înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să
locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să le fie slugă” (Facerea 9, 25-27)
Canaan cel blestemat aici de Noe să fie rob, nu este fiul lui Noe, ci nepotul lui, adică
fiul lui Ham.
Origen comentează acest loc arătând că, primul vinovat al scenei relatate anterior în
cap. 9, este Canaan, întrucât el a fost primul martor ocular, apoi l-a chemat pe tatăl său, Ham,
şi amândoi au râs.
Se pare că blestemarea lui Canaan în locul lui Ham a fost făcută, pe de o parte, pentru
că Ham fusese anterior binecuvântat, deci cu greu putea să cadă asupra lui blestem, iar pe de
altă parte, pentru a arătă că blestemul părinţilor are efecte dezastruoase asupra descendenţei.
Sem este binecuvântat cu o binecuvântare spirituală. Dumnezeu este numit
„Dumnezeul lui Sem”, aşa cum, pentru a specifica raporturile dintre Avraam şi Dumnezeu,
Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Avraam”, iar Mântuitorul Îl va numi „Dumnezeul
Meu”.
În conformitate cu profeţia lui Noe, Dumnezeu va intra într-o legătură specială cu
Sem, neamul lui urmând beneficia de binecuvântări divine deosebite, în calitatea sa de
purtător al făgăduinţelor dumnezeieşti.
Iafet este binecuvântat cu o binecuvântare materială, dar cu perspectiva de a lua parte
la binecuvântarea spirituală a lui Sem: „să locuiască în corturile lui Sem”.
Binecuvântările şi blestemul evidenţiază faptul că păcatul se pedepseşte, iar virtutea
se răsplăteşte.
 Făgăduinţa făcută lui Avraam
„Şi Eu voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi vei fi izvor
de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema
îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”(Facerea 12, 2-
3)
Datele generale despre persoana lui Mesia se întregesc prin grupul de texte care
conţin făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhului evreu Avraam (Fc 12, 2-3; 18, 18; 22,
17-18).
Promisiunile divine făcute lui Avraam privesc prosperitatea materială şi spirituală a
urmaşilor săi, întrucât din familia sa se va naşte Mesia. Este afirmată universalitatea mântuirii,
arătându-se că binecuvântările mesianice se vor revărsa nu doar asupra descendenţilor trupeşti
ai lui Avraam, ci şi asupra tuturor celor de alt neam care vor crede în Mesia: „se vor
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”.
Evanghelia după Matei, care deschide seria cărţilor canonice ale Noului Testament,
are ca prim verset „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam...”,
arătând astfel împlinirea celebrităţii făgăduite de Dumnezeu lui Avraam, „şi-ţi voi mări
numele”, patriarhul evreu fiind „tatăl” Mântuitorului, după trup, peste veacuri.
Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut caracterul mesianic şi eshatologic al acestui text.
 Urmaşul celebru
„Te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca
stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării ... şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate
popoarele pământului” (Facerea 22, 17-18)
Această nouă promisiune divină făcută lui Avraam a fost determinată de deosebita
credinţă de care patriarhul evreu a dat dovadă, precum şi de faptul că el a păstrat toate
poruncile Domnului.
Îi este din nou făgăduită o posteritate extrem de numeroasă. Izvorul binecuvântării va
fi un descendent ilustru al lui Avraam, iar obiectul binecuvântării este întreaga omenire.
 Asemenea făgăduinţe divine au fost repetate şi celorlalţi patriarhi evrei: Isaac (Fc 26,
4) şi Iacob (Fc 28, 14).
 Profeţia lui Iacob
„Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va veni
Împăciuitorul (Şilo), Căruia se vor supune popoarele” (Facerea 49, 10)
Această profeţie a fost făcută de ultimul patriarh evreu, Iacob, pe patul de moarte şi ea
se încadrează în cuvântarea rostită celor 12 fii ai săi. Textul este, în acelaşi timp, şi o
binecuvântare şi o profeţie.
Cei 12 fii ai lui Iacob sunt binecuvântaţi de acesta, în ordinea vârstei lor. În fiecare
binecuvântare există o referire la persoana pentru care este făcută, iar aceste referiri au în
vedere fie un viitor apropiat, fie perioada mesianică.
Versetele 8-9 introduc profeţia propriu-zisă, Iuda fiind numit „pui de leu”, numire ce
indică faptul că Iuda şi seminţia lui va avea întâietate între fraţii săi şi seminţiile lor.
În antichitate, cel care conducea trebuia să poarte un sceptru, simbol al suveranităţii şi
regalităţii.
