BOGATUL ŞI SĂRACUL

Iubiţi credincioşi,

Din Evanghelia care s-a citit astăzi, despre bogatul anonim şi săracul anumit, Lazăr,
aruncă lumini decisive asupra soartei omului pe pământ, dar şi asupra consecinţelor pe care
le are în veşnicie modul de vieţuire pe pământ în lumea aceasta. Omul trece prin moarte ca
printr-o poartă, dar dincolo de poartă îl aşteaptă veşnicia, care-i va fi după cum şi-a trăit
vremelnicia. Nimeni nu va putea intra după moarte într-o împărăţie în care nu a trăit încă
de aici, de pe pământ. Dacă vrea cineva să ştie unde va merge după moarte, să-şi cerceteze
gândurile, cuvintele şi faptele şi să vadă de care împărăţie ţin. Dacă gândurile, vorbele şi
faptele sale ţin de Împărăţia lui Dumnezeu, atunci poate avea nădejde că va vedea
Împărăţia lui Dumnezeu după ce va trece prin poarta morţii. Dar dacă gândurile, vorbele şi
faptele lui sunt rele, sunt inspirate de duhurile răutăţii, atunci acel om nu poate nădăjdui că
va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, căci nimeni nu intră după moarte într-o împărăţie în
care nu a trăit încă de pe pământ. Nu moartea dă sentinţa pentru fiecare dintre noi, ci ea
doar confirmă să avem pentru totdeauna ceea ce noi am ales liberi şi conştienţi în această
viaţă.

Pe bogatul din Evanghelia de astăzi, bogăţia l-a făcut egoist, materialist,

nemilostiv, încolăcit de plăceri. El nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a dobândit încă de aici
un mod de a fi corespunzător împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, nu l-a scos nimeni din
Împărăţia milei şi a iubirii, ci el însuşi s-a scos pe sine dintru aceasta prin faptul că nu a fost
preocupat să intre în ea încă din vremea vieţii pământeşti. Pe Lazăr, însă, bubele şi sărăcia l-
au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa, l-au desfăcut de materia lumii. El răbda cu nădejdea că
nu va fi tot aşa, răbda cu nădejdea în dreptatea lui Dumnezeu. Şi nu s-a înşelat în credinţa
sa. Toată suferinţa sa plină de nădejde a făcut din el un cetăţean spiritual al Cerului. Aşadar,
raiul şi iadul sunt două posibilităţi pentru libertatea noastră, două veşnicii paralele, care, în
lumea aceasta, amândouă ne stau la îndemână, dar dincolo sunt cu o prăpastie de netrecut
între ele.
 Bubele şi toată mizeria lui Lazăr fireşte că ne cutremură ; dar fiori de groază ne
cuprind când, sub strălucirea trupească a bogatului vedem ascunsă neagra mizerie a unui
suflet fără nicio virtute, un om decăzut în toate păcatele, plin de toate bubele întinăciunii,
pe care nici câinii nu i le lingeau. Închis în propriul său egoism, bogatul din Evanghelie nu
înţelegea nimic din cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu, înţelegerea lui nu se întindea nici
măcar până la porţile casei lui. Nu înţelegea cu ce rost l-a aşezat Dumnezeu pe Lazăr la
poarta casei sale. Mai multe au înţeles câinii decât el; inima de câine au dat-o bogatului, iar
ei se milostiveau şi lingeau bubele lui Lazăr.

Trebuie să facem precizarea că nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine n-
au calitatea de a te osândi sau ferici în planul veşniciei, ci atitudinea sufletului faţă de
acestea determină veşnicia în care vom trăi. Dacă eşti sărac, dar cu gândul la avuţie, sărăcia
ta nu te mântuieşte. Dacă eşti bogat, din darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, dar cu
inima larg deschisă către cei lipsiţi, bogăţia nu ţi se face stavilă în calea mântuirii. Aşadar,
pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care se osândesc.

În lumea aceasta constatăm, ca un fapt din totdeauna, slava şi mizeria existând

deodată într-un conflict surd: una în uşa celeilalte. Aproape la toate porţile bogaţilor aşează
Dumnezeu şi câte un Lazăr, cu un rost anume de la Dumnezeu: prin ele ne cheamă
Dumnezeu la săvârşirea faptelor bune. Iar faptele bune pe care le facem nu au numai
simplul rost de a ajuta pe Lazării lumii, ci rostul faptei bune este de a ne face mai buni.
Fapta bună făcută adesea ne face buni, ne face bunătatea ca a doua natură, aşa încât omul
ajunge să săvârşească binele ca pe un fapt de la sine înţeles, ca pe un lucru simplu si firesc,
aşa cum răsare soarele, aşa cum creşte bobul de grâu şi cum izvorăşte apa din stânci, fără
să se preocupa de bunătatea lor. Aşa ar trebuie să săvârşim binele, faptele bune: ca pe un
lucru total dezinteresat şi să le acoperim cu smerenie.