357

Sfantul Grigorie de Nyssa

CUV I: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerurilor

- scrierea scripturilor este asemănată cu o comoară, bogăţia ei fiind ascunsă sub

„pământul neînţelegerii”, fiind nevoie de mulţimea rugăciunilor, ca să ni se facă
arătată bogăţia şi să împărţim între toţi comoara şi să o dobândim întreagă;
- bogăţia duhovnicească se dă fiecăruia nemicşorându-se în cei ce se fac părtaşi de ea
precum soarele se împarte pe sine tuturor celor ce îl văd şi vine întreg la fiecare;
- fericirea este cuprinsul tuturor ce se înţeleg prin numirea de bine şi din care nu lipseşte
nimic din cele care răspund dorinţei de bine; potrivnică fericirii este nefericirea –
starea necăjită adusă de împrejurările întristătoare şi nevrute;
- cu adevărat fericit este Dumnezeu. Pentru că orice am presupune că este El, fericită
este viaţa nepătată, binele negrăit şi neînţeles, frumuseţea nespusă, mulţumirea prin
sine, înţelepciunea şi puterea, lumina adevărată, izvorul a toată bunătatea, stăpânirea
aşezată peste toate, singurul bun vrednic de iubit, Cel ce e mereu la fel, Cel despre
care spunând cineva toate câte poate, nu spune nimic din cele vrednice de spus;
- firea omenească fiind chipul fericirii aflate deasupra tuturor, poartă şi ea pecetea
frumuseţii celei bune când arată în sine trăsăturile fericirii.
- Există două bogăţii una vrednică de năzuit şi una de osândit. E vrednică de năzuit
bogăţia virtuţilor si vrednică de osândit bogăţia materială şi pământească;
- există şi două sărăcii: una vrednică de lepădat şi una care ne fericeşte; cel ce e sărac de
neprihănire, sau de avuţia cinstită a dreptăţii, sau de înţelepciune, sau de cuminţenie
este nefericit din pricina acestor lipsirii de cele preţioase; cel ce sărăceşte cu voia de
cele cugetate ca rele şi nu adună în vistierie nimic din giuvaerurile diavoleşti se află
în sărăcia care fericeşte.
- Sărac cu duhul este acela care s-a lepădat de bogăţia trupească în locul bogăţiei
sufletului, cel ce s-a scuturat ca de o povară de bogăţia pământească; e cu neputinţă
să se facă cineva uşor dacă şi-a lipit de sine greutatea materiei;
- Cel ce este în părtăşie cu săracul se aşeză pe sine în partea Celui ce s-a făcut sărac
pentru noi. S-a făcut sărac Domnul nu-ţi fie nici ţie frică de sărăcie, pentru că Cel ce
s-a făcut sărac pentru noi stăpâneşte peste toată zidirea.

CUV II: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

- chipul „Fericilor” are chipul unei trepte;

