Epistola către Romani 

 
Sfântul Ioan Hrisostom 

„Pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”, zice. Aşadar nu numai Matei este 
evanghelist, şi nici numai Marcu, după cum şi Apostol nu este numai el, ci şi aceia, 
deşi  excepţional  se  zice  de  unii  că  au  făcut  aceea,  iar  el  aceasta.  El  numeşte 
Evanghelia  a  sa,  nu  numai  pentru  bunurile săvârşite,  ci  şi  pentru  cele  viitoare,  însă 
cum de spune că el vesteşte Evanghelia „lui Dumnezeu”, când Tatăl era cunoscut şi 
mai înainte de Evanghelii? Dar deşi era cunoscut doar iudeilor, cu toate acestea nici 
ei  nu‐L  cunoşteau  după  cum  trebuie,  fiindcă  îşi  închipuiau  multe  lucruri  nedemne 
despre  El,  fapt  pe  care  îl  spune  şi  Hristos:  „Dar  vine  ceasul  şi  acum  este,  când 
adevăraţii  închinători  se  vor  închina  în  duh  şi  în  adevăr”  şi  că  „Tatăl  astfel  de 
închinători  îşi  doreşte”  (Ioan  4,  23).  După  aceea,  deci,  Tatăl  S‐a  descoperit  lumii 
întregi  împreună  cu  Fiul,  ceea  ce  Hristos,  cu  voce  puternică,  spunea:  „  …Ca  să  Te 
cunoască  pe  Tine,  singurul  Dumnezeu  adevărat,  şi  pe  Iisus  Hristos,  pe  Care  L‐ai 
trimis” (Ioan 17, 3). O numeşte Evanghelia lui Dumnezeu, ca astfel din capul locului 
să  deştepte  pe  ascultători.  El  n‐a  venit  ca  să  vestească  ceva  trist,  cum  a  fost  cazul 
proorocilor,  ce  vesteau  abaterile  şi  pedepsele,  ci  a  venit  să  vestească  Evanghelia, 
adică  vestea  cea  bună,  şi  încă  Evanghelia  lui  Dumnezeu,  care  făgăduieşte 
credincioşilor vistierii nesfârşite de bunătăţi statornice şi neschimbătoare. 

 
„Pe  care  a  făgăduit‐o  mai  înainte,  prin  proorocii  Săi,  în  Sfintele  Scripturi”(1,  2),  şi 
anume că „Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multă”(Psalmi 67,12); şi 
iarăşi:  „Cât  de  frumoase  sunt  pe  munţi  picioarele  trimisului  care  vesteşte  pacea,  a 
solului  de  veste  bună,  care  dă  de  ştire  mântuirea,  …”(Isaia  52,7). 
Ai văzut cât de lămurit se arată în Vechiul Testament numele şi modul Evangheliei? 
„Noi nu o vestim numai prin vorbe”, zice, „ci şi prin fapte”. Evanghelia nu este lucru 
omenesc, ci dumnezeiesc, negrăit şi mai presus de fire. Şi fiindcă îi acuzau, pe cei ce 
predicau  această  Evanghelie,  de  inovaţie,  atunci  Apostolul  arată  că  Evanghelia  este 
mai  veche  decât  scrierile  filosofilor  elini,  şi  că  este  descrisă  mai  înainte  de  profeţi. 
Dacă însă nu a fost dată de la început, cauza a fost că nu ar fi voit să o primească. Cei 
ce  voiau  însă  aceasta,  ca  de  exemplu  Avraam,  pentru  care  zice:  „Avraam,  părintele 
vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut‐o şi s‐a bucurat”(I oan 8, 56), ar fi 
primit‐o cu plăcere. Dar cum de se spune în alt loc: „Adevărat grăiesc vouă că mulţi 
prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n‐au văzut, şi să audă cele ce 
auziţi voi, şi n‐au auzit”(Matei 13,17)? Adică n‐au văzut trupul Lui, şi n‐au auzit de 
minunile Lui săvârşite faţă de toţi, după cum văd şi aud ei acum. Tu însă gândeşte‐te 
cu câte sute de ani înainte s‐au prevăzut şi profeţit acestea! Când Dumnezeu voieşte 
să pregătească anumite lucruri mari, pe acestea le grăieşte cu mult timp mai înainte, 
pregătind  auzul  pentru  primirea  lor  atunci  când  se  vor  împlini. 
„În Sfintele Scripturi”, zice, căci profeţii nu se opreau numai la a le spune din gură, ci 
şi  scriau  ceea  ce  grăiau;  iar  nu  numai  că  scriau,  dar  le  şi  imprimau  aşa  zicând  în 
tipuri, ca de exemplu istoria lui Avraam când a ridicat pe altar pe fiul său Isaac, ca 
să‐l jertfească; sau istoria lui Moise cu şarpele de aramă ridicat în pustie; sau cea cu 
ridicarea mâinilor când au biruit pe Amalec; sau cea cu Mielul pascal adus spre jertfă 
– şi altele asemenea. 

