MĂRTURIILE ÎNVINGĂTORILOR

Aceștia sunt cei care au ieșit din Necazul cel Mare

(Apocalipsa 7:14)

Volumul I

BISERICA LUI DUMNEZEU ATOTPUTERNIC

 Conținutul acestei cărţi a fost tradus în întregime de către traducători
profesionişti. Totuşi, datorită diferenţelor lingvistice etc., un număr mic de inexactităţi
este inevitabil. Dacă descoperiţi oricare astfel de inexactităţi, vă rugăm să consultaţi
versiunea originală în limba chineză. De asemenea, vă rugăm să luaţi legătura cu
noi pentru a ne informa, astfel încât cartea să poată fi actualizată atunci când este
republicată.
 CUVÂ NT ÎNAINTE

Anul 1991 a fost un an de o însemnătate enormă și vastă pentru întreaga

omenire, pe cât de profund coruptă este ea. Acesta a fost anul în care Mântuitorul
nostru Isus S-a arătat în sfârșit, după ce fusese îndelung așteptat de către toți cei ce
au crezut cu evlavie în Domnul și au însetat după adevăr, și El Se întorsese ca
Dumnezeu Atotputernic întrupat din zilele de pe urmă. Venirea lui Dumnezeu
Atotputernic a contrazis noțiunile tuturor oamenilor, pentru că El nu Se pogorâse în
Israel pe un nor alb și nici nu Se arătase în mod deschis tuturor națiunilor și
popoarelor; în schimb, El a sosit în secret în formidabilul bastion al ateismului – China
– și, în țara în care marele balaur roșu stă încolăcit, El a început lucrarea de judecată
pornind de la casa lui Dumnezeu. Deoarece China este națiunea cea mai întunecată,
cea mai coruptă, cea mai potrivnică față de Dumnezeu din lume și este țara în care
marele balaur roșu și tot felul de duhuri rele și-au făcut sălașul, tocmai aici Dumnezeu
Își rostește cuvintele și îi judecă, pedepsește, purifică și mântuiește pe cei ce au fost
atât de înșelați și atât de profund corupți de marele balaur roșu. Prin această lucrare,
Dumnezeu a câștigat un grup de biruitori în răsăritul lumii, care au devenit mărturii
ale victoriei Lui asupra Satanei și, astfel, înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu
sunt dezvăluite mai clar. Întocmai cum spune Dumnezeu Atotputernic: „În multe
locuri, Dumnezeu a profețit, câștigând astfel, un grup de biruitori în țara Sinim.
La Răsăritul lumii, sunt câștigați biruitorii, astfel, locul de aterizare al celei de-
a doua întrupări a lui Dumnezeu este, fără îndoială, țara Sinim, exact acolo unde
marele balaur roșu stă încolăcit. Acolo, Dumnezeu îi va câștiga pe descendenții
marelui balaur roșu, astfel încât acesta să fie complet înfrânt și rușinat.
Dumnezeu vrea să-i trezească pe acești oameni care suferă profund, să-i
trezească complet și să-i facă să iasă din ceață și să-l respingă pe marele
balaur roșu. Dumnezeu vrea să-i trezească din visul lor, să-i facă să cunoască
esența marelui balaur roșu, să-și dea toată inima lor lui Dumnezeu, să se ridice
de sub opresiunea forțelor întunecate, să se ridice la Răsăritul lumii și să
devină dovada biruinței lui Dumnezeu. Doar atunci, Dumnezeu va câștiga slavă”

1
(„Lucrarea și intrarea (6)” din Cuvântul Se arată în trup). Datorită lucrării și
cuvântărilor lui Hristos al zilelor de pe urmă, aleșii lui Dumnezeu din China, care au
fost atât de profund înșelați de marele balaur roșu, întrucât trăiesc sub stăpânirea lui
întunecată, sunt toți cuceriți de cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic. Unul câte unul,
ei sunt eliberați de robia și controlul marelui balaur roșu și se întorc înaintea tronului
lui Dumnezeu pentru a primi udarea și proviziile, emondarea și tratarea, judecata și
mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, precum și tot felul de încercări și
rafinări. În sfârșit, în mijlocul multiplelor moduri în care regimul marelui balaur roșu îi
vânează și îi persecută, aleșii lui Dumnezeu sunt mărturie fermă, devenind astfel
exemplarele și modelele lucrării lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, pe care
Dumnezeu le face complete în China și care devin, de asemenea, mărturii puternice
ale victoriei lui Dumnezeu asupra forțelor malefice ale Satanei.
De când lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă a început în
China continentală, marele balaur roșu nu a încetat niciodată să persecute Biserica
lui Dumnezeu Atotputernic. Pentru a eradica lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe
urmă, pentru a transforma China într-o zonă fără de Dumnezeu și pentru a-și atinge
obiectivul de a controla omenirea pentru totdeauna, el face lucrul la care se pricepe
cel mai bine: perturbă, distruge și face tot ce poate pentru a se împotrivi lucrării lui
Dumnezeu. Nu numai că răspândește tot felul de zvonuri și minciuni pentru a-i ataca
și a-i acuza în mod fals pe aleșii lui Dumnezeu, ci și întrebuințează tot soiul de
metode demne de dispreț pentru a-i persecuta: investighează oamenii atât în mod
deschis, cât și în secret, monitorizează apelurile telefonice, urmărește oamenii, îi
arestează în secret, cercetează locuințele și pretinde amenzi, smulge mărturisiri prin
tortură, amenință și ademenește și lasă oamenii distruși atât în corp, cât și în minte.
Aceste metode au făcut ca nenumărați aleși ai lui Dumnezeu să fie arestați, bătuți cu
cruzime și forțați să se supună reeducării prin muncă, în timp ce unii dintre ei au fost
chiar lăsați infirmi sau și-au pierdut viețile. Marele balaur roșu folosește aceste
metode în încercarea de a-i sili pe aleșii lui Dumnezeu să-L respingă și să-L trădeze
pe Dumnezeu, astfel încât să accepte pentru totdeauna conducerea sa, stăpânirea
sa asupra lor și asuprirea și exploatarea sa. Dar Dumnezeu este un Dumnezeu
atotputernic, iar înțelepciunea Lui este exercitată întotdeauna pe baza uneltirilor
înșelătoare ale Satanei. În mijlocul torturilor distrugătoare provocate de marele balaur

2
roșu, deși aleșii lui Dumnezeu suferă mari dureri și chinuri și înfruntă necazuri având
doar o șansă infimă de supraviețuire, ei ajung totuși să vadă lămurit esența
reacționară, malefică a marelui balaur roșu, care este atât de perversă și atât de
potrivnică Cerurilor, și ajung să vadă înfățișarea sa demonică. În inimile lor se ivește
o ură amarnică față de marele balaur roșu, iar ceea ce se naște în ei este o hotărâre
de a mărturisi ferm pentru Dumnezeu chiar cu prețul propriei vieți. În cele din urmă,
ei se bazează pe iluminarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu și pe puterea pe
care Dumnezeu le-o dăruiește, până când, în final, își depășesc slăbiciunea trupului,
se eliberează din strânsoarea în care îi ține moartea și, cu adevărată credință și o
inimă plină de dragoste pentru Dumnezeu, ei sunt mărturie răsunătoare pentru
Dumnezeu înaintea marelui balaur roșu și îl fac pe Satana să fie complet rușinat și
învins. Așa cum spune Dumnezeu Atotputernic: „Aceia la care Dumnezeu se referă
ca biruitori sunt cei care încă pot să dea mărturie, să-și mențină încrederea și
devotamentul față de Dumnezeu când sunt sub influența Satanei sau sunt
asediați de Satana, adică atunci când sunt sub stăpânirea forțelor întunericului.
Dacă încă poți să îți menții curăția inimii și iubirea autentică pentru Dumnezeu
indiferent de situație, tu dai mărturie în fața lui Dumnezeu, iar acesta este lucrul
la care Dumnezeu se referă ca fiind biruitor” („Ar trebui să îți menții devotamentul
față de Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Acești biruitori sunt, așadar, grupul
de oameni care sunt edificați și desăvârșiți prin cuvintele lui Dumnezeu în mijlocul
asupririi întunecate a marelui balaur roșu.
Pentru alții, ei arată la fel ca toți ceilalți, dar sub udarea și proviziile cuvintelor lui
Dumnezeu Atotputernic, ajung să înțeleagă unele adevăruri și găsesc credința și
hotărârea de a se lepăda de influența întunecată a Satanei, de a-L urma pe
Dumnezeu și a merge pe calea cea dreaptă în viață. De aceea, ei încă se roagă lui
Dumnezeu, se bazează pe Dumnezeu, rămân drepți bazându-se pe puterea dăruită
de cuvintele lui Dumnezeu și nu se predau niciodată și nu cedează în fața tuturor
chinurilor inuman de crude și distrugătoare la care i-a supus marele balaur roșu și a
zilelor petrecute zăcând în celulele întunecate ale închisorii. Deși unii dintre ei pot fi
brutalizați până în pragul morții, hotărârea lor de a urmări adevărul este consolidată;
deși unii dintre ei pot fi în floarea vârstei atunci când se confruntă cu tortura și
încarcerarea nemiloasă pe mâna demonilor marelui balaur roșu, ei tot emit o aură de

3
dragoste și își sacrifică tinerețea fără regrete; deși unii dintre ei pot suferi persecuții
și dificultăți și pot fi hărțuiți de către demoni, totuși simt și mai mult cât de prețios este
harul lui Dumnezeu, iar dragostea lor pentru Dumnezeu devine și mai puternică; în
timp ce străbat cărarea grea, golind cupa amară a brutalității, unii obțin iluminarea,
inspirația și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, duhurile lor sunt trezite și compun
cântece de slavă pentru viață; unii luptă împotriva întunericului și a asupririi și, în
vremuri de pericol, experimentează transcendența și măreția forței de viață a lui
Dumnezeu; unii se bazează pe Dumnezeu și sunt salvați de la moarte în ultima clipă,
percep imensitatea incomparabilă a iubirii lui Dumnezeu și găsesc în cuvintele lui
Dumnezeu un stâlp care îi face să se țină strâns de viață. Prin urmare, este clar că,
deși acest grup de aleși ai lui Dumnezeu care îl înving pe Satana sub îndrumarea lui
Dumnezeu suferă pierderea confortului fizic, totuși ei câștigă adevărul, dobândesc
eliberarea spirituală și trăiesc vieți semnificative. Deși suferă furtuni de vânt și ploi și
îndură mari greutăți, ei sunt mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu în
fața Satanei și devin biruitorii care sunt edificați și desăvârșiți de Dumnezeu în toiul
greutăților. Acest lucru îndeplinește în întregime cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic:
„Am spus anterior că un grup de biruitori este câștigat din Est, biruitori care
vin din mijlocul marelui necaz” („Totul se împlinește prin cuvântul lui Dumnezeu”
din Cuvântul Se arată în trup).
Când citiți această carte, poate că următoarea noțiune se va ivi în mintea voastră:
oare Dumnezeu nu este atotputernic? De ce ar permite El regimului marelui balaur
roșu să-i vatăme astfel pe aleșii săi? Dacă gândiți acest lucru, atunci asta arată că
încă nu înțelegeți pe deplin atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu, pentru că
numai cei care nu cunosc lucrarea lui Dumnezeu judecă lucrurile doar prin aspectul
lor exterior și judecă lucrurile numai după propriile noțiuni și închipuiri – aceasta nu
este defel calea de a recunoaște adevăratele roade ale lucrării lui Dumnezeu.
Dumnezeu Atotputernic spune: „Când Îmi încep oficial lucrarea, toți oamenii se
mișcă odată cu Mine, astfel încât oamenii din tot universul au grijă să fie în pas
cu Mine, este «jubilare» peste tot în univers, iar omul este îndemnat înainte de
Mine. În consecință, însuși marele balaur roșu este împins de către Mine într-o
stare de frenezie și năuceală, servește lucrarea Mea și, chiar dacă se
împotrivește, nu-și poate urma propriile dorințe, neavând de ales și

4
supunându-se controlului Meu. În toate planurile Mele, marele balaur roșu este
contrastul Meu, inamicul Meu, dar și servitorul Meu; ca atare, nu i-am ușurat
niciodată «însărcinările». Așadar, ultima etapă a lucrării întrupării Mele se
încheie în casa acestuia. În felul acesta, marele balaur roșu e mai capabil să-
Mi facă un serviciu cum se cuvine prin care îl voi cuceri și Îmi voi încheia planul”
(„Capitolul 29” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se
arată în trup). „Dumnezeu plănuiește să folosească o parte din lucrarea
spiritelor malefice pentru a desăvârși o parte din om, astfel încât acești oameni
să poată să-și dea seama în întregime de faptele diavolilor și să îngăduie
tuturor să-și înțeleagă cu adevărat strămoșii. Numai atunci vor putea oamenii
să se elibereze complet, nu numai să se lepede de posterioritatea demonilor,
ba chiar cu atât mai mult de a strămoșilor lor. Aceasta este planul original al
lui Dumnezeu de a-l înfrânge definitiv pe marele balaur roșu, de a face în așa
fel încât toți oamenii să cunoască adevărata formă a marelui balaur roșu,
smulgându-i de tot masca și văzându-i adevărata formă. Aceasta este ceea ce
Dumnezeu vrea să împlinească și este țelul Lui final pe pământ pentru care a
lucrat atât de mult; El năzuiește să înfăptuiască aceasta în om. Aceasta este
cunoscută drept manevrarea tuturor lucrurilor pentru scopul lui Dumnezeu”
(„Capitolul 41” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul
univers” în Cuvântul Se arată în trup). În fiecare etapă a lucrării Sale, Dumnezeu
mobilizează toate lucrurile pentru a lucra și a face un serviciu pentru El și asta este
tocmai ceea ce se întâmplă cu lucrarea lui Dumnezeu din zilele de urmă pe care El
a desfășurat-o în întreaga Chină. Marele balaur roșu nu face excepție, deoarece a
devenit un termen de contrast și un obiect care servește în lucrarea lui Dumnezeu.
Prin împotrivirea și perturbarea lucrării lui Dumnezeu de către marele balaur roșu,
Dumnezeu le îngăduie tuturor să-i recunoască adevărata față, retezând astfel toate
legăturile cu acesta și eliberându-se din cătușele sale. Dar ce anume are de-a face
faptul că Dumnezeu dorește ca oamenii să vadă dincolo de acțiunile demonilor și să
se lepede de marele balaur roșu o dată pentru totdeauna cu dobândirea de către ei
a mântuirii depline? După cum știm cu toții, marele balaur roșu se comportă pervers,
acționează împotriva Cerurilor și este reacționar până la extrem. Pentru a transforma
China într-o zonă fără de Dumnezeu și pentru a-i ține pe oameni complet controlați

5
sub stăpânirea lui întunecată, acesta dă în permanență adevărul peste cap, propagă
cu înverșunare ateismul și materialismul și răspândește tot felul de sofisme și erezii
pentru a măcina mințile oamenilor, a le înșela duhurile și a-i împiedica să vină
înaintea lui Dumnezeu pentru a-I accepta mântuirea. Prin aceasta, își atinge
obiectivul de a controla și devora oamenii pentru totdeauna. Dacă oamenii doresc să
se deștepte din înșelătoriile marelui balaur roșu, să scape de tirania și de asuprirea
lui și să se întoarcă în întregime către Dumnezeu, atunci, doar trăind persecuția și
represiunea pe mâna marelui balaur roșu îi vor putea vedea clar demonica față
malefică, vicioasă, josnică și nerușinată și numai atunci îl vor urî și-l vor blestema din
adâncul inimilor lor. Apoi jură pe propria viață să curme orice legătură cu marele
balaur roșu, se leapădă o dată pentru totdeauna de influența Satanei și Îl urmează
pe Dumnezeu, ascultă de Dumnezeu și merg pe calea luminii în viață, fel în care
urmăresc adevărul și dobândesc mântuirea deplină. Prin urmare, este evident că
Dumnezeu folosește marele balaur roșu ca termen de contrast și obiect de servire
pentru a îngădui aleșilor săi să înțeleagă adevărul, să-și sporească discernământul,
să mărturisească ferm pentru Dumnezeu și, în sfârșit, să fie desăvârșiți și să obțină
mântuirea deplină. Modul în care lucrează Dumnezeu este magnific! Dumnezeu
folosește în serviciul Său reprimarea înverșunată a marelui balaur roșu pentru a-Și
desăvârși aleșii, pentru a le permite să-I cunoască firea cea dreaptă, înțelepciunea
și atotputernicia și să vadă cât de practică este lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât
cu toții să poată exprima adevărată slăvire pentru Dumnezeu din adâncul inimilor lor!
Așa cum spun cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „În planul Meu, Satana a pândit
mereu la fiecare pas și, ca termen de comparație al înțelepciunii Mele, a
încercat întotdeauna să găsească mijloace de a Îmi întrerupe planul inițial. Dar
puteam Eu să cedez în fața schemelor sale înșelătoare? Toate din cer și de pe
pământ Îmi slujesc – uneltirile înșelătoare ale Satanei ar putea face altfel?
Aceasta este exact răscrucea înțelepciunii Mele, este exact ceea ce este
minunat în privința faptelor Mele și este principiul prin care întregul Meu plan
de gestionare (planul mântuirii) este îndeplinit. În timpul construirii împărăției,
tot nu evit uneltirile înșelătoare ale Satanei, ci continui să fac lucrarea pe care
trebuie să o fac. Dintre toate lucrurile din univers, am ales faptele Satanei ca
termenul Meu de comparație. Nu este aceasta înțelepciunea Mea? Nu este

6
aceasta exact ceea ce este minunat în privința lucrării Mele? Cu ocazia intrării
în Epoca Împărăției, se petrec schimbări uimitoare în toate lucrurile din cer și
de pe pământ și acestea sărbătoresc și se bucură. Sunteți voi cu ceva diferiți?
Cine nu se simte dulce ca mierea în inima sa? Cine nu tresaltă de bucurie în
inima sa? Cine nu dansează de încântare? Cine nu rostește cuvinte de laudă?”
(„Capitolul 8” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată
în trup).
Relatările colectate în această carte, Mărturiile biruitorilor, sunt toate mărturii
victorioase ale aleșilor lui Dumnezeu din China care sunt desăvârșiți prin cuvintele
lui Dumnezeu în toiul persecuției neînfrânate a marelui balaur roșu. După cum arată
faptele, Dumnezeu folosește împotrivirea și persecuția înverșunată a marelui balaur
roșu pentru a-i edifica și desăvârși pe aleșii Săi și pentru a permite vieților lor să
crească și să se maturizeze. În același timp, Dumnezeu folosește această împotrivire
și persecuție pentru a-i demasca și elimina pe toți acei oameni malefici care nu cred
cu adevărat în El și care nu iubesc adevărul. Acest lucru arată în mod adecvat că
înțelepciunea lui Dumnezeu este exercitată pe baza uneltirilor înșelătoare ale
Satanei, că Dumnezeu l-a învins deja în întregime pe marele balaur roșu și a câștigat
toată gloria!
Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic spun: „Oriunde apare întruparea,
inamicul este distrus din acel loc. China este prima care va fi anihilată, nimicită
de mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu nu arată niciun pic de milă Chinei. Dovada
prăbușirii treptate a marelui balaur roșu poate fi observată în maturizarea
continuă a oamenilor. Aceasta poate fi văzută de oricine, în mod evident.
Maturizarea oamenilor este un semn al morții inamicului” („Capitolul 10” din
„Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul
Se arată în trup). Aleșii lui Dumnezeu care sunt mărturie fermă pentru El sunt grupul
care este martor pentru Dumnezeu chiar în momentul căderii națiunii marelui balaur
roșu; ei sunt martorii victoriei lui Dumnezeu în războiul Său cu Satana și dovada de
netăgăduit a înfrângerii și umilinței Satanei. Maturizarea oamenilor lui Dumnezeu
vestește doborârea națiunii marelui balaur roșu. Lucrarea lui Dumnezeu în China
continentală se va încheia în glorie: El a transformat un grup de oameni în biruitori și
gloria Și-a dobândit! Aleșii lui Dumnezeu și-au asumat acum misiunea sfântă de a

7
mărturisi lucrarea lui Dumnezeu în toate colțurile lumii și de a răspândi numele sfânt
al lui Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu va fi mărit pretutindeni în univers, toată
omenirea se va supune înaintea lui Dumnezeu și se va închina lui Dumnezeu
Atotputernic întrupat și toate națiunile pământului vor deveni națiunea lui Hristos –
acest lucru va fi înfăptuit în curând de către Dumnezeu!

16 august 2014

8
 Cuprins

1. Dragostea lui Dumnezeu a fost cu mine în închisoarea întunecată a diavolului

2. Forța vieții care nu poate fi stinsă niciodată
3. O tinerețe fără regrete
4. Suferința este cea care răspândește mireasma iubirii
5. Persecuția și suferința m-au făcut să-L iubesc pe Dumnezeu și mai mult
6. În urma suferințelor, dragostea mea pentru Dumnezeu este și mai puternică
7. Fiind devastat de demoni, îmi dau și mai mult seama de cât de prețios este
harul lui Dumnezeu
8. Suferințe și încercări – binecuvântările de a fi favorizat
9. În vremuri de restriște, cuvântul lui Dumnezeu mi-a oferit încurajare
10. Un cântec de viață în toiul ruinării
11. Cuvintele lui Dumnezeu creează miracolele vieții
12. Cuvintele lui Dumnezeu m-au condus să fiu mărturie
13. Petrecând floarea tinereții în închisoare
14. Persecuția aspră a guvernului PCC nu face decât să-mi întărească
dragostea pentru Dumnezeu
15. Iubirea lui Dumnezeu mi-a întărit inima
16. Călăuzită de cuvintele lui Dumnezeu, am biruit opresiunea forțelor
întunericului
17. Dumnezeu este puterea vieții mele
18. Gustarea iubirii lui Dumnezeu în mijlocul greutăților
19. Lumina scânteietoare a vieții din vizuina monștrilor întunecați
20. Faptul că am supraviețuit persecuției nemiloase mi-a întărit credința în
Dumnezeu
21. Lumina lui Dumnezeu mă îndrumă printre greutăți
22. Cuvântul lui Dumnezeu este forța mea în viață
23. Dumnezeu mă îndrumă să biruiesc cruzimea demonilor
24. Ridicarea din prigonirea întunecată

9
 25. Deșteptare în toiul suferinței și al dificultăților
26. Transcendența și măreția forței de viață a lui Dumnezeu
27. Necazul a inspirat dragostea mea pentru Dumnezeu
28. O trăire mai profundă a iubirii lui Dumnezeu prin intrarea într-un bârlog de
demoni
29. Am ajuns să disting clar dragostea și ura trecând prin amărăciunea
persecuției
30. Chiar și prin greutăți, dragostea lui Dumnezeu mă însoțește
31. În pragul morții, Dumnezeu Atotputernic mi-a venit în ajutor
32. Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaște nicio limită
.

Explicație privind notele de subsol:

Această carte conține două tipuri de note de subsol. Cele marcate cu numere (astfel [1]) sunt
note de subsol din textul original, iar cele marcate cu litere (astfel [a]) sunt note privind traducerea.

10
 1. Dragostea lui Dumnezeu a fost cu mine în
închisoarea întunecată a diavolului
de Yang Yi, provincia Jiangsu

Sunt o creștină din cadrul Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic și sunt o adeptă a
lui Dumnezeu Atotputernic de peste zece ani. În acest timp, un lucru pe care nu-l voi
uita niciodată este nenorocirea groaznică de când am fost arestată de poliția PCC cu
un deceniu în urmă. Pe atunci, în ciuda faptului că am fost torturată și călcată în
picioare de demoni malefici și a faptului că am fost în pragul morții de câteva ori,
Dumnezeu Atotputernic Și-a folosit mâna puternică pentru a mă îndruma și a mă
proteja, pentru a mă readuce la viață și pentru a mă readuce în siguranță… Prin
aceasta, am avut cu adevărat experiența transcendenței și măreției forței vitale a lui
Dumnezeu și am câștigat bogăția prețioasă a vieții conferite mie de Dumnezeu.
Era 23 ianuarie 2004 (a doua zi a Anului Nou chinezesc). Trebuia să merg să
vizitez o soră de la biserică, deoarece avea necazuri și avea nevoie urgentă de ajutor.
Pentru că locuia departe, a trebuit să mă trezesc devreme să iau un taxi, ca să mă
întorc înapoi în aceeași zi. Am plecat de acasă chiar când se lumina. Nu era aproape
nimeni pe străzi, doar muncitorii care făceau curat. Am căutat un taxi neliniștită, dar
nu era niciunul în jur. M-am dus la o stație de taxiuri să aștept și am ieșit în șosea să
opresc unul, când l-am văzut venind – dar s-a dovedit a fi un autovehicul care
aparținea Biroului de Protecția Mediului. M-au întrebat de ce i-am oprit. „Îmi pare rău,
a fost o greșeală, am crezut că sunteți un taxi”, am spus. „Noi credem că tu lipeai
postere ilegale”, au răspuns. „M-ați văzut făcând așa ceva? Unde sunt posterele pe
care le lipeam?”, am spus. Fără să-mi dea ocazia să mă apăr, cei trei s-au repezit la
mine și mi-au percheziționat cu forța geanta. Au scotocit prin tot ce aveam în geantă
– o copie a unei predici, un blocnotes, un portofel, un telefon mobil și un pager pe
care nu-l mai foloseam și așa mai departe. Apoi, s-au uitat mai atent la copia predicii
și la blocnotes. Văzând că nu am postere în geantă, au ridicat copia predicii și au
spus: „Poate că nu lipeai postere ilegale, dar ești o credincioasă în Dumnezeu
Atotputernic.” Apoi, au sunat la Direcția de Religie a Brigăzii Naționale de Securitate.

11
Curând după aceea, au sosit patru persoane de la Brigada Națională de Securitate.
Și-au dat seama că sunt o credincioasă în Dumnezeu Atotputernic imediat ce au
văzut lucrurile din geanta mea. Fără a mă lăsa să spun ceva, m-au înghesuit în
mașina lor, apoi au încuiat ușa să nu fug.
Când am ajuns la Biroul de Securitate Publică, polițiștii m-au condus într-o
cameră. Unul dintre ei mi-a umblat în pager și în telefon, căutând indicii. A pornit
telefonul, dar arăta că nu mai are baterie, apoi bateria s-a descărcat complet. Oricât
a încercat, nu l-a putut porni. Ținând telefonul, părea îngrijorat. Și eu am fost mirată
– abia încărcasem telefonul în dimineața aceea. Cum de nu avea baterie? Deodată,
mi-am dat seama că Dumnezeu aranjase în mod miraculos asta ca să oprească
polițiștii să afle informații despre ceilalți frați și celelalte surori. Am înțeles, de
asemenea, cuvintele rostite de Dumnezeu: „Indiferent dacă crezi sau nu acest
lucru, oricare și toate lucrurile, vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și
dispărea în funcție de gândurile lui Dumnezeu. Așa domnește Dumnezeu
asupra tuturor lucrurilor” („Dumnezeu este sursa vieții omului” din Cuvântul Se
arată în trup). Într-adevăr, toate lucrurile și toate evenimentele sunt în mâinile lui
Dumnezeu. Fie ele vii sau moarte, toate lucrurile trec prin schimbare conform
gândurilor lui Dumnezeu. În acest moment, am obținut o înțelegere adevărată privind
modul în care Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor și le
orchestrează. Mai mult decât atât, am câștigat încrederea de care aveam nevoie
pentru a mă baza pe Dumnezeu ca să înfrunt interogatoriul ce urma să vină. Arătând
la lucrurile din geantă, ofițerul de poliție m-a întrebat acuzator: „Acestea arată că, în
mod clar, nu ești o membră obișnuită a bisericii. Trebuie să faci parte din conducerea
superioară, cineva important, pentru că membrii începători ai conducerii nu au
pagere sau telefoane mobile. Am dreptate?” „Nu înțeleg ce spui”, i-am răspuns. „Te
prefaci că nu înțelegi!”, a urlat el, apoi mi-a comandat să mă ghemuiesc la pământ și
să încep să vorbesc. Văzând că nu aveam de gând să le fac jocul, m-au înconjurat
și au început să-mi dea pumni și șuturi – de parcă ar fi vrut să mă omoare. Cu fața
însângerată și umflată, tot corpul fiindu-mi cuprins de dureri insuportabile, m-am
prăbușit la podea. Eram înfuriată. Voiam să vorbesc rațional cu ei, să-mi argumentez
situația: cu ce am greșit? De ce m-au bătut astfel? Dar nu aveam cum să vorbesc
rațional cu ei, pentru că guvernul PCC nu vorbește rațional. Eram confuză, dar nu

12
voiam să cedez bătăilor lor. Chiar când mă simțeam pierdută, mi-a trecut deodată
prin minte că, pentru că ofițerii aceștia malefici ai guvernului PCC erau atât de absurzi,
căci nu mă lăsau să le vorbesc rațional, nu era nevoie să le spun nimic. Era mai bine
să rămân tăcută – așa nu le eram de niciun folos. Când m-am gândit la asta, am
încetat să mai fiu atentă la ce spuneau ei.
Văzând că această abordare nu avea niciun efect asupra mea, polițiștii malefici
s-au înfuriat și au devenit mai barbari: au trecut la tortură pentru a obține o mărturie.
M-au încătușat de un scaun metalic prins în șuruburi de podea într-o astfel de poziție
încât nu puteam nici să stau pe vine, nici să stau în picioare. Unul dintre ei mi-a pus
pe scaun mâna care nu era încătușată și mi-a lovit-o cu un pantof, oprindu-se doar
când dosul palmei mele era plin de vânătăi, iar altul mi-a călcat picioarele cu pantofii
lui din piele, rotindu-și pantofii pe degetele mele de la picioare pentru a le strivi,
moment în care am simțit o durere incredibilă, ascuțită, care mi s-a dus drept la inimă.
După asta, șase sau șapte polițiști au făcut cu rândul. Unul dintre ei s-a concentrat
pe încheieturile mele și mi le-a ciupit atât de tare încât, o lună mai târziu, tot nu-mi
puteam îndoi brațul. Altul m-a prins de păr și mi-a scuturat capul încoace și-ncolo,
apoi mi l-a tras brusc spre spate astfel încât să mă uit în sus. „Uită-te la cer și vezi
dacă există un Dumnezeu!”, mi-a spus cu răutate. Au continuat până în noapte.
Văzând că nu vor obține nimic de la mine și pentru că era Anul Nou chinezesc, m-au
trimis direct la casa de detenție.
Când am ajuns la casa de detenție, un gardian i-a comandat unei prizoniere să
mă dezbrace de toate hainele și să le arunce la tomberon. Apoi, m-au pus să îmbrac
o uniformă de închisoare murdară, urât mirositoare. Gardienii m-au pus într-o celulă
și apoi i-au mințit pe ceilalți prizonieri, spunându-le: „S-a străduit să destrame familiile
altor oameni. Multe familii au fost distruse de ea. Este o mincinoasă, înșală oamenii
cinstiți și deranjează ordinea publică…” „De ce arată ca una slabă de minte?”, a
întrebat unul dintre prizonieri. La care gardienii au răspuns: „Se preface pentru a
evita să fie condamnată. Niciunul dintre voi n-ar fi atât de isteț încât să se gândească
să facă asta. Oricine crede că este o proastă este cel mai mare idiot.” Astfel păcăliți
de gardieni, toți ceilalți prizonieri au spus că scăpam prea ușor și că plutonul de
execuție era singurul lucru bun pentru cineva atât de rău ca mine! Auzind asta, m-
am înfuriat – dar nu aveam ce face. Tentativele mele de rezistență fuseseră în van,

13
aduseseră doar mai multă tortură și cruzime. În casa de detenție, gardienii puneau
prizonierii să recite regulile în fiecare zi: „Mărturisește-ți infracțiunile și supune-te legii.
Nu este permis să-i inciți pe alții să comită infracțiuni. Nu este permis să constituiți
găști. Nu este permis să vă bateți. Nu sunt permise intimidarea sau insultarea
celorlalți. Nu este permisă aducerea de false acuzații celorlalți. Nu este permis să
luați mâncarea sau obiectele celorlalți. Nu este permis să le jucați feste celorlalți.
Hărțuitorii din închisoare vor fi combătuți. Orice încălcare a regulilor trebuie raportată
imediat ofițerilor de corecție sau superiorilor lor. Nu trebuie să mușamalizați fapte
sau să încercați să protejați prizonierii care au încălcat regulile, iar regulile închisorii
trebuie implementate într-un mod uman…” În realitate, gardienii îi încurajau pe ceilalți
prizonieri să mă necăjească, permițându-le să-mi joace feste în fiecare zi: dacă erau
minus 8 sau minus 9 grade, îmi udau pantofii; în secret, îmi turnau apă în mâncare;
seara, când dormeam, îmi udau haina din bumbac; mă puneau să dorm lângă toaletă
și, deseori, noaptea, îmi trăgeau pătura de pe mine și mă trăgeau de păr să nu mă
lase să dorm; îmi furau chiflele fierte la abur; mă forțau să curăț toaleta și-mi băgau
cu forța în gură medicamentele care le rămâneau, nu mă lăsau să-mi fac nevoile…
Dacă nu făceam orice spuneau, se strângeau în grup și mă băteau – și, deseori, în
astfel de momente, ofițerii de corecție sau superiorii lor se grăbeau să plece ori se
prefăceau că nu văzuseră nimic; uneori chiar se ascundeau puțin mai încolo și
priveau. Dacă treceau câteva zile fără ca prizonierii să mă hărțuiască, ofițerii de
corecție și superiorii lor îi întrebau: „Nenorocita aia proastă s-a deșteptat în ultimele
zile, nu? Între timp, voi v-ați prostit. Oricui îi aplică niște corecții nenorocitei ăleia i se
va reduce pedeapsa.” Tortura brutală a gardienilor mă umplea cu ură față de ei. Dacă
n-aș fi fost martoră cu proprii mei ochi și dacă n-aș fi trecut personal prin asta, n-aș
fi crezut niciodată că guvernul PCC, care se presupune că este plin de bunăvoință și
moralitate, poate fi atât de întunecat, înfricoșător și oribil – nu i-aș fi văzut niciodată
adevărata față, o față înșelătoare și duplicitară. Toate discursurile lui despre „slujirea
poporului, crearea unei societăți civilizate și armonioase” – acestea sunt minciuni
proiectate să înșele și să orbească oamenii, sunt un mijloc, un truc, pentru a se
înfrumuseța și pentru a câștiga laude pe care nu le merită. Atunci, m-am gândit la
cuvintele lui Dumnezeu: „Nu-i de mirare, atunci, că Dumnezeu întrupat rămâne
complet ascuns: într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt

14
nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni cât ai
clipi din ochi, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun
și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui
Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, L-au disprețuit de
mult timp pe Dumnezeu, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici,
nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au
pierdut toată conștiința și nu au nicio urmă de bunătate și îi ispitesc pe
nevinovați spre nesăbuință. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu
toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare
de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale
cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” („Lucrarea și
intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Comparând cuvintele lui Dumnezeu cu
realitatea, am văzut natura demonică întunecată și malefică a guvernului PCC cu o
claritate perfectă. Pentru a-și menține conducerea întunecată, își ține oamenii strâns
în ghiare și nu se dă în lături de la nimic pentru a-i induce în eroare și a-i înșela. La
suprafață, pretinde că oferă libertate religioasă – însă, în secret, acesta arestează,
oprimă, persecută și ucide oameni din întreaga țară care cred în Dumnezeu. Chiar
încearcă să-i trimită pe toți la moarte. Cât de malefic, brutal și reacționar este diavolul!
Unde este libertatea? Unde sunt drepturile omului? Nu sunt toate acestea trucuri prin
care să înșele oamenii? Pot oamenii să zărească vreo speranță sau lumină trăind
sub conducerea sa întunecată? Cum pot fi liberi să creadă în Dumnezeu și să
urmărească adevărul? Doar atunci am recunoscut că Dumnezeu permisese ca
această persecuție și năpastă să se abată asupra mea, că le folosise pentru a-mi
arăta răutatea și brutalitatea guvernului PCC, pentru a-mi arăta natura demonica lui
natură care este inamică adevărului și ostilă lui Dumnezeu și pentru a-mi arăta că
Poliția Poporului, pe care guvernul o promovează și căreia îi face ostentativ
publicitate, pretinzând a pedepsi răul, a pleda pentru bine și a promova justiția,
reprezintă complicii și lingăii pe care i-a crescut cu meticulozitate, un grup de călăi
care au chipuri de oameni, dar inimi de bestii și care ar omorî pe cineva fără să
clipească. Pentru a mă forța să-L resping și să-L trădez pe Dumnezeu și să cedez
puterii sale despotice, guvernul PCC nu s-a dat în lături de la nimic când m-a torturat
și m-a distrus – însă nu știa că, cu cât mă tortura mai mult, cu atât îi vedeam mai clar

15
fața diavolească și cu atât mai mult îl disprețuiam și-l respingeam din adâncul inimii,
făcându-mă să tânjesc cu adevărat după Dumnezeu și să am încredere în El. Mai
mult decât atât, a fost exact din cauza torturii gardienilor că mi-am dat seama, fără
să vreau, ce înseamnă cu adevărat să iubești ce iubește Dumnezeu și să urăști ce
urăște Dumnezeu, ce înseamnă să-i întorci spatele Satanei și să-ți întorci inima spre
Dumnezeu, ce înseamnă să fii barbar, care sunt forțele întunericului și, mai mult, ce
înseamnă să fii malițios și perfid, fals și înșelător. I-am fost recunoscătoare lui
Dumnezeu pentru că m-a lăsat să am experiența acestui mediu, pentru că mi-a
permis să disting binele de rău și, chiar mai mult, să determin calea corectă de
străbătut în viață. Inima mea – care fusese păcălită de Satana atât de mult timp – a
fost trezită în final de dragostea lui Dumnezeu. Am simțit că era mult înțeles în faptul
că am avut norocul de a trece prin necazul și încercarea aceasta și că, într-adevăr,
mi se făcuse o favoare specială.
După ce au încercat orice altceva, polițiștii malefici au inventat alt plan: au găsit
o iudă care a vândut biserica de care aparțineam. Ea a spus că eu cred în Dumnezeu
Atotputernic și, de asemenea, a încercat să mă facă să-I întorc spatele lui Dumnezeu.
Văzând această slujitoare malefică ce îi raportase pe mulți dintre frații și surorile care
răspândeau Evanghelia și auzind toate cuvintele rele care-i ieșeau din gură – cuvinte
care Îl defăimau, Îl denigrau și Îl blasfemiau pe Dumnezeu – inima îmi era plină de
furie. Voiam să strig la ea, s-o întreb de ce Îi era atât de excesiv de ostilă lui
Dumnezeu. De ce se bucurase de atât de mult har de la Dumnezeu și, totuși, se
alăturase demonilor malefici pentru a-i persecuta pe aleșii lui Dumnezeu? În inima
mea, era o tristețe și o durere de nedescris. De asemenea, simțeam multă remușcare
și îndatorare; mă uram cu adevărat pentru faptul că, în trecut, nu încercasem să
urmăresc adevărul și nu știusem nimic altceva decât să mă bucur de harul și de
binecuvântările lui Dumnezeu precum un copil naiv, fără a mă gândi la durerea și
umilința pe care a îndurat-o Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Doar acum, când
mă aflam adânc în această vizuină a diavolilor, am simțit cât de greu a fost pentru
Dumnezeu să lucreze în această țară murdară și coruptă și cât de mare a fost
durerea pe care a suferit-o! Cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
poartă o mare durere. El săvârșește lucrarea de a mântui omenirea în timp ce îndură
trădarea oamenilor. Trădarea oamenilor nu I-a adus decât durere și suferință. Nu-i

16
de mirare că Dumnezeu a spus odată: „Chiar și pe parcursul unei singure nopți,
ei se pot transforma dintr-o persoană zâmbitoare, «bună la suflet», într-un
ucigaș urât și feroce, care își tratează binefăcătorul de ieri ca pe inamicul lor
de moarte, fără niciun motiv” („Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului” din
Cuvântul Se arată în trup). Astăzi, deși am căzut în ghearele diavolului, nu L-aș trăda
pe Dumnezeu orice-ar fi. Indiferent de cât de mari au fost suferințele pe care le-am
îndurat, nu voi fi o iudă pentru a-mi salva propria piele și nu-I voi provoca durere și
suferință lui Dumnezeu. Ca urmare a faptului că am fost vândută de acea iudă, poliția
malefică și-a intensificat tortura. Între timp, ea stătea deoparte și spunea: „Nu poți
deosebi binele de rău. O meriți! Nu-mi apreciezi bunătatea. Meriți să fii omorâtă prin
tortură!” Auzind aceste cuvinte rele, malefice, m-am înfuriat – dar am simțit și o
tristețe inexplicabilă. Voiam să plâng, dar știam că nu trebuie; nu voiam să-l las pe
Satana să-mi vadă slăbiciunea. În inima mea, m-am rugat în secret: „O, Dumnezeule!
Vreau să-mi câștigi inima. Deși nu pot face nimic pentru Tine acum, vreau să fiu o
mărturie victorioasă pentru Tine înaintea Satanei și a acestei persoane rele, să-i
rușinez complet și, prin aceasta, să-Ți alin inima. O, Dumnezeule! Fie ca Tu să-mi
protejezi inima și să mă faci mai puternică. Dacă am lacrimi, fie ca ele să curgă pe
dinăuntru – nu-i pot lăsa să-mi vadă lacrimile. Ar trebui să fiu fericită că am înțeles
adevărul, că mi-ai ridicat ceața de pe ochi, dându-mi capacitatea de a face diferența
și că văd clar natura și substanța Satanei, care Îți este opusă și Te trădează. În
mijlocul rafinării am văzut, de asemenea, cum mâna Ta înțeleaptă aranjează totul.
Vreau să mă bazez pe Tine pentru a face față următorului interogatoriu și pentru a-l
învinge pe Satana, astfel încât Tu să fii glorificat în mine.” După rugăciune, în inima
mea am avut tăria de a nu mă odihni până când nu îmi voi fi terminat mărturia pentru
Dumnezeu. Știam că aceste lucruri îmi fuseseră date de Dumnezeu, că Dumnezeu
îmi oferise o mare protecție, și asta m-a emoționat mult. Polițiștii malefici voiau să
folosească această femeie rea pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu, dar El
este un Dumnezeu înțelept și a folosit această femeie rea drept contrast pentru a-mi
arăta natura rebelă a omenirii corupte, stimulându-mi astfel hotărârea și credința de
a-L mulțumi pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, aveam ceva cunoștințe despre
lucrarea înțeleaptă a lui Dumnezeu și am văzut că Dumnezeu conduce și
manevrează tot ceea ce există în serviciul desăvârșirii oamenilor Lui. Acesta este

17
adevărul indisputabil al faptului că Dumnezeu Își folosește înțelepciunea pentru a-l
învinge pe Satana.
Văzând că nu aveau să mă facă să spun nimic din ceea ce voiau, nu au
precupețit nicio cheltuială – mână de lucru, materiale sau resurse financiare – pentru
a merge în stânga și-n dreapta să caute dovezi că eram o credincioasă în Dumnezeu.
Trei luni mai târziu, toată agitația lor nu avusese niciun rezultat. În cele din urmă, și-
au jucat asul din mânecă: au găsit un maestru interogator. Se spunea că toți care îi
erau aduși erau supuși celor trei forme de tortură ale lui și nimeni nu rezistase
vreodată să nu mărturisească. Într-o zi, patru ofițeri de poliție au venit și mi-au spus:
„Astăzi te ducem într-o nouă casă.” Apoi, m-au împins într-o dubiță pentru transportul
prizonierilor, mi-au încătușat mâinile la spate și mi-au pus o glugă pe cap. Situația
m-a făcut să mă gândesc că mă luau să mă execute în secret. În inima mea, nu am
putut să nu intru în panică. Dar, apoi, m-am gândit la imnul pe care obișnuiam să-l
cânt când am început să cred în Isus: „De la începuturile bisericii, cei care Îl urmează
pe Domnul au trebuit să plătească un preț mare. Zeci de mii de frați întru credință s-
au sacrificat pentru Evanghelie și, astfel, au câștigat viață veșnică. Fii un martir
pentru Domnul, fii un martir pentru Domnul, sunt pregătit să fiu un martir pentru
Domnul.” În acea zi, am înțeles în cele din urmă rândul din acel imn: cei care-L
urmează pe Domnul au trebuit să plătească un preț mare. Și eu eram pregătită să
mor pentru Dumnezeu. Spre surpriza mea, după ce m-am urcat în dubiță, fără să
vreau, am auzit o conversație între polițiștii malefici. Se părea că mă duceau în altă
parte unde să fiu interogată. Ah! Nu mă duceau să fiu executată – iar eu mă
pregăteam să mor ca o martiră pentru Dumnezeu! Chiar când mă gândeam la asta,
dintr-un motiv necunoscut, unul dintre polițiști a strâns legăturile glugii pe care o
aveam pe cap. În curând am început să mă simt inconfortabil – simțeam că mă sufoc.
M-am trezit întrebându-mă dacă chiar aveau de gând să mă omoare prin tortură. În
acel moment, m-am gândit la felul în care s-au sacrificat discipolii lui Isus pentru a
răspândi Evanghelia. Nu aveam de gând să fiu o lașă. Chiar dacă aveam să mor, nu
aveam de gând să-i implor să o lărgească și, cu atât mai mult, nu aveam de gând
să-mi admit înfrângerea. Dar nu m-am putut controla: am leșinat și m-am prăbușit pe
ei. Văzând ce se întâmplă, polițiștii mi-au slăbit repede gluga. Am început să fac
spume la gură, apoi nu m-am putut opri să nu vomit. Simțeam că îmi voi vomita

18
intestinele. Mă simțeam amețită, cu mintea golită, și nu-mi puteam deschide ochii.
Nu aveam putere în nicio parte a corpului, ca și cum aș fi fost paralizată. Simțeam
de parcă aveam ceva lipicios în gură, pe care nu-l puteam scoate afară. Întotdeauna
fusesem plăpândă și, după ce fusesem maltratată astfel, simțeam că sunt în
încurcătură și că e posibil să nu mai respir în orice moment. În toiul durerii, m-am
rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Indiferent dacă trăiesc sau mor, sunt dispusă
să ascult de Tine. Am încredere că orice faci este drept și Te rog să-mi protejezi
inima, astfel încât să mă pot supune tuturor celor orchestrate și aranjate de Tine.”
Cândva mai târziu, dubița a ajuns la un hotel. În acel moment, îmi simțeam întreg
corpul slăbit și nu-mi puteam deschide ochii. M-au dus într-o cameră închisă. Tot
ceea ce puteam auzi era sunetul multor slugi ale guvernului PCC care stăteau în jurul
meu și discutau, spunând că a mă vedea pe mine era ca și cum vedeau cum a fost
Liu Hulan. „Ce revelație, ce impresionant!”, au spus. „E chiar mai dură decât a fost
Liu Hulan!” Auzind asta, inima mi s-a umplut de entuziasm. Am văzut că, bazându-
mă pe credință și pe Dumnezeu, avea să existe negreșit victoria asupra Satanei, că
Satana era sub tălpile lui Dumnezeu! I-am mulțumit lui Dumnezeu și L-am slăvit. În
acest moment, am uitat de durere. M-am simțit extrem de mulțumită să-L glorific pe
Dumnezeu.
În curând, a sosit „expertul în interogare” despre care vorbiseră polițiștii. Imediat
ce a intrat, a strigat: „Unde este nenorocita aia proastă? Dați-mi voie să arunc o
privire!” A venit în fața mea și m-a înșfăcat. După ce m-a plesnit de vreo zece ori
peste față, mi-a dat mai mulți pumni puternici în piept și în spate, apoi și-a scos unul
dintre pantofii de piele și m-a lovit peste față cu el. După ce am fost bătută de el astfel,
am pierdut senzația că aveam ceva în gură sau în stomac pe care nu-l puteam da
afară. Nu mă mai simțeam atât de amețită și-mi puteam deschide ochii. Treptat, mi-
a revenit simțirea în membre și a început să mi se reîntoarcă puterea în corp. Apoi,
m-a apucat brutal de umeri și m-a împins în spate lângă perete, comandându-mi să
mă uit la el și să-i răspund la întrebări. Văzând că nu-i dădeam atenție, s-a înfuriat și
a încercat să obțină o reacție de la mine calomniindu-L, denigrându-L și
blasfemiindu-L pe Dumnezeu. A folosit cele mai sfidătoare, demne de dispreț metode
pentru a mă atrage în cursă și a spus sumbru: „Te torturez în mod voit cu lucrurile
care sunt de nesuportat pentru trupul și sufletul tău pentru a te face să suferi o durere

19
pe care nicio persoană obișnuită n-o poate suferi – îți vei dori să fii moartă. În cele
din urmă, mă vei implora să-ți dau drumul și atunci îți va veni mintea la cap și vei
spune că soarta ta nu este în mâinile lui Dumnezeu – este într-ale mele. Dacă eu
vreau ca tu să mori, se va întâmpla imediat. Dacă eu vreau ca tu să trăiești, vei trăi
și orice greutate voi vrea eu să suferi, asta vei suferi. Dumnezeu Atotputernic al tău
nu te poate salva – vei trăi doar dacă ne implori pe noi să te salvăm.” Pusă față în
față cu acești golani demni de dispreț, nerușinați, sfidători, aceste animale sălbatice,
acești demoni malefici, chiar voiam să mă lupt cu ei. „Toate lucrurile din Cer și de pe
pământ sunt create de Dumnezeu și controlate de El”, mi-am spus. „Și soarta mea
este supusă suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu. Dumnezeu este Arbitrul
vieții și al morții; crezi că o să mor doar pentru că asta vrei tu?” În acel moment,
inima-mi era plină de furie. Simțeam că nu o pot ține în mine; voiam să țip, să mă
lupt, să le declar: „Un om n-ar implora niciodată milă de la un câine!” Credeam că
asta demonstra că-mi dezvoltam simțul justiției – dar, spre surpriza mea, cu cât mă
gândeam astfel, cu atât mai întunecată deveneam lăuntric. Mi-am dat seama că nu
am cuvinte de rugăciune, că nu mă pot gândi la niciun imn. Gândurile mi se întunecau,
nu știam ce să fac și, în acel moment, a început să-mi fie puțin frică. Repede, m-am
liniștit înaintea lui Dumnezeu. Am reflectat la mine însămi, am încercat să mă cunosc
pe mine însămi și, în acel moment, mi-au venit în minte cuvintele de judecată ale lui
Dumnezeu: „Ceea ce admiri tu nu este umilința lui Hristos […]. Nu iubești
frumusețea sau înțelepciunea lui Hristos […]” („Ești tu oare un adevărat
credincios în Dumnezeu?” din Cuvântul Se arată în trup). Da – Îl văzusem pe Hristos
drept prea nesemnificativ și admirasem puterea și influența, nu umilința lui Hristos,
și, cu atât mai puțin, admirasem înțelepciunea lucrării ascunse a lui Dumnezeu.
Dumnezeu Își folosește înțelepciunea pentru a-l înfrânge pe Satana, Își folosește
umilința și tăinicia pentru a dezvălui adevărata față a Satanei și pentru a aduna
dovezi pentru a-i pedepsi pe cei răi. La fel, toate acțiunile josnice pe care polițiștii le
săvârșiseră împotriva mea și toate lucrurile blasfematoare și potrivnice lui Dumnezeu
pe care le spuseseră astăzi, le-au expus clar natura demonică de persoane care
urăsc adevărul și I se opun lui Dumnezeu, iar acestea vor fi dovezile necesare să
garanteze condamnarea, pedeapsirea și distrugerea de către Dumnezeu. Totuși, nu
am reușit să văd înțelepciunea și umilința lui Hristos și, gândindu-mă că „o persoană

20
blândă este susceptibilă de a fi hărțuită, precum un cal blând este deseori călărit”, nu
eram mulțumită să fiu umilită și oprimată. Chiar am crezut că a riposta este cel mai
drept, demn și curajos lucru pe care-l pot face. Prea puțin știam că Satana voia să
mă incite să ripostez împotriva lor, forțându-mă să recunosc adevărul credinței mele
în Dumnezeu pentru a mă condamna. Dacă într-adevăr m-aș fi luptat cu ei cu un
curaj impulsiv, nu aș fi căzut pradă uneltirilor lor înșelătoare? Îi eram cu adevărat
recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că m-a mustrat și m-a judecat prompt, fapt care
mi-a dat protecție în toiul răzvrătirii mele, astfel încât am discernut planurile
înșelătoare ale Satanei, am recunoscut veninul Satanei în mine însămi și am obținut
puțină cunoaștere privind ceea ce este Dumnezeu și privind esența de viață umilă și
ascunsă a lui Dumnezeu. M-am gândit la felul în care S-a confruntat Hristos cu
persecuția, vânătoarea și uciderea de către diavolul PCC și la felul în care întreaga
omenire L-a judecat, L-a condamnat, L-a ponegrit și L-a abandonat. În acest răstimp,
El a suportat toate acestea în tăcere, îndurând întreaga durere pentru a-Și săvârși
lucrarea de mântuire și nu S-a plâns niciodată. Am văzut cât de blândă, frumoasă și
onorabilă este firea lui Dumnezeu! Între timp, eu – o persoană murdară, coruptă –
am vrut să-mi folosesc curajul impulsiv pentru a-mi păstra presupusa demnitate, să
lupt pentru propria-mi justiție în baza voinței mele când am fost persecutată de
demonii malefici. Unde era sentimentul de justiție în asta? Și unde era tăria de
caracter și demnitatea? Prin asta, nu-mi arătam fața satanică, urâtă? Nu-mi revelam
natura arogantă? Gândindu-mă la asta, inima mi s-a umplut de remușcări. M-am
hotărât să-L imit pe Hristos. Am devenit dornică să mă supun acestui mediu și să-mi
dau silința să cooperez cu Dumnezeu, nelăsându-i nicio ocazie Satanei.
Inima mi s-a calmat și am așteptat în liniște următoarea rundă a acestei lupte cu
demonii. Refuzul meu de a mărturisi l-a costat pe presupusul expert mult din
renumele său. Mi-a sucit furios unul dintre brațe la spate și mi l-a tras pe celălalt în
spatele umărului meu, apoi mi-a încătușat mâinile strâns. După mai puțin de jumătate
de oră, stropi mari de transpirație mi se scurgeau pe față și în ochi, împiedicându-mă
să-i deschid. Văzând că tot nu aveam de gând să-i răspund la întrebări, m-a aruncat
la pământ, apoi m-a ridicat de cătușele de la spate. Instantaneu, am simțit o durere
sfâșietoare în brațe, ca și cum s-ar fi rupt. A durut atât de mult, încât abia puteam
respira. Apoi, m-a aruncat de perete și m-a forțat să stau lângă el. Transpirația îmi

21
încețoșa ochii. Mă durea atât de rău, încât întreg corpul îmi era acoperit de
transpirație – chiar și pantofii îmi erau uzi leoarcă. Întotdeauna fusesem plăpândă și,
în acest moment, m-am prăbușit. Tot ce puteam face era să gâfâi pe gură. Demonul
stătea deoparte privindu-mă. Nu știu ce a văzut – poate că îi era frică să nu fie
învinovățit dacă mor – a luat repede niște șervețele să-mi șteargă sudoarea, apoi mi-
a dat o cană de apă. A făcut asta cam la fiecare jumătate de oră. Nu știu cum arătam
atunci. Presupun că trebuie să fi fost o imagine foarte înspăimântătoare, pentru că
nu puteam decât să gâfâi cu gura deschisă; părea că am pierdut capacitatea de a
respira pe nas. Buzele îmi erau uscate și crăpate și aveam nevoie de toată puterea
mea doar să respir. Am simțit moartea apropiindu-se din nou – poate de data asta
chiar urma să mor. Dar, în acel moment, Duhul Sfânt m-a luminat. M-am gândit la
Luca, unul dintre discipolii lui Isus, și la experiența lui de a fi ucis prin spânzurare. În
inima mea, mi-am regăsit în mod spontan tăria și continuam să spun același lucru
mereu, pentru a-mi reaminti: „Luca a murit spânzurat. Și eu trebuie să fiu Luca,
trebuie să fiu Luca, să fiu Luca… Mă supun de bună voie orchestrărilor și
aranjamentelor lui Dumnezeu și doresc să Îi fiu loială lui Dumnezeu până la moarte,
precum Luca.” Tocmai când durerea devenise de nesuportat și eram în pragul morții,
l-am auzit deodată pe unul dintre polițiștii malefici spunând că mai mulți frați și surori
care cred în Dumnezeu Atotputernic au fost arestați. În inima mea am fost șocată:
mai mulți frați și surori urmau să fie torturați. Erau hotărâți să-i trateze extrem de
brutal pe frați. Inima mi s-a umplut de îngrijorare. Am rămas tăcută rugându-mă
pentru ei, rugându-L pe Dumnezeu să-i păzească și să le permită să fie mărturie
biruitoare în fața Satanei și să nu-L trădeze niciodată pe Dumnezeu, căci nu doream
ca vreun alt frate sau soră să sufere ca mine. Poate că am fost atinsă de Duhul Sfânt;
m-am rugat fără încetare și, cu cât mă rugam mai mult, cu atât eram mai inspirată.
Inconștient, mi-am uitat durerea. Știam foarte bine că acestea erau aranjamentele
înțelepte ale lui Dumnezeu; Dumnezeu era atent la slăbiciunea mea și mă conducea
prin cel mai dureros moment al meu. În acea noapte, nu mi-a mai păsat cum m-au
tratat polițiștii malefici și n-am dat nici cea mai mică atenție întrebărilor lor. Văzând
ce se întâmpla, polițiștii malefici și-au folosit pumnii și mi-au lovit fața cu sălbăticie,
apoi și-au înfășurat în jurul degetelor părul meu de la tâmple și au tras de el. Urechile
îmi erau umflate pentru că-mi fuseseră răsucite, fața îmi era de nerecunoscut, șezutul

22
și coapsele îmi erau învinețite și sfâșiate de când mă bătuseră cu un lemn gros și
degetele de la picioare îmi erau și ele învinețite după ce fuseseră zdrobite cu un lemn.
După ce m-au spânzurat de cătușe timp de șase ore, când polițiștii malefici mi le-au
scos, pielea de sub degetul mare de la mâna stânga mi se jupuise complet –
rămăsese doar un strat subțire care acoperea osul. Cătușele îmi lăsaseră, de
asemenea, încheieturile acoperite de bășici galbene și nu aveau cum să mi le mai
pună la loc. În acel moment, a intrat o polițistă care părea să aibă o funcție importantă.
M-a măsurat din priviri de sus până jos, apoi le-a spus: „Nu o mai puteți bate pe asta
– arată de parcă e pe moarte.”
Poliția m-a încuiat într-una dintre camerele de hotel. Perdelele acesteia erau
bine trase douăzeci și patru de ore pe zi. Cineva era însărcinat să păzească ușa și
niciunul dintre angajați nu avea voie să intre sau să vadă scenele în care ei mă
torturau și mă brutalizau. Mă interogau cu rândul, fără răgaz. Timp de cinci zile și
nopți nu m-au lăsat să dorm, nu m-au lăsat să stau așezată ori pe vine și nici nu m-
au lăsat să-mi mănânc porția. Îmi era permis doar să stau în picioare rezemată de
perete. Într-o zi, a venit o oficialitate să mă interogheze. Văzând că îl ignor, s-a
enervat și mi-a dat un picior de am zburat sub masă. Apoi, m-a tras de acolo și mi-a
dat un pumn, făcând să-mi dea sângele la colțul gurii. Pentru a-și acoperi sălbăticia,
a închis repede ușa să nu mai lase pe nimeni să intre. Apoi, a luat un pumn de
șervețele și mi-a șters sângele, spălându-mi sângele de pe față cu apă și curățând
sângele de pe podea. Înadins, am lăsat niște sânge pe puloverul meu alb. Însă, când
m-am întors la casa de detenție, polițiștii malefici le-au spus celorlalți prizonieri că
sângele de pe hainele mele era de când am fost certificată la spitalul de boli mintale
și au spus că acolo am fost în ultimele câteva zile. Rănile și sângele de pe corpul
meu fuseseră provocate de pacienți – ei, polițiștii, nu mă atinseseră… Aceste fapte
nemiloase mi-au arătat cruzimea, viclenia perfidă și lipsa de omenie a Poliției
Poporului și am simțit neajutorarea și disperarea celor care le cad în gheare. În
același timp, am obținut o apreciere adâncă privind dreptatea, sfințenia, strălucirea
și bunătatea lui Dumnezeu și am simțit că orice vine de la Dumnezeu este dragoste,
protecție, luminare, provizie, mângâiere și sprijin. De fiecare dată când durerea mea
era la nivel maxim, Dumnezeu mă lumina și mă ghida întotdeauna, sporindu-mi
credința și tăria, permițându-mi să imit spiritul sfinților care au fost martirizați pentru

23
Domnul de-a lungul veacurilor, dându-mi astfel curajul de a lua poziție pentru adevăr.
Când sălbăticia polițiștilor malefici m-a lăsat în pragul morții, Dumnezeu mi-a permis
să aud veștile despre arestul celorlalți frați și surori, folosind aceasta pentru a mă
emoționa și mai mult să mă rog pentru ei, astfel încât am uitat de propria mea durere
și, fără să-mi dau seama, am biruit constrângerile morții. Mulțumită Satanei care s-a
comportat ca și contrast malefic, rău, am văzut că doar Dumnezeu este adevărul,
calea și viața și că doar firea lui Dumnezeu este simbolul dreptății și al bunătății. Doar
Dumnezeu conduce totul și aranjează totul și Și-a folosit marea putere și înțelepciune
să-mi îndrume fiecare pas pentru a înfrânge asediul legiunilor de demoni, pentru a
birui slăbiciunea trupului și constrângerile morții, permițându-mi astfel să
supraviețuiesc cu tenacitate în acest bârlog întunecat. Pe când mă gândeam la
dragostea și mântuirea lui Dumnezeu, m-am simțit foarte inspirată și m-am hotărât
să lupt cu Satana până la sfârșit. Chiar dacă putrezeam în pușcărie, voi fi fermă în
mărturia mea și-L voi mulțumi pe Dumnezeu.
Într-o zi, mulți polițiști malefici pe care nu-i mai întâlnisem înainte au venit să se
uite la mine și să-mi discute cazul. Fără să vreau, l-am auzit pe presupusul expert
spunând: „Din toate interogatoriile pe care le-am desfășurat, niciodată n-am fost atât
de dur cu vreo cineva precum cu nenorocita aia proastă. Am pus să fie spânzurată
de cătușe timp de opt ore (de fapt, au fost șase ore, dar voia să se laude, temându-
se că superiorii săi vor spune că a fost inutil) și tot nu a mărturisit.” Am auzit o voce
de femeie spunând: „Cum ai putut s-o bați atât de rău pe femeia aceea? Ești brutal.”
Se pare că, dintre toți cei care fuseseră arestați, eu suferisem cel mai mult. De ce
suferisem eu atât de mult? Eram eu mai coruptă decât alți oameni? Ceea ce
suferisem eu fusese pedeapsa lui Dumnezeu pentru mine? Poate era prea multă
corupție în mine și ajunsesem deja la etapa pedepsei? Gândindu-mă la asta, nu mi-
am putut reține lacrimile. Știam că nu trebuie să plâng. Nu-l puteam lăsa pe Satana
să-mi vadă lacrimile – dacă le vedea, ar fi crezut că am fost învinsă. Totuși, nu am
putut să rețin sentimentul de nefericire din inima mea și lacrimile mi-au curs
necontrolate. În toiul disperării mele, am putut doar să-L strig pe Dumnezeu: „O,
Dumnezeule! Acum mă simt foarte nedreptățită. Îmi vine să plâng întruna. Te rog,
protejează-mă, nu mă lăsa să-mi plec capul înaintea Satanei – nu-l pot lăsa să-mi
vadă lacrimile. Știu că starea în care mă aflu este greșită. Am pretenții de la Tine și

24
mă plâng. Și știu că, orice faci, este cel mai bine – dar statura mea este prea mică,
firea mea răzvrătită este prea mare și sunt incapabilă să accept bucuroasă acest fapt,
nici nu știu ce ar trebui să fac să ies din această stare greșită. Te rog să mă îndrumi
și să-mi permiți să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Tale și să nu Te mai
înțeleg greșit sau învinovățesc vreodată.” În timp ce mă rugam, mi-a venit în minte
un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Și tu trebuie să bei din paharul amar din
care am băut Eu (asta e ce a spus El după înviere), și tu trebuie să umbli pe
drumul pe care am umblat Eu, trebuie să îți dai viața pentru Mine” („Cum a ajuns
Petru să-L cunoască pe Isus” din Cuvântul Se arată în trup). Lacrimile mi s-au oprit
imediat. Suferința lui Hristos era incomparabilă cu aceea a oricărei ființe create, și
nici nu era suportabilă pentru orice ființă creată – pe când eu mă simțeam
nedreptățită și mă plângeam lui Dumnezeu că era ceva nedrept după ce suferisem
puține greutăți. Unde era conștiința și rațiunea în asta? Cum eram eu potrivită să fiu
numită om? După asta, m-am gândit la ce a spus Dumnezeu: „Dar corupția din
natura lor trebuie rezolvată prin încercări. Trebuie să fiți rafinați în oricare
dintre aspectele în care nu sunteți purificați – acesta este aranjamentul lui
Dumnezeu. El îți creează un mediu, forțându-te să fii rafinat acolo, astfel încât
să-ți poți cunoaște propria corupție” („Cum să-L mulțumești pe Dumnezeu în
mijlocul încercărilor” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cântărind cuvintele
lui Dumnezeu și reflectând la mine, am înțeles că ceea ce era aranjat de Dumnezeu
era îndreptat spre corupția și deficiențele mele – și aceasta era exact ceea ce era
necesar vieții mele. Doar prin această suferință și tortură inumană puteam să realizez
că îmi satisfac mult prea mult trupul, că sunt egoistă, josnică, am cerințe de la
Dumnezeu și nu sunt mulțumită să sufăr pentru Dumnezeu și să fiu o mărturie
strălucitoare pentru El. Dacă nu aș fi trecut prin această suferință, aș fi continuat sub
impresia greșită că deja Îl mulțumisem pe Dumnezeu; nu mi-aș fi dat seama niciodată
că încă am în mine atât de multă corupție și răzvrătire și, cu atât mai puțin, aș fi
obținut experiența directă cu privire la cât este de greu pentru Dumnezeu să-Și
săvârșească lucrarea în mijlocul omenirii corupte pentru a o mântui. De asemenea,
nu l-aș fi abandonat niciodată cu adevărat pe Satana și nu m-aș fi întors înaintea lui
Dumnezeu. Această greutate era dragostea lui Dumnezeu pentru mine, era
binecuvântarea Lui specială asupra mea. Înțelegând voia lui Dumnezeu, mi-am simțit

25
deodată inima limpede și luminoasă. Mi-au dispărut neînțelegerile cu privire la
Dumnezeu. Am simțit că faptul că am putut suferi greutățile avea o mare valoare și
însemnătate!
După ce au încercat tot ce au putut, polițiștii malefici nu au obținut nimic de la
mine. În sfârșit, au spus cu convingere: „PCC este făcut din oțel, dar cei care cred în
Dumnezeu Atotputernic sunt croiți din diamant – ei sunt mai buni cu o treaptă decât
PCC sub fiecare aspect.” După ce am auzit aceste cuvinte, în inima mea nu am putut
să mă abțin să ovaționez și să-L slăvesc pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule, Îți
mulțumesc și Te slăvesc! Cu atotputernicia și înțelepciunea Ta, l-ai biruit pe Satana
și Ți-ai înfrânt dușmanii. Ești cea mai mare autoritate și fie ca gloria să fie a Ta!” Doar
în acest moment am văzut că, indiferent cât de crud este guvernul PCC, acesta este
controlat și orchestrat de mâinile lui Dumnezeu. Întocmai cum spun cuvintele lui
Dumnezeu: „Tot ce este pe cer și pe pământ trebuie să vină sub stăpânirea Lui.
Ele nu pot alege, ci trebuie să se supună tuturor orchestrărilor Lui. Acest lucru
a fost decretat de Dumnezeu și reprezintă autoritatea lui Dumnezeu” („Succesul
sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul” din Cuvântul Se arată în trup).
Într-o zi, polițiștii malefici au venit să mă interogheze din nou. De data asta,
păreau puțin ciudați cu toții. Se uitau la mine când vorbeau, dar nu părea că vorbesc
cu mine. Păreau să discute ceva. Ca în dățile anterioare, acest interogatoriu a eșuat.
Mai târziu, polițiștii malefici m-au dus înapoi în celula mea. Pe drum, i-am auzit
deodată spunând că părea că voi fi eliberată în data de întâi a lunii următoare. Auzind
asta, inima aproape că mi-a plesnit de încântare: „Asta înseamnă că voi ieși în trei
zile!”, m-am gândit. „În sfârșit, pot să părăsesc acest iad demonic!” Suprimându-mi
încântarea din inimă, am sperat și am așteptat în fiecare secundă care a trecut. Trei
zile mi-au părut trei ani. În cele din urmă, a venit prima zi a lunii! În acea zi, mă tot
holbam la ușă, așteptând ca cineva să-mi strige numele. Dimineața a trecut și nu s-
a întâmplat nimic. Mi-am pus toate speranțele în faptul că voi pleca după-amiază –
dar când a venit seara, tot nu se întâmplase nimic. Când era timpul pentru cină, n-
am avut poftă de mâncare. În inima mea, aveam un sentiment de pierdere; în acel
moment, era de parcă inima mi se prăbușise din rai în iad. „De ce nu mănâncă?”, i-
a întrebat ofițerul de corecție pe ceilalți prizonieri. „N-a mâncat prea mult de când s-
a întors de la interogatoriul din ziua aceea”, a răspuns unul dintre prizonieri. „Pune-i

26
mâna pe frunte; e bolnavă?”, a spus ofițerul de corecție. Un prizonier s-a apropiat și
mi-a atins fruntea. A spus că este foarte fierbinte, că am febră. Chiar aveam. Boala
venise foarte brusc și era foarte gravă. În acel moment, m-am prăbușit. În decursul
a două ore, febra s-a tot înrăutățit. Am plâns! Toți, inclusiv ofițerul de corecție, m-au
văzut plângând. Erau cu toții contrariați: opinia lor despre mine era că sunt o
persoană care nici nu e ademenită cu binele, nici speriată de rău, care nu vărsase o
singură lacrimă de fiecare dată când se confruntase cu o tortură nemiloasă și care
fusese atârnată de cătușe timp de șase ore fără să scoată un geamăt. Totuși, astăzi,
fără nicio tortură, am plâns. Nu știau ce mi-a provocat lacrimile – au crezut doar că
probabil sunt foarte bolnavă. De fapt, doar Dumnezeu și cu mine știam motivul. Era
totul din cauza răzvrătirii și nesupunerii mele. Aceste lacrimi curgeau pentru că mă
simțeam disperată când așteptările mele nu se fructificaseră și când speranțele mele
fuseseră spulberate. Erau lacrimi de răzvrătire și nemulțumire. În acel moment, nu
mai voiam să iau hotărârea de a fi mărturie pentru Dumnezeu. Nici nu aveam curajul
de a fi încercată astfel din nou. În seara aceea, am plâns lacrimi de nefericire, pentru
că mă săturasem de viața în închisoare și-i disprețuiam pe acești demoni – și, chiar
mai mult decât atât, uram să fiu în acest loc îngrozitor. Nu voiam să mai petrec nicio
secundă acolo. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai descurajată și
simțeam mai acut nemulțumire, nefericire și singurătate. Mă simțeam de parcă eram
o barcă singuratică pe mare, o barcă ce putea fi înghițită de ape oricând; mai mult
decât atât, simțeam că cei din jurul meu erau atât de perfizi și îngrozitori, încât își
puteau descărca furia pe mine oricând. Nu m-am putut opri să strig: „O, Dumnezeule!
Te implor să mă salvezi. Sunt pe punctul de a mă prăbuși, Te-aș putea trăda oricând
și oriunde. Te rog să pui stăpânire pe inima mea și să-mi permiți să mă întorc încă o
dată înaintea Ta, Te rog să-Ți fie milă de mine încă o dată și să-mi permiți să-Ți
accept orchestrările și aranjamentele. Deși nu pot înțelege ce faci acum, știu că tot
ceea ce faci este bine și Te rog să mă salvezi încă o dată și să-i permiți inimii mele
să se întoarcă la Tine.” După ce m-am rugat, nu m-am mai simțit înfricoșată. Am
început să mă calmez și să reflectez la mine și, în acel moment, mi-au venit în minte
cuvintele de judecată și de revelație ale lui Dumnezeu: „Vrei trupul sau vrei
adevărul? Dorești judecată sau confort? După ce ai experimentat atât de mult
din lucrarea lui Dumnezeu și după ce ai contemplat sfințenia și dreptatea lui

27
Dumnezeu, cum ar trebui să urmărești? Cum ar trebui să mergi pe această cale?
Cum ar trebui să pui iubirea lui Dumnezeu în practică? Mustrarea și judecata
lui Dumnezeu au avut vreun efect asupra ta? Dacă ai sau nu cunoștință de
mustrarea și judecata lui Dumnezeu depinde de ce trăiești și de măsura în care
Îl iubești pe Dumnezeu! Buzele tale spun că Îl iubești pe Dumnezeu, totuși ceea
ce trăiești este vechea fire coruptă; nu ai nicio teamă de Dumnezeu și, cu atât
mai puțin, ai o conștiință. Îl iubesc astfel de oameni pe Dumnezeu? Sunt astfel
de oameni credincioși lui Dumnezeu? […] Ar putea o astfel de persoană să fie
Petru? Aceia care sunt ca Petru au doar cunoștința, dar nu și trăirea?”
(„Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată” din Cuvântul
Se arată în trup). Fiecare cuvânt de judecată al lui Dumnezeu era ca o sabie cu două
tăișuri care-mi lovea călcâiul lui Ahile, adăugând osândă asupra mea: da, au fost
multe dățile în care am jurat solemn înaintea lui Dumnezeu, spunând că voi lepăda
totul și voi îndura orice greutate de dragul adevărului. Totuși, astăzi, când Dumnezeu
a folosit realitatea pentru a-mi cere ceva, când a avut nevoie ca eu să sufăr în
realitate și să plătesc un preț pentru a-L mulțumi, nu alesesem adevărul sau viața, ci,
orbește, fusesem colpeșită de anxietate, stres și îngrijorare din cauza intereselor și
perspectivelor trupului. Nu aveam nici cea mai mică urmă de credință în Dumnezeu.
Cum puteam să îndeplinesc voința lui Dumnezeu făcând asta? Dumnezeu voia ca
ceea ce trăiam să fie rodnic. Nu voia jurăminte pompoase, goale. Însă, înaintea lui
Dumnezeu, aveam cunoștințe, dar nu aveam realitate, și, pentru Dumnezeu, nu
aveam nici loialitate, nici dragoste adevărată, darămite vreun pic de ascultare; nu
trăiam altceva decât înșelăciune, răzvrătire și împotrivire. Prin aceasta, nu eram
cineva care L-a trădat pe Dumnezeu? Nu eram cineva care I-a frânt inima lui
Dumnezeu? Atunci m-am gândit la momentul când Domnul Isus a fost arestat și
răstignit. Unul după altul, cei care se bucuraseră deseori de harurile Sale L-au
abandonat. În inima mea, nu puteam să nu mă simt biruită de remușcări. Îmi uram
răzvrătirea, îmi uram lipsa de umanitate, voiam să mă ridic din nou, să folosesc
acțiuni reale pentru a-mi transforma în realitate promisiunile față de Dumnezeu. Chiar
dacă putrezeam în închisoare, nu-I voi mai răni inima lui Dumnezeu din nou. N-aș
mai putea trăda din nou prețul în sânge pe care L-a plătit Dumnezeu în mine. M-am
oprit din plâns și, în inima mea, m-am rugat la Dumnezeu: „O, Dumnezeule, Îți

28
mulțumesc pentru că mă luminezi și mă îndrumi și pentru că-mi permiți să-Ți înțeleg
voia. Văd că statura mea este atât de mică și că nu am nici cea mai mică urmă de
dragoste sau ascultare față de Tine. O, Dumnezeule, chiar acum îmi doresc să mă
dedic complet Ție. Chiar dacă îmi petrec întreaga viață în închisoare, nu-i voi face
niciodată concesii Satanei. Îmi doresc doar să-mi folosesc acțiunile reale pentru a Te
mulțumi.”
După un timp, au fost mai multe zvonuri că voi fi eliberată. Au spus că va fi doar
peste câteva zile. Datorită lecției învățate ultima dată, de data aceasta am fost ceva
mai rațională și mai calmă. Deși mă simțeam foarte nerăbdătoare, mi-am dorit să mă
rog și să caut înaintea lui Dumnezeu, pentru a nu mai face niciodată alegeri pentru
mine însămi. Doar Îl rugam pe Dumnezeu să mă protejeze, astfel încât să-I ascult
toate orchestrările și aranjamentele. Câteva zile mai târziu, zvonurile nu s-au realizat,
din nou. Mai mult decât atât, l-am auzit pe ofițerul de corecție spunând că nu mă vor
lăsa să plec chiar dacă mor în închisoare, motivul fiind că nu vreau să le dau adresa
de acasă și numele – așa că voi fi închisă pentru totdeauna. A fost foarte greu să
aud asta, dar știam că aceasta era durerea pe care trebuia s-o sufăr. Dumnezeu voia
ca eu să fiu această mărturie pentru El, iar eu eram dornică să ascult de El și să mă
plec în fața voii Lui și aveam încredere că toate aspectele și toate lucrurile sunt în
mâinile lui Dumnezeu. Așa îmi arăta Dumnezeu harul special și mă ridica. Înainte,
deși spusesem că aș putrezi în închisoare, acelea erau doar aspirațiile și dorințele
mele proprii – nu aveam această realitate. Astăzi, eram dornică să fiu această
mărturie prin viața pe care o trăiam în realitate și să-I permit lui Dumnezeu să
găsească mângâiere în mine. Când am devenit plină de ură față de Satana și m-am
hotărât să mă lupt cu el până la sfârșit, pentru a fi cu adevărat o mărturie autentică
putrezind în închisoare, am văzut faptele atotputernice și miraculoase ale lui
Dumnezeu. Pe 6 decembrie 2005, dubița închisorii m-a luat de la casa de detenție și
m-a lăsat pe marginea șoselei. Astfel s-a terminat viața mea de doi ani în închisoare.
După ce am trecut prin această nenorocire groaznică, deși trupul meu a îndurat
unele greutăți, am câștigat de o sută – de o mie – de ori mai mult: nu doar că am
dobândit înțelegere și discernământ și am văzut cu adevărat că guvernul PCC este
întruparea diavolului Satana, o ceată de ucigași care ar omorî oameni fără să
clipească, dar am și ajuns să înțeleg omnipotența și înțelepciunea lui Dumnezeu,

29
precum și dreptatea și sfințenia Lui; am ajuns să apreciez bunele intenții ale lui
Dumnezeu de a mă mântui, precum și grija și protecția Lui față de mine, permițându-
mi astfel să-l birui pe Satana pas cu pas și să fiu fermă în mărturia mea în timpul
sălbăticiei Satanei. De azi înainte, doresc să-I dedic complet lui Dumnezeu întreaga
mea ființă și-L voi urma neclintită, ca să fiu câștigată de El imediat ce se poate.