- folosirea cuvântului Împărăţie în prima fericire este preînchipuire a bunătăţilor cereşti
care nu pot fi descrise prin cuvintele omeneşti; şi precum cuvântul Împărăţie nu ne
trimite cu gândul la Împărăţia aşa cum o vedem în lumea aceasta tot aşa nici cuvântul
pământ nu ne trimite cu gândul la pământul cel de jos.
- Pământul pe care îl promite ca fericire este mai presus de ceruri si nu tine de pământul
in care se întorc toate cele muritoare;
- Blândeţea nu trebuie înţeleasă ca mişcarea greoaie şi zăbavnică a corpului pentru că şi
în întrecerile sportive nu câştigă cel încet ci cel care se grăbeşte, ci trebuie înţeleasă
ca mişcarea greoaie către păcat pentru că alunecarea spre păcat este uşoară şi aşa cum
trupurile grele rămân cu totul nemişcate spre cele de sus tot aşa şi dacă scapă de pe
un vârf înalt spre un coborâş, sunt duse cu iuţeală spre prăpastie grutatea lor sporind
iuţeala rostogolirii;
- Aşa cum focul având o fire pururea mişcătoare spre cele de sus, fiind nemişcat în
direcţia opusă, la fel şi virtutea, mişcându-se cu iuţeală spre cele de sus, e greoaie în
pornirea potrivnică. Iuţimea noastră spre cele rele fiind prin fire mai mare fericeşte
pe cel liniştit şi zăbavnic către acestea. Liniştea în acestea fiind mărturie a mişcării
spre cele de sus.
- Trebuinţele materiei sporesc patimile, şi fiecare patimă este iute şi greu de stăpânit în
pornirea ei spre împlinirea voii ei (căci materia este grea şi pornită în jos);
- Domnul fericeşte nu pe cei ce sunt in afara patimilor, ci pe cei care sunt în stare să se
ridice până la hotarul virtuţii cu putinţă de ajuns în viaţa trupească; lipsa desăvârşită
de patimi este în afara firii pe când dobândirea blândeţii este o biruinţă a virtuţii;
- Dacă fericirea ar cere nemişcarea oricărei dorinţe (pofte), ea nu s-ar împărtăşi vieţii şi
binecuvântarea dobândită ar fi fără folos. Căci cine ar dobândi-o odată ce a înjugat
trupul şi cu sângele? Hristos nu spune că este vrednic de osândă cel ce doreşte vreo
întâlnire, ci cel ce îşi insuşeşte patima prin curvie;
- Fericiţi sunt cei ce nu se pornesc cu repeziciune spre pornirile pătimaşe, ci se strâng în
ei înşişi prin raţiune, reţinând ca un frâu pornirile nu lasă sufletul să ajungă la
neorânduială;
- Omul mânios: ochii însângeraţi, părul răscolit şi tremurând, glasul aspru, rostind
vorbe mânioase, limba dezlănţuită de patimă ne mai slujind patimilor gândurilor
lăuntrice, buzele strânse nemaiputând rosti desluşit cuvintele, nici reţine balele ce-i
ies îmbelşugat din gură din pricina patimii, ci scuipând greţos spuma odată cu
cuvintele;

CUV III: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia.

- deşi par paradoxale cuvintele mântuitorului, trebuie sa ajungem la o înţelegere mai

profundă a acestor cuvinte şi să socotim fericit acel plâns, care se naşte pentru greşeli
şi pentru păcate;
- înţelegerea unui sens mai adânc decât plânsul pentru păcate, pentru că altfel Cuvântul i-
ar fi fericit decât pe cei care au plâns şi nu şi pe aceia care pururi plâng pentru păcate
cum în cazul bolii fericim pe cei vindecaţi şi nu pe cei ce se doftoricesc mereu;
- dacă ar fi promis cuvântul decât fericirea celor ce plâng pentru păcat atunci ar însemna
că trebuie să-i socotim în afara fericirii pe cei care au o viaţă de neosândit; Gândirea
aceasta ne-ar pune în faţa păcatului de a crede că poate este mai bine a păcătui, decât
a vieţui fără păcat, dacă doar pe cei care se pocăiesc îi aşteaptă harul Duhului;
- plânsul este o simţire dureroasă a lipsirii de cele ce ne veselesc; plânsul este o simţire
dureroasă a lipsirii binelui, pentru că este în firea omului să tânjească după bine, iar
binele cel mai înalt vine din iubirea unei persoane pentru noi, adică a Celui Prea
Înalt;
- precum dintre cei ce trăiesc în întuneric, cel care s-a născut în întuneric nu suferă de
lipsirea luminii aşa cum suferă cel ce a fost lipsit de ea şi precum cel ce s-a născut
aşa nu se zbate pentru a ieşi din întuneric, iar cel care a văzut lumina încearcă prin tot
felul de metode să o vadă din nou, aşa şi în viaţa duhovnicească cel care a cunoscut
cu adevărat binele a văzut sărăcia firii omeneşti şi va simţi o nenorocire a nu fi în
acel bine şi-şi va face din viaţa de aici o viaţă de plâns. Deci nu plânsul îl laudă
Cuvântul ci cunoştinţa binelui, căruia îi urmează întristarea faptului că nu mai are în
viaţa asta ceea ce doreşte;
- ca oameni am fost părtaşi acestui Bine, ce întrece orice putere de cuprindere, iar acel
Bine era în firea noastră mai mult decât orice înţelegere; dorind această unire cu
simţirea intensă care merge până la plâns, omul doreşte integritatea firii sale, legată
de integritatea unirii cu Dumnezeu, de asta fiind legată fericirea sa.
- Sufletul privind binele cel adevărat, nu se lasă scufundat de amăgirea de acum a vieţii,
căci nu poate trăi fără lacrimi cel ce înţelege cu adevărat lucrurile, nici nu se poate
socoti că cel ce trăieşte în cele vieţii acesteia nu se află în cele întristate;
- Îndulcirea de cele de aici nu este însoţită de căutarea celor bune;