 
„Despre  Fiul  Său,  Cel  născut  din  sămânţa  lui  David,  după  trup”(1,  3). 
Dar  ce  faci,  Pavele?  După  ce  ne‐ai  înălţat  sufletul,  după  ce  ai  făcut  ca  noi  să  ne 
închipuim  lucruri  mari  şi  minunate,  după  ce  ne‐ai  spus  de  Evanghelie,  şi  încă  de 
Evanghelia lui Dumnezeu, după ce ne‐ai adus de faţă pe profeţi şi ne‐ai arătat cum 
toţi au prevestit cele viitoare cu mulţi ani mai înainte, apoi cum de te cobori iarăşi la 
David?  Vorbeşti  poate  de  un  om  simplu,  spune‐mi,  căruia  îi  dai  de  tată  pe  fiul  lui 
Iesei? Şi cum să fie acestea demne de cele vorbite până acum? „Sunt foarte demne”, 
zice el, „căci nu ni se vorbeşte de un om simplu. De aceea tocmai am adăugat «după 
trup», dând a înţelege că naşterea Lui cea după duh este a lui Dumnezeu Tatăl”. 

 
Dar  de  ce  oare  a  început  Apostolul  de  aici  şi  nu  de  la  cele  mai  înalte?  Pentru  că  şi 
Matei a început de aici, şi Luca, şi Marcu; pentru că Cel ce urma a‐l elibera pe om şi 
a‐l duce la cer era necesar de a‐l duce de jos în sus. Astfel a fost orânduit, şi astfel s‐a 
făcut.  Mai  întâi  L‐au  văzut  ca  om  pe  pământ,  şi  atunci  au  priceput  că  El  este 
Dumnezeu.  Pe  calea  pe  care  Şi‐a  aşternut  învăţătura  Sa  dumnezeiască,  pe  aceasta 
păşeşte, iată, şi ucenicul Său. 

 
Aşadar, el vorbeşte mai întâi de naşterea cea după trup, nu pentru că aceasta ar fi fost 
întâi,  ci  pentru  a  ridica  mintea  ascultătorilor  de  la  aceasta  la  cealaltă. 
„Care  a  fost  rânduit  Fiu  al  lui  Dumnezeu  întru  putere,  după  Duhul  sfinţeniei,  prin 
învierea Lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul nostru” (1, 4). 

 
Acest pasaj a devenit greu de desluşit din pricina vorbelor încâlcite, pe care se cade 
mai întâi a le descurca. 