2. Forța vieții care nu poate fi stinsă niciodată

de Dong Mei, provincia Henan

Sunt o persoană normală, care a trăit o viață obișnuită. Precum mulți care
tânjesc după lumină, am încercat multe metode prin care să caut înțelesul adevărat
al existenței omului, ca viața mea să aibă mai mult sens. Până la urmă, toate
eforturile mele au fost în zadar. Însă, după ce am avut norocul să accept lucrarea din
zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, în viața mea s-au petrecut schimbări
miraculoase. Viața mea a devenit mai animată și am ajuns să înțeleg că doar
Dumnezeu e adevăratul Îngrijitor al sufletelor și vieților oamenilor și doar cuvintele lui
Dumnezeu conțin adevăratul înțeles al vieții umane. M-am bucurat că am găsit în
sfârșit calea dreaptă în viață. Însă, în timp ce-mi făceam datoria într-o zi, am fost
arestată ilegal și torturată groaznic de guvernul PCC. După aceea, am trecut printr-
o experiență de viață care va rămâne pe veci întipărită în călătoria vieții mele…
Într-o zi din decembrie 2011, pe la șapte dimineața, eu și alt conducător al
bisericii făceam inventarul bunurilor bisericii când peste zece polițiști au intrat brusc
pe ușă. Unul dintre acești polițiști răi a venit repede spre noi și a strigat: „Nu mișcați!”
Văzând ce se întâmpla, am rămas nedumerită. Mă gândeam: „E de rău – biserica va
pierde multe bunuri.” Apoi, polițiștii cei răi ne-au percheziționat ca pe niște bandiți
care au jefuit ceva. Au scotocit în fiecare cameră, întorcându-le pe toate cu susul în
jos imediat. Până la urmă, au găsit niște lucruri care aparțineau bisericii, trei carduri
bancare, chitanțe de depuneri, computere, telefoane mobile și așa mai departe. Le-
au confiscat pe toate, apoi m-au luat pe mine, pe celălalt conducător al bisericii și pe
încă doi oameni la secția de poliție.

30
 După amiază, polițiștii răi au mai adus trei surori care fuseseră arestate. Ne-au
închis pe toți șapte într-o cameră și nu ne-au permis să vorbim sau să dormim, la
căderea nopții. Văzând surorile închise împreună cu mine și gândindu-mă la câți bani
a pierdut biserica, eram nespus de agitată. Nu puteam decât să mă rog din suflet lui
Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Acum că acest necaz s-a abătut asupra mea, nu știu
ce să fac. Te rog să-mi aperi inima și s-o alini.” După ce m-am rugat, m-am gândit la
cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te teme când asemenea lucruri se petrec în biserică;
totul este permis de Mine. Ridică-te și vorbește în numele Meu. Crede că toate
lucrurile și problemele sunt permise de tronul Meu și toate conțin în ele
intențiile Mele” („Capitolul 41” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul
Se arată în trup). „Ar trebui să știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară
sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le aranjez pe toate. Vezi cu claritate și
mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu ți l-am dat” („Capitolul 26” din
„Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu mi-au potolit frica din inimă. Mi-am dat seama că acest necaz s-a abătut
azi asupra mea cu voia lui Dumnezeu și că a venit momentul când Dumnezeu îmi
cerea să fiu mărturie pentru El. Înțelegând voia lui Dumnezeu, m-am rugat Lui și am
zis: „O, Dumnezeule! Îmi doresc să ascult orchestrările și rânduielile Tale și să port
mărturie fermă pentru Tine – dar eu am o statură mică, așa că Îți cer să-mi dai
credință și putere și să mă aperi, ca să fiu de neclintit.”
A doua zi de dimineață ne-au despărțit și ne-au interogat. Unul dintre polițiștii răi
a zis mândru: „Știu că ești un conducător al bisericii. Vă urmărim de cinci luni…”
Când l-am auzit descriind detaliat ce au făcut ca să mă urmărească, m-am
cutremurat de frică. Mă gândeam: „Guvernul PCC folosește multe resurse ca să ne
aresteze. Dacă știu deja că sunt un conducător al bisericii, sigur n-o să-mi dea
drumul.” Imediat am luat o hotărâre înaintea lui Dumnezeu: mai bine mor decât să-L
trădez pe Dumnezeu și să devin o iudă. Văzând că întrebările lor nu își atingeau
scopul, au pus pe cineva să mă supravegheze și să nu mă lase să dorm.
În a treia zi de interogări, șeful poliției rele a deschis un calculator și m-a obligat
să citesc niște lucruri care-L defăimau pe Dumnezeu. Văzând că eram de neclintit, a
început să mă chestioneze în detaliu despre banii bisericii. Mi-am întors capul și l-
am ignorat. Asta l-a enervat foarte tare și a început să înjure: „Nu contează dacă nu

31
zici nimic – putem să te ținem aici pe o perioadă nedeterminată și să te torturăm când
vrem noi”, m-a amenințat el cu sălbăticie. În toiul acelei nopți, poliția a început să mă
tortureze. Mi-au smucit o mână peste umăr și au tras-o în jos, iar pe cealaltă mi-au
ridicat-o prin spate. Apăsându-mă pe spate cu picioarele, mi-au prins forțat ambele
încheieturi în cătușe. M-a durut atât de tare, încât am urlat de durere – simțeam că
oasele și carnea de pe umerii mei se vor rupe. Nu puteam decât să îngenunchez fără
vlagă cu capul pe pământ. Credeam că strigătele mele îi vor face să aibă milă de
mine, însă ei au pus o ceașcă între cătușe și spatele meu, lucru care mi-a întețit
durerea. Simțeam că oasele din partea de sus a trupului mi se vor rupe în două. Mă
durea atât de tare, încât nu îndrăzneam să expir și-mi curgea transpirație rece pe
față. Tocmai când simțeam că nu mai suport durerea, unul dintre polițiștii răi mi-a zis:
„Doar zi-ne un nume și te lăsăm să pleci imediat.” În momentul acela, L-am rugat pe
Dumnezeu să-mi apere inima și m-am gândit pe loc la un imn: „Dumnezeu întrupat,
El suferă, eu cât ar mai trebui? Dacă am cedat întunericului, cum aș putea să-L văd
pe Dumnezeu? Când mă gândesc la ale Tale cuvinte, mă fac să tânjesc după Tine.
Oricând Îți văd chipul, în vina mea Te salut. Cum aș putea de Tine să mă lepăd pentru
o părelnică libertate? Mai bine aș suferi să-Ți alin jalea inimii” („Așteptând veștile
bune ale lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). „Da”, mi-am zis.
„Hristos este Dumnezeu cel sfânt și drept. S-a întrupat și a venit pe pământ ca să
aducă mântuire omenirii pe deplin corupte. De mult timp e persecutat și vânat de
guvernul PCC și a fost respins și condamnat de omenire. Dumnezeu nu trebuia să
treacă prin această suferință, dar El îndură toate în tăcere ca să ne mântuiască.” Așa
că am reflectat și mi-am dat seama că eu sufeream acum ca să câștig mântuirea –
era nevoie să trec prin această suferință. Dacă m-aș fi supus lui Satana fiindcă nu
suportam durerea, cum aș fi putut să-L mai privesc vreodată pe Dumnezeu? Gândul
acesta mi-a dat putere și am devenit din nou de neclintit. Polițiștii răi m-au chinuit
timp de o oră. Când mi-au dat jos cătușele, corpul meu a căzut fără vlagă pe pământ.
„Dacă nu vorbești, o vom face iar!”, mi-au strigat. M-am uitat la ei și am tăcut. Inima
mea era plină de ură față de acești polițiști răi. Unul dintre ei s-a apropiat să-mi pună
cătușele iarăși. Gândindu-mă la durerea insuportabilă prin care tocmai trecusem, m-
am rugat continuu lui Dumnezeu în inima mea. Spre uimirea mea, când a încercat
să-mi tragă mâinile la spate, n-a reușit să le miște. În plus, brațele nici nu mă dureau

32
prea mult. S-a chinuit atât de mult, încât îi curgea transpirația pe frunte – dar tot n-a
reușit să-mi pună cătușele. „Ești destul de puternică!”, zise el țâfnos. Știam că
Dumnezeu avea grijă de mine astfel și că îmi dădea putere. Slavă lui Dumnezeu!
Mi-a fost greu să rezist până a doua zi. Când mă gândeam cum m-a torturat
poliția rea, mă simțeam traumatizată. M-au și amenințat, zicându-mi că, dacă nu
spun nimic, mă vor duce departe, în munți, și mă vor executa, iar apoi, când vor
aresta alți credincioși, le vor zice că am trădat biserica – îmi vor ponegri numele și îi
vor face pe ceilalți frați și surori să mă urască și să se lepede de mine. Gândindu-mă
la asta, inima mea se umplea de pustiire și de neputință. Mă simțeam sfioasă și fără
de apărare. Mă gândeam: „Mai bine aș muri. Așa nu voi fi o iudă, nu-L voi trăda pe
Dumnezeu și nici nu voi fi lepădată de frații și surorile mele. Și așa aș scăpa de
tortura trupului.” Așa că am așteptat ca polițiștii cei răi care mă păzeau să nu fie atenți
și m-am dat cu capul de perete – dar pur și simplu am amețit; n-am murit. În momentul
acela, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat lăuntric: „Când alții te interpretează
greșit, poți să te rogi lui Dumnezeu și să spui: «O, Dumnezeule! Nu cer ca alții
să mă tolereze sau să mă trateze bine, și nici să mă înțeleagă sau să mă aprobe.
Cer doar să Te pot iubi în inima mea, să fiu nestingherit în inima mea, și
conștiința mea să fie clară. Nu cer ca alții să mă laude sau să mă stimeze foarte
mult; eu urmăresc doar să Te mulțumesc din inima mea»” („Numai prin
experimentarea rafinării Îl poate iubi omul cu adevărat pe Dumnezeu” din Cuvântul
Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au risipit întunecimea din inimă. „Da”,
m-am gândit. „Dumnezeu vede în cele mai ascunse unghere ale inimii oamenilor.
Dacă poliția îmi va înscena ceva, chiar dacă ceilalți frați și surori nu vor înțelege și se
vor lepăda de mine, fiindcă nu vor ști ce s-a întâmplat cu adevărat, am încredere că
intențiile lui Dumnezeu sunt bune; Dumnezeu îmi testează credința și dragostea față
de El și ar trebui să încerc să-L mulțumesc pe Dumnezeu”. Înțelegând uneltirile
diavolului, dintr-o dată m-am simțit rușinată și încurcată. Mi-am dat seama că
credința mea în Dumnezeu era prea slabă. N-am fost în stare să rămân neclintită
după puțină durere și m-am gândit să scap și să evit orchestrările lui Dumnezeu prin
moarte. Poliția rea m-a amenințat astfel ca să mă facă să-mi întorc fața de la
Dumnezeu. Și, dacă nu eram apărată de Dumnezeu, aș fi căzut pradă uneltirii lor
viclene. Gândindu-mă la cuvintele lui Dumnezeu, inima mea s-a umplut de lumină.

33
Nu mai voiam să mor, ci să trăiesc cum trebuie și să mă folosesc de ce am trăit în
realitate ca să fiu mărturie pentru Dumnezeu și să-l umilesc pe Satana.
Cei doi polițiști răi care aveau sarcina să mă păzească m-au întrebat de ce m-
am dat cu capul de perete. Le-am zis că am făcut-o fiindcă ceilalți doi polițiști m-au
bătut. „Noi lucrăm mai mult prin educație. Stai liniștită – nu-i voi mai lăsa să te
lovească”, a spus unul dintre ei zâmbind. Auzind aceste cuvinte liniștitoare, m-am
gândit: „Aceștia doi nu-s așa răi. De când am fost arestată, au fost de treabă cu mine.”
Și atunci am lăsat garda jos. Însă, în acel moment, mi-am amintit cuvintele lui
Dumnezeu: „Poporul Meu trebuie să fie întotdeauna în alertă împotriva
uneltirilor viclene ale lui Satana, protejând poarta casei Mele pentru Mine, […]
ceea ce vă va împiedica să cădeți în capcana lui Satana, moment în care va fi
prea târziu pentru regrete” („Capitolul 3” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au venit la momentul potrivit,
arătându-mi că diavolul are multe uneltiri viclene și că ar trebui să fiu atentă la diavolii
ăștia tot timpul. Nu mă așteptam să-și arate adevărata față la scurt timp. Unul dintre
polițiștii răi a început să-L defăimeze pe Dumnezeu, iar celălalt s-a așezat lângă mine,
mângâindu-mă pe picior, uitându-se lacom la mine și întrebându-mă despre banii
bisericii. Seara, văzând că sunt aproape adormită, a început să mă pipăie pe piept.
Văzându-le adevărata față, am rămas indignată. Abia acum mi-am dat seama că
așa-zisa „poliție a poporului” nu era formată decât din golani și bătăuși. Erau în stare
să facă aceste lucruri murdare și mârșave! Drept urmare, n-am putut decât să mă
rog repede lui Dumnezeu să mă apere de răutatea lor.
În următoarele câteva zile, polițiștii cei răi nu doar că m-au interogat minuțios
despre biserică, dar m-au și supravegheat cu rândul și nu m-au lăsat să adorm. Până
la urmă, văzând că nu le spun nimic, cei doi polițiști răi care mă interogaseră s-au
înfuriat. Unul dintre ei a venit spre mine, dându-mi palme peste față, lovindu-mă de
cine știe câte ori. Fața mă ustura, a început să mi se umfle și până la urmă a devenit
atât de amorțită, încât nu mai simțeam nimic. Având în vedere că întrebările lor n-au
scos nimic de la mine, într-o seară șeful poliției rele a urlat la mine, zicând: „Trebuie
să-ți dai drumul la limbă. Îmi pui răbdarea la încercare – nu cred că nu se poate face
ceva cu tine. Am întâlnit mulți oameni mai duri decât tine. Dacă nu suntem duri cu
tine, n-o să cedezi, naiba să te ia!” A dat ordinul și mai mulți polițiști răi au început să

34
mă tortureze. Seara, camera de interogare era întunecată și înfricoșătoare – simțeam
că sunt în iad. Mi-au ordonat să mă așez în poziție de genuflexiune și să-mi pun
mâinile încătușate deasupra picioarelor. Apoi au băgat un baston de lemn pe sub
coate și pe sub genunchi, obligându-mă să-mi încovoi corpul. După asta au ridicat
bastonul și l-au sprijinit între două mese, lăsându-mă să atârn în aer cu capul în jos.
În momentul în care m-au ridicat, am amețit și nu puteam să respir. Simțeam că mă
sufoc. Fiindcă eram suspendată în aer cu capul în jos, toată greutatea mea era
susținută de încheieturi. La început, ca să împiedic cătușele să nu-mi taie carnea,
mi-am încordat brațele, m-am încovoiat și am încercat din răsputeri să stau în poziția
aceea. Dar puterile m-au părăsit încetul cu încetul. Mâinile mi-au alunecat de la
glezne spre genunchi, iar cătușele au început să-mi intre în carne, provocându-mi o
durere imensă. După ce am atârnat așa timp de vreo jumătate de oră, am simțit că
tot sângele mi s-a coborât în cap. Capul și ochii îmi erau umflați și dureroși, părând
că urmau să explodeze. Încheieturile aveau tăieturi adânci, iar mâinile îmi erau atât
de umflate, încât arătau ca două bucăți de pâine. Simțeam că eram aproape de
moarte. „Nu mai rezist, dați-mă jos!”, am strigat disperată. „Doar tu te poți salva. Dă-
ne un nume și te vom da jos”, a zis cu brutalitate un polițist rău. Până la urmă, au
văzut că aveam probleme mari și m-au dat jos. Mi-au dat să beau niște sirop cu
glucoză și au început să mă interogheze iarăși. Stăteam slăbită pe jos, cu ochii
strânși, fără să le acord vreo atenție. Dintr-o dată, polițistul rău m-a ridicat în aer
iarăși. Fără putere să mă mai țin cu mâinile, n-am avut de ales decât să las cătușele
să îmi pătrundă în piele, să las marginile lor zimțate să-mi intre în carne. În momentul
acela, m-a durut atât de tare, încât am strigat din adâncul inimii. Nu aveam puterea
să mai lupt și am început să respir tot mai greu. Părea că timpul s-a oprit. Simțeam
că sunt aproape de moarte. Gândindu-mă că, de data asta chiar voi muri, am vrut
să-I zic lui Dumnezeu ce aveam pe suflet înainte să mi se sfârșească viața: „O,
Dumnezeule! În acest moment, când sunt aproape de ghearele morții, mi-e frică –
însă, chiar dacă voi muri în seara asta, tot Îți voi lăuda dreptatea. O, Dumnezeule! În
scurta călătorie a vieții mele, Îți mulțumesc că m-ai ales pentru a mă aduce înapoi
din această lume a păcatului, oprindu-mă din a hoinări și permițându-mi să trăiesc în
îmbrățișarea Ta caldă. O, Dumnezeule, m-am bucurat atât de mult de iubirea Ta – și
totuși abia acum, când viața mea e pe cale să se sfârșească, îmi dau seama că nu

35
Ți-am prețuit iubirea. Deseori Te-am întristat și dezamăgit; sunt ca un copil naiv care
nu știe decât să se bucure de iubirea mamei sale, dar nu se gândește niciodată cum
să o răsplătească. Abia acum, când sunt pe cale să-mi pierd viața, îmi dau seama
că trebuie să-Ți prețuiesc iubirea și abia acum regret că am ratat atâtea momente
frumoase. Acum, ceea ce regret cel mai mult e că nu am putut să fac nimic pentru
Tine și că-Ți datorez atâtea și, dacă voi mai trăi, sigur voi da totul pentru a-mi face
datoria, ca să Te răsplătesc pentru ceea ce-Ți datorez. În acest moment, Îți cer doar
să-mi dai putere, ca să nu mă mai tem de moarte și s-o înfrunt cu curaj…” Una câte
una, au început să-mi curgă lacrimile, picurându-mi pe frunte. Acea noapte a fost
înfricoșător de tăcută. Auzeam doar ticăitul ceasului, de parcă număra secundele
rămase până la moartea mea. Atunci s-a întâmplat o minune: am simțit o lumină
caldă ca cea a soarelui coborând asuprea mea și, încetul cu încetul, durerea a
început să dispară. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au răsunat în minte: „Din momentul
în care apari plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești datoria. Îți
asumi rolul în planul lui Dumnezeu și în orânduirea lui Dumnezeu. Îți începi
călătoria vieții. Indiferent de trecutul tău și oricare ar fi drumul de urmat, nimeni
nu poate scăpa de orchestrarea și aranjamentul pe care le-a pregătit Cerul și
nimeni nu deține controlul asupra propriului destin, deoarece doar El, care
domnește peste toate lucrurile, este capabil de o asemenea lucrare”
(„Dumnezeu este sursa vieții omului” din Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am
gândit. „Dumnezeu e sursa vieții mele, Dumnezeu îmi conduce destinul, iar eu
trebuie să mă încredințez în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun orchestrărilor Lui.”
Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, inima mea s-a simțit alinată și liniștită, de parcă
eram în îmbrățișarea caldă a lui Dumnezeu. Și am adormit. Temându-se să nu mor,
polițiștii răi m-au coborât și mi-au dat pe grabă sirop de glucoză și apă. În înfruntarea
mea cu moartea, am fost martora faptelor miraculoase ale lui Dumnezeu.
În ziua următoare, polițiștii răi au petrecut toată seara ridicându-mă și
coborându-mă la nesfârșit. M-au interogat unde sunt banii pentru bonurile pe care le
confiscaseră. Nu am zis absolut nimic, însă ei tot nu au renunțat. Pentru a da de banii
bisericii, au apelat la orice metodă abjectă ca să mă tortureze. În momentul acela,
cuvintele lui Dumnezeu mi-au răsunat în inimă: „Mii de ani de ură sunt concentrați
în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu

36
inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-
i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite să stârnească atâtea
necazuri câte are el chef! Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată
puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru
a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au
fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra
durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și
intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o mare
putere și credință. Aveam să mă lupt până la moarte cu Satana și, chiar dacă era să
mor, aveam să rămân de neclintit în mărturia mea pentru Dumnezeu. Inspirată de
cuvintele lui Dumnezeu, am uitat de durere fără să-mi dau seama. În felul acesta, de
fiecare dată când mă ridicau, cuvintele lui Dumnezeu mă inspirau și mă motivau și,
cu cât mă ridicau de mai multe ori, cu atât mai mult puteam înțelege esența lor
diavolească și eram mai hotărâtă să fiu de neclintit în mărturia mea și să-L mulțumesc
pe Dumnezeu. Până la urmă, cu toții au obosit. „Cei mai mulți oameni nu rezistă să
stea spânzurați așa nici jumătate de oră, dar ea rezistă de atât timp – e foarte
puternică!” îi auzeam comentând și mă bucuram să aud asta. În mintea mea, îmi
ziceam: „Nu mă puteți învinge, căci Dumnezeu mă ajută.” Pe lângă faptul că m-au
torturat în timpul celor nouă zile și nopți petrecute la secția de poliție, polițiștii răi m-
au privat și de somn. De fiecare dată când închideam ochii și începeam să ațipesc,
fie băteau cu bastonul de masă, fie mă obligau să mă ridic și să mă mișc, fie strigau
la mine, încercând să mă distrugă și să mă facă să cedez. După nouă zile, văzând
că nu și-au îndeplinit misiunea, poliția tot n-a renunțat. M-au dus la un hotel, unde
mi-au încătușat mâinile în fața picioarelor, apoi au pus un baston de lemn între coate
și picioare, forțându-mă să stau încolăcită pe podea. M-au obligat să stau în poziția
asta, pe podea, în zilele care au urmat, timp în care cătușele mi-au pătruns în carne.
Mâinile și încheieturile mi s-au umflat și s-au învinețit, iar partea dorsală mă durea
atât de mult, încât nu îndrăzneam să o ating; simțeam că stau pe cuie. Într-o zi, un
șef al poliției rele, văzând că interogarea mea n-a dat roade, a venit furios spre mine
și mi-a dat o palmă peste față – atât de tare, încât mi-a scos doi dinți.
În cele din urmă, au venit doi șefi de secție de la Departamentul Provincial de
Siguranță Publică. Imediat ce-au ajuns, mi-au dat jos cătușele, m-au ajutat să mă

37
așez pe o canapea și mi-au turnat o cană cu apă. „Ultimele zile au fost grele pentru
tine – dar n-o lua personal, ei doar ascultau niște ordine”, au zis ei, prefăcându-se că
sunt buni. Prefăcătoria lor m-a făcut să-i urăsc atât de mult, încât am scrâșnit din
dinți. Au deschis un calculator și mi-au arătat dovezi false, au zis multe lucruri care-
L condamnau și defăimau pe Dumnezeu. Eram furioasă. Voiam să mă cert cu ei, dar
știam că astfel Îl vor defăima pe Dumnezeu și mai mult. În acel moment, am simțit cu
adevărat ce mare a fost suferința pe care a îndurat-o Dumnezeu întrupat și câtă
umilire a îndurat Dumnezeu de dragul mântuirii omului. Pe deasupra, am văzut ce
vrednici de dispreț și ce odioși erau acești diavoli răi. În inima mea, mi-am jurat în
secret că voi rupe orice legătură cu Satana și-I voi fi credincioasă pe veci lui
Dumnezeu. Apoi, indiferent cum încercau să mă amăgească, mi-am ținut gura și nu
am zis nimic. Văzând că spusele lor nu aveau niciun efect, cei doi șefi de secție n-
au avut ce face decât să plece furioși.
În cele zece zile și nopți din hotel, am rămas încătușată și am fost obligată să
stau ghemuită pe podea, ținându-mă de picioare. Gândindu-mă în retrospectivă la
zilele în care am fost arestată, am stat 19 zile și nopți la secția de poliție și la hotel și
doar apărarea iubirii lui Dumnezeu mi-a permis să ațipesc câte puțin. În afară de
acele momente, poliția rea nu m-a lăsat să dorm deloc în tot acel timp; imediat ce-mi
închideam ochii un moment, făceau orice pentru a mă trezi – izbeau masa, mă loveau
cu sălbăticie, urlau la mine, îmi ordonau să mă mișc și așa mai departe. De fiecare
dată tresăream, inima mi-o lua razna și nervii îmi erau la pământ. Fiind ținută trează
în acest fel și torturată des de poliția cea rea, puterea mi-a scăzut drastic, întregul
corp îmi era umflat și mă durea și începusem să văd dublu. Știam că erau oameni
care vorbeau cu mine, dar mi se părea că sunetul vocii lor se aude de departe. Pe
deasupra, reacțiile mele deveneau foarte lente. Am trecut prin toate aceste lucruri
doar mulțumită puterii mărețe a lui Dumnezeu! După cum a zis Dumnezeu: „El a
provocat renașterea omului și îi permite să trăiască cu perseverență fiecare rol.
Datorită puterii Lui și forței Sale vitale de nestins, omul a trăit generație după
generație, de-a lungul cărora puterea vieții lui Dumnezeu a fost stâlpul
existenței omului și pentru care Dumnezeu a plătit un preț pe care niciun alt
om obișnuit nu l-a mai plătit. Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa în fața
oricărei puteri, mai mult decât atât, depășește orice putere. Viața Lui este

38
veșnică, puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută
ușor de nicio ființă creată sau forță inamică” („Doar Hristos din zilele de pe urmă
îi poate oferi omului calea vieții veșnice” din Cuvântul Se arată în trup). În inima mea,
Îi mulțumeam și-L slăveam sincer pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Tu conduci toate
lucrurile, faptele Tale sunt de nemăsurat, doar Tu ești atotputernic, Tu ești forța vie
a vieții și Tu ești izvorul nesecat de apă vie pentru viața mea. În acest mediu special,
Ți-am văzut puterea și autoritatea unice.” Până la final, poliția rea nu a obținut niciun
răspuns de la mine și m-au trimis la o casă de detenție.
În drumul către casa de detenție, doi polițiști mi-au zis: „Te-ai descurcat foarte
bine. Poate că sunteți la casa de detenție, dar sunteți oameni buni. Acolo sunt tot
felul de oameni: traficanți de droguri, criminali, prostituate – veți vedea acolo.” „Dacă
știți că suntem oameni buni, de ce ne arestați? Guvernul nu vorbește despre
libertatea religioasă?”, am întrebat eu. „Așa vă minte Partidul Comunist. Partidul ne
plătește, așa că trebuie să facem ce zice. Nu vă urâm și nu avem nimic împotriva
voastră. V-am arestat doar pentru că credeți în Dumnezeu”, a zis unul dintre polițiști.
Auzind asta, m-am gândit la tot prin ce-am trecut. Nu am putut decât să-mi amintesc
cuvintele lui Dumnezeu: „Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime
ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” („Lucrarea și
intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au atins fix miezul
problemei, permițându-mi să văd adevărata față a guvernului PCC și cum încearcă
acesta să câștige laude, deși nu le merită: la suprafață pretinde a permite libertatea
religioasă, dar în secret îi arestează, îi oprimă și-i torturează sălbatic pe cei care cred
în Dumnezeu din toată țara, sperând în zadar să interzică lucrarea lui Dumnezeu și
chiar jefuind fără rușine banii bisericii, toate acestea arătându-i clar diavoleasca
esență care-L urăște pe Dumnezeu și care urăște adevărul.
Cât timp am fost în casa de detenție, uneori eram slăbită și aveam dureri. Însă
cuvintele lui Dumnezeu au continuat să mă inspire, dându-mi putere și credință,
permițându-mi să înțeleg că, deși Satana mi-a luat libertatea trupului, suferința mea
m-a refăcut și m-a învățat să mă bazez pe Dumnezeu în timp ce eram torturată de
acești diavoli răi, permițându-mi să înțeleg adevăratul înțeles al multor adevăruri și
să înțeleg cât de scump e adevărul și m-a făcut să fiu mai hotărâtă și mai motivată
să urmăresc adevărul. Am devenit dispusă să continui să-L ascult pe Dumnezeu și

39
să trăiesc tot ce mi-a rânduit Dumnezeu. Drept rezultat, în timp ce lucram în casa de
detenție, cântam imnuri și mă gândeam în secret la iubirea lui Dumnezeu. Simțeam
că inima mi s-a apropiat de Dumnezeu și zilele nu mi se mai păreau atât de dureroase
și nesuferite.
În acest timp, poliția rea m-a mai interogat de multe ori. I-am mulțumit lui
Dumnezeu că m-a îndrumat să rezist torturii lor de fiecare dată. Apoi, poliția rea mi-
a retras toți banii de pe cele trei carduri bancare. Mi s-a rupt inima când am văzut
neajutorată că banii bisericii sunt luați de poliția rea. Inima mi s-a umplut de ură față
de acești diavoli lacomi și răi și am tânjit ca Împărăția lui Hristos să vină cât mai
curând. Până la urmă, deși nu aveau nicio dovadă, m-au condamnat la un an și trei
luni de reeducare prin muncă pentru „tulburarea ordinii publice”.
Fiind sălbatic persecutată de guvernul PCC, am gustat cu adevărat iubirea și
mântuirea lui Dumnezeu pentru mine, am ajuns să apreciez atotputernicia și
suveranitatea lui Dumnezeu și faptele Sale miraculoase și am văzut autoritatea și
puterea cuvintelor lui Dumnezeu. Pe deasupra, am ajuns să-l disprețuiesc cu
adevărat pe Satana. În timpul persecuției, cuvintele lui Dumnezeu au fost alături de
mine în zilele și nopțile pline de suferință, mi-au permis să înțeleg uneltirile viclene
ale Satanei și m-au apărat la momentul potrivit. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut
puternică și curajoasă, permițându-mi să rezist acelei torturi crude de fiecare dată.
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat putere și credință, mi-au dat curaj să lupt cu
Satana până la sfârșit… Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu Atotputernic este adevărul,
calea și viața! Îl voi urma întotdeauna pe Dumnezeu Atotputernic, până la sfârșit!

3. O tinerețe fără regrete

de Xiaowen, orașul Chongqing

„«Iubirea,» se referă la o emoție pură și fără pată, în care îți folosești inima pentru
a iubi, a simți și a contempla. În iubire, nu există condiții, bariere sau distanțe. În
iubire, nu există suspiciuni, înșelăciuni sau șiretenie. În iubire, nu există distanță și
nimic impur” („Dragoste pură fără pată” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Acest

40
imn al cuvintelor lui Dumnezeu a fost odată însoțitorul meu pe când am trăit șapte
ani și patru luni interminabili și dureroși de viață în închisoare. Deși guvernul PCC m-
a privat de cei mai buni ani ai tinereții mele, am dobândit de la Dumnezeu
Atotputernic adevărul care este cel mai prețios și real. Astfel, nu am niciun fel de
regrete!
În 1996, am acceptat mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă.
Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, participarea la întruniri și părtășii,
am ajuns să cred cu fermitate că tot ceea ce spune Dumnezeu Atotputernic este
adevărul și cel mai înalt aforism al vieții, și că este complet în dezacord cu orice teorie
sau cunoaștere a acestei lumi rele. Lucrul care m-a făcut chiar mai fericită a fost că
puteam fi pur și simplu deschisă cu frații și surorile mele din biserică, mă puteam
exprima liber și nu trebuia să fiu precaută sau să mă angrenez în înșelătorii ca atunci
când luam contact cu oameni din lumea exterioară. Am simțit o fericire și o bucurie
pe care nu le mai simțisem înainte și ajunsesem să iubesc această mare familie. Dar
nu a durat mult până să aud că credința în Dumnezeu Atotputernic era persecutată
în China și că arestarea și persecuția creștinilor erau la ordinea zilei. Am fost foarte
nedumerită de acest lucru deoarece cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt toate
pentru ca oamenii să Îl venereze pe Dumnezeu, să urmeze calea corectă în viață și
ca oamenii să se poarte cu onestitate. Dacă toți ar crede în Dumnezeu Atotputernic,
lumea ar cunoaște adevărata pace. Chiar nu înțelegeam: să crezi în Dumnezeu este
cel mai drept demers. De ce guvernul PCC dorește să persecute și să se
împotrivească celor ce cred în Dumnezeu și chiar să îi aresteze? În inima mea, m-
am gândit: indiferent de cum mă poate persecuta guvernul PCC sau de cât de
puternică este opinia publică, deoarece acum cred cu fermitate ca aceasta este calea
dreaptă în viață, categoric trebuie să o urmez până la sfârșit!
După aceea, am început să îndeplinesc o datorie în biserică ce presupunea
distribuirea cărților cuvintelor lui Dumnezeu. Știam că îndeplinirea acestei datorii într-
o țară atât de sfidătoare față de Dumnezeu era extrem de periculosă și că exista în
fiecare clipă posibilitatea de a fi arestată, dar știam și mai tare că istovirea pentru
Dumnezeu și îndeplinirea datoriilor mele ca ființă creată era vocația mea, iar asta era
responsabilitatea mea obligatorie. Chiar când aveam toată credința în îndeplinirea
datoriei mele, a venit o zi din semptembrie 2003 când am fost înhățată de Biroul

41
Național de Securitate al orașului pe când eram pe cale să livrez niște cărți cu
cuvintele lui Dumnezeu fraților mei și surorilor mele.
La Biroul Național de Securitate, eram speriată și nu știam cum să înfrunt
interogatoriile repetate ale poliției PCC, astfel că L-am chemat grabnic pe Dumnezeu
în inima mea: „O, Dumnezeule Atotputernic! Îți cer să îmi dai înțelepciune, să pogori
asupra mea cuvintele pe care ar trebui să le spun și să nu mă lași să Te trădez. Îți
cer să îmi dai credință și putere și, indiferent de cum mă persecută PCC, eu voi
rămâne fermă și voi mărturisi pentru Tine.” În acea perioadă, L-am chemat pe
Dumnezeu în fiecare zi și nu am îndrăznit să Îl părăsesc pe Dumnezeu în inima mea
nici măcar pentru o secundă. L-am slăvit pe Dumnezeu pentru că mă veghea și mă
proteja; de fiecare dată când ei mă interogau, eu sughițam încontinuu și nu puteam
să vorbesc deloc. Văzând faptele minunate ale lui Dumnezeu, am devenit grozav de
hotărâtă: sunt gata să risc totul! Ei îmi pot lua capul, lua viața, dar astăzi le este
absolut imposibil să mă facă să Îl trădez pe Dumnezeu! Când hotărârea mea a fost
luată și am simțit că mai degrabă îmi dau viața decât să fiu Iuda și să Îl trădez pe
Dumnezeu, m-am simțit cu adevărat recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a
deschis calea înainte. De fiecare dată când am fost interogată, Dumnezeu m-a
protejat și m-a trecut prin acest calvar în siguranță. Deși nu le-am spus absolut nimic,
la sfârșit, guvernul PCC tot mi-a impus acuzația de „folosire a unei organizații Xie
Jiao pentru a perturba aplicarea legii” pentru a mă condamna la nouă ani de
închisoare. Datorită protecției lui Dumnezeu, când am auzit decizia Curții, nu m-am
simțit supărată, nici nu am simțit teamă față de oamenii din tribunal. În schimb, nu
aveam altceva decât dispreț pentru ei. Ei erau sus rostindu-și judecățile, iar eu eram
jos, spunând în șoaptă: „Aceasta este dovada sfidării lui Dumnezeu de către guvernul
PCC.” După aceea, ofițerii de securitate publică au venit special pentru a-mi verifica
atitudinea, iar eu le-am spus foarte calmă: „Ce înseamnă nouă ani? Când va sosi
timpul să fiu eliberată, voi fi tot o membră a Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, iar
dacă nu mă credeți, așteptați și o să vedeți! Dar țineți minte: acest caz este în mâinile
voastre!” Atitudinea mea i-a surprins extrem de tare, mi-au facut un semn de
confirmare cu degetul mare și mi-au zis: „Trebuie să recunoaștem! Noi te admirăm!
Ești mai tare decât Jiang Zhuyun! Haide să ne întâlnim când ieși, iar noi vom face
cinste cu cina.” În acea clipă, am simțit că Dumnezeu este glorificat, iar eu am fost

42
recompensată. Când am fost condamnată în acel an, aveam doar 31 de ani.
Închisorile chinezești sunt iadul pe pământ. Nesfârșita viață de pușcărie mi-a
permis să văd foarte clar fața crudă și inumană a Satanei, ca și esența sa demonică
ce se opune lui Dumnezeu. Poliția chineză nu urmează litera legii; ei urmează domnia
răului. În închisoare, gardienii nu fac ei înșiși viața grea oamenilor, în schimb ei îi
încurajează pe condamnați să folosească violența pentru a-i ține pe alți condamnați
la respect. Gardienii închisorii folosesc, de asemenea, tot felul de metode de a
restricționa gândirea oamenilor. De exemplu, oricine ajunge în închisoare trebuie să
poarte exact aceeași uniformă de deținut, distribuită de guvernul PCC, și fiecare
persoană trebuie să poarte un număr de identificare special; ei trebuie să aibă părul
tuns în modul în care cere guvernul, să poarte încălțările pe care guvernul le permite
să le poarte, să meargă pe rutele prevăzute de guvern și în ritmul prevăzut de guvern.
Indiferent de perioada anului, fie vânt sau ploaie, zile caniculare sau vreme de îngheț,
deținuții trebuie să facă cum li se ordonă și nu pot alege nimic pentru ei. În fiecare zi
ei ne ordonau să ne adunăm de cel puțin 15 ori pentru a ne număra și să cântăm
cântece de laudă guvernului PCC de cel puțin cinci ori; apoi erau sarcinile politice,
cum ar fi să ne facă să învățăm regulile închisorii și constituția cu un mare examen
la fiecare șase luni, scopul fiind să ne spele creierele. Ne dădeau examen și despre
regulile închisorii și disciplină ori de câte ori voiau. Gardienii închisorii nu doar că
supuneau deținuții torturii mentale, dar totodată ne distrugeau trupurile cu totală
inumanitate. Trebuia să facem peste 10 ore de muncă grea în fiecare zi și, mai mult,
ei înghesuiau să lucreze câteva sute de deținuți într-o clădire mică și îngustă a unei
fabrici. Deoarece erau atât de mulți oameni și atât de puțin spațiu, iar peste tot era
zgomotul puternic al mașinilor, nu conta cât de sănătos era cineva când intra în
închisoare, după ce stătea acolo o perioadă, trupul său suferea o deteriorare
puternică. În spatele meu era o mașină mare care dădea găuri pentru capse în
pantofi. Dădea găuri încontinuu în fiecare zi, scoțând un bubuit de nesuportat. După
câțiva ani, auzul meu a fost grav afectat și încă nu și-a revenit nici acum. Lucrul care
îi vătăma pe oameni chiar mai mult era marea cantitate de praf și poluanți din clădirea
fabricii, iar mulți oameni au fost afectați de tuberculoză și faringită. De asemenea,
deoarece trebuia să stăm așezați să lucrăm atât de mult timp fără să ne putem mișca,
cei mai mulți oameni au ajuns să sufere de cazuri grave de hemoroizi. PCC

43
transforma deținuții în mașini de făcut bani, fără nicio considerație dacă mor sau
trăiesc, făcându-i pe oameni să muncească în fiecare zi de dimineața devreme până
noaptea târziu. Eram extenuată tot timpul și mă simțeam foarte dărâmată. Nu doar
asta, dar trebuia să dăm răspunsuri la tot soiul de verificări la fața locului în închisoare,
care puteau apărea oricând, plus sarcinile politice săptămânale, munca manuală,
sarcinile publice și tot așa. Astfel, mi-am petrecut fiecare zi într-o stare de puternică
anxietate mentală, cu nervii întinși până pe punctul de a ceda tot timpul de teamă că
poate voi omite ceva și nu voi ține pasul cu fiecare sarcină, și va trebui apoi să suport
pedepsele gardienilor închisorii. În acest tip de mediu, într-adevăr, nu era ușor să
reziști fie și pentru o zi bine și în siguranță.
Când abia îmi începusem sentința în închisoare, nu puteam suporta genul
acesta de distrugere crudă în închisoare, iar diferitele tipuri de presiune intensă de
muncă grea și presiunea ideologică mă făceau să mă simt ca și cum nu puteam
respira. Adăugați la asta și contactul cu tot soiul de alți deținuți și a avea de îndurat
abuzul fizic și verbal al gardienilor închisorii și al deținuților șefi. Am fost deseori
chinuită de deznădejde și am căzut în disperare de multe ori. Mai ales, oricând mă
gândeam la incredibilul de lung termen de închisoare de nouă ani, simțeam o mare
dezolare și neputință. Nu știu de câte ori am plâns și chiar m-am gândit la moarte ca
un mod de a mă elibera de acest tip de suferință. De câte ori mă simțeam căzând în
mâhnire extremă și simțeam că nu mai pot continua, mă rugam grabnic și Îl chemam
pe Dumnezeu, iar cuvintele lui Dumnezeu mă luminau și mă călăuzeau: „Nu poți
muri încă. Trebuie să strângi pumnii și să continui să trăiești cu hotărâre;
trebuie să trăiești o viață pentru Dumnezeu. Când oamenii au adevăr în
interiorul lor atunci au această hotărâre și nu își mai doresc niciodată să moară;
când moartea te va amenința, tu vei spune: «O, Dumnezeule, nu vreau să mor;
încă nu Te cunosc. Încă nu Ți-am răsplătit iubirea. Trebuie să mor doar după
ce ajung să Te cunosc bine.» […] Dacă nu înțelegi intenția lui Dumnezeu și
numai stai pe gânduri referitor la suferința ta, atunci, cu cât te gândești mai
mult la ea, cu atât mai necăjit te vei simți și apoi vei fi în încurcătură și vei
începe să suferi chinul morții. Dacă înțelegi adevărul, vei spune: «Nu am
obținut încă adevărul. Trebuie să mă sacrific cum trebuie pentru Dumnezeu.
Trebuie să fiu un martor bun pentru Dumnezeu. Trebuie să răsplătesc iubirea

44
lui Dumnezeu. După aceea, nu contează cum mor. Atunci, voi fi trăit o viață
satisfăcătoare. Indiferent de cine altcineva moare, nu voi muri acum; trebuie
să continui să trăiesc cu tenacitate»” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține
schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui
Dumnezeu străluceau ca o lumină la fel de moale și blândă ca o mamă, domolindu-
mi inima singuratică, și erau ca mâinile calde ale unui tată, ștergând-mi lacrimile de
pe față. Deodată,o răsuflare de căldură și o răsuflare de putere mi-au clocotit în inimă.
Am înțeles că, deși trupul meu trebuie să îndure durerea în această închisoare
întunecată, totuși nu este voia lui Dumnezeu să îmi caut moartea; dacă nu puteam fi
martoră pentru Dumnezeu, aș fi devenit o glumă a Satanei. Dacă după nouă ani
puteam ieși din această închisoare demonică, atunci aceasta avea să-mi fie mărturia.
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat curajul să continui să trăiesc și am devenit în mod
secret hotărâtă în inima mea: indiferent de câte dificultăți mă așteaptă, eu voi trăi în
continuare. Voi trăi cu curaj, voi trăi puternic și categoric voi fi martoră pentru
Dumnezeu și Îl voi mulțumi.
Fiind copleșită cu munca an după an, lună după lună, trupul îmi devenea mai
slab pe zi ce trecea, iar statul jos pentru mult timp în clădirea fabricii mă făcea să
transpir anormal și din abundență. Când hemoroizii mei erau într-o stare proastă,
puteau sângera în orice clipă și mă simțeam adesea amețită datorită anemiei severe.
Nu era ușor, însă, să capeți tratament în închisoare. Când erau în toane bune,
gardienii închisorii îmi dădeau niște medicamente ieftine. Dar când erau în toane
proaste, spuneau că încerc să mă sustrag de la muncă prefecându-mă bolnavă,
astfel că tot ce puteam face era să îndur chinurile bolii și să îmi înghit lacrimile. Eram
prea muncită cât e ziua de lungă și îmi târam trupul extenuat înapoi în celula mea și
doream ceva odihnă. Dar nu aveam nici măcar dreptul la un somn bun peste noapte.
Fie gardienii mă trezeau în mijlocul nopții pentru a mă duce să fac ceva ori făceau
zgomote puternice pentru a mă trezi. Deseori jucau jocuri cu mine până la punctul în
care eram într-o transă de confuzie și într-o suferință de nespus. Pe deasupra,
trebuia să îndur tratamentul inuman al gardienilor închisorii. Obișnuiam să dorm pe
jos sau pe coridoare ca un refugiat, ba chiar lângă toaletă. Hainele pe care mi le
spălam nu puteau fi uscate la aer, dar se uscau de la căldura trupească ce apărea
de la faptul că eram înghesuită cu alți deținuti. Spălarea hainelor iarna era în mod

45
special un lucru extrem de supărător și mulți oameni au făcut artrită de la purtarea
hainelor umede pentru perioade lungi. În această închisoare, indiferent de cât de
sănătos era cineva, nu dura mult până devenea obtuz, dărâmat sau distrus de boli.
Adesea mâncam alimente nepotrivite cu anotimpul, frunze vechi, pălite, pe care
magazinele nu le mai voiau, iar dacă doream să mâncăm ceva mai bun, trebuia să
cumpărăm mâncarea scumpă în închisoare. În închisoare, deși gardienii ne obligau
să studiem legea, nu era nicio lege acolo; gardienii închisorii erau legea. Ei trebuiau
doar să vadă pe cineva pe care să nu îl placă și veneau cu un motiv învechit pentru
a se ocupa de acea persoană și chiar de a o pedepsi fizic fără absolut nici un motiv.
Și mai rău a fost că ei îi clasificau pe cei ce credeau în Dumnezeu Atotputernic ca
deținuți politici, spunând că eram infractori mai răi decât ucigașii sau incendiatorii. Ei
erau astfel ostili mai ales cu mine, mă tratau cel mai aspru și mă chinuiau cel mai
răutăcios. Toate aceste multe feluri de fapte rele sunt dovada de neclintit că PCC
este pervers, nelegiuit și este potrivnic lui Dumnezeu! Îndurând chinul crud al
gardienilor închisorii, inima mea a fost deseori plină de o indignare dreaptă și a simțit
atât de multă tristețe și resentiment: ce lege fusese încălcată, mai exact, de credința
noastră în Dumnezeu și de venerarea lui Dumnezeu? Mai exact, ce infracțiune
săvârșeam prin faptul că Îl urmam pe Dumnezeu și mergeam pe calea cea dreaptă
în viață? Oamenii sunt ființe create în mâinile lui Dumnezeu și să crezi în Dumnezeu
și să Îl venerezi pe Dumnezeu reprezintă un adevăr incontestabil. Ce motiv are
guvernul PCC să ne obstrucționeze flagrant și să facă tot ce poate pentru a ne oprima
cu cruzime? E clar că este pervers și nelegiuit, împotrivindu-I-se lui Dumnezeu în
toate. Îi etichetează pe cei ce cred în Dumnezeu Atotputernic ca reacționari și îi
oprimă sever și îi distrug, încercând să îi prindă și să îi extermine pe toți cei care Îl
urmează peDumnezeu Atotputernic. Nu este aceasta o confuzie între bine și rău și
total reacționar? Ei se împotrivesc Cerului cu atâta sălbăticie și se pun ei înșiși
împotriva lui Dumnezeu, astfel că în final ei trebuie să înfrunte pedeapsa dreaptă a
lui Dumnezeu! Pentru că trebuie să fie judecată oriunde este stricăciune și trebuie să
fie mustrare oriunde este rău – acestea sunt regulile și principiile cerești așa cum au
fost ele prestabilite de Dumnezeu și nimeni nu poate scăpa de ele. Guvernul PCC
este vinovat de cele mai atroce nelegiuri și nu există scăpare de la a fi distrus de
Dumnezeu. Chiar cum a zis Dumnezeu: „Dumnezeu urăște de mult această

46
societate întunecată până în măduva oaselor Lui. Scrâșnește din dinți, disperat
să-Și înfigă picioarele deasupra acestui șarpe bătrân, odios și rău, ca să nu se
mai ridice vreodată și să nu mai abuzeze vreodată de om; El nu-i va scuza
acțiunile din trecut, nu îi va tolera înșelarea omului, va regla conturile pentru
fiecare dintre păcatele lui de-a lungul epocilor; Dumnezeu nu va fi sub nicio
formă îngăduitor față de această căpetenie a tuturor relelor[1]. El o va nimici
complet” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup).
În această închisoare demonică, nu eram mai bună decât un câine vagabond în
ochii poliției celei rele. Nu doar că m-au abuzat fizic și verbal, dar deseori îmi
scotoceau patul și îmi împrăștiau obiectele personale peste tot. De asemenea, de
fiecare dată când vreun fel de tulburare socială se întâmpla în lumea de afară,
oamenii din închisoare care răspundeau de chestiunile politice veneau după mine și
mă interogau cu privirile la părerile mele asupra a ceea ce se întâmplase, iar dacă
răspunsul meu nu îi mulțumea, mă criticau constant pentru că urmam calea credinței
în Dumnezeu. De fiecare dată când trebuia să înfrunt acest fel de interogare, îmi
îngheța inima, neștiind ce fel de complot plănuiseră împotriva mea de această dată.
Inima mea întotdeauna se ruga grabnic și Îl chema pe Dumnezeu să mă ajute și să
mă călăuzească în aceste momente dificile. Zi după zi, an după an, toate aceste
tipuri variate de rele tratamente, exploatare și oprimare au fost un chin dincolo de
cuvinte: fiind în fiecare zi copleșită de sarcinile de muncă, sarcinile politice monotone
și chinurile bolilor, plus opresiunea mentală pe termen lung, am ajuns în pragul
colapsului. Mai ales, a fost o dată când am văzut o deținută de vârstă mijlocie
spânzurată de fereastra celulei ei în mijlocul nopții pentru că nu a mai putut suporta
mai departe torturile inumane ale poliției rele și o dată când o deținută în vârstă a
murit în închisoare deoarece nu a fost tratată de o boală suficient de rapid, iar în
acele momente cădeam din nou într-o disperare sufocantă. Din nou, concepeam
ideea morții drept o cale de a pune capăt necazurilor mele și simțeam că moartea
era cel mai bun mod de a fi liberă. Știam, totuși, că ar fi o trădare a lui Dumnezeu și
pur și simplu nu am putut să o fac. Tot ce am putut să fac a fost să îndur toată această

Note de subsol:
1. „Căpetenia tuturor relelor” se referă la bătrânul diavol. Expresia sugerează neplăcere extremă.

47
durere și să mă supun aranjamentelor și orchestrațiilor lui Dumnezeu. Dar când mă
gândeam la sentința mea interminabilă și la faptul că obținerea libertății era atât de
departe, într-un viitor nedefinit, simțeam o durere și o disperare indescriptibile și
simțeam chiar că nu pot merge mai departe; chiar nu știam cât mai puteam continua
așa. De atât de multe ori, tot ce puteam face era să mă strecor sub cearceafurile
patului și să suspin în secret în toiul nopții, rugându-mă la Dumnezeu Atotputernic și
încredințându-I Lui toate problemele inimii mele. Când eram în cea mai mare durere
și mă simțeam cel mai neajutorată, mă gândeam la cuvintele lui Dumnezeu: „Voi,
mai ales, ați suferit cu toții persecuții și ați experimentat dificultăți la
întoarcerea acasă; suferiți și aveți și gânduri de moarte și lipsa voinței de a trăi.
Acestea sunt slăbiciuni ale trupului. […] Nu știi ce face astăzi Dumnezeu.
Dumnezeu trebuie să vă lase trupul să sufere pentru a vă transforma firea.
Chiar dacă trupul tău suferă, ai cuvântul lui Dumnezeu și ai binecuvântarea lui
Dumnezeu. Nu poți muri chiar dacă vrei: poți să te resemnezi să nu Îl cunoști
pe Dumnezeu și să nu obții adevărul dacă mori? Acum este vorba, în principal,
doar de faptul că oamenii n-au obținut încă adevărul și nu au viață. Acum,
oamenii se află în mijlocul procesului de căutare a mântuirii, astfel că trebuie
să sufere puțin în această perioadă. Astăzi toate persoanele din lume sunt
încercate: Dumnezeu încă suferă – este corect ca voi să nu suferiți?” („Doar prin
urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor
lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au alinat inima tristă și mi-au permis să
înțeleg semnificația suferinței. Dumnezeu face acum lucrarea de a schimba firea
omului; sunt în continuare stricată și sunt multe otrăvuriale Satanei în mine, deci cum
aș putea obține schimbarea și purificarea fără suferință? Durerea este ceva ce ar
trebui să sufăr și este ceva ce trebuie să îndur. Când m-am gândit la aceste lucruri,
nu am simțit nicio durere, dimpotrivă, am simțit că abilitatea mea de a îndura
persecuția și de a îndura să fiu încarcerată pentru credința mea în Dumnezeu și faptul
că pot suferi în căutarea mântuirii sunt lucruri de cea mai mare valoare și importanță
– această durere pe care o sufeream merita atât de mult osteneala! Fără să fiu
conștientă de asta, inima mea s-a îndepărtat de mâhnire, a devenit bucuroasă și am
simțit o nevoie irezistibilă de a cânta un imn în inima mea, numit „Suntem norocoși
să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu”: „Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui

48
Dumnezeu, Îi auzim glasul. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu,
luăm parte la ospățul Mielului. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu,
Îl cunoaștem pe Dumnezeu Atotputernic întrupat. Suntem norocoși să întâmpinăm
venirea lui Dumnezeu, Îi vedem faptele minunate. Înțelegem tainele vieții omenești,
cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt cele mai iubite. […] Cine poate fi mai
binecuvântat? Cine poate fi mai norocos? Dumnezeu ne dă adevărul și viața, trebuie
să trăim pentru El. Obținem adevărul și vom fi martori ai lui Dumnezeu, pentru a-I
răsplăti iubirea Sa” (din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am cântat acest imn în
inima mea iar și iar. Cu cât cântam mai mult, cu atât inima mea devenea mai
încurajată și cu cât cântam mai mult, cu atât simțeam că sunt mai puternică și
simțeam mai multă bucurie și nu m-am putut abține să depun un jurământ înaintea
lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, Îți mulțumesc pentru consolare și
încurajare și pentru că m-ai făcut să am credință și curajul de a trăi. Tu mă faci să
simt că Tu ești cu adevărat Domnul vieții mele, puterea vieții mele. Deși am căzut în
cuibul diavolilor, nu sunt singură, pentru că Tu ești mereu cu mine pe când trec prin
aceste zile întunecate, dându-mi iar și iar credință și puterea de a trăi. O,
Dumnezeule, presupunând că într-o zi voi părăsi acest loc și voi putea să trăiesc
liberă, eu tot îmi voi face datoria. Nu Îți voi mai cauza mâhnire, nici nu voi mai face
vreun plan pentru mine. O, Dumnezeule, indiferent de cât de dureroase sau de dificile
vor fi zilele ce vor urma, eu îmi doresc să mă bazez pe Tine și să trăiesc cu tărie!”
În timp ce eram în închisoare, mă gândeam adesea la zilele petrecute cu frații
mei și cu surorile mele – ce vremuri minunate au fost! Toată lumea era fericită și
râdea. Au fost și dispute, dar totul a devenit o frumoasă amintire pentru mine. De
fiecare dată când mă gândeam cum obișnuiam să fiu neglijentă cu datoriile mele, mă
simțeam atât de vinovată și îndatorată; gândindu-mă la cum am avut dispute cu frații
mei și surorile mele datorită firii mele arogante, mă simțeam extrem de tristă și plină
de remușcări. În momente ca acestea, eram într-un potop de lacrimi și cântam un
imn în secret în inima mea: „În toți acești ani de credință doar m-am desfătat cu
binecuvântările lui Dumnezeu, nu am pus adevărul în practică. Am risipit acest timp
și nu am dobândit adevărul, tot ce am sunt regrete. […] Atâta nesupunere, atâta
stricăciune, cum pot fi în stare de a-L iubi pe Dumnezeu? Spun că Îl iubesc pe
Dumnezeu, dar nu am fost credincios, nu am realitatea adevărului. Astăzi îmi

49
răscumpăr datoriile trecutului, o iau de la început plin de credință. Dumnezeu mi-a
dat această șansă, din nou blând, vreau să fac alegerea încă odată. Voi prețui
prezentul, voi da tot ce am, îmi voi împlini datoria de a-L satisface pe Dumnezeu.
Dumnezeu simte îngrijorare, El anticipează. Nu pot să Îl dezamăgesc din nou. Îi voi
fi mereu credincios lui Dumnezeu” („Sunt atât de plin de remușcări” din Urmați Mielul
și cântați cântări noi). În mijlocul acestei dureri și a reproșului de sine, deseori mă
rugam în inima mea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Îți datorez cu adevărat atât de
mult. Dacă îmi vei permite, aș dori să caut să Te iubesc și, după ce voi ieși din
închisoare, aș dori să îmi fac datoria în continuare. Îmi doresc să o iau de la capăt și
să mă revanșez pentru datoriile anterioare!” În timpul zilelor mele din închisoare, mi-
au lipsit cu adevărat frații și surorile de care mă apropiasem atât de mult și chiar
doream să îi văd. Însă eram în captivitate în această închisoare demonică, astfel că
această dorință nu era nimic mai mult decât o dorință fantezistă. Totuși îi vedeam
adesea pe frații mei și pe surorile mele în vise, visând că eram împreună citind
cuvintele lui Dumnezeu și părtășind adevărul, atât de fericiți, atât de veseli…
Când a fost cutremurul Wenchuan în 2008, închisoarea în care eram reținuți a
fost de asemenea zgâlțâită și eu am fost chiar ultima care a evacuat premisele.
Replicile au continuat zile întregi și atât deținuții cât și gardienii erau cu toții terifiați și
în stare de alarmă toată ziua. Dar în inima mea mă simțeam extrem de calmă și
sigură, pentru că eu știam că era o împlinire a cuvintelor lui Dumnezeu, era focul
mâniei lui Dumnezeu care se abătuse și îi pedepsise pe cei ce I se împotriveau lui
Dumnezeu pe pământ. Acest cutremur a fost cel mai mare din ultima sută de ani, iar
în timpul acesta cuvintele lui Dumnezeu îmi protejau mereu inima. Credeam că viața
și moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu și că, indiferent de ce ar fi făcut Dumnezeu,
eu aveam să fiu mereu dornică să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor lui
Dumnezeu. Singurul lucru care mă întrista, totuși, era că dacă aș fi murit nu aș mai
fi avut șansa să îmi fac datoria față de Creator, nu aș mai fi avut șansa să răsplătesc
iubirea lui Dumnezeu și nu aș mai fi putut să îmi văd frații și surorile. Îngrijorarea mea
nu era, totuși, necesară. Dumnezeu era mereu cu mine, dându-mi cea mai mare
protecție, permițându-mi să scap de moarte în timpul marelui cutremur și să continui
să trăiesc întreagă și nevătămată.
În ianuarie 2011, am obținut o eliberare timpurie și viața mea de rob din pușcărie

50
a ajuns în sfârșit la final. Obținându-mi libertatea, inima mea s-a simțit incredibil de
încântată: „Mă pot întoarce din nou la biserică! Pot fi din nou cu frații mei și surorile
mele!” Eram atât de încântată, chiar nu era niciun mod de a o descrie în cuvinte.
Ceea ce nu am anticipat a fost că, odată întoarsă acasă, fiica mea nu m-a recunoscut,
iar atât rudele cât și prietenii s-au uitat chiorâș la mine, s-au ascuns de mine și nu au
vrut să aibă nimic de a face cu mine. Nimeni din jur nu m-a înțeles și nu m-a putut
accepta. Deși în acel moment nu mai eram supusă relelor tratamente și chinului
închisorii, totuși, faptul că am avut parte de o primire rece, că am fost ridiculizată și
respinsă a fost chiar mai greu de îndurat; am devenit slabă. Nu m-am putut abține să
nu îmi reamintesc trecutul: abia împlinisem 31 de ani în anul în care am fost trimisă
în închisoare, iar când am ieșit din închisoare aveam deja 39. Petrecusem opt ierni
și șapte veri în închisoare. De atât de multe ori, când mă simțeam singură și
neputincioasă, Dumnezeu a orchestrat oamenii, evenimentele și lucrurile să mă ajute;
de atât de multe ori când eram îndurerată și disperată, Dumnezeu Și-a folosit
cuvintele pentru a mă alina; de atât de multe ori, când mi-am dorit să mor, Dumnezeu
mi-a dat putere și mi-a dat curajul de a continua să trăiesc. În timpul acestor ani
nesfârșiți, dureroși, Dumnezeu a fost Cel Care m-a călăuzit pas cu pas prin valea
morții și mi-a permis să trăiesc în continuare cu tenacitate. Și iată-mă înfruntând un
pic de suferință și devenind supărată și slabă, mâhnind pe Dumnezeu – eram cu
adevărat o persoană meschină, slabă, nefolositoare și atât de nerecunoscătoare!
Gândindu-mă la asta, m-am condamnat mult și nu m-am putut abține să nu mă
gândesc la jurământul pe care I l-am făcut lui Dumnezeu în închisoare: „Presupunând
că într-o zi voi părăsi acest loc și voi putea să trăiesc liberă, eu tot îmi voi face datoria.
Nu Îți voi mai cauza mâhnire, nici nu voi mai face vreun plan pentru mine.” Gândindu-
mă la acest jurământ și amintindu-mi momentul în care I-am făcut acest jurământ lui
Dumnezeu, lacrimi mi-au încețoșat privirea și am început să cânt un imn încet: „Eu
însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez. Acum Dumnezeu
vrea să mă abandoneze, dar eu tot vreau să-L urmez. Indiferent dacă El mă vrea
sau nu, eu voi continua să-L iubesc și, în cele din urmă, trebuie să-L câștig. Îmi
ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi urma toată viața mea.
Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu și trebuie să-L
câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat” („Sunt hotărât să-L iubesc

51
pe Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).
După ce am petrecut ceva timp în închinăciuni spirituale și făcând ajustări, sub
luminarea și călăuzirea lui Dumnezeu, am lăsat în urmă foarte repede negativitatea
și m-am aruncat din nou în a îmi face datoria.
Deși mi-am petrecut cei mai buni ani ai tinereții în închisoare, în timpul acestor
șapte ani și patru luni am putut să sufăr pentru credința mea în Dumnezeu și nu am
absolut niciun regret. Deoarece am ajuns să înțeleg ceva adevăr și am experimentat
iubirea lui Dumnezeu, simt că răbdarea acestei dureri a avut semnificație și valoare,
că asta a fost excepționala preamărire și bunătate a lui Dumnezeu pentru mine și
favoarea specială a lui Dumnezeu pentru mine. Chiar dacă prietenii și rudele nu mă
înțeleg și fiica mea nu mă recunoaște, totuși nimic și nimeni nu poate distruge relația
mea cu Dumnezeu; nici măcar moartea nu mă poate despărți de El.
„Dragoste pură fără pată” a fost imnul pe care am iubit cel mai mult să îl cânt în
închisoare, iar astăzi vreau să îmi închin cea mai pură iubire lui Dumnezeu prin
acțiune concretă!