CUV IV: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.

- Precum se întâmplă cu pofta trupului - nu toţi dorind aceleaşi mâncări, ci pofta celor
care se împărtăşesc de ele este împărţită – la fel se întâmplă şi cu pofta sufletului nu
toţi dorind spre aceeaşi mâncare. Unii doresc slavă, alţii bogăţie, sau vreo strălucire
lumească … dar sunt şi unii care poftesc ceea ce este bun prin fire.
- Domnul fericeşte nu pe cei ce flămânzesc pur şi simplu, ci pe cei a căror poftă tinde
spre dreptatea adevărată.
- Dreptatea (lumeasca - obiectivă) este deprinderea ce împarte tuturor egal şi fiecăruia
după vrednicie;
- Cuvântul “Dreptate” trebuie înţeles mult mai profund, nefiind rânduit doar celor care
împărăţesc şi stăpânesc, Cuvântul mântuitor fiind rânduit întregii firi omeneşti.
- Trebuie să căutăm dreptatea aceea de care se bucură cel ce o doreşte, pin făgăduinţă;
- Hristos s-a împărtăşit de pătimirile noastre nerespingând de la sine pătimirea; după
40 de zile de nemâncare a flămânzit căci a dat timp firii să lucreze cele ale ei.
Ispititorul l-a îndemnat să-şi potolească foamea prin pietre – adică a-şi strămuta pofta
de la hrana cea după fire la cea împotriva firii; (se dispreţuieşte înţelepciunea
Creatorului ca şi când n-ar hrăni cum trebuie prin seminţe) Posibilă prorocie la ceea
ce se întâmplă azi în lume prin diversele încercări ale oamenilor de a nu lăsa să se
nască cele organice după fire, încercând să intervină.
- Ieşirea poftei din graniţele firii nu face altceva decât să asculte sfatul diavolului - care
îndeamnă să facem din pietrele acestea pâine; (pătimirea foamei, dorinţa de ce este
 trebuitor se caută a fi împlinită prin lucruri materiale exterioare care nu sunt necesare
mâncării)
- Cel ce a dorit dreptatea lui Dumnezeu a aflat cu adevărat ceea ce doreşte, a cărei
dorire n-a săturat numai într-un singur chip poftirea celor stăpâniţi de ea. Adevărata
mâncare a lui Hristos este: “Să fac voia Tatălui Meu”, iar voia Tatălui este ca “tot
omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.”
- Hristos nu a dorit împărtăşirea de dreptate numai ca mâncare; o dorinţă care s-ar opri
doar la această stare de suflet ar fi doar o jumătate de dorinţă; şi a făcut şi binele
acesta şi bun de băut ca să se arate căldura şi înfocarea poftirii şi prin pătimirea setei.
Căci uscându-ne şi arzând în vremea setei, luăm cu plăcere băutura ca pe o tămăduire
a acestei simţiri. (preînchipuire a împărtăşaniei)
- Prin „dreptate” se înţelege si totalitatea celorlalte virtuţi; dumnezeiasca scriptură de
multe ori cuprinde întregul prim pomenirea unei părţi: „Eu sunt cele ce sunt” sau
„Milostiv sunt” sau „Eu sunt Domnul”; rostind pe unul rosteşte în tăcere şi pe
celelalte. Astfel la fel de fericit este tot cel ce flămânzeşte de chibzuinţă, de bărbăţie,
de neprihănire şi de orice altceva ce se înţelege prin cuvântul virtute.
- Nu este cu putinţă ca un chip al virtuţii, despărţit de celelalte, să fie el însuşi, de sine,
virtutea desăvârşită.
- În cel ce lipseşte ceva ca fiind cugetat ca ţinând de bine, numaidecât se află ceva
opus binelui.
- Poftele trupeşti întotdeauna duc la saturare la monotonie oricât de diversificate ar fi;
pe când sârguinţa în dreptate niciodată nu satură, niciodată nu este deplină este mereu
statornică. Niciodată în timpul vieţii nu poate să fie cineva sătul de lucrarea binelui.
- Nesăturarea poftei de plăcere si nesăturarea de cele duhovniceşti; cea dintâi vine din
faptul că din satisfacerea anterioară nu mai rămâne nimic; pe când cea de-a doua
întreţine o dorinţă de a zidi mai departe pe clădirea ce se înalţă;