Iacob prevesteşte că Iuda şi urmaşii lui vor deţine un primat între ceilalţi fii ai lui
Israel „până ce va veni Şilo”. Expresia „până ce va veni Şilo” poate avea sens de finalitate
sau de continuitate, ceea ce înseamnă că domnia lui Iuda se va termina sau nu, la venirea lui
Şilo. Sensul acestei expresii depinde de interpretarea termenului Şilo, iar acestui termen i-au
fost date multiple interpretări. Astfel, Şilo ar avea sensul de: Nou născutul, sau Salem
(Ierusalim), sau Şilo (oraş cu acest nume în Ţara Sfântă), sau Împăciuitorul, sau Acela căruia
i se cuvine domnia ş.a. Oricum, un lucru e sigur, termenul Şilo are încărcătură mesianică.
În concluzie, profeţia spune că: urmaşii lui Iuda vor avea un viitor strălucit, vor deţine
o superioritate în mijlocul poporului Israel, marcată de faptul că din această seminţie se vor
ridica regi începând cu David şi până ce va veni Şilo, adică Mesia, descendent şi El din Iuda.
În acest moment va înceta stăpânirea politică şi va continua sub o altă formă, cea spirituală,
căreia i se vor supune toate neamurile. Această nouă formă de stăpânire, cea spirituală, este
prefigurată de prioritatea şi superioritatea lui Iuda între fraţii săi, prioritate ce nu va înceta prin
sosirea lui Mesia, ci tocmai prin El va atinge cel mai înalt grad de dezvoltare.
De remarcat că, spre deosebire de textele mesianice anterioare, această profeţie se
referă în mod direct şi explicit la Mesia, Care îşi va exercita deplina Sa putere pe plan
spiritual.
 Steaua lui Iacob
„Ieşi-va din sămânţa lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri multe... Îl văd, dar acum
încă nu este; Îl privesc dar nu de aproape; o Stea va răsări din Iacob şi un toiag se va ridica
din Israel şi va lovi căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerele 24, 16-
17)
Profeţia este rostită de vrăjitorul păgân Valaam. Sensul mesianic al textului este
evident. Printr-un fascicul de lumină revelatoare, Valaam străbate timpurile până în vremea
lui Mesia, pe Care Îl vede născându-Se ca descendent al lui Iacob.
Origen spune că profeţia se referă la Mântuitorul Care avea să vină la „plinirea
vremii”. Şi targumele prezintă acest text ca fiind o profeţie mesianică.
Aşadar, Dumnezeu a binevoit să descopere, uneori, în mod pozitiv, şi popoarelor
păgâne faptul că Mântuitorul lumii Se va naşte din poporul Israel. Cuvintele profeţiei lui
Valaam exprimă descendenţa israelită a Mântuitorului Hristos, textul acestei profeţii,
consemnat de Moise, prevesteşte cu 13 secole înainte momentul întrupării Fiului lui
Dumnezeu, a Cărui împărăţie va cuprinde toate neamurile pământului.
 Profetul cel Mare
„Prooroc asemenea mie îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău, dintre fraţii tăi; pe Acela să-L
ascultaţi!” (Deuteronom 18, 15)
 Această profeţie a fost rostită de Moise în cea de a doua cuvântare ţinută în faţă
israeliţilor. El vesteşte că Mesia va fi un Mare Profet, adică un vestitor desăvârşit al voii
divine.
Într-adevăr, Moise a fost un mare profet, prin el Dumnezeu a vorbit poporului şi a
încheiat cu acesta legământul sinaitic, dar, dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că
Isaia, de exemplu, a fost un profet mai mare decât Moise.
Însă acest text vorbeşte despre Profetul cel Mare ca fiind asemenea cu Moise din
perspectiva activităţii desfăşurate de Moise, adică a faptului că Profetul cel Mare va încheia
un Nou Legământ, va da o Lege nouă şi învăţătura Sa va reprezenta un dreptar spiritual
desăvârşit.
Analizând acest text, Procopiu de Gaza spune: „Moise e profet ca şi Hristos, căci
Moise a eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea din ghearele diavolului”.
Valoarea şi importanţa viitorului profet este subliniată de Moise prin îndemnul
adresat poporului de a asculta de persoana lui Mesia.
Vechii evrei îl identificau pe acest profet mare cu Iosua Navi, Ieremia sau altul, dar,
conştienţi că profeţia nu se împlinise în persoana niciunui profet, în vremea Mântuitorului
evreii încă îl aşteptau pe adevăratul profet promis de Moise.
Caracterul mesianic al acestui text este confirmat de autorii noutestamentari, care îl
aplică la persoana Mântuitorului Iisus Hristos (Fapte 3, 22; In 1, 21).