 
Deci, despre ce se vorbeşte aici? „Noi predicăm”, zice, „pe cel născut din sămânţa lui 
David”.  Aceasta  se  poate  vedea;  însă  de  unde  se  poate  deduce  că  Acesta  Care  S‐a 
întrupat  din  sămânţa  lui  David  este  Însuşi  Fiul  lui  Dumnezeu?  Mai  întâi  de  la 
proorocii  din  Sfintele  Scripturi,  ceea  ce  reprezintă  o  dovadă  nu  puţin  însemnată. 
Apoi  din  modul  naşterii  Lui,  ceea  ce  însuşi  Apostolul  a  arătat:  „Din  sămânţa  lui 
David după trup”, căci el a dezlegat legea firii. În al treilea rând, de la minunile pe 
care  le‐a  săvârşit,  dând  dovadă  de  o  mare  putere,  căci  aceasta  înseamnă  expresia 
„întru putere”. În al patrulea rând, de la Duhul pe care‐L dă celor ce credeau în El, şi 
prin Care pe toţi îi făcea sfinţi, pentru care şi Apostolul zice: „după Duhul sfinţeniei – 
însă asemenea daruri numai lui Dumnezeu Îi sunt cu putinţă a acorda. În al cincilea 
rând,  de  la  învierea  Lui,  căci  El  este  primul  şi  singurul  Care  S‐a  ridicat  pe  Sine  din 
morţi, ceea ce Însuşi a spus, că acesta este un semn îndeajuns să închidă gurile celor 
necuviincioşi: „Stricaţi acest Templu, şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19); şi iarăşi: 
„Când  veţi  înălţa  pe  Fiul  Omului,  atunci  veţi  cunoaşte  că  Eu  sunt”  (Ioan  8,  28);  şi 
iarăşi: „Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui 
Iona proorocul” (Matei 12, 39). 

 
Dar  oare  ce  vrea  să  zică  prin  cuvintele:  „Care  s‐a  hotărât”.  Adică  Cel  ce  S‐a  arătat, 
Acela a fost hotărât, a fost mărturisit de toţi şi de toate: de prooroci, de naşterea Lui 
cea  minunată  după  trup;  de  puterea  şi  de  semnele  pe  care  le  făcea;  de  Duhul  prin 
Care dă sfinţenie tuturor celor credincioşi, de la învierea Lui cea mai presus de fire, 
prin care a desfiinţat tirania morţii. 

 
„Prin  Care  am  primit  har  şi  apostolie,  spre  ascultarea  credinţei”  (1,  5). 
Priveşte sinceritatea lui: el nu voieşte nimic al său, ci toate ale Stăpânului. Şi, cu toate 
acestea, Duhul Sfânt a dat aceasta, pentru care şi zicea: „Încă multe am a vă spune, 
dar  acum  nu  puteţi  să  le  purtaţi.  Iar  când  va  veni  Acela,  Duhul  Adevărului,  vă  va 
călăuzi la tot adevărul” (Ioan 15, 12‐13); şi iarăşi: „Osebiţi‐mi pe Barnaba şi pe Saul, 
pentru lucrul la care i‐am chemat”. De asemenea, în Epistola întâi către Corinteni (12, 
8‐12),  zicea:  „Că  unuia  prin  Duhul  Sfânt  cuvânt  de  înţelepciune,  iar  altuia,  după 
acelaşi  Duh,  cuvântul  cunoştinţei…  Şi  toate  acestea  le  lucrează  unul  şi  acelaşi  Duh, 
împărţind  fiecăruia  deosebi,  după  cum  voieşte”.  De  asemenea  şi  preoţilor  Bisericii 
din Efes le grăia în Milet: „Drept aceea luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, 
întru care Duhul Sfânt v‐a pus pe voi episcopi” (Faptele Apostolilor 20, 28). Ai văzut 
cum atribuie pe cele ale Duhului Fiului, şi pe cele ale Fiului Duhului? 

 
„Har şi apostolie”, zice: adică „nu prin meritele noastre am ajuns Apostoli, nici n‐am 
luat  demnitatea  aceasta  trudindu‐ne  şi  obosindu‐ne,  ci  am  luat  chiar  de  la 
Dumnezeu,  şi  prin  urmare  meritele  noastre  sunt  ale  harului  de  sus”. 
„Spre ascultarea credinţei”, adică: nu Apostolii erau cei ce aveau merite, ci darul care 
lucra  prin  ei  şi‐i  predispunea  la  aceasta.  Treaba  lor  era  ca  să  umble  prin  lumea 
întreagă  şi  să  predice,  însă  cel  ce‐i  convingea  pe  ascultători  şi‐i  făcea  să  creadă  era 
harul  lui  Dumnezeu,  care  lucra  prin  ei,  precum  zice  şi  Luca:  „A  deschis  inima  lor” 
(Faptele  Apostolilor  16,  14);  şi  iarăşi:  „Cărora  s‐a  dat  a  asculta  cuvântul  lui 
Dumnezeu”. 
  