CUV V: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. .

- Învăţătura primită de Iacov de la Dumnezeu prin arătarea scării de la pământ la cer şi

pe Dumnezeu întărit pe ea este comparată cu învăţătura despre „Fericiri” pe care o dă
Cuvântul întrupat: Hristos.
- Cel cu adevărat fericit este Dumnezeu; Dumnezeu este înfăţişat ca milostiv în sfânta
Scriptură. Fericirea ne îndeamnă la asemănare cu Dumnezeu şi la căpătarea
desăvârşitei „Fericiri” prin asemănarea cu Cel cu adevărat fericit;
- Firea omeneasca tinde spre bine - fiind sădit în firea noastră să vrem binele; însă nu
putem înţelege întocmai ce este binele prin fire şi ce se socoteşte prin amăgire ca
atare.
- Mila este împreună-pătimirea iubitoare cu cei chinuiţi în dureri; impărtăşirea de
dureri e proprie de-abia celor stăpâniţi de iubire; mila este întărirea iubirii;
- Răul de la sine, într-un ipostas propriu, în afară de alegerea liberă, nu se află şezând
nicăieri. Îndată ce am ales răul, ia existenţă, producându-se atunci când îl alegem;
- Binele are fundament în fiinţa făcută de Dumnezeu şi în voia Lui Dumnezeu, în
ultimul fundament al fiinţei. Libertatea fără să fie ea însăşi din nimic poate lua
 diferite forme, răul sprijinindu-se pe o formă a ei care nu este necesară nu este de
nerevocat;
- Dumnezeu acceptă libertatea omului în a face răul şi în a-şi da pedeapsa pentru el.
Respectă libertatea omului în amândouă cazurile.
- Precum oglinzile curate arată chipurile feţelor aşa cum sunt feţele – bucuroase pe ale
celor ce se bucură, triste pe ale celor întristaţi – şi nu învinuieşte cineva firea oglinzii
când arată chipul întristat al celui doborât de întristare, aşa şi judecata cea dreaptă a
lui Dumnezeu se face asemenea simţirilor noastre, dându-ne cum sunt în noi cele ce
sunt de la noi. (Propriu-zis nu Dumnezeu ni le da, ci noi ni le dăm, dar Dumnezeu ni
le lasă pentru că nu vrea să ne smulgă ceea ce ne-am dat noi înşine. Asta ar însemna
să ne dea cele ce nu corespund voii noastre. Dumnezeu se acomodează voii noastre
dar nu se asimilează ei.)
-
CUV VI: Fericţi cei curaţi cu inima că aceia vor vede pe Dumnezeu.