4. Suferința este cea care răspândește mireasma iubirii

de Xiaokai, provincia Jiangxi

Sunt o femeie obișnuită de la țară și, din cauza ideii feudale de a prețui doar
copiii de sex masculin, nu am putut să-mi ridic de rușine capul în fața altora deoarece
nu am născut niciun fiu. Tocmai când sufeream cel mai mult, am fost aleasă de
Domnul Isus și, doi ani mai târziu, am acceptat mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic.
În plus, am înțeles mai bine adevărul din cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic și duhul
meu a obținut eliberarea adevărată. Cu toate acestea, în timp ce îmi îndeplineam
datoria de a răsplăti dragostea lui Dumnezeu, am fost arestată de două ori de
guvernul PCC și am suferit torturi și chinuri brutale din partea servitorilor PCC.
Tocmai când eram în pragul morții, cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic m-au
călăuzit în permanență și m-au inspirat și mi-au permis să mărturisesc ferm în toiul
chinurilor nemiloase provocate de Satana, întărindu-mi astfel hotărârea de a-L urma

52
pe Dumnezeu și de a-L iubi pe Dumnezeu toată viața mea.
În mai 2003, într-o după-amiază, în jurul orei 5, eram pe drum, mergând să-mi
îndeplinesc datoria când, brusc, secretarul de partid al satului, conducând o
motocicletă, mi-a tăiat calea. Mi-a dat zbierând ordine, spunând: „Oprește-te! Ce faci?
Vino cu mine!” Am fost luată prin surprindere și mi-am dat seama că fusesem
urmărită. Imediat m-am gândit la pager, la chitanțele cu încasările bisericii și la
celelalte lucruri pe care le aveam în geantă și că, odată ce acestea ar ajunge în
mâinile lui, ar provoca o mare pierdere lucrării bisericii. Așa că am alergat cât am
putut de repede, sperând să găsesc o ocazie să arunc lucrurile din geantă, dar nu
am ajuns foarte departe înainte să mă prindă. Nu după mult timp, o mașină neagră
a ajuns la fața locului și din ea au țâșnit cinci sau șase polițiști cu înfățișare feroce,
care m-au înconjurat imediat. Au râs răutăcios și au spus: „De data asta chiar te-am
prins, conducătorule. Încă mai crezi că poți fugi? Visează în continuare!” Apoi mi-au
răsucit cu forță mâinile la spate, m-au băgat în mașina poliției și m-au dus la secția
de poliție locală.
Când am ajuns la secția de poliție, polițiștii diabolici m-au îmbrâncit într-o cameră
mică, întunecată, urât mirositoare și au început să răcnească la mine cu înverșunare:
„Spune adevărul! Cum te numești? De unde ești? Ce faci aici? Vorbește!” Inima îmi
bătea cu putere, văzând atitudinea lor amenințătoare și m-am temut că lucrurile din
geanta mea vor ajunge în mâinile lor și, de asemenea, mă temeam că mă vor tortura
fără milă. În timp ce se întâmplau toate acestea, am strigat disperată către Dumnezeu:
„O, Dumnezeule Atotputernic, astăzi, cu permisiunea Ta am căzut în mâinile
diavolilor. Indiferent ce îmi fac, nu îmi doresc decât să Te susțin. Mă rog pentru
înțelepciunea și credința de a mărturisi ferm.” Tocmai în acel moment, m-am gândit
la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu trebuie să îți fie frică de una și de alta. Indiferent
cu cât de multe dificultăți și pericole te confrunți, trebuie să rămâi ferm înaintea
Mea […]. Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ar putea bloca vreodată drumul?”
(„Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Da, într-adevăr, Dumnezeu este unic. El gestionează toate lucrurile și domnește, fiind
suveran asupra tuturor, deci, cu atât mai mult, nu fac acești câțiva polițiști diabolici
parte din rânduielile lui Dumnezeu? Cu ajutorul prezenței și sprijinului Său, de ce
altceva mă mai puteam teme? Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și întregul

53
meu corp mi s-a umplut de putere pentru ca niciodată să nu mă mai tem de Satana.
Dar, la acea vreme, eram încă preocupată de lucrurile din geanta mea, iar inima mea
striga încontinuu către Dumnezeu, cerându-I să mă ocrotească. I-am mulțumit lui
Dumnezeu că mi-a auzit rugăciunea – această șleahtă de polițiști diabolici doar m-a
interogat și nu mi-a percheziționat geanta. Când a venit momentul să facă schimb de
tură, au părăsit cu toții camera, iar eu am luat în grabă chitanțele contabile și
materialele despre credință care erau în geanta mea și le-am aruncat pe fereastră.
Apoi am spart pagerul de podea și l-am aruncat în coșul de gunoi și de-abia atunci
am putut respira ușurată. Tocmai terminasem de făcut asta când noua tură de polițiști
diabolici a intrat în cameră. Mi-au aruncat o privire fioroasă, apoi mi-au scotocit în
grabă prin geantă, dar nu au găsit nimic. Am văzut cu proprii mei ochi atotputernicia
și suveranitatea lui Dumnezeu și credința mea a sporit mult. Pentru că rămăseseră
cu mâna goală, polițiștii diabolici m-au interogat cu furie, întrebându-mă cu cine am
intrat în contact, cine sunt conducătorii de rang superior și așa mai departe. Mi-a fost
teamă că îmi va scăpa ceva și că voi cădea în capcana lor, așa că nu am vorbit deloc.
Văzând asta, cinci sau șase polițiști diabolici au venit către mine, în același timp, într-
o avalanșă de lovituri și înjurături, timp în care spuneau: „Dacă nu ne spui, te vom
omorî în bătaie!” Am fost bătută atât de crunt încât m-am încolăcit la pământ ca o
minge, rostogolindu-mă înainte și înapoi. Apoi, un polițist diabolic m-a tras violent de
păr și m-a amenințat cu înverșunare: „Ești încă al naibii de încăpățânată. Nu vrei să
vorbești? Avem metodele noastre, așa că vei vedea cum îți venim noi de hac în seara
asta!” Știam că Dumnezeu este cu mine, așa că am înfruntat interogatoriul și tortura
ce aveau să vină cu inima senină.
În noaptea aceea, era trecut de ora 8 când doi polițiști diabolici m-au încătușat
și m-au escortat la Biroul Municipal pentru Securitate Publică. Când am intrat în
camera de interogatoriu, un polițist diabolic, în jurul vârstei de patruzeci de ani, a
început să o facă pe polițistul bun, încercând să mă ademenească și să mă convingă:
„Ești tânără și drăguță. Ce-i cu povestea asta despre credința în Dumnezeu?
Cooperează cu noi în activitatea noastră. Atât timp cât ne vei spune cine sunt
conducătorii de rang superior, voi pune pe cineva să te ducă imediat acasă. Te pot
ajuta cu orice problemă ai avea. De ce să suferi aici?…” Datorită ocrotirii lui
Dumnezeu, știam că acesta este un truc viclean al Satanei și nu i-am acordat nicio

54
atenție, indiferent ce a spus. Polițistul diabolic a văzut că trucul său nu a funcționat,
așa că și-a arătat imediat adevărata față. M-a apucat de păr, m-a lipit de podea și m-
a lovit fără milă cu capul de ea până am amețit și am simțit cum întreaga cameră se
învârtea cu mine. După asta, m-a călcat pe cap și mi-a spus cu sălbăticie: „Nu
vorbești? Voi face tot posibilul pentru a te tortura astăzi și îți vei dori să nu te fi născut
niciodată. Ne vei spune ceea ce vrem să știm?” Văzând că tot nu spuneam nimic, el
a chemat mai mulți polițiști diabolici care m-au săltat, ridicându-mă în picioare, și au
început să mă pălmuiască, iar și iar, până când fața mă durea atât de tare, încât o
simțeam ca și cum era în flăcări. Dar, indiferent cum m-au bătut, eu m-am rugat
încontinuu și în tăcere lui Dumnezeu, am strâns din dinți și nu am spus niciun cuvânt.
Văzând că încă nu mă predau, m-au târât într-o altă cameră, clocotind de furie. Un
polițist diabolic a ridicat un aparat cu electroșocuri și a râs malițios către mine,
spunând: „Nu contează că ești încăpățânată. Avem metodele noastre! Hai să vedem
care va rezista mai mult – tu sau aparatul nostru cu electroșocuri!” Apoi m-a împuns
cu el, fără milă. Într-o clipă, un curent electric de mare intensitate mi-a străbătut
întregul corp și am avut convulsii involuntare. Era ca și cum nenumărate insecte îmi
ciupeau corpul și nu mă puteam abține să nu scot, spasmodic, țipete stridente. Fără
să mă aștepte să-mi recapăt suflul, un alt polițist diabolic a luat un teanc de reviste
groase și, cu toată puterea, a început să mă bată cu ele în cap, iar apoi, m-a smucit
de păr și m-a trântit fără milă cu capul de perete. Totul a devenit negru în fața ochilor
și am căzut la podea. Polițiștii diabolici au zbierat la mine: „Se preface că e moartă!”
Apoi m-au tras, ridicându-mă de pe podea, și mi-au ordonat să îngenunchez, dar
eram atât de slăbită încât am putut îngenunchea doar câteva clipe înainte să mă
prăbușesc din nou pe podea. În acel moment, am simțit cu adevărat că nu mai pot
rezista mult, nu reușeam să nu mă simt slăbită și m-am gândit: „Acești diavoli sunt
cu adevărat atât de violenți, și astăzi chiar voi muri în mâinile lor…” În durere și
neputință, m-am rugat lui Dumnezeu cu o sinceritate absolută, rugându-L pe
Dumnezeu să mă îndrume și să-mi dea puterea de a-l învinge pe Satana. Chiar
atunci, cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit în minte: „Dumnezeu Atotputernic,
Conducătorul tuturor lucrurilor, își exercită puterea regească de pe tronul Lui.
El stăpânește peste tot universul și peste toate lucrurile și ne călăuzește pe tot
Pământul. Vom fi deseori aproape de El […]. Dacă mai ai doar o suflare,

55
Dumnezeu nu te va lăsa să mori” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la
început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg
că viața mea era în mâinile lui Dumnezeu și că, atât timp cât Dumnezeu nu Și-ar da
permisiunea, acești diavoli nu ar îndrăzni să-mi ia viața. M-am gândit la cum Îl
urmasem pe Dumnezeu până acum, la cum Dumnezeu mă protejase tot timpul, la
cum mă bucurasem de dragostea lui Dumnezeu atât de mult și atât de profund, și m-
am gândit la modul în care situația care se desfășura acum era modul lui Dumnezeu
de a-mi testa loialitatea și dragostea și că era o oportunitate pentru mine să
răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. Diavolii mă torturau în acest fel cu scopul vrednic
de dispreț de a mă determina să-L trădez pe Dumnezeu; dar aveam să fiu
neînduplecată și hotărâtă. Chiar dacă m-ar tortura până la moarte, tot nu m-aș preda
Satanei. Sub nicio formă nu aș fi o iudă doar pentru a sfârși prin a duce o viață
nedemnă. Nu aș permite ca planul Satanei să reușească – trebuia să mărturisesc
ferm pentru Dumnezeu și să alin inima lui Dumnezeu! Cuvintele lui Dumnezeu mi-au
oferit o putere inepuizabilă; am uitat de durerea care îmi răvășea întregul corp și am
avut apoi credința și curajul de a continua lupta cu acești diavoli.
Apoi, pentru a smulge o mărturisire de la mine, polițiștii diabolici au început, cu
rândul, să mă păzească încontinuu, privându-mă de somn și presându-mă cu
întrebări, iar și iar: „Cine sunt conducătorii de rang superior din biserica ta? Unde
locuiesc ei? Cine altcineva mai este membru?…” Văzându-mă că rămân tăcută, din
când în când mă mai apucau de păr și mă loveau. Nu trebuia decât să închid ochii,
iar ei mă băteau și mă loveau și foloseau bombeul pantofilor de piele pentru a-mi
călca și a-mi strivi falangele cu toată puterea lor. O durere pătrunzătoare mi-a
provocat o suferință de nedescris și am continuat să urlu. M-au pasat între ei ca pe
o minge de fotbal. … Când aproape se lumina de ziuă, fusesem deja torturată până
în punctul în care corpul meu era acoperit de nenumărate vânătăi și sufeream
îngrozitor. Gândindu-mă că nu mai suferisem niciodată astfel de greutăți și gândindu-
mă la vătămările și chinurile pe care le sufeream acum din partea poliției malefice a
PCC din cauza credinței mele în Dumnezeu, am fost brusc copleșită de un val de
slăbiciune și suferință. În acel moment, totul era întunecat în interiorul meu, iar frica
mea a crescut treptat, deoarece nu știam ce fel de torturi crunte mai aveau pregătite
pentru mine. În timp ce zăceam, în suferință, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O,

56
Dumnezeule Atotputernic, te rog să mă luminezi și să mă călăuzești pentru a înțelege
voia Ta din calvarul în care mă aflu, ca să nu-mi pierd mărturia.” În timp ce mă rugam,
m-am gândit la un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Trebuie să suferi greutăți
pentru adevăr, trebuie să te dai pe tine însuți adevărului, trebuie să înduri
umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri
mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. […] Ar trebui să
urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață
care este mai semnificativă. […] Ar trebui să abandonezi toate desfătările
trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile
pentru un pic de desfătare” („Ar trebui să te lepezi de tot pentru adevăr” din Urmați
Mielul și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au trezit inima și m-au făcut
să înțeleg că durerea persecuției pe care o sufeream acum pentru credința mea în
Dumnezeu avea cea mai mare valoare și cea mai mare semnificație. Am înțeles că
Dumnezeu folosea acest mediu de suferință pentru a-mi arăta în mod clar esența
Satanei, care este în vrăjmășie cu Dumnezeu, astfel încât să pot să mă lepăd de ea
și, astfel, să-mi întorc inima spre Dumnezeu și să obțin o iubire adevărată pentru El.
Dumnezeu a îndurat deja toată acea durere pentru a mă mântui, așa că nu ar trebui
ca un om corupt ca mine să sufere și mai mult de dragul de a câștiga adevărul și
pentru a atinge o adevărată schimbare în firea vieții mele? M-am gândit: „Eu trebuie
să îndur această suferință în căutarea mea de a obține mântuirea și am nevoie de
acest calvar pentru a mă domoli și pentru a mă lămuri; exact de acest lucru are
nevoie viața mea și doresc să accept marea iubire a lui Dumnezeu. Astăzi, sufăr
alături de Hristos și împart cu El atât împărăția, cât și frământările Lui – lucrul acesta
se datorează în totalitate măreției lui Dumnezeu, este cea mai mare iubire și
binecuvântare a lui Dumnezeu pentru mine și ar trebui să fiu fericită.” În timp ce
gândeam acest lucru, inima mea se simțea atât de alinată, iar eu am încetat să cred
că faptul că m-am confruntat cu un astfel de mediu a fost ceva dureros, ci dimpotrivă,
am simțit că Dumnezeu mi-a dăruit o binecuvântare specială. Am închinat în tăcere
o rugăciune către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Îți mulțumesc pentru că
mă luminezi, astfel încât să înțeleg voia Ta. Oricât de mult mă va chinui Satana, nu
voi face absolut niciun compromis și nici nu mă voi preda lui. Fie că trăiesc sau mor,
vreau să mă supun orchestrărilor Tale, să mă dedic în întregime Ție și să Te iubesc

57
până la moarte!” Polițiștii malefici m-au torturat două nopți și o zi și nu au obținut
nimic de la mine. Într-un final, nu au putut să spună decât că fusesem deja
„îndumnezeită” și am fost trimisă în casa de detenție.
De îndată ce am ajuns în celula de la casa de detenție, șeful secției, după ce
fusese deja instigat de poliția malefică, a început să mă amenințe: „Hai, mărturisește
sau ai dat de bucluc!” Văzând că nu aveam de gând să cedez, a complotat cu ceilalți
prizonieri pentru a mă pedepsi în toate felurile posibile: nu mi-au dat nimic de
mâncare, nu mi-au dat apă caldă, m-au obligat să dorm în fiecare seară pe podeaua
de ciment rece ca gheața și să fac munca de jos, istovitoare. Dacă nu o terminam,
trebuia să fac ore suplimentare și, dacă nu o făceam suficient de bine, eram agresată
verbal și mă obligau să stau în picioare drept pedeapsă… În fiecare zi a trebuit să
mă confrunt cu a fi batjocorită, umilită, discriminată, bătută și abuzată verbal de
ceilalți prizonieri. Ba mai mult, banii îmi fuseseră confiscați de către poliția malefică,
așa că, fără niciun ban pe numele meu, nu puteam să cumpăr nici măcar articole de
toaletă și alte lucruri de uz zilnic. Habar n-aveam când se vor sfârși aceste zile și mă
simțeam atât de mâhnită în sinea mea, atât de singură și de îndurerată, dorindu-mi
mereu să ies din acel loc demonic cât de repede puteam. Dar, cu cât îmi doream mai
mult să ies din acel mediu, cu atât inima mea devenea mai întunecată și mai tulburată,
iar lacrimile îmi curgeau fără voia mea pe obraz. În neajutorarea mea, puteam doar
să-I spun lui Dumnezeu, iar și iar, despre durerea mea, sperând sincer ca, din nou,
Dumnezeu să mă călăuzească și să mă facă aptă de a mă supune orchestrărilor și
rânduielilor Sale. Dumnezeu este în orice clipă ajutorul și sprijinul meu și, din nou,
m-a călăuzit să mă gândesc la acest pasaj din cuvintele Sale: „Indiferent de modul
în care lucrează Dumnezeu sau în ce fel de mediu te afli, dacă ești capabil să
urmărești viața, să cauți să ai lucrarea lui Dumnezeu îndeplinită în tine și să
cauți adevărul și dacă ai o înțelegere a acțiunilor lui Dumnezeu și ești capabil
să acționezi conform adevărului, atunci aceasta este credința ta autentică și
acest lucru arată că nu ți-ai pierdut speranța în Dumnezeu. Numai dacă ești în
stare să urmărești în continuare adevărul prin rafinare, ești în stare să Îl iubești
cu adevărat pe Dumnezeu și nu dai naștere la îndoieli cu privire la El, dacă,
indiferent ce face El, practici în continuare adevărul pentru a-L mulțumi și ești
capabil să cauți profund voința Lui și să fii atent la voia Lui, atunci asta

58
înseamnă că ai credință adevărată în Dumnezeu. Înainte, când Dumnezeu a
spus că vei domni ca rege, L-ai iubit și când ți S-a arătat în mod deschis, L-ai
urmărit. Dar acum Dumnezeu este ascuns, nu-L poți vedea și necazurile au
venit peste tine. În acest moment, îți pierzi speranța în Dumnezeu? Deci trebuie
să cauți mereu viața și să cauți să împlinești voia lui Dumnezeu. Aceasta se
numește credință autentică și este cea mai reală și mai frumoasă formă de
iubire” („Cei ce vor fi desăvârșiți trebuie să treacă prin rafinare” din Cuvântul Se arată
în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au fost ca o mamă iubitoare care alină un copil în
suferință și mi-au oferit consolare și încurajare. Am simțit că Dumnezeu era chiar
lângă mine, veghind asupra mea și așteptându-Se ca eu să-mi pot păstra adevărata
credință în Dumnezeu în fața Satanei, dobândind astfel capacitatea de a-L iubi și de
a-L mulțumi pe Dumnezeu și de a mărturisi ferm pentru Dumnezeu în condiții
chinuitoare și atunci când sunt asaltată de forțele întunericului – aceasta este cea
mai puternică mărturie care îl batjocorește pe Satana. Deși eram prizonieră în acest
bârlog al diavolilor, dragostea lui Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine. Când am
suferit torturi și chinuri crunte și m-am simțit slăbită, și când am îndurat atacurile
Satanei și am simțit durere și mâhnire, am putut vedea întotdeauna planul lui
Dumnezeu pentru viața mea, am putut simți mângâierea iubirii lui Dumnezeu și am
putut vedea mâna lui Dumnezeu deschizându-mi calea. M-am gândit în sinea mea:
„Dumnezeu este întotdeauna alături de mine, purtându-mi de grijă și însoțindu-mă.
Dragostea lui Dumnezeu pentru mine este atât de profundă; cum aș putea vreodată
să-I dezamăgesc voința? Nu se cuvine să pun pe primul loc bunăstarea trupului și
cu atât mai puțin nu ar trebui să încerc să fug de împrejurările pe care Dumnezeu mi
le scoate în cale. Se cuvine să-mi aduc aminte de credința pe care am avut-o înainte,
să-mi dedic adevărata dragoste lui Dumnezeu și să mărturisesc ferm pentru
Dumnezeu înaintea Satanei.” În timp ce gândeam aceste lucruri, durerea din inima
mea s-a disipat și am hotărât să-L iubesc și să-I fac pe plac lui Dumnezeu chiar dacă
trebuia să îndur toate stările de agonie. Nu am putut să nu cânt un imn al bisericii:
„Sunt o persoană cu inimă și duh, prin urmare de ce nu-L pot iubi pe Dumnezeu?
Dumnezeu e sprijinul meu, de ce m-aș teme? Viața mi-o pun zălog să lupt cu Satana
până la sfârșit. Dumnezeu ne înalță, ar trebui să lăsăm totul în urmă și să luptăm să
fim martori pentru Hristos. Dumnezeu va îndeplini voia Sa pe Pământ. Îmi voi pregăti

59
iubirea și loialitatea și le voi dedica pe toate lui Dumnezeu. Voi întâmpina cu bucurie
întoarcerea lui Dumnezeu când El va coborî în slavă și mă voi întâlni iar cu El când
împărăția lui Hristos va fi înfăptuită” („Împărăţia” din Urmați Mielul și cântați cântări
noi). Când mi-am întărit credința și am dorit să-L mulțumesc pe Dumnezeu, am
experimentat din nou iubirea tandră a lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu a
rânduit ca un ofițer corecțional să-mi ofere multe obiecte de uz zilnic. Inima mea era
atât de înduioșată și I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele. După 40
de zile, polițiștii malefici au văzut că nu aveau cum să obțină nimic de la mine, așa
că au lansat niște acuzații trase de păr în legătură cu mine, afirmând că aș fi „membră
xie jiao” și au solicitat familiei mele să plătească câteva mii de yuani înainte de a mă
elibera.
Am crezut că, odată ajunsă acasă, îmi voi redobândi libertatea, dar poliția PCC
nu a renunțat niciodată să mă monitorizeze și mi-a restricționat în continuare
libertatea personală. Mi-au interzis să plec din casă, mi-au ordonat să fiu mereu
disponibilă pentru ei și au trimis pe cineva să mă monitorizeze. Îmi amenințau chiar
și familia aproape la fiecare câteva zile, avertizându-i pe ai mei să mă supravegheze
îndeaproape. Din exterior, părea că fusesem eliberată, dar, în realitate, fusesem
pusă sub arest la domiciliu de către poliția malefică. Prin urmare, nu am îndrăznit să
intru în contact cu frații și surorile mele din cadrul bisericii și nici nu am putut să-mi
îndeplinesc datoria, și mi-am simțit inima atât de asuprită și îndurerată. Faptul care
m-a făcut să fiu și mai indignată a fost că poliția malefică îi amăgea pe oamenii din
satul meu cu minciuni diabolice, spunându-le că a mea credință în Dumnezeu m-a
înnebunit, că nu eram întreagă la minte și că eram capabilă de orice… În fața unor
asemenea zvonuri și calomnii demne de dispreț, nu m-am putut abține să nu fiu
copleșită de furie. M-am gândit în sinea mea: „Nu pot fi controlată de acei diavoli în
acest fel și ar trebui să lupt pentru a mă elibera din ghearele lor demonice și să
răsplătesc iubirea lui Dumnezeu”. Așa că, pentru a scăpa de monitorizarea poliției
malefice, nu am avut de ales decât să plec de acasă și să merg pentru a-mi îndeplini
datoria.
Trei ani au trecut într-o clipită. Am crezut că poliția PCC nu mă mai monitoriza,
așa că m-am întors acasă pentru a-mi îndeplini datoria. Cu toate acestea, din senin,
într-o dimineață de august, în 2006, când nu apucasem încă să fi petrecut acasă mai

60
mult de câteva zile, poliția malefică a venit să-mi facă o vizită. În acea dimineață, un
urlet m-a trezit brusc din somn: „Grăbește-te și deschide ușa, altfel o vom dărâma!”
Nici nu apucase soțul meu să deschidă ușa când șapte sau opt polițiști diabolici s-au
furișat înăuntru ca niște bandiți și, fără nicio explicație, m-au înșfăcat și m-au târât la
mașina lor. Pentru că Dumnezeu mă ocrotea, nu am simțit deloc teamă. Pur și simplu
m-am rugat și tot rugat: „O, Dumnezeule Atotputernic! Astăzi am căzut din nou în
mâinile acestor diavoli. Fie ca Tu să-mi protejezi inima, să-mi dai tărie și, fie ca, încă
o dată, să fiu martoră fermă pentru Tine.” Odată ce am ajuns la secția de poliție,
poliția malefică m-a fotografiat cu forța și mi-a luat amprentele. Au luat apoi o listă de
nume și au început să mă preseze cu întrebări: „Îi cunoști pe acești oameni? Cine
sunt complicii tăi?” Văzând pe listă numele familiare ale unora dintre surorile mele,
am răspuns cu calm: „Nu le cunosc și nu am niciun complice!” Nici nu terminasem
bine de vorbit când unul dintre ei a răcnit la mine: „Ai dispărut pentru câțiva ani, deci
unde ai fost? Tu chiar ai complici. Mai crezi în Dumnezeu Atotputernic? Spune
adevărul!” Cuvintele polițistului diabolic m-au făcut să fiu deopotrivă tristă și indignată
și nu mi-am putut înăbuși furia. M-am gândit: „Cel în care cred în prezent este
singurul Dumnezeu adevărat, Cel care a făcut cerul, pământul și toate lucrurile. Ceea
ce urmăresc este adevărul, calea pe care o urmez este calea cea dreaptă în viață și
toate aceste lucruri sunt luminoase și drepte. Și, totuși, acești diavoli, atât de lipsiți
de conștiință, continuă să mă urmărească și să mă maltrateze, să-mi limiteze
libertatea personală, să mă scoată cu forța din propria casă, să mă despartă de cei
care sunt sânge din sângele meu și să încerce să mă silească să-L trădez pe
Dumnezeu. Ce este greșit în a crede în Dumnezeu și în a căuta să fii o persoană
bună? De ce nu-mi permit să-L urmez pe Dumnezeu Atotputernic și să merg pe calea
cea dreaptă în viață? Adunătura de diavoli care alcătuiesc guvernul PCC sunt într-
adevăr atât de reacționari și fără de Dumnezeu; ei sunt dușmani ireconciliabili ai lui
Dumnezeu și, cu atât mai mult, sunt dușmani cu care eu nu pot conviețui.” În tristețea
și indignarea mea, nu am putut să nu-mi aduc aminte de cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic: „Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, L-au disprețuit de
mult timp pe Dumnezeu, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici,
nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au
pierdut toată conștiința și nu au nicio urmă de bunătate […]. Amestecul lor a

61
lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă?
Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru
acoperirea păcatului! […] Mii de ani de ură sunt concentrați în inimă, milenii de
păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu inspire dezgust?
Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-i mai permite să
alerge ca turbatul și nu-i mai permite să stârnească atâtea necazuri câte are el
chef! Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat
toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos
al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat
tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă
spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se
arată în trup). Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu am înțeles voia Lui și în mine s-
a înfiripat o ură amară față de acești diavoli. Dumnezeu a creat cerul, pământul și
toate lucrurile și El înalță omenirea; omenirea se bucură de mărinimia nemărginită a
lui Dumnezeu, și a crede în Dumnezeu și a-L slăvi pe Dumnezeu a fost întotdeauna
corect și potrivit. Și totuși, guvernul PCC face tot ce poate pentru a-i reprima brutal
pe cei care cred în Dumnezeu Atotputernic; îi vânează cu sălbăticie, îi întemnițează
ilegal, îi torturează și îi chinuie fără milă, îi rețin în lagărele de muncă și îi insultă și-i
batjocoresc, sperând în zadar să-i extermine pe toți cei care cred în Dumnezeu și să
desființeze lucrarea lui Dumnezeu pentru a mântui omul în zilele de pe urmă – într-
adevăr este întru totul ticălos și demn de dispreț! De-a lungul acestor ani, dacă nu ar
fi fost Dumnezeu Atotputernic să mă ocrotească și să mă îngrijească, aș fi fost demult
ucisă cu cruzime de diavolul Satan. În fața acestei bătălii spirituale pe viață și pe
moarte, am hotărât susțin adevărul și să-L iubesc în continuare pe Dumnezeu, chiar
dacă îndur chinuri groaznice. Mărturisesc ferm pentru Dumnezeu, punându-mi gaj
viața!
Văzându-mă că-i privesc fără să spun niciun cuvânt, polițiștii diabolici au răbufnit
exasperați: „Nu vei vorbi, așa-i? Așteaptă să ne vină șefii să te interogheze și vom
vedea dacă vei mai fi mută și atunci!” Auzind că înșiși șefii poliției malefice aveau să
mă interogheze, nu am putut să nu mă simt puțin agitată. Apoi m-am gândit cum, în
toiul tuturor acestor vitregii, experimentasem cu adevărat suveranitatea lui
Dumnezeu asupra tuturor și orânduirea Lui asupra tuturor lucrurilor și la modul în

62
care cuvintele lui Dumnezeu au o autoritate unică și o vitalitate puternică. Dându-mi
seama de acest lucru, în mine au apărut credința și curajul de a triumfa asupra
forțelor întunericului Satanei. Deși acești polițiști diabolici sunt extrem de cruzi și
nemiloși, ei sunt doar marionete – par puternici la exterior, dar, în interior, sunt slabi
– și, de asemenea, sunt manipulați de către Creator. În inima mea, am făcut
următoarea promisiune lui Dumnezeu: „O, Doamne, indiferent cum mă chinuie
diavolii, nu-Ți cer decât să-mi statornicești credința, să-mi întărești inima care Te
iubește și să-mi permiți să devin mărturia Ta victorioasă, chiar și cu prețul vieții mele.”
Trebuie să fi fost după ora 10 dimineața când au venit doi bărbați care s-au prezentat
ca fiind directori adjuncți ai Biroului pentru Securitate Publică. S-au uitat la mine fără
să spună vreun cuvânt, apoi unul dintre ei m-a prins de păr și m-a presat cu
întrebările: „Mai crezi în Dumnezeu Atotputernic?” Văzând că nu am spus nimic,
celălalt șef de poliție diabolic a răcnit cu sălbăticie: „Dacă nu vorbești, vei trece prin
chinurile iadului azi!” În timp ce a spus asta, lătrând ca o fiară sălbatică, m-a apucat
de păr și m-a aruncat la pământ, iar eu am căzut atât de rău încât nu am putut să mă
mai ridic. Apoi m-au târât de păr, m-au bătut și m-au lovit, strigând în timp ce mă
băteau: „Vei vorbi?” În același timp, fața îmi frigea de durere și scalpul mă durea
insuportabil, ca și cum fusese sfâșiat. Aceste două fiare în haine de om păreau, din
exterior, niște domni respectabili, dar, în esență, erau la fel de sălbatici și nemiloși ca
animalele sălbatice. M-au făcut să văd și mai clar că acest partid politic malefic –
PCC – este întruchiparea Satanei, iar pionii săi sunt o șleahtă de demoni ticăloși și
duhuri diabolice! În cele din urmă, se vor întâlni cu blestemele lui Dumnezeu! Acești
doi șefi ai poliției malefice au văzut că nu sunt dispusă să cedez puterii lor despotice,
așa că, în ceea ce părea a fi o furie maniacală, m-au apucat de păr și m-au lipit de
podea, amândoi lovindu-mă fără motiv și călcându-mă în picioare. Apoi m-au smucit
în sus și m-au călcat cu furie pe partea din spate a picioarelor, lovindu-mă atât de
tare încât am căzut la pământ, în genunchi, și mi-au spus cu sălbăticie:
„Îngenunchează și nu te mișca! Poți să te ridici doar atunci când vei spune adevărul.
Dacă nu vrei să vorbești, atunci nici să nu te gândești să te ridici!” Dacă mă mișcam,
chiar și foarte puțin, mă trăgeau violent de păr și mă băteau și mă loveau. Am stat în
genunchi timp de trei sau patru ore, timp în care m-au bătut de nenumărate ori, pentru
că nu îmi puteam menține poziția. Într-un final, m-am prăbușit amețită la pământ, iar

63
ei m-au mustrat că mă prefac a fi moartă în timp ce, neîncetat, mă trageau violent de
păr, încât mă simțeam de parcă aș fi scalpată. În acel moment, parcă tot corpul mi
se fi dezmembrase – nu puteam să mișc nici măcar un mușchi și sufeream îngrozitor.
Aveam impresia că inima mea ar putea înceta să mai bată în orice moment. Am
continuat să-L chem pe Dumnezeu să-mi dea putere și cuvintele lui Dumnezeu de
îndemn și încurajare mi-au venit în minte: „Petru a putut să-L iubească pe
Dumnezeu până la moarte. Când a murit – când a fost pus pe cruce – Îl iubea
încă pe Dumnezeu; el nu se gândea la propriile sale perspective sau nu
urmărea speranțe glorioase sau gânduri extravagante și căuta doar să-L
iubească pe Dumnezeu și să se supună tuturor aranjamentelor lui Dumnezeu.
Acesta este standardul pe care trebuie să-l atingi înainte de a se putea
considera că ai mărturisit, înainte de a deveni cineva care a fost desăvârşit,
după ce a fost cucerit” („Adevărul lăuntric al lucrării de cucerire (2)” din Cuvântul
Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. M-am gândit
în sinea mea: „Da! Petru a fost răstignit pe cruce cu capul în jos pentru Dumnezeu și
a fost în continuare capabil să-L iubească foarte mult pe Dumnezeu, chiar și atunci
când trupul său trecea printr-o durere insuportabilă. El a biruit asupra trupului, l-a
învins pe Satana și numai acest gen de mărturie este răsunătoare și capabilă să
aline inima lui Dumnezeu. Vreau să-i urmez exemplul lui Petru pentru ca Dumnezeu
să fie glorificat prin mine. Deși trupul meu trece printr-o durere atroce, aceasta este
totuși mult mai mică decât aceea prin care a trecut Petru când a fost răstignit cu capul
în jos. Satana vrea să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu prin torturarea trupului meu,
dar Dumnezeu folosește această ocazie pentru a-mi desăvârși adevărata iubire
pentru El. Astăzi, categoric nu mă voi preda Satanei și nu voi permite ca planul său
să aibă izbândă! Vreau să trăiesc pentru dragostea lui Dumnezeu!” Deodată, nu mai
aveam nicio teamă de moarte; m-am hotărât să mă încredințez lui Dumnezeu în
întregime și am jurat pe propria viață că voi fi credincioasă lui Dumnezeu! După care,
m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, sunt o ființă creată care Te
slăvește și Ți se supune așa cum ar trebui. Îți dau viața mea și, indiferent dacă trăiesc
sau mor, cred în Tine și Te iubesc!” Am simțit numaidecât o mare alinare a durerii
din corpul meu și întregul meu trup și mintea au experimentat un sentiment de
iluminare și eliberare. În acel moment, nu m-am putut abține să nu fredonez un imn

64
al bisericii în inima mea: „Astăzi accept judecata și purificarea lui Dumnezeu, iar
mâine voi primi binecuvântările Sale. Sunt dispus să-mi dau tinerețea și viața pentru
a vedea ziua de slavă a lui Dumnezeu. O, iubirea lui Dumnezeu mi-a vrăjit inima. El
lucrează și exprimă adevărul, revărsând o nouă viață peste mine. Sunt dispus să
beau din paharul cu amărăciune și să sufăr pentru a câștiga adevărul. Voi îndura
umilința fără să mă plâng și doresc să-mi petrec viața răsplătind bunătatea lui
Dumnezeu” („Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și
cântați cântări noi). Șefii diabolici ai poliției erau complet epuizați de la suferințele la
care m-au supus, așa că au stat acolo fără să spună nimic vreme îndelungată. În
cele din urmă, neștiind ce să mai facă, au izbucnit furios: „Numai așteaptă tu și ai să
vezi!” Apoi au plecat. Ceilalți polițiști diabolici stăteau adunați de jur-împrejur, la o
discuție: „Această femeie este atât de tenace încât nimeni nu-i poate face nimic. Este
mai tenace decât Liu Hulan…” În acel moment, am fost atât de tulburată, încât nu
am putut să-mi opresc lacrimile. Dumnezeu era învingător! Dacă nu ar fi fost cuvintele
lui Dumnezeu Atotputernic care să aibă grijă de mine, iar și iar, și dacă nu ar fi fost
Dumnezeu să mă susțină în taină, pur și simplu nu aș fi putut să rămân neclintită.
Slăvit și lăudat fie Dumnezeu Atotputernic! Într-un final, poliția malefică m-a închis în
casa de detenție.
În casa de detenție, poliția malefică încă nu era dispusă să renunțe și, o dată la
câteva zile, mă mai chema la câte un interogatoriu. De fiecare dată când mă
interogau, mă sileau ca, în camera de interogatoriu, să stau în fața unei ferestre cu
bare metalice, iar în momentul în care nu erau mulțumiți de răspunsul meu, se
întindeau către mine și mă loveau violent peste față sau mă apucau de păr și mă
trânteau cu capul de gratii. Văzând că tot nu ajung nicăieri, au devenit turbați de furie.
În cele din urmă, și-au dat seama că fiind duri cu mine nu le este de niciun folos, așa
că au trecut la tactici blânde și au încercat să mă înduioșeze și să mă convingă,
spunând: „Soțul și copiii te așteaptă cu toții acasă! Și soțul tău ne-a implorat în
numele tău. Comunică cu noi și în curând te vei întoarce și veți fi din nou împreună.”
Aceste cuvinte false m-au dezgustat și m-au făcut să-i urăsc atât de mult, încât I-am
cerut în inima mea lui Dumnezeu să-i blesteme. Am disprețuit această șleahtă de
polițiști josnici, diabolici și nerușinați. Am luat hotărârea: „Indiferent ce strategie ar
folosi, nu mă voi clinti! În viața aceasta, nimeni nu-mi poate zdruncina hotărârea de

65
a-L urma pe Dumnezeu Atotputernic!” În cele din urmă, poliția malefică își jucase
toate cărțile și, astfel, m-a mai ținut închisă timp de 40 de zile, m-a amendat cu 2000
de yuani și apoi m-a eliberat.
Pe toată durata experiențelor mele, pe tot parcursul, am ajuns la o conștientizare
profundă a faptului că doar prin faptele minunate ale lui Dumnezeu și tăria-I
atotputernică o persoană ca mine – o femeie obișnuită de la țară, care în trecut nu
avea înțelegere sau curaj – poate trece peste mai multe reprize de tortură pentru a
mărturisi. Doar astfel, o femeie ca mine, chinuită crunt și maltratată de poliția PCC,
poate vedea clar esența reacționară a guvernului PCC, care se împotrivește cu
încăpățânare lui Dumnezeu și îi rănește cu sălbăticie pe oamenii aleși ai lui
Dumnezeu, și își poate da seama cum acesta înșală publicul pentru a-și susține
propria reputație și își mușamalizează metodele malefice. În experiența mea practică,
am ajuns să apreciez cu adevărat faptul că autoritatea și puterea cuvintelor lui
Dumnezeu sunt atât de mari, încât vitalitatea pe care Dumnezeu o oferă omului este
infinită și că poate învinge toate forțele malefice ale Satanei! În suferință, am observat
că dragostea lui Dumnezeu a fost cea care m-a alinat, m-a încurajat și m-a împiedicat
să-mi pierd calea. Indiferent de locul în care mă aflu sau în ce fel de circumstanțe mă
regăsesc, Dumnezeu veghează întotdeauna asupra mea, iar dragostea Lui este
întotdeauna cu mine. Mă simt onorată să-L pot urma pe acest Dumnezeu adevărat,
concret. Deoarece am reușit să experimentez acest tip de persecuție și vitregie
pentru a simți miracolul lui Dumnezeu, înțelepciunea și atotputernicia Lui sunt cu atât
mai mult norocul meu. Începând din această zi, fie să fac tot posibilul să urmăresc
adevărul și să obțin o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu, să-L iubesc pe
Dumnezeu până la capăt și să fiu neclintită în devotamentul meu!

5. Persecuția și suferința m-au făcut să-L iubesc pe

Dumnezeu și mai mult
de Liu Zhen, provincia Shandong

Mă numesc Liu Zhen. Am 78 de ani și sunt doar o creștină obișnuită din Biserica

66
lui Dumnezeu Atotputernic. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu Atotputernic că m-
a ales pe mine, o femeie în vârstă de la țară, care nu se distinge prin nimic deosebit
în ochii lumii. După ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de
pe urmă, m-am rugat lui Dumnezeu în fiecare zi, am ascultat recitări ale cuvântului
lui Dumnezeu, m-am dus la adunări, am avut părtășie cu frații și surorile mele și,
încet-încet, am început să pătrund unele adevăruri și să am o înțelegere limpede
asupra anumitor lucruri. M-am simțit plină de bucurie și am trăit o fericire cum nu-mi
mai fusese dat niciodată până atunci. Deoarece sunt bătrână și îmi este greu să merg
pe jos, nu am putut să plec de acasă ca să particip la adunările de la biserică, așa
că din grijă pentru mine, frații și surorile mele au ținut adunările la mine acasă. Nu au
lipsit de la nicio adunare din cauza frigului iernii ori a căldurii verii, iar vântul, ploaia
și zăpada nu i-au oprit niciodată să vină să mă viziteze și să aibă grijă de mine, așa
bătrână cum sunt. Mai ales când citeam din cuvântul lui Dumnezeu, dacă era ceva
ce nu înțelegeam, ei erau mereu răbdători și aveau părtășie cu mine despre acel
lucru, și niciodată nu mă ignorau ori nu se uitau la mine de sus. Am fost adânc
mișcată de acest lucru, fiindcă dacă nu ar fi fost iubirea lui Dumnezeu, cine mi-ar fi
arătat atâta răbdare și afecțiune? În interacțiunile cu frații și surorile mele, am văzut
că aceștia erau foarte diferiți de laici. Trăiau cu toleranță și iubire și puteau să-și
deschidă inimile și să se trateze unii pe alții cu sinceritate, fără bariere sau distanță
între ei. Erau la fel de apropiați ca o familie și acest lucru m-a făcut să mă simt și mai
sigură cu privire la lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic. Pe măsură ce am început să
înțeleg mai multe adevăruri, mi-am dat seama că ar trebui să-mi fac datoria de ființă
creată, prin urmare am spus bisericii că doream să preiau îndatoriri. Întrucât vârsta
mă împiedica să îndeplinesc cea mai mare parte a îndatoririlor, biserica mi-a
desemnat totuși datoria de gazdă la mine acasă. Am acceptat, recunoscătoare față
de Dumnezeu că mi-a încredințat o sarcină pe măsura puterilor mele. Și astfel m-am
înțeles foarte bine cu frații și surorile mele și m-am simțit foarte ușurată atât trupește,
cât și sufletește. De asemenea, m-am mai înzdrăvenit de unele boli de care sufeream,
prin urmare am fost chiar și mai recunoscătoare lui Dumnezeu Atotputernic pentru
bunătatea și mila Sa.
Cu toate acestea, vremurile bune nu au ținut mult, pentru că eu, împreună cu
frații și surorile mele din sat am fost denunțați de un nelegiuit. Frații și surorile mele

67
au fost toți arestați de poliție și aceasta i-a ordonat secretarului de partid din sat să
mă aducă la secția de poliție. Când am ajuns acolo, poliția m-a întrebat: „Cum ai
ajuns să crezi în Dumnezeu? De ce crezi în Dumnezeu?” Am spus: „A crede în
Dumnezeu este un principiu care nu poate fi schimbat. Citind cuvântul lui Dumnezeu
în fiecare zi, putem înțelege multe adevăruri, putem fi oameni buni potrivit cuvântului
lui Dumnezeu și putem merge în viață pe calea cea dreaptă. Cei care cred în
Dumnezeu nu îi bat sau înjură pe ceilalți și noi respectăm întotdeauna legea, deci ce
e greșit în a crede în Dumnezeu? De ce ne arestați?” Ofițerul m-a privit cu dispreț și
m-a întrebat dur: „Cine ți-a propovăduit Evanghelia? Mai crede și altcineva din familia
ta?” Am răspuns că eram singura din familie care credea. Au văzut că nu aveau să
obțină nicio informație de la mine, așa că m-au eliberat în aceeași zi. După ce am
plecat, m-am întrebat de ce poliția îmi dăduse drumul atât de ușor. Numai când am
ajuns acasă am aflat că, atunci când familia mea a descoperit că fusesem luată la
secția de poliție, își folosiseră relațiile și plătiseră 3000 de yuani la poliție pentru a mă
elibera. Dar poliția tot mai semăna discordie între mine și familia mea pentru că i-a
cerut familiei mele să mă împiedice să cred în Dumnezeu. Nora mea s-a certat cu
fiul meu din cauza aceasta și a amenințat că se sinucide bând pesticide în cazul în
care continuam să cred în Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că poliția PCC era
putredă până în măduva oaselor. Aveam o familie foarte pașnică și, totuși, stârniseră
acum lucrurile atât de mult încât ne săream cu toții la beregată! Credeam în
Dumnezeu Cel unic și adevărat care a creat toate lucrurile din cer și de pe pământ
și, astăzi, Dumnezeu Atotputernic a venit pentru a ne mântui, cerând-ne să înțelegem
adevărul, să trăim o asemănare umană, să vorbim și să ne purtăm astfel încât
conștiința să ne fie împăcată, să facem ce e drept și să nu facem lucruri contrare
umanității sau moralității noastre. Tot ceea ce am făcut a fost să stau acasă și să
citesc cuvântul lui Dumnezeu, să țin adunări și să îmi îndeplinesc datoria, dar de fapt
poliția PCC mi-a înscenat totul și m-a acuzat de „tulburarea ordinii publice”.
Distorsionau faptele în mod ostentativ, denaturând deliberat adevărul, acuzând
oamenii în mod arbitrar de infracțiuni false! Satana este cu adevărat vrednic de
dispreț. Nu era nimic altceva decât calomnie sfruntată și defăimare răuvoitoare.
Poliția aflase de la informator că găzduiam adunări cu frații și surorile mele la mine
acasă, prin urmare nu a încetat să mă deranjeze după aceasta. La puțin timp după

68
aceea, m-a adus la secția de poliție să mă interogheze și m-a amenințat spunând:
„Zi-ne numele conducătorilor bisericii tale și ale oamenilor pe care îi primești la
adunări. Dacă nu ne spui, te băgăm în pușcărie!” Aspru, dar cu dreptate, am răspuns:
„Nu știu nimic! Nu am nimic să vă spun!” Polițiștii erau furioși din cale afară, dar
pentru că Dumnezeu m-a protejat, n-au îndrăznit să ridice un deget împotriva mea.
După ce polițiștii m-au eliberat, au continuat să mă supravegheze, sperând în
zadar să mă folosească drept momeală pentru a prinde un „pește mai mare”. Mi-era
teamă să îi implic pe frații și surorile mele, așadar nu am mai îndrăznit să rămân în
contact cu ei și ulterior m-am desprins de viața bisericească. Fără viața bisericească,
mi-am simțit inima pustie și fără niciun adăpost și, treptat, m-am îndepărtat de
Dumnezeu. Petreceam fiecare zi trăind în panică și în frică, fiindu-mi foarte teamă că
poliția va veni și mă va lua din nou. În trecut, îmi petreceam fiecare zi ascultând
cuvântul lui Dumnezeu, predicile și părtășia, dar acum acest lucru era imposibil
pentru că, dacă m-ar vedea rugându-mă sau chiar dacă aș menționa cuvântul
„Dumnezeu”, aș primi o mulțime de reproșuri din partea familiei mele. Nora mea îmi
vorbea cu răceală tot timpul pentru că fusesem amendată de poliție, iar soțul și fiul
meu mă mustrau la fiecare pas. Familia care altădată îmi susținea credința în
Dumnezeu Atotputernic acum mi se opunea și mă persecuta în orice mod putea.
Acest lucru mă făcea să mă simt foarte tristă, îmi simțeam sufletul oprimat și trăiam
într-un întuneric și o durere pe care nu le mai resimțisem niciodată până atunci. Din
cauză că nu mai aveam recitări ale cuvântului lui Dumnezeu pe care să le ascult și
nu mai puteam avea părtășie cu frații și surorile mele, îmi simțeam sufletul grozav de
însetat. În fiecare noapte mă zvârcoleam și mă răsuceam în pat și nu puteam dormi
și deseori îmi era dor de momentele fericite pe care le petreceam la întâlnirile cu frații
și surorile mele. În astfel de momente, uram guvernul PCC. Provocase toată această
suferință, mă făcuse să îmi pierd drepturile de ființă creată pentru a crede liber și a
se închina lui Dumnezeu, mă făcuse să îmi pierd viața bisericească, mă împiedicase
să am părtășie întru cuvântul lui Dumnezeu cu frații și surorile mele și mă împiedicase
să îmi îndeplinesc îndatoririle. În suferința mea, puteam doar să mă rog lui Dumnezeu
în gând: „O, Dumnezeule! Trăiesc în întuneric, simt că sufletul mi s-a uscat și vreau
să trăiesc viața bisericească alături de frații și surorile mele. O, Dumnezeule! Te
implor, deschide o cale pentru mine!”

69
 M-am dus înaintea lui Dumnezeu și am continuat să Îl chem în acest fel, iar
Dumnezeu chiar mi-a auzit rugile, fiindcă a făcut ca frații și surorile mele să mă
viziteze. Una dintre surorile mele știa că mergeam adesea în lanul de bumbac, așa
că a mers în secret acolo ca să mă vadă și am stabilit o oră la care să ținem întâlnirile
acolo. De fiecare dată când ne-am întâlnit, eram pe câmp culegând bumbac
dimineața devreme și, când toți ceilalți luau prânzul, mă lăsam pe vine cu sora mea
pe câmp ca să citim cuvântul lui Dumnezeu. Să o văd pe sora mea era ca și cum aș
fi văzut o rudă pierdută de mult timp. Nu îmi puteam opri lacrimile de bucurie să curgă.
I-am povestit despre nedreptatea și suferința pe care le îndurasem, cât și despre
neînțelegerile cu familia mea. M-a consolat în timp ce m-am adăpat din cuvintele lui
Dumnezeu și am avut părtășie cu ea despre voia lui Dumnezeu, iar treptat, starea
mea a început să se îmbunătățească. Așa s-a întâmplat ca persecuția guvernului
PCC să mă facă să pot ține întâlniri doar ghemuindu-mă într-un câmp de bumbac.
Într-o zi, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „În mijlocul vostru, nu este
nimeni care să primească protecția legii; ci dimpotrivă, sunteți pedepsiți de
lege, iar cea mai mare dificultate este că nimeni nu vă înțelege: nici rudele
voastre, nici părinții, nici prietenii sau colegii. Nimeni nu vă înțelege. Când
Dumnezeu vă respinge, nu mai aveți cum trăi pe pământ. Totuși, chiar și așa,
oamenii nu pot suporta să Îl părăsească pe Dumnezeu; aceasta este
semnificația cuceririi oamenilor de către Dumnezeu și aceasta este slava lui
Dumnezeu. […] Binecuvântările nu pot fi primite într-o zi sau în două; ele
trebuie câștigate prin mult sacrificiu. Înseamnă că trebuie să aveți o dragoste
rafinată, o credință mare și multe adevăruri pe care Dumnezeu vă cere să le
obțineți; pe lângă aceasta, trebuie să vă puteți îndrepta fața spre dreptate și să
nu fiți niciodată intimidați sau să cedați și trebuie să aveți o dragoste constantă
și continuă pentru Dumnezeu. De la voi se cere o rezoluție cum ar fi o
schimbare a firii vieții voastre; corupția voastră trebuie remediată și trebuie să
acceptați toată orchestrarea lui Dumnezeu, fără cârtire și chiar să fiți
ascultători până la moarte. Aceasta este ceea ce ar trebui să obțineți. Acesta
este scopul final al lucrării lui Dumnezeu și cerințele lui Dumnezeu pentru acest
grup de oameni. Așa cum El revarsă asupra voastră, tot așa trebuie să vă ceară
ceva în schimb și să vă aducă cereri potrivite” („Este lucrarea lui Dumnezeu atât

70
de simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvântul lui
Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că suferința mea prezentă era ceva ce trebuia să
îndur. China este o țară condusă de ateism, unde credincioșii în Dumnezeu sunt
persecutați și umiliți, dar această suferință a fost trecătoare și limitată, rânduită cu
grijă de Dumnezeu pentru ca eu să îmi desăvârșesc credința și ascultarea față de El,
astfel încât să pot primi mai bine promisiunea și binecuvântările lui Dumnezeu pe
viitor. Acum nu mai aveam alte dorințe, deoarece a-L avea pe Dumnezeu era destul.
În același timp, am văzut că legile formulate de guvernul PCC sunt doar niște trucuri
pentru a păcăli lumea. Pentru lumea din afară, ei pretind că susțin libertatea
religioasă, dar în realitate, credincioșii în Dumnezeu nu au nici măcar dreptul de a
citi cuvântul lui Dumnezeu sau de a ține adunări. Ei pur și simplu nu tolerează
existența credincioșilor în Dumnezeu și nu le permit oamenilor să Îl urmeze pe
Dumnezeu sau să meargă pe calea cea dreaptă în viață. Exact cum spun cuvintele
lui Dumnezeu Atotputernic: „Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime
ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” („Lucrarea și
intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Cerul și pământul create de Dumnezeu
sunt vaste, dar în China credincioșii în Dumnezeu nu au nici măcar un punct de sprijin.
Oricine crede în Dumnezeu suportă arestarea și persecuția din partea PCC și are
libertatea restricționată. PCC nu dorește nimic altceva decât să ucidă fiecare
credincios în Dumnezeu și să transforme China într-o națiune fără Dumnezeu. Este
atât de corupt, de rău și de reacționar. Într-adevăr este ireconciliabil cu Dumnezeu,
un dușman al lui Dumnezeu care nu poate tolera existența Sa!
Și astfel, am continuat să mă întâlnesc cu sora mea în secret în lanul de bumbac.
Dar timpul trecea și urma să vină iarna în curând. Frunzele plantelor de bumbac s-
au uscat și au căzut, iar lanul de bumbac nu ne mai oferea nicio ascunzătoare ca să
mai organizăm întâlnirile. Așadar m-am trezit din nou fără frați și surori cu care să
am părtășie întru cuvântul lui Dumnezeu. La început, am reușit să păstrez cuvântul
lui Dumnezeu și să mențin o relație normală cu Dumnezeu, dar fără proviziile și
udarea din cuvântul lui Dumnezeu, sufletul mi-a devenit din ce în ce mai pustiu și mai
uscat și nu mult după aceea m-am scufundat din nou în întuneric. Am simțit că am
coborât din rai în iad și simțeam o asemenea suferință încât moartea ar fi fost de
preferat. Familia mea credea în minciunile poliției, așa că ei au continuat să mă

71
urmărească în fiecare zi și mă amenințau cu bătaia dacă aș fi continuat să cred în
Dumnezeu Atotputernic. Acasă, nu îndrăzneam să mă rog. Puteam să mă rog doar
ascunzându-mă sub pături noaptea sau când nu era nimeni acasă și am petrecut
astfel fiecare zi. Pe lângă faptul că înduram învinuirile familiei mele, trebuia să mai
îndur și zvonurile și bârfa sătenilor. Înfruntând toate acestea, mă simțeam foarte
nefericită, din punct de vedere spiritual mă simțeam slabă și neajutorată și eram cu
moralul la pământ în fiecare zi. Simțeam că, după pierderea vieții bisericești,
nemaiputând citi cuvântul lui Dumnezeu și nemaiavând posibilitatea de a-mi vedea
frații și surorile, simplul fapt că trăiam era o suferință, pentru că îmi pierdusem toată
bucuria de a trăi. Mă gândeam cum în trecut, când mă simțeam nefericită și slabă,
cuvintele lui Dumnezeu mă alinau întotdeauna, frații și surorile mă susțineau cu
răbdare și, după ce înțelegeam voia lui Dumnezeu, mă simțeam imediat liniștită și
eliberată, iar moralul mi se ridica din nou. Dar acum, din cauza persecuției și
supravegherii poliției, pierdusem dreptul de a citi cuvântul lui Dumnezeu și nici măcar
nu mai puteam să îmi văd frații și surorile. Fiecare zi era o luptă lungă, amară și
văzând cum trăiam fără să mă simt vie, ca și cum aș fi fost moartă și având în vedere
cât de plină de viață fusesem în trecut când trăiam în prezența lui Dumnezeu în
biserică, mă simțeam îndurerată și tristă. Și când mă gândeam cum propria mea
familie fusese păcălită și înșelată de guvernul PCC, cum nu mă înțelegeau și cum
fuseseră de acord cu guvernul PCC ca să-mi restricționeze libertatea, îmi simțeam
inima și mai frântă. Dar chiar și când simțeam că nu mai am încotro să o apuc, mă
rugam mereu lui Dumnezeu și Îl imploram să îmi deschidă o cale: „O, Dumnezeule!
Acum, nu pot citi cuvântul Tău și nici nu pot trăi viața bisericească, iar această viață
este mai mult decât pot îndura. O, Dumnezeule! Familia mea a fost înșelată de către
guvernul PCC și încearcă din toate puterile să mă împiedice să cred în Tine. Te rog,
ajută-mă, permite-mi să mărturisesc faptele Tale și să îi împiedic să mai fie înșelați
și folosiți de Satana. O, Dumnezeule! Doresc să Îți încredințez familia mea și Te rog
să îmi arăți o cale de scăpare.”
Slavă lui Dumnezeu, cu adevărat El mi-a auzit rugăciunile. Ceva mai târziu, într-
o seară am leșinat deodată în fața patului. Soțul meu s-a speriat din cale-afară și nu
știa ce să facă, așadar fiul meu a chemat rapid serviciul de urgență. Când primul
spital care a răspuns a auzit că pacientul era o femeie în vârstă care era grav bolnavă,

72
au refuzat să mă accepte. Fiul meu a sunat la linia de urgență a altui spital și doctorul
a zis că nu aveam multe șanse să îmi recapăt cunoștința, că nu avea niciun rost să
se facă ceva pentru a mă salva și că familia mea trebuia să se pregătească pentru
ce era mai rău. Dar fiul meu a refuzat să renunțe și i-a implorat până când nu au avut
de ales decât să cedeze și să mă ducă la spital. Cu toate acestea, chiar și după
procedurile de salvare în caz de urgență, am rămas fără cunoștință. Medicii nu
puteau face nimic și familia mea era sigură că nu voi supraviețui. Totuși, pentru
Dumnezeu, nimic nu este imposibil, pentru că atunci s-a petrecut un miracol! După
ce am fost într-o comă severă timp de 18 ore, mi-am recăpătat încet-încet cunoștința.
Toți cei prezenți erau uluiți. Când am deschis ochii și am văzut doctorii, am crezut că
mă uitam la îngeri. I-am întrebat unde eram, iar unul dintre ei mi-a spus că eram la
spital și în timp ce îmi verificau în grabă semnele vitale, tot mormăiau: „Este un
adevărat miracol….” Nu peste mult timp, m-am ridicat în capul oaselor și am simțit
că îmi era foarte foame. Infirmiera m-a hrănit și, după ce am terminat de mâncat, m-
am simțit plină de energie și de putere. Am știut că aceasta era una din faptele
miraculoase ale lui Dumnezeu Atotputernic, că Dumnezeu îmi auzise rugăciunile și
îmi deschisese o cale de urmat. În timp ce stăteam în pat, nu m-am putut abține să
cânt spre a-L slăvi pe Dumnezeu. Medicul surprins nu s-a putut abține să nu mă
întrebe: „Doamnă, cine este acest Dumnezeu în care credeți?” Am spus: „Cred în
singurul Dumnezeu adevărat care a creat toate lucrurile în Cer și pe pământ –
Dumnezeu Atotputernic!” Doctorul a reacționat privindu-mă șocat și familia mea s-a
uitat la mine surprinsă și încântată pe când mă privea cântând. După ce am ieșit din
spital, am mers acasă și unul câte unul vecinii au venit să mă vadă, spunând: „Este
uimitor! Toți doctorii au spus că nu mai era nicio speranță pentru tine, dar în realitate
tu te-ai trezit. Este un miracol!” L-am mărturisit pe Dumnezeu față de ei, spunând că
Dumnezeu mă salvase tocmai grație marii Lui puteri, că fără Dumnezeu aș fi moartă
acum și că Dumnezeu a fost Cel care îmi dăduse o a doua șansă la viață. Le-am
spus că toată omenirea a fost creată de Dumnezeu, că viața este dată de Dumnezeu,
că Dumnezeu ne administrează și ne conduce viețile și că oamenii nu se pot întoarce
de la îndrumarea lui Dumnezeu, pentru că a-I întoarce spatele lui Dumnezeu
înseamnă moarte. După această experiență, familia mea nu s-a mai opus credinței
mele în Dumnezeu, iar Dumnezeu mi-a mai acordat o binecuvântare neașteptată: și

73
soțul meu a acceptat starea actuală a lucrării lui Dumnezeu. După aceea, soțul meu
a mers deseori cu mine la adunări pentru a avea părtășie și m-am simțit incredibil de
fericită, liniștită și în siguranță. Apoi am petrecut fiecare zi trăind cu bucurie, pentru
că văzusem cu adevărat atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu și I-am
mulțumit și L-am slăvit pe Dumnezeu din adâncul inimii!
Prin experiența mea, am ajuns într-adevăr să apreciez că orice face Dumnezeu
unui om, o face din iubire. În spatele faptului că i-a permis Satanei să mă persecute
se ascundeau bunele intenții ale lui Dumnezeu. Guvernul PCC a vrut să utilizeze
arestarea și persecuția mea pentru a mă face să mă feresc de Dumnezeu și să-L
trădez, dar nu avea habar că înțelepciunea lui Dumnezeu se exercită prin șiretlicurile
Satanei. Oprimarea de către guvernul PCC nu numai că nu a reușit să mă facă să
mă feresc de Dumnezeu sau să-L trădez, ci în schimb mi-a permis să văd clar esența
rea a guvernului PCC de a se opune lui Dumnezeu și de a acționa împotriva Cerului
și a consolidat și mai mult certitudinea mea cu privire la cuvântul lui Dumnezeu
Atotputernic care este adevărul, calea și viața! Mi-a permis de asemenea să văd
marea putere a lui Dumnezeu și faptele Sale miraculoase, întărindu-mi dragostea și
credința față de Dumnezeu. Exact cum spun cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic:
„În planul Meu, Satana a pândit mereu la fiecare pas și, ca termen de comparație
al înțelepciunii Mele, a încercat întotdeauna să găsească mijloace de a Îmi
întrerupe planul inițial. Dar puteam Eu să cedez în fața schemelor sale
înșelătoare? Toate din cer și de pe pământ Îmi slujesc – uneltirile înșelătoare
ale Satanei ar putea face altfel? Aceasta este exact răscrucea înțelepciunii Mele,
este exact ceea ce este minunat în privința faptelor Mele și este principiul prin
care întregul Meu plan de gestionare (planul mântuirii) este îndeplinit”
(„Capitolul 8” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată
în trup). Cu cât guvernul PCC se împotrivește mai frenetic lui Dumnezeu și îi
persecută pe aleșii lui Dumnezeu, cu atât putem discerne mai bine și ne putem
lepăda de el și cu atât mai mult putem înțelege adevărul și cunoaște înțelepciunea
lui Dumnezeu și faptele Sale miraculoase. Credința noastră în a-L urma pe
Dumnezeu crește de asemenea și noi devenim din ce în ce mai capabili să aducem
o mărturie răsunătoare întru Dumnezeu. Prin trăirea persecuției guvernului PCC, am
văzut clar că, în lucrarea lui Dumnezeu, Satana acționează doar ca un contrast și

74
este un obiect care Îl slujește pe Dumnezeu, iar eu am ajuns de asemenea să cunosc
mai clar dorința cea mai sinceră a lui Dumnezeu de a mântui omenirea. Pe viitor,
orice greutăți sau obstacole aș întâmpina, doresc să îmi îndeplinesc îndatoririle cât
pot de bine și să îmi săvârșesc partea mea pentru a-I face voia lui Dumnezeu.

6. În urma suferințelor, dragostea mea pentru

Dumnezeu este și mai puternică
de Zhou Rui, provincia Jiangxi

Mă numesc Zhou Rui și sunt un creștin din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic.
De când am început să înțeleg lucrurile, mi-am văzut părinții lucrând din greu la câmp
de dimineața până seara ca să își câștige existența. În ciuda eforturilor lor importante,
abia câștigau vreun ban în fiecare an, așadar familia noastră a trăit întotdeauna într-
o mare sărăcie. Ori de câte ori îi vedeam pe acei oameni cu putere și influență care
trăiau destul de comod fără să fie nevoiți să muncească din greu, îi invidiam, așa că
am luat o hotărâre fermă: când voi crește, cu siguranță voi avea succes într-o carieră
sau voi ocupa o poziție în guvern ca să-mi scot familia din sărăcie și lipsuri, astfel
încât și părinții mei să poată trăi viața bogaților. Cu toate că m-am luptat mulți ani
pentru acest ideal, totuși nu am reușit să obțin ce-mi doream; am continuat să trăiesc
în sărăcie. Deseori oftam îngrijorat din cauză că nu aveam rezultate pe măsura
muncii mele și, treptat, mi-am pierdut încrederea în viață. Tocmai când am început
să mă descurajez și să disper, mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe
urmă s-a pogorât asupra mea. Din cuvintele Lui am înțeles câteva adevăruri și am
ajuns să aflu cauza principală a suferinței umane în lume. Am înțeles și cum trebuiau
oamenii să trăiască pentru a duce o viață plină de înțeles și care merită trăită. De
atunci, deși fusesem confuz și neajutorat, mi-am găsit direcția în viață. Lăsând în
urmă depresia și descurajarea, am simțit o nouă vitalitate și un nou rost în viață și
am văzut speranța vieții. Apoi, pentru ca aceia care încă trăiau în suferință și
neajutorare să poată obține și ei această mântuire extrem de rară, am început să
merg din loc în loc, predicând energic mântuirea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.