„Spre  ascultarea  credinţei”,  zice.  Vedeţi  că  el  nu  a  spus  „spre  cercetarea,  spre 
examinarea sau discutarea”, ci spre ascultarea credinţei, „căci nu am fost trimişi ca să 
judecăm  ceea  ce  ni  s‐a  încredinţat,  ci  ca  să  le  transmitem  vouă  aşa  precum  le‐am 
primit.  Când  stăpânul  hotărăşte  ceva,  cei  ce  ascultă  nu  trebuie  să  cenzureze  şi  să 
cearnă  vorbele,  ci  doar  să  le  primească”.  Şi,  într‐adevăr,  din  acest  motiv  au  fost 
trimişi Apostolii, ca să spună ceea ce au auzit, iar nu să adauge de la ei ceva, iar noi 
să ascultăm şi să credem. Pentru numele Lui, zice; nu vorbeşte despre ceea ce este în 
fiinţă, ci ca să credem în numele Lui, căci cu credinţa în numele lui Iisus Hristos zice: 
„Scoală‐te şi umblă” (Faptele Apostolilor 3, 6), de unde se vede că această vindecare 
minunată, ca şi toate celelalte, avea nevoie numai de credinţa în numele lui Hristos, 
şi nu mai era cu putinţă de a‐i mai opune raţionamente omeneşti. 

 
„Întru care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos” (1, 6). 

 
Dar ce? La toate neamurile, sau mai bine zis la toate popoarele a predicat Pavel? Cum 
că el a călătorit predicând de la Ierusalim până în Iliria, şi de acolo până la marginile 
pământului, se învederează din cele scrise romanilor – şi dacă nu a umblat prin toate 
ţările,  apoi  nu  se  poate  spune  că  ceea  ce  spune  el  este  neadevărat,  fiindcă  el  nu 
vorbeşte numai de el, ci şi de cei doisprezece Apostoli în general, ca şi de toţi cei ce 
au vestit împreună cu ei cuvântul lui Dumnezeu. De altfel, nici n‐ar putea cineva să‐l 
acuze de ceea ce spune, dacă ar judeca după buna lui voinţă şi zelul cel înfocat, prin 
care, chiar şi după încetarea lui din viaţă, el nu conteneşte de a predica pretutindeni 
în  lume. 
Gândeşte‐te,  deci,  cum  el  înalţă  darul  acesta  şi  cum  îl  arată  cu  mult  mai  presus  de 
cele  din  legea  veche,  pentru  că  toate  din  legea  veche  s‐au  făcut  pentru  un  singur 
popor,  pe  când  darul  acesta  a  fost  purtat  peste  mări  şi  peste  toate  ţările  de  pe  faţa 
pământului.  Te  mai  gândeşti  apoi  cum  acest  suflet  fericit  al  lui  Pavel  este  scutit  de 
orice  linguşire,  fiindcă,  deşi  le  vorbea  romanilor,  care  se  găseau  în  fruntea  tuturor 
popoarelor,  totuşi  el  nu  le  atribuie  nimic  mai  mult  decât  celorlalte  neamuri.  Nu 
pentru că ei stăpâneau şi împărăţeau peste celelalte popoare îi credea şi îi considera 
ca având ceva mai mult din cele spirituale, ci „precum predicăm tuturor popoarelor, 
aşa şi vouă”, punându‐i în acelaşi număr cu sciţii şi tracii, fiindcă dacă nu ar fi voit să 
spună aceasta, era de prisos să zică „întru care şi voi”. Aceasta o face cu scopul vădit 
de  a  doborî  îngâmfarea  lor  şi  de  a  scoate  din  cugetul  lor  o  asemenea  mândrie 
prostească,  învăţându‐i  să  se  considere  egali  faţă  de  alţii.  Drept  care  şi  adaugă, 
zicând: „Întru care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos”, adică „cu care sunteţi şi 
voi chemaţi”. Şi nu a zis că alţii sunt chemaţi cu voi, ci „pe voi v‐a chemat împreună 
cu ceilalţi”, căci dacă în Iisus Hristos nu este nici rob, nici liber, cu atât mai mult însă 
nu  este  nici  împărat, nici cetăţean, ci  toţi deopotrivă;  fiindcă nu voi v‐aţi  chemat,  şi 
nici nu v‐aţi apropiat de la voi. 
 Sfântul Ioan Hrisostom, Tit 