- Dumnezeu se făgăduieşte pe Sine ca privelişte celor ce s-au curăţit cu inima. Dar pe

„Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”(In. 1,18);
- Pe de o parte viaţa veşnică stă în a vedea pe Dumnezeu pe de altă parte însă aceasta
este cu neputinţă; Dacă Dumnezeu este viaţă, cel ce nu-L vede pe El nu vede viaţă;
dar apostolii şi prorocii mărturisesc că Dumnezeu nu poate fi văzut;
- Cel ce vede pe Dumnezeu are în vedere tot ce se cuprinde în lista bunătăţilor: viaţa
fără de sfârşit, lumina adevărată, cuvântul duhovnicesc şi dulce, slava neapropiată,
veselia neîncetată, tot binele ce ni se rânduieşte prin nădejde în făgăduinţa fericirii de
faţă;
- Dumnezeu nu cere nimic din ceea ce este în afara neputinţei noastre şi nu ne dă o
poruncă ce întrece prin mărimea ei măsurile puterii omeneşti;
- Cei prin care s-a vestit că cunoaşterea de Dumnezeu e mai presus de putere (Moise,
SF. Pavel, Sf. Ioan), u s-au îndoit de fericirea lor, iar fericirea stă în a vedea pe
Dumnezeu, iar aceasta vine din a se face cineva curat cu inima – ceea ce înseamnă că
curăţia inimii nu este un lucru cu neputinţă.
- Înţelegerea firii dumnezeieşti, după fiinţă, întrece orice înţelegere cuprinzătoare,
neputându-e apropia şi neputând străbate la ea gândurile întemeiate pe presupuneri;
- O, oameni, care aveţi vreo dorinţă de a vedea Binele adevărat, când auziţi că mărirea
dumnezeiască e ridicată mai presus de ceruri şi slava ei este de netâlcuit şi
frumuseţea, de negrăit şi firea, de necuprins, nu cădeţi în deznădejde pe motivul că
nu puteţi vedea pe cel dorit. Căci în tine este măsura cunoaşterii lui dumnezeu de
către tine.
- Răutatea vărsându-se în pecetea cea în chipul dumnezeiesc (adică în om) a făcut
nefolositor binele ascuns sub acoperămintele urâte. Dacă va şterge, prin îngrikirea de
viaţa sa întinăciunea aşezată pe inimă, va străluci din nou frumuseţea cea în chipul
dumnezeiesc.
- Cel ce se priveşte pe sine vede în sine pe Cel dorit. Şi de aceea cel curat cu inima e
fericit, pentru că, privind la curăţia sa vede în chip modelul. Precum cei ce privesc
soarele în oglindă, în timp ce alţii privesc ţintă către cer, văd în strălucirea oglinzii
soarele nu mai puţin decât cei ce privesc spre însuşi cercul soarelui.
- Felul de curăţire a inimii se poate afla din învăţătura evanghelică. Răutatea
(pătimirea) fiind împărţită în două, în cea care se susţine prin fapte şi cea care se
susţine prin gânduri, mai întâi fiind pedepsită în legea veche nedreptatea arătată prin
fapte, iar acum a făcut să se vadă celălalt fel de păcat, având grijă să nu se ivească
nici începutul. Scoţând păcatul din însăşi voia de a-l face, înseamnă a face viaţa cu
mult mai străină de faptele rele.
- Fiecărui fel din cele oprite i-a rânduit, prin porunci, vindecare potrivită; cel mai
repede ivindu-se boala mâniei, începe vindecarea de la ceea ce o stăpâneşte mai mult,
legiuind în primul rând nemânierea. Legea veche spune „Să nu ucizi”; acum învaţă să
depărtezi de suflet orice mânie împotriva celor de o fire. N-a oprit orice mânie; se
poate folosi această pornire a sufletului şi spre bine;

CUV VII: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

- cele date nouă de Cuvântul prin fericiri sunt una câte una sfinte şi sfinţite; dar ceea ce
ni se dă prin fericirea aceasta este cu adevărat de nestrăbătut şi Sfânta Sfintelor.
- Făcătorul de pace este cel ce dă pace altuia. Însă n-ar împărtăşi-o cineva altuia, dacă
n-ar avea-o el însuşi. Deci mai întâi voieşte să fii tu însuţi plin de bunătăţile păcii,
apoi să dai din bine celor lipsiţi de el şi să nu iscodească cuvântul o tâlcuire prea
adâncă;

CUV VII: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia cerurilor..