75
Totuși, nu m-am așteptat ca în procesul de răspândire a Evangheliei să fiu prins de
două ori de guvernul chinez și să îndur torturi inumane și brutale… În acest puț
întunecat al monstruozităților, Dumnezeu Atotputernic nu m-a părăsit niciodată;
cuvintele Lui mi-au dat credință și putere, conducându-mă de nenumărate ori spre
victorie împotriva forțelor întunecate ale Satanei și întărindu-mi dragostea pentru El.
Era o zi de iunie din 2003; cu încă doi dintre frații mei, plecasem într-un sat ca
să răspândim Evanghelia, când am fost reclamați de o persoană haină. Cinci sau
șase polițiști în trei mașini de poliție au venit în viteză spre noi și ne-au încătușat fără
să ne adreseze nicio întrebare. Împingându-ne și lovindu-ne cu picioarele, ne-au
forțat să urcăm în mașini și ne-au dus la Biroul Securității Publice. În mașină nu am
simțit nicio frică. Întotdeauna am crezut că scopul răspândirii Evangheliei era să le
aducem oamenilor mântuire, așadar nu făcusem nimic greșit; odată ajunși la Biroul
de Securitate Publică, aveam să explic situația, iar poliția urma să ne elibereze.
Totuși, de unde să fi știut că polițiștii guvernului chinez erau mai cruzi și mai sălbatici
decât orice huligani sau tirani diabolici. După ce am sosit la BSP, poliția nu ne-a dat
nici măcar șansa să explicăm înainte să ne separe și să ne interogheze individual.
Imediat ce am intrat în camera de interogatoriu, un polițist a strigat la mine: „Politica
Partidului Comunist este «Indulgență pentru cei care mărturisesc și severitate pentru
cei care se împotrivesc». Știi asta?” După aceasta, el mi-a cerut informațiile
personale. Văzând că răspunsul meu nu l-a mulțumit, un alt polițist a venit lângă mine
și a mormăit: „Hmm. Nu cooperezi. Va trebui să îți dăm o lecție ca să vezi dacă te va
face să spui adevărul.” Apoi, a fluturat o mână și a spus: „Aduceți câteva cărămizi ca
să îl putem pedepsi!” De îndată ce a spus asta, doi polițiști s-au apropiat, mi-au luat
o mână și mi-au smucit-o deasupra umărului, răsucind-o la spate în timp ce mi-au
ridicat-o pe cealaltă, iar apoi le-au încătușat pe amândouă. Am simțit imediat o durere
insuportabilă, de parcă brațele mele ar fi fost pe cale să se rupă. Cum ar fi putut o
persoană atât de slabă ca mine să suporte un asemenea chin? O clipă mai târziu,
m-am prăbușit la pământ. Văzând asta, polițistul rău a tras cătușele brusc în sus și a
pus două cărămizi între mâinile și spatele meu. O durere bruscă și acută mi-a
străbătut inima, ca și când mii de furnici mi-ar fi ros oasele. Agonizând, mi-am folosit
toată forța rămasă ca să Îl implor pe Dumnezeu: „Dumnezeu Atotputernic, salvează-
mă. Dumnezeu Atotputernic, salvează-mă…” Deși acceptasem mântuirea lui

76
Dumnezeu din zilele de pe urmă de doar aproximativ trei luni, nu eram încă înzestrat
cu multe dintre cuvintele Lui și înțelegeam numai câteva adevăruri, cu toate acestea,
când m-am rugat continuu, Dumnezeu mi-a dat credința și puterea și a sădit o
convingere fermă în mine: trebuie să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu; nu trebuie
să mă predau Satanei! În consecință, am scrâșnit din dinți și am refuzat categoric să
mai spun ceva. Agitați și exasperați, polițiștii cei răi au încercat un alt plan răutăcios
în efortul lor de a mă subjuga: au pus două cărămizi pe podea și m-au forțat să
îngenunchez pe ele; în același timp, au tras cu putere de cătușele mele. Brațele m-
au durut imediat atât de tare încât am crezut că sunt rupte. M-am forțat să
îngenunchez acolo câteva minute înainte să cad iar nemișcat pe podea, după care
polițiștii m-au ridicat violent de cătușe și m-au forțat să îngenunchez în continuare.
M-au torturat astfel de nenumărate ori. Era mijlocul verii, deci agonizam și îmi era
cald; picăturile de transpirație îmi curgeau în continuu pe față. Îmi era atât de greu
să rezist încât aveam probleme cu respirația și aproape am leșinat. Chiar și așa,
grupul acesta de polițiști răi doar s-au bucurat de suferința mea. „Te simți bine?”, a
spus unul dintre ei. „Dacă refuzi în continuare să vorbești, avem mult mai multe
moduri prin care să ne ocupăm de tine!” Văzând că nu răspundeam, au fumegat de
frustrare și au spus: „Deci nu te-ai săturat? Din nou!”… După două sau trei ore de
astfel de chin, mă durea totul din cap până în picioare și nu mai aveam nicio putere.
Am căzut pe podea și nu m-am putut mișca și chiar mi-am pierdut tot controlul asupra
vezicii și al intestinelor. Confruntat cu tortura sălbatică a acestor polițiști răi, m-am
urât cu adevărat pentru că fusesem atât de orb și ignorant; ca un naiv, presupusesem
că BSP-ul ar fi fost un loc rezonabil și că polițiștii ar fi susținut dreptatea și m-ar fi
eliberat. Nu m-am așteptat niciodată să fie atât de răi și de cruzi încât să încerce să
smulgă o mărturisire prin tortură, fără nicio dovadă, torturându-mă până aproape de
moarte. Ei chiar sunt de o răutate extremă! Am zăcut pe podea ca și când aș fi fost
rupt în bucăți și nu m-aș fi putut mișca nici dacă aș fi vrut să o fac. Nu știam cum
plănuiau să mă mai tortureze, nici cât mai puteam rezista. În suferința și neajutorarea
mea, tot ce am putut să fac a fost să Îl implor în continuu pe Dumnezeu să îmi dea
putere ca să pot suporta în continuare. Dumnezeu mi-a auzit rugăciunile și S-a
milostivit de mine, făcându-mă să îmi amintesc una dintre cuvântările Lui: „Acum
este un moment decisiv. Asigurați-vă că nu sunteți demoralizați sau

77
descurajați. Trebuie să așteptați cu nerăbdare în toate […]. Atâta timp cât îți
rămâne o suflare, perseverează până la sfârșitul sfârșitului; numai acest lucru
va fi vrednic de laudă” („Capitolul 20” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o enormă credință și
putere. Erau atât de adevărate! De vreme ce mergeam pe calea luminii și a dreptății,
ar trebui să am credință și să continuu; chiar dacă s-ar fi ajuns până la ultima mea
suflare, tot trebuia să perseverez până la sfârșit! Cuvintele lui Dumnezeu vibrau cu
forța vieții, ele mi-au permis să am credința și curajul să lupt cu acești demoni răi
până la sfârșit, iar eu mi-am recăpătat lent și o parte din forța fizică. După aceea,
polițistul cel rău a continuat să mă interogheze și să mă calce fără milă pe picioare
până când mi le-a zdrobit și mutilat. Cu toate acestea, nu am mai simțit durere. Am
știut că lucrul acesta se datora minunatelor fapte ale lui Dumnezeu; milostivindu-Se
de mine și arătând grijă față de slăbiciunea mea, El îmi alinase suferința. Mai târziu,
polițiștii răutăcioși ne-au reținut sub acuzația de „tulburare a liniștii publice”. În acea
seară, ne-au încătușat pe fiecare de câte un bloc de beton de 150 sau 180 de
kilograme, de care am rămas înlănțuiți până în seara următoare, când ne-au
transportat din nou la casa de detenție locală.
Intrarea în casa de detenție era ca o coborâre într-un fel de iad. Ofițerii
corecționali m-au forțat să înșir becuri colorate. La început, am fost pus să înșir șase
mii pe zi, dar, după aceea, numărul a crescut în fiecare zi până ce, în cele din urmă,
a ajuns la douăsprezece mii. Ca urmare a acestui volum excesiv de muncă zilnică,
mi-am tocit degetele până la os, totuși, n-am fost capabil să-mi termin sarcina. Nu
am avut de ales decât să continuu să le înșir toată noaptea. Uneori, chiar nu mai
puteam suporta și voiam să dorm, dar, de îndată ce mă vedeau, mă băteau cu
sălbăticie. Ofițerii corecționali îi instigau chiar și pe golanii din închisoare spunând cu
voce tare: „Dacă deținuții ăștia nu pot să-și termine treaba sau să o facă bine, ar
trebui să le faceți câteva injecții cu <<penicilină>>.” Prin „injecția cu penicilină”, se
refereau la lovirea unui deținut cu genunchiul în vintre, dându-i puternic cu cotul în
mijlocul spatelui când era aplecat de durere, iar apoi călcându-l cu călcâiul pe laba
piciorului. Uneori, această metodă haină putea să facă o persoană să leșine pe loc
și chiar să rămână infirmă toată viața. În închisoarea asta diabolică, am muncit din
greu în fiecare zi, și tot a trebuit să suport bătăile crunte. Pe deasupra, cele trei mese

78
care ni se dădeau zilnic nu erau bune nici măcar pentru câini sau porci: felurile de
mâncare erau pregătite din frunze de ridiche necondimentate și varză-palmă (care
adesea era amestecată cu frunze și rădăcini putrede, nisip și noroi), și cu aproximativ
150 de grame de orez și o cană de apă care fusese folosită la spălatul orezului. Cât
era ziua de lungă, eram atât de flămând încât stomacul îmi ghiorăia constant. Într-un
astfel de mediu, mă puteam baza doar pe Dumnezeu Atotputernic; ori de câte ori
luam bătaie, mă rugam imediat, implorându-L pe Dumnezeu să îmi dea credință și
putere astfel încât să pot birui ispitele Satanei. După mai mult de douăzeci de zile de
bătăi și chinuri, trupul îmi slăbise atât de mult încât era de nerecunoscut: nu mai
aveam forță în brațe și picioare, nu mai puteam sta în picioare și nu mai aveam putere
nici măcar să-mi întind brațele. Cu toate acestea, gardienii perverși nu au fost doar
indiferenți la starea mea, ba chiar și-au însușit ilegal și cele câteva sute de yuani
trimiși de familia mea. Cu trecerea timpului, starea mea fizică s-a înrăutățit tot mai
mult; am devenit atât de slab încât nu m-am putut abține să nu mă plâng în sinea
mea: „De ce în țara asta o persoană care crede în Dumnezeu trebuie să fie supusă
la o asemenea suferință? Motivul pentru care răspândesc Evanghelia nu este cel de
a-i aduce pe oameni înaintea lui Dumnezeu ca să primească mântuirea Lui? Și nici
măcar nu am comis vreo infracțiune…” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât
era mai greu de suportat și cu atât mai mult m-am simțit nedreptățit. Tot ce-am putut
să fac a fost să mă rog continuu la Dumnezeu și să Îl implor să Se milostivească de
mine și să mă salveze. În toiul suferinței și al neajutorării mele, Dumnezeu m-a
călăuzit să îmi amintesc un imn din cuvântările Lui: „2 Poate că vă amintiți cu toții
aceste cuvinte: «Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în
noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie.» Aceste cuvinte
sunt ceea ce va împlini Dumnezeu în zilele de pe urmă. Căci ele se vor împlini
asupra celor chinuiți cu cruzime de marele balaur roșu, în țara unde el stă.
Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu;
prin urmare, cei din această țară care cred în Dumnezeu sunt supuși umilinței
și persecuției. De aceea aceste cuvinte vor deveni realitate în grupul vostru de
oameni. 3 Este foarte greu pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în
țara marelui balaur roșu, dar prin astfel de dificultăți Dumnezeu împlinește o
etapă a lucrării Sale pentru a-Și manifesta înțelepciunea și faptele minunate.

79
Dumnezeu folosește această oportunitate pentru a face compleți oamenii din
acest grup. Din cauza suferinței oamenilor, a calibrului și a firii satanice a
oamenilor din această țară necurată, Dumnezeu Își face lucrarea de purificare
și de cucerire astfel încât El să poată obține slavă din aceasta și să îi câștige
pe cei care stau mărturie faptelor Lui. Aceasta este însemnătatea deplină a
tuturor sacrificiilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru grupul acesta de
oameni” („Voi sunteți cei care veți primi moștenirea lui Dumnezeu” din Urmați Mielul
și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit multă alinare și încurajare
și mi-au permis să Îi înțeleg voia. Din cauză că noi credem în Dumnezeu într-o țară
atee, suntem predestinați să suportăm constrângerile și persecuțiile Satanei; totuși,
să fim supuși acestui chin este permis de Dumnezeu – prin urmare, o astfel de
suferință are valoare și semnificație. Exact prin aceste persecuții și suferințe sădește
Dumnezeu adevărul în noi, pregătindu-ne astfel să avem făgăduința Lui. Această
„suferință” este binecuvântarea lui Dumnezeu, iar a reuși să rămân loial lui
Dumnezeu prin această suferință este o mărturie a izbândei lui Dumnezeu asupra
Satanei și, în plus, este o dovadă convingătoare că am fost câștigat de Dumnezeu.
„Astăzi”, mi-am spus, „deoarece Îl urmez pe Dumnezeu, sunt atât de persecutat de
demonii din Partidul Comunist Chinez, iar acesta este modul prin care Dumnezeu îmi
oferă o favoare specială, așadar, corect ar fi să mă supun orchestrării lui Dumnezeu,
să o înfrunt bucuros și să o accept cu o pace interioară de neclintit.” Mi-am amintit
de o altă cuvântare a lui Dumnezeu, rostită în Epoca Harului: „Ferice de cei
persecutaţi din pricina dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!” (Matei 5:10).
În acel moment, am avut și mai multă credință și putere: indiferent cum ar fi putut să
mă tortureze Satana și demonii lui, eram hotărât să nu le cedez și am jurat că voi
mărturisi ferm și Îl voi mulțumi pe Dumnezeu! Înzestrate cu autoritate și putere,
cuvintele lui Dumnezeu alungaseră descurajarea și neajutorarea pe care le simțisem
în sinea mea și alinaseră dezastruoasa suferință fizică la care fusesem supus. Ele
mi-au permis să văd lumina în întuneric, iar spiritul meu a devenit mai puternic și mai
neînduplecat.
Mai târziu, în ciuda faptului că nu avea nicio dovadă, guvernul chinez m-a
condamnat la un an de reeducare prin muncă. Când poliția m-a transportat în lagărul
de muncă, gardienii acelei închisori au văzut că eram doar piele și os și abia dacă

80
mai semănam cu un om. Speriați că voi muri, nu au îndrăznit să mă accepte, așa că
polițiștii nu au avut de ales decât să mă ducă înapoi la casa de detenție. Până atunci,
polițiștii cei răi mă torturaseră până în punctul în care nu am mai putut să mănânc;
totuși, nu doar că nu mi-au dat niciun tratament medical, dar au spus chiar că mă
prefac. Când au văzut că nu mai pot să înghit mâncarea, au pus pe cineva să îmi
deschidă gura și să mi-o toarne forțat pe gât. Când au văzut că am probleme cu
înghițitul, m-au bătut. Am fost hrănit cu forța și bătut ca o păpușă de cârpă de trei ori.
După ce au văzut că nu mai puteau să-mi toarne pe gât niciun strop de mâncare, nu
au avut de ales decât să mă ducă la spital. Examinările au arătat că venele mi se
întăriseră; sângele se transformase într-o pastă neagră și nu circula corespunzător.
Doctorul a spus: „Dacă omul acesta mai este reținut, cu siguranță va muri.” Cu toate
acestea, poliția rea și odioasă tot nu m-a eliberat. Mai târziu, cu viața atârnându-mi
de un fir, ceilalți deținuți au spus că nu mai aveam nicio speranță și că eram pe
moarte. Atunci eram în agonie; simțeam că, fiind atât de tânăr și acceptând doar
recent lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, mai erau multe lucruri de care
să mă bucur, iar eu nu văzusem ziua slavei lui Dumnezeu. Chiar nu mă resemnasem
să fiu torturat până la moarte de către guvernul chinez. Disprețuiam cu adevărat
această haită de polițiști răi și cu inimă de piatră și uram și mai mult regimul satanic,
pervers, viclean și sfidător al Cerului care era guvernul chinez. Era ceea ce mă
privase de libertatea de a-L urma pe adevăratul Dumnezeu și ceea ce mă adusese
în pragul morții și nu avea să-mi permită să Îl venerez pe adevăratul Dumnezeu.
Partidul Comunist se împotrivește frenetic lui Dumnezeu, îi persecută fără milă pe
creștini și vrea să-i extermine pe toți cei care cred în Dumnezeu și să transforme
China într-o regiune lipsită de Dumnezeu. Acest demon viclean, Satana, este într-
adevăr dușmanul care se împotrivește ireconciabil lui Dumnezeu și, în plus, este
dușmanul pe care nu îl pot ierta niciodată. Am jurat că și dacă aș fi fost torturat până
la moarte în acea zi, nu voi face compromisuri și nu îi voi ceda Satanei! În suferința
și indignarea mea, mi-am amintit ceva ce spusese Dumnezeu: „Mii de ani de ură
sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar
putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I
complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite
să stârnească atâtea necazuri câte are el chef! Acum este timpul: omul și-a

81
adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț
pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a
permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și
greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol
bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). După ce
m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, am văzut și mai clar chipul demonic și rău al
guvernului chinez și am recunoscut că, în acea clipă, înfruntam o luptă spirituală între
viață și moarte, între bine și rău. Țelul guvernului chinez de a mă distruge astfel era
să mă forțeze să mă lepăd de Dumnezeu și să Îl trădez, dar Dumnezeu îmi amintise
și mă încurajase să fiu puternic, să scap de influența pe care o avea moartea asupra
mea și să mărturisesc victorios pentru Dumnezeu. Nu mă puteam retrage în
negativitate; trebuia să cooperez cu sârguință cu Dumnezeu și să mă supun
orchestrărilor și rânduielilor Lui. La fel ca Petru, trebuia să mă supun morții și, în
ultimele mele clipe de viață, să mărturisesc ferm și răsunător pentru Dumnezeu și să
Îi alin inima. Viața mea era în mâinile lui Dumnezeu și, chiar dacă Satana ar fi putut
să-mi rănească și să-mi măcelărească trupul fizic, nu putea să-mi distrugă sufletul,
ca să nu mai spun de a face vreun lucru care să-mi îngreuneze hotărârea de a crede
în Dumnezeu și de a urmări adevărul. Dacă supraviețuiam sau nu în acea zi, singura
mea dorință era să îmi încredințez viața lui Dumnezeu și să accept orchestrările Lui;
chiar dacă aș fi fost ucis în bătaie, cu siguranță nu aș fi cedat Satanei! Când am
devenit dispus să îmi sacrific viața și am hotărât să mărturisesc ferm pentru
Dumnezeu, El a deschis o cale de scăpare pentru mine îndemnându-i pe ceilalți
deținuți să mă hrănească. Când s-a întâmplat asta, am fost plin de entuziasm; în
adâncul inimii mele, am știut că Dumnezeu era lângă mine și că-mi fusese mereu
alături. În tot acest timp, mă supraveghease și mă protejase, fiind plin de compasiune
pentru slăbiciunile mele și aranjând cu atenție totul pentru mine. În acel bârlog
întunecat de demoni, deși trupul îmi fusese distrus, în inima mea nu mai simțeam
atât de multă durere și nefericire. După aceea, polițiștii cei răi m-au reținut încă
cincisprezece zile, dar, văzând că viața mea atârna de un fir de păr și că puteam
muri oricând, până la urmă nu au avut de ales decât să mă elibereze. La început,
cântăream mai mult de cincizeci de kilograme, dar, în timpul celor aproape două luni
în care am fost închis, fusesem chinuit până ce-am ajuns doar piele și os, cântărind

82
doar douăzeci și cinci sau treizeci de kilograme, supraviețuirea mea fiind nesigură.
Chiar și așa, această haită de monștri tot a vrut să-mi dea o amendă de zece mii de
yuani. Până la urmă, văzând că familia mea chiar nu putea să adune o sumă atât de
mare de bani, au cerut șase sute de yuani ca să îmi achite costurile alimentelor și m-
au eliberat doar după ce suma a fost plătită.
Suferind tortura inumană și tratamentul crud din partea guvernului chinez, am
rămas cu impresia că abia scăpasem de porțile iadului. Faptul că reușisem să scap
cu viață se datora întru totul grijii și protecției lui Dumnezeu; Dumnezeu îmi arăta
marea Lui mântuire. Mulțumită iubirii lui Dumnezeu, m-am simțit de două ori mai
emoționat și am căpătat o și mai mare apreciere pentru însemnătatea cuvintelor lui
Dumnezeu. După aceea, am citit cu aviditate cuvântările Lui zilnic și m-am rugat des
lui Dumnezeu. Treptat, am înțeles din ce în ce mai mult lucrarea pe care o făcea
Dumnezeu ca să mântuiască omenirea în zilele de pe urmă. După un timp, fiind în
grija lui Dumnezeu, corpul meu și-a revenit treptat, iar eu am început din nou să
răspândesc Evanghelia și să mărturisesc ferm pentru lucrarea lui Dumnezeu din
zilele de pe urmă. Cu toate acestea, câtă vreme regimul satanic rămâne în vigoare,
nu va înceta să încerce să întrerupă și să distrugă lucrarea lui Dumnezeu. Mai târziu,
am fost din nou supus urmăririi frenetice și arestului de către poliția guvernului chinez.
Într-o zi de noiembrie din 2004, vântul iernii sufla foarte rece, iar aerul era plin
de fulgi mari de nea. În timp ce răspândeam Evanghelia, eu și câțiva dintre frații și
surorile mele am fost urmăriți în secret de poliția PCC. La ora opt în acea seară, eram
în mijlocul unei întruniri, când am auzit brusc o rafală de bătăi rapide în ușă și strigăte:
„Deschideți! Deschideți ușa! Suntem de la Biroul de Securitate Publică! Dacă nu
deschideți imediat ușa asta, o vom dărâma!…” Fără să mai avem timp de gândire,
am ascuns repede playerele VCD, cărțile și alte materiale. O clipă mai târziu, cinci
sau șase polițiști au dat buzna pe ușă, intrând ca un grup de bandiți sau tâlhari. Unul
dintre ei a strigat: „Nu mișcă nimeni! Puneți mâinile pe cap și așezați-vă pe vine lângă
perete!” Imediat, câțiva polițiști au intrat repede în fiecare cameră și au întors pe dos
toată casa. Au confiscat patru playere portabile VCD și niște cărți despre credința în
Dumnezeu. Imediat după aceea, ne-au băgat cu forța în mașinile poliției și ne-au dus
la secția locală de poliție. Pe drum, scenele repetate de tortură îngrozitoare la care
am fost supus de către polițiștii cei răi cu un an înainte mi-au trecut prin minte, iar eu

83
inevitabil m-am simțit cam neliniștit, neștiind ce-ar mai fi putut să-mi facă de data asta
polițiștii diabolici. De teamă că nu voi putea suporta cruzimea lor și că s-ar putea să
ajung să fac ceva care să Îl trădeze pe Dumnezeu, m-am rugat sincer Lui, în tăcere.
Deodată, mi-am amintit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu pe care le citisem în
timpul unei adunări din urmă cu câteva zile: „Sunt plin de speranță pentru frații
Mei și surorile Mele și cred că nu sunteți abătuți sau descurajați și, indiferent
de ceea ce face Dumnezeu, voi sunteți ca un vas de foc – nu sunteți niciodată
căldicei și puteți persista până la sfârșit, până când lucrarea lui Dumnezeu este
descoperită în întregime […]” („Calea … (8)” din Cuvântul Se arată în trup). „Fie
ca toți să facem acest legământ în prezența Lui Dumnezeu: «Să lucrăm în
deplină armonie! Devotament până la capăt! Niciodată despărțiți, întotdeauna
împreună!» Fie ca frații și surorile Mele să ia această hotărâre în fața lui
Dumnezeu pentru ca inimile noastre să nu se rătăcească și voințele noastre să
fie statornice!” („Calea … (5)” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu m-au impresionat profund. M-am gândit cum Dumnezeu Se pogorâse din
cer pe pământ și suportase atât de multe încercări și suferințe în lucrarea Lui de a
aduce omenirii mântuirea. Este speranța Lui că oamenii Îi vor rămâne loiali, fără să
se abată, până la sfârșit, indiferent cât de grele sunt împrejurările lor. Ca unul ales
de Dumnezeu și care se bucurase de proviziile cuvântărilor Sale, eram dator să mă
ofer în totalitate Lui. „Indiferent cât de mult aș suferi sau aș fi chinuit”, m-am gândit
eu, „inima mea trebuie să rămână plină de credință; sentimentele mele față de
Dumnezeu nu trebuie să se schimbe, iar voința mea nu trebuie să șovăie. Trebuie
să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu și nu trebuie în niciun caz să cedez sau să
mă supun Satanei. Mai mult decât atât, nu trebuie să Îl trădez pe Dumnezeu doar ca
să pot continua să duc o existență neînsemnată și rușinoasă. Dumnezeu este Cel de
care depind și, mai mult de atât, El este sprijinul meu ferm. Cât timp cooperez cu
adevărat cu Dumnezeu, El cu siguranță mă va conduce spre victorie împotriva
Satanei.” Prin urmare, am decis în liniște înaintea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule!
Chiar dacă trebuie să îmi sacrific viața, voi mărturisi ferm pentru Tine. Indiferent ce
fel de suferințe suport, voi fi credincios adevăratei căi. Refuz categoric să îi cedez
Satanei!” Înviorat de cuvintele lui Dumnezeu, credința mea a înflorit de o sută de ori,
iar eu am găsit credința și hotărârea de a sacrifica totul ca să fiu martor pentru

84
Dumnezeu.
Imediat ce am ajuns la secția de poliție, polițiștii s-au grăbit să se încălzească
lângă sobă. Toți s-au uitat urât la mine și, cu frunți încruntate și ochi arzători, m-au
interogat cu voci aspre: „Începe să vorbești! Cum te cheamă? Câtor oameni le-ai
răspândit Evanghelia? Cu cine ai ținut legătura? Cine este conducătorul bisericii tale?”
Văzând că eram hotărât să rămân tăcut, unul dintre polițiștii cei răi și-a dezvăluit
natura brutală apropiindu-se repede și apucându-mă violent de gât. Apoi m-a izbit cu
capul de perete, de nenumărate ori, până ce am amețit și urechile îmi țiuiau. După
aceea, și-a ridicat pumnul și m-a lovit în față și cap cu ferocitate, strigând: „Tu ești
nenorocitul de conducător, nu-i așa? Vorbește! Dacă nu o faci, am să te atârn de
acoperișul clădirii și am să te las să mori înghețat!” Polițiștii cei răi m-au bătut crunt
o jumătate de oră sau mai mult, până ce-am văzut stele și mi-a curs sânge din nas.
Văzând că nu puteau să obțină răspunsurile pe care le voiau, m-au dus la BSP. Pe
drum, m-am gândit la bătaia cruntă pe care tocmai o încasasem de la polițiștii cei răi
și, involuntar, m-a străbătut un val de frică. M-am gândit în sinea mea: „Dacă au fost
atât de duri imediat după ce am ajuns la secția de poliție, atunci la ce lucruri pline de
cruzime va apela poliția de la BSP ca să mă tortureze? Lucrurile par rele pentru mine.
S-ar putea ca de data asta să nu mai scap cu viață…” Cât m-am gândit la asta, inima
mi s-a umplut de un sentiment de disperare și o tristețe de nedescris. În agonia și
neajutorarea mea, mi-am amintit deodată cum Dumnezeu îmi permisese să
supraviețuiesc în mod miraculos anul trecut, când poliția rea mă torturase aproape
până la moarte. Imediat m-am înseninat și am gândit: „Dacă trăiesc sau mor depinde
de Dumnezeu, nu-i așa? Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu poate reuși să
mă ucidă, indiferent ce încearcă. Am văzut faptele minunate ale lui Dumnezeu în
trecut, așadar, cum de-am putut să uit? Cum de-am putut să fiu atât de lipsit de
credință?” În acel moment, am văzut că statura mea era încă prea imatură –
confruntat cu încercarea morții iminente, eram încă incapabil să stau lângă
Dumnezeu. Nu am putut decât să îmi amintesc una dintre cuvântările lui Dumnezeu:
„Să trăiești în mintea ta înseamnă să fii luat de Satana, iar aceasta este o
fundătură. Este foarte simplu acum: privește spre Mine cu inima, iar duhul tău
va deveni imediat puternic, vei avea o cale de a practica și îți voi îndruma
fiecare pas. Cuvântul Meu îți va fi dezvăluit în orice moment și în toate locurile.

85
Indiferent unde sau când ori cât de nefavorabil va fi mediul înconjurător, îți voi
arăta în mod clar, iar inima Mea îți va fi dezvăluită, dacă te vei uita la Mine cu
inima; în acest fel, vei alerga pe drumul din față și nu te vei rătăci niciodată”
(„Capitolul 13” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu au fost un far călăuzitor, limpezindu-mi din ce în ce mai mult
mintea. Am recunoscut că Dumnezeu voia să folosească acest mediu anevoios ca
să mă purifice, astfel încât în vremuri de criză să îmi abandonez noțiunile, închipuirile
și grijile despre trup și să înaintez bazându-mă doar pe Dumnezeu și depinzând de
cuvintele Lui. Acesta a fost un moment important în care Dumnezeu m-a îndrumat
să-I experimentez lucrarea, iar eu am știut că nu trebuie să mă eschivez. Trebuia să
îmi încredințez complet viața și moartea în mâinile lui Dumnezeu și să mă bazez pe
Dumnezeu cât mă luptam cu Satana până la sfârșit!
Când am ajuns la BSP, polițiștii ne-au separat din nou și ne-au interogat
individual. În timp ce au încercat în continuu să mă forțeze să le spun despre lucrurile
care țineau de credința mea în Dumnezeu, unul dintre polițiștii răi a văzut că insistam
să tac, ceea ce l-a făcut să se enerveze: „Chiar crezi că poți scăpa făcând-o pe
prostul cu noi. Nu am răbdare pentru așa ceva!” Când a spus asta, m-a înșfăcat de
guler cu ambele mâini și m-a aruncat la podea ca pe un sac de nisip. Apoi, ceilalți
polițiști răi au înaintat repede și au început să mă lovească cu picioarele și să mă
calce peste tot, până ce m-am rostogolit de durere. După asta, m-au călcat cu tălpile
pe cap și au apăsat cu putere, răsucind înainte și înapoi… Încă nu îmi revenisem pe
deplin din tortura sălbatică pe care o suportasem anul trecut, așa că, după ce am
fost bătut din nou atât de rău, m-am simțit brusc amețit și mi s-a făcut greață.
Agonizând din cap până în picioare, m-am ghemuit. După aceea, polițiștii cei răi mi-
au scos încălțările și șosetele și m-au forțat să stau desculț pe podea. Era atât de frig
încât dinții îmi clănțăneau fără să vreau, iar ambele picioare mi-au amorțit complet.
Simțeam că nu mai pot rezista și că mă voi prăbuși pe podea în orice clipă. Confruntat
cu torturile crude ale acestor polițiști răuvoitori, nu puteam să simt decât o furie
arzătoare și indignare. Îi disprețuiam întru totul pe acești servitori răi ai diavolului și
detestam guvernul ticălos și reacționar chinez. Acesta se opune Cerului și este
inamicul lui Dumnezeu și, ca să mă forțeze să Îl trădez pe Dumnezeu și să Îl resping,
mă distrugea și tortura, hotărât să mă ucidă. Confruntat cu răutatea și cruzimea

86
Satanei, m-am gândit și mai mult la iubirea lui Dumnezeu. Am cugetat la faptul că,
pentru a aduce mântuire omenirii și de dragul existenței noastre viitoare, El a trebuit
să suporte umilința extremă cât a umblat personal printre noi ca să Își facă lucrarea.
El își dăduse viața pentru noi, iar acum Își exprima răbdător și sincer cuvintele ca să
ne conducă pe calea urmării adevărului pentru a obține mântuirea… Socotind prețul
greu pe care îl plătise Dumnezeu pentru mântuirea omenirii, am simțit că nimeni nu
mă iubea mai mult decât Dumnezeu; Dumnezeu prețuia viața mea mai mult decât
oricine altcineva. Satana putea doar să mă rănească sau să mă devoreze și să mă
ucidă. Chiar atunci, am simțit și mai multă afecțiune și adorație pentru Dumnezeu
înflorind în inima mea și nu am putut decât să mă rog în tăcere Lui: „Dumnezeule, Îți
mulțumesc pentru că mă îndrumi și mă mântuiești astfel. Indiferent cât mă torturează
azi Satana, cu siguranță mă voi strădui să cooperez cu Tine. Jur, nu voi ceda și nu
mă voi supune diavolului!” Încurajat de iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă trupul meu
fizic era slăbit și neputincios din cauza torturii, inima îmi era fermă și puternică, iar
eu nu am cedat acelor polițiști răi nici măcar o dată. Ei au continuat să mă tortureze
până la ora unu a dimineții următoare când, văzând că nu vor obține niciun răspuns
de la mine, nu au avut de ales decât să mă ducă la casa de detenție.
După ce am ajuns la casa de detenție, polițiștii cei răi i-au instigat din nou pe
golanii din închisoare să se gândească la o metodă prin care să mă poată pedepsi.
Până atunci, mă chinuiseră atât de mult încât trupul îmi era acoperit de tăieturi și
vânătăi; eram complet lipsit de vlagă și, imediat ce am intrat în celula închisorii, m-
am rostogolit pe podeaua rece. Văzându-mă astfel, fără să mai spună ceva, golanii
închisorii m-au ridicat și m-au lovit în cap cu pumnii. M-au bătut până ce am amețit
și din nou am căzut la podea. După asta, toți deținuții au venit să mă tachineze,
forțându-mă să-mi pun o mână pe podea și cealaltă pe ureche, iar apoi să mă rotesc
în cerc pe jos, ca o busolă. După ce m-au văzut căzând amețit pe podea înainte să
fac mai mult de câteva rotații, m-au lovit cu picioarele și m-au bătut iar. Unul dintre
deținuți mi-a dat chiar și un pumn puternic în abdomen, făcându-mă să-mi pierd
cunoștința pe loc. După aceea, deținuții au fost instruiți de către ofițerii corecționali
să mă tortureze și să mă maltrateze în moduri diferite în fiecare zi și să mă oblige să
fac toate sarcinile murdare zilnice, precum spălatul tuturor vaselor, curățatul
toaletelor și așa mai departe. Eram forțat chiar să fac dușuri reci în zilele în care

87
ningea. În plus, ori de câte ori făceam un duș, mă forțau să mă săpunesc din cap
până în picioare, iar apoi lăsau apa rece să-mi curgă încet pe tot corpul. După ce
făceam duș aproape o jumătate de oră, îmi era atât de frig încât eram vânăt peste
tot și tremuram. Confruntat cu tortura și cruzimea aceasta inumană, m-am rugat
constant lui Dumnezeu, îngrozit că, dacă L-aș părăsi, aș deveni întru totul un
prizonier al Satanei. Prin rugăciune, cuvintele lui Dumnezeu au răsunat continuu în
mine și m-au călăuzit: „Aceia la care Dumnezeu se referă ca biruitori sunt cei
care încă pot să dea mărturie, să-și mențină încrederea și devotamentul față de
Dumnezeu când sunt sub influența Satanei sau sunt asediați de Satana, adică
atunci când sunt sub stăpânirea forțelor întunericului. Dacă încă poți să îți
menții curăția inimii și iubirea autentică pentru Dumnezeu indiferent de situație,
tu dai mărturie în fața lui Dumnezeu, iar acesta este lucrul la care Dumnezeu
se referă ca fiind biruitor” („Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”
din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au fost o lumină, iluminându-
mi și calmându-mi gândurile. Știam că a fi asediat de Satana era exact momentul în
care trebuia să am loialitate și iubire pentru Dumnezeu. Chiar dacă acest mediu
nefericit adusese suferință și chin corpului meu fizic, ascunse în spatele lui erau
marea iubire a lui Dumnezeu și binecuvântările Lui. Dumnezeu era Cel care îmi
dăduse o ocazie să mărturisesc ferm pentru El în fața Satanei, să îl umilesc total și
să îl înving pe Satana. Prin urmare, fiind supus acestei suferințe, m-am avertizat de
nenumărate ori că trebuie să fiu răbdător până la sfârșit, să mărturisesc ferm pentru
Dumnezeu, bazându-mă pe îndrumarea Lui în acest bârlog întunecat al demonilor și
să mă străduiesc să fiu un biruitor. Călăuzit de cuvintele lui Dumnezeu, inima mi-a
devenit mai fermă și mai puternică. În ciuda slăbiciunii și chinurilor care îmi istoveau
corpul fizic, am avut credința că puteam suporta totul ca să încep o luptă pe viață și
pe moarte împotriva Satanei și să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu cu ultima mea
suflare.
După ce am fost întemnițat mai mult de douăzeci de zile, brusc am contractat o
răceală gravă. Toate cele patru membre mi-au devenit moi și dureroase, am fost
complet lipsit de putere, iar mintea mi s-a încețoșat. Împreună cu înrăutățirea stării
mele și bătăile și tortura neîncetată din partea deținuților, nu m-am mai simțit în stare
să rezist. În inima mea, m-am simțit deosebit de slab și deprimat și m-am gândit în

88
sinea mea: „Când se vor termina chinul și cruzimea asta zilnică? Se pare că voi fi
condamnat de data asta, deci nu sunt mari speranțe că voi ieși de aici în viață…”
Imediat ce am gândit asta, mi-am simțit brusc inima căzând într-un abis nesfârșit, iar
eu am devenit atât de disperat și îndurerat încât nu mi-am putut găsi calea de
scăpare. În ceasul disperării mele, mi-am amintit un imn al cuvintelor lui Dumnezeu:
„Nu doresc ca tu să poți rosti multe cuvinte impresionante sau să spui multe
povești palpitante; ci, îți cer să poți fi o bună mărturie pentru Mine și să poți
intra complet și profund în realitate. […] Nu vă mai gândiți la propriile
perspective și acționați așa cum ați decis înaintea Mea să vă supuneți
orchestrărilor lui Dumnezeu în toate lucrurile. Toți aceia care stau în casa Mea
ar trebui să facă tot ceea ce pot; ar trebui să oferi tot ce ai mai bun ultimei
secțiuni a lucrării Mele pe pământ. Ești cu adevărat dispus să pui astfel de
lucruri în practică?” („Vă puteți supune cu adevărat orchestrațiilor lui Dumnezeu?”
din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Vers cu vers, cuvintele lui Dumnezeu mi-au
răsunat în inimă, făcându-mă să mă simt foarte rușinat. M-am gândit de câte ori am
vărsat lacrimi amare și am hotărât să îmi dedic viața lui Dumnezeu în toate lucrurile
și să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Lui. M-am gândit și cum, în momentul
în care cuvintele lui Dumnezeu mă îndrumaseră în timp ce suportam suferința și
tortura, făgăduisem pe viața mea înaintea lui Dumnezeu că voi mărturisi ferm pentru
El, dar, imediat ce Dumnezeu a avut cu adevărat nevoie ca eu să plătesc un preț real
ca să Îl mulțumesc, mă agățasem în schimb în mod abject de viață și mă temusem
de moarte, păsându-mi doar de ce se va întâmpla cu trupul meu fizic. Ignorasem
complet voia lui Dumnezeu și mă gândisem doar să scap de situația mea neplăcută
și să ajung într-un loc sigur cât de repede posibil. Am văzut cu adevărat cât de josnic
și inutil eram; nu aveam suficientă credință în Dumnezeu și eram prea plin de
înșelăciune. Eram incapabil să ofer vreun devotament adevărat lui Dumnezeu și nu
aveam niciun os cu adevărat supus în corp. În acel moment, am înțeles că în lucrarea
lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, adevărata iubire și loialitate a omenirii erau ce
voia El; acestea sunt ultimele cerințe ale lui Dumnezeu și ultimele sarcini pe care le-
a încredințat omenirii. „Ca o persoană care crede în Dumnezeu”, am gândit eu, „ar
trebui să mă las complet în mâinile Lui. Deoarece viața mi-a fost dată de Dumnezeu,
El hotărăște dacă trăiesc sau mor. Având în vedere că L-am ales pe Dumnezeu, ar

89
trebui să mă ofer Lui și să mă supun orchestrărilor Sale; indiferent căror suferințe și
umilințe aș putea fi supus, se cuvine să mă dedic lui Dumnezeu prin acțiunile mele.
Ar trebui să nu mai am alegeri sau cereri personale; asta este datoria mea, cât și
gândirea pe care ar trebui să o am. Faptul că încă puteam respira și eram în viață se
datora întru totul protecției și grijii lui Dumnezeu; aceasta era viața oferită de El –
altfel, nu m-ar fi distrus diavolul până la moarte cu mult timp în urmă? Când am
îndurat prima dată asemenea mari suferințe și greutăți, Dumnezeu m-a îndrumat ca
să le depășesc. Ce motiv aveam acum să îmi pierd credința în Dumnezeu? Cum
puteam fi negativist și slab, ezitând și dorindu-mi să fug?” Când m-am gândit la asta,
mi-am mărturisit vina lui Dumnezeu, în tăcere: „Dumnezeule Atotputernic! Sunt atât
de egoist și de lacom; am vrut doar să mă bucur de dragostea și binecuvântările Tale,
totuși nu am fost dispus să mă dedic sincer Ție. Când mă gândesc la faptul că trebuie
să suport suferința întemnițării îndelungate, vreau doar să mă eliberez și să o evit.
Chiar Ți-am rănit îngrozitor sentimentele. O, Dumnezeule! Nu vreau să continuu să
mă afund mai mult; vreau doar să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Tale și
să Îți accept îndrumarea. Chiar dacă mor în închisoare, tot vreau să mărturisesc ferm
pentru Tine. Deși s-ar putea să fiu torturat până la moarte, Îți voi rămâne loial până
la sfârșit!” După ce m-am rugat, m-am simțit de două ori mai emoționat. Chiar dacă
sufeream ca înainte, în inima mea am simțit credința și hotărârea de a nu renunța cât
timp nu îmi împlinisem încă angajamentul de a-L mulțumi pe Dumnezeu. Imediat ce
am devenit hotărât și încrezător că voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu până la
moarte, s-a întâmplat ceva miraculos. Într-o dimineață, devreme, m-am dat jos din
pat și am descoperit că nu îmi mai simțeam picioarele. Eram complet incapabil să
stau în picioare, cu atât mai puțin să merg. La început, polițiștii cei răi nu m-au crezut;
presupunând că mă prefăceam, au încercat să mă forțeze să mă ridic în picioare. Cu
toate acestea, indiferent cât de mult s-au străduit, nu am putut sta în picioare. Ei au
revenit a doua zi ca să mă examineze din nou. Observând că ambele picioare îmi
erau reci ca gheața și complet lipsite de circulație sanguină, au devenit convinși că
eram cu adevărat paralizat. După asta, mi-au informat familia că mă putea lua acasă.
În ziua în care am plecat acasă, simțurile mi-au revenit miraculos în picioare și am
putut să merg fără probleme! În inima mea, am știut că asta se datorează faptului că
Dumnezeu Atotputernic a arătat compasiune pentru slăbiciunea mea. El Însuși

90
deschisese o cale pentru mine, permițându-mi să scap din bârlogul Satanei fără
piedici după ce fusesem reținut ilegal timp de o lună de către guvernul chinez.
După ce am fost reținut de două ori și supus torturilor crude și inumane ale
guvernului chinez, chiar dacă am suferit fizic într-o anumită măsură și chiar aproape
am murit, ambele experiențe extraordinare au format, de fapt, o fundație solidă pe
calea spre credința mea în Dumnezeu. În toiul suferinței și al chinurilor mele,
Dumnezeu Atotputernic mi-a oferit cea mai practică udare a adevărului și provizii
pentru viață, permițându-mi nu doar să văd adevărata față a guvernul chinez, ura lui
față de adevăr, dușmănia față de Dumnezeu și chipul său demonic și să-i cunosc
nelegiuirile oribile de împotrivire frenetică față de Dumnezeu și persecutarea
credincioșilor Lui, dar și dăruindu-mi apreciere pentru puterea și autoritatea
cuvintelor lui Dumnezeu. Faptul că am reușit să scap cu viață de influența rea a
Partidului Comunist Chinez, de două ori, a fost întru totul un rezultat al grijii și
milostivirii lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, a fost o întruchipare și o confirmare a
extraordinarei forțe de viață a lui Dumnezeu. Acum mi-am dat profund seama că,
oricând și oriunde, Dumnezeu Atotputernic era întotdeauna singurul meu sprijin și
singura mea salvare! În viața aceasta, indiferent ce pericole și greutăți aș putea
întâlni, eram hotărât să-mi păstrez angajamentul de a-L urma pe Dumnezeu
Atotputernic, să-I răspândesc activ cuvântul, să fiu mărturie pentru numele lui
Dumnezeu și să-I răsplătesc iubirea cu sincerul meu devotament!

7. Fiind devastat de demoni, îmi dau și mai mult seama

de cât de prețios este harul lui Dumnezeu
de Xu Qiang, Regiunea Autonomă Mongolia Interioară

Numele meu este Xu Qiang. Lucram ca inginer constructor, conducând echipe

mari de oameni în proiecte inginerești în fiecare an și aveam un venit decent. În ochii
colegilor mei, aveam o familie perfectă, o carieră liniștită și perpective nelimitate;
probabil mă credeau cel mai norocos om. Cu toate acestea, bucurându-mă în același
timp de stilul de viață materialist, aveam mereu un sentiment inexplicabil de

91
deștertăciune. Era în special adevărat privind eforturile mele constante de a obține
proiecte: trebuia să le intru în grații liderilor departamentelor importante, străduindu-
mă să le citesc gândurile prin limbajul corpului lor și trebuind mereu să fiu suficient
de servil și lingușitor ca să obțin ce voiam; altfel, nu făceam niciun ban. Pe deasupra,
trebuia să înfrunt și intrigile colegilor meu, garda pe care și-o țineau mereu ridicată
între ei și calculele lor. Toate acestea mă făceau să mă consum și mai mult… Din
aceste motive, mă simțeam foarte demoralizat și extenuat; părea că mă
transformasem într-o paiață, într-o mașinărie de făcut bani, și îmi pierdusem toată
demnitatea și integritatea. Situația a continuat până în 1999, când am acceptat
lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Am fost profund emoționat
de eliberarea adusă de viața bisericească și de simplitatea și sinceritatea fraților și
surorilor mele. Îmi doream foarte mult să trăiesc această viață a bisericii, având
părtășie cu frații și surorile mele despre cuvântul lui Dumnezeu și vorbind între noi
despre experiențele individuale și cunoașterea cuvintelor lui Dumnezeu. De
asemenea, prețuiam foarte mult astfel de momente. Continuând să citesc cuvântările
lui Dumnezeu și să particip la adunări, am ajuns să înțeleg multe adevăruri, iar
sufletul meu a găsit o ușurare imensă. Eram deosebit de bucuros că găsisem în
sfârșit adevărata cale de a trăi și adevărata fericire. Inima îmi era plină de
recunoștință față de Dumnezeu: dacă Dumnezeu nu m-ar fi salvat din marea de
suferință, nu aș mai fi avut nimic de așteptat de la viață. Mai târziu, am început să
răspândesc activ Evanghelia, colaborând neobosit și cu bucurie cu acei oameni care
cercetau adevărata cale și permițându-le și lor să audă glasul lui Dumnezeu și să
obțină mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic.
Cu toate acestea, în țara atee a Chinei, cetățenii nu au democrație sau drepturi
ale omului, iar cei care cred în Dumnezeu și Îl venerează pe Dumnezeu sunt în mod
special înclinați să întâmpine coerciția și persecuția Partidului Comunist Chinez. Din
cauza credinței mele în Dumnezeu, și eu am fost arestat de guvernul PCC și supus
la tortura crudă și inumană a acestuia și mi-am petrecut aproape doi ani de viață
infernală într-o închisoare a PCC… După ce am trăit această perioadă dificilă și
dureroasă a vieții mele, am văzut clar esența demonică a rezistenței frenetice a
guvernului PCC împotriva lui Dumnezeu și ura față de adevăr și am dobândit o și mai
profundă apreciere a faptului că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt adevărul. Cuvintele

92
Lui puteau să fie viața mea și să-mi arate calea. Dacă nu ar fi fost călăuzirea
constantă a cuvintelor lui Dumnezeu, ar fi fost imposibil să mai trăiesc și astăzi.
Pentru tot restul vieții mele, nu voi uita niciodată harul mântuirii lui Dumnezeu!
Era dimineața zilei de 18 Decembrie 2005, iar eu eram în mijlocul unei adunări
cu frații și surorile mele. Brusc, o explozie de sunete violente s-au auzit de la ușă.
Înainte să avem timp să gândim, mai mult de zece ofițeri de poliție au dat buzna
înăuntru, toți cu expresii încruntate și criminale în ochi. Desfășurarea polițienească
pe care o mobilizaseră semăna cu o scenă dintr-un film în care un fugar formidabil
este prins. Fără să dea nicio explicație, ei ne-au luat încălțările ca să nu putem fugi,
iar apoi ne-au scos curelele și ne-au legat mâinile la spate. Ne-au furat toate
obiectele personale, inclusiv telefoanele mobile, ceasurile, banii și așa mai departe.
Apoi, polițiștii au răcnit la noi să îngenunchem în rând, lipiți de perete, iar dacă
vreunul dintre noi se mișca încet, ne împingeau și loveau cu picioarele, forțându-ne
la podea. După asta, au efectuat o percheziție amănunțită, răsturnând mobilierul și
scotocind prin toată casa; după un timp, era o dezordine totală. După ce am văzut
toate astea, am întrebat furios: „Nu am încălcat nicio lege, deci de ce ne arestați?”
Spre marea mea uimire, un polițist s-a apropiat grăbit și m-a doborât la podea cu un
singur pumn și a strigat la mine: „Vă arestăm pe cei care credeți în Dumnezeu! Nu
vom avea odihnă până nu vă arestăm pe toți!” Explozia asta de furie m-a redus la
tăcere, uluindu-mă, dar m-a și dezmeticit: Dumnezeu era ceea ce ura cel mai mult
guvernul PCC, deci cum ne putea lăsa liberi pe noi, credincioșii? Fusesem atât de
orb și naiv! În acel moment, am început să mă rog în tăcere lui Dumnezeu,
implorându-L să ne protejeze astfel încât să putem mărturisi ferm și să nu Îl trădăm.
Nu după mult timp, polițistul care ne păzea m-a interogat: „Cine ți-a spus să-ți predici
religia peste tot? Cine este liderul tău?” I-am spus: „Noi răspândim voluntar
Evanghelia.” El a înjurat: „Pe naiba! Nu încerca să negi vreo infracțiune, băiete; altfel,
îți vom arăta noi!” Chiar atunci, am auzit o polițistă strigând din altă cameră: „Adu-mi
un ac! Să încerci doar să te ascunzi…” Mi-am simțit imediat inima în gât deoarece,
în acea clipă, mi-am dat seama că o tânără soră lipsea; ea încercase să se ascundă
ca să nu fie prinsă de poliție, dar fusese descoperită. Polițista a prins-o și a folosit un
ac pentru a o împunge sub unghiile degetelor de la mâini și în tălpi și chiar a început
să îi smulgă cu sălbăticie părul, smoc cu smoc. În cele din urmă, au lăsat-o acolo pe

93
tânăra soră care între timp leșinase și ne-au luat pe toți în arest, împreună cu toate
bunurile pe care le confiscaseră și au plecat repede cu noi.
Până la amiază, poliția ne-a reținut la secție unde, curând, au început să ne
interogheze separat. Cel responsabil cu interogatoriul meu era un ofițer puternic și
masiv și, imediat ce-am intrat în camera de interogatoriu, mi-a strigat să îngenunchez.
Am spus: „Îl venerez doar pe Dumnezeu; doar în fața Domnului cerurilor, pământului
și al tuturor lucrurilor merită să îngenunchezi. Refuz categoric să îngenunchez în fața
ta!” Imediat ce a auzit asta, a arătat cu degetul spre mine și a strigat: „Ar trebui să știi
că, aici, până și regele iadului trebuie să respecte autoritatea! Cine naiba te crezi?
Dacă nu te facem să suferi puțin, nu vei ști cine este șeful! Acum, îngenunchează
naibii!” Strigând asta, m-a doborât la pământ lovindu-mă cu picioarele. După aceea,
a început să mă interogheze: „Spune-mi sincer: tu ești liderul bisericii, nu-i așa? Unde
îți ții cărțile bisericești?” Tulburat, nu am știut cum să răspund, așadar m-am rugat
neîncetat la Dumnezeu ca să îmi dea înțelepciunea cu care să lupt împotriva acestui
polițist rău. După ce m-am rugat, m-am simțit mai calm și revigorat și am gândit în
sinea mea: „Aș prefera să mor decât să-mi vând frații și surorile. Nu pot să-L trădez
pe Dumnezeu!” Așadar, i-am spus polițistului: „Nu știu nimic de lucrurile despre care
mă întrebi. Ce anume vrei să îți spun?” Imediat ce am spus asta, polițistul dușmănos
m-a lovit puternic cu pumnul în cap, iar apoi a continuat imediat să mă bată cu pumnii
și picioarele. Eram bătut atât de rău încât am văzut stele și am amețit, durându-mă
atât de mult încât mi s-a părut că am craniul crăpat. M-am rostogolit spre podea, cu
fața în jos. După asta, a ținut în mână agenda evanghelică pe care o găsiseră asupra
mea și m-a amenințat: „Uite, vezi? Avem dovezi, deci nu are rost să refuzi să vorbești.
Spune-o! Ești liderul, nu-i așa? Dacă nu erai, nu aveai notițele astea!” Văzând că nu
vreau să vorbesc, a încercat altă abordare, îndemnându-mă: „Nu fi încăpățânat;
haide, cooperează cu noi. Spune-ne ce știi și te vom lăsa să pleci mâine.” Chiar
atunci, Dumnezeu m-a luminat astfel încât mi-am amintit un pasaj din cuvântările Lui:
„Când Dumnezeu și Satana se luptă în regatul spiritual, cum ar trebui să-L
mulțumești pe Dumnezeu și cum ar trebui să rămâi ferm în mărturia față de El?
Ar trebui să știi că tot ceea ce ți se întâmplă este o mare încercare și timpul
când Dumnezeu are nevoie de tine pentru a da mărturie. Din afară, s-ar putea
să nu pară mare lucru, dar când aceste lucruri se întâmplă, arată dacă Îl iubești

94
sau nu pe Dumnezeu. Dacă Îl iubești, vei fi capabil să rămâi ferm în mărturia ta
față de El” („Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”
din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să văd clar că
asta era o luptă a lumii spirituale. Nu puteam să mă las păcălit de Satana și trebuia
negreșit să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu. Indiferent cât de multe așa-zise
dovezi aveau în mână, nu puteam dezvălui nicio informație despre biserică. Asta era
mărturisirea dragostei mele pentru Dumnezeu și devotamentul pe care ar trebui să îl
păstrez înaintea lui Dumnezeu. După asta, m-am rugat și, treptat, m-am calmat.
Indiferent cât de mult m-a torturat, nu am spus niciun cuvânt. În cele din urmă,
polițistul cel rău a fost atât de exasperat încât a trântit ușa și a plecat.
Un pic mai târziu, un polițist în jur de treizeci de ani a intrat și m-a ajutat încet să
mă ridic de pe podea și să mă așez pe scaun. Chiar mi-a dat o cană cu apă, iar apoi
a spus: „Poftim, frate; bea niște apă. Ai suferit.” Am fost șocat: ce se întâmpla? Cum
putea cineva să-mi spună „frate” într-un asemenea loc? Înainte să am timp să mă
mai gândesc la asta, a continuat: „Frate, în ziua de azi trebuie să trăim un pic mai
realist și să fim complet flexibili. Cu o persoană ca tine, nu au de ales decât să te
omoare în bătaie. Ca să fiu sincer, credeam și eu în Dumnezeu, deci știu că este un
lucru bun să ai credință – dar să suferi atât de mult din cauza ei, ca să nu mai zic să
îți riști viața, pur și simplu nu merită! Dacă ești condamnat, lucrul acesta va păta
reputația întregii tale familii. Presupun că părinții tăi mai trăiesc? Dacă-ți petreci
câțiva ani în închisoare, nu vor mai fi în viață când vei fi eliberat. Ce vor crede membrii
familiei tale despre tine?…” De mama și tatăl meu eram mai profund atașat emoțional
decât de oricine altcineva, deci fiecare cuvânt al acestei persoane mi-a împuns inima.
Când imaginile părinților mei în vârstă mi-au trecut repede prin fața ochilor, m-am
simțit brusc străbătut de un val de întuneric și slăbiciune și m-am gândit: „Este
adevărat; dacă voi fi condamnat la închisoare, ce vor face atunci mama și tatăl meu?
Cine va avea grijă de ei?…” Gândul m-a făcut să-mi dea lacrimile, iar eu nu le-am
putut opri. Polițistul a profitat imediat de ocazie, încercând să mă convingă mai mult
și să mă ademenească spunând: „Deci, ar trebui să-ți dai silința să cooperezi cu ei;
dacă o faci, atunci mâine vei fi eliberat.” Auzindu-l, m-am trezit brusc, iar aceste
cuvinte foarte clare mi-au trecut prin minte: categoric nu trebuie să fii un Iuda care Îl
trădează pe Dumnezeu! Era cât pe ce să o fac! Polițistul viclean a fost trimis de

95
Satana însuși, ca să mă ispitească să Îl trădez pe Dumnezeu. În acel moment,
cuvintele lui Dumnezeu m-au călăuzit: „Doar cu loialitate poți pune la cale un
contraatac împotriva vicleniei diavolului” („Capitolul 10” din „Cuvintele lui
Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Mi-am dat seama că
tot ce îmi spuseseră polițiștii era înșelătoria diavolului; voiau să profite de
atașamentul meu emoțional de trup ca să mă împingă să Îl trădez pe Dumnezeu. Era
imposibil să mă las înșelat de Satana. În consecință, m-am rugat în tăcere la
Dumnezeu, crezând că treburile părinților mei depindeau de decizia Lui și că erau
complet în mâinile Sale. Încredințându-i mâinii puternice a lui Dumnezeu, am hotărât
să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu. Cu îndârjire, i-am spus bărbatului:
„Mulțumesc pentru bunele intenții; îți apreciez bunătatea. Totuși, nu știu nimic despre
treburile bisericii.” Văzând că planul lui nu reușise, polițistul dușmănos și-a arătat
brusc adevărata față, enervându-se. Arătându-mă cu degetul, a strigat înveninat:
„Atunci, așteaptă aici să mori!”, iar apoi a plecat. Pe la ora 2 după-amiaza, au venit
trei sau patru polițiști. Ei m-au ridicat de pe scaun și m-au târât de guler spre tocul
ușii, unde au folosit cătușele ca să mă atârne de o grindă. În cele din urmă, au
comentat meschin „Poftim, nu te grăbi și simte-te bine” și apoi au plecat. Nu puteam
atinge podeaua cu ambele picioare în același timp; dacă o atingeam cu un picior,
eram forțat să îl ridic pe celălalt. Mișcările corpului meu făceau cătușele să îmi intre
în carne și era foarte dureros. După aproape o oră, polițiștii răi s-au întors, fiind sătui
de mâncare și băutură. Cu un rânjet sinistru, m-au întrebat cum mă simțeam. Până
atunci, din cauza durerii, pantalonii și cămașa mea din bumbac se udaseră din cauza
transpirației, iar când am fost coborât, ambele mâini îmi erau umflate ca niște pâini
și complet amorțite. Polițiștii aceștia răi erau cu adevărat meschini și nemiloși. I-am
urât din tot sufletul și, în plus, am văzut clar ticăloșia și cruzimea guvernului PCC. Ei
erau o haită de demoni care se împotriveau lui Dumnezeu și Îl urau, iar ura mea
pentru acest grup dușmănos sporea cu repeziciune.
În acea seară, cândva după ora șapte, polițiștii răi ne-au înghesuit pe mine și pe
patru dintre surorile mele într-o mașină de poliție ca să ne ducă într-un alt loc. Fiecare
dintre surorile mele părea palidă; aparent, și ele înduraseră barbarii asemănătoare.
Ne-am încurajat cu priviri pline de înțeles și hotărâre. Când am sosit la casa de
detenție, polițiștii cei răi le-au scos pe cele patru surori ale mele din mașină, dar mie

96
mi s-a spus să rămân înăuntru și, curând, am plecat din nou la drum. Când i-am
întrebat unde mă duceau, unul dintre polițiști a spus cu un zâmbet conspirativ: „Chiar
dacă nu ne-ai divulgat nicio informație, tot știm că ai un rol important în biserică. Nu
ne doream să fim gazde rele, așa că vrem să te scoatem la o mică «gustare de
seară»…” Știind că grupul acesta de polițiști infami nu aveau nicio intenție bună, nu
am îndrăznit să îmi cobor garda nici măcar o clipă. L-am tot implorat în tăcere pe
Dumnezeu să îmi dea putere și să mă păzească să nu Îl trădez. Curând după aceea,
am fost dus la Brigada Națională de Securitate. Am fost primit de două brute solide
care m-au condus într-o cameră de interogatoriu. Văzând toate instrumentele de
tortură împrăștiate pe podea ca niște tigri tăcuți și lacomi, am simțit un fior pe șira
spinării. Chiar atunci, unul dintre polițiștii răi mi-a strigat: „Am auzit că ești destul de
încăpățânat. Ei bine, ne place să roadem oase vechi și încăpățânate ca tine!” Imediat
ce-a spus asta, cei doi polițiști răutăcioși au înaintat strigând și m-au apucat de urechi,
trăgându-mă cu toată forța. În lumina slabă, am văzut două chipuri răuvoitoare și
strâmbe, iar inima a început să-mi bată necontrolat. În acel moment, am auzit un alt
polițist rău izbucnind în râs și spunând: „Ai ghinion că ai dat de mine azi. Poftim, să
începem cu un duș.” Când a spus asta, ei m-au ținut pe loc și mi-au smuls toate
hainele de pe mine. Am rămas complet gol pe podeaua rece ca gheața, tremurând
din tot corpul, clănțănind din dinți. Polițistul cel rău a tras un furtun, l-a îndreptat spre
mine și a deschis robinetul. Într-o fracțiune de secundă, am fost izbit de un val de
apă rece ca gheața. A fost insuportabil de dureros, ca și când un cuțit mi-ar fi cojit
pielea; mi s-a părut că, pur și simplu, sângele îmi îngheța în tot corpul. După o clipă,
nu am mai simțit nimic. Cât m-au udat cu apă, polițiștii cei răi au continuat să mă
amenințe, strigând: „Dacă știi ce-i bine pentru tine, atunci grăbește-te și vorbește;
dacă nu o faci, atunci nu vei mai trăi să vezi răsăritul de mâine!” Forțându-mă să
îndur agonia, mi-am plecat capul și nu am spus nimic. Unul dintre polițiștii răutăcioși
a scrâșnit din dinți și a spus că mă va încălzi, ceea ce însemna că intenționa să mă
electrocuteze. Până atunci, fusesem atât de chinuit încât nu mai rămăsese niciun
gram de putere în mine. Simțind că moartea se apropia pas cu pas, m-am rugat cu
disperare la Dumnezeu: „Dumnezeule! Sunt prea neînsemnat ca să pot să fac ceva
pentru Tine, dar azi vreau să îmi folosesc moartea ca să îl umilesc pe Satana. Tot ce
Îți cer este să îmi protejezi inima ca să nu se îndepărteze niciodată de Tine și să nu

97
Te trădez.” Polițistul mi-a deschis gura cu forța și mi-a îndesat o cârpă udă în ea,
celălalt capăt al cârpei fiind legat la un cablu electric. Mi-au atașat un capăt al firului
de ureche, iar apoi, cel care ținea întrerupătorul, l-a pornit. Brusc, mi-am simțit tot
sângele din corp țâșnind în sus și am avut senzația că era pe cale să îmi explodeze
capul. Era atât de chinuitor încât credeam că îmi vor exploda ochii, iar toți nervii din
corp zvâcneau și păreau pe cale să se plesnească. Văzându-mă că sufăr atât de
mult, polițiștii dușmănoși doar au izbucnit în râs. O clipă mai târziu, am leșinat.
Curând după aceea, am fost trezit cu o găleată de apă rece. Când mi-am revenit în
simțiri, încă aveam cârpa în gură. Un polițist a chicotit răutăcios și m-a întrebat: „Ce
gust are? Dacă vrei să spui ceva, doar dă din cap.” Chiar atunci, mi-am amintit un
pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile,
totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai
important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în
oameni, nu poate face nimic cu omul” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor
cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au întărit hotărârea de a alege să mărturisesc ferm în loc
să mă închin Satanei. M-am gândit: „Fă ce vrei cu mine. La urma urmei, nu am decât
o viață; în cel mai rău caz, voi muri, dar să nu crezi nicio secundă că vei scoate un
cuvânt de la mine!” Nu i-am răspuns polițistului; am închis pur și simplu ochii,
refuzând să mă uit la el. Gestul acesta l-a înfuriat pe polițistul răutăcios, iar el m-a
electrocutat din nou, doar că de data asta, curentul a fost și mai puternic decât înainte.
În liniște, am strigat: „Dumnezeule! Salvează-mă! Nu mai pot suporta!” Chiar atunci,
o imagine vie a crucificării Domnului Isus mi-a apărut în fața ochilor: soldații feroce
înfigeau un cui lung de cincisprezece centimetri în palmele Domnului, străpungând
pielea, străpungând osul… Suferința Domnului Isus mi-a făcut inima să-mi sufere
neîncetat, iar eu nu m-am putut abține să nu izbucnesc în lacrimi. În inima mea, m-
am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Ești sfânt; ești fără de păcat. Totuși, ca să
mântuiești omenirea, Te-ai predat acestor sălbatici și i-ai lăsat să Te bată în cuie pe
cruce și să Îți scurgă ultima picătură de sânge ca să ne răscumperi pe noi, oamenii.
Dumnezeule, eu sunt o persoană extrem de coruptă, un obiect care ar trebui distrus.
Am acceptat mântuirea Ta și sunt destul de norocos să-Ți fi experimentat lucrarea,
așa că ar trebui să mă ofer Ție. Dumnezeule, știu fără îndoială că îmi ești acum

98
alături, însoțindu-mă în suferința mea. Întotdeauna m-ai iubit și ai investit energie în
mine. Sunt dispus să mă ofer întru totul ca să Te mulțumesc, ca să nu mai fii nevoit
să suferi sau să-Ți faci griji pentru mine.” Chiar atunci, cei doi polițiști răutăcioși au
încetat să mă electrocuteze. Văzând că Dumnezeu îmi compătimise slăbiciunea,
inima mi-a fost plină de recunoștință față de El! După aceea, în ciuda faptului că
polițiștii nu au încetat să mă rănească, nu am mai simțit nicio durere. Știind că
Dumnezeu mă proteja și că Își asumase suferința în locul meu, m-am simțit profund
mișcat de dragostea lui Dumnezeu și am vărsat lacrimi fără încetare. Mai târziu, unul
dintre polițiști a intrat, mi-a aruncat o privire și le-a spus celor doi polițiști răi: „Ajunge;
l-ați bătut măr, iar el nu vorbește. Sunt sigur că nu știe nimic.” Doar atunci au încetat
să mă tortureze. Am știut că totul făcea parte din orchestrarea minunată și rânduielile
lui Dumnezeu; Dumnezeu nu permisese acestei haite de demoni să îmi curme viața
și mobilizase pe cineva să vină și să îi oprească. Am apreciat sincer dragostea lui
Dumnezeu.
Învinși, polițiștii cei răi nu m-au mai interogat și, cam pe la miezul nopții, m-au
dus la casa de detenție. Un ofițer corecțional m-a condus spre o celulă în care se
aflau mai mult de treizeci de deținuți, iar când a deschis ușa ca să mă bage înăuntru,
l-am auzit chicotind cu viclenie și instruindu-l pe liderul deținuților: „Să păstrați liniștea
un pic; nu faceți prea mult zgomot.” Liderul deținuților m-a măsurat din priviri, rânjind
superior, și i-a spus ofițerului corecțional: „Nicio problemă!” Înainte să am timp să
reacționez, expresia liderului deținuților s-a întunecat, iar el le-a ordonat celorlalți
deținuți pe un ton încet și amenințător, spunând: „La fel ca întotdeauna, fraților.
Atacați-l!” Toți deținuții s-au ridicat și s-au încruntat la mine ca un tigru care își
urmărește prada, făcându-mă să simt un fior pe spinare. În clipa în care liderul
deținuților a fluturat din mână, au venit toți spre mine ca o haită de lupi. Ținându-mă
jos mi-au smuls toate hainele și au început să mă lovească cu toată forța, folosindu-
se de tălpile plate ale încălțărilor lor. În cele din urmă, mă bătuseră atât de rău încât
am leșinat. Mi-am revenit doar a doua zi, la 6 dimineața. Am observat că fusesem
înghesuit într-un colț și că trupul îmi era atât de umflat încât nu puteam să îmbrac
nicio haină. Și așa am zăcut timp de șase zile pe un pat de scânduri, cu tot corpul
plin de contuzii și răni. Pe deasupra, polițiștii cei răi îmi electrocutaseră interiorul gurii
până în punctul în care tot țesutul se necrozase, iar eu agonizam atât de mult încât

99
nici măcar nu puteam să înghit o gură de mâncare. Temându-se că moartea mea le-
ar crea probleme, ofițerii corecționali i-au trimis pe ceilalți prizonieri pe rând să mă
hrănească cu supă de legume.
Imediat ce rănile mi s-au vindecat într-o oarecare măsură, polițiștii cei răi i-au
provocat pe deținuți să își reia intimidările și abuzurile. Devreme în fiecare dimineață,
mă obligau să recit regulamentele închisorii; dacă nu mă descurcam bine, mă băteau.
În plus, mă obligau să fac curățenie și să spăl rufe pentru prizonierii cu bani. Dacă
făceam și cea mai mică greșeală, eram lovit cu pumnul sau cu piciorul. Știau că eu
credeam în Dumnezeu, deci, în prezența mea, adesea spuneau în mod voit o
grămadă de lucruri care erau blasfematoare pentru Dumnezeu doar ca să mă supere
și, în plus, mă umileau cu vorbe, spunând: „Oamenii care cred în Dumnezeu nu simt
durerea când iau bătaie? Și nu poți să lucrezi fără să te simți obosit? Nu îți pasă cât
de mult suferi, nu-i așa?…” Ca să mă chinuie, mă forțau să curăț toaleta cu mâna,
lucru care era atât de dezgustător încât mă făcea să vomit; mă puneau chiar să curăț
gresia cu periuța de dinți și îmi aruncau intenționat găluștile în toaletă. Când ofițerul
corecțional venea să inspecteze curățenia din celulă, își scotea încălțările și mergea
în cerc, în șosete albe. Dacă descoperea vreo urmă de praf pe ele, mă bătea…
Confruntându-mă cu tortura nesfârșită din partea polițiștilor celor răi și a acestor
deținuți, m-am simțit complet slăbit și foarte deprimat. Am început să cred că ar fi mai
bine să mor decât să continuu să duc o astfel de viață. Adâncit fiind în slăbiciunile și
suferința mea, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credința și motivația pentru a
continua să trăiesc. Mi-am amintit că El spusese: „Poate că vă amintiți cu toții
aceste cuvinte: «Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în
noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie.» În trecut, ați auzit
cu toții aceste cuvinte, totuși nici unul nu a înțeles adevărata lor însemnătate.
Astăzi, știți bine însemnătatea reală pe care o au. Aceste cuvinte sunt ceea ce
va împlini Dumnezeu în zilele de pe urmă. Căci ele se vor împlini asupra celor
chinuiți cu cruzime de marele balaur roșu, în țara unde el stă. Marele balaur
roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu; prin urmare,
cei din această țară care cred în Dumnezeu sunt supuși umilinței și persecuției.
De aceea aceste cuvinte vor deveni realitate în grupul vostru de oameni” („Este
lucrarea lui Dumnezeu atât de simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul

100
Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au învățat că a fi capabil să suport
umilința și tortura datorită credinței mele era un semn că Dumnezeu făcuse o
excepție și mă ridicase – era o mare onoare pentru mine! Cu toate acestea, eram laș
și nu aveam coloană vertebrală; deoarece suportasem o oarecare durere fizică și
fusesem puțin umilit, îmi perdusem credința în Dumnezeu și nu eram dispus să
mărturisesc ferm pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu prin suferință. Dumnezeu
plătise un preț atât de mare ca să mă mântuiască, deci cum puteam să-L răsplătesc
astfel? Cum puteam să mă împotrivesc astfel conștiinței mele și să răspund cu o
astfel de negativitate? Nu așa! Categoric nu voiam să fiu o cârpă fricoasă; categoric
nu puteam să necinstesc numele lui Dumnezeu! Prin urmare, m-am rugat lui
Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru că m-ai luminat și m-ai făcut să
înțeleg semnificația suferinței. Pentru onoarea Ta, sunt dispus să îndur tot soiul de
suferințe; vreau să Te mulțumesc, chiar dacă asta înseamnă să îmi petrec restul vieții
în închisoare. Tot ce Îți cer este să rămâi cu mine, să mă luminezi, să mă îndrumi și
să îmi permiți să mărturisesc ferm și răsunător pentru Tine în toiul chinurilor Satanei.”
După ce m-am rugat, m-am simțit pe deplin înviorat și am avut curajul să înfrunt
mediul acela anevoios.
Câteva săptămâni mai târziu, polițiștii cei răi au revenit ca să mă interogheze,
spunând că nu este prea târziu să cooperez cu ei și amenințându-mă că, dacă nu o
fac, lucrurile vor deveni mult mai dificile pentru mine în zilele următoare. După ce
suferisem câteva reprize de tortură sălbatică, îmi dădusem demult seama de esența
lor demonică și îi uram profund. Prin urmare, indiferent cât m-au ademenit, amenințat
și intimidat, credința mea nu a șovăit deloc. Mai târziu, au început să mă interogheze
o dată la două săptămâni până ce, în cele din urmă, văzând că într-adevăr nu vor
obține nicio informație de la mine, m-au condamnat la doi ani de reeducare prin
muncă pentru infracțiunea de „tulburare a liniștii publice” și „participare la adunări
ilegale. ”
Pe 24 februarie 2006, am fost trimis într-un lagăr de muncă. Din cauza credinței
mele în Dumnezeu, am fost etichetat ca „deținut politic”, iar gardienii închisorii m-au
repartizat intenționat la cel mai dificil, extenuant și periculos cuptor de cărămizi ca să
îmi ispășesc sentința. Sarcina mea era să îndepărtez cărămizile arse din cuptoare,
în interiorul cărora temperatura era de cel puțin trei sute de grade Celsius (572 de

101
grade Fahrenheit). Dimineața, temperatura era cea mai scăzută, dar tot depășea o
sută de grade (212 grade Fahreinheit). În ciuda faptului că trebuia să lucrăm cu
temperaturi atât de ridicate, gardienii nu ne-au echipat cu îmbrăcăminte rezistentă la
căldură. Căștile de protecție pe care le purtam se topeau la doar două minute de stat
în zona cuptorului și, ca să nu ne ardem, trebuia să ne ținem respirația în timp ce
intram și ieșeam cât de repede posibil. Din cauză că nu aveam cizme rezistente la
căldură, când ne duceam în zona cuptorului, trebuia să stăm pe rând pe câte un
picior; dacă nu eram atenți, picioarele ni se bășicau din cauza arsurilor. Deținuții noi
nu erau obișnuiți cu asta; după ce intrau, nu puteau rămâne mai mult de câteva
secunde înainte să iasă în fugă. Prin urmare, căpitanul echipei noastre organiza
liderii grupului ca fiecare să fie înarmat cu o țeavă de PVC umplută cu nisip; cine
ieșea în fugă, era bătut cu țeava. Deși țevile de tipul acesta nu erau destul de dure
încât să rupă oasele, făceau niște vânătăi grave la suprafață. Condamnații le-au
poreclit „bătăușii ascunși.” Când intram în zona cuptorului, nu îndrăzneam să
respirăm; să respiri însemna să inhalezi foc pe nări. După ce îndepărtam câteva
cărămizi, trebuia să scoatem repede roabele și, dacă exploda vreun cauciuc, nu
numai că eram pedepsiți, dar sentințele ni se prelungeau și eram consemnați ca fiind
vinovați de „distrugerea echipamentului de producție și rezistență la reformare.” Ca
deținuți, sarcina noastră zilnică era să umplem 115 roabe cu cărămizi mari și 95 cu
cărămizi mici. Într-o asemenea căldură, sarcina asta era imposibil de finalizat, dar
gardienii nu întrebau niciodată de ce nu ai reușit să o termini; te întrebau doar de ce
ai o atitudine ostilă față de muncă. Deoarece munca în căldură mă făcea să transpir
atât de mult, am ajuns să sufăr de o deficiență severă de potasiu. Am căzut
inconștient la pământ de câteva ori, așa că m-au aruncat pe peretele cuptorului ca
să mă răcoresc timp de câteva minute. După ce m-am trezit, m-au obligat să beau o
cană cu apă sărată și m-au forțat să-mi reiau munca. A fost prima dată când am
înțeles ce însemna să-mi ating limitele, ce însemna suferința insuportabilă și cum era
să vrei să mori în loc să continui să trăiești. Aici, nimănui nu îi păsa dacă trăiai sau
mureai; căpitanului echipei îi păsa doar dacă grupul își făcuse sau nu treaba. Dacă
o făcea, el nu spunea nimic, iar dacă nu o făcea, tot nu spunea nimic, ci arăta doar
spre ușa cuptorului, după care pleca. După asta, liderul grupului îi chema pe cei care
nu își terminaseră treaba ca să stea în zona cuptorului și să ia bătaie; imediat ce

102
cădeau la pământ, erau arși atât de rău de pământul fierbinte încât le apăreau bășici
pe toată pielea. În plus, trebuiau să mai aducă douăzeci de roabe pline cu cărămizi
în fiecare zi și nu se puteau opri până ce nu cereau îndurare. Confruntat cu un
asemenea mediu, m-am simțit foarte slab; doar câteva zile de tortură păreau o
călătorie în iad. În mintea mea, doi ani păreau într-adevăr o perioadă foarte lungă.
Nu știu cum aveam să rezist în tot acest timp și mă îngrijoram că voi fi ucis în bătaie
de polițiștii cei răi sau ars de căldura extremă. Cu cât mai mult mă gândeam la
perspectivele mele, cu atât mai captiv mă simțeam; mi se părea că într-adevăr nu
mai puteam suporta închisoarea asta demonică – și, astfel, m-am gândit la moarte.
În fiecare zi de atunci, am căutat ocazii de a „mă elibera.”
În sfârșit, într-o zi, ocazia mea s-a ivit. Chiar în clipa în care un camion plin cu
cărămizi a plecat, am sărit pe burtă sub el. Cu toate acestea, roțile vehiculului s-au
oprit brusc la doar câțiva centimetri de mine; după cum s-a dovedit, camionul se
stricase. Câțiva deținuți m-au scos afară, iar ofițerul corecțional șef a spus că refuzam
să accept disciplina și că nu eram dispus să îmi schimb vechile obiceiuri. Apoi, el a
început să mă pedepsească. Mi-au băgat un baston electric în partea din față a
cămășii și m-a durut atât de rău, încât am căzut la pământ zvârcolindu-mă. După
aceea, mi-au încătușat mâinile de un stâlp de telefon și m-au bătut fără milă cu
bastoanele electrice. După cină, am fost supus unei critici severe în public pentru a-
mi reeduca și „corecta” ideologia… Chinul și suferința nesfârșită m-au făcut să mă
simt extreme de îngrozit, disperat și neajutorat. Tocmai când mă luptam cu
întrebarea „Cum voi continua să trăiesc?”, un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-a
apărut în minte: „Indiferent cum te rafinează Dumnezeu, tu rămâi plin de
încredere și nu îți pierzi niciodată încrederea în Dumnezeu. Tu faci ceea ce ar
trebui să facă omul. Aceasta este ceea ce Dumnezeu îi cere omului, iar inima
omului ar trebui să se poată întoarce la El pe deplin și către El în fiecare
moment. Acesta este un biruitor. Aceia la care Dumnezeu se referă ca biruitori
sunt cei care încă pot să dea mărturie, să-și mențină încrederea și
devotamentul față de Dumnezeu când sunt sub influența Satanei sau sunt
asediați de Satana, adică atunci când sunt sub stăpânirea forțelor întunericului.
Dacă încă poți să îți menții curăția inimii și iubirea autentică pentru Dumnezeu
indiferent de situație, tu dai mărturie în fața lui Dumnezeu, iar acesta este lucrul

103
la care Dumnezeu se referă ca fiind biruitor” („Ar trebui să îți menții devotamentul
față de Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Când aproape îmi pierdusem orice
speranță, cuvintele lui Dumnezeu au adus o rază de lumină și căldură în inima mea.
Era adevărat; în ultimă instanță, Dumnezeu voia să facă un grup de biruitori care să
poată să își mențină credința și devotamentul față de El în orice mediu aspru, să
trăiască potrivit cuvintelor Lui și, în cele din urmă, să mărturisească ferm și răsunător
pentru Dumnezeu în fața Satanei. Motivul pentru care Satana folosise toate metodele
să mă chinuiască și să mă rănească era că voia să profite de slăbiciunile mele,
atacându-mă când eram căzut și forțându-mă să Îl trădez pe Dumnezeu – dar nu
puteam deveni un simbol al umilirii lui Dumnezeu! Dragostea lui Dumnezeu pentru
mine era atât de reală și de practică; când eram cel mai slăbit și tânjeam să mor,
Dumnezeu încă mă veghea în secret, protejându-mă și ținându-mă în viață.
Indiferent cât de slăbit am fost, El nu intenționase câtuși de puțin să mă abandoneze;
dragostea Lui pentru mine rămăsese constantă de la început, iar El încă mă lumina,
mă călăuzea și mă ajuta să îmi găsesc calea de ieșire din suferință. Categoric nu
puteam să-L dezamăgesc pe Dumnezeu sau să Îi rănesc sentimentele. Am fost
recunoscător pentru îndrumarea lui Dumnezeu; îmi permisese din nou să văd
înșelătoria Satanei și să mă întorc din pragul morții. Nu am putut decât să cânt un
imn: „Îmi voi da iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de
a-L slăvi. Sunt hotărât să fiu un martor neclintit pentru Dumnezeu și să nu cedez
Satanei niciodată. O, pot să am capul spart și să-mi curgă sângele, dar ardoarea
oamenilor lui Dumnezeu nu se poate pierde. Însărcinarea dată de Dumnezeu îmi e
în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și greutățile sunt
predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura umilința pentru a-I fi credincios. Nu-L voi
mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau să se îngrijoreze” („Îmi doresc să văd
ziua de slavă a lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).
Imediat ce m-am supus și am devenit mai dispus să îndur toată suferința ca să
Îl mulțumesc pe Dumnezeu, El mi-a deschis o cale de scăpare: deoarece căpitanul
echipei era analfabet, m-a pus să îl ajut să-și completeze rapoartele și, de atunci, nu
a trebuit să mai muncesc atât de mult la căratul cărămizilor. După un timp, o soră
mai în vârstă de la biserică a venit să mă viziteze. Ea mi-a cuprins mâinile și mi-a
spus cu lacrimi în ochi: „Copile, ai suferit. Frații și surorile tale sunt foarte îngrijorate

104
pentru tine, iar noi toți ne rugăm pentru tine în fiecare zi. Trebuie să rămâi puternic și
să nu te pleci în fața Satanei. Trebuie să mărturisești ferm pentru Dumnezeu. Te
așteptăm cu toții să vii acasă.” În acest iad uman rece și nemilos, în afară de cuvintele
de mângâiere ale lui Dumnezeu, nu auzisem niciun cuvânt prietenos de la nimeni.
Auzul acestor cuvinte blânde din partea fraților și surorilor mele, cuvinte pe care le
auzeam deseori cu mult timp în urmă, mi-a oferit o mare alinare și încurajare. Pentru
mult timp după aceea, m-am simțit încurajat de dragostea lui Dumnezeu; m-am simțit
un pic mai relaxat și-am pășit mai voios când lucram. În toată perioada de detenție,
acele zile au trecut cel mai repede. Lucrul acesta a fost în special adevărat în ultimele
patru luni. Întotdeauna mă aliniam primul pe lista anunțată lunar cu numele
condamnaților ale căror sentințe fuseseră reduse. În lunile trecute, această listă cu
nume inclusese doar prizonierii fruntași și liderii echipelor; condamnații fără bani sau
putere fuseseră omiși. Pentru un creștin ca mine, pe care guvernul PCC îl etichetase
„deținut politic”, era și mai puțin probabil să mă bucur de un asemenea tratament.
Din acest motiv, ceilalți prizonieri mă înconjurau mereu și mă întrebau: „Cum ai
reușit?” De fiecare dată când se întâmpla asta, Îi mulțumeam lui Dumnezeu din
adâncul inimii, deoarece știam că acesta era un rezultat al imensei Lui milostiviri
pentru mine; dragostea lui Dumnezeu era cea care îmi adusese putere.
Pe 7 septembrie 2009, am fost eliberat condiționat. La scurt timp după aceea,
m-am întors la biserică și mi-am reluat viața bisericească și din nou m-am alăturat
celor care propovăduiesc Evanghelia. Îndurând această perioadă grea, am fost mai
hotărât și mai matur decât înainte și am prețuit și mai mult șansa de a-mi îndeplini
datoria. Deoarece văzusem adevăratul chip al împotrivirii față de Dumnezeu a
guvernului PCC și cruzimea față de oameni, înțelegeam și mai mult cât de prețioasă
este mântuirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi venit personal, în trup, ca să
facă lucrarea de a aduce mântuirea omenirii, toți cei care trăiesc sub domeniul
Satanei ar fi distruși și înghițiți de acesta. De atunci, ori de câte ori îmi făceam datoria,
atitudinea mea era foarte diferită de cea din trecut; mi se părea că lucrarea de
răspândire a Evangheliei și de mântuire a sufletelor oamenilor era de cea mai mare
importanță, iar eu voiam să îmi dedic toată loialitatea și să îmi consum toată energia
pentru tot restul vieții ca să aduc mai mulți oamenii înaintea lui Dumnezeu. Voiam să
le dau și lor posibilitatea să se trezească din vălul de confuzie și înșelătorie al acestui

105
guvern ateu, să accepte viața dată de Dumnezeu și să obțină mântuirea Lui. Privind
retrospectiv la acei doi ani foarte lungi de temniță, știu că Satana a încercat inutil să-
și folosească abuzul tiranic pentru a mă constrânge să Îl trădez pe Dumnezeu. Cu
toate acestea, Dumnezeu a folosit acel mediu urât ca să îmi sporească loialitatea,
credința și supunerea față de El, purificându-mi dragostea pentru El și permițându-
mi să înțeleg înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu și să obțin o apreciere
profundă a faptului că Dumnezeu este mântuirea omenirii și că El este dragoste!
Adorarea nesfârșită și lauda pentru Dumnezeu s-au revărsat din inima mea!