Deci,  ce  spune  el?  „Pavel,  robul  lui  Dumnezeu  şi  apostol  al  lui  Iisus   Hristos, 
după  credinţa  aleşilor  lui  Dumnezeu.”  Ai  văzut  cât  de  indiferent  pune  aceste 
denumiri, câteodată numindu‐se sluga sau robul lui Dumnezeu, iar altădată sluga lui 
Iisus  Hristos,  ca  de  pildă  aici?  Aşa  că,  prin  aceasta  el  nu  face  nici  o  deosebire  între 
Tatăl şi Fiul. „După credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel 
întocmai  cu  dreapta  credinţă”,  zice:  „După  credinţa  aleşilor  lui  Dumnezeu”.  Că  ai 
crezut  sau  ai  fost  crezut?  Eu  cred  că  aici  el  spune  că  a  fost  crezut  de  aleşii  lui 
Dumnezeu, adică nu din faptele sale, nici din ostenelile sau din sudorile sale au luat 
ei această demnitate, ci totul S‐a petrecut prin harul celui ce a crezut. 

După aceea, ca nu cumva harul să fie fără vreo cauză binecuvântată — căci nici 
nu atârnă totul de el, altfel, de ce n‐ar fi fost dat şi altora? – a adăugat imediat: „după 
cunoştinţa  adevărului  cel  întocmai  cu  dreapta  credinţă”.  „Din  această  cunoştinţă  a 
adevărului eu m‐am încredinţat, zice sau, mai bine zis, chiar şi aceasta am aflat‐o din 
harul  Său,  fiindcă  tot  El  este  cauza  şi  a  acestui  fapt.”  Pentru  aceea  şi  însuşi  Hristos 
zice:  „Nu  voi  M‐aţi  ales  pe  Mine,  ci  Eu  v‐am  ales  pe  voi”  (Ioan  15,  16),  şi  chiar 
fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice: „atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am 
fost cunoscut şi eu” (Corinteni 13, 12), şi iarăşi: „dar o urmăresc (îndreptarea) ca doar 
o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus”. (Filip 3, 12) Mai întâi am 
fost  cunoscuţi,  şi  după  aceea  am  cunoscut.  Mai  întâi  am  fost  prinşi  sau  cuceriţi,  şi 
după  aceea  am  prins  sau  am  cucerit.  Mai  întâi  am  fost  chemaţi,  şi  după  aceea  am 
ascultat sau ne‐am supus. 

Prin  expresia:  „după  credinţa”,  el  totul  atribuie  lor,  „căci  pentru  ei,  zice,  sunt 
apostol,  nu  doar  că  aş  fi  vrednic,  ci  pentru  cei  aleşi”,  după  cum  zice  şi  în  alt  loc: 
„Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa”. (I Corinteni 3, 21‐22) „După 
cunoştinţa  adevărului  cel întocmai cu dreapta credinţă.”  Căci există şi un adevăr al 
lucrurilor, însă nu după dreapta credinţă, precum, de exemplu, a şti sau a cunoaşte 
cele ale agriculturii, a şti cele ale meseriilor, ceea ce constituie a cunoaşte cu adevărat, 
însă adevărul, în cazul ce ne preocupă, este după evlavie sau după dreapta credinţă. 
Sau  că  expresia  aceasta,  „după  credinţă”,  înseamnă  că  au  crezut  ca  şi  ceilalţi  aleşi, 
care  au  şi  cunoscut  adevărul.  Prin  urmare,  cunoştinţa  este  din  credinţă,  iar  nu  din 
raţionamente omeneşti. 

„Întru nădejdea vieţii veşnice.”  A vorbit  de cea  de acum, de cea prin barul lui 

Dumnezeu, iar aici spune de cea viitoare şi pune şi premiul pentru care luptându‐ne, 
ni‐l  va  acorda.  Fiindcă  am  crezut  şi  ne‐am  izbăvit  de  înşelăciune,  El  voieşte  a  ne 
încununa.  Ai  văzut  cum începutul acestei epistole  este plin, încărcat de binefacerile 
lui  Dumnezeu?  Şi  întreaga  epistolă,  cum  s‐ar  zice,  este  mai  ales  bazată  pe  acest 
adevăr, stârnindu‐i atât pe Tit cât şi pe ucenicii lui, la lupte şi osteneli, fiindcă nimic 
nu  ne  poate  folosi  atât  de  mult,  ca  a  ne  aduce  aminte  întruna  de  binefacerile  lui 
Dumnezeu, atât obşteşti cât şi individuale. Căci dacă noi, istorisind binefacerile unui 
prieten, sau auzindu‐i vreun cuvânt înţelept, sau văzându‐i vreo faptă însemnată, ne 
aprindem, aşa zicând, apoi cu atât mai mult vom fi mai cu bunăvoinţă în a asculta, 
când vedem în câte primejdii eram căzuţi şi din toate ne‐a izbăvit Dumnezeu. 

„Şi  după  cunoştinţa  adevărului”,  zice.  Numeşte  aici  adevăr,  spre  deosebire  de 
tip  sau  umbră  a  adevărului,  căci,  deşi  chiar  şi  aceea  era  cunoştinţă  şi  dreaptă 
credinţă,  totuşi  nu  a  adevărului  —  desigur  că  nici  a  minciunii  —,  ci  era  numai  o 
preînchipuire, o icoană, aşa‐zicând, a adevărului. 

„Întru  nădejdea  vieţii  veşnice.”  Acea  cunoştinţă  şi  bună‐credinţă  erau  întru 
nădejdea vieţii prezente, după cum şi zice: „Omul care o va îndeplini va trăi prin ea”. 
(Romani 10, 5) Ai văzut cum de la început arată importanţa harului? Aceia n‐au fost 
aleşi, ci noi, căci, deşi se numeau aleşi, totuşi n‐au fost. 

„Pe care a făgăduit‐o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte”, 
adică nu acum din pocăinţă, ci de la început le‐a hotărât a fi. În multe locuri pune el 
această idee, ca de pildă acolo unde spune: „rânduit pentru vestirea Evangheliei lui 
Dumnezeu”, şi iarăşi: „Căci pe cei pe care i‐a cunoscut mai înainte, mai înainte i‐a şi 
hotărât”  (Romani  1,  1;  8,  29),  arătând  prin  aceasta  nobleţea  noastră,  căci  nu  acum 
numai, ci chiar de la început ne‐a iubit pe noi. 

„Pe care a făgăduit‐o Dumnezeu, Care nu minte”, zice. Deci, dacă e nemincinos, 
nu mai încape îndoială că vor fi cele ce‐a făgăduit; dacă este nemincinos, nu trebuie a 
ne  îndoi  că  vor  fi  chiar  şi  după  moarte.  „Pe  care  a  făgăduit‐o  mai  înainte  de  anii 
veacurilor  Dumnezeu,  Care  nu  minte.”  Chiar  şi  prin  expresia:  ,,mai  înainte  de  anii 
vecilor”, el arată că faptul este vrednic de credinţă. „Nu pentru că iudeii n‐au venit la 
credinţa, zice, s‐a făcut aşa, ci pentru că de la început a fost hotărât.” 

Căci ascultă: „şi Care, la timpul cuvenit, Şi‐a făcut cunoscut cuvântul Său”, zice. 
Deci, de ce atunci atâta întârziere? Din cauza îngrijirii Lui părinteşti şi spre a săvârşi 
la timpul potrivit. „Vremea este să lucreze Domnul”, zice prorocul (Psalmi 118, 126), 
căci expresia: „la timpul cuvenit” înseamnă în vremurile cele potrivite, în vremurile 
cele folositoare, prielnice. 

„Care,  la  timpul  cuvenit,  zice,  Şi‐a  făcut  cunoscut  cuvântul  Său,  prin 
propovăduirea  încredinţată  mie”,  adică  propovăduirea  Evangheliei,  căci  ea 
(Evanghelia) are în sine totul, şi cele prezente, şi cele viitoare, viaţa, evlavia, credinţa 
şi toate la un loc. „Prin propovăduirea”, adică pe faţă, cu tot curajul, şi nu pe ascuns. 
„Că, după cum vestitorul unei porunci a cârmuirii propovăduieşte în adunare, fiind 
toţi de faţă, tot aşa, zice, propovăduim şi noi, nimic adăugând de la noi, ci spunând 
numai cele ce am auzit.” 
 Meritul vestitorului este de a spune întru totul faptul aşa precum este, iar nu de 
a adăuga sau de a ciunti ceva. Deci, dacă trebuie a propovădui, atunci trebuie a face 
aceasta  cu  curaj,  căci  altfel  nu  mai  înseamnă  a  propovădui.  De  aceea  şi  Hristos  n‐a 
zis:  „Spuneţi  de  pe  case”,  ci  „propovăduiţi  de  pe  case”  (Matei  10,  27),  prezentând 
astfel faptul şi din locul, şi din modul cum se petrece. 

„Încredinţată  mie,  după  porunca  Mântuitorului  nostru  Dumnezeu”,  zice.  Dar 

atât  expresia:  „încredinţată”,  cât  şi:  „după  porunca”  arată  că  faptul  este  demn  de 
crezut, şi deci nimeni să nu se necăjească, nimeni să nu stea pe gânduri, nimeni să nu 
se  neliniştească.  Că,  dacă  este  poruncă,  atunci  nu  sunt  eu  stăpân,  ci  îndeplinesc 
porunca, fiindcă din cele ce trebuie a face, unele atârnă de noi, iar altele nu; pe unele 
le  spune  poruncind  —  care  nici  nu  atârnă  de  noi  —,  iar  pe  altele  le  spune 
îndemnându‐ne şi povăţuindu‐ne, care depind de noi. 

De  pildă,  când  El  spune  „cine  va  zice  fratelui  său:  nebunule,  vrednic  va  fi  de 
gheena locului” (Matei 5, 22), aceasta este poruncă; şi iarăşi: „Dacă îţi vei aduce darul 
tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul 
tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă‐te cu fratele tău şi apoi, venind, 
adu  darul  tău”  (Matei  5,  23‐24),  unde  iarăşi  este  poruncă,  şi  deci  cel  ce  nu  o 
împlineşte, vinovat este de pedeapsă. Dar când El zice „Dacă voieşti să fii desăvârşit, 
du‐te,  vinde  averea  ta,  (şi)  dă‐o  săracilor”,  sau  „Cine  poate  înţelege  să  înţeleagă” 
(Matei 19, 21, 12), nu este poruncă, căci îl lasă pe auditor de a fi stăpân celor spuse şi 
îi dă dreptul de a alege singur ce trebuie să facă. 

Acestea, zic, atârnă de noi, de a le face sau a nu le face, în timp ce poruncile nu 
depind de  bunăvoia noastră, ci sau că  trebuie  a le  împlini numaidecât, sau că acela 
care nu le face trebuie a fi pedepsit. Aceasta o şi arată Pavel, când zice: „pentru că stă 
asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti” (I Corinteni 9, 16) Dar voi 
spune  aceasta  mai  clar,  ca  astfel  si  fie  tuturor  învederat.  De  pildă,  cel  ce  are 
încredinţată în sarcina sa stăpânirea Bisericii şi este cinstit cu demnitatea episcopalii, 
dacă nu va propovădui poporului cele ce trebuie a face, nu va fi fără răspundere, în 
timp ce omul din lume nu are nici o răspundere pentru aceasta. 

Deci,  ce  spune  Pavel?  „După  porunca  Mântuitorului  nostru  Dumnezeu”  fac 
aceasta. Dar tu priveşte cum cele mai dinainte se potrivesc cu ceea ce am spus. Mai 
sus,  de  pildă,  a  zis:  „nemincinosul  Dumnezeu”,  iar  aici  spune  „După  porunca 
Mântuitorului  Dumnezeu”.  Deci,  dacă  este  Mântuitor,  apoi  desigur  că  a  poruncit 
acestea  din  voinţa  Lui  de  a  ne  mântui.  Aşadar,  faptul  nu  vine  din  iubirea  de 
stăpânire,  ci  la  mijloc  este  credinţă  şi  poruncă,  şi  încă  a  Mântuitorului  nostru 
Dumnezeu.