8. Suferințe și încercări – binecuvântările de a fi favorizat

de Wang Gang, provincia Shandong

Trăiam la țară. Deoarece familia mea era săracă, câștigam bani lucrând slujbe
temporare oriunde puteam să le găsesc; credeam că îmi pot face o viață mai bună
prin muncă fizică. Totuși, în societatea modernă chineză, am văzut că nu există
garanții pentru drepturile legale ale lucrătorilor tranzitorii ca mine; salariul îmi era
frecvent reținut fără niciun motiv. În repetate rânduri, am fost înșelat și exploatat de
alte persoane. După ce am muncit un an din greu, nu am primit ce trebuia să primesc.
Am simțit că această lume este într-adevăr întunecată! Oamenii se tratează unii pe
alții precum animalele, unde cei slabi sunt victimele celor puternici; se luptă unii cu
alții, se luptă corp la corp, iar oamenii pur și simplu nu pot supraviețui. Când eram
profund îndurerat și cu sufletul deprimat și îmi pierdusem încrederea în viață, un
prieten a împărtășit cu mine Evanghelia zilelor de pe urmă a lui Dumnezeu
Atotputernic. După aceea, am mers în mod regulat la adunări, m-am rugat, am
comunicat adevărul și am cântat imnuri pentru a-L lăuda pe Dumnezeu împreună cu
frații și surorile mele. M-am simțit foarte fericit și eliberat. În Biserica lui Dumnezeu
Atotputernic, am văzut că frații și surorile nu încercau să se păcălească unii pe ceilalți
sau să facă deosebiri sociale; erau pur și simplu deschiși și se înțelegeau unii cu alții.
Când un frate sau o soră avea o dificultate, toți ceilalți îi arătau iubire și toți se ajutau
reciproc. Toată lumea era acolo pentru a căuta adevărul cu sârguință ca să-și lepede

106
firile corupte, să trăiască asemănarea unei persoane adevărate și să obțină
mântuirea. Această viață mi-a permis să experimentez fericirea și să înțeleg
semnificația și valoarea vieții. Am văzut că puteam obține fericirea adevărată doar
venind înaintea lui Dumnezeu și căutând adevărul. Pentru ca mai mulți oameni care
trăiau în întuneric așa cum trăiam eu să poată primi mântuirea Lui și să vadă din nou
lumina, m-am alăturat celor care propovăduiesc Evanghelia și mărturisesc pentru
Dumnezeu. Dar, pe neașteptate, am fost arestat de guvernul PCC pentru
propovăduirea Evangheliei și am suferit brutalitatea extremă a torturii și a încarcerării.
Într-o după-amiază în iarna anului 2008, când eu și două surori mărturiseam
unei persoane vizate de evanghelizare lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă,
am fost raportați de oameni răi. Șase polițiști au folosit scuza de a ne verifica
permisele de ședere pentru a intra în casa persoanei vizate de evanghelizare. Când
au intrat, au strigat: „Nu mișcați!” Doi dintre polițiști păreau complet ieșiți din minți
când s-au năpustit asupra mea; unul dintre ei m-a luat de haine și celălalt mi-a apucat
mâinile și și-a folosit toată forța pentru a mi le strânge la spate, apoi a întrebat cu
furie: „Ce faci? Cum te cheamă? De unde ești?” Am întrebat la rândul meu: „Voi ce
faceți? Pentru ce mă arestați?” Când au auzit ce spuneam, s-au mâniat foarte tare și
au spus agresiv: „Nu contează care este motivul, tu ești cel pe care îl căutăm și vii
cu noi!” După aceea, polițiștii m-au luat pe mine și pe cele două surori, ne-au împins
în mașina de poliție și ne-au dus la secția de poliție locală.
După ce am ajuns la secția de poliție, polițiștii m-au dus și m-au încuiat într-o
cameră mică; mi-au ordonat să mă ghemuiesc la pământ și patru dintre ei mă păzeau.
Pentru că stătusem pe vine pentru o perioadă lungă, am devenit atât de obosit că nu
mai rezistam. În momentul în care am vrut să mă ridic, s-au repezit și mi-au apăsat
capul pentru a mă împiedica să mă ridic. Abia la venirea nopții au venit să mă
percheziționeze și mi-au permis să mă ridic; când nu au găsit nimic în cadrul
percheziției, au plecat cu toții. Nu după mult timp, am auzit strigătele înfiorătoare ale
unei persoane torturate în camera vecină și, în acel moment, mi s-a făcut foarte frică:
nu știu ce tortură vor folosi pe mine în continuare! Am început imediat să mă rog la
Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule Atotputernic, îmi este foarte frică acum, Îți
cer să îmi dai credință și putere, să mă faci neclintit și curajos. Sunt dispus să fiu
martor pentru Tine. Dacă nu pot îndura tortura lor crudă, mai degrabă mă sinucid

107
mușcându-mi limba decât să Te trădez ca Iuda!” După ce m-am rugat, m-am gândit
la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te teme, Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi
cu siguranță lângă tine; El vă apără și vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări
ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Da, Dumnezeu Atotputernic
este sprijinul meu și El este cu mine; de ce altceva să mă tem? Trebuie să mă bazez
pe Dumnezeu pentru a mă lupta cu Satana. Cuvintele lui Dumnezeu a îndepărtat
timiditatea din inima mea și inima mea a fost eliberată.
Un pic mai târziu, patru ofițeri de poliție diabolici au venit și unul dintre ei a arătat
spre mine și a strigat: „Voi, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic, deranjați ordinea
societății și distrugeți legea națională. Sunteți infractori ai statului!” A strigat în timp
ce m-a împins în camera de tortură de la al doilea etaj, poruncindu-mi să stau pe
vine. Camera de tortură era aranjată cu toate tipurile de instrumente de tortură
precum funii, bețe de lemn, bastoane, bice, arme, etc. Erau în dezordine. Cu
sprâncenele încruntate și ochii furioși, un polițist m-a luat de păr cu o mână și cu un
baston electric în cealaltă, care scotea sunete sălbatice de electricitate, a făcut
solicitări amenințătoare de informații: „Câți oameni sunt în biserica ta? Unde este
locul de întâlnire? Cine este la conducere? Cât de mulți oameni din zonă
propovăduiesc Evanghelia? Vorbește! Altfel, vei primi ce urmează!” M-am uitat la
pericolul iminent al bastonului electric și m-am uitat din nou la camera plină de
instrumente de tortură; nu am avut cum să mă simt decât neliniștit și temător. Nu
știam dacă voi fi în stare să trec de această tortură. Chiar în acest moment critic, m-
am gândit la cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic care spuneau: „Și tu trebuie să
bei din paharul amar din care am băut Eu (asta e ce a spus El după înviere), și
tu trebuie să umbli pe drumul pe care am umblat Eu” („Cum a ajuns Petru să-L
cunoască pe Isus” din Cuvântul Se arată în trup). Am recunoscut că acest lucru era
ceva ce Dumnezeu ne-a încredințat și era modul de viață pe care Dumnezeu l-a
stabilit în mod personal pentru noi. Mergând pe calea de a crede în Dumnezeu și a
căuta adevărul, trebuie să treci cu siguranță prin suferință și frustrare. Acest lucru
este inevitabil și, în final, aceste greutăți aduc binecuvântări de la Dumnezeu. Doar
prin suferință pot oamenii să priceapă adevărata semnificație a adevărului și să
obțină calea adevărului acordată de Dumnezeu. Ar trebui să calc pe urmele lui
Dumnezeu și să înfrunt acest lucru cu curaj; nu ar trebui să fiu timid sau să mă tem.

108
Gândindu-mă la asta, inima mea imediat a produs un tip de putere și am spus cu
voce tare: „Cred doar în Dumnezeu Atotputernic, nu știu nimic altceva!” Când
polițistul a auzit acest lucru, a devenit agitat și m-a împuns violent în partea stângă a
pieptului cu bastonul electric. M-a șocat timp de aproape un minut. Imediat m-am
simțit ca și cum sângele din corpul meu fusese fiert; simțeam o durere de nesuportat
din cap până în picioare și mă rostogoleam pe podea strigând fără încetare. El tot nu
a renunțat și deodată a început să mă târască și a folosit bastonul pentru a mă ridica
de bărbie, strigând: „Vorbește! Nu vei mărturisi nimic?” A strigat și m-a împuns în
partea dreaptă a pieptului cu bastonul electric, eram atât de rău electrocutat încât
tremuram din cap până în picioare. Mai târziu, m-a durut atât de tare încât am leșinat
pe podea nemișcat. Nu știam cât timp trecuse, dar m-am trezit și am auzit un polițist
rău spunând: „Te prefaci că ești mort? Te prefaci! Hai, prefă-te!” Apoi m-a împuns
din nou cu bastonul în față și m-a lovit în coapsă. După aceea, m-a tras până la el și
a strigat cu furie: „O să-mi spui?” Tot nu am răspuns. Atunci, m-a lovit în față fără
milă cu pumnii și mi-a scos unul dintre dinți, iar alt dinte a fost mișcat din loc. Gura a
început imediat să îmi sângereze. Înfruntând tortura nebunească a acestor demoni,
mă temeam doar că nu voi putea să îndur tortura și că, astfel, Îl voi trăda pe
Dumnezeu și deci, m-am rugat cu disperare lui Dumnezeu în inima mea. În acest
moment, m-am gândit din nou la cuvintele lui Dumnezeu: „Cei aflați la putere pot
părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că
aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi
prea dificil” („Capitolul 90” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere din nou și am
recunoscut că deși polițiștii răi din fața mea erau nebuni și nestăpâniți, ei erau aranjați
de mâna lui Dumnezeu. În acel moment, Dumnezeu îi folosea ca să îmi testeze
credința. Atât timp cât îmi găseam sprijin în credință, mă bazam pe Dumnezeu și nu
cedam în fața lor, ei aveau să eșueze în mod inevitabil și să fie umiliți. Gândindu-mă
la asta, mi-am adunat toată puterea corpului și am răspuns cu o voce sonoră: „De ce
m-ați adus aici? De ce mă electrocutați cu un baston electric? Ce infracțiune am
făcut?” Polițistul rău a devenit deodată ca o căprioară în fața farurilor și apăsat de o
conștiință vinovată. A început să se bâlbâie: „Eu… Eu… nu ar fi trebuit să te aduc
aici?” Apoi ei au plecat cu coada între picioare. Văzând situația rușinoasă a dilemei

109
Satanei, am fost impresionat până la lacrimi. În această dificultate, am experimentat
cu adevărat puterea și autoritatea cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic. Atât timp cât
puneam cuvântul lui Dumnezeu în practică, atunci aveam să am grija și protecția lui
Dumnezeu și aveam să văd faptele lui Dumnezeu. În același timp, mă simțeam
îndatorat lui Dumnezeu din cauza a cât de puțină credință aveam. După aceea, un
polițist înalt a intrat și a venit la mine și mi-a spus: „Trebuie doar să ne spui unde
locuiește familia ta și câți oameni sunt în familia ta și îți vom da drumul imediat.” Când
a văzut că nu spun nimic, a devenit agitat și mi-a apucat mâna și mi-a forțat amprenta
pe o mărturisire verbală pe care o scriseseră ei. Am văzut că mărturisirea verbală nu
era ce le-am spus, ci era o dovadă falsă și contrafăcută. M-am umplut de indignare
dreaptă și am luat-o cu forța și am rupt-o în bucățele. Polițistul și-a ieșit imediat din
minți și m-a lovit cu pumnul în partea stângă a feței. Apoi, m-a pălmuit de două ori
așa de tare peste față că am amețit. După aceea, m-au dus înapoi în camera mică
în care fusesem înainte.
După ce m-am întors în camera mică, eram vânăt și bătut, durerea era de
nesuportat. Nu puteam să nu mă simt adânc mâhnit și slab: de ce credincioșii trebuie
să sufere așa? Am predicat Evanghelia cu intenții bune, le-am arătat oamenilor că
venise Mântuitorul și că trebuiau să se grăbească și să caute adevărul și să fie
mântuiți și, totuși, am suferit în mod neașteptat această persecuție. Gândindu-mă la
asta, am simțit și mai mult că am fost nedreptățit. Îndurerat, m-am gândit la cuvintele
lui Dumnezeu: „În calitate de ființă omenească, ar trebui să investești în relația
cu Dumnezeu și să înduri toate suferințele. Ar trebui să accepți cu bucurie și
fără îndoială micile suferințe cu care te confrunți astăzi și să trăiești o viață
semnificativă, asemenea lui Iov și asemenea lui Petru. […] Sunteți oameni care
merg pe calea cea bună, care caută o îmbunătățire. Sunteți oameni care se
ridică în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește
neprihăniți. Nu este aceasta cea mai semnificativă viață?” („Practica (2)” din
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic mi-au atins corzile
inimii. Da, Dumnezeu m-a udat și m-a aprovizionat cu abundentele Lui cuvinte de
viață, mi-a permis să mă bucur de harul Lui din abundență, în mod gratuit, și mi-a
permis să cunosc tainele și adevărul pe care nimeni de la generațiile din trecut și
până acum nu le-a înțeles. Asta este o binecuvântare specială pe care mi-a dat-o

110
Dumnezeu. Trebuie să mărturisesc pentru Dumnezeu și să îndur toată durerea
pentru Dumnezeu, deoarece este cel mai valoros și mai semnificativ lucru! Astăzi,
sunt persecutat pentru propovăduirea Evangheliei și nu sunt dispus să sufăr nicio
durere fizică pentru aceasta; mă simt nedreptățit și nu sunt dornic. Nu L-am supărat
pe Dumnezeu când am făcut asta? Nu îmi lipsește conștiința? Cum aș putea să fiu
demn de harul lui Dumnezeu, de binecuvântările Lui și de aprovizionarea Lui cu viață?
Generații de sfinți au fost mărturii puternice și răsunătoare pentru Dumnezeu pentru
că au urmat calea lui Dumnezeu; au trăit viața cu sens. Astăzi, am toate aceste
cuvinte de la Dumnezeu, deci nu ar trebui eu cu atât mai mult să ofer mărturii
frumoase pentru Dumnezeu? Gândindu-mă la asta, am simțit că mă doare mai puțin
corpul, am simțit profund că ceea ce îmi dădea putere era cuvântul lui Dumnezeu
Atotputernic, permițându-mi să biruiesc slăbiciunea trupului.
Următoarea zi, polițiștii nu mai aveau ce strategie să încerce. M-au amenințat
spunând: „Nu vei spune nimic? Atunci te vom băga la închisoare!” Văzând că nu mă
predau, m-au trimis într-un centru de detenție. La centrul de detenție, polițiștii au
continuat să folosească toate tipurile de metode de tortură asupra mea și îi instigau
frecvent pe prizonieri să mă bată. În frigul pătrunzător al iernii, i-au pus pe prizonieri
să toarne găleți de apă rece pe mine și m-au forțat să fac un duș rece. Tremuram de
frig din cap până în picioare. Aici, prizonierii erau mașini care făceau bani pentru
PCC și nu aveau drepturi legale. Nu aveau de ales decât să îndure să fie presați și
exploatați ca niște sclavi. Paznicii de la închisoare m-au forțat să tipăresc bani de
hârtie folosiți ca jertfe de ars pentru morți întreaga zi și m-au făcut să lucrez în plus
noaptea. Dacă mă opream să mă odihnesc, atunci cineva venea și mă snopea în
bătaie. La început, au pus o regulă că trebuia să tipăresc 2000 de hârtii pe zi, apoi
au crescut numărul până la 2800 de bucăți pe zi și, în final, la 3000 de bucăți. Această
cantitate era imposibil de terminat pentru o persoană cu experiență, darămite pentru
o persoană fără experiență ca mine. De fapt, s-au asigurat în mod intenționat că nu
le pot face pe toate pentru a avea o scuză să mă chinuiască și să mă distrugă. Atât
timp cât nu puteam să îmi fac cota, polițiștii răi îmi puneau cătușe în jurul picioarelor
care cântăreau peste 5 kg și îmi legau mâinile și picioarele cu cătușe. Tot ce puteam
face era să stau acolo, să îmi plec capul și să îmi răsucesc mijlocul, fără a putea să
mă mișc. Și mai detestabil era că acești polițiști inumani și împietriți nu întrebau și nu

111
le păsa de necesitățile mele de bază. Deși toaleta era în celula de închisoare, nu
avem deloc cum să merg și să o folosesc; puteam doar să îi implor pe colegii mei de
celulă să mă ridice pe toaletă. Dacă erau prizonieri un pic mai buni, atunci mă ridicau;
dacă nu mă ajuta nimeni, atunci nu aveam de ales și făceam în pantaloni. Cel mai
dureros moment era ora de masă, deoarece mâinile și picioarele îmi erau legate cu
cătușe unele de altele. Puteam doar să îmi cobor capul cu toată puterea și să îmi
ridic mâinile și picioarele. Acesta era unicul mod în care puteam pune în gură o chiflă
la abur. Consumam o mare cantitate de energie pe fiecare mușcătură. Cătușele se
frecau de mâinile și picioarele mele provocându-mi o durere imensă. După o
perioadă lungă, încheieturile și gleznele mele dezvoltaseră bătături dure, întunecate
și lucioase. Deseori, nu mă puteam hrăni când eram închis și, în ocazii rare,
prizonierii îmi dădeau două chifle mici la abur. De cele mai multe ori, îmi mâncau
porția și tot ce aveam era un stomac gol. Primeam și mai puțin de băut; inițial, tuturor
li se dădeau doar două boluri de apă pe zi, dar eu eram închis și nu mă puteam mișca,
deci rareori puteam să beau apă. Chinul inuman era cumplit. În total, am suferit astfel
de patru ori și de fiecare dată am fost închis timp de cel puțin trei zile și cel mult opt
zile. De câte ori era greu de îndurat foamea, mă gândeam la cuvintele pe care
Dumnezeu le-a rostit în trecut: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Treptat, am început să
realizez că Dumnezeu vrea să îndeplinească acest fapt: „Cuvântul Său devine viața
omului” asupra mea prin nenorocirile Satanei. Înțelegând voia lui Dumnezeu, inima
mea a fost eliberată și m-am rugat în pace la Dumnezeu și am încercat să înțeleg
cuvintele lui Dumnezeu. Neintenționat, nu m-am mai simțit îndurerat sau înfometat.
Asta m-a făcut să simt cu adevărat cum cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, calea
și viața și este, cu siguranță, fundația pe care trebuie să mă bazez pentru a
supraviețui. De aceea, credința mea în Dumnezeu a crescut fără să îmi dau seama.
Țin minte o dată când paznicii închisorii m-au persecutat în mod intenționat și m-au
încătușat. Timp de trei zile și trei nopți nu am băut nicio picătură de apă. Prizonierul
încătușat lângă mine a spus: „Înainte, a mai fost o persoană tânără care a fost
încătușată la fel ca tine și a murit de foame. Am văzut că nu ai mâncat nimic de
câteva zile și încă ai moralul așa de ridicat.” Auzind cuvintele sale, m-am gândit că
deși nu mâncasem și nu băusem nimic de trei zile și trei nopți, nu simțeam

112
disconfortul foamei. Am simțit profund că aceasta era puterea vieții din cuvintele lui
Dumnezeu care mă susținea și mă făcea să-L văd cu adevărat pe Dumnezeu
apărându-mi în cuvintele Sale. Inima mea era entuziasmată continuu; în acest mediu
de suferință puteam să experimentez cu adevărat realitatea adevărului că: „Omul nu
trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
Aceasta este cu adevărat cea mai prețioasă bogăție de viață pe care Dumnezeu mi-
a oferit-o și este, de asemenea, darul meu unic. În plus, nu aș fi putut obține niciodată
acest lucru într-un mediu unde nu trebuia să mă îngrijorez de mâncare sau de haine.
Acum, suferința mea avea atât de multă valoare și semnificație! În acest moment, nu
am putut să nu mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu: „Ce ați moștenit voi în
această zi, depășește tot ce au avut foștii apostoli și profeți și este mai mare
chiar decât ce a avut Moise și Petru. Binecuvântările nu pot fi primite într-o zi
sau în două; ele trebuie câștigate prin mult sacrificiu. Înseamnă că trebuie să
aveți o dragoste rafinată, o credință mare și multe adevăruri pe care Dumnezeu
vă cere să le obțineți; pe lângă aceasta, trebuie să vă puteți îndrepta fața spre
dreptate și să nu fiți niciodată intimidați sau să cedați și trebuie să aveți o
dragoste constantă și continuă pentru Dumnezeu. De la voi se cere o rezoluție
cum ar fi o schimbare a firii vieții voastre; corupția voastră trebuie remediată
și trebuie să acceptați toată orchestrarea lui Dumnezeu, fără cârtire și chiar să
fiți ascultători până la moarte. Aceasta este ceea ce ar trebui să obțineți. Acesta
este scopul final al lucrării lui Dumnezeu și cerințele lui Dumnezeu pentru acest
grup de oameni” („Este lucrarea lui Dumnezeu atât de simplă cum și-o imaginează
oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup). Încercând să înțeleg cuvintele lui
Dumnezeu, am recunoscut că după suferințe și încercări vin binecuvântări de la
Dumnezeu și acestea sunt cea mai practică provizie și udare a vieții de către
Dumnezeu pentru mine. Acum, chiar dacă cuvintele pe care mi le-a dat Dumnezeu
au depășit generațiile de sfinți, tot trebuie să am credință și perseverență pentru a
putea să fiu de neclintit în încercările și necazurile mele, să mă supun aranjamentelor
lui Dumnezeu și să primesc mântuirea lui Dumnezeu. Apoi, voi putea să intru în
realitatea cuvântului lui Dumnezeu și să pot vedea minunatele fapte ale lui
Dumnezeu. Dacă nu ar exista prețul acestei greutăți, nu aș fi demn să primesc
promisiunile și binecuvântările lui Dumnezeu. Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu m-

113
au făcut să fiu mai neclintit și puternic în interior; am luat o decizie: să cooperez
sârguincios cu Dumnezeu și să satisfac cerințele lui Dumnezeu în mijlocul acestui
mediu dureros, să dau mărturie pentru Dumnezeu ca să pot avea cea mai mare
recoltă.
O lună mai târziu, poliția PCC mi-a vârât pe gât o acuzație neîntemeiată că sunt
„suspect de deranjarea ordinii societății și de distrugerea implementării legii,” am fost
condamnat la un an de reformă prin muncă. Când am intrat în tabăra de muncă,
polițiștii au răspândit zvonuri și absurdități printre prizonierii, spunând că eram un
credincios în Dumnezeu Atotputernic, ceea ce este mai rău decât crima și jaful și au
incitat prizonierii să mă tortureze. Prin urmare, am fost frecvent bătut și pus în situații
dificile de prizonieri fără niciun motiv. Asta chiar m-a făcut să văd cu adevărat cum
China este un iad controlat ferm de Satana, demonul. Din orice unghi ai privi este
întuneric, iar luminii nu îi este permis să existe; nu există loc, pur și simplu, unde să
trăiască credincioșii în Dumnezeu. În timpul zilei, polițiștii m-au forțat să lucrez într-
un atelier. Dacă nu îmi îndeplineam cota, atunci îi lăsau pe prizonieri să mă lovească
la întoarcerea mea în celulă și să declare: „Omorâți găina pentru a speria maimuța.”
Când eram în atelier numărând saci, număram 100 de saci și apoi îi legam împreună.
Prizonierii veneau întotdeauna în mod intenționat și luau unul sau mai mulți saci din
câți numărasem, apoi spuneau că nu am numărat bine și considerau asta o
oportunitate de a mă lovi cu pumnii și picioarele. Când directorul mă vedea cum eram
bătut, venea la mine și mă întreba cu ipocrizie ce se petrecea și prizonierii aduceau
dovezi false că nu număram destui saci. Apoi, trebuia să îndur un potop de critici
dure din partea directorului. În plus, îmi ordonau să memorez „regulile de conduită”
în fiecare dimineață și dacă nu le memoram, mă băteau; mă forțau, de asemenea,
să intonez cântece care lăudau Partidul Comunist. Dacă vedeau că nu cântam sau
că nu mi se mișcau buzele, atunci, noaptea, în mod inevitabil, mă băteau. De
asemenea, mă pedepseau făcându-mă să spăl podeaua și dacă n-o spălam conform
așteptărilor lor, atunci mă băteau cu violență. Odată, niște prizonieri au început
deodată să mă lovească și să îmi dea cu picioarele. După ce m-au bătut, m-au
întrebat: „Tinere, știi de ce ești bătut? Pentru că nu te-ai ridicat și nu l-ai salutat pe
director când a venit.” De câte ori mă băteau, deveneam furios, dar nu îndrăzneam
să spun nimic; puteam doar să plâng și să mă rog în tăcere la Dumnezeu, spunându-

114
I despre resentimentele și nedreptatea din inima mea din cauza acestui loc irațional,
nelegiuit. Nu exista raționalitate aici, exista doar violență. Nu existau oameni aici,
existau doar demoni nebuni și scorpioni! Am simțit atât de multă durere și presiune
trăind în acest necaz în fiecare zi; nu voiam să mai stau niciun minut. De fiecare dată
când cădeam într-o stare de slăbiciune și durere, mă gândeam la cuvintele lui
Dumnezeu Atotputernic: „Ați acceptat vreodată binecuvântările care v-au fost
date? Ați căutat vreodată făgăduințele care au fost făcute pentru voi? Voi, cu
siguranță, sub îndrumarea luminii Mele, veți străpunge încleștarea forțelor
întunericului. Cu siguranță, în mijlocul întunericului, nu veți pierde lumina care
vă ghidează. Voi sigur veți fi stăpânii întregii creații. Veți fi desigur învingători
înaintea Satanei. Cu siguranță, la căderea împărăției marelui balaur roșu, vă
veți ridica în mijlocul nenumăratelor mulțimi ca să fiți martori biruinței Mele.
Veți fi desigur hotărâți și de neclintit în țara Sinim. Prin suferințele pe care le
îndurați, veți moșteni binecuvântarea care vine de la Mine și, cu siguranță, Îmi
veți emana slava în întregul univers” („Capitolul 19” din „Cuvintele lui Dumnezeu
către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au
încurajat. Am înțeles că, indiferent dacă ceea ce îmi dădea Dumnezeu era har și
binecuvântări sau încercări și rafinare, totul era făcut pentru a mă alimenta și a mă
mântui; era pentru a pune adevărul în mine și pentru a face viața mea adevăr.
Dumnezeu a permis persecuției și necazurilor să vină asupra mea și, deși am suferit
mult fizic, mi-a permis să pot experimenta cu adevărat că Dumnezeu este cu mine;
m-a făcut să mă bucur cu adevărat de cuvintele lui Dumnezeu care deveneau pâinea
vieții mele și felinar pentru picioarele mele și lumina căii mele, conducându-mă pas
cu pas prin acest iad întunecat. Acestea sunt iubirea și protecția lui Dumnezeu de
care m-am bucurat și pe care le-am obținut în timpul persecuției și necazurilor. În
acest moment, am putut să văd cât de orb eram. Crezând în Dumnezeu, știam doar
cum să mă bucur de harul și binecuvântarea lui Dumnezeu și nu căutam adevărul și
viața deloc. Odată ce trupul meu a suferit niște greutăți, m-am plâns fără încetare;
pur și simplu nu am înțeles voia lui Dumnezeu și nu am căutat să înțeleg lucrarea lui
Dumnezeu. L-am făcut pe Dumnezeu întotdeauna să simtă durere și mâhnire din
pricina mea. Am fost cu adevărat fără conștiință! Simțind remușcări și învinovățire de
sine, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, pot vedea

115
că tot ceea ce faci este pentru a mă mântui și a mă obține. Pur și simplu urăsc faptul
că sunt atât de răzvrătit, orb și că nu am nicio umanitate. Te-am înțeles greșit
întotdeauna și nu am avut considerație față de voia Ta. O, Dumnezeule, astăzi,
cuvântul Tău mi-a trezit inima și duhul amorțite și m-a făcut să înțeleg voia Ta. Nu
mai doresc să am propriile dorințe și cerințe; mă voi supune doar aranjamentelor
Tale. Chiar dacă trebuie să sufăr toate greutățile, tot voi coopera cu sârguință cu Tine
și voi fi o mărturie răsunătoare pentru Tine prin persecuțiile Satanei. Voi căuta să
scap de sub influența Satanei și să trăiesc asemănarea unui om adevărat pentru a
Te mulțumi.” După ce m-am rugat, am înțeles bunele intenții ale lui Dumnezeu și am
știut că fiecare mediu pe care El mi-a permis să îl experimentez a fost cea mai mare
iubire și mântuire a lui Dumnezeu pentru mine. De aceea, nu m-am mai gândit să mă
înjosesc sau să Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu. Deși situația era tot aceeași, inima
mea era într-adevăr plină de bucurie și plăcere; am simțit că era o onoare să pot
suferi greutăți și persecuție pentru credința mea în Dumnezeu și că era un dar unic
pentru mine, o persoană coruptă; erau binecuvântarea și harul Lui special pentru
mine.
După ce am experimentat un an de greutăți în închisoare, văd că sunt atât de
mic ca statură și că îmi lipsește foarte mult adevăr. Dumnezeu Atotputernic a
compensat pentru lipsurile mele prin acest mediu unic și mi-a permis să cresc. În
dificultatea mea, El mi-a permis să obțin cea mai valoroasă bogăție în viață, să
înțeleg multe adevăruri pe care nu le înțelegeam în trecut și să văd clar infracțiunile
atroce ale PCC de persecutare a lui Dumnezeu și de chinuire a creștinilor. Am
recunoscut înfățișarea respingătoare a Satanei, demonul, și esența reacționară a
împotrivirii sale față de Dumnezeu. Am experimentat serios marea mântuire și milă
pe care Dumnezeu Atotputernic le are pentru mine, persoana coruptă, și am simțit
că puterea și viața din cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic îmi pot aduce lumină, pot
fi viața mea, mă pot duce la triumful asupra Satanei și la ieșirea cu tenacitate din
valea umbrei morții. La fel, am recunoscut și faptul că Dumnezeu Atotputernic mă
conduce pe calea corectă în viață. Este calea luminoasă de obținere a adevărului și
a vieții! De acum înainte, indiferent ce persecuții, necazuri sau ispite periculoase
întâlnesc, sunt dispus să caut adevărul cu sârguință și să obțin calea vieții eterne pe
care mi-a dat-o Dumnezeu Atotputernic.

116
 9. În vremuri de restriște, cuvântul lui
Dumnezeu mi-a oferit încurajare
de Chen Hui, provincia Jiangsu

Am crescut într-o familie obișnuită din China. Tatăl meu era în armată și, pentru
că mă modelase și mă influențase de la o vârstă fragedă, am ajuns să cred că
îndatorirea și chemarea unui soldat era să-și slujească patria, să urmeze ordinele și
să slujească în mod dezinteresat în numele Partidului Comunist și al poporului. De
asemenea, eram hotărâtă să devin soldat și să calc pe urmele tatălui meu. Cu toate
acestea, pe măsură ce a trecut timpul și au avut loc anumite evenimente, cursul vieții
mele și orientarea preocupărilor mele s-au modificat încet-încet. În 1983, am auzit
Evanghelia Domnului Isus. Îndrumarea specială a Duhului Sfânt a permis ca o
persoană ca mine, care a fost otrăvită de ateism și ideologia comunistă chineză de
la o vârstă fragedă, să fie profund impresionată de dragostea Domnului Isus. După
ce am auzit Evanghelia, am început o viață de credință în Dumnezeu – am început
să merg la biserică, să mă rog și să cânt imnuri întru lauda Domnului. Această nouă
viață mi-a adus multă liniște și pace. În 1999, am acceptat Evanghelia din zilele de
pe urmă a Domnului Isus cel Înviat – Dumnezeu Atotputernic. Citind fără încetare
cuvântul lui Dumnezeu și întâlnindu-mă și având părtășie cu frații și surorile mele,
am înțeles multe adevăruri și am aflat despre intenția urgentă a lui Dumnezeu de a
mântui omenirea. Am simțit că Dumnezeu ne-a acordat fiecăruia dintre noi o mare
vocație și responsabilitate și așa m-am avântat cu nerăbdare în lucrarea de
răspândire a Evangheliei. Când am văzut personal mulți oameni venind înaintea lui
Dumnezeu și primind binecuvântările și mântuirea lui Dumnezeu, credința mea a
devenit și mai puternică.
Cu toate acestea, persecuția crudă a guvernului condus de Partidul Comunist
Chinez mi-a zdruncinat viața liniștită și fericită. În august 2002, am călătorit în nord-
vest cu soțul meu pentru a răspândi Evanghelia câtorva dintre colegii noștri întru
Hristos. Într-o noapte, când mă întâlneam cu doi frați și surori care au acceptat de
curând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, am auzit brusc un zgomot

117
puternic și am văzut ușa dărâmată violent și șase sau șapte polițiști cu înfățișare
diabolică dând buzna învârtind bastoane. Unul dintre polițiști m-a arătat cu degetul și
a spus cu un mârâit agresiv: „Pune-i cătușele!” Doi polițiști ne-au ordonat să stăm
lângă perete și să nu ne mișcăm, în timp ce au început să scotocească prin cutiile și
comodele din casă ca niște bandiți care dau atacul. Au căutat cu atenție tot ceea ce
bănuiau că ar putea fi folosit pentru a ascunde ceva și, în cel mai scurt timp, au întors
tot locul pe dos și cu susul în jos. În cele din urmă, unul dintre polițiști a găsit în
geanta surorii mele o broșură cu Evanghelia și o carte cu cuvântul lui Dumnezeu și
mi-a aruncat o privire fioroasă, urlând: „La naiba, vreți să fiți omorâte? Veniți aici și
vă răspândiți Evanghelia. De unde a apărut asta? Nu i-am răspuns și așa că a țipat
la mine, spunând: „Nu ai de gând să vorbești, nu? O să îți deschidem gura aia. Mișcă-
te! Vei vorbi acolo unde mergem!” Zicând asta, m-a târât afară din casă și m-a
aruncat în mașina de poliție. În acel moment, mi-am dat seama că nu trimiseseră
doar șase sau șapte polițiști – afară, de o parte și de alta a drumului, erau aliniați
mulți ofițeri speciali de poliție, înarmați. Când am văzut câtă forță au mobilizat pentru
a ne aresta, m-am înspăimântat foarte tare și, fără să mă gândesc, am început să
mă rog lui Dumnezeu, cerându-I îndrumarea și protecția. Nu după mult timp, un pasaj
din cuvântul lui Dumnezeu mi-a venit clar în minte „Ar trebui să știi că toate
lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le
aranjez pe toate. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu
ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță
lângă tine; El vă apără și vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos
la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Așa este!” m-am gândit. „Dumnezeu este
stâlpul meu; indiferent ce fel de situație aș putea întâmpina, Dumnezeu,
Conducătorul și Creatorul tuturor lucrurilor, este întotdeauna alături de mine. Atâta
timp cât inima mea rămâne liniștită în fața lui Dumnezeu, El mă va îndruma să
depășesc orice situație cu care aș putea să mă confrunt. Căci Dumnezeu este
credincios și El este cel care stăpânește și orchestrează toate lucrurile.” Gândind
aceste lucruri, mi-am recăpătat calmul.
Era în jurul orei zece în acea seară când am fost adusă la Brigada de Poliție
Penală. Am fost fotografiată și am fost condusă apoi într-o cameră de interogatoriu.
Spre surprinderea mea, acolo erau deja patru sau cinci huligani fioroși, care se

118
holbau la mine când am intrat. De îndată ce am intrat în cameră, m-au înconjurat ca
o haită de lupi flămânzi hăituindu-și prada. Am fost incredibil de neliniștită și m-am
rugat cu disperare la Dumnezeu. La început, polițiștii huligani nu m-au atins nici
măcar cu un deget, ci doar mi-au ordonat să rămân în picioare timp de trei sau patru
ore. Am stat atât de mult în picioare, încât au început să mă doară și să îmi
amorțească, iar întregul meu corp a devenit extrem de obosit. În jurul orei unu sau
două dimineața, șeful Brigăzii de Poliție Penală a venit să mă interogheze. Nu m-am
putut abține să nu tremur de stres. M-a privit fix și a început să mă interogheze sever,
spunând: „Vorbește! De unde ești? Cine este persoana ta de contact aici? Cine este
superiorul tău? Unde v-ați întâlnit? Câți oameni lucrează cu tine?” Când n-am vorbit,
a izbucnit într-un acces de furie, m-a apucat de păr și m-a copleșit cu pumni și lovituri.
După ce m-a pus la pământ, a continuat să mă lovească și mai tare. Imediat, urechile
au început să îmi sune astfel încât n-am mai auzit nimic și am simțit că îmi va exploda
capul de la durerea înțepătoare. Nu m-am putut abține să nu plâng de durere. După
alte câteva momente în care m-am zbătut, m-am întins pe podea, incapabilă să mă
mișc. Șeful m-a apucat din nou de păr și m-a ridicat în picioare, moment în care patru
sau cinci dintre huliganii fioroși m-au înconjurat și au început să mă lovească și să
îmi dea pumni; am căzut la pământ, acoperindu-mi capul cu mâinile, rostogolindu-
mă și zvârcolindu-mă de durere. Polițiștii huligani nu se abțineau deloc – fiecare
lovitură și fiecare pumn avea o forță mortală. În timp ce mă loveau, strigau: „Ai de
gând să vorbești sau nu? Te provoc să nu vorbești! Vorbește sau ești moartă!” Când
șeful a văzut că încă nu vorbeam, m-a lovit cu răutate în gleznă. De fiecare dată când
mă lovea cu piciorul, mă simțeam de parcă cineva îmi bătea un cui în oase, era
sfâșietor de dureros. După aceea, au continuat să mă lovească peste tot până am
simțit că mi-au spulberat fiecare os din corp, iar spasmele violente care mi-au răvășit
interiorul mi-au provocat atâta durere încât abia am reușit să respir. Eram întinsă pe
podea, gâfâind după aer și vărsam lacrimi de agonie pură. În inima mea, am strigat
către Dumnezeu spunând: „Dumnezeule! Nu pot continua. Te rog să mă protejezi,
deoarece mă tem că nu voi trece de această noapte. Dumnezeule, dă-mi puterea.
[…]” Nu știu cât a durat tortura. Mă simțeam foarte amețită, iar durerea era atât de
chinuitoare de parcă aș fi fost sfâșiată membru cu membru. Durerea a fost atât de
intensă încât am amorțit peste tot. Unul dintre polițiștii huligani a spus: „Se pare că

119
încă nu ți-a ajuns. O, o să vorbești tu!” În timp ce vorbea, a luat ceea ce părea un
ciocan electric și mi l-a trântit de frunte. Am simțit fiecare lovitură profund în măduvă
și, de fiecare dată când mă lovea, întregul corp îmi amorțea, iar apoi îmi devenea
flasc și tremuram neîncetat. Când polițistul huligan a văzut cât de mult sufeream, a
părut mulțumit de munca sa și a început să râdă în hohote. În mijlocul suferinței mele,
un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu a izvorât în mine și mi-a oferit îndrumare și
luminare: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te dai pe tine
însuți adevărului, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga
mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce
ar trebui să faci” („Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și
judecată” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dat o putere
incredibilă, iar eu am repetat pasajul în continuu. M-am gândit: „Nu pot să-i cedez
Satanei și să-L dezamăgesc pe Dumnezeu. Pentru a obține adevărul, jur să îndur
orice suferință și, chiar dacă asta înseamnă moartea mea, tot va merita și nu voi fi
trăit în zadar!” Acest grup de demoni m-a interogat toată noaptea până în dimineața
următoare, dar pentru că am avut cuvântul lui Dumnezeu care să mă încurajeze, am
putut să rezist torturii lor! Până la urmă, au epuizat fiecare ultimă strategie la care s-
au putut gândi și au spus neputincioși: „Pari o gospodină obișnuită fără vreun talent
anume, deci cum ți-a oferit Dumnezeul tău o putere atât de extraordinară?” Știam că
nu sunt eu cea în fața căreia cedau polițiștii huligani și că, în schimb, capitulau sub
autoritatea și puterea lui Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei că al lui Dumnezeu
cuvânt este adevărul, că poate insufla oamenilor o putere imensă și că, practicând
conform cuvântului lui Dumnezeu, oricine poate să-și depășească frica de moarte și
să-l învingă pe Satana. În urma tuturor acestor lucruri, credința mea în Dumnezeu a
devenit și mai puternică.
În dimineața zilei următoare, în jurul orei șapte, șeful a venit din nou să mă
interogheze. Când a văzut că tot nu eram dispusă să vorbesc, a încercat să mă
ademenească cu încă un truc iscusit. În cameră a intrat un polițist chel, îmbrăcat în
civil, care m-a ajutat să mă ridic și m-a însoțit la o canapea. El mi-a netezit hainele,
m-a bătut pe umăr și, cu o îngrijorare prefăcută, a spus cu un zâmbet trist: „Uite-te la
tine, nu are rost să suferi așa. Vorbește cu noi și apoi poți pleca acasă. De ce să
rămâi aici și să suporți tot acest chin? Copiii tăi te așteaptă acasă. Știi cât de mult

120
mă doare să te văd că suferi așa?” Ascultându-i toate minciunile și uitându-mă la fața
detestabilă și nerușinată, am scrâșnit din dinți de mânie și m-am gândit: „Ești doar
un demon care recită tot felul de minciuni ca să mă înșele. Să nu crezi nici măcar un
minut că Îl voi trăda pe Dumnezeu. Nici măcar să nu visezi că o să spun vreun cuvânt
despre biserică!” Când polițistul a văzut că rămân neclintită, m-a fixat cu o privire
lascivă și a început să mă pipăie cu mâna. M-am îndepărtat automat de el, dar
canalia m-a ținut cu o mână, astfel încât să nu mă mai pot mișca, iar apoi mi-a strâns
pieptul cu cealaltă mână. Am strigat de durere și am simțit o imensă ură pentru acest
om; eram atât de furioasă încât tremuram din tot corpul și lacrimi îmi curgeau în
șuvoaie pe obraji. I-am aruncat o privire plină de furie și, văzând privirea din ochii
mei, mi-a dat drumul. Știam că Dumnezeu S-a îndurat de mine în starea mea slăbită
și l-a făcut pe monstrul acesta să dea înapoi. Prin această experiență personală, am
fost martoră cu adevărat la natura rea, reacționară și crudă a guvernului condus de
PCC. Am văzut cum în „Poliția poporului”, care lucrează pentru instituția PCC, erau
într-adevăr doar niște tâlhari și golani nerușinați, fără nici un pic de conștiință!
Deoarece nu am băut niciun strop de apă timp de 24 de ore, corpul meu era
periculos de epuizat și istovit, iar eu chiar nu eram sigură că aș mai fi putut să rezist.
M-a lovit brusc un sentiment de suferință profundă și deznădejde. În acel moment,
m-am gândit la un imn bisericesc: „C-o voință puternică, stau împotriva răcnetului
răului. Pe drumul greu, inima mea devine statornică și puternică. Omenirea e-atât de
crudă, unde e loc pentru Dumnezeu? E-atât de greu să fii om și să crezi în adevăratul
Dumnezeu. Cu o inimă neclintită, Îl voi urma pe Dumnezeu. Satana îmi suflă în ceafă,
nicăieri nu sunt acasă. A-L servi pe Dumnezeu e legea Cerului și principiul
pământului. Uneltirile lui sunt viciate și demne de dispreț. Nu voi ceda-n fața Satanei
și nu voi trăi fără valoare. Voi îndura toată durerea și voi trăi prin nopțile negre. Voi
sta mărturie în victoria totală, voi alina inima lui Dumnezeu și voi câștiga lauda Lui.
Dreptatea iese la suprafață în noapte înaintea zorilor. În chinurile morții diavolul vine
să-L servească pe Dumnezeu. Dumnezeu Și-a câștigat gloria, a creat biruitori. Și eu
Îi slăvesc înțelepciunea și dreptatea. Chiar mai mult, ținând seama de voința lui
Dumnezeu, servesc în familia Lui așa cum pot. Cu toată inima iubindu-L pe
Dumnezeu, voi emana lumină și căldură, credincios până la sfârșit, fiind martor
pentru a-L slăvi. Nu contează cum mă rafinează, Eu voi fi martor și-L voi mulțumi. Cu

121
toată inima iubindu-L pe Dumnezeu, voi emana lumină și căldură, credincios până la
sfârșit, fiind martor pentru a-L slăvi. Eu Îl voi mulțumi” („Ridicarea în mijlocul
întunericului și opresiunii” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Acest imn
răsunător și puternic a fost o motivație profundă pentru mine: acești demoni îi
persecutau pe credincioșii lui Dumnezeu în acest fel pentru că Îl urăsc pe Dumnezeu.
Scopul lor ticălos și rău este să ne oprească să credem în Dumnezeu și să-L urmăm
și, astfel, să perturbe și să distrugă lucrarea lui Dumnezeu și să năruie șansa omenirii
de a fi mântuită. În acest moment cheie al acestei bătălii spirituale, nu puteam să
renunț și să-mi permit să fiu ținta glumei Satanei. Cu cât m-a chinuit Satana mai mult,
cu atât mai clar i-am văzut chipul demonic și cu atât mai mult mi-am dorit să mă lepăd
de el și să stau de partea lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu va învinge și că Satana
este sortit înfrângerii. Nu am putut renunța și mi-am dorit să mă bazez pe Dumnezeu
și să fiu mărturie puternică și răsunătoare pentru El.
Când cei din poliție și-a dat seama că nu vor obține nicio informație valoroasă
de la mine, au renunțat la interogatoriu și, în acea seară, m-au transportat la o casă
de detenție. În acel moment, fusesem deja bătută de nu mai puteam fi recunoscută
– fața îmi era umflată, nu puteam deschide ochii, iar buzele îmi erau acoperite de
răni. Oamenii din casa de detenție mi-au aruncat o privire și, văzând că fusesem
aproape omorâtă în bătaie, nu au vrut să-și asume nicio responsabilitate pentru cele
întâmplate și au refuzat să mă accepte. Cu toate acestea, după unele negocieri, mi
s-a permis în cele din urmă să intru în jurul orei șapte în acea seară și am fost
escortată într-o celulă.
În noaptea aceea, am mâncat prima mea masă de când am fost arestată: o chiflă
aburită, neagră, tare și grăunțoasă greu de mestecat și dificil de înghițit și un bol de
supă de legume ofilite pe fundul căruia era un strat de murdărie și în care pluteau
viermi morți. Nimic din toate astea nu m-au împiedicat să înfulec acea mâncare cât
de repede am putut. Pentru că eram credincioasă, în zilele care au urmat, ofițerul
corecțional avea să le pună adesea pe celelalte deținute să-mi facă viața un iad. O
dată, prizoniera șefă a celulei noastre a dat un ordin, iar subalternele ei m-au apucat
de păr și m-au dat cu capul de perete. Mi-au trântit capul atât de tare încât am amețit
și n-am mai văzut bine. De asemenea, noaptea nu îmi permiteau să dorm pe pat,
așa că trebuia să dorm pe pardoseala de beton rece, lângă toaletă. Ba mai mult, mă

122
puneau să recit regulile casei de detenție și, dacă le recitam greșit sau le uitam, mă
biciuiau cu o curea de piele. Confruntată cu această tortură și umilință inumană
aproape constantă, am devenit slabă și m-am gândit că ar fi mai bine să mor pur și
simplu decât să sufăr ca un animal în cușcă zi de zi. De multe ori, tocmai când eram
pe punctul de a mă da cu capul de un zid și de-a pune capăt acestei suferințe, vocea
lui Dumnezeu răsărea înăluntrul meu și mă îndruma, spunând: „Astfel, în timpul
acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent
cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și
chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la
îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu
și doar aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Doar prin
experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit încurajare și mi-au
încălzit inima. Când m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, mi-au curs lacrimile. M-
am gândit cum, când eram bătută cu răutate de polițiștii huligani, dragostea lui
Dumnezeu a fost cea care mă îngrijise în tot acest timp, El mă călăuzise cu ale Sale
cuvinte, îmi dăduse credință și forță și îmi permisese să supraviețuiesc cu
încăpățânare acelei torturi groaznice. După ce am fost abuzată și agresată de
prizoniera șefă din celula noastră și torturată de celelalte deținute, până când
aproape am cedat nervos și m-am gândit să-mi curm viața, cuvintele lui Dumnezeu
mi-au dat din nou credința și curajul să mă ridic încă o dată. Dacă Dumnezeu n-ar fi
fost alături de mine, veghind asupra mea, aș fi fost demult chinuită până la moarte
de către acei demoni mizerabili. În fața marii iubiri și milostenii a lui Dumnezeu, nu
mai puteam să rezist pasiv și să provoc durere în inima lui Dumnezeu. Trebuia să fiu
fermă pe poziție cu Dumnezeu și să-I răsplătesc iubirea cu loialitate. Odată ce mi-
am remediat starea sufletească, am început să observ lucrările minunate ale lui
Dumnezeu: când prizoniera șefă m-a chinuit nepermițându-mi să dorm pe pat,
Dumnezeu a făcut ca o altă deținută să se ridice și să protesteze în numele meu, iar
cele două s-au certat rău. În cele din urmă, prizoniera șefă s-a înduplecat. Slavă lui
Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost mila lui Dumnezeu, dormitul pe termen lung pe
pardoseala din beton umed și rece m-ar fi omorât sau m-ar fi lăsat paralizată, având
în vedere constituția mea plăpândă. În acest fel, am reușit să supraviețuiesc două

123
luni extenuante în casa de detenție. În acea perioadă, polițiștii huligani m-au mai
interogat de două ori folosind aceeași strategie cu polițistul bun și cel rău. Totuși, cu
protecția lui Dumnezeu, am putut să înțeleg complotul viclean al Satanei și să le dau
peste cap planul răutăcios. În cele din urmă, au rămas pur și simplu fără strategii și,
după toate interogatoriile eșuate, m-au condamnat în final la trei ani de închisoare și
m-au trimis la a Doua închisoare pentru femei pentru a-mi ispăși pedeapsa.
Din prima zi când am ajuns la închisoare, am fost forțată să execut muncă fizică
epuizantă. Trebuia să muncesc peste zece ore pe zi și să tricotez un pulover, să fac
treizeci până la patruzeci de articole vestimentare, sau să ambalez zece mii de
perechi de bețișoare în fiecare zi. Dacă nu puteam să îndeplinesc aceste sarcini,
sentința mea de închisoare avea să fie prelungită. De parcă munca fizică extremă nu
era suficient de epuizantă, noaptea eram forțate să participăm la un fel de spălare
politică a creierelor, destinată să ne distrugă spiritele, în care eram forțate să studiem
regulile închisorii, legislația, marxism-leninismul și gândirea lui Mao Zedong. Ori de
câte ori îi auzeam pe ofițerii corecționali exprimându-și absurditățile ateiste, îmi
venea rău de la stomac și simțeam o ură pură pentru căile lor disprețuitoare și
nerușinate. În toată perioadă în care am fost la închisoare, nu am avut niciodată
măcar o noapte de somn liniștit – de multe ori ne trezeam speriate din somn în miez
de noapte la fluierăturile gardienilor închisorii. Fie ne făceau să ne ridicăm și să stăm
pe coridor, fără niciun motiv aparent, fie ne atribuiau sarcini precum căratul cartofilor,
porumbului și furajelor. Fiecare sac cântărea peste 50 de kilograme. În nopțile de
iarnă, trebuia să ne confruntăm cu vânturi şuierătoare, care pătrundeau până la oase.
Alunecam și șchiopătam, pas cu pas, uneori chiar prăbușindu-ne sub greutatea
încărcăturilor noastre. Adesea, îmi târâiam trupul istovit înapoi în celula mea la două
sau trei dimineața, extenuată și cu ochii înlăcrimați. În astfel de nopți, un amestec de
oboseală, frig și furie mă împiedica să adorm la loc. Ori de câte ori mă gândeam că
mai am de îndurat trei ani lungi de închisoare, cădeam și mai tare în disperare și îmi
simțeam tot corpul paralizat de epuizare. Dumnezeu era foarte conștient de suferința
mea și, în cele mai dificile momente ale mele, m-a îndrumat să-mi amintesc acest
pasaj din cuvintele Sale: „Nu fi descurajat, nu fi slab, îți voi revela ceva. Drumul
spre împărăție nu este atât de neted, nimic nu este atât de simplu! Vrei ca
binecuvântările să vină ușor, nu-i așa? Astăzi fiecare va avea încercări amare

124
de înfruntat, altfel inima iubitoare pe care o aveți pentru Mine nu se va întări și
nu veți avea o iubire adevărată față de Mine” („Capitolul 41” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au fost o
alinare profundă pentru inima mea îndurerată și suferindă și mi-au permis să înțeleg
voia Lui. Situația în care mă aflam acum era un adevărat test. Dumnezeu a vrut să
vadă dacă-I voi rămâne loială în mijlocul unei astfel de suferințe și dacă Îl iubeam
sau nu cu adevărat. Deși trei ani de închisoare era o perioadă foarte lungă, având
cuvântul lui Dumnezeu să mă îndrume și dragostea lui Dumnezeu să mă sprijine,
știam că nu sunt singură. Aveam să mă bazez pe Dumnezeu pentru a îndura toată
durerea și suferința și pentru a-l învinge pe Satana. Nu-mi puteam permite să devin
timidă; trebuia să am hotărârea și curajul de a urma adevărul și trebuia să mă impun
pentru dreptate și să încerc să fiu o persoană cu adevăr și umanitate.
Întunericul și răul guvernului PCC erau evidente în toate aspectele acestei
închisori pe care le supravegheau, dar dragostea lui Dumnezeu a fost întotdeauna
cu mine. O dată, un gardian al închisorii mi-a ordonat să duc un sac de bețișoare
până la etajul cinci. Deoarece scările erau acoperite cu gheață, a trebuit să merg
foarte încet din cauza greutății sacului. Totuși, gardianul îmi tot spunea să mă
grăbesc și, temându-mă că voi fi bătută foarte tare dacă nu îmi voi îndeplini sarcina,
am devenit neliniștită și am alunecat din grabă, căzând pe scări și rupându-mi osul
călcâiului. Eram întinsă pe podea, neputând să-mi mișc piciorul și transpiram rece,
din cauza durerii sfâșietoare de la fractură. Totuși, gardianul nu s-a arătat deloc
interesat. A spus că mă prefac și mi-a ordonat să mă ridic și să continuu să lucrez,
dar, fizic, nu puteam să stau în picioare. O soră de la biserică, care își ispășea
sentința în aceeași închisoare ca și mine, a văzut ce s-a întâmplat și m-a dus imediat
la clinica închisorii. La clinică, medicul curant pur și simplu mi-a bandajat piciorul, mi-
a dat câteva pastile dintr-un medicament ieftin și m-a lăsat să plec. De teamă că nu
voi putea să-mi îndeplinesc norma de muncă, gardianul închisorii a refuzat să-mi
permită vreun tratament, așa că a trebuit să lucrez cu piciorul rupt. Indiferent de
munca pe care o făceam, sora mă ajuta. Deoarece dragostea lui Dumnezeu ne-a
legat inimile, ori de câte ori a avut ocazia, sora a avut părtășie cu mine despre
cuvântul lui Dumnezeu pentru a mă încuraja. Lucrul acesta a fost o imensă alinare
pentru mine în cele mai negre și dificile momente. În acea perioadă, nu știu de câte

125
ori m-am simțit atât de îndurerată și de slabă, încât abia puteam să mă ridic și abia
aveam energie să respir și, de nenumărate ori, mă ascundeam în pătură rugându-
mă lui Dumnezeu cu ochii înlăcrimați, dar aceste două imnuri mi-au oferit întotdeauna
încurajare și consolare: „A fost predestinat de Dumnezeu de la începutul timpului
faptul că poți să accepți judecata, mustrarea, lovirea și rafinarea cuvintelor Lui
și, în plus, că poți să accepți misiunea lui Dumnezeu, și astfel, nu trebuie să fii
prea tulburat când ești mustrat. Nimeni nu poate îndepărta lucrarea care a fost
întreprinsă în voi și binecuvântările care au fost pogorâte asupra voastră, și
nimeni nu poate să ia tot ceea ce v-a fost dat. Oamenii religioși nu au suportat
nicio comparație cu voi. Nu aveți o expertiză biblică bogată și nu sunteți dotați
cu teorie religioasă, dar pentru că Dumnezeu a lucrat în voi, ați dobândit mai
mult decât oricine altcineva pe parcursul veacurilor – și astfel, aceasta este cea
mai mare binecuvântare a voastră” („Nu poți dezamăgi voia lui Dumnezeu” din
Urmați Mielul și cântați cântări noi). Calea către-mpărăție urcă și coboară des. Planez
între viață și moarte, printre lacrimi și chin. Fără grija lui Dumnezeu, cine-ar trăi până
azi? Ne-a planificat nașterea în zilele de pe urmă; ce noroc, să-L urmăm pe Hristos!
Dumnezeu S-a smerit, devenind om, rușine îndurând. Cum să fiu om, de nu-L iubesc?
[…] Fiindcă-L iubesc, n-am să regret că-L urmez și-L mărturisesc. Deși sunt slab,
pasiv, în lacrimi, tot Îl iubesc. Sufăr și-I ofer dragostea, mâhnire să nu-I aduc. Fiind
călit în încercări cum e-ncercat aurul în foc. Ca aurul mi-e călită inima; cum să nu-I
dau inima mea? Deși drumul spre cer e greu și lacrimi multe vor fi, Îl voi iubi pe
Dumnezeu mereu, fără regrete” („Cântec despre iubirea de Dumnezeu fără regrete”
din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu și dragostea lui
Dumnezeu m-au salvat din adâncurile deznădejdii și, din nou, mi-au dat curajul să
continuu. În acest iad întunecos și rece de pe pământ, am simțit căldura și protecția
iubirii lui Dumnezeu și am fost hotărâtă să continuu să trăiesc astfel încât să pot
răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Oricât de mult sufeream, trebuia să continuu; chiar
dacă mai aveam o singură suflare, trebuia să rămân loială lui Dumnezeu. În cei trei
ani de închisoare, cel mai profund impresionată am fost când sora mea mi-a dat
câteva pagini scrise de mână din cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că am putut să citesc
cuvântul lui Dumnezeu într-o închisoare condusă de diavoli, mai drastică decât Fortul
Knox, a fost cu adevărat o dovadă a imensei iubiri și milostenii pe care Dumnezeu

126
mi le arăta. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu m-au încurajat și călăuzit, permițându-
mi să îndur vremurile cele mai încercate.
În septembrie 2005, sentința mea s-a încheiat și am putut în sfârșit să las în
urmă zilele întunecate de închisoare. În momentul în care am ieșit din închisoare, am
inspirat adânc și I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru dragostea și
protecția Lui, care mi-au permis să supraviețuiesc sentinței mele. Din cauza
experienței mele personale de a fi arestată și persecutată de guvernul condus de
PCC, știu acum ce este drept și ce este hain, ce este bine și ce este rău, și ce este
pozitiv și ce este negativ. Știu că ar trebui să abandonez tot pentru a urma și ceea
ce ar trebui să resping cu ură și blesteme. Prin această experiență, am ajuns să aflu
cu adevărat că al lui Dumnezeu cuvânt este viața lui Dumnezeu și că este investit cu
puteri supranaturale care pot fi motivația ce stă la baza vieții omului. Atâta timp cât
omul trăiește după cuvântul lui Dumnezeu, el este capabil să învingă toate forțele
Satanei și poate să triumfe chiar și în cele mai nefavorabile împrejurări. Așa cum
spune și Dumnezeu Atotputernic: „Cuvintele Mele sunt adevărul invariabil etern.
Eu sunt alimentarea cu viață pentru om și singurul ghid pentru omenire” („Ar
trebui să vă gândiți la faptele voastre” din Cuvântul Se arată în trup). De acum înainte,
indiferent de obstacolele sau dificultățile cu care mă confrunt, sunt dispusă să fac tot
posibilul să urmez adevărul, să caut să trăiesc cu adevărat după cuvântul lui
Dumnezeu și să duc o viață împlinită!

10. Un cântec de viață în toiul ruinării

de Gao Jing, provincia Henan

În 1999, am avut norocul de a accepta lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din

zilele de pe urmă. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles autoritatea și
puterea pe care le dețin și am simțit că aceste cuvinte erau glasul lui Dumnezeu. Să
fiu capabilă să aud cuvintele exprimate omenirii de către Creator m-a impresionat
mai mult decât pot descrie în cuvinte și, pentru prima dată, am avut, în adâncurile
duhului meu, sentimentul de pace și bucurie pe care lucrarea Duhului Sfânt îl aduce

127
omului. Din acel moment, am devenit o cititoare din ce în ce mai avidă a cuvintelor
lui Dumnezeu. După ce m-am alăturat Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, am văzut
că Biserica era o lume complet nouă, total diferită de cea a societății. Toți frații și
surorile erau simpli și amabili, puri și plini de viață. Deși nu eram rude de sânge și
fiecare provenea din medii diferite și avea propria identitate, parcă toți eram spirite
înrudite care ne iubeam unii pe alții, ne sprijineam unii pe alții și eram uniți împreună
în bucurie. Să văd acest lucru m-a făcut să simt, cu adevărat, cât de fericită și veselă,
cât de frumoasă și dulce este o viață petrecută venerându-L pe Dumnezeu. Mai târziu,
am văzut aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ca membri ai rasei umane și creștini
devotați, este responsabilitatea și obligația noastră, a tuturor, să ne oferim
mintea și trupul pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu, deoarece
întreaga noastră ființă a venit de la Dumnezeu și există grație suveranității Lui.
Dacă mințile și trupurile noastre nu susțin însărcinarea dată de Dumnezeu și
cauza dreaptă a omenirii, atunci sufletele noastre vor fi nevrednice de cei care
au fost martirizați pentru această însărcinarea și cu atât mai mult nevrednice
de Dumnezeu, care ne-a oferit totul” („Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”
din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să înțeleg că ar
trebui să trăiesc pentru Creator, ca o ființă creată, și că ar trebui să dedic și să sacrific
tot ceea ce am ca să răspândesc și să mărturisesc Evanghelia lui Dumnezeu din
zilele de pe urmă – numai aceasta este viața cea mai valoroasă și mai plină de sens.
Așadar, când am auzit că mulți oameni care trăiau în zone îndepărtate și izolate nu
auziseră Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, mi-am luat
hotărâtă rămas bun de la frații și surorile din orașul meu natal și am pornit în călătoria
mea de a răspândi Evanghelia Împărăției.
În 2002, am ajuns într-o zonă muntoasă izolată și înapoiată din provincia
Guizhou pentru a predica Evanghelia. Ca să răspândesc Evanghelia acolo trebuia
să parcurg mulți kilometri pe poteci montane în fiecare zi și, adesea, trebuia să înfrunt
vântul și zăpada. Cu toate acestea, cu Dumnezeu alături de mine, nu m-am simțit
niciodată obosită sau de parcă era o corvoadă. Sub îndrumarea lucrării Duhului Sfânt,
lucrarea Evangheliei a avut curând succes acolo, din ce în ce mai mulți oameni
acceptând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, iar viața bisericească
debordând de vitalitate. Călăuzită de cuvintele lui Dumnezeu, am petrecut șase ani

128
fericiți și împliniți în acel loc. Asta până în 2008, când ceva extraordinar s-a întâmplat
pe neașteptate, ceva ce avea să distrugă bucuria și liniștea vieții mele…
S-a întâmplat în jurul orei 11 în dimineața zilei de 15 martie, 2008. Doi frați și cu
mine participam la o întrunire când, deodată, patru polițiști au năvălit pe ușă și ne-au
imobilizat rapid la podea. Ne-au încătușat fără un cuvânt, apoi ne-au înghesuit și ne-
au târât într-o dubă de poliție. În dubă, toți chicoteau răutăcios, fluturându-și
bastoanele cu electroșocuri spre noi și, din când în când, împungându-ne în cap sau
în piept cu ele. Ne-au blestemat sălbatic, spunând: „Fii de cățele! Sunteți atât de tineri
că ați putea face orice, dar nu, voi trebuie să vă apucați să credeți în Dumnezeu!
Chiar nu aveți nimic mai bun de făcut?” Să fiu arestată atât de brusc m-a lăsat
simțindu-mă foarte neliniștită și nu am avut idee ce ne aștepta. Tot ce puteam face
era să-L chem pe Dumnezeu în tăcere în inima mea, iar și iar: „O, Dumnezeule!
Această situație s-a abătut azi asupra noastră cu permisunea Ta. Cer doar să ne dai
credință și să ne aperi ca să putem mărturisi ferm pentru Tine.” După ce m-am rugat,
un rând din cuvintele lui Dumnezeu mi-a plutit prin minte: „Fi-Mi, mai degrabă, loial
Mie, mergi mai departe cu curaj; Eu sunt stânca ta puternică, bizuie-te pe Mine!”
(„Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
„Da”, m-am gândit. „Dumnezeu este sprijinul meu și ajutorul meu ferm și puternic. În
orice situație m-aș regăsi, atât timp cât pot rămâne loială lui Dumnezeu și pot rămâne
alături de El, atunci cu siguranță îl voi birui pe Satana și voi aduce rușine asupra lui.”
Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să găsesc tărie și credință și m-am
hotărât în tăcere: aș prefera să mor decât să abandonez calea adevărată și să nu
mărturisesc ferm pentru Dumnezeu!
Odată ce am ajuns la secția de poliție, polițiștii ne-au târât brutal afară din dubă,
iar apoi ne-am împins și ne-au înghesuit în secție. Ne-au percheziționat minuțios
peste tot și au găsit niște materiale evanghelice și un telefon mobil în gențile celor
doi frați ai mei din biserică. Văzând că nu au găsit niciun ban, unul dintre polițiștii
imorali l-a târât spre el pe unul dintre frați, l-a lovit cu picioarele și l-a bătut până a
căzut la pământ. După aceea, am fost duși în camere diferite pentru a fi interogați
separat. M-au chestionat toată după-amiaza aceea, dar n-au scos un cuvânt de la
mine. După 8 în acea seară, ne-au notat ca fiind trei deținuți anonimi înainte de a ne
trimite pe toți la casa de detenție locală.

129
 De îndată ce am ajuns la casa de detenție, două femei ofițer corecțional m-au
dezbrăcat de toate hainele. Au tăiat orice metal de pe îmbrăcămintea mea și mi-au
luat șireturile și cureaua. În picioarele goale și ținându-mi pantalonii în mână, mi-am
croit drum, frământându-mă, spre celula mea. Când m-au văzut intrând, prizonierele
s-au năpustit asupra mea ca nebunele și m-au încercuit complet, adresându-mi
întrebări personale toate în același timp. Luminile erau atât de slabe acolo înăuntru
că ochii lor păreau largi ca farfuriile; se uitau urât la mine și mă cercetau din cap
până-n picioare, în timp ce unele mă trăgeau de brațe, atingându-mă și pișcându-mă
ici și colo. Uluită, am rămas pironită pe loc, simțindu-mă foarte înspăimântată și
neîndrăznind să spun o vorbă. La gândul că aveam să trăiesc în acest loc infernal cu
aceste femei, am simțit că izbucnesc în lacrimi la nedreptatea întregii situații. Chiar
atunci, o prizonieră care stătuse pe patul de cărămidă fără să spună un cuvânt, a
strigat deodată: „Ajunge! Abia a sosit și nu știe care-i treaba. N-o înspăimântați.” Apoi
mi-a înmânat o plapumă cu care să mă-nfășor. Am simțit un val de căldură în acea
clipă și am știut bine că nu prizoniera era drăguță cu mine, ci Dumnezeu era Cel care
folosea oamenii din jurul meu ca să mă ajute și să aibă grijă de mine. Dumnezeu
fusese cu mine tot timpul, iar eu nu eram deloc singură. Având iubirea lui Dumnezeu
să-mi țină de urât în acest iad întunecat și de coșmar pe pământ, m-am simțit enorm
de mângâiată. Adânc în noapte, după ce toate celelalte prizoniere adormiseră, tot nu
aveam nicio intenție să dorm. Mă gândeam cum, chiar în acea dimineață, îmi
îndeplinisem datoria fericită împreună cu frații și surorile mele și, totuși, în acea
noapte stăteam întinsă în locul acesta infernal, asemănător unui mormânt, fără să
știu când aveam să fiu vreodată eliberată – am simțit o amărăciune și o suferință de
nespus. Chiar în timp ce eram adâncită în propriile gânduri, un vânt înghețat a bătut
de nicăieri, iar eu m-am cutremurat involuntar. Mi-am ridicat capul să mă uit în jur și
abia atunci mi-am dat seama că celula era deschisă elementelor naturii. În afară de
acoperișul de deasupra zonei de dormit, restul celulei era acoperit de o plasă din
bare de metal groase sudate între ele, iar vântul rece pur și simplu năvălea înăuntru.
Din când în când, puteam auzi, de asemenea, pașii polițiștilor care patrulau pe
acoperiș. Simțeam doar o spaimă care îmi îngheța oasele, iar frica mea, neajutorarea
mea și sentimentele mele că fusesem nedreptățită îmi inundau toate inima; am
lăcrimat pe neașteptate. Chiar în acel moment, un pasaj al cuvintelor lui Dumnezeu

130
mi-a plutit clar în minte: „Ar trebui să știi că toate lucrurile din mediul ce te
înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le aranjez pe toate. Vezi cu
claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu ți l-am dat. Nu te teme,
Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El vă apără și
vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). „Da”, m-am gândit. „Dumnezeu a permis guvernului PCC să mă prindă.
Deși acest loc este întunecos și înspăimântător și nu am idee ce voi mai înfrunta,
Dumnezeu este ajutorul meu, așa că nu am de ce mă teme! Este totul sau nimic, iar
eu pun totul în mâinile lui Dumnezeu.” Înțelegând voia lui Dumnezeu, m-am simțit
mult mai relaxată și, astfel, am spus o rugăciune în tăcere lui Dumnezeu: „O,
Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru luminarea și iluminarea Ta care mi-au permis să
înțeleg că toate acestea se întâmplă cu permisiunea Ta. Vreau să mă supun
orchestrărilor și aranjamentelor Tale, să-Ți caut voia în această situație dificilă și să
dobândesc adevărurile pe care vrei să mi le dai. O, Dumnezeule! Doar că am o
statură atât de mică, așa că Îți cer să-mi dai credință și putere și să mă aperi astfel
încât, indiferent la ce torturi aș putea fi supusă, să nu Te trădez niciodată.” După ce
m-am rugat, mi-am șters lacrimile și am contemplat cuvintele lui Dumnezeu cât am
așteptat în tăcere venirea noii zile.
Devreme a doua zi, s-a auzit o bubuitură, iar ușa celulei s-a deschis. Unul dintre
ofițerii corecționali a urlat: „Afară, necunoscuto!” Am ezitat un moment înainte să-mi
dau seama, în cele din urmă, că mă striga pe mine. În camera de interogatoriu,
polițiștii mi-au cerut iar să le dau numele și adresa și să le spun despre biserică. Nu
am spus nimic, ci doar am stat pe scaun cu capul plecat. M-au chestionat în fiecare
zi o săptămână întreagă până când, în cele din urmă, unul dintre ei m-a arătat cu
degetul și a urlat: „Cățea! Ne-am petrecut zile întregi cu tine și nu ai spus un cuvânt.
Bine, așteaptă doar. Avem ceva să-ți arătăm!” Acestea fiind spuse, cei doi polițiști au
plecat furioși, trântind ușa în urma lor. Într-o zi, când se înnopta, polițiștii au venit din
nou să mă cheme. M-au încătușat și m-au vârât într-o dubă de poliție. Stând pe
bancheta din spate, nu m-am putut abține să nu simt cum creștea panica în mine și
m-am gândit: „Unde mă duc? Oare mă duc în mijlocul pustietății să mă violeze? Mă
vor îndesa într-un sac și mă vor arunca în râu, ca să le fiu hrană peștilor?” Îmi era
incredibil de teamă, dar, chiar atunci, niște versuri dintr-un imn bisericesc intitulat

131
„Împărăţia” au început să-mi răsune în urechi: „Dumnezeu e sprijinul meu, de ce m-
aș teme? Viața mi-o pun zălog să lupt cu Satana până la sfârșit. Dumnezeu ne înalță,
ar trebui să lăsăm totul în urmă și să luptăm să fim martori pentru Hristos. Dumnezeu
va îndeplini voia Sa pe Pământ. Îmi voi pregăti iubirea și loialitatea și le voi dedica
pe toate lui Dumnezeu. Voi întâmpina cu bucurie întoarcerea lui Dumnezeu când El
va coborî în slavă” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Într-o clipită, o putere
inepuizabilă s-a născut în mine. Mi-am ridicat capul să mă uit pe fereastră cât am
chibzuit în tăcere la versurile imnului. Unul dintre polițiști a observat că priveam fix
pe fereastră și a tras repede o draperie peste ea, înainte să zbiere feroce la mine:
„La ce te uiți? Pleacă-ți capul!” Faptul că țipase atât de brusc la mine m-a făcut să
tremur șocată și mi-am plecat imediat capul. Toți cei patru polițiști fumau în dubă,
suflând constant nori de fum și, destul de curând, aerul din interiorul dubei a devenit
intolerabil de viciat; am început să tușesc. Unul dintre polițiștii care stăteau în fața
mea s-a întors și m-a pișcat cu degetele de falca de jos înainte să-mi sufle fumul
direct în față. Apoi, a zis cu răutate: „Știi, trebuie doar să ne spui tot ce știi și nu vei
fi nevoită să suferi deloc; poți să pleci, pur și simplu, acasă. Ești o femeie tânără și
ești foarte drăguță…” Când a spus asta, și-a plimbat degetele pe fața mea și mi-a
făcut lasciv cu ochiul, apoi a râs răutăcios și a zis: „Poate, totuși, îți vom găsi un iubit.”
Mi-am întors fața de la el și mi-am ridicat mâinile încătușate ca să-i îndepărtez mâna.
Rușinat până la furie, a zis: „O, ești atât de puternică. Așteaptă doar să ajungem
acolo unde mergem și apoi te vei purta frumos.” Duba a mers mai departe. Nu aveam
habar ce urma să înfrunt, astfel că tot ce am putut face a fost să-L chem pe
Dumnezeu în tăcere în inima mea: „O, Dumnezeule! Sunt gata să risc totul acum.
Indiferent ce tactici folosesc acești polițiști îngrozitori împotriva mea, atât timp cât mai
am o suflare în trup, voi fi mărturie puternică și răsunătoare pentru Tine înaintea
Satanei!”
După mai bine de jumătate de oră, duba s-a oprit. Polițiștii m-au târât afară; m-
am clătinat pe picioare și am privit în jur. Era deja complet întuneric, iar împrejur erau
risipite numai niște clădiri goale, fără nici măcar o lumină aprinsă – totul arăta atât de
sumbru și înfricoșător. Am fost escortată într-una dintre clădiri. Înăuntru erau un birou
și o canapea, becul electric care atârna din tavan aruncând o lumină îngrozitor de
difuză peste tot. Pe podea erau frânghii și lanțuri de fier, iar în partea opusă a camerei

132
era un scaun făcut din bare groase de metal. În fața acestei scene înspăimântătoare,
nu m-am putut abține să nu încep să intru în panică. Picioarele mi s-au muiat și a
trebuit să mă așez pe canapea ca să mă calmez. Mai mulți bărbați au intrat apoi în
cameră, iar eu am fost dojenită zgomotos de unul dintre ei. „Ce crezi că faci, stând
acolo? E canapeaua ta ca să te așezi? Ridică-te!” În timp ce vorbea, s-a repezit la
mine și m-a lovit cu piciorul de câteva ori, apoi m-a înșfăcat de partea din față a bluzei,
m-a tras de pe canapea și m-a târât pe scaunul de metal. Alt polițist mi-a spus: „Știi,
scaunul acesta e un lucru grozav. Trebuie doar să te așezi un pic și «vei obține
beneficiul» tot restul vieții. Acest scaun a fost pregătit special pentru voi, credincioșii
în Dumnezeu Atotputernic. Nu lăsăm chiar pe oricine să stea pe el. Tu fii fată bună,
fă ceea ce spunem și răspunde-ne sincer la întrebări și atunci nu va trebui să te așezi
pe el. Așa că spune-ne, de ce ai venit în Guizhou? Ca să-ți predici Evanghelia?” Nu
am spus nimic. Un polițist cu o înfățișare dură care stătea în picioare într-o parte mi-
a arătat fața cu degetul și m-a înjurat spunând: „N-o mai face pe proasta, la naiba!
Dacă nu vorbești, vei încerca scaunul!” Tot am rămas tăcută.
Chiar atunci, o femeie îmbrăcată seducător a intrat în cameră și s-a dovedit că
fusese rugată de banda de polițiști să vină și să mă convingă să mărturisesc. M-a
îndemnat cu falsă blândețe, spunând: „Uite, ești o străină aici și nu ai nicio rudă și
niciun prieten în apropiere. Spune-ne ce vrem să știm, OK? Odată ce ne spui ce
vrem să știm, îți voi găsi o slujbă și un soț aici, în Guizhou. Îți promit și că îți voi găsi
un bărbat bun. Dar, dacă nu vrei asta, atunci ai putea veni să lucrezi pentru mine, ca
bonă. Te voi plăti în fiecare lună. În felul acesta, te vei putea stabili și statornici aici.”
Mi-am ridicat capul și i-am aruncat o privire, dar nu am răspuns. În sinea mea, m-am
gândit: „Demonii sunt demoni. Ei nu recunosc existența lui Dumnezeu, ci fac tot felul
de lucruri groaznice, de dragul banilor și al profitului. Acum încearcă să folosească
profitul pentru a mă mitui și a mă face să-L trădez pe Dumnezeu. Cum aș putea să
cad pradă comploturilor lor viclene și să devin o iudă infamă?” A văzut că vorbele ei
„amabile” nu avuseseră niciun efect asupra mea și a simțit că fusese umilită în fața
celorlalți polițiști, așa că a renunțat imediat la fațadă și și-a dat arama pe față. Și-a
scos o curea de la rucsac și m-a biciuit fără milă cu ea de câteva ori, apoi și-a aruncat
agresiv rucsacul pe canapea. Clătinând din cap cu exasperare, s-a dus și a stat
deoparte. Văzând ce se întâmplase, un polițist malefic și gras s-a năpustit asupra

133
mea, m-a prins de păr și m-a izbit cu capul de perete de mai multe ori, urlând la mine
și scrâșnind din dinți: „Nu-ți dai seama când cineva vrea să-ți facă o favoare? Ha?
Nu-ți dai seama? Vei vorbi sau nu?” Am fost dată cu capul de perete de atâtea ori
încât vedeam stele, capul îmi vâjâia, camera se învârtea, iar eu am căzut la podea.
Apoi m-a ridicat și m-a aruncat pe scaunul de metal ca și cum n-aș fi fost nimic mai
mult decât o mică pasăre. Abia după ce mi-am revenit puțin am început să deschid
ochii un pic – am văzut că încă ținea strâns în mână o șuviță din părul meu smuls.
Am fost legată de scaun din cap până în picioare și o placă groasă de oțel mi-a fost
așezată în fața pieptului. Cătușele de la mâini mi-au fost legate de scaun, iar cătușele
care cântăreau zeci de kilograme mi-au fost legate de picioare și apoi înlănțuite de
scaun. Mă simțeam ca o statuie, incapabilă să mișc un mușchi. Lanțurile, lacătele și
cătușele reci și grele mă țintuiau pe scaunul de metal – suferința mea era dincolo de
cuvinte. Văzându-mă că sufăr, polițiștii malefici au fost mulțumiți de ei înșiși și au
început să-și bată joc de mine, spunând: „Dumnezeul în care crezi nu e atotputernic?
De ce nu vine să te salveze? De ce nu te salvează din acest «scaun tigru»? Ai face
bine să începi să vorbești. Dumnezeul tău nu te poate salva, numai noi putem face
asta. Spune-ne ce vrem să știm și te vom lăsa să pleci. Ai putea avea o viață bună.
Ce risipă să crezi într-un Dumnezeu oarecare!” Am înfruntat remarcile sarcastice ale
polițiștilor răutăcioși foarte calmă deoarece cuvintele lui Dumnezeu spun: „În zilele
de pe urmă, Dumnezeu folosește cuvinte și nu semne și minuni, pentru a-l face
pe om desăvârșit. El Își folosește cuvintele pentru a expune omul, a-l judeca,
a-l mustra și a-l face desăvârșit, astfel încât, în cuvintele lui Dumnezeu, omul
ajunge să vadă înțelepciunea și frumusețea Sa și să înțeleagă firea lui
Dumnezeu, astfel încât, prin cuvintele Lui, omul Îi vede faptele” („Cunoscând
lucrarea lui Dumnezeu astăzi” din Cuvântul Se arată în trup). Lucrarea pe care o face
Dumnezeu acum este o lucrare practică, nu supranaturală. Dumnezeu Își folosește
cuvintele pentru a desăvârși omul și le permite cuvintelor Sale să devină credința și
viața noastră. Folosește situații practice pentru a ne schimba firea vieții, iar acest tip
de lucrare practică este cea care poate dezvălui mai bine puterea și înțelepciunea
extraordinară a lui Dumnezeu și îl poate învinge pe Satana odată pentru totdeauna.
Fusesem arestată și eram supusă torturii crude a guvernului PCC pentru că
Dumnezeu voia să-mi testeze credința în El și să vadă dacă puteam sau nu să trăiesc

134
conform cuvintelor Lui și să mărturisesc ferm pentru El. Știind asta, am vrut să mă
supun oricărei situații Dumnezeu i-ar fi permis să se abată asupra mea. Tăcerea mea
a înfuriat banda de polițiști malefici, iar ei s-au năpustit asupra mea de parcă
înnebuniseră cu toții. M-au înconjurat și m-au bătut violent. Unii m-au lovit tare cu
pumnii în cap, alții mi-au tras șuturi cu sălbăticie în picioare, în timp ce alții mi-au rupt
hainele și mi-au pipăit fața. Clocoteam de furie în fața bătăilor crude și a
huliganismului lor. Dacă nu aș fi fost imobilizată strâns în „scaunul tigru”, aș fi luptat
cu disperare! Față de guvernul PCC, acea organizație criminală și vicleană, nu
simțeam decât ură până în măduva oaselor și chiar a trebuit să iau o decizie în tăcere:
cu cât mă persecută mai mult, cu atât mai mult va spori credința mea în Dumnezeu
și voi crede în El până la ultima suflare! Cu cât mă persecută mai mult, cu atât mai
mult acest lucru dovedește că Dumnezeu Atoputernic este singurul Dumnezeu
adevărat și cu atât mai mult dovedește că urmez calea adevărată! În fața acestor
fapte, mi-am dat seama foarte clar că acesta a era un război între bine și rău, o
competiție între viață și moarte și că ceea ce trebuia să fac era să jur să sprijin numele
și mărturia lui Dumnezeu, să-l fac de rușine pe Satana acționând practic, permițându-
I astfel lui Dumnezeu să dobândească glorie. Acei polițiști blestemați au încercat să-
mi smulgă o mărturisire timp de mai multe zile de tortură și interogatoriu, dar nu le-
am spus nimic despre biserică. În sfârșit, au rămas fără opțiuni și au zis: „E o dură,
tipa asta. O chestionăm deja de zile întrgi, dar n-a spus un cuvânt.” În timp ce i-am
ascultat discutând despre mine, am știut că vorbele lui Dumnezeu mă ajutaseră să
trec prin fiecare poartă infernală pe care acești demoni o puseseră înaintea mea și
că Dumnezeu mă protejase ca să pot mărturisi ferm pentru El. Din adâncul inimii
mele, I-am mulțumit și L-am lăudat pe Dumnezeu Atotputernic în tăcere!
Timp de mai bine de zece zile de interogatoriu, stătusem în acel „scaun tigru”
înghețat zi și noapte și îmi simțeam tot trupul de parcă fusese cufundat într-o peșteră
înghețată. Frigul mi se strecurase în măduva oaselor, iar eu îmi simțeam fiecare
articulație din trup de parcă fusese sfâșiată. Unul dintre polițiștii malefici care era
destul de tânăr m-a văzut tremurând de frig și a profitat de situație ca să-mi spună:
„Ai face bine să începi să vorbești! Nici cei mai voinici oameni nu pot rezista mult în
acest scaun. Dacă tu continui așa, îți vei petrece restul vieții infirmă.” Când l-am auzit
spunând asta, am început să mă simt slăbită și îngrijorată, dar, apoi, L-am chemat

135
pe Dumnezeu în tăcere, rugându-L să-mi dea forță să îndur acest chin inuman și să
nu fac nimic ce L-ar putea trăda pe Dumnezeu. După ce m-am rugat, Dumnezeu m-
a luminat cu un imn bisericesc pe care preferasem întotdeauna să-l cânt: „Nu-mi
pasă cât de grea e calea dinainte, doar voia lui Dumnezeu e singura mea vocație.
Indiferent de binecuvântări sau nenorociri. Am decis să-L iubesc pe El, Îi voi fi
credincios pân' la sfârșit. Oricât de mari pericolele și-adversitățile ce mă pândesc,
indiferent de finalul meu, ținta mea e ziua când Dumnezeu va primi gloria, voi lăsa
totul în urmă și mă voi strădui să înaintez. Înaintez spre Dumnezeu” („Mărșăluind pe
calea dragostei pentru Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Fiecare
cuvânt în parte din acel imn m-a inspirat, iar eu l-am cântat de nenumărate ori în
mintea mea. Nu am putut să nu mă gândesc la jurământul pe care îl făcusem anterior
înaintea lui Dumnezeu că, indiferent ce suferințe sau greutăți trebuia să îndur, tot îmi
voi sacrifica viața pentru Dumnezeu și Îi voi rămâne loială până la sfârșit. Însă
începeam să mă simt slabă și temătoare după ce am suferit doar puțină durere –
cum era asta loialitate? Nu cădeam pradă complotului viclean al Satanei? Satana
voia să mă gândesc la trupul meu și să-L trădez pe Dumnezeu, dar știam că nu
trebuie să-l las să mă păcălească. Faptul că eram capabilă să sufăr pentru credința
mea în Dumnezeu era cel mai însemnat și valoros lucru, era ceva glorios și, oricât
aș fi suferit, nu-mi puteam permite să devin o persoană mică și jalnică, întorcând
spatele credinței mele și trădându-L pe Dumnezeu. Odată ce am luat această
hotărâre de a-L mulțumi pe Dumnezeu, am încetat, treptat, să mai simt frigul, iar
durerea din inima mea a dispărut. Încă o dată, fusesem martoră la faptele minunate
ale lui Dumnezeu și experimentasem iubirea Lui. Deși polițiștii nu-și atinseseră
scopul, tot nu terminaseră cu mine. Au început să mă tortureze, rând pe rând, și m-
au ținut trează toată ziua și toată noaptea. Dacă închideam numai puțin ochii pentru
o clipă, mă biciuiau cu o nuia de salcie sau mă împungeau tare cu un baston cu
electroșocuri. De fiecare dată când făceau acel lucru, simțeam electricitatea trecând
prin mine și întregul meu trup era zguduit de convulsii. Mă durea atât de rău încât mă
făcea să vreau să mor. În timp ce mă băteau, țipau: „Tot nu ne spui totul, la naiba, și
mai vrei și să dormi! Să vedem dacă te putem tortura până la moarte astăzi!” Bătăile
lor au devenit din ce în ce mai intense, din ce în ce mai vicioase, iar strigătele mele
deznădăjduite au răsunat în încăpere. Întrucât eram atât de strâns legată de „scaunul

136
tigru” și nu mă puteam mișca deloc, nu puteam face altceva decât să mă supun
sălbăticiei lor. Acei polițiști malefici au devenit și mai mulțumiți de ei înșiși și, din când
în când, izbucneau într-un râs răgușit. Am fost supusă biciuirilor și electrocutării
pentru atât de mult timp că eram plină de urme de bici și de tăieturi; fața, gâtul, brațele
și mâinile îmi erau acoperite de vânătăi și tot trupul îmi era umflat. Cu toate acestea,
trupul părea să-mi fi amorțit și nu mă mai durea așa tare. Știam că Acesta este
Dumnezeu care are grijă de mine și îmi alină durerea și, în inima mea, I-am mulțumit
iar și iar.
Am îndurat asta aproape o lună, până chiar n-am mai putut să suport. Voiam
atât de mult să dorm, chiar și pentru puțin timp. Cu toate acestea, acelor demoni le
lipsea și cea mai mică urmă de umanitate. În momentul în care mă vedeau că închid
ochii, îmi aruncau imediat un pahar plin cu apă în față ca să mă sperie să mă trezesc
și, încă o dată, trebuia să mă forțez să deschid ochii. Forțele îmi erau, cu desăvârșire,
secătuite – mă simțeam de parcă viața îmi ajunsese la sfârșit. Însă Dumnezeu mă
proteja mereu, păstrându-mi mintea foarte clară și alertă și credința puternică altfel
încât să nu-L trădez. Văzând că nu au dobândit nicio informație de la mine și fiindu-
le teamă că s-ar putea, efectiv, să mor, singurul lucru pe care l-au putut face a fost
să mă ducă înapoi la casa de detenție. Au trecut cinci sau șase zile și tot nu-mi
revenisem din tortura lor, dar m-au târât iarăși afară și m-au înlănțuit de „scaunul
tigru”. Mi-au pus iarăși cătușele grele la picioare și, încă o dată, au continuat să
încerce să-mi smulgă o confesiune prin bătăi, tortură și maltratare. Am fost chinuită
acolo timp de încă zece zile și doar când chiar nu am mai putut suporta m-au dus, în
sfârșit, înapoi la casa de detenție. Au mai trecut cinci sau șase zile și au luat, iarăși,
totul de la capăt. Au trecut șase luni în felul acesta și nici măcar nu știu de câte ori
m-au supus la asta – era aceeași tortură iar și iar. Am fost torturată până la epuizare
totală și completă și, din adâncul inimii mele, am renunțat la orice speranță la o viață
viitoare. Am început să refuz mâncarea și, timp de mai multe zile, am refuzat să beau
chiar și o picătură de apă. Apoi au început să-mi toarne apă în gură cu forța; unul
dintre ei îmi ținea capul în timp ce altul îmi ținea fața, îmi deschidea gura și îmi turna
apă în ea. Apa mi se scurgea pe lângă gură, pe gât și îmi îmbiba hainele. Îmi simțeam
întregul corp înghețat și încercam să mă zbat, dar nu aveam nici măcar forța să-mi
mișc capul. Văzând că refuzul mâncării era o strădanie inutilă, am decis să profit de

137
ocazia oferită de mersul la toaletă ca să-mi izbesc capul de perete și să mă sinucid.
Târând după mine cătușele incredibil de grele, mă împleticeam, pas cu pas, spre
toaletă, ținându-mă de perete tot drumul. Deoarece nu mâncasem de mult timp, ochii
îmi erau încețoșați și nu prea vedeam pe unde merg; am căzut de multe ori pe drum.
Prin ceață, am văzut că gleznele mi se transformaseră într-un amestec de carne
sângerândă de cătușele de fier și că sângerau abundent. Când am ajuns la o
fereastră, mi-am ridicat capul și am privit afară. La distanță, am văzut oameni
mergând încoace și încolo, văzându-și de treabă și, deodată, am simțit un freamăt
minunat adânc în sinea mea și m-am gândit: „Dintre toate aceste milioane de oameni,
cât de mulți cred în Dumnezeu Atotputernic? Sunt una dintre cei norocoși, întrucât
Dumnezeu m-a ales pe mine, o persoană atât de neremarcabilă, din mulțime și Și-a
folosit cuvintele ca să mă ude și să mă aprovizioneze, îndrumându-mă la fiecare pas
până acum. Am fost atât de binecuvântată de Dumnezeu, așa că de ce caut moartea?
Nu L-aș răni cu adevărat pe Dumnezeu făcând asta?” Chiar atunci, cuvintele lui
Dumnezeu mi-au venit în minte: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să
purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar
trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să
fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este
cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și
răsunătoare” („Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște
frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare cuvânt, plin de
încurajare și speranță, mi-a încălzit și mi-a inspirat inima, iar eu m-am simțit de două
ori mai emoționată – găsisem curajul să merg mai departe. Mi-am spus vorbe de
încurajare: „Demonii pot doar să-mi distrugă trupul, dar nu-mi pot distruge dorința de
a-L mulțumi pe Dumnezeu. Inima mea Îi va aparține întotdeauna lui Dumnezeu. Voi
fi puternică; nu mă voi preda niciodată!” Apoi m-am întors, pas cu pas, târându-mi
cătușele grele. În starea mea de zăpăceală, m-am gândit la Domnul Isus, acoperit
complet de răni, croindu-Și drumul chinuitor spre Golgota, complet epuizat și purtând
acea cruce grea pe spate și, apoi, aceste cuvinte de la Dumnezeu Atotputernic mi-
au venit în minte: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum
cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici cea
mai mică intenție de a nu se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță

138
puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat” („Cum să
slujim Lui Dumnezeu în armonie cu voia Lui” din Cuvântul Se arată în trup). În acel
moment, nu mi-am mai putut reține lacrimile care mi-au curs libere pe obraji. I-am
spus o rugăciune lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Ești atât de sfânt și
ești suprem și, totuși, pentru a ne mântui, Te întrupezi personal. Ai suferit o umilință
și o durere teribilă și ai fost răstignit de dragul nostru. O, Dumnezeule! Cine Ți-a
cunoscut vreodată amărăciunea și durerea? Cine a înțeles sau apreciat vreodată
prețul dureros pe care l-ai plătit de dragul nostru? Sufăr această încercare acum ca
să pot obține mântuirea. Mai mult decât atât, o sufăr ca să pot vedea clar esența
malefică a guvernului PCC în timp ce suport cruzimea din mâinile demonilor lui, ca
să nu mai fiu păcălită iarăși de el și ca să pot, astfel, să scap de influența lui
întunecată. Și, totuși, nu am arătat nicio considerație voii Tale, ci m-am gândit doar
la propriul trup și am vrut să mor altfel încât chinul acestei dureri să se sfârșească.
Sunt atât de lașă și demnă de dispreț! O, Dumnezeule! Te sacrifici și suferi pentru
noi tot timpul și Îți dedici toată iubirea nouă. O, Dumnezeule! Nu pot face altceva
acum decât să-mi dedic inima în întregime Ție, să Te urmez până la sfârșit oricât de
mult aș suferi și să mărturisesc ferm pentru a Te mulțumi!” Nu vărsasem o singură
lacrimă timp de mai multe luni de bătăi și tortură crudă, așa că atunci când m-am
întors în camera de interogatoriu, polițiștii malefici au văzut că fața îmi era udă de
lacrimi și au crezut că eram gata să cedez. Cel gras dintre ei a părut foarte mulțumit
de el însuși și mi-a zâmbit, spunând: „Te-ai gândit mai bine? Vei coopera?” L-am
ignorat complet, iar el s-a învinețit imediat la față. Deodată, și-a ridicat un braț și a
început să mă plesnească peste față de mai multe ori decât am putut număra. Fața
mi-a rămas arzând de durere, în timp ce sângele mi s-a prelins din colțurile gurii și a
picurat pe podea. Un altul dintre polițiștii malefici mi-a aruncat un pahar de apă în
față și a strigat printre dinții încleștați: „Nu ne pasă dacă nu cooperezi. Această lume
aparține Partidului Comunist acum și, dacă nu vorbești, tot te putem condamna la
închisoare!” Dar indiferent cum au încercat să mă amenințe și să mă intimideze, tot
nu am spus un cuvânt.
Chiar dacă polițiștii nu au putut găsi nicio dovadă care să mă incrimineze, tot nu
au renunțat, ci au continuat să încerce să-mi smulgă o mărturisire prin tortură. Târziu
într-o noapte, mai mulți dintre ei s-au îmbătat și s-au împleticit în camera de

139
interogatoriu. Unul dintre ei, măsurându-mă lasciv din ochi, a părut să aibă o idee și
a spus: „Dezbrăcați-o și spânzurați-o. Atunci o să vedem dacă cooperează.”
Auzindu-l spunând asta, am fost îngrozită și, în inima mea, L-am strigat disperată pe
Dumnezeu să blesteme aceste bestii și să le zădărnicească tacticile desfrânate. M-
au eliberat din „scaunul tigru”, dar abia puteam sta în picioare cu acele cătușe grele
în jurul gleznelor. M-au înconjurat și au început să mă lovească cu picioarele ca pe
o minge de fotbal, scuipându-mi coji de semințe de bostan în față și strigând iar și
iar: „Vei coopera? Dacă nu vei fi drăguță cu noi, atunci ne vom asigura că viața ta nu
merită trăită! Unde îți este Dumnezeul acum? Nu e El atotputernic? Să ne doboare!”
Altul a spus: „Wang are nevoie de o nevastă, ce-ar fi să i-o dăm pur și simplu?
Haha…” Văzându-le fețele demonice, ura mea pentru ei a clocotit atât de tare că
toate lacrimile mi-au fost uscate. Tot ceea ce am putut să fac a fost să mă rog lui
Dumnezeu și să-I cer să-mi apere inima ca să nu-L trădez și să mă pot supune
orchestrărilor lui Dumnezeu fie că trăiam sau muream. În cele din urmă, polițiștii
malefici își jucaseră toate cărțile, dar tot nu reușiseră să scoată un cuvânt de la mine.
Rămași fără opțiuni, nu au putut face altceva decât să dea un telefon și să le
raporteze superiorilor. „Acestă femeie e foarte puternică. E o Liu Hulan a zilelor
noastre. Putem să o batem până la moarte și tot nu va vorbi. Nu mai putem face
nimic!” Văzându-i că par atât de deznădăjduiți, I-am mulțumit lui Dumnezeu iar și iar
în inima mea. Îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu a fost cea care mi-a permis să
birui tortura lor crudă în repetate rânduri. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!
În pofida faptului că nenumăratele interogatorii nu le aduseseră nimic, guvernul
PCC m-a acuzat de obstrucționarea aplicării legii și m-a condamnat la o sentință fixă
de șapte ani în închisoare. Cei doi frați care fuseseră arestați cu mine au fost, de
asemenea, acuzați și condamnați la cinci ani în închisoare. După ce am îndurat opt
luni de chinuri inumane, să aud acest verdict de șapte ani în închisoare nu doar că
nu mi-a cauzat vreo durere sau suferință, ci, dimpotrivă, m-am simțit ușurată și, mai
mult decât atât, m-am simțit onorată. Asta deoarece, în ultimele opt luni,
experimentasem îndrumarea lui Dumnezeu la fiecare pas și mă bucurasem de
iubirea și protecția nemărginită a lui Dumnezeu. Acest lucru îmi permisese să
supraviețuiesc, în mod miraculos, devastării crude care, altfel, mi-ar fi depășit limitele
de rezistență, iar eu fusesem capabilă să mărturisesc ferm. Aceasta era cea mai

140
mare alinare pe care Dumnezeu putea să mi-o dăruiască, și eu I-am oferit mulțumiri
și laudă lui Dumnezeu din adâncul inimii mele!
Pe 3 noiembrie 2008, am fost trimisă la Prima Închisoare pentru Femei pentru
a-mi ispăși sentința și, astfel, a început lunga mea viață în închisoare. Era un regim
de reguli incredibil de stricte în închisoare; ne trezeam la 6 dimineața și începeam
munca și apoi munceam toată ziua până la căderea nopții. Mesele și pauzele de
toaletă erau la fel de periculoase ca într-o zonă de război, iar prizonierelor nu li se
permitea deloc s-o lase mai ușor. Gardienii închisorii ne împovărau cu munca pentru
a putea profita și mai mult de pe urma trudei noastre și erau și mai nemiloși cu cele
care credeau în Dumnezeu. Trăind într-un asemenea mediu, stăteam mereu ca pe
ace – fiecare zi îmi părea la fel de lungă ca un an. Mi s-au dat cele mai grele și
apăsătoare sarcini în închisoare, iar mâncarea ce mi se dădea nu era bună nici
pentru câini – o chiflă la aburi, pe jumătate crudă, neagră și minusculă și niște frunze
de varză vechi, galbene și uscate. În efortul de a-mi reduce sentința pentru bună
purtare, de multe ori lucram din greu, cât de mult puteam, din zori până în seară și
chiar lucram noaptea pentru a atinge cota de producție care-mi depășea capacitatea
fizică. Stăteam în picioare în fiecare zi câte 15 sau 16 ore în atelier, răsucind constant
mânerul mașinii semi-automate de făcut pulovere. Ambele picioare mi se umflau și
adesea mă dureau și le simțeam slăbite. Totuși, n-am îndrăznit niciodată să
încetinesc deoarece gardienii închisorii înarmați cu bastoane cu electroșocuri
patrulau tot timpul prin atelier și pedepseau pe oricine vedeau că nu muncește cât
se poate de repede și le rețineau prizonierelor puncte pentru bună purtare. Munca
neîncetată și istovitoare îmi ostenea trupul și mintea. Deși încă eram tânără, o mare
parte din păr îmi încărunțise și, de multe ori, aproape am leșinat pe mașină. Dacă nu
m-ar fi vegheat Dumnezeu, e posibil să nu fi supraviețuit. În cele din urmă, sub
protecția lui Dumnezeu, am obținut două oportunități de a mi se reduce sentința și
am putut să plec din acel iad pe pământ cu doi ani mai devreme.
După ce am suferit opt luni de tortură brutală și cinci ani de detenție din mâinile
guvernului PCC, atât corpul, cât și mintea mea au fost grav afectate. Mult timp după
ce-am fost eliberată, mi-a fost groază să întâlnesc străini. Mai precis, de fiecare dată
când dădeam peste un loc aglomerat, cu mulți oameni forfotind încoace și încolo, mă
năpădeau scenele cu acei polițiști malefici care mă torturaseră și, involuntar, aveam

141
în sinea mea un sentiment profund de teroare și neliniște. Ciclurile mele menstruale
fuseseră date peste cap pentru că fusesem legată de scaunul acela de metal pentru
atât de mult timp și eram răvășită de tot felul de boli. Gândindu-mă retrospectiv acum
la acele luni interminabile și dureroase, deși am experimentat multă durere și
suferință, am văzut clar că sloganurile „libertatea credinței religioase” și „drepturile și
interesele legale ale cetățenilor sunt protejate de lege” adesea propovăduite de
guvernul PCC sunt doar niște comploturi pentru a-și ascunde păcatele și esența
malefică. În același timp, am ajuns, de asemenea, să experimentez și să apreciez
atotputernicia, suveranitatea, autoritatea și puterea lui Dumnezeu și am putut simți
grija și mila lui Dumnezeu pentru mine. Toate aceste lucruri au fost bogățiile prețioase
și abundente ale vieții pe care Dumnezeu mi le-a oferit. Lucrarea lui Dumnezeu este
practică și normală, iar El permite ca persecuția Satanei și a demonilor să se abată
asupra noastră. Dar, în timp ce demonii își varsă frenetic răutatea asupra noastră,
Dumnezeu este întotdeauna acolo, veghindu-ne în tăcere și protejându-ne,
folosindu-Și cuvintele de autoritate și putere pentru a ne lumina și a ne îndruma.
Dumnezeu ne dă credință și iubire și îl cucerește și înfrânge pe dușmanul Satana,
dobândind, în acest fel, gloria. Laud înțelepciunea și frumusețea lui Dumnezeu din
adâncul inimii mele!
Acum sunt iarăși în biserică și m-am întors să fiu alături de frații și surorile mele.
Sub îndrumarea iubirii lui Dumnezeu, trăiesc viața bisericească și, împreună cu frații
și surorile mele, în armonie, răspândim Evanghelia Împărăției. Viața mea debordează
de vigoare și vitalitate. Acum sunt plină de credință în lucrarea lui Dumnezeu. De fapt,
pot vedea frumoasa priveliște a Împărăției lui Dumnezeu manifestându-se pe pământ
și nu mă pot abține să nu-I cânt laude lui Dumnezeu! „Împărăția lui Hristos s-a
pogorât pe Pământ. Cuvântul lui Dumnezeu a cucerit lumea, iar domnia Sa e
absolută. Toate au fost posibile prin cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca noi să le
vedem cu propriii noștri ochi. Ne veselim! Slăvim! Împărăția lui Hristos s-a pogorât
pe Pământ. Ne veselim! Slăvim! Sărbătorim venirea unui nou Ierusalim! Cuvântul lui
Dumnezeu e printre noi, trăiește cu noi, e cu noi în fiecare mișcare și gând. […]
Frumusețea Împărăției lui Dumnezeu e luminoasă și veșnică. Toți vestesc cuvântul
lui Dumnezeu, se supun cuvântului Său și I se închină Lui. Tot universul este plin de
veselie. Ne veselim! Slăvim! Sărbătorim atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu!

142
Ne veselim! Slăvim! Sărbătorim faptul că lucrarea Sa s-a încheiat! Ne veselim! Slăvim!
Însuși Dumnezeu Atotputernic ne conduce spre Canaan, ca să ne bucurăm de
bogățiile Lui!” („Împărăția lui Hristos s-a pogorât pe Pământ” din Urmați Mielul și
cântați cântări noi).

11. Cuvintele lui Dumnezeu creează miracolele vieții

de Yang Li, provincia Jiangxi

Mama mea a murit pe când eram doar o fetiță, așa că am fost nevoită să preiau
de la o vârstă fragedă povara grea a responsabilităților dintr-o gospodărie. După ce
m-am căsătorit, responsabilitățile mele au devenit atât de împovărătoare încât abia
dacă mai respiram sub greutatea lor. Fiindcă avusesem parte de greutățile și
nefericirile vieții, cu timpul am ajuns să fiu deprimată și abătută, tăcută și rezervată
și, zi după zi, îmi iroseam viața. În 2002, când câțiva frați și surori mi-au împărtășit
Evanghelia lucrării lui Dumnezeu Atotputernic în zilele din urmă, am acceptat-o cu
bucurie și apoi mi-am adus și soțul și copiii înaintea lui Dumnezeu alături de mine.
De atunci, frații și surorile au venit des în casa noastră pentru întruniri și am avut
părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu, am cântat, am dansat și L-am laudat pe
Dumnezeu; acest lucru mi-a adus o bucurie incredibilă și nu mă mai simțeam
deprimată sau îngrijorată. Copiii mei îmi spuneau că păream mai tânără și mai veselă
tot timpul. Adesea, citeam cuvintele lui Dumnezeu împreună ca familie și, prin
cuvintele Lui, am ajuns să pricepem multe adevăruri, precum și voia urgentă a lui
Dumnezeu de a mântui omenirea. Am călătorit peste tot, vestind Evanghelia și fiind
martoră pentru Dumnezeu ca să-I răsplătesc dragostea și să-i împuternicesc pe
aceia care, ca și mine, suferiseră chinurile Satanei, să vină înaintea lui Dumnezeu și
să fie mântuiți de El cât mai curând posibil. Niciodată nu mi-am imaginat că, din
această cauză, aveam să devin ținta persecuției pline de cruzime a guvernului
PCC…
În data de 23 noiembrie 2005, la ora 7:00 seara, în timp ce eram la o întrunire
cu două surori, am auzit deodată un răpăit violent în ușă și, realizând că era posibil

143
să fie poliția, m-am grăbit să adun toate cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. După cum
mă așteptasem, ușa din față a casei a fost doborâtă foarte repede; cinci ofițeri de
poliție au năvălit frenetic înăuntru și ne-au înconjurat. Ofițerul șef a spus: „Nu aveți
scăpare! Cercetați locul!” Într-o clipită, toate lucrurile din casă au fost răscolite într-o
harababură de nedescris. Apoi ne-au luat toate gențile și o carte de imnuri și au
început să ne pună cătușe și să ne escorteze la secția de poliție. În fața acestei
manifestări de forță, am fost extrem de înspăimântată și am strigat cu disperare către
Dumnezeu pentru protecție. În clipa aceea, un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-
a venit în minte: „Ar trebui să știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară
sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le aranjez pe toate. Vezi cu claritate și
mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeu
Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El vă apără și vă este scut”
(„Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o putere și credință imense, m-au scăpat de
timiditate și mi-au insuflat calm și determinare. Așa este! Toate evenimentele și
lucrurile sunt în mâinile lui Dumnezeu, iar poliția se află și ea în mâna și orchestrările
lui Dumnezeu. Avându-L pe Dumnezeu ca sprijin al meu puternic, nu aveam de ce
să mă tem. Nu trebuia decât să mă concentrez pe căutarea voii lui Dumnezeu și să
mă bizui pe Dumnezeu ca să pot mărturisi ferm în orice situație aș fi avut de înfruntat.
La secția de poliție, zece ofițeri de la Biroul Municipal de Securitate Publică și
de la secția locală de poliție ne-au interogat pe rând, în grupuri de câte două. Au
cerut să afle numele și adresele noastre și cine erau liderii bisericii noastre. Când nu
am vrut să le dăm răspunsuri, frustrarea lor s-a transformat în furie și ne-au încătușat
de niște bănci-tigru din fier. Văzând expresia feroce de pe chipurile acelor polițiști, mi
s-a făcut puțin frică; mă întrebam ce fel de tactici vătămătoare aveau să folosească
asupra noastră și nu eram sigură dacă îmi voi putea menține poziția. Văzând că nu
vorbeam, unul dintre ofițeri a spus pe un ton lingușitor: „Se face foarte târziu. Doar
spune-ne numele tău și adresa și te vom trimite direct acasă.” Mintea îmi era foarte
limpede atunci pentru că aveam protecția lui Dumnezeu și mi-am spus: „Acesta este
un șiretlic de-al Satanei. Dacă le dau numele și adresa mea, se vor duce cu siguranță
să-mi percheziționeze casa, lucru care ar fi incredibil de dăunător pentru biserică.”
Astfel, oricum m-au interogat acei polițiști groaznici, nu am scos o vorbă, ci doar m-

144
am rugat ca Dumnezeu să-mi dea cuvintele potrivite pe care să le spun. În ziua
următoare, s-au întors punându-mi aceleași întrebări și, din nou, nu am scos o vorbă.
În seara aceea, o femeie ofițer într-o ținută mai degrabă indecentă a intrat, s-a uitat
urât la mine și m-a întrebat violent: „Cum te cheamă? Unde locuiești?” Nu i-am
răspuns, așa că a strigat la mine cu mânie: „Voi nu faceți decât să vă umpleți burțile
și să leneviți, nici nu vă sinchisiți să vă duceți să faceți bani. De ce naiba vreți să
credeți în vreun Dumnezeu?” Cu aceste cuvinte, s-a îndreptat spre mine cu pași
apăsați și a început să-mi lovească picioarele și tălpile cu pantofii ei cu toc înalt,
țipând: „Practicați credința, pe dracu̕! Dacă nu-mi dai un răspuns onest, am să pun
să fii omorâtă!” Picioarele mă dureau insuportabil și am fost copleșită de un val de
slăbiciune în inima mea, neștiind prin ce avea să mă facă să trec în continuare. În
mare grabă, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi păzească inima. După ce
mi-am terminat rugăciunea, frica mi-a cedat. Pentru că interogatoriul lor nu se lăsase
cu niciun răspuns, poliția ne-a trimis pe trei dintre noi la o casă de detenție.
În noaptea aceea, ningea tare și era îngheț. Acei polițiști maniaci ne-au confiscat
toate hainele de iarnă din genți, forțându-ne să purtăm doar un rând de haine subțiri
și lăsându-ne să tremurăm de frig pe toată durata călătoriei. Când am ajuns la casa
de detenție, ne-au dus în subsolul mohorât și terifiant al închisorii. Din când în când,
înjurăturile și strigătele altor deținute răzbăteau până la noi, făcându-mi părul
măciucă – am avut senzația că intrasem într-un soi de iad pe pământ. Noi trei am
fost împinse într-o celulă în care mai erau în jur de douăzeci de alte deținute și care
emana val după val de putoare stătută. În celulă, pe ambele laturi erau aliniate
platforme de ciment pentru dormit și toate deținutele ședeau în jurul unei mese lungi
înșurubând filamente pentru becuri. De cum am intrat, ofițerul i-a spus deținutei șefă:
„Ai grijă să le faci o primire călduroasă!” Deținuta-șefă, condamnată pentru droguri,
nu avea nici treizeci de ani; de cum a auzit ordinele ofițerului, m-a doborât la pământ
cu lovituri crâncene, înainte ca eu să apuc să-mi dau seama ce se petrece. M-a durut
atât de tare încât m-am rostogolit pe jos, țipând. După aceea, ne-au sfâșiat hainele,
ne-au târât în baie și ne-au forțat să facem dușuri cu apă rece. Apa rece de-ți îngheța
oasele mi-a provocat convulsii, iar dinții îmi clănțăneau fără oprire. Tot trupul îmi era
în dureri insuportabile, ca și când eram sfârtecată cu un cuțit, și mi-am pierdut
cunoștința foarte repede. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că fusesem târâtă

145
înapoi în celulă. Când a văzut că eram trează, deținuța-șefă nu m-a slăbit deloc, ci a
început din nou să mă lovească cu piciorul și cu pumnii. Abia când a obosit m-a
zvârlit într-o parte. Celelalte două surori au venit și m-au ținut în brațe, iar lacrimile
lor mi-au căzut pe față. Simțindu-mă foarte slabă în inima mea, m-am gândit: „De ce
nu vrea Dumnezeu să mă lase să mor, pur și simplu? De cum voi muri, voi fi liberă,
dar, dacă mai trăiesc, cine știe cum mă vor bate și mă vor tortura demonii aceia și
dacă voi putea să fac față la toate.” Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât am
devenit mai neliniștită, iar lacrimile au început să mi se reverse șiroaie pe față. În toiul
suferinței mle, Dumnezeu m-a luminat să mă gândesc la un imn al cuvintelor Lui:
„Voi, cu siguranță, sub îndrumarea luminii Mele, veți străpunge încleștarea
forțelor întunericului. Cu siguranță, în mijlocul întunericului, nu veți pierde
lumina care vă ghidează. […] Veți fi desigur hotărâți și de neclintit în țara Sinim.
Prin suferințele pe care le îndurați, veți moșteni binecuvântarea care vine de la
Mine și, cu siguranță, Îmi veți emana slava în întregul univers” („Cântecul
biruitorilor” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Inima mi s-a umplut pe dată de
căldură – promisiunea lui Dumnezeu și dragostea Lui m-au emoționat profund și m-
au făcut să realizez că, deși Satana își exersa cruzimea pe mine, atâta vreme cât mă
bizuiam pe Dumnezeu și Îl priveam cu respect, Dumnezeu avea să mă ajute să înving
asuprirea forțelor întunericului și să ies la lumină. Suferința prin care treceam era
valoroasă și avea sens; era o binecuvântare de la Dumnezeu și era o suferință prin
care trebuia să trec în procesul căutării adevărului și dobândirii mântuirii lui
Dumnezeu. Era, de asemenea, o puternică mărturie a înfrângerii Satanei de către
Dumnezeu. Satana mă chinuia și mă tortura încercând să mă facă să-L reneg și să-
L trădez pe Dumnezeu; doar rămânând puternică în devotamentul meu față de
Dumnezeu, îndurând toată suferința pe care trebuia să o îndur și fiind martoră pentru
Dumnezeu puteam riposta în fața uneltirii viclene a Satanei, umilindu-l și aducându-
I glorie lui Dumnezeu. După ce m-am gândit la toate acestea, m-am pocăit profund
înaintea lui Dumnezeu și am luat o hotărâre: „O, Dumnezeule Atotputernic! Tu ai
suferit mai mult decât oricare om de rând ca să ne aduci mântuirea nouă, unor
oameni atât de profund corupți. Tu ai depus eforturi atât de migăloase pentru noi, iar
dragostea Ta este cu adevărat prea mare! Ar trebui să-Ți răsplătesc dragostea, dar,
azi, când am fost pusă în fața unei încercări, când ar fi trebuit să fiu mărturie împotriva

146
Satanei, am ales să scap. Când am suferit doar puțin în trupul meu, am devenit
negativă și am opus rezistență, vrând mai mult decât orice să mor și să scap de toate.
Cât de lașă și lipsită de conștiință sunt! De acum încolo, oricare ar fi circumstanțele
potrivnice prin care voi trece, jur să mărturisesc ferm pentru Tine.” În clipa aceea, mi-
am simțit credința întărită și am apucat strâns mâna surorii mele, dorindu-mi să mai
trăiesc ca să fiu martoră pentru Dumnezeu.
După ce am fost reținută timp de douăzeci și una de zile în casa de detenție,
poliția m-a escortat la Biroul Județean de Securitate Publică. M-au legat de o bancă-
tigru și m-au interogat. Pentru că am refuzat cu încăpățânare să scot vreun cuvânt,
în noaptea aceea m-au încătușat cu cătușe ghintuite și m-au spânzurat de grilajul din
fier al unei ferestre, lăsându-mi trupul să atârne în aer în așa fel încât abia să pot
atinge pământul cu vârful degetelor. Un ofițer mi-a vorbit cu aroganță, spunând:
„Dacă am vreo calitate, aceea este răbdarea. Am să te fac să mă implori și să-mi
spui de bunăvoie cine este liderul vostru!” Cu aceasta, a părăsit încăperea, trântind
ușa în urma lui. Nu mult după aceea, am început să simt o durere sfâșietoare în
încheieturi, care îmi producea o suferință nespusă. În clipa aceea, m-am gândit,
brusc, la un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Ați acceptat vreodată binecuvântările
care v-au fost date? Ați căutat vreodată făgăduințele care au fost făcute pentru
voi? Voi, cu siguranță, sub îndrumarea luminii Mele, veți străpunge încleștarea
forțelor întunericului. Cu siguranță, în mijlocul întunericului, nu veți pierde
lumina care vă ghidează. Voi sigur veți fi stăpânii întregii creații. Veți fi desigur
învingători înaintea Satanei. Cu siguranță, la căderea împărăției marelui balaur
roșu, vă veți ridica în mijlocul nenumăratelor mulțimi ca să fiți martori biruinței
Mele. Veți fi desigur hotărâți și de neclintit în țara Sinim. Prin suferințele pe
care le îndurați, veți moșteni binecuvântarea care vine de la Mine și, cu
siguranță, Îmi veți emana slava în întregul univers” („Cântecul biruitorilor” din
Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cu lacrimi în ochi, am cântat din nou și din nou
imnul. Cu cât cântam mai mult, cu atât mai energizată deveneam și puteam simți
forța puternică de viață a cuvintelor lui Dumnezeu fortificându-mi inima și dându-mi
credința neșovăitoare că Dumnezeu avea să mă îndrume, cu siguranță, să înving
asuprirea forțelor întunericului și să îndur toată această crudă tortură ca să rămân
fermă în mărturia mea. Odată cu încurajarea primită din cuvintele lui Dumnezeu,

147
durerea mea fizică s-a disipat și chiar am început să simt că mă apropii și devin mai
intimă cu Dumnezeu. Aveam sentimentul că Dumnezeu era chiar lângă mine,
însoțindu-mă. Cuvintele Lui mi-au mișcat inima și am luat hotărârea să mărturisesc
ferm ca să Îl mulțumesc pe Dumnezeu și că nu voi capitula nicidecum în fața Satanei!
După aceea, am fost adusă în sala de interogatoriu, unde primul lucru pe care l-
am văzut a fost un set cu diferite instrumente de tortură: pe perete erau agățate, într-
un șir, bastoane de poliție mari și mici, iar lângă zid, erau bastoane din piele, biciuri
din piele și o bancă tigru. Câțiva ofițeri băteau de zor un prizonier de vreo douăzeci
de ani, cu bastoane electrice și biciuri din piele. Acesta avea tăieturi și vânătăi grave,
iar trupul stâlcit în bătaie cu greu putea fi recunoscut. Chiar atunci, o femeie ofițer și-
a făcut intrarea și, fără o vorbă, a început să mă lovească de mai multe ori, apoi m-
a înșfăcat de păr și m-a trântit cu capul de zid, de s-a auzit o bubuitură. Capul mi se
învârtea, mă simțeam amețită și mă durea atât de tare încât aveam senzația că se
va crăpa. În timp ce mă bătea, a mormăit cu răutate: „Dacă nu mărturisești azi, am
să mă asigur că nu apuci să vezi încă o zi!” Alți doi ofițeri i s-au alăturat, proferând
amenințări: „Am chemat ofițeri de la toate secțiile de poliție din împrejurimi. Avem tot
timpul din lume să te chestionăm, o lună, două luni… Oricât de mult este nevoie ca
să obținem de la tine răspunsurile de care avem nevoie.” Auzind aceste cuvinte și
gândindu-mă la tacticile nemiloase pe care acești oameni de nimic le-au folosit
asupra mea, precum și la scena care tocmai se încheiase cu deținutul acela, inima a
început să-mi bată prea repede și valuri de frică și groază mi-au străbătut corpul. Tot
ce puteam face era să mă rog cu disperare lui Dumnezeu. În clipa aceea, cuvintele
lui Dumnezeu m-au călăuzit: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul
devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important
decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu
poate face nimic cu omul. Deși, în definiția «trupului», se spune că trupul este
stricat de Satana, dacă oamenii vor renunța, cu adevărat, la ei înșiși și nu vor
fi mânați de Satana, atunci nimeni nu va putea să-i învingă – și, în acest
moment, trupul își va îndeplini cealaltă funcție a sa și va începe să primească,
în mod oficial, îndrumarea Duhului lui Dumnezeu” („Capitolul 36” din „Interpretări
ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în
trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale de a practica. M-am gândit: „Într-

148
adevăr, Satana a exploatat această slăbiciune a mea, frica mea de moarte, ca să mă
determine să-L trădez pe Dumnezeu, iar Dumnezeu folosește această situație ca să
testeze sinceritatea credinței mele în El. Dacă mă gândesc bine la toate acestea,
viața mea este în mâinile lui Dumnezeu, și atunci de ce să mă tem de Satana? Acum
este timpul ca eu să fiu martoră pentru Dumnezeu; doar oferindu-mi viața și nefiind
constrânsă de moarte mă pot elibera de influența Satanei și pot mărturisi ferm pentru
Dumnezeu.” Gândindu-mă la aceste lucruri, nu m-am mai temut de moarte și am
decis să-mi ofer viața pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Atunci când unul dintre acei
polițiști răi a văzut că nu mi-era teamă, a țipat plin de furie: „Dacă nu-ți dăm acum o
lecție, ai să crezi că nu știm ce să facem cu tine!” și apoi m-au închis imediat din nou
cu cătușele ghintuite, atârnându-mă de ele de grilajul unei ferestre de sus, și au
început să mă împungă cu un baston electric. Un curent electric puternic mi-a
străbătut într-o clipă tot corpul, provocându-mi tremur și convulsii continue. Cu cât
mă zbăteam mai mult, cu atât cătușele se strângeau în jurul încheieturilor mele; era
atât de dureros încât m-am gândit că mâinile erau cât pe-aci să mi se rupă și tot
corpul îmi era sfârtecat de o durere cumplită. Cei doi polițiști răi au continuat să mă
tortureze cu rândul, cu bastoanele care pârâiau și pocăneau în continuu. De fiecare
dată când eram curentată, tot corpul mi se convulsiona și cutremura și, încet-încet,
am început să amorțesc. Treptat, am început să-mi pierd cunoștința și, în cele din
urmă, am leșinat. După un timp, nu știu cât de mult, frigul m-a readus în simțiri. Haita
aceea de ofițeri răi, văzând că nu aveam pe mine decât un rând de haine subțiri,
deschiseseră dinadins toate ferestrele ca să mă facă să îngheț. Un vânt usturător
continua să bată dinspre fereastră; îmi era atât de frig încât trupul îmi înțepenise și
am simțit că îmi pierd iar cunoștința, dar, atunci, am avut un gând limpede: „Nu pot
să cedez. Trebuie să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu chiar dacă asta înseamnă
să mor!” Chiar atunci, L-am văzut pe Domnul Isus cum era răstignit ca să mântuiască
omenirea: Domnul Isus fusese bătut până când devenise o masă însângerată de
carne și apoi țintuit pe cruce ca să isprăvească lucrarea de răscumpărare a omenirii.
Dacă Dumnezeu putea să-Și dea viața ca să mântuiască oamenii, de ce nu puteam
eu să răsplătesc măcar puțin dragostea lui Dumnezeu? Dragostea lui Dumnezeu m-
a încurajat și m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Tu mi-ai dat suflarea pe
care o respir, așa că, dacă vei dori să o iei înapoi, eu mă supun de bunăvoie. Ar fi

149
mândria și onoarea mea cea mai mare să mor pentru Tine!” Apoi, încet-încet, am
început să-mi recapăt cunoștința. Gândindu-mă la felul în care Petru, Ștefan și alți
ucenici muriseră ca martiri, nu m-am putut abține să nu cânt încetișor acest imn
bisericesc pe care îl știam bine: „Prin planul și suveranitatea Sa sfântă, mă confrunt
cu încercări destinate mie. Cum pot renunța sau încerca să mă ascund? Înainte de
toate este slava lui Dumnezeu. Judecata, mustrarea și disciplina – mi-au făcut inima
amorțită să simtă. În vremuri grele, cuvintele lui Dumnezeu mă îndrumă și credința
mea este desăvârșită. Sunt absolut și complet devotat, devotat lui Dumnezeu fără
teamă de moarte. Voința Lui este întotdeauna mai presus de toate. Mă angajez
complet să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu. Îl laud fără întrerupere în inima mea.
Am văzut Soarele dreptății, adevărul controlează tot ce e pe pământ. Firea lui
Dumnezeu este dreaptă și merită lauda omenirii. Inima mea Îl va iubi pe Dumnezeu
Atotputernic pentru totdeauna și numele Lui îl voi ridica în slăvi” („Nu cer decât ca
Dumnezeu să fie mulțumit” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cu cât cântam
mai mult, cu atât eram mai mișcată și încurajată, iar glasul mi se îneca de lacrimi. Îl
puteam simți pe Dumnezeu lângă mine, ascultând cu atenție în timp ce mă
încredeam în El. Am avut un sentiment de căldură în inima mea și am știut că
Dumnezeu mă sprijinise cu mâna Sa puternică în tot acest timp pentru ca eu să nu
mă tem de frig și nici să nu mă îngrozesc de propria moarte. În inima mea, am luat
următoarea hotărâre: oricare ar fi torturile și suferința care mă așteaptă, jur pe viața
mea să rămân credincioasă până la sfârșit și să mărturisesc ferm ca să răsplătesc
dragostea lui Dumnezeu!
În dimineața zilei următoare, un polițist m-a amenințat agresiv, zicându-mi: „Ai
avut noroc că n-ai înghețat de moarte azi-noapte, dar, dacă azi nu vorbești, am să
am grijă ca Dumnezeul tău să nu te poată salva!” În sinea mea, am chicotit,
netulburată. M-am gândit: „Dumnezeu este Creatorul cerurilor, al pământului și al
tuturor lucrurilor, El stăpânește peste toate, este atotputernic și plin de autoritate.
« Căci El a vorbit și toate au luat ființă. A poruncit și toate au stat în picioare.» Și viața
mea este în mâinile lui Dumnezeu; dacă El ar vrea să mă salveze acum, nu ar fi
lucrul cel mai ușor pentru El? Doar că El vrea să te folosească pe tine, demonule, ca
să-I faci un serviciu.” Chiar atunci, polițistul acela rău m-a împuns din nou cu bastonul
său și un val puternic de curent electric mi-a străbătut corpul, provocându-mi o durere

150
de nesuportat, care m-a făcut să mă zvârcolesc și să țip fără să vreau. Polițistul s-a
mulțumit să râdă în hohote și mi-a zis: „Haide, dă-i bătaie, țipă! Strigă către
Dumnezeul tău ca să te salveze! Dacă mă implori să te salvez, îți promit că-ți dau
drumul!” Auzind monstruoasa cutezanță a cuvintelor acelui ofițer, m-am umplut de
ciudă și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Doamne! Cât de sălbatic este
diavolul Satana! El Te defăimează și Te blasfemiază; este dușmanul Tău
ireconciliabil și mai ales dușmanul meu de moarte. Oricât m-ar tortura Satana, nu Te
voi trăda. Îmi doresc doar ca inima mea să poată fi câștigată de Tine. Acești demoni
îmi pot vătăma carnea, dar nu-mi pot distruge niciodată hotărârea de a Te mulțumi.
Îmi doresc să-mi dai putere.” Polițistul acela fără inimă și maniac s-a năpustit asupra
mea cu bastonul său, fără oprire; când primul baston electric a rămas fără baterii, l-
a schimbat cu unul nou și a continuat să mă curenteze. Am pierdut șirul bastoanelor
pe care le-a folosit în total. Am simțit că moartea mi se apropia și că nu mai era
speranță să scap cu viață. Mistuită de negativitate și deznădejde, nu puteam decât
să strig cu disperare către Dumnezeu, implorându-L să mă apere și să mă salveze.
În momentul acela, mi-a venit în minte un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Forța
vieții lui Dumnezeu poate triumfa în fața oricărei puteri, mai mult decât atât,
depășește orice putere. Viața Lui este veșnică, puterea Lui este extraordinară,
iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută ușor de nicio ființă creată sau forță
inamică. Forța vieții lui Dumnezeu există și emană strălucirea sa uimitoare,
indiferent de timp sau loc. Cerul și pământul pot suferi mari schimbări, dar viața
lui Dumnezeu este veșnic aceeași. Toate lucrurile sunt trecătoare, dar viața lui
Dumnezeu încă rămâne, deoarece Dumnezeu este sursa existenței tuturor
lucrurilor și baza existenței lor” („Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi
omului calea vieții veșnice” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu
mi-au insuflat o tărie fără margini și mi-au dat numaidecât o credință incredibil de tare
în mijlocul slăbiciunii mele. Mi-am zis: „Da, cred în singurul Dumnezeu Atotputernic.
Viața lui Dumnezeu este eternă și supranaturală, iar forța de viață a lui Dumnezeu
transcende totul și cucerește totul. Tot ceea ce este ia ființă prin cuvintele lui
Dumnezeu. Toate aspectele omului, inclusiv viața și moartea lui, sunt supuse
arbitrării lui Dumnezeu. Viața mea, mai mult decât oricând, este în mâinile lui
Dumnezeu și, deci, cum ar putea Satana să-și exercite controlul asupra mortalității

151
mele? Să luăm, de pildă, situația când Domnul Isus a strigat către Lazăr, al cărui trup
începuse deja să putrezească în mormântul lui, zicând: „Lazăr, vino afară!” (Ioan
11:43), iar Lazăr a ieșit din mormânt, înviat din morți. Cuvintele lui Dumnezeu au
autoritate și putere; El a creat lumea cu ale Sale cuvinte și-Și folosește cuvintele ca
să călăuzească fiecare epocă. Astăzi, Dumnezeu Își folosește cuvintele ca să ne
mântuiască și să ne desăvârșească. Nu trebuie să mai interpretez lucrurile după
noțiunile și imaginația mea, ci să trăiesc după cuvintele lui Dumnezeu. Astăzi, dacă
Dumnezeu nu mă lasă să mor, cu oricâtă sălbăticie s-ar purta Satana, nu poate să-
mi ia viața. Atât timp cât pot să-I aduc cinste lui Dumnezeu, voi muri fericită și de
bunăvoie.” De cum am început să trăiesc după cuvintele lui Dumnezeu și am încetat
să mă mai îngrijorez pentru propria mortalitate, a avut loc un miracol: oricât de mult
mă curenta polițistul acela plin de cruzime, eu nu mai simțeam nicio suferință și nicio
durere, iar mintea îmi era limpede ca cristalul. Eram sigură că lucrul acesta era
protecția și grija lui Dumnezeu – era mâna puternică a lui Dumnezeu care mă
sprijinea. Am simțit cu adevărat pe propria-mi piele puterea extraordinară a cuvintelor
lui Dumnezeu, precum și natura supranaturală și ieșită din comun a forței de viață a
lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și realitatea vieții. Forța Sa de
viață nu poate fi suprimată de nicio forță a întunericului. Oricum m-au torturat și
pedepsit polițiștii aceia plini de cruzime, făcând cu rândul în aplicarea pedepselor lor,
eu am putut să le îndur pe toate. Nu a fost prin puterea mea, ci au fost în întregimea
puterea și autoritatea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost cuvintele lui Dumnezeu care
să-mi dea tărie și credință, m-aș fi frânt cu mult timp în urmă. Am avut un profund
sentiment că, atunci când carnea mea era cea mai slăbită și plonjam în adâncurile
suferinței, Dumnezeu erau mereu alături de mine, susținându-mă cu ale Sale
puternice și tari cuvinte și păzindu-mă tot timpul, astfel încât credința mea să crească
tot mai puternică în sufletul meu și hotărârea mea să fie întărită.
În noaptea aceea, au folosit o altă tehnică de tortură asupra mea. M-au încătușat
în fața unei ferestre, expunându-mă la aerul geros de afară și apoi au stat de veghe
cu rândul lângă mine ca să se asigure că nu adormeam. De îndată ce ochii începeau
să mi se îngreuneze, mă plesneau peste față. Nu băusem un strop de apă și nu
înghițisem nicio gură de mâncare de două zile, tot trupul îmi era sleit de puteri, iar
ochii îmi erau atât de umflați încât abia dacă îi puteam deschide. M-am simțit cuprinsă

152
de un val de inexprimabilă nefericire și m-am întrebat cât mai avea să dureze această
tortură. Vântul geros sufla în continuu peste trupul meu și tremuram de frig în
permanență. Polițiștii, îmbrăcați în haine călduroase lungi până la genunchi, stăteau
tolăniți cu picioarele încrucișate pe niște scaune din fața mea, așteptând să mă
predau. În momentul acela, era ca și când o scenă a demonilor care chinuiau pe
cineva în Hades mi se desfășura înaintea ochilor, iar eu nu mi-am putut înăbuși furia:
omul a fost creat de Dumnezeu și este firesc și drept să I se închine Lui, dar guvernul
acesta josnic și lipsit de rușine al PCC nu dă voie oamenilor să se închine
adevăratului Dumnezeu. Ca să stabilească o zonă a ateismului în lume și să-și atingă
scopul diabolic de a controla oamenii în permanență și de a-i face să îi urmeze și să
li se închine lor, ei se opun, perturbă și distrug cu agresivitate lucrarea lui Dumnezeu,
făcând uz de toate metodele ticăloase de care dispun ca să îi persecute fără milă pe
discipolii lui Dumnezeul Atotputernic. Demonul acela vechi a comis cea mai
monstruoasă dintre crime – ar trebui blestemat și damnat! Deodată, un imn al
cuvintelor lui Dumnezeu mi-a venit în mine: „Vreme de mii de ani acesta a fost
pământul murdăriei, insuportabil de murdar, unde suferința abundă, stafiile
gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații
nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al
fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă
pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea
de dincolo de ceruri? Cum ar putea oamenii dintr-un asemenea oraș al
fantomelor să-L fi văzut vreodată pe Dumnezeu? S-au bucurat ei vreodată de
afecțiunea și frumusețea lui Dumnezeu? […] De ce să pui un obstacol atât de
impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca
să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile
și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este
căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui
Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să oprești venirea lui Dumnezeu? De ce
să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat?
De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și
odihnească al Său cap? Cum ar putea asta să nu incite la furie? Mii de ani de
ură sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum

153
ar putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I
complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite
să stârnească atâtea necazuri câte are el chef! Acum este timpul: omul și-a
adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț
pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a
permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și
greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol
bătrân și malefic” („Cei aflați în întuneric ar trebui să se ridice” din Urmați Mielul și
cântați cântări noi). Am cântat imnul acesta din nou și din nou în inima mea. Cântând,
sângele mi-a clocotit în vene și o mânie înfocată a izvorât în sufletul meu; am jurat
pe viața mea să mă lepăd de Satana, demonul acela din vechime, și am strigat în
inima mea: „Tu, demone! Dacă tu crezi că am să-L trădez pe Dumnezeu și-am să
abandonez adevărata cale, te așteaptă o surpriză!” Am știut clar că Dumnezeu era
acela care îmi dădea putere, că duhul mi-l întăriseră cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic.
În a cincea zi, mâinile îmi erau acoperite de sânge, amorțite și umflate rău de la
cătușe. Aveam senzația că tot corpul mi se destrăma la încheieturi, că mii de insecte
mă devorau din interior. Nu sunt cuvinte care să descrie durerea și agonia. Mă rugam
fără încetare în inima mea, implorându-L pe Dumnezeu să-mi dea puterea să înving
slăbiciunea trupului meu. Timpul se scurgea nemilos de încet și, treptat, cerul a
început să se întunece. Eram însetată și flămândă, îmi era frig, tremuram din tot
corpul și eram stoarsă de toate puterile – simțeam că nu o mai pot duce mult așa.
Dacă mai continuam, cu siguranță aveam să mor de foame și de sete. Abia atunci
am priceput ce a vrut să spună ofițerul acela rău când mi-a spus: „Am să te fac să
mă implori.” Încerca să-și folosească tacticile pline de ticăloșie ca să mă forțeze să-
L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam cădea în capcana lui; trebuia să mă bizui pe
Dumnezeu. Astfel, am strigat spre Dumnezeu din nou și din nou: „O, Dumnezeule
Atotputernic! Te implor să-mi dai putere, ca să mă pot bizui pe Tine pentru a învinge
tortura și pedeapsa plină de cruzime a Satanei. Chiar dacă asta îmi aduce moartea,
nu trebuie să Te trădez și să devin o iudă.” În momentul acela, cuvintele lui
Dumnezeu m-au luminat: „Viața omului provine de la Dumnezeu, existența
cerului se datorează lui Dumnezeu, iar existența pământului apare din puterea

154
vieții lui Dumnezeu. Niciun obiect însuflețit nu poate depăși suveranitatea lui
Dumnezeu și nimic viu nu poate să se desprindă de sub sfera autorității lui
Dumnezeu” („Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții
veșnice” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele pline de autoritate ale lui
Dumnezeu mi-au dat credință și putere. „Este adevărat”, mi-am zis, „Dumnezeu este
sursa vieții mele: atâta vreme cât Dumnezeu nu-mi ia înapoi această suflare, nu
contează cum mă torturează Satana și că nu mă lasă să mănânc și să beau, tot nu
voi muri. Viața mea este în mâinile lui Dumnezeu, așa că de ce să mă tem?” În
momentul acela, m-am rușinat și stânjenit de lipsa mea de credință în Dumnezeu și
de faptul că nu-L înțeleg. Mi-am dat seama și că Dumnezeu folosea mediul acesta
dificil ca să-mi insufle următorul adevăr: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Așa că m-am rugat lui
Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic, Stăpân peste toate! Viața mea este în mâinile
Tale și sunt gata să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale. Indiferent dacă
trăiesc sau mor, voi accepta toate orchestrările Tale.” După ce mi-am încheiat
rugăciunea, mi-am simțit trupul inundat de putere și nu mi-a mai fost atât de foame
și de sete. Abia la 8:00 seara s-a întors unul dintre polițiștii aceia răi. M-a ciupit de
bărbie și, cu un rânjet sinistru, mi-a spus: „Deci ce mai faci, te distrezi? Ești gata să
mă implori și să-mi spui ce vreau să aflu? Dacă nu vorbești, dispun de multe feluri
de a-ți veni de hac!” Am închis ochii și l-am ignorat, lucru care i-a provocat un acces
de furie – mi-a aruncat insulte și obscenități în timp ce cu o mână m-a înșfăcat de
guler și cu cealaltă m-a plesnit cu brutalitate peste ambii obraji. Mi-am simțit fața
umflându-se instantaneu, arzându-mi de durere. Sălbăticia polițistului aceluia plin de
răutate mi-a permis să percep clar esența lui demonică; l-am urât și mai mult și m-
am simțit cu atât mai motivată să nu capitulez în fața tiraniei Satanei. Am devenit
neclintită în hotărârea mea de a mărturisi ferm pentru Dumnezeu și de a-L mulțumi.
În clipa aceea, nu mi-a mai păsat de durerea mea trupească, ci m-am uitat furioasă
la polițist, gândind în sinea mea: „Crezi că mă poți forța să-L trădez pe Dumnezeu?
Încetează cu visele!” Sub călăuzirea lui Dumnezeu, inima mi s-a umplut de credință
și tărie; indiferent cât m-a bătut ofițerul acela, nu am cedat. Abia când ofițerul și-a
epuizat toate forțele s-a oprit, în sfârșit.
După aceea, polițiștii m-au supravegheat și mai strict. Au făcut cu rândul,

155
ținându-mă din scurt în tot acest timp și, dacă ochii începeau să mi se închidă, chiar
și numai imperceptibil, mă băteau cu o revistă făcută sul ca să mă trezească. Am
înțeles clar că procedau astfel ca să îmi slăbească hotărârea și să profite de starea
mea mintală compromisă ca să mă stoarcă de informații despre biserică. În punctul
acela, eram deja extrem de slăbită fizic și începeam să mă zăpăcesc. Combinația
dintre frig, foame și oboseală era copleșitoare până într-atât încât îmi doream
moartea. Simțeam că nu mai puteam rezista mult; mă temeam că nu voi putea îndura
durerea și că, fără voia mea, aveam să-L trădez pe Dumnezeu. Cu acest gând,
tânjeam după moarte, gândindu-mă că, măcar dacă muream, nu aveam cum să vând
biserica și să-L trădez pe Dumnezeu. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dragă
Dumnezeule, nu mai pot suporta mult. Mă tem că voi ceda și că Te voi trăda. Mă rog
ca Tu să-mi păzești inima. Mai degrabă aș muri decât să devin o iudă.“ După aceea,
am început, treptat, să-mi pierd cunoștința și în năuceala aceea, trupul mi-a devenit
deodată foarte ușor, ca și când vântul rece îl uscase de atâta suflat. Cătușele păreau
a se fi slăbit în jurul încheieturilor mele și nu-mi dădeam seama dacă eram vie sau
moartă. Abia în cea de-a șasea zi, dis-de-dimineață, am fost readusă în simțire de
palmele unuia dintre ofițeri; am realizat că eram încă în viață și că încă atârnam acolo,
de cătușe. Polițistul acela draconic a mugit spre mine: „Ne-ai vlăguit pe toți. Niciunul
dintre noi nu a avut parte de un somn bun, fiindcă te-am însoțit în jocul acesta al tău.
Dacă azi nu-ți deschizi gura, am să am grijă să nu o mai poți deschide niciodată!“ Din
moment ce tot ce îmi doream era să mor, am ripostat neînfricată: „Dacă vrei să mă
omori sau să mă ciopârțești în bucăți, dă-i bătaie!” Polițistul acela plin de răutate,
însă, s-a mulțumit să rânjească și mi-a zis: „Deci vrei să mori? N-ai tu așa noroc!
Asta ar fi prea ușor pentru tine! Am să te torturez elegant și pe îndelete, până când
îți pierzi mințile, pentru ca toți să știe că a crede în Dumnezeu Atotputernic te va face
să înnebunești și, atunci, toți Îl vor abandona pe Dumnezeul tău!” Când l-am auzit
scuipând mizeriile acestea demonice, am fost lovită ca de trăsnet și am rămas fără
grai: diavolul acesta era incredibil de lipsit de scrupule și sinistru! Imediat după aceea,
polițistul acela ticălos a ordonat unui subordonat să-i aducă un vas cu un lichid negru.
Inima mi-a sărit în gât când l-am văzut și m-am rugat urgent lui Dumnezeu: „O,
Dumnezeule Atotputernic! Polițistul acesta imoral are de gând să mă drogheze ca să
mă facă să-mi pierd mințile. Te implor să mă păzești. Mai bine aș muri otrăvită decât

156
să înnebunesc.” În momentul acela, cuvintele lui Dumnezeu mi-au plutit în minte:
„Fapta Lui este peste tot, puterea Lui este peste tot, înțelepciunea Lui este
peste tot, iar autoritatea Lui este pretutindeni. […] Toate lucrurile există sub
privirea Lui și, în plus, toate creaturile trăiesc sub suveranitatea Lui. Fapta și
puterea Lui nu dau omenirii altă posibilitate decât să recunoască faptul că El
există cu adevărat și că deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Niciun
alt lucru în afară de El nu poate avea control asupra universului, cu atât mai
puțin să aibă grijă neîncetat de această omenire” („Omul poate fi salvat numai în
mijlocul gestionării lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu mi-au insuflat încă o dată credință și putere. Mi-am dat seama că
autoritatea, puterea și faptele lui Dumnezeu sunt peste tot. El prezidează peste tot
universul și, mai mult, El stăpânește peste răspândirea tuturor creaturilor din univers.
Dumnezeu este eternul Cârmuitor peste toate și puterea pe care El o etalează în
stăpânirea peste toate lucrurile depășește înțelegerea unui muritor de rând. Viața pe
care Dumnezeu o dă omului nu este constrânsă de spațiu sau timp. Diavolul Satana
poate vătăma doar trupul ființelor omenești, dar nu are niciun control asupra vieților
și duhurilor noastre. În timpul încercării lui Iov, Satana a putut doar să-l chinuie pe
Iov și să-i vatăme trupul, dar, pentru că Dumnezeu nu i-a dat voie să-i ia viața, Satana
a fost cu totul incapabil de a i-o lua. Mi-am zis: „Azi, diavolii Satanei încearcă să-și
folosească tacticile sinistre ca să-mi distrugă trupul și să mă facă să-L trădez și
abandonez pe Dumnezeu. El speră, zadarnic, să apeleze la droguri ca să mă
transforme într-o lunatică aiurită sau într-o debilă ca să facă de rușine numele lui
Dumnezeu, dar ce autoritate are Satana? Fără permisiunea lui Dumnezeu, toate
actele lui sunt în van – Satana este condamnat să fie înfrânt de mâna lui Dumnezeu!”
Această realizare mi-a dat un sentiment de pace și seninătate. Chiar atunci, polițistul
acela maniac m-a apucat de maxilar și mi-a forțat pe gât drogul acela, deopotrivă
amar și acru. Și-a făcut rapid efectul; am avut senzația că toate organele mele interne
se strângeau, îngrămădindu-se unele în altele, ca și când erau sfâșiate. Durerea
aceea nu suportă comparație. Am început să respir cu greutate, inspirând adânc guri
mari de aer. Nu îmi puteam mișca ochii și am început să văd dublu. La scurt timp
după aceea, mi-am pierdut cunoștința. După ceva timp, cine știe cât, mi-am revenit,
în sfârșit, și am auzit vag pe cineva spunând: „Cățeaua aceea ori va înnebuni, ori va

157
fi debilă mintal după drogul acela.” Când am auzit aceste cuvinte, am știut că
supraviețuisem încă o dată. Am fost foarte plăcut surprinsă că nu înnebunisem defel;
dimpotrivă, îmi simțeam mintea limpede. Asta se datora în mod clar puterii și
minunăției lui Dumnezeu. Am simțit că acestea erau cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic aflate la lucru în mine și că, încă o dată, Dumnezeu Își întinsese mâna
atotputernică și mă smulsese din ghearele diavolului, îngăduindu-mi să
supraviețuiesc acestei situații periculoase. În momentul acela, am experimentat
personal credibilitatea și autenticitatea cuvintelor lui Dumnezeu și am fost martoră la
puterea și autoritatea Sa supremă. Mai mult, am văzut cum Dumnezeu este Creatorul
tuturor lucrurilor și singurul Dumnezeu, Cârmuitor peste toate lucrurile. Am văzut cum
viața mea, tot ceea ce eram eu, inclusiv fiecare terminație nervoasă din trupul meu,
este sub controlul lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, niciun fir de păr
din capul meu nu va cădea. Dumnezeu este sprijinul și mântuirea mea în orice
moment, în orice loc. În ziua aceea, în vizuina întunecată a diavolului, cuvintele lui
Dumnezeu Atotputernic și-au afișat puterea minunată, arătându-mi cum Dumnezeu
creează miracolele vieții din nou și din nou, și mi-au permis să scap din pragul morții.
În inima mea, am cântat cu înflăcărare laude lui Dumnezeu Atotputernic și am jurat
să mă bizui pe Dumnezeu ca să mărturisesc ferm până la capătul acestei lupte pe
viață și pe moarte.
Poliția m-a torturat timp de șase zile și nopți încheiate. Neavând parte de nicio
gură de mâncare și de niciun strop de apă în tot acest răstimp, eram extrem de
secătuită și sleită și, când au văzut că mă eram cât pe-aci să-mi dau ultima suflare,
m-au închis într-o celulă de închisoare. Acele șase zile de tortură au fost aidoma unei
călătorii spre iad, iar faptul că am fost capabilă să supraviețuiesc se datorează în
totalitate îndurării și protecției lui Dumnezeu și a fost o întruchipare a puterii și
autorității cuvintelor Sale. După câteva zile, poliția a venit să mă interogheze din nou.
Pentru că fusesem martoră la faptele minunate ale lui Dumnezeu în mai multe rânduri
și, în plus, experimentasem pe propria piele faptul că Dumnezeu este sprijinul meu
și că toate lucrurile sunt în mâinile Sale, m-am simțit calmă și neînfricată în fața altui
interogatoriu. În sala de interogatoriu, am aflat de la un ofițer că deja îmi
descoperiseră numele și adresa și fuseseră să-mi percheziționeze casa. Însă, pentru
că soțul meu îi luase cu mult timp în urmă pe copiii noștri și fugise de acasă, nu au

158
găsit nimic acolo. Apoi, a încercat încă o dată să mă forțeze să divulg informații
despre biserică, dar, cum eu nu spuneam nimic, s-a înfuriat și a spus: „Ești o lideră
și o încăpățânată! Din cauza ta, n-am mai avut o noapte tihnită de șase zile încoace
și tu tot nu ne-ai dat nimic cu ce să lucrăm.” Văzând că nu scoate nimic de la mine,
a părut să-și piardă interesul și, după aceea, a purtat restul interogatoriului într-o
manieră grăbită, formală, după care n-au mai avut ce face și m-au trimis înapoi în
celula mea. Văzând că Dumnezeu triumfase și că Satana fusese învins, m-am simțit
în culmea fericirii – I-am mulțumit lui Dumnezeu și I-am adus laude. Știam că motivul
pentru care fusesem în stare să mărturisesc ferm înaintea Satanei era acela că
Dumnezeu mă călăuzise pas cu pas, iar cuvântul lui Dumnezeu mă luminase
necontenit, investindu-mă cu putere, dându-mi înțelepciune și puterea de a-l învinge
pe Satana și de a nu capitula tiraniei sale.
După ce am fost deținută în casa de detenție timp de patru luni, guvernul PCC
a născocit o acuzație de credință într-o xie jiao și m-a condamnat la un an și jumătate
de închisoare. Am fost trimisă la o închisoare de femei în martie 2006 ca să-mi
ispășesc pedeapsa. În timp ce eram în închisoare, chiar dacă am fost tratată ca un
animal și am văzut adesea alte deținute omorâte în bătaie fără vreun motiv aparent,
cu paza și protecția lui Dumnezeu, precum și sub călăuzirea cuvintelor Sale, am
izbutit să supraviețuiesc unui an și jumătate de tortură și să ies cu viață din acea
închisoare de iad. După eliberare, polițiștii aceia răi au continuat să trimită ofițeri care
să mă monitorizeze. Adesea veneau la mine acasă ca să mă hărțuiască și, drept
urmare, niciunul dintre cei din familia mea nu a putut să își practice credința sau să-
și îndeplinească datoriile în mod normal. Mai târziu, mulțumită grijii și ajutorului fraților
și surorilor noastre din biserică, am putut să ne părăsim casa și să ne mutăm într-o
casă nouă, aflată în proprietatea uneia dintre surorile noastre. Bizuindu-ne pe
înțelepciunea de care Dumnezeu ne-a făcut parte, am putut să ne îndeplinim din nou
îndatoririle.
Suferind cruda persecuție din partea guvernului PCC, am căpătat o perspectivă
clară și completă asupra esenței demonice de brutală tiranie a Satanei, a ticăloșiei
lui sinistre și a maniacei împotriviri a lui față de Dumnezeu. Mai mult, am
experimentat pe propria piele vitalitatea supranaturală și uimitoare a lui Dumnezeu.
Chiar dacă poliția ticăloasă m-a supus la bătăi și torturi neînduplecate, la pedepse și

159
injurii crude în repetate rânduri, căutând să-mi ia viața, cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic și-au arătat supranaturala vitalitate, îngăduindu-mi, în mod miraculos,
să supraviețuiesc. În mijlocul tuturor acestor dificultăți și al acestei persecuții, am
experimentat într-adevăr faptul că Dumnezeu este sursa vieții mele și că harul și
susținerea lui Dumnezeu se află la rădăcina continuării vieții mele. Fără mâna
puternică a lui Dumnezeu care să mă sprijine, aș fi fost de multă vreme devorată de
acei demoni. Dumnezeu m-a însoțit în tot acel timp, călăuzindu-mă să-l înving pe
Satana în repetate rânduri și să mărturisesc ferm pentru El! Deși am fost supusă unor
chinuri inumane din partea acelor demoni și trupul meu a suferit foarte mult, toate
acestea au fost, de fapt, benefice pentru viața mea. Mi-au permis să văd nu doar că
Dumnezeu este susținerea vieții oamenilor, ci și că El ne oferă ajutor și sprijin
permanent. Atâta vreme cât trăim după cuvintele lui Dumnezeu, putem învinge orice
forță întunecată a Satanei. Cuvintele lui Dumnezeu chiar sunt adevărul, calea și viața!
Ele posedă autoritatea cea mai înaltă și puterea cea mai uimitoare și pot crea
miracolele vieții! Toată gloria, cinstea și lauda să fie ale Dumnezeului atotputernicei
înțelepciuni!

12. Cuvintele lui Dumnezeu m-au condus să fiu mărturie

de Xiao Min, provincia Shandong

M-am născut într-un capăt sărac și înapoiat de țară și, în copilărie, am dus o
viață grea, sărăcăcioasă. Pentru a obține o viață mai bună cât de curând posibil,
după ce m-am căsătorit, am început să muncesc nebunește. Dar am sfârșit prin a
mă îmbolnăvi de la prea multă muncă și, de la a fi în formă și sănătoasă, am ajuns
distrusă de boală. Trăiam în durere continuă provocată de boală și căutam
consultanță medicală și tratament oriunde puteam. Am ajuns să cheltuiesc mulți bani,
dar boala mea nu s-a ameliorat deloc. În primăvara anului 1999, două surori mi-au
predicat Evanghelia lucrării lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Citind
cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, am simțit autoritatea și puterea cuvintelor lui
Dumnezeu, știam că nicio ființă umană nu ar fi putut să le rostească și că spusele lui

160
Dumnezeu Atotputernic sunt într-adevăr glasul lui Dumnezeu. Am devenit absolut
sigură că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus întors și că ne poate mântui de
toată durerea noastră. Pe măsură ce citeam cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să
înțeleg unele adevăruri și am ajuns la o înțelegere deplină a multor lucruri din lume.
Spiritul meu îndurerat, sufocat, se simțea eliberat și, treptat, mi-am revenit din boală.
Recunoștința mea față de Dumnezeu nu avea limite și am început să predic activ
Evanghelia și să fiu mărturie pentru lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.
Totuși, nu mult după asta, am fost arestată de trei ori la rând de guvernul PCC
pentru predicarea Evangheliei și, de fiecare dată când am fost arestată, Dumnezeu
Atotputernic m-a îndrumat să biruiesc persecuția Satanei. În 2012, în timp ce-mi
făceam datoria față de biserică, am căzut încă o dată în vizuina acelui monstru și am
fost supusă torturii de diavolul Satana…
Spre seara zilei de 13 septembrie 2012, m-am întors acasă la gazda mea și, ca
întotdeauna, mi-am parcat scuterul afară și am sunat la ușă. Spre surpriza mea, abia
am deschis ușa, că patru bărbați puternici m-au atacat ca niște lupi. Mi-au răsucit
mâinile la spate și m-au încătușat, apoi m-au împins pe un scaun și m-au țintuit acolo.
Mai mulți polițiști au început imediat să-mi scotocească prin geantă… Confruntată cu
această manifestare de forță bruscă și feroce, eram zăpăcită de frică și mă simțeam
ca un biet mielușel prins de lupii haini, fără vreun pic de putere de a mă opune. Apoi,
m-au scos afară și m-au băgat pe bancheta din spate a unei mașini negre sedan. În
mașină, șeful poliției, privindu-mă ca un omuleț demn de milă intoxicat de propriul
succes, s-a întors și a rânjit încet spre mine, spunând: „Ha! Știi cum te-am prins?”
Temându-se să nu încerc să fug, polițiștii mă țineau din ambele părți, de parcă eram
o infractoare periculoasă. Eram și furioasă, și panicată, și nu-mi puteam imagina cum
mă vor pedepsi și tortura polițiștii. Mă temeam foarte tare că nu voi putea rezista
torturii lor și că voi deveni o iudă și-L voi trăda pe Dumnezeu. Dar apoi m-am gândit
la cuvintele lui Dumnezeu: „Atât timp cât vă rugați în fața Mea și Îmi cereți
frecvent îndurare, vă voi acorda întreaga credință. Cei aflați la putere pot părea
răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți
puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea
dificil” („Capitolul 75” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată
în trup). Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic mi-au dat credință și tărie și, treptat, m-

161
au ajutat să mă calmez. „Da”, mi-am spus. „Indiferent cât de sălbatici și înfricoșători
sunt polițiștii cei răi, ei sunt doar pioni în mâinile lui Dumnezeu și fac parte din
orchestrările lui Dumnezeu. Atât timp cât mă rog și-L invoc pe Dumnezeu cu o inimă
sinceră, atunci Dumnezeu va fi cu mine și nu am de ce să-mi fac griji. Dacă acești
polițiști răi mă torturează și mă bat cu cruzime, atunci asta va fi doar pentru că
Dumnezeu vrea să-mi testeze credința. Indiferent cât îmi vor tortura trupul, ei nu-mi
pot opri niciodată inima să-L caute pe Dumnezeu și să-L strige. Chiar dacă îmi
omoară trupul, ei nu-mi pot omorî sufletul, căci tot ce sunt este în mâinile lui
Dumnezeu.” Odată ce am gândit acest lucru, nu m-am mai temut de diavolul Satana
și am devenit hotărâtă să-L mărturisesc ferm pe Dumnezeu. Așadar, am strigat în
inima mea: „O, Dumnezeu Atotputernic! Indiferent ce-mi fac astăzi, sunt dispusă să
mă confrunt cu toate. Deși trupul îmi este slab, vreau să trăiesc bazându-mă pe Tine
și să nu-i dau Satanei nici măcar o șansă de a mă exploata. Te rog, apără-mă, fă să
nu Te trădez și fă să nu devin o iudă acoperită de rușine.” În timp ce mașina rula, tot
cântam în gând unul dintre imnurile bisericii: „Prin planul și suveranitatea Sa sfântă,
mă confrunt cu încercări destinate mie. Cum pot renunța sau încerca să mă ascund?
Înainte de toate este slava lui Dumnezeu. În vremuri grele, cuvintele lui Dumnezeu
mă îndrumă și credința mea este desăvârșită. Sunt absolut și complet devotat,
devotat lui Dumnezeu fără teamă de moarte. Voința Lui este întotdeauna mai presus
de toate” („Nu cer decât ca Dumnezeu să fie mulțumit” din Urmați Mielul și cântați
cântări noi). În timp ce cântam în liniște, inima mi s-a umplut de o tărie inepuizabilă
și am devenit hotărâtă să mă bazez pe înțelepciunea și tăria pe care Dumnezeu mi-
o dădea pentru a lupta cu Satana până la moarte. Odată ce m-au dus în camera de
interogatoriu, am fost surprinsă să văd că o soră care îndeplinea aceeași îndatorire
ca mine în cadrul bisericii, sora din casa unde eram găzduită, precum și o
conducătoare a bisericii se aflau și ele acolo. Fuseseră și ele prinse! Unul dintre
polițiști m-a văzut că mă uit la surorile din biserica mea, m-a fixat cu privirea și m-a
certat, spunându-mi: „La ce te holbezi? Treci înăuntru!” Pentru a ne împiedica să
vorbim între noi, polițiștii ne-au încuiat în camere de interogatoriu diferite. M-au
percheziționat brutal, mi-au desfăcut cureaua și m-au pipăit peste tot. Mă simțeam
foarte insultată și am văzut cât de malefici, josnici și răi sunt într-adevăr acești
trepăduși de demoni ai guvernului PCC! Mă simțeam furioasă, dar a trebuit să-mi

162
înghit furia, căci în acest cuib de monștri nu era loc pentru rațiune. După ce au
confiscat un scuter nou care aparținea bisericii și peste 600 de yuani pe care-i aveam
asupra mea, au început să mă interogheze. „Cum te numești? Care este funcția ta
în cadrul bisericii? Cine este conducătorul vostru? Unde se află acum?” Nu am
răspuns nimic, așa că polițistul a urlat la mine: „Crezi că n-o să aflăm dacă nu ne
spui? Habar n-ai ce putem face! Ar trebui să știi că i-am arestat și pe conducătorii
voștri de nivel superior!” Apoi a început să enumere câteva nume și m-a întrebat
dacă îl cunosc pe vreunul dintre ei și a continuat să mă interogheze. „Unde sunt
păstrați toți banii bisericii voastre? Spune-ne!” Am respins tot ce au spus, zicând: „Nu
cunosc pe nimeni! Nu știu nimic!” Când au văzut că prima lor rundă de interogatoriu
a eșuat, au hotărât să-și joace asul din mânecă și au început să mă interogheze și
să mă chinuiască cu schimbul, încercând să mă epuizeze. Polițiștii m-au interogat și
m-au chinuit fără oprire timp de trei zile și patru nopți. În această perioadă dificilă, L-
am strigat sincer pe Dumnezeu și cuvintele Lui m-au îndrumat: „Nu trebuie să îți fie
frică de una și de alta. Indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole te
confrunți, trebuie să rămâi ferm înaintea Mea; nu te împiedica de nimic, pentru
ca voia Mea să poată fi îndeplinită. Aceasta va fi datoria ta […]. Nu te teme; cu
sprijinul Meu, cine ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Ține minte!
Tot ceea ce se întâmplă este prin buna Mea intenție și totul este sub observația
Mea” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în
trup). „Da!”, mi-am spus. „Dumnezeu Atotputernic este turnul meu cel puternic și, cu
El drept susținere solidă, nu am de ce să mă tem! Atât timp cât am credința de a
coopera cu Dumnezeu, atunci cred că El mă va ajuta să biruiesc tentațiile Satanei și
să depășesc această perioadă dificilă.”
Pentru că, în prima zi, polițiștii nu reușiseră să scoată de la mine informațiile pe
care le doreau, erau furioși de rușine și un șef de-al lor mi-a spus feroce: „N-am să
cedez din cauza recalcitranței ei. Torturați-o!” Când l-am auzit spunând asta, spiritul
meu a șovăit și am început să mă tem, îmi făceam griji că deja mă prăbușeam sub
chinurile lor. Tot ce puteam face era să-L chem sincer pe Dumnezeu: „O, Dumnezeu
Atotputernic! Mă simt atât de slăbită acum și întreaga tărie m-a părăsit. Dar poliția
vrea să mă tortureze și chiar nu știu dacă pot rămâne fermă pe poziții. Te rog, fii
alături de mine și dă-mi putere.” Polițiștii mi-au luat mâinile încătușate care încă-mi

163
erau la spate și mi le-au atârnat de o masă ruptă, forțându-mă să mențin o poziție
așezată parțial pe vine. M-au privit ostil și m-au presat cu întrebări. „Unde este
conducătorul vostru? Unde se află toți banii bisericii?” Abia așteptau să mă
prăbușesc sub presiunea acelei torturi și să capitulez în fața lor. După ce polițiștii cei
răi au continuat tortura asta aproape jumătate de oră, au început să mă doară și să-
mi tremure picioarele. Inima îmi bătea cu putere și mă dureau tare și mâinile. Eram
la limita capacității mele de a îndura și simțeam că nu mai rezist nicio clipă în plus,
așa că am strigat cu sinceritate în inima mea: „O, Dumnezeu Atotputernic! Te rog,
mântuiește-mă. Nu mai rezist. Nu vreau să Te trădez ca o iudă. Te rog, apără-mă!”.
Chiar atunci, mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În spatele
fiecărui pas pe care Dumnezeu îl face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu
– în spatele acestui tot este o luptă. […] Când Dumnezeu și Satana se luptă în
regatul spiritual, cum ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu și cum ar trebui
să rămâi ferm în mărturia față de El? Ar trebui să știi că tot ceea ce ți se
întâmplă este o mare încercare și timpul când Dumnezeu are nevoie de tine
pentru a da mărturie” („Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în
Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au trezit și mi-
au permis să-mi dau seama că Satana mă tortura astfel pentru a mă face să-L trădez
pe Dumnezeu și să renunț la urmărirea adevărului. Aceasta era o bătălie care se
purta pe tărâm spiritual: Satana încerca să mă ispitească și, de asemenea, era modul
în care Dumnezeu mă supunea încercărilor. Acesta era chiar momentul în care
Dumnezeu avea nevoie de mine să fiu mărturie. Dumnezeu avea așteptări de la mine
și atât de mulți îngeri mă priveau chiar acum, precum și diavolul Satana, toți
așteptând să-mi declar poziția. Pur și simplu nu puteam să renunț și să mă întind la
pământ, nu mă puteam preda Satanei; știam că trebuia să-i permit lucrării lui
Dumnezeu să fie săvârșită prin intermediul meu pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu.
Printr-un principiu nealterabil, asta era datoria pe care trebuia s-o îndeplinesc drept
ființă creată – asta-mi era menirea. În această răscruce importantă, atitudinea și
comportamentul meu urmau să aibă un efect direct asupra capacității mele de a fi
mărturie victorioasă pentru Dumnezeu și, chiar mai mult decât atât, urmau să aibă
un efect direct asupra capacității mele de a deveni o mărturie pentru înfrângerea
Satanei și câștigarea gloriei de către Dumnezeu. Știam că nu-I pot provoca durere

164
lui Dumnezeu și că nu-L pot dezamăgi și nu puteam lăsa să aibă succes planurile
șirete ale Satanei care mă chinuiau. Gândind astfel, deodată, inima mi s-a umplut de
tărie și am rostit ferm: „Puteți să mă omorâți în bătaie, dar eu tot nu știu nimic!” Chiar
atunci, o polițistă a intrat în încăpere. M-a văzut și a spus: „Repede, dați-o jos. Ce
încercați să faceți, s-o omorâți? Voi răspundeți dacă i se întâmplă ceva!” Știam în
inima mea că Dumnezeu Atotputernic mi-a auzit rugăciunile și m-a ferit de rău în
momentul acela de pericol. Când polițiștii cei răi m-au dat jos, m-am prăbușit imediat
pe podea. Nu puteam sta în picioare, iar brațele și picioarele îmi amorțiseră complet.
Abia aveam puterea să respir și nu-mi simțeam deloc cele patru membre. Eram atât
de speriată atunci și lacrimile îmi curgeau neîncetat din ochi. Mi-am spus: „Oare o să
ajung o schiloadă?” Totuși, în ciuda acestui lucru, polițiștii cei răi tot nu m-au lăsat să
plec. Unul de o parte și unul de cealaltă parte a mea, m-au prins de brațe și m-au
târât ca pe un cadavru la un scaun stricat și m-au împins pe el. Unul dintre polițiști a
spus malițios: „Dacă nu vorbește, atunci spânzurați-o cu o frânghie!” Foarte rapid,
celălalt polițist rău a scos o frânghie subțire din nailon și a folosit-o să-mi spânzure
mâinile încătușate de o țeavă de încălzire. Mâinile mi-au fost imediat îndreptate cu
forță și, în scurt timp, au început să mă doară spatele și umerii. Polițiștii cei răi au
continuat să mă interogheze, întrebând: „Ai de gând să ne spui ce vrem să știm?” Eu
tot nu am răspuns. S-au enervat atât de tare încât mi-au aruncat o cană de apă în
față, spunând că au făcut-o ca să mă trezească. Până atunci fusesem deja torturată
până în punctul în care nu mai aveam niciun pic de putere rămasă și ochii îmi erau
atât de obosiți încât nici nu-i puteam deschide. Văzând că am rămas tăcută, unul
dintre polițiștii cei răi, cu răutate și cu nerușinare, mi-a deschis forțat ochii cu mâinile
pentru a râde de mine. După ce suportasem mai multe ore de interogare și tortură,
polițiștii cei răi își epuizaseră toate trucurile, dar toate tentativele lor de a mă face să
vorbesc eșuaseră din nou.
Văzând că nu puteau scoate nimic de la mine interogându-mă, polițiștii cei răi
au decis să folosească un plan diabolic: au chemat pe cineva din oraș care își spunea
„expert în interogare” să se ocupe de mine. M-au dus în altă cameră și mi-au ordonat
să mă așez pe un scaun metalic, apoi mi-au legat gleznele strâns de picioarele
scaunului și mâinile de mânerele acestuia. Puțin mai târziu, a venit un bărbat cu
ochelari, care arăta rafinat, ducând o servietă. Mi-a zâmbit larg și, prefăcându-se

165
amabil, a desfăcut lanțurile care-mi țintuiau mâinile și gleznele de scaun și mi-a
permis să mă așez pe un pat îngust aflat într-o parte a camerei. Acum îmi turna o
cană cu apă, peste câteva momente mă servea cu dulciuri. S-a apropiat de mine și
mi-a spus cu prietenie prefăcută: „De ce să suferi așa? Ai suferit atât de mult, dar,
de fapt, nu e mare lucru. Spune-ne ce vrem să știm și totul va fi bine…” Confruntată
cu această nouă situație, nu știam cum ar trebui să cooperez cu Dumnezeu, așa că
m-am rugat grăbită Lui în inimă și L-am chemat să mă lumineze și să mă îndrume.
Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Trebuie să
îndurați orice încercări și să acceptați tot ce vine de la Mine. Trebuie să urmați
orice face Duhul Sfânt pentru a vă conduce. Trebuie să aveți un duh
pătrunzător și capacitatea de a distinge lucrurile. Trebuie să înțelegeți oamenii
și să nu-i urmați orbește pe ceilalți, să vă păstrați luminoși ochii spirituali și să
posedați o cunoaștere aprofundată a lucrurilor” („Capitolul 18” din „Cuvântări ale
lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au
arătat calea de practicat și m-au ajutat să-mi dau seama că un diavol va rămâne
întotdeauna un diavol și că un diavol nu-și poate schimba niciodată esența demonică
de împotrivire și ură față de Dumnezeu. Indiferent dacă tactica lor e dură sau nu,
scopul lor este întotdeauna acela de a mă face să-L trădez pe Dumnezeu și să mă
lepăd de adevărata cale. Mulțumită avertismentului din cuvintele lui Dumnezeu, am
ajuns să am discernământ cu privire la planurile viclene ale Satanei, mintea mi s-a
limpezit și am putut să iau o poziție fermă. Apoi, interogatorul mi-a spus: „Guvernul
PCC le interzice oamenilor să creadă în Dumnezeu. Dacă vei continua să crezi în
Dumnezeu Atotputernic, atunci întreaga ta familie va fi implicată și vă va afecta
viitorul, perspectivele de angajare și perspectivele de servicii sociale ale copiilor din
familia ta. Mai bine te-ai gândi atent…” După ce a spus acest lucru, a început să se
dea o bătălie în sinea mea și m-am simțit foarte tulburată. Pe când mă simțeam
pierdută, m-am gândit deodată la experiențele lui Petru când a mărturisit ferm în fața
Satanei; Petru a încercat întotdeauna să-L înțeleagă pe Dumnezeu prin fiecare plan
viclean pe care i-l arunca înainte Satana. Și astfel, adânc în inima mea, m-am uitat
la Dumnezeu, I-am încredințat Lui totul și I-am căutat voia. Fără să-mi dau seama,
mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Doar Dumnezeu
consolează această omenire și doar lui Dumnezeu Îi pasă de aceasta noapte și

166
zi. Dezvoltarea și progresul umanității sunt inseparabile de suveranitatea lui
Dumnezeu, iar istoria și viitorul umanității sunt inextricabile în raport cu
planurile lui Dumnezeu. […] Doar Dumnezeu cunoaște destinul unei țări sau
națiuni și doar Dumnezeu controlează cursul acestei omeniri” („Dumnezeu
conduce destinul întregii omeniri” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu m-au umplut cu lumină. „Da!”, mi-am spus. „Dumnezeu este Creatorul și
soarta noastră ca omenire este în mâinile Lui. Diavolul Satana este din seminția care
Îl sfidează pe Dumnezeu. Dacă nici măcar nu-și poate schimba propriul destin, acela
de a fi blestemat la iad, cum ar putea să conducă soarta oamenilor? Destinul
oamenilor este predestinat de Dumnezeu și, orice serviciu ar putea avea copiii mei
în viitor și oricare le-ar fi perspectivele, aceasta depinde de Dumnezeu – Satana nu
are niciun fel de control asupra acestor lucruri.” Spunându-mi asta, am putut să văd
chiar mai clar cât de josnici și nerușinați sunt Satana și demonii. Ca să mă forțeze
să-L neg și să-L resping pe Dumnezeu, folosea tactici înșelătoare și abjecte – aceste
jocuri cu mintea mea – pentru a mă atrage în capcană și a mă păcăli. Fără luminarea
și îndrumarea promptă a lui Dumnezeu Atotputernic aș fi fost deja cucerită și luată
ostatecă de Satana. Acum că știam cât de demn de dispreț și malefic este Satana,
încrederea mea de a nu ceda planurilor sale viclene era întărită. În cele din urmă,
polițistul cel rău nu mai avea nicio idee și nu știa ce să facă, așa că a plecat
descurajat.
În a treia zi, șeful poliției a văzut că nu au scos nicio informație de la mine și s-a
înfuriat, plângându-se că subalternii lui sunt incompetenți. A venit la mine și, cu un
zâmbet acru pe față, mi-a spus sarcastic: „De ce nu ai mărturisit deja? Cine te crezi,
Liu Hulan? Crezi că deja ți-am făcut tot răul pe care ți-l puteam face, așa că nu-ți mai
este frică, așa e? De ce nu vine Dumnezeu Atotputernic al tău să te salveze? …” În
timp ce vorbea, m-a speriat fluturându-mi în fața ochilor o mică armă cu electroșocuri,
care trosnea și strălucea cu o lumină albastră, apoi a arătat spre una mai mare care
era la încărcat și m-a amenințat, spunându-mi: „O vezi? Arma asta mică va rămâne
în curând fără baterie. Imediat voi folosi arma aceea cu electroșocuri mai mare și
încărcată complet ca să te electrocutez și o să vedem atunci dacă vorbești! Știu că
o să începi să vorbești atunci!” M-am uitat la arma cu electroșocuri mai mare și nu
m-am putut abține să nu intru în panică: „Polițistul acesta rău este atât de fioros și

167
diabolic. Oare o să mă omoare? Voi putea îndura tortura? O să mor electrocutată?”
În acel moment am simțit cum slăbiciunea, lașitatea, durerea și neajutorarea mi-au
inundat mintea… M-am grăbit să-L chem pe Dumnezeu: „O, Dumnezeu Atotputernic,
deși trupul meu suferă mari dureri și este atât de slab, eu tot nu vreau să-i dau
Satanei ce vrea. Trupul meu este umil și fără valoare și nu vreau decât ca Tu să-mi
câștigi și să-mi accepți inima. Te rog să mă aperi și să nu mă lași să Te trădez și să
devin o iudă trădătoare.” Când L-am chemat pe Dumnezeu, mai multe rânduri dintr-
un imn conținând cuvintele Lui mi-au venit în minte: „Credința este ca un pod dintr-
un singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți
în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă. Dacă
oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți de către Satana.
Acestuia îi este teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în
Dumnezeu” („Declanșarea bolii este dragostea lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și
cântați cântări noi). Aceste cuvinte ale Domnului Isus mi-au venit, de asemenea, în
minte: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci
temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă şi sufletul, şi trupul, în
Gheenă” (Matei 10:28). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au făcut lacrimile să-mi curgă în
voie – mă simțeam profund emoționată. Tăria din inima mea era ca un foc sălbatic.
„Chiar dacă mor astăzi”, mi-am spus, „de ce să mă tem? Este un lucru glorios să
mori pentru Dumnezeu și voi renunța la tot pentru a lupta împotriva Satanei până la
moarte!” Chiar atunci mi-au venit în minte câteva rânduri din alt imn conținând
cuvintele lui Dumnezeu: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și
cum cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici
cea mai mică intenție de a nu se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță
puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din
urmă, a fost răstignit și a devenit asemenea trupului păcătos, ducând la bun
sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii” („Imită-L pe Domnul Isus” din Urmați
Mielul și cântați cântări noi). Am tot cântat în inimă și lacrimile-mi curgeau neîncetat
pe obraji. Scena răstignirii Domnului Isus Hristos mi se derula în fața ochilor: Domnul
Isus era batjocorit, ponegrit și calomniat de farisei, călăul Lui Îl biciuia cu un bici legat
cu fier până când a fost acoperit de tăieturi și vânătăi, până când, în cele din urmă,
a fost răstignit cu cruzime și, totuși, El nu a scos niciun sunet… Toate cele prin care

168
a trecut Domnul Isus au fost suportate din dragostea Sa față de omenire și această
dragoste I-a depășit dragostea față de propria Sa viață. În acel moment, inima mea
a fost inspirată și sensibilizată de dragostea lui Dumnezeu și m-am simțit plină de o
nemaipomenită tărie și credință. Nu-mi mai era frică de nimic și simțeam că ar fi ceva
glorios să mor pentru Dumnezeu, în timp ce a fi o iudă ar fi cea mai mare rușine.
Spre surpriza mea, când am decis că voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu chiar și cu
prețul vieții, Dumnezeu m-a ajutat încă o dată să scap din ghearele morții și mi-a
deschis o cale de scăpare. În acel moment, un polițist rău a intrat în cameră în fugă,
spunând: „Sunt probleme în piața orașului, trebuie să mobilizăm forțele de poliție
pentru a le suprima și pentru a menține ordinea publică!” Polițistul cel rău a plecat
grăbit. Până s-au întors, se făcuse târziu în noapte și n-au mai avut energie să mă
mai interogheze. Mi-au spus feroce: „Pentru că nu vorbești, te vom trimite într-o casă
de detenție!”
În dimineața celei de-a patra zile, polițiștii cei răi mi-au făcut o fotografie și mi-
au atârnat de gât o pancartă pătrată mare cu numele meu scris pe el cu o pensulă.
Eram ca un infractor denunțat, fiind disprețuită și ridiculizată de polițiștii cei răi. Mă
simțeam de parcă eram supusă celei mai mari umilințe și mă simțeam foarte slabă
lăuntric. Totuși, mi-am dat seama că starea mea psihică nu era corectă și m-am
grăbit să-L chem în tăcere pe Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Te rog,
apără-mi inima, permite-mi să-Ți înțeleg voia și să nu cad pradă planurilor viclene ale
Satanei.” După ce m-am rugat, mi-a apărut clar în minte un pasaj din cuvintele lui
Dumnezeu: „Ca ființă creată, trebuie să te închini, bineînțeles, lui Dumnezeu și
să cauți să duci o viață semnificativă. […] În calitate de ființă omenească, ar
trebui să investești în relația cu Dumnezeu și să înduri toate suferințele. Ar
trebui să accepți cu bucurie și fără îndoială micile suferințe cu care te confrunți
astăzi și să trăiești o viață semnificativă, asemenea lui Iov și asemenea lui Petru.
[…] Sunteți oameni care merg pe calea cea bună, care caută o îmbunătățire.
Sunteți oameni care se ridică în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care
Dumnezeu îi numește neprihăniți. Nu este aceasta cea mai semnificativă viață?”
(„Practica (2)” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu aveau
autoritate și putere, mi-au umplut inima cu lumină, au împrăștiat tot întunericul și mi-
au permis să înțeleg sensul și valoarea vieții. Mi-au permis să înțeleg că a putea

169
urma adevărul ca ființă creată și a trăi să-L preamăresc și să-L satisfac pe Dumnezeu
este viața cea mai plină de sens și demnă de trăit. A putea fi capturată astăzi și
deținută pentru credința mea în Dumnezeu, a suferi toată această umilință și durere
și a putea împărtăși încercările și Împărăția lui Hristos nu este ceva rușinos, ci glorios.
Satana nu-L preamărește pe Dumnezeu; dimpotrivă, face tot ce poate pentru a-I
întrerupe și împiedica lucrarea lui Dumnezeu și acest lucru este cel mai nerușinat și
josnic. Gândind astfel, am devenit plină de tărie și fericire. Polițiștii cei răi mi-au văzut
zâmbetul de pe față, m-au privit mirați și m-au întrebat: „Ce ai de ești fericită?” Am
răspuns sincer și cu tărie: „Este perfect justificat să crezi în Dumnezeu și să-L
preamărești. Nu e absolut nimic greșit în asta. De ce să nu fiu fericită?” Sub
îndrumarea lui Dumnezeu, am putut să mă bazez încă o dată pe El pentru a-l birui
pe Satana.
Am fost dusă apoi în casa de detenție. Totul din acel loc era chiar și mai
întunecat și înspăimântător și simțeam că am coborât în vreun fel de iad. La fiecare
masă mi se dădea o bucată mică neagră de pâine fiartă în aburi și puțin bok choy
fiert într-un bol de supă clară cu câteva frunze de legume plutind deasupra. Eram
atât de flămândă întreaga zi, în fiecare zi, iar stomacul îmi țipa după mâncare. Totuși,
în ciuda acestui lucru, încă trebuia să muncesc precum un animal de povară și, dacă
nu-mi îndeplineam cota, eram bătută și pusă să stau de pază drept pedeapsă. Pentru
că această tortură crudă a continuat zile la rând, aveam vânătăi și răni din cap până-
n picioare și-mi era greu fie și să merg, dar ofițerii corecționali tot mă forțau să car
încărcături grele de sârmă din cupru. Din cauza acestei munci grele, spatele meu
rănit devenise insuportabil de dureros și tot ce puteam face la sfârșitul fiecărei zile
era să mă târăsc în pat. Însă, noaptea, polițiștii cei răi mă puneau și să păzesc
prizonierii, iar această muncă excesivă și epuizantă era imposibil de suportat. Într-o
noapte, în timp ce eram de pază, am profitat de absența polițiștilor cei răi și, pe
ascuns, m-am lăsat pe vine sperând să mă odihnesc. Totuși, pe neașteptate, un
polițist rău m-a văzut pe monitorul video din camera de supraveghere și s-a repezit
la mine urlând: „Cine a spus că te poți așeza?” Unul dintre ceilalți prizonieri mi-a
șoptit: „Cere-i repede iertare, altfel te va pune să dormi pe patul de lemn.” Făcea
referire la tortura în care o placă din lemn este dusă în celula prizonierului, picioarele
și mâinile acestuia sunt legate cu lanțuri de ea, iar încheieturile le sunt legate cu

170
frânghie de ea. Prizonierul este apoi legat de placă și nu are voie să se miște timp
de două săptămâni. Auzind aceasta, am fost cuprinsă și de furie și de ură, dar știam
că nu pot arăta nicio urmă de împotrivire – tot ce puteam face era să-mi înghit furia.
Astfel de intimidări și torturi mi se păreau greu de suportat. În acea noapte, am stat
pe patul meu înghețat și am plâns din cauza întregii nedreptăți, inima fiindu-mi plină
de plângeri și cerințe față de Dumnezeu, gândindu-mă: „Când se va termina asta?
Chiar și o zi în locul acesta desprins din iad este prea mult.” Apoi m-am gândit la
cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă înțelegi semnificația vieții umane și ai luat calea
cea dreaptă a vieții umane și, dacă în viitor, indiferent de modul în care te va
trata Dumnezeu, te vei supune planurilor Sale fără să te plângi de nimic și fără
alternative, și nu Îi vei cere nimic lui Dumnezeu, în acest fel vei fi o persoană
de valoare” („Cum ar trebui tu să parcurgi ultima parte a călătoriei” din Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă rușinez de mine însămi. M-
am gândit cum spuneam întotdeauna că aș suporta orice durere pentru Dumnezeu,
că Îl voi asculta întotdeauna pe Dumnezeu în orice mod, cum a făcut Petru, indiferent
cât de mare va fi durerea sau greutatea și că nu voi lua decizii și nu voi cere lucruri
pentru mine însămi. Totuși, când m-am confruntat cu persecuția și greutățile și a
trebuit să sufăr și să plătesc prețul, am eșuat în întregime să trăiesc în realitate ceea
ce spusesem. Eram plină de cerințe nerezonabile de la Dumnezeu și de nesupunere
față de El și voiam doar să scap din această nenorocire astfel încât trupul să nu-mi
mai sufere – cum aș putea obține adevărul și viața pe care mi le dădea Dumnezeu
procedând astfel? Doar atunci am înțeles, în cele din urmă, bunele intenții ale lui
Dumnezeu: El permitea ca această nenorocire să se abată asupra mea pentru a-mi
tempera hotărârea de a îndura suferința și pentru a-mi permite să învăț cum să mă
supun în suferința mea, astfel încât să mă pot supune orchestrărilor lui Dumnezeu și
să fiu demnă să-I primesc promisiunea. Tot ce îmi făcea Dumnezeu era făcut din
dragoste, era făcut să mă mântuiască și să mă transforme într-o adevărată ființă
umană. După asta, inima mi-a fost eliberată și nu mă mai simțeam nedreptățită sau
îndurerată. Tot ceea ce voiam era să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui
Dumnezeu, să cooperez sincer cu Dumnezeu în această situație și să caut să câștig
adevărul.
O lună mai târziu, deși nu au scos prea multe dovezi de la mine, polițiștii m-au

171
lăsat să plec. Totuși, m-au etichetat cu acuzația de „tulburare a aplicării legii și
participare în cadrul unei organizații xie jiao” pentru a-mi restricționa libertatea
personală. Timp de un an, nu mi s-a permis să părăsesc provincia sau municipiul și
a trebuit să fiu la dispoziția poliției oricând voiau. Doar după ce m-am întors acasă
am aflat că toate lucrurile mele pe care le păstrasem la gazda mea fuseseră furate
și luate de poliție. În afară de asta, polițiștii cei răi îmi răscoliseră casa ca niște tâlhari
și-mi amenințaseră familia, spunând că trebuiau să dea peste 25.000 yuani ca să-mi
dea drumul. Soacra mea n-a putut suporta toată acea teroare și a făcut atac de cord,
revenindu-și doar după ce a fost internată la spital și a primit tratament, care a costat
peste 2.000 yuani. În cele din urmă, familia mea a fost forțată să ceară la toți
cunoscuții să le împrumute bani, astfel încât să poată aduna 3.000 yuani pentru
poliție și abia atunci am fost eliberată. Din cauza torturilor crude care mi-au fost
aplicate de polițiștii cei răi, trupul meu suferea consecințe grave: brațele și picioarele
mi se umflau deseori și deveneau dureroase din cauza stresului grav pe care-l
suportaseră în timpul încarcerării mele; nu pot nici măcar să ridic două kilograme și
jumătate de legume ori să-mi spăl hainele și am pierdut cu totul capacitatea de a
munci. Cruda persecuție care mi-a fost aplicată de guvernul PCC m-a făcut să-l urăsc
pe Satana chiar mai mult – îl urăsc pe acest diavol Satana reacționar care sfidează
Cerul.
Având experiența acestei persecuții și acestor greutăți, am ajuns să apreciez cu
adevărat că lucrarea lui Dumnezeu chiar este atât de practică și înțeleaptă. În timpul
suferinței mele, Dumnezeu mi-a insuflat adevărul, puțin câte puțin, permițându-mi
astfel să las în urmă întunericul, să scap de moarte și să câștig libertatea și eliberarea
din adevăr. Astfel m-a îndrumat Dumnezeu să-l înving pe Satana, în mod repetat,
prin persecuția și greutățile pe care Satana mi le-a provocat. El mi-a permis să câștig
udarea și proviziile cuvintelor Sale, să înțeleg adevărul și să obțin discernământ și
mi-a temperat voința, mi-a desăvârșit credința, m-a învățat să mă uit la El și să mă
bazez pe El și viața mea a crescut și s-a maturizat treptat. Am ajuns să văd cu
adevărat că Dumnezeu deja este victorios și că Satana este deja înfrânt, întocmai
cum se cântă în acest imn conținând cuvintele lui Dumnezeu: „Dovada prăbușirii
treptate a marelui balaur roșu poate fi observată în maturizarea continuă a
oamenilor. Aceasta poate fi văzută de oricine, în mod evident. Maturizarea

172
oamenilor este un semn al morții inamicului. Dumnezeu Se duce personal în
locul unde stă încolăcit marele balaur roșu să Mă lupt cu el. Și când întreaga
omenirea va ajunge să Îl cunoască în trup și va fi capabilă să Îi vadă faptele în
trup, atunci vizuina marelui balaur roșu se va transforma în cenușă și va
dispărea fără urmă” („Marele balaur roșu se prăbușește, pe măsură ce oamenii lui
Dumnezeu se înmulțesc” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).

13. Petrecând floarea tinereții în închisoare

de Chenxi, provincia Hebei

Toată lumea spune că floarea tinereții noastre este cea mai splendidă și pură
perioadă a vieții. Poate, pentru mulți, acei ani sunt plini de amintiri frumoase, dar la
ce nu m-aș fi așteptat vreodată a fost să-mi petrec floarea propriei tinereți în
închisoare. S-ar putea să mă considerați ciudată pentru asta, dar nu regret acest
lucru. Chiar dacă timpul acela după gratii a fost plin de amărăciune și lacrimi, a fost
cel mai prețios dar al vieții mele și am câștigat foarte mult din el.
M-am născut într-o familie fericită și, copil fiind, m-am închinat lui Isus împreună
cu mama. Când aveam 15 ani, eu și familia mea, convinși că Dumnezeu Atotputernic
este Domnul Isus reîntors, am acceptat cu bucurie lucrarea Sa din zilele de pe urmă.
Într-o zi din aprilie 2002, când aveam 17 ani, eu și o soră eram în oraș
îndeplinindu-ne datoriile. La 1 dimineața, dormeam duse în casa gazdei noastre când
am fost trezite brusc de niște bătăi puternice și insistente în ușă. Am auzit pe cineva
strigând afară: „Deschideți ușa! Deschideți ușa!” Sora care ne găzduia n-a deschis
bine ușa că mai mulți ofițeri de poliție au împins brusc ușa și au dat năvală înăuntru,
spunând agresiv: „Suntem de la Biroul Securității Publice”. Auzind aceste trei cuvinte,
„Biroul Securității Publice”, m-am neliniștit imediat. Erau aici ca să ne aresteze pentru
credința noastră în Dumnezeu? Auzisem cum niște frați și surori fuseseră arestați și
persecutați din cauza credinței lor; oare asta mi se întâmpla mie acum? Chiar atunci,
inima a început să-mi bată sălbatic și, în panica mea, n-am știut ce să fac. Prin
urmare, m-am rugat în grabă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Te implor să fii cu mine!

173
Dă-mi credință și curaj! Indiferent ce se întâmplă, voi fi întotdeauna dispusă să
mărturisesc ferm pentru Tine. Te conjur, de asemenea, să-mi dai înțelepciunea Ta și
cuvintele pe care ar trebui să le spun și Te rog să mă împiedici să Te trădez și să-mi
vând frații și surorile.” După ce m-am rugat, inima mea s-a calmat încet-încet. I-am
văzut pe cei patru sau cinci polițiști malefici devalizând locuința ca bandiții, căutând
prin așternuturi, prin fiecare dulap și cutie și chiar prin ce era sub pat până când, în
cele din urmă, au dat peste câteva cărți cu cuvintele lui Dumnezeu, precum și peste
niște CD-uri cu imnuri. Căpitanul mi-a zis cu o voce inexpresivă: „Faptul că ai în
posesie aceste lucruri este dovadă că tu crezi în Dumnezeu. Vino cu noi și poți da o
declarație.” Șocată, am spus: „Dacă este ceva de zis, pot pur și simplu să zic aici; nu
vreau să merg cu voi.” A afișat imediat un zâmbet și a răspuns: „Nu-ți fie frică; hai
doar să facem o mică excursie ca să dai o declarație. Te voi aduce înapoi aici foarte
curând.” Crezându-l pe cuvânt, am mers cu ei și m-am urcat în mașina poliției.
Nu m-am gândit niciodată că acea mică excursie va fi începutul vieții mele în
închisoare.
De îndată ce am intrat în curtea secției de poliție, ofițerii aceia de poliție malefici
au început să strige la mine să ies din vehicul. Expresiile lor faciale se schimbaseră
foarte repede și, dintr-o dată, păreau a fi oameni complet diferiți de cei care fuseseră
înainte. Când am ajuns la birou, mai mulți ofițeri vânjoși au intrat după noi și au stat
în picioare în stânga și în dreapta mea. Puterea lor asupra mea fiind acum asigurată,
șeful grupului de polițiști malefici a zbierat la mine: „Cum te cheamă? De unde ești?
Câți sunteți acolo în total?” Abia deschisesem gura și eram în mijlocul răspunsului
când s-a aruncat spre mine și m-a pălmuit de două ori peste față – pac, pac! Am
rămas mută de năucire. M-am întrebat: „De ce m-ai lovit? Nici n-am terminat de
răspuns. De ce ești așa de grosolan și necivilizat, complet diferit de ce mi-am
imaginat că este Poliția Poporului?” Apoi, a continuat să mă întrebe câți ani aveam
și când am răspuns sincer că aveam 17 ani, m-a plesnit iarăși de două ori peste față
și m-a certat că spun minciuni. După aceea, indiferent ce-am spus, mi-a dat la
întâmplare palmă după palmă peste față până în punctul în care vedeam stele, capul
mi se învârtea, aveam un țiuit în urechi și fața îmi ardea de durere. Atunci am înțeles
în cele din urmă: acești polițiști malefici nu mă aduseseră deloc acolo pentru a-mi
pune întrebări; pur și simplu voiau să folosească violența pentru a mă forța să mă

174
supun. Mi-am amintit că i-am auzit pe frații și surorile mele spunând că a încerca să
raționezi cu acești polițiști vicioși nu ar funcționa, dar, în schimb, ar provoca nesfârșite
necazuri. Acum, experimentând asta eu însămi, de atunci nu am mai scos niciun
cuvânt indiferent ce m-au întrebat. Când au văzut că nu vorbeam, au țipat la mine:
„Cățea! Îți voi da ceva la care să te gândești, altfel nu ne vei da o relatare veridică!”
În timp ce a fost spus lucrul acesta, unul dintre ei m-a lovit cu furie de două ori cu
pumnul în piept, făcându-mă să mă clatin și să cad greoi pe podea. Apoi m-a lovit
tare cu piciorul de câteva ori, m-a ridicat de pe podea și a urlat la mine să
îngenunchez. Nu m-am supus, așa că m-a lovit cu piciorul de câteva ori în genunchi.
Valul de durere intensă care m-a străbătut m-a forțat să cad în genunchi pe podea
cu o bufnitură. M-a înșfăcat de păr și m-a tras în jos forțat și apoi, deodată, mi-a
smuls capul înapoi, forțându-mă să mă uit în sus. M-a înjurat în timp ce m-a mai
plesnit peste față de câteva ori, iar singura mea senzație era că lumea se învârtea.
Imediat, am căzut pe podea. Chiar atunci, căpetenia poliției rele a observat deodată
ceasul de la încheietura mâinii mele. Holbându-se la el cu lăcomie, a strigat: „Ce porți
tu acolo?” Imediat, unul dintre polițiști mi-a înșfăcat încheietura, mi-a scos ceasul cu
forța și apoi i l-a dat „șefului său.” Văzând un comportament atât de josnic m-a umplut
de ură pentru ei. După aceea, când mi-au pus mai multe întrebări, eu doar i-am privit
furioasă în tăcere, iar asta i-a enervat și mai mult. Unul dintre polițiștii vicioși m-a
înșfăcat de guler ca și cum ar fi ridicat un pui mic și m-a ridicat de pe podea ca să
răcnească la mine: „O, ești atât de mare și puternică, nu-i așa? Asta primești pentru
că ai rămas tăcută!” În timp ce a zis asta, m-a mai lovit cu înverșunare de câteva ori
și am fost iarăși bătută la podea. Până atunci, tot corpul mă durea de nesuportat și
nu mai aveam nicio forță să mă zbat. Doar stăteam întinsă pe podea cu ochii închiși,
fără să mă mișc. În inima mea, L-am implorat imperios pe Dumnezeu: „O,
Dumnezeule, nu știu la ce alte acte sălbatice va supune această bandă de polițiști
malefici. Știi că sunt mică în statură și că, fizic, sunt slabă. Te implor să mă aperi. Aș
prefera să mor decât să fiu o iudă și să Te trădez.” După ce mi-am terminat
rugăciunea, Dumnezeu mi-a dat credință și putere. Mai curând aș muri decât să fiu
o iudă trădându-L pe Dumnezeu și vânzându-mi frații și surorile. Aveam să
mărturisesc ferm și hotărât pentru Dumnezeu. Chiar atunci, am auzit pe cineva de
lângă mine spunând: „Cum de nu se mai mișcă? E moartă?” După aceea, cineva a

175
călcat dinadins pe mâna mea și a apăsat tare cu piciorul în timp ce zbiera feroce:
„Ridică-te! Te vom duce în altă parte. Dacă tot nu vei vorbi când ajungem acolo, vei
primi ceea ce te așteaptă!” Întrucât Dumnezeu îmi dăduse credință și putere, nu eram
deloc înspăimântată de intimidarea lor. În inima mea, eram pregătită să lupt împotriva
Satanei.
Mai târziu, am fost escortată la Biroul Județean pentru Securitate Publică. Când
am ajuns în camera de interogatoriu, căpetenia acelor polițiști malefici și alți doi m-
au încercuit și m-au chestionat în mod repetat, plimbându-se înainte și înapoi în fața
mea și încercând să mă forțeze să-i vând pe conducătorii Bisericii și pe frații și
surorile mele. Când au văzut că tot nu aveam de gând să le dau răspunsurile pe care
voiau să le audă, cei trei m-au plesnit peste față rând pe rând, iar și iar. Nu știu de
câte ori am fost lovită; tot ce auzeam era sunetul plesniturii când îmi loveau fața, un
sunet ce părea să răsune în liniștea din toiul nopții. Cum mâinile îi dureau, poliția
malefică a început să mă lovească cu cărți. M-au bătut până când, în cele din urmă,
nici măcar nu mai puteam simți durerea; îmi simțeam fața pur și simplu umflată și
amorțită. În sfârșit, văzând că nu vor scoate nicio informație valoroasă de la mine,
polițiștii vicioși au scos o agendă cu contacte și, mulțumiți de ei înșiși, au zis: „Am
găsit asta în geanta ta. Chiar dacă nu ne vei spune nimic, tot mai avem un as în
mânecă!” Deodată m-am simțit extrem de neliniștită: dacă vreunul dintre frații sau
surorile mele răspundeau la telefon, acest lucru putea duce la arestarea lor. Îi putea
lega și de Biserică, iar consecințele puteau fi dezastruoase. Tocmai atunci, mi-am
amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există
nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Ce există și nu se află în mâinile
Mele?” („Capitolul 1” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul
Se arată în trup). „E adevărat”, m-am gândit în sinea mea. „Toate lucrurile și
evenimentele sunt orchestrate și aranjate în mâinile lui Dumnezeu. Chiar și dacă un
apel telefonic se conectează sau nu depinde, în întregime, de decizia lui Dumnezeu.
Sunt dispusă să-L respect pe Dumnezeu, să mă bazez pe El și să mă supun
orchestrărilor Lui.” Prin urmare, m-am rugat în mod repetat lui Dumnezeu,
implorându-L să-i protejeze pe acești frați și surori. Drept urmare, au apelat o dată
toate acele numere de telefon, iar unele dintre apeluri au sunat fără ca cineva să
răspundă, în timp ce altele nu s-au putut conecta deloc. Până la urmă, scuipând

176
frustrați înjurături, polițiștii malefici au aruncat agenda de contacte pe masă și au
încetat să mai încerce. Acesta a fost cu adevărat un exemplu al atotputerniciei și
suveranității lui Dumnezeu și al faptelor Sale minunate; nu am putut să nu-mi exprim
mulțumirea și lauda față de Dumnezeu.
Cu toate acestea, nu au renunțat și au continuat să mă interogheze despre
treburile Bisericii. Nu am răspuns. Furioși și exasperați, au inventat o manevră și mai
disprețuitoare pentru a încerca să mă facă să sufăr: unul dintre polițiștii malefici m-a
forțat să rămân pe jumătate ghemuită; trebuia să țin brațele întinse la nivelul umerilor
și nu aveam voie să mă mișc deloc. Nu după mult timp, picioarele au început să-mi
tremure, n-am mai putut să-mi țin brațele drepte, iar corpul a început, involuntar, să
se ridice înapoi. Polițistul a luat o bară de fier și s-a uitat furios la mine ca un tigru
care-și privește prada. De cum m-am ridicat, m-a bătut brutal peste picioare,
cauzându-mi atât de multă durere că aproape am căzut înapoi în genunchi. În
următoarea jumătate de oră, de fiecare dată când picioarele sau brațele mi se mișcau
câtuși de puțin, mă bătea imediat cu bara. Nu știu de câte ori m-a lovit. Din cauza
faptului că am rămas în această poziție pe jumătate ghemuită o vreme atât de
îndelungată, ambele picioare mi s-au umflat extrem de mult și mă dureau insuportabil
ca și cum s-ar fi fracturat. Cu trecerea timpului, picioarele îmi tremurau și mai tare,
iar dinții îmi clănțăneau continuu. Chiar atunci, am simțit că rămâneam fără forță și
că s-ar putea să leșin. Cu toate acestea, poliția malefică doar m-a batjocorit și m-a
ridiculizat dintr-o parte, luându-mă constant peste picior și râzând meschin de mine
ca oamenii care încearcă, fără milă, să determine o maimuță să facă trucuri. Cu cât
mă uitam mai mult la fețele lor urâte și detestabile, cu atât mai multă ură simțeam
pentru acești polițiști malefici. Deodată, m-am ridicat și le-am spus cu o voce stridentă:
„Nu mă voi mai ghemui. Dați-i drumul și condamnați-mă la moarte! Astăzi nu am
nimic de pierdut! Nici măcar nu mi-e frică să mor, deci cum ar putea să-mi fie frică
de voi? Sunteți niște bărbați așa mari, totuși se pare că nu știți decât cum să terorizați
o fetiță ca mine!” Spre surprinderea mea, după ce am spus acest lucru, grupul de
polițiști malefici a mai strigat câteva înjurături și apoi a încetat să mă interogheze. În
acel moment, m-am simțit foarte încântată și am înțeles că toate lucrurile și
evenimentele sunt orchestrate în mâinile lui Dumnezeu: odată ce mi-am eliberat
inima de frică, situația mea s-a schimbat corespunzător. În adâncul inimii mele, mi-

177
am dat cu adevărat seama de semnificația cuvintelor lui Dumnezeu: „Întocmai
precum se spune, «Inima regelui este în mâna lui Iahve, precum râurile cu apă.
El o întoarce oriunde voiește»; deci cu cât este acest lucru și mai valabil pentru
acele nulități?” („Doar cunoscând atotputernicia lui Dumnezeu poți avea o credință
adevărată” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Am înțeles că, astăzi,
Dumnezeu a îngăduit ca persecuția Satanei să se abată asupra mea, nu ca să mă
facă să sufăr intenționat, ci, mai degrabă, ca să o folosească pentru a-mi permite să-
mi dau seama de puterea cuvintelor lui Dumnezeu, să mă îndrume să mă eliberez
de sub controlul influenței întunecate a Satanei și, mai mult decât atât, să-mi permită
să învăț să mă bazez pe Dumnezeu și să-L respect în această situație periculoasă.
Această haită de polițiști malefici mă chinuiseră cea mai mare parte a nopții;
până s-au oprit, veniseră zorile. M-au pus să mă semnez și au spus că mă vor reține.
După aceea, un polițist mai în vârstă, simulând bunăvoința, mi-a spus: „Domnișoară,
uite, ești atât de tânără – în floarea tinereții tale – așadar cel mai bine ar fi să te
grăbești și ne spui tot ce știi. Îți garantez că îi voi face să te elibereze. Dacă ai vreun
necaz, nu ezita să-mi spui. Uite, fața ți s-a umflat ca o pâine. Nu ai suferit destul?”
Auzindu-l vorbind în acest fel, am știut că încerca doar să mă ademenească să fac
un fel de mărturisire. Mi-am amintit, de asemenea, ceva ce frații și surorile mele
spuseseră în timpul întrunirilor: ca să obțină ceea ce își dorește, poliția malefică va
folosi atât morcovul, cât și bățul și va recurge la orice fel de trucuri pentru a înșela
oamenii. Gândindu-mă la asta, i-am răspuns polițistului în vârstă: „Nu te preface că
ești un om bun; faceți parte toți din același grup. Ce vrei să mărturisesc? Ceea ce
faci se numește smulgerea unei mărturisiri. Aceasta este o pedeapsă ilegală!” Auzind
asta, a afișat o expresie inocentă și a argumentat: „Dar eu nu te-am lovit nici măcar
o dată. Ei sunt cei care te-au lovit.” Eram recunoscătoare pentru îndrumarea și
protecția lui Dumnezeu, ceea ce mi-a permis să prevalez din nou peste ispita Satanei.
După ce am părăsit Biroul Județean pentru Securitate Publică, m-au închis
imediat într-o casă de detenție. De cum am intrat pe poarta din față, am văzut că
locul era împrejmuit de ziduri foarte înalte cu sârmă ghimpată electrificată în partea
de sus și că în fiecare dintre cele patru colțuri se afla ceea ce părea a fi un turn de
santinelă în care stăteau de gardă polițiști înarmați. Totul mi s-a părut foarte sinistru
și teribil. După ce am trecut prin poartă de fier după poartă de fier, am ajuns la celulă.

178
Când am văzut cuverturile zdrențuite acoperite cu pânză peste pătuțul înghețat
bocnă, care erau și închise la culoare și murdare și am simțit mirosul înțepător și
respingător care ieșea din ele, nu m-am putut abține să nu mă simt străbătută de un
val de dezgust, urmat rapid de un val de tristețe. M-am gândit în sinea mea: „Cum
pot oamenii trăi aici? Asta nu e nimic mai mult decât o cocină.” La ora mesei, fiecărui
prizonier i se dădea doar o chiflă mică acră și pe jumătate crudă, făcută la abur. Chiar
dacă nu mâncasem toată ziua, să văd această mâncare chiar m-a făcut să-mi pierd
apetitul. În plus, fața îmi era atât de umflată de la bătaia poliției, iar eu o simțeam
întinsă de parcă ar fi fost înfășurată cu bandă adezivă. Mă durea și numai să deschid
gura să vorbesc, darămite să mănânc. În aceste condiții, eram într-o dispoziție foarte
sumbră și mă simțeam foarte nedreptățită. Gândul că va trebui să rămân realmente
aici și să suport o astfel de existență inumană m-a făcut atât de emoțională încât am
vărsat involuntar niște lacrimi. Chiar atunci, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu:
„Se poate spune că, ori de câte ori te întâlnești cu lucruri care nu se potrivesc
cu ideile tale și care necesită să te lași la o parte, acestea sunt încercările tale.
Înainte de a se revela voința lui Dumnezeu, există un test riguros pentru fiecare
om, o încercare imensă pentru oricine – poți vedea această chestiune clar?”
(„Doar punerea adevărului în practică înseamnă să posezi realitate” din Cuvântul Se
arată în trup). În timp ce contemplam cuvintele lui Dumnezeu, I-am înțeles voia.
Permisese acestui mediu să se abată asupra mea și acest lucru era El încercându-
mă și testându-mă pentru a vedea dacă pot să mărturisesc ferm pentru El. În aceste
vremuri malefice și întunecate, dacă nu aș fi avut norocul să fiu ridicată de Dumnezeu
ca să-L pot urma, atunci nu s-ar fi putut spune în ce fel de situație aș fi fost sau dacă
măcar aș fi fost încă vie sau nu. Faptul că m-am simțit nedreptățită și tristă pentru
atât de puțină suferință și că nu am fost dispusă să o accept a arătat că îmi lipseau,
cu adevărat, conștiința și rațiunea. Realizând acest lucru, am încetat să mă mai simt
nedreptățită și, în sinea mea, am început să mă determin să-mi îndur greutățile.
Au trecut două săptămâni, iar căpetenia acelor polițiști malefici a venit iarăși să
mă interogheze. Văzându-mă că rămân calmă și liniștită, fără nicio frică, mi-a strigat
numele și a urlat: „Spune-mi adevărat: pentru ce ai mai fost arestată? Cu siguranță
nu e prima dată când ești închisă; altfel, cum ai putea să reacționezi atât de calmă și
cunoscătoare, de parcă nu ți-e, câtuși de puțin, frică?” Când l-am auzit spunând asta,

179
nu m-am putut opri din a-I mulțumi lui Dumnezeu și a-L lăuda în inima mea.
Dumnezeu mă protejase și-mi dăduse curaj, permițându-mi astfel să-i confrunt pe
acești polițiști malefici cu o neînfricare totală. Chiar atunci, furia a izvorât din inima
mea: abuzați de puterea voastră persecutând oamenii pentru credințele lor religioase
și îi arestați, terorizați și răniți fără motiv pe cei care cred în Dumnezeu. Nu respectați
nicio lege, nici pământească, nici cerească. Cred în Dumnezeu, merg pe calea cea
dreaptă și nu am încălcat legea. De ce să mă tem de voi? Nu voi ceda forțelor
malefice ale bandei voastre! Apoi am ripostat: „Credeți că oricare alt loc este atât de
plictisitor, încât chiar aș vrea să vin aici? M-ați nedreptățit și mi-ați dat ordine! Orice
eforturi suplimentare de-ale voastre ca să-mi smulgeți o mărturisire sau să-mi
înscenați ceva vor fi inutile!” Auzind asta, s-a înfuriat atât de tare încât părea că era
pe cale să-i iasă fum pe urechi. A strigat: „Ești prea afurisit de încăpățânată să ne
spui ceva! Nu vei vorbi, nu? Îți voi da o sentință de trei ani și apoi vom vedea dacă
vei începe să te porți frumos. Te provoc să continui să fii încăpățânată!” Până în acel
moment, m-am simțit mai mult decât indignată. Am răspuns cu o voce răsunătoare:
„Încă sunt tânără, deci ce sunt trei ani pentru mine? Voi ieși din închisoare cât ai clipi.”
În furia lui, polițistul malefic s-a ridicat brusc și a mârâit la lacheii lui: „Renunț. Dați-i
drumul și interogați-o!” Apoi a plecat, trântind ușa în urma lui. Văzând ce se
întâmplase, cei doi polițiști nu m-au mai chestionat; doar au terminat de scris o
declarație pentru ca eu s-o semnez și apoi au ieșit. Să văd cât de înfrânți arătau
polițiștii malefici m-a făcut foarte fericită și, în inima mea, am lăudat victoria lui
Dumnezeu asupra Satanei.
În timpul celei de-a doua runde de interogatoriu, au schimbat tactica. De cum au
intrat pe ușă, s-au prefăcut a fi îngrijorați pentru mine: „Ești aici de atât de mult timp.
Cum de niciunul dintre membrii familiei tale nu a venit să te vadă? Trebuie să fi
renunțat la tine. Ce-ai zice să le dai un telefon și să îi rogi să vină să te viziteze?”
Auzind asta, m-am simțit descurajată și supărată și m-am întrebat: „Se poate ca
mamei și tatei chiar să nu le mai pese de mine? Au trecut deja două săptămâni și
sigur știu despre arestarea mea. Cum să-i lase inima să mă lase să sufăr aici, fără
măcar să vină să mă vadă?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă
simțeam mai singură și neajutorată. Îmi era dor de casă și de părinții mei, iar dorința
mea de libertate devenea din ce în ce mai intensă. Involuntar, ochii mi s-au umplut

180
de lacrimi, dar nu am vrut să plâng în fața acestei bande de polițiști malefici. În tăcere,
m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, acum sunt atât de nenorocită și sufăr
atât de mult și mă simt foarte neajutorată. Te implor să-mi oprești lacrimile să cadă
pentru că nu vreau să-l las pe Satana să-mi vadă slăbiciunea. Cu toate acestea,
acum nu-Ți pot înțelege voia. Te implor să mă luminezi și să mă îndrumi.” După ce
m-am rugat, o idee mi-a străfulgerat prin minte: acesta era șiretlicul viclean al Satanei;
poliția semănase vrajbă, încercând să-mi schimbe părerea despre părinții mei și să-
mi stârnească ura pentru ei ca să nu pot să suport această lovitură și, astfel, să-L
trădez pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, încercarea lor de a mă face să-mi
contactez familia putea foarte bine să fi fost un truc pentru a-i determina să aducă
bani pentru răscumpărare, realizându-și astfel obiectivul de a strânge niște bani; sau
era posibil să fi știut că membrii familiei mele credeau cu toții în Dumnezeu și voiseră
să folosească acest prilej pentru a-i aresta. Acești polițiști malefici erau cu adevărat
plini de comploturi. Dacă nu ar fi fost luminarea lui Dumnezeu, poate aș fi telefonat
acasă. Nu aș fi fost atunci, indirect, o iudă? Așadar, i-am proclamat în secret Satanei:
„Diavol ticălos, pur și simplu nu îți voi permite să reușești în înșelăciunea ta. De acum
înainte, fie că este vorba de binecuvântări sau calamități care se abat asupra mea,
le voi duce singură; refuz să-i implic pe membrii familiei mele și categoric nu voi
interveni în credința părinților mei sau în îndeplinirea îndatoririlor lor.” În același timp,
m-am rugat fierbinte în tăcere lui Dumnezeu să-i împiedice pe părinții mei să vină să
mă viziteze, ca nu cumva să cadă în capcana întinsă de acești polițiști malefici. Atunci
am spus nonșalant: „Nu știu de ce membrii familiei mele nu au venit să mă vadă. Nu-
mi pasă, indiferent ce-mi faceți!” Poliția malefică nu a mai avut cărți pe care să le
joace. După aceea, nu m-au mai interogat.
A trecut o lună. Într-o zi, pe neașteptate, unchiul meu a venit să mă viziteze
spunând că încerca să mă scoată de acolo și că ar trebui să fiu eliberată câteva zile
mai târziu. Când am ieșit din camera de vizită, m-am simțit extrem de fericită. Am
crezut că voi fi putea, în sfârșit, să văd iarăși lumina zilei, precum și pe frații și surorile
mele și pe cei dragi. Așa că am început să visez cu ochii deschiși și să aștept cu
nerăbdare ca unchiul meu să vină să mă ia. În fiecare zi, îmi ciuleam urechile să aud
vocea gardienilor strigându-mi că e timpul să plec. Desigur, o săptămână mai târziu,
un gardian a venit să mă cheme. Îmi simțeam inima bătându-mi să-mi sară din piept

181
pe când ajungeam veselă la camera de vizită. Cu toate acestea, când l-am văzut pe
unchiul meu, el și-a plecat capul. A trecut mult timp până a spus pe un ton abătut:
„Ți-au închis deja cazul. Ai fost condamnată la trei ani.” Când am auzit acest lucru,
am fost uluită, iar mintea mi s-a golit complet. Am luptat cu lacrimile și am reușit să
mă abțin să plâng. Era ca și cum nu puteam auzi nimic din ce a spus unchiul meu
după aceea. M-am poticnit afară din camera de vizită într-o transă, simțindu-mi
picioarele de parcă ar fi fost umplute cu plumb, fiecare pas fiind mai greu decât
precedentul. Nu-mi amintesc cum m-am întors în celulă. Când am ajuns acolo, m-
am prăbușit pe podea. M-am gândit în sinea mea: „Fiecare zi de existență inumană
din luna trecută a părut un an; cum voi putea supraviețui la trei ani în felul acesta?”
Cu cât mă gândeam mai mult la lucrul acesta, cu atât îmi creștea angoasa și cu atât
mai mult viitorul meu începea să pară nedeslușit și insondabil. Neputând să le mai
opresc, am izbucnit în lacrimi. În inima mea, totuși, știam fără nicio îndoială că nimeni
nu mă mai putea ajuta; mă puteam baza doar pe Dumnezeu. În amărăciunea mea,
am venit din nou înaintea lui Dumnezeu. M-am deschis către El, spunând: „O,
Dumnezeule, știu că toate lucrurile și evenimentele sunt în mâinile Tale, dar, în
momentul acesta, îmi simt inima de parcă ar fi fost complet golită. Simt că sunt pe
cale să mă prăbușesc; cred că îmi va fi foarte greu să îndur trei ani de suferință în
închisoare. O, Dumnezeule, Te implor să-mi revelezi voia Ta și Te implor să-mi dai
credință și putere ca să mă pot supune Ție în întregime și să accept cu curaj ceea
ce s-a abătut asupra mea.” Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu:
„Pentru toți oamenii, rafinarea este chinuitoare și foarte greu de acceptat –
totuși, în timpul rafinării, Dumnezeu îi dă de înțeles în mod clar omului despre
firea Sa dreaptă și face publice cerințele Lui pentru om și oferă mai multă
iluminare și o curățire și tratare mai reale; prin compararea faptelor cu adevărul,
El dă omului o mai mare cunoaștere a sa și a adevărului și o mai bună
înțelegere a voinței Sale, permițându-i astfel acestuia să aibă o iubire adevărată
și mai curată față de Dumnezeu. Acestea sunt obiectivele lui Dumnezeu în
realizarea rafinării” („Numai prin experimentarea rafinării Îl poate iubi omul cu
adevărat pe Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). „În timpul acestor zile de
pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare
este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima

182
suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui
Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar
aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Doar prin experimentarea
încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se
arată în trup). Mulțumită luminării și îndrumării lui Dumnezeu, am început să reflectez
asupra mea și mi-am descoperit, treptat, slăbiciunile. Am văzut că iubirea mea pentru
Dumnezeu era impură și că încă nu Îi oferisem supunerea mea absolută lui
Dumnezeu. De când am fost arestată și în timpul luptelor mele împotriva acelor
polițiști malefici, am dat dovadă de curaj și neînfricare și nu am vărsat nicio lacrimă
în timpul acelor sesiuni de tortură. Totuși, aceea nu era adevărata mea statură. Totul
a fost credința și curajul pe care mi le-au oferit cuvintele lui Dumnezeu care mi-au
dat posibilitatea să depășesc ispitele și atacurile Satanei iar și iar. Am văzut, de
asemenea, că nu înțelesesem pe deplin esența poliției malefice. Crezusem că poliția
PCC respecta legea și că, fiind minoră, nu voi fi niciodată condamnată sau, cel mult,
voi fi închisă pentru câteva luni. Crezusem că va trebui doar să îndur ceva mai multă
durere și greutăți și să rezist încă puțin și apoi se va termina; nu-mi trecuse niciodată
prin cap că s-ar putea să trebuiască, de fapt, să petrec trei ani trăind această viață
inumană aici. Chiar atunci, nu am vrut să mai sufăr sau să mă mai supun
orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Acest rezultat nu era ceea ce îmi
imaginasem și revela precis adevărata mea statură. Doar atunci am realizat că
Dumnezeu chiar Se uită adânc în inimile oamenilor și că înțelepciunea Sa este
manifestată, cu adevărat, pe baza comploturilor viclene ale Satanei. Satana a vrut
să mă chinuie și să mă descurajeze complet cu această sentință la închisoare, dar
Dumnezeu folosise acest prilej ca să-mi permită să-mi descopăr slăbiciunile și să-mi
recunosc lipsurile, permițându-mi astfel să mă supun cu adevărat și permițând vieții
mele să progreseze mai rapid. Luminarea lui Dumnezeu mă îndrumase să ies din
situația mea neplăcută și îmi dăduse tărie nețărmurită. Deodată, mi-am simțit inima
luminoasă și plină, am înțeles intențiile bune ale lui Dumnezeu și nu m-am mai simțit
nenorocită. Am decis să urmez exemplul lui Petru, lăsându-L pe Dumnezeu să
orchestreze totul, fără să mă plâng deloc și să înfrunt calm orice s-ar fi putut întâmpla
din acea zi înainte.
Două luni mai târziu, am fost deportată într-un lagăr de muncă. Când am primit

183
documentele cu verdictul și le-am semnat, am descoperit că sentința de trei ani
fusese transformată într-una de un an. În inima mea, I-am mulțumit lui Dumnezeu și
L-am lăudat iar și iar. Dumnezeu orchestra toate aceste lucruri și, în ele, am putut să
văd iubirea și protecția imensă pe care le-a avut pentru mine.
În lagărul de muncă, am văzut o latură chiar mai meschină și mai brutală a poliției
malefice. Foarte devreme dimineața, ne trezeam și mergeam la muncă și eram intens
supraîncărcați cu sarcini de făcut în fiecare zi. Trebuia să muncim peste program
zilnic și, uneori, să muncim tot timpul pentru câteva zile și nopți la rând. Unora dintre
prizonieri li s-a făcut rău și au trebuit să fie conectați la perfuzii, iar ritmul de picurare
a fost dat la cea mai rapidă treaptă astfel încât, de îndată ce se termina, ei să se
poată întoarce de îndată la atelier și să-și reia munca. Asta a dus la faptul că, ulterior,
majoritatea condamnaților au avut niște boli foarte dificil de vindecat. Pentru că lucrau
încet, unii erau frecvent supuși la abuzuri verbale din partea gardienilor; limbajul lor
spurcat era pur și simplu insuportabil de auzit. Unii încălcau regulile când lucrau și,
prin urmare, erau pedepsiți. De exemplu, erau „puși pe frânghie”, ceea ce însemna
că trebuiau să îngenuncheze pe pământ și să li se lege mâinile la spate, brațele
fiindu-le ridicate forțat și dureros la nivelul gâtului. Alții erau legați de copaci cu lanțuri
de fier precum câinii și erau biciuiți fără milă. Alții, incapabili să suporte această
tortură inumană, încercau să se înfometeze până la moarte, numai ca gardienii
malefici să le pună cătușe și la glezne și la încheieturile mâinilor și apoi să îi
imobilizeze strâns, forțându-i să mănânce și să bea cu ajutorul unor tuburi. Le era
teamă că prizonierii ar putea muri, nu pentru că prețuiau viața, ci pentru că erau
îngrijorați că ar putea pierde forța de muncă ieftină pe care aceștia o asigurau.
Faptele malefice săvârșite de gardienii închisorii au fost într-adevăr prea multe pentru
a fi numărate, la fel și incidentele groaznic de violente și sângeroase care au avut
loc. Toate acestea m-au făcut să văd foarte clar că guvernul PCC este întruchiparea
pământească a Satanei care sălășluiește în lumea spirituală; este cel mai rău dintre
toți diavolii și închisorile din regimul său sunt iadul pe pământ – nu doar cu numele,
ci în realitate. Îmi amintesc cuvintele de pe peretele biroului în care am fost interogată:
„Este interzis să bateți oamenii în mod arbitrar sau să îi supuneți pedepsei ilegale și
este chiar mai interzis să obțineți mărturisiri prin tortură.” Cu toate acestea, în realitate,
acțiunile lor sfidau fățiș aceste reguli. M-au bătut fără motiv, pe mine, o fată care încă

184
nu era adultă și m-au supus pedepsei ilegale; ba mai mult, m-au condamnat doar
datorită credinței mele în Dumnezeu. Toate acestea mă făcuseră să văd clar trucurile
folosite de guvernul PCC pentru a înșela oamenii afișând, în același timp, o falsă
aparență de pace și prosperitate. Era exact cum spusese Dumnezeu: „Diavolul
leagă strâns tot trupul omului, îi scoate amândoi ochii și îi sigilează buzele.
Regele diavolilor a fost turbat vreme de câteva mii de ani, chiar până astăzi,
când încă mai veghează atent asupra orașului fantomelor, ca și cum ar fi un
palat inexpugnabil al demonilor […] Strămoși ai celor din antichitate? Lideri
iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri
într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele
legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!”
(„Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). După ce am experimentat
persecuția polițiștilor malefici, am fost complet convinsă de acest pasaj al cuvintelor
spuse de Dumnezeu și cunoscusem și experimentasem cu adevărat, într-o oarecare
măsură, acest lucru lucru: guvernul PCC este, cu adevărat, o legiune demonică ce Îl
urăște și I se împotrivește lui Dumnezeu și care susține răul și violența, iar traiul sub
suprimarea regimului satanic nu este cu nimic diferit de cel într-un iad omenesc. În
același timp, în lagărul de muncă, văzusem cu ochii mei urâțenia a tot felul de oameni:
chipurile respingătoare ale acelor șerpi oportuniști și lingușitori care cereau favoruri
de la gardienii șefi, chipurile diabolice ale oamenilor feroce de violenți care umblau
nebunește terorizându-i pe cei slabi și tot așa. Eu, care nu-mi începusem încă viața
ca adult, în timpul acestui an din viață în închisoare, am văzut, în sfârșit, clar,
stricăciunea omenirii. Am fost martoră la trădarea din inimile oamenilor și mi-am dat
seama cât de sinistră poate fi lumea omenească. Am învățat, de asemenea, să
disting între pozitiv și negativ, negru și alb, corect și greșit, bun și rău și între ce era
măreț și ce era josnic; am văzut clar că Satana este urât, rău, brutal și că numai
Dumnezeu este simbolul sfințeniei și dreptății. Doar Dumnezeu simbolizează
frumusețea și bunătatea; doar Dumnezeu este iubire și mântuire. Apărată și ocrotită
de Dumnezeu, anul acela de neuitat a trecut foarte repede pentru mine.
Acum, rememorând acest lucru, chiar dacă am îndurat niște suferință fizică în
timpul acelui an de viață în pușcărie, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele pentru a mă
îndruma și a mă ghida, permițându-i astfel vieții mele să se maturizeze. Sunt

185
recunoscătoare pentru predestinarea lui Dumnezeu. Faptul că am putut să pun pasul
pe calea cea dreaptă în viață a fost cel mai mare har și cea mai mare binecuvântare
pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, iar eu Îl voi urma și mă voi închina Lui pentru tot
restul vieții mele!

14. Persecuția aspră a guvernului PCC nu face decât

să-mi întărească dragostea pentru Dumnezeu
de Li Zhi, provincia Liaoning

În anul 2000, am fost destul de norocoasă încât să aud Evanghelia Împărăției

lui Dumnezeu Atotputernic. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg taina
numelor lui Dumnezeu, taina întrupărilor lui Dumnezeu și adevărurile referitoare la
modul în care cele trei etape ale lucrării lui Dumnezeu mântuiesc omenirea și cum îl
schimbă, îl purifică și îl desăvârșesc pe om. Am devenit sigură că Dumnezeu
Atotputernic este Domnul Isus reîntors și am acceptat cu bucurie Evanghelia
Împărăției lui Dumnezeu. După aceea, m-am alăturat activ vieții bisericești,
răspândind Evanghelia și fiind martoră pentru Dumnezeu. În 2002, am devenit
cunoscută la nivel local pentru predicarea Evangheliei și eram în pericol constant de
a fi arestată de poliția PCC. Nu am avut de ales decât să fug de acasă pentru a putea
continua să-mi îndeplinesc datoria.
Guvernul PCC a folosit întotdeauna telefoanele ca mijloc de monitorizare și
arestare a creștinilor, așa că nu am îndrăznit să-mi sun familia după ce am plecat de
acasă. Până la începutul anului 2003, fusesem despărțită de familia mea aproape un
an, așa că m-am dus la casa soacrei mele să-mi văd soțul, deoarece îmi era foarte
dor de el. Când a văzut că mă întorsesem, fratele mai mic al soțului meu a sunat-o
pe mama și i-a spus că sunt acasă la soacra mea. Spre surprinderea mea, trei ore
mai târziu, patru polițiști de la Biroul Municipal de Securitate Publică au venit la casa
soacrei mele într-o mașină de poliție. În momentul în care au intrat în casă, mi-au
spus cu înverșunare: „Suntem de la Biroul Municipal de Securitate Publică. Ești Li
Zhi, nu? Ești pe lista noastră de urmăriți de aproape un an și acum te-am prins, în

186
sfârșit! Vii cu noi!” Îmi era incredibil de frică și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu în
inima mea: „O, Dumnezeule Atotputernic! Guvernul PCC mă arestează astăzi cu
îngăduința Ta. Dar sunt de o statură atât de mică și mă simt șovăielnică și înfricoșată.
Te rog să mă călăuzești și să mă protejezi și să-mi acorzi credință și putere. Indiferent
cum mă vor trata, doresc să mă bazez pe Tine și să mărturisesc ferm. Aș prefera să
merg la închisoare decât să fiu o iudă și să Te trădez!” După ce m-am rugat, m-am
gândit la aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Firea Lui este simbolul autorității,
simbolul a tot ceea ce este drept, simbolul a tot ceea ce este frumos și bun.
Mai mult, este un simbol al Celui care nu poate fi[a] înfrânt sau invadat de
întuneric și de nicio forță inamică […]” („Este extrem de important să înțelegeți
firea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). „Așa este”, m-am gândit în sinea
mea. „Dumnezeu deține suveranitatea și cârmuiește peste toate lucrurile. În ultimii
ani, guvernul PCC a făcut tot posibilul pentru a perturba și a împiedica răspândirea
Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu și, totuși, aceia din toate religiile și confesiunile
care cred sincer în Dumnezeu și aud glasul lui Dumnezeu s-au întors înaintea tronului
Său pentru a-I accepta mântuirea din zilele de pe urmă. Din asta, este clar că nicio
forță nu poate opri lucrarea lui Dumnezeu și nicio ființă umană nu poate sta în calea
ei. Deși acum am căzut pe mâna polițiștilor PCC, până și ei sunt în mâinile lui
Dumnezeu, iar cu Dumnezeu de partea mea, nu am de ce să mă tem!” Cuvintele lui
Dumnezeu mi-au dat credință și putere și am început treptat să mă liniștesc.
După ce am ajuns la Biroul Municipal de Securitate Publică, am fost escortată
într-o cameră de interogatoriu. Polițiștii mi-au luat cureaua, mi-au scos hainele,
pantofii și șosetele și apoi m-au percheziționat. După aceea, unul dintre polițiști a
strigat: „Tu doar grăbește-te și spune-ne tot ce știi. Câți ani ai fost credincioasă? Ție
cine ți-a predicat? Cine sunt conducătorii bisericii tale? Câtor oameni ai predicat? Ce
faci în biserică?” Nu i-am răspuns la întrebări, făcându-l imediat să se înfurieze, și a
strigat: „Dacă nu începi să vorbești, atunci avem noi o mulțime de feluri de a te face
să vorbești!” În timp ce spunea asta, m-a tras cu agresivitate de pe scaun, jos pe
podea. Doi ofițeri mă călcau apăsat pe picioare, în timp ce alți doi îmi tropăiau greu

Note de subsol:
a. Textul original este: „este un simbol al faptului de a fi incapabil să fie.”

187
pe spate. Capul îmi era aproape strivit de podea și îmi era greu să trag aer în piept.
Unul dintre polițiști a luat apoi un creion și mi l-a plimbat ușor înainte și înapoi de-a
lungul tălpilor, rănindu-mă și gâdilându-mă în același timp. Era insuportabil; îmi era
atât de greu să respir, încât eram pe punctul de a mă sufoca și m-a cuprins frica de
moarte. Unul dintre ei a trecut la amenințări: „Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă
nu, te vom tortura până la moarte!” M-am simțit cu adevărat înfricoșată în fața
chinurilor și intimidării acestei haite de polițiști; îmi făceam griji că aveau să mă
tortureze până mor. Tot ce puteam face era să mă rog în continuare lui Dumnezeu,
să-L rog să-mi dea credință și putere și să mă protejeze, ca să pot mărturisi ferm și
să nu devin niciodată o iudă și să-L trădez. După rugăciune, mi-au venit în minte
aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Credința este ca un pod dintr-un singur
buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece,
dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă. Dacă oamenii au
gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți de către Satana. Acestuia îi este
teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu”
(„Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Inspi rată de cuvintele lui Dumnezeu, am simțit imediat forța ridicându-se în mine și
mi-am dat seama că șovăiala și frica mea de moarte erau rezultatul faptului că
Satana se jucase cu mine. Guvernul PCC spera în zadar să mă supună unei torturi
crude ca modalitate de a mă forța să cedez în fața puterii sale despotice, de a mă
face să vând biserica și să devin o iudă care Îl trădează pe Dumnezeu pentru că
îmi era teamă să nu mor și nu voiam să sufer nicio durere. Nu aveam cum să permit
complotului viclean al Satanei să aibă succes și am decis că voi mărturisi ferm
pentru Dumnezeu, chiar cu prețul vieții mele. Poliția a continuat să mă tortureze în
același fel, dar nu mă mai simțeam atât de speriată. Am știut atunci că Acesta era
Dumnezeu care îmi arăta mila și protecția Sa și m-am simțit incredibil de
recunoscătoare față de El.
Doi polițiști m-au încătușat apoi pe scaun și mi-au pus din nou, cu asprime,
aceleași întrebări. Văzând că încă nu dădeam niciun răspuns, au intensificat tortura.
Mi-au tras brațele înainte drept și apoi le-au tras cu forță înapoi și sus la spate.
Instantaneu, mi s-a părut că aveau să plesnească, iar durerea sfâșietoare m-a făcut
să transpir peste tot; nu m-am putut abține să nu scot un țipăt. M-au tras apoi în sus

188
de picioare, în așa fel încât tălpile îmi erau deasupra capului, iar după aceea mi-au
tras picioarele în direcții opuse. Agonia sfâșietoare aproape că m-a făcut să leșin. În
inima mea, continuam doar să mă rog lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic!
Te rog să-mi dai credință și putere și hotărârea de a îndura această suferință. Fie ca
Tu să fii sprijinul meu statornic ce dă putere duhului meu. Indiferent de trucurile pline
de cruzime pe care le folosește această bandă de demoni, mă voi baza întotdeauna
pe Tine și voi mărturisi ferm.” După ce m-am rugat, un imn al cuvintelor lui Dumnezeu
mi-a venit în minte: „În timpul încercărilor este normal ca oamenii să fie slabi sau
negativiști în interiorul lor sau să nu aibă claritate cu privire la voința lui
Dumnezeu sau la calea lor de a practica. Dar, în orice caz, trebuie să ai credință
în lucrarea lui Dumnezeu și să nu-L lepezi pe Dumnezeu, precum Iov. […] În
acest fel, ceea ce este desăvârșit sunt credința și aspirațiile oamenilor. Nu poți
să atingi sau să vezi; sunt acestea circumstanțele în care este nevoie de
credința ta. Credința oamenilor este necesară atunci când ceva nu poate fi
văzut cu ochiul liber, iar credința ta este necesară atunci când nu poți renunța
la noțiunile proprii. Când nu îți este clară lucrarea lui Dumnezeu, ceea ce se
cere este credința ta și faptul că vei lua o poziție fermă și vei mărturisi ferm.
Când Iov a ajuns la acest punct, Dumnezeu i S-a arătat și i-a vorbit. Adică,
numai prin credința ta vei putea să-L vezi pe Dumnezeu și, când ai credință,
Dumnezeu te va desăvârși” („Încercările atrag credința” din Urmați Mielul și cântați
cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat multă credință și putere. M-am gândit
la imensele încercări prin care a trecut Iov când întregul corp îi era acoperit de bube
dureroase și suferea dureri groaznice. Și totuși, în ciuda durerilor sale, el a fost în
continuare capabil să caute voia lui Dumnezeu; nu a păcătuit cu vorba și nu L-a negat
pe Dumnezeu, ci, în schimb, a ascultat de El și a preamărit numele sfânt al lui
Dumnezeu. Iov a avut credință și venerație adevărată pentru Dumnezeu și, de aceea,
a fost capabil să mărturisească ferm pentru Dumnezeu și să-l rușineze și să-l
înfrângă total pe Satana – în cele din urmă, Dumnezeu S-a arătat și i-a vorbit.
Greutățile și încerările care se abătuseră acum asupra mea fuseseră, de asemenea,
îngăduite de Dumnezeu. Deși nu înțelegeam pe deplin voia lui Dumnezeu, iar trupul
meu suferea o durere extremă, totuși, era Dumnezeu Cel care avea ultimul cuvânt
despre faptul că trăiam sau muream și, fără permisiunea Lui, polițiștii nu-mi puteau

189
lua viața oricât de mult mă torturau. Acești polițiști păreau cumpliți pe dinafară, dar,
înaintea lui Dumnezeu erau doar tigri de hârtie, doar unelte în mâinile lui Dumnezeu.
Dumnezeu folosea brutalitatea și persecuția lor pentru a-mi desăvârși credința, și mi-
am dorit să-I rămân loială lui Dumnezeu, să mă pun complet în mâinile Lui și să mă
bazez pe El pentru a-l birui pe Satana și a nu-mi mai fi frică de polițiști.
Polițiștii m-au torturat în repetate rânduri. Văzând că încă nu vorbeam, unul
dintre polițiști a luat o riglă de oțel alb de vreo 50 de centimetri și a început să mă
lovească brutal cu ea peste față. N-am idee de câte ori m-a lovit cu ea; fața mi s-a
umflat și mă ardea de durere. Tot ce puteam să văd erau stelele care îmi pluteau
înaintea ochilor, iar capul îmi vâjia. Doi dintre polițiști și-au folosit apoi tocurile de la
pantofii de piele ca să mă calce apăsat pe coapse. Fiecare lovitură mă lăsa devastată
de o durere atroce. În suferința mea, tot ce puteam să fac era să-L chem sincer pe
Dumnezeu în inima mea, să-L rog să mă ocrotească pentru a putea depăși tortura
crudă la care mă supunea poliția PCC.
La 8 dimineața a doua zi, șeful Brigăzii de Poliție Criminală a intrat în camera de
interogatoriu. După ce a aflat că polițiștii nu reușiseră să scoată nicio informație de
la mine, a spus cu înverșunare: „Refuzi să vorbești, nu-i așa? Hm! Mai vedem noi!”
Și apoi a plecat. În după-amiaza aceea, un ofițer gras cu o carte de identitate în mână
a venit la mine și m-a întrebat: „Cunoști această persoană?” Am văzut imediat că era
o soră de la biserică, din același sat cu mine. M-am gândit în sinea mea: „Orice-ar fi,
nu trebuie să-mi vând sora.” Și așa, i-am răspuns: „Nu, n-o cunosc.” A mijit ochii și a
ridicat un baston cu electroșoc care zăcea pe masă. Fluturându-l în fața mea, a spus
amenințător: „Ești încăpățânată. Știm că ești un conducător în biserică, deci spune
tot! Câți membri sunt în biserica ta? Unde sunt banii bisericii? Dacă nu-mi spui, o să
te pun să-ncerci bastonul ăsta cu electroșoc.” Privind fața malițioasă a polițistului, m-
am simțit extrem de înfricoșată și I-am spus grabnic o rugăciune tăcută lui Dumnezeu.
Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit în minte: „Nu te teme, Dumnezeu
Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El vă apără și vă este scut”
(„Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Pline de autoritate, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și forță și am simțit
instantaneu că am ceva de care să mă sprijin. M-am gândit în sinea mea: „Dumnezeu
este atotputernic și, oricât de ingenioși sunt Satana și demonii, nu sunt și ei în mâinile

190
lui Dumnezeu? Cu Dumnezeu Atotputernic drept sprijin statornic, nu am de ce să mă
tem!” Prin urmare, i-am răspuns cu dezinvoltură: „Nu știu nimic”. Polițistul cel gras a
spus răutăcios: „Iată ce primești pentru că nu știi nimic.” Spunând asta, mi-a atins
cătușele cu bastonul cu electroșoc și un val puternic de curent electric mi-a țâșnit
prin tot corpul, într-o revărsare insuportabil de dureroasă – agonia era de nedescris.
Polițistul a continuat să mă electrocuteze cu bastonul, iar tocmai când aproape că nu
mai puteam suporta, s-a întâmplat un miracol: a rămas fără baterie! Fusesem
martoră la atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu și, în plus, experimentasem
faptul că Dumnezeu îmi este întotdeauna alături, veghind asupra mea, ocrotindu-mă
și luându-mi în considerare slăbiciunea. Credința mea a crescut, iar hotărârea mea
de a mărturisi ferm pentru Dumnezeu a fost întărită.
Mai târziu, polițiștii au văzut că tot nu aveam de gând să vorbesc și așa, au făcut
ture de câte doi pentru a mă supraveghea. Nu mă lăsau să mănânc, să beau și nici
să dorm. În momentul în care începeam să ațipesc, mă băteau și-mi dădeau șuturi,
în speranța că asta îmi va frânge voința. Totuși, Dumnezeu m-a îndrumat să văd
dincolo de uneltirea lor vicleană și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, am cântat
imnuri în gând și am contemplat cuvintele lui Dumnezeu și, înainte să-mi dau seama,
duhul mi s-a întremat. Acești polițiști, pe de altă parte, beau în permanență cafea și,
cu toate acestea, tot erau atât de obosiți încât continuau să caște. Unul dintre ei a
spus cu uimire: „Trebuie să aibă vreun fel de putere magică de rezistă, altfel cum de
găsește toată această energie?” Auzindu-l pe polițist că spune asta, am lăudat
necontenit marea putere a lui Dumnezeu, fiindcă știam bine în inima mea că toate
acestea se datorau îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu și că era forța de viață a lui
Dumnezeu aceea care mă susținea și îmi oferea credință și putere. Deși nu știam pe
atunci ce alte tipuri de tortură crudă îmi rezervase poliția, am avut credința să mă
bazez pe Dumnezeu pentru a face față interogatoriilor viitoare și am luat hotărârea:
nu mă voi supune niciodată puterii despotice a guvernului PCC, ci voi mărturisi ferm
pentru Dumnezeu!
În seara celei de-a treia zile, șeful Brigăzii de Poliție Judiciară mi-a turnat o
ceașcă de apă fierbinte și, prefăcându-se îngrijorat, a spus: „Nu fi proastă acum.
Altcineva te-a vândut deja, deci ce rost are să înduri toate acestea pentru alți oameni?
Doar spune-mi tot ce știi și-ți promit că te las să pleci. Fiul tău este încă mic și are

191
nevoie de iubirea mamei sale. Ai putea avea o viață bună și, totuși, o pierzi crezând
în cine știe ce Dumnezeu! Dumnezeu nu te poate salva, dar noi putem. Te putem
ajuta cu orice greutate pe care ai putea-o avea și te putem ajuta să găsești un loc de
muncă bun când ieși de aici…” În timp ce îl ascultam vorbind, nu am putut să nu mă
gândesc la fiul meu cel mic, întrebându-mă cum îi fusese de la arestarea mea. Oare
prietenii și rudele mele necredincioase o să râdă de el? Colegii de clasă de la școală
o să-l hărțuiască? Tocmai când începeam să devin mai slabă, Dumnezeu m-a
luminat cu un pasaj din cuvintele Sale: „Voi trebuie să fiți treji și să așteptați în
fiecare moment și trebuie să vă rugați mai mult înaintea Mea. Trebuie să
recunoașteți diferitele uneltiri și planuri viclene ale lui Satana, să cunoașteți
duhul, să cunoașteți oamenii și să fiți capabili să deosebiți toate felurile de
oameni, probleme și lucruri […]” („Capitolul 17” din „Cuvântări ale lui Hristos la
început” în Cuvântul Se arată în trup). Inspirată de cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns
să îmi dau seama clar că Satana se folosea de sentimentele mele pentru familie ca
să mă ispitească să-L trădez pe Dumnezeu. Satana știa că îmi iubesc fiul mai mult
decât orice și se folosea de poliție ca de un purtător de cuvânt pentru a mă ataca și
a mă tenta și pentru a face ca dragostea mea pentru fiul meu să mă determine să-
mi vând frații și surorile. Aș deveni atunci o iudă care Îl trădează pe Dumnezeu, care
în cele din urmă va sfârși prin a fi blestemată și pedepsită de Dumnezeu – Satana
este atât de insidios și de rău! M-am gândit la cum nu puteam să stau cu fiul meu
pentru a avea grijă de el, dar oare nu era totul pentru că guvernul PCC era vrășmașul
lui Dumnezeu și pentru că îi arestează și îi prigonește frenetic pe creștini? Și totuși,
polițiștii spuneau că e din cauză că eu credeam în Dumnezeu. Spunând acest lucru,
nu dădeau ei adevărul peste cap și nu denaturau faptele? Guvernul PCC este atât
de nerușinat și de rău! Și astfel, orice spunea polițistul, nu-i acordam nicio atenție.
Văzând că nu puteam fi clintită nici cu bunele, nici cu relele, a ieșit pufnind țanțoș.
Sub călăuzirea și protecția lui Dumnezeu, depășisem încă o dată ispitele Satanei.
Era trecut de ora 20:00 în seara aceea când polițistul cel gras a revenit cu un
baston mare cu electroșoc în mână și cu trei subalterni în urma lui. M-au dus la o
sală de gimnastică și mi-au dat hainele jos (lăsându-mă doar în lenjeria intimă), apoi
m-au legat de o bandă de alergat cu o funie. Privindu-le fețele, una mai malefică
decât alta, mă simțeam incredibil de înfricoșată și neajutorată și nu aveam habar ce

192
torturi nemiloase aveau să-mi provoace în continuare sau cât timp va mai dura. M-
am simțit foarte slabă în acel moment și am început să am gânduri de moarte. Dar,
imediat, am știut că aceste gânduri sunt greșite, așa că m-am rugat grabnic și am
strigat către Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Îmi cunoști inima, și nu vreau să
fiu o iudă care Te trădează și să rămân în istorie drept o trădătoare. Dar statura mea
este atât de mică și mă simt atât de îndurerată și slabă în fața acestei torturi – mă
tem că nu voi putea să suport și Te voi trăda. O, Dumnezeule! Te rog să mă ocrotești
și să-mi dai credință și putere. Te rog să fii cu mine, să mă călăuzești și să mă conduci
și să-mi îngădui să mărturisesc ferm prin această cruntă tortură.” După ce m-am
rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Astfel, în timpul acestor
zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de
mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la
ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui
Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar
aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Doar prin experimentarea
încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus mângâiere și încurajare. Mi-au
permis să înțeleg că Dumnezeu îngăduia să mi se aplice această tortură cruntă
pentru ca adevărata credință și iubire să poată fi forjate în mine, astfel încât să pot
continua să-I rămân loială lui Dumnezeu prin suferința mea, să mă supun
orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să mărturisesc ferm bazându-mă pe
cuvintele lui Dumnezeu, oricât de mare ar fi încercarea și oricât de groaznică durerea.
După ce am înțeles voia lui Dumnezeu, curajul și hotărârea de a lupta împotriva
Satanei până la amarnicul sfârșit s-au ridicat instantaneu în mine și am luat această
hotărâre: indiferent prin ce chinuri mai trebuie să trec, doresc să trăiesc în continuare
și, oricât de mare devine suferința mea, Îl voi urma pe Dumnezeu până la ultima mea
suflare!
Chiar atunci, polițistul cel gras, cu o țigară care-i atârna din gură, a venit și a
întrebat: „O să vorbești sau nu?” Hotărâtă, i-am răspuns: „Mă poți bate până mor,
dar tot nu știu nimic.” Înfuriat, și-a aruncat țigara pe podea și, clocotind de furie, mi-a
înfipt bastonul cu electroșoc în spate și în coapse de nenumărate ori. Durerea
năprasnică m-a făcut să nădușesc într-o transpirație rece pe tot corpul și am

193
continuat să mă tânguiesc jalnic. În timp ce mă electrocuta cu bastonul, a răcnit:
„Asta capeți pentru că nu vorbești! O să te fac eu să urli și o să vedem cât reziști!”
Ceilalți ofițeri din cameră care stăteau pe margine au râs răgușit și au spus: „Cum de
nu vine Dumnezeul tău să te salveze?” De asemenea, au spus multe alte lucruri ce
Îl huleau pe Dumnezeu. Văzându-le fețele demonice, am strigat din tot sufletul la
Dumnezeu să-mi dea credință și putere, astfel încât să pot îndura suferința și să șterg
zâmbetul de pe fața Satanei. După rugăciune, mi-am încleștat gura și am refuzat să
scot orice alt sunet, indiferent cât mă chinuiau. Mă electrocutau fără încetare. Când
un baston cu electroșoc rămânea fără baterii, îl schimbau cu altul, și m-au torturat
până când mintea mi s-a încețoșat cu totul și moartea părea preferabilă vieții. Nu
puteam mișca un mușchi și, văzând că nu mă mai mișc, au crezut că am leșinat. Au
aruncat cu apă rece pe mine ca să mă trezească și apoi au continuat să mă
electrocuteze. În suferința mea, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun:
„Această bandă de complici![1] Ei coboară printre muritori pentru a se răsfăța
cu plăceri și pentru a provoca tulburare. Perturbarea lor provoacă nestatornicie
în lume și aduce panică în inima omului […]. Ei chiar doresc să-și însușească
puterea ca tirani pe pământ. Ei împiedică lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât ea
de-abia poate să progreseze și îl închid pe om ca în spatele zidurilor de cupru
și oțel. Săvârșind atâtea păcate și provocând atât de multe necazuri, cum ar
putea ei să spere la altceva decât să aștepte mustrarea? Demonii și duhurile
rele au alergat înnebuniţi de furie pe pământ și au oprit voința și efortul
conștiincios ale lui Dumnezeu, făcându-le de nepătruns. Ce păcat mortal! Cum
ar putea Dumnezeu să nu fie nerăbdător? Cum ar putea Dumnezeu să nu se
simtă înfuriat? Ei cauzează obstacole dureroase și se opun lucrării lui
Dumnezeu. Prea rebeli! Chiar și acei demoni mari și mici devin aroganți în
privinţa puterii celui mai puternic diavol și încep să facă valuri” („Lucrarea și
intrarea (7)” din Cuvântul Se arată în trup).
Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să văd clar adevărata față a
guvernului PCC. Acesta urăște profund adevărul și pe Dumnezeu și este îngrozit

Note de subsol:
1. „Complicii” sunt de aceeași teapă cu „o bandă de vagabonzi.”

194
deoarece cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic se răspândesc în lung și-n lat. Pentru
a-și menține stăpânirea pentru totdeauna, face tot ce poate pentru a împiedica
răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu și nu se oprește de la nimic pentru
a-i aresta, tortura și brutaliza pe aleșii lui Dumnezeu. Guvernul PCC ne devastează
și ne prigonește astfel pe noi, credincioșii, pentru că vrea să distrugă lucrarea lui
Dumnezeu din zilele de pe urmă. Face asta în încercarea de a eradica în întregime
credința religioasă, de a-i împiedica pe oameni să creadă în Dumnezeu și să-L
urmeze și de a transforma China într-o zonă ateistă, realizându-și astfel obiectivul
nebun de a controla poporul chinez pentru totdeauna. În ciuda faptului că guvernul
PCC proclamă lumii exterioare că există „libertate de credință” și „cetățenii Chinei se
bucură de drepturi legale”, de fapt, toate acestea sunt minciuni sfruntate destinate să
înșele, să amăgească și să prindă în mreje oamenii și sunt urzeli pentru a-și ascunde
căile rele! Guvernul PCC se comportă pervers și acționează potrivnic cerurilor, iar
esența sa este cea a diavolului Satana, a unui dușman al lui Dumnezeu! Chiar în
acea clipă, a trebuit neapărat să iau, în tăcere, o hotărâre: nu trebuie să permit ca
prețul dureros pe care Dumnezeu l-a plătit pentru mine să fi fost în zadar; trebuie să
am hotărâre și conștiință și, indiferent de tortura crudă pe care încă o am de suportat,
întotdeauna voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu. Tocmai atunci, un sentiment
minunat de justiție și dreptate s-a înălțat înlăuntrul meu și L-am simțit pe Dumnezeu
alături de mine, dându-mi putere. După aceea, indiferent cât m-au electrocutat
polițiștii, nu am simțit nicio durere. Fusesem din nou martoră la faptele minunate ale
lui Dumnezeu; am devenit profund conștientă de prezența lui Dumnezeu, de faptul
că Dumnezeu era Cel ce mă ocrotea și veghea asupra mea. Polițiștii m-au torturat
timp de patru ore, dar tot n-au obținut nicio informație de la mine. Nemaiavând de
ales, nu au putut să facă altceva decât să mă dezlege de banda de alergare. Trupul
îmi era pe deplin vlăguit și m-am prăvălit la podea. Doi polițiști m-au târât înapoi în
camera de interogatoriu și m-au pus pe un scaun, apoi m-au încătușat de o conductă
de încălzire centrală. Văzându-i că arată atât de dezumflați, nu m-am putut opri să
exprim mulțumiri și laude lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Am
experimentat atotputernicia și suveranitatea Ta și văd că forța Ta de viață poate
învinge toate celelalte forțe. Slavă lui Dumnezeu!”
În a patra zi, cinci polițiști au intrat în camera de interogatoriu. Unul dintre ei a

195
adus un baston cu electroșoc și l-a făcut să zbârnâie cu electricitate. Zilele de tortură
brutală mă umpluseră de teroare la vederea unui baston care emitea acea lumină
albastră teribilă. Un ofițer care nu mă mai chestionase înainte a venit și s-a așezat în
fața mea, m-a împuns cu bastonul cu electroșoc și mi-a spus: „Am auzit că ești
nemaipomenit de rezistentă. Astăzi, voi vedea exact cât de rezistentă ești. Nu cred
eu că nu te putem da pe brazdă. Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu, atunci îți
vei găsi sfârșitul chiar astăzi!” I-am răspuns: „Nu știu nimic.” Acest lucru l-a înnebunit
de furie și m-a târât violent de pe scaun pe podea și m-a ținut acolo. Un alt polițist
mi-a vârât bastonul cu electroșoc sub cămașă, strigând în timp ce mă curenta pe
spinare: „Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu, o să te omorâm!” În fața brutalității
și a fețelor lor hidoase și încruntate, nu am putut să nu alunec într-o stare de teroare
și am strigat grabnic către Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Te rog să mă
călăuzești! Te rog să-mi dai credință și putere adevărată!” Polițiștii au continuat să
mă electrocuteze în timp ce mă tânguiam fără încetare. Mi se părea că tot sângele
din corp îmi urca la cap și mă durea atât de mult, încât eram acoperită de sudoare și
aproape că am leșinat. Văzând că încă nu aveam de gând să vorbesc, polițiștii, în
furia lor, au început să mă înjure. Puțin mai târziu, când eram pe punctul de a leșina,
m-au târât înapoi și m-au încătușat din nou de scaun, după care doi dintre ei au făcut
cu rândul pentru a mă supraveghea ca să se asigure că nu adorm. Până atunci, nu
mâncasem niciun fel de mâncare, nu băusem deloc apă și nici nu dormisem patru
zile și patru nopți. Adăugând la asta tortura cruntă pe care mi-o provocau, trupul îmi
slăbise ca niciodată. Îmi era și frig și foame, iar durerea de a fi și înfometată și
înghețată de frig s-a unit cu durerea violentă a corpului meu rănit – simțeam că viața
mi se apropia de sfârșit. În starea mea extrem de slăbită, mi-a apărut în minte un
rând din cuvintele lui Dumnezeu: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Chibzuind la acest lucru, am
înțeles că numai cuvintele lui Dumnezeu pot fi sprijinul meu pentru a continua să
trăiesc într-o asemenea situație, înțelegând în același timp că tocmai această situație
era folosită de Dumnezeu pentru a-mi desăvârși intrarea în acest aspect al
adevărului. În timp ce contemplam acest lucru iar și iar, am uitat pe neștiute de toate
suferințele, de foame și de frig.
În a cincea zi, polițiștii au văzut că rămân în tăcere, cu statornicie, și au început

196
să mă amenințe răutăcios, spunând: „Așteaptă numai până când vei fi condamnată.
O să primești cel puțin șapte ani, dar încă mai există o șansă de a evita asta dacă
începi să vorbești acum!” Am spus apoi în tăcere o rugăciune către Dumnezeu: „O,
Dumnezeule Atotputernic! Polițiștii PCC spun că mă vor condamna la șapte ani de
închisoare, dar știu că nu au ei ultimul cuvânt, întrucât soarta mea este în mâinile
Tale. O Dumnezeule! Aș prefera să fiu încarcerată pentru tot restul vieții și să rămân
pe adevărata cale decât să Te trădez vreodată!” După aceea, polițistul a încercat să
mă ademenească să-L trădez pe Dumnezeu, aducându-mi-l pe soțul meu, care era
necredincios. Când m-a văzut purtând cătușe, cu tăieturi și vânătăi pe tot corpul, mi-
a spus îngrozit: „Am văzut cătușe doar la televizor. Nu m-am gândit niciodată să te
văd pe tine cu ele.” Auzindu-l spunând asta și văzându-i expresia întristată, m-am
rugat grabnic lui Dumnezeu, rugându-L să mă protejeze ca să nu fiu prinsă în
capcana Satanei din cauza sentimentelor mele pentru familia mea. După ce m-am
rugat, i-am spus calm soțului meu: „Cred în Dumnezeu, nu fur lucruri și nu jefuiesc
oameni. Mă duc doar la adunări și citesc cuvintele lui Dumnezeu și încerc să fiu o
persoană cinstită, așa cum cere Dumnezeu. Nu am comis nicio infracțiune, dar vor
să mă condamne la închisoare.” Soțul meu a răspuns: „O să-ți găsesc un avocat.”
Văzând că soțul meu nu încerca să mă facă să dau informații despre biserică și
despre frații și surorile mele, ci se oferea, în schimb, să-mi angajeze un avocat,
polițiștii l-au târât afară din cameră. Știam că Acesta era Dumnezeu care mă proteja,
pentru că sentimentele mele pentru familia mea erau foarte adânci și, dacă soțul meu
ar fi spus ceva care arăta îngrijorare pentru starea mea fizică, nu știu dacă aș fi fost
în stare să rămân puternică. Îndrumarea și protecția lui Dumnezeu au fost cele care
mi-au permis să birui ispita Satanei.
Polițiștii au văzut că nu mă prinseseră și, răbufnind de furie, au spus: „Într-un
minut, o să-ți facem o injecție care o să te înnebunească. Apoi, te vom lăsa să pleci
și nici măcar nu vei putea muri!” Asta m-a aruncat imediat într-o stare de anxietate,
iar teroarea m-a cuprins din nou. M-am gândit la cât de crud și de rău este guvernul
PCC: odată ce arestează pe cineva responsabil în biserică, dacă tot nu poate scoate
de la acea persoană nimic despre biserică după bătăi și torturi crunte, îi injectează
cu forța droguri care o înnebunesc și o fac să devină schizofrenică – unii frați și unele
surori au fost torturați și persecutați cu cruzime în acest fel de guvernul PCC. Inima

197
a început să-mi bată în piept la gândul acesta și m-am întrebat: „Voi fi într-adevăr
chinuită de acești lingăi ai PCC până când îmi pierd mințile și voi sfârși umblând în
neștire ca o lunatică?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă
înspăimântam mai tare și nu puteam împiedica transpirația rece să-mi ude corpul.
Degrabă, m-am rugat și L-am strigat pe Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic!
Lingăii PCC vor să-mi injecteze droguri pentru a mă face să înnebunesc și mă tem
că voi deveni o lunatică. O, Dumnezeule! Deși știu că ar trebui să mărturisesc ferm
pentru Tine, mă simt atât de șovăielnică și de fricoasă acum. O, Dumnezeule! Te rog
să-mi ocrotești inima și să-mi dai credință adevărată, ca să-Ți pot încredința viața și
moartea mea și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale.” Tocmai atunci,
cuvintele Domnului Isus mi-au venit în minte: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul,
dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să
distrugă şi sufletul, şi trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Cuvintele Domnului mi-au
dat credință și putere. „Da”, m-am gândit. „Acești diavoli pot fi în stare să-mi omoare
și să-mi desfigureze trupul, dar nu pot să-mi omoare sau să-mi desfigureze sufletul.
Fără permisiunea lui Dumnezeu, nu voi înnebuni chiar dacă îmi injectează acele
droguri.” M-am gândit atunci la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Când oamenii
sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate
învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine
incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul” („Capitolul
36” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în
Cuvântul Se arată în trup). În timp ce chibzuiam la cuvintele lui Dumnezeu, frica pe
care o simțeam adânc în mine s-a stins încet și nu am mai simțit groaza aceea. În
schimb, am devenit dornică să mă pun în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun
suveranității lui Dumnezeu, indiferent dacă trăiam sau muream ori dacă deveneam
lunatică sau nătângă. Chiar atunci, un polițist a adus acul și drogul și m-a amenințat,
spunând: „O să vorbești sau nu? Dacă nu vorbești, o să-ți injectez asta!” Fără nicio
teamă, am spus: „Fă ce vrei. Orice se întâmplă, e responsabilitatea ta.” Văzând că
nu-mi era frică, a spus cu cruzime: „Du-te s-o aduci pe cea cu virusul HIV! O vom
injecta cu aceea.” Întrucât tot nu arătam că mă tem, și-a încleștat dinții de mânie și
mi-a spus: „Cățeao! Ești mai dură decât Liu Hulan!” A aruncat apoi acul pe masă. M-
am simțit în culmea fericirii. După ce am fost martoră la felul în care cuvintele lui

198
Dumnezeu mă îndrumaseră să-l umilesc din nou pe Satana, nu am putut să nu-I ofer
o rugăciune de recunoștință lui Dumnezeu. În cele din urmă, polițiștii și-au dat seama
că nu aveau să obțină informațiile pe care le doreau de la mine, așa că s-au
îndepărtat descumpăniți.
După ce și-au jucat toate cărțile fără succes, polițiștii nu au putut face altceva
decât să mă trimită la o casă de detenție. Imediat ce am ajuns acolo, paznicii
închisorii le-au incitat pe celelalte prizoniere, spunând: „Este o credincioasă în
Fulgerul de la Răsărit. Oferiți-i «o primire călduroasă!»” Înainte de a avea măcar o
șansă să reacționez, câteva dintre prizoniere au năvălit spre mine și m-au târât la
toaletă și apoi, după ce m-au dezbrăcat de haine, s-au apucat să mă spele cu apă
rece ca gheața. Fiecare vas de apă rece pe care îl vărsau peste mine mi se părea o
stâncă ce-mi lovea corpul, rece ca gheața și dureroasă, și mi s-a făcut atât de frig,
încât tremuram toată. M-am ghemuit pe podea, cu capul în mâini, chemându-L
întruna pe Dumnezeu în inima mea. După o vreme, una dintre prizoniere a spus:
„Gata, gata, ajunge. Nu vrem să se îmbolnăvească.” Prizonierele care-mi aplicau
pedeapsa nu s-au oprit decât atunci când au auzit-o pe acea deținută spunând asta.
Când a aflat că nu mâncasem nimic de cinci zile, la ora mesei mi-a dat jumătate de
bucată de turtă de mălai la abur. Eram pe deplin conștientă că aceasta era
considerația lui Dumnezeu pentru slăbiciunea mea, mișcând-o pe această prizonieră
să mă ajute. Am văzut că Dumnezeu era alături de mine mereu și I-am mulțumit din
adâncul inimii mele pentru mila și mântuirea Sa.
La casa de detenție, locuiam împreună cu tot felul de alte prizoniere. Fiecare din
cele trei mese ale noastre consta într-o bucată de turtă de mălai la abur și două felii
de nap sărat sau, dacă nu, era un castron cu ciorbă de varză, cu gândaci care pluteau
în ea și aproape fără niciun pic de varză. O dată pe săptămână, ni se oferea o masă
cu ceva din grâu, care era tot doar o chiflă aburită de dimensiunea unui pumn – nu
mă săturam deloc. Pe lângă recitarea regulilor închisorii, în locul acela ni se dădeau
în fiecare zi cote de muncă imposibil de îndeplinit pentru confecționarea unor mici
produse de artizanat. Deoarece mâinile îmi fuseseră vătămate de cătușele strânse
și fuseseră electrocutate într-atât încât îmi pierdusem orice senzație în ele și, pe
deasupra, produsele artizanale pe care trebuia să le facem erau foarte mici, nu
puteam să le țin și nu eram în stare să-mi duc la bun sfârșit sarcinile excesive de

199
muncă. O dată, pentru că nu-mi terminasem munca, paznicii închisorii le-au făcut pe
celelalte prizoniere să mă supravegheze toată noaptea ca să mă împiedice să adorm.
De asemenea, eram pedepsită de multe ori să fac de gardă și mi se permitea să
dorm doar patru ore pe noapte. În această perioadă, poliția PCC a continuat să mă
interogheze constant. Chiar îl puseseră pe fiul meu să-mi scrie o scrisoare, încercând
să mă păcălească pentru a-L trăda pe Dumnezeu. Dar, sub protecția și călăuzirea
lui Dumnezeu, am putut să văd dincolo de uneltirile viclene ale Satanei și să
mărturisesc ferm în repetate rânduri. În ciuda faptului că nu reușiseră să obțină nimic
incriminatoriu, tot m-au acuzat de „perturbarea ordinii publice” și m-au condamnat la
trei ani de reeducare prin muncă.
Pe 25 decembrie 2005, mi-am executat integral sentința și am fost eliberată.
După ce am trăit această luptă dintre dreptate și răutate, deși suferisem fizic și mental,
am ajuns totuși să înțeleg multe adevăruri și am văzut clar esența demonică și
potrivnică lui Dumnezeu a guvernului PCC. De asemenea, am ajuns să am o anumită
înțelegere reală a atotputerniciei, suveranității, minunăției și înțelepciunii lui
Dumnezeu și am experimentat cu adevărat dragostea lui Dumnezeu pentru mine și
mântuirea Lui. În timp ce acești diavoli mă chinuiau și mă persecutau, lumina și
îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu au fost cele care au constituit sprijinul meu
statornic și care mi-au dat hotărârea și curajul de a mă lupta cu Satana până la
amarnicul sfârșit. Când Satana încerca tot felul de uneltiri viclene ca să mă ispitească
și să mă ademenească să-L trădez pe Dumnezeu, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele
la momentul potrivit pentru a mă atenționa și a mă îndruma și pentru a șterge praful
de pe ochii mei spirituali, astfel că am putut să văd dincolo de uneltirile Satanei și să
rămân neclintită în mărturia mea; când acei demoni îmi aplicau torturi groaznice până
în punctul în care moartea părea preferabilă vieții și viața îmi atârna de un fir de păr,
cuvintele lui Dumnezeu au devenit fundamentul supraviețuirii mele. Au revărsat
asupra mea o credință și o putere imensă și mi-au permis să mă eliberez de puterea
pe care moartea o avea asupra mea. Toate aceste lucruri mi-au permis să văd cu
adevărat esența frumoasă și bună a lui Dumnezeu – numai Dumnezeu iubește cel
mai mult omenirea. Guvernul PCC, pe de altă parte, această bandă a Satanei și a
demonilor, nu poate decât să-i corupă pe oameni, să le facă rău și să-i devoreze!
Astăzi, în fața atacurilor din ce în ce mai sălbatice ale guvernului PCC asupra Bisericii

200
lui Dumnezeu Atotputernic, sunt hotărâtă să mă lepăd cu totul de acest diavol vechi,
guvernul PCC, să-mi dau inima lui Dumnezeu și să fac tot posibilul să urmăresc
adevărul și să caut să-L iubesc pe Dumnezeu. Voi răspândi Evanghelia Împărăției
lui Dumnezeu și îi voi readuce înaintea lui Dumnezeu pe toți cei care cred cu
sinceritate în Dumnezeu, care tânjesc după adevăr și au fost foarte profund înșelați
de guvernul PCC, ca să-L pot răsplăti pentru că mă onorează cu mântuirea Lui!

15. Iubirea lui Dumnezeu mi-a întărit inima

de Zhang Can, provincia Liaoning

În familia mea, toată lumea s-a înțeles mereu foarte bine. Soțul meu este un om
foarte atent și grijuliu, iar fiul meu este foarte rezonabil și mereu respectuos cu cei în
vârstă. Ba mai mult, am fost destul de înstăriți. Teoretic, ar fi trebuit să fiu foarte
fericită, dar în realitate nu s-a întâmplat așa. Oricât de bine m-au tratat soțul și fiul
meu și oricât de bogați am fost, nimic din toate astea nu m-a putut face fericită. Nu
puteam niciodată să dorm noaptea pentru că făcusem artrită și sufeream și de
insomnie severă, lucruri care au dus la o circulație redusă a sângelui către creier și
la o slăbiciune generală la nivelul membrelor. Chinul acestor boli, împreună cu
presiunea constantă de a conduce o afacere, m-au făcut să trăiesc într-o suferință
de negrăit. Am încercat să depășesc acest lucru în diferite moduri, dar nimic nu părea
să funcționeze vreodată.
În martie 1999, un prieten mi-a părtășit Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic
din zilele de pe urmă. Citind în fiecare zi cuvântul lui Dumnezeu, participând în mod
constant la adunări și având părtășie cu frații și surorile mele, am ajuns să înțeleg
unele adevăruri, am aflat despre multe mistere până acum necunoscute mie și am
devenit fermă în credința mea că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus reîntors.
Eram foarte încântată de toate aceste lucruri și devoram cu lăcomie cuvântul lui
Dumnezeu în fiecare zi. M-am implicat, de asemenea, în viața bisericească,
participând adesea la întâlniri, rugându-mă, cântând imnuri și dansând spre lauda lui
Dumnezeu împreună cu frații și surorile mele. Aveam un sentiment de pace și fericire

201
în inima mea, iar moralul și perspectivele mele se îmbunătățeau cu fiecare zi ce
trecea. Încet, dar sigur, am început, de asemenea, să-mi revin din feluritele mele
afecțiuni. I-am mulțumit lui Dumnezeu și L-am lăudat adesea pentru aceste evoluții
pozitive din viața mea și am vrut să răspândesc Evanghelia lui Dumnezeu
Atotputernic către și mai mulți oameni, astfel încât aceștia să poată obține mântuirea
lui Dumnezeu. Nu după mult timp, Biserica m-a numit responsabilă pentru lucrarea
sa de răspândire a Evangheliei. M-am implicat în această lucrare cu o însuflețire
pătimașă, dar s-a întâmplat ceva ce nu mi-aș fi imaginat niciodată…
În seara zilei de 15 decembrie 2012, tocmai când terminasem întâlnirea cu patru
surori și eram pe cale să plec, am auzit un trosnet puternic, ușa din față a fost
deschisă cu piciorul și șapte sau opt polițiști în civil au dat buzna în încăpere, urlând
la noi: „Nu mișcă nimeni, mâinile sus!” Fără să arate vreun document, au început să
ne percheziționeze cu forța, confiscându-mi cartea de identitate și o chitanță de
70.000 yuani a unei tranzacții din fondurile Bisericii. Au fost foarte încântați imediat
ce au văzut chitanța și au început să ne împingă și să ne tragă într-o mașină a poliției
și ne-au dus la secție. La secția de poliție, ne-au confiscat telefoanele mobile, MP5
player-ele și 200 de yuani din genți. La momentul respectiv, bănuiau că una dintre
surori și cu mine eram conducători în Biserică, așa că pe noi două ne-au transferat,
în acea noapte, la Unitatea de Investigații Criminale a Biroului Municipal de
Securitate Publică.
Când am ajuns, polițiștii ne-au separat și ne-au interogat individual. M-au
încătușat de un scăunel de metal, iar apoi un polițist m-a chestionat aspru: „Care e
povestea cu cei 70.000 de yuani? Cine a trimis banii? Unde sunt banii acum? Cine
este conducătorul Bisericii voastre?” M-am rugat fără încetare lui Dumnezeu în inima
mea: „Doamne Dumnezeule! Acest polițist încearcă să mă forțeze să-i torn pe
conducători și să predau banii Bisericii. Nu pot, sub nicio formă, să devin o iudă și să
Te trădez. O, Dumnezeule! Sunt dispusă să mă las în mâinile Tale. Te implor să-mi
dai credință, curaj și înțelepciune! Oricum ar încerca poliția să smulgă informații de
la mine, sunt dispusă să mărturisesc ferm pentru Tine.” Apoi le-am declarat hotărâtă:
„Nu știu!” Asta l-a înfuriat pe polițist; a ridicat de jos un papuc și a început să mă bată
brutal peste cap în timp ce mă admonesta furios: „Încercă numai să rămâi tăcută!
Încercă numai să crezi în Dumnezeu Atotputernic! Vom vedea noi cât o să mai crezi!”

202
Fața mă ustura dureros de la bătaie și a început să se umfle repede, iar capul îmi
zvâcnea de durere. Patru sau cinci polițiști m-au bătut pe rând ca să mă forțeze să
le spun unde erau ținuți banii Bisericii. Unii dintre ei mi-au tras șuturi în picioare, unii
m-au apucat de păr, trăgându-l și scuturându-l în toate direcțiile, iar alții m-au lovit
peste gură. Gura a început să-mi sângereze, dar ei pur și simplu au șters sângele și
au continuat să mă lovească. M-au și împuns la întâmplare cu un baston cu
electroșocuri și, în timp ce mă băteau, țipau: „Vei vorbi acum sau nu? Mărturisește!”
Când au văzut că tot refuz să vorbesc, m-au electrocutat în vintre și în piept – durerea
era sfâșietoare. Inima îmi bătea puternic, am început să am probleme cu respirația
și m-am făcut ghem, tremurând. Mi se părea că moartea se apropie încet, pas cu
pas. Deși mi-am ținut gura închisă și nu am scos o vorbă, m-am simțit incredibil de
slăbită în inima mea și m-am gândit că nu mai aveam să rezist mult. În toiul suferinței
mele, nu am încetat niciodată să mă rog lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Chiar dacă
am hotărât să Te mulțumesc, trupul îmi este slab și neputincios. Mă rog să-mi insufli
tărie ca să pot mărturisi ferm pentru Tine!” În acel moment, m-am gândit deodată
cum, înainte ca Domnul Isus să fie răstignit pe cruce, a fost bătut rău de soldații
romani: a fost bătut și mutilat până a ajuns o bucată de carne însângerată, întregul
Său corp fiind acoperit de răni… și, totuși, nu a scos un cuvânt. Dumnezeu e sfânt și
fără vină, totuși a suferit umilințe și chinuri imense și a fost dispus să fie răstignit
pentru a răscumpăra omenirea. M-am gândit: „Dacă Dumnezeu Și-a sacrificat trupul
pentru a mântui omenirea coruptă, și eu ar trebui să îndur suferința pentru a-I răsplăti
iubirea lui Dumnezeu.” Încurajată de iubirea lui Dumnezeu, încrederea mi-a fost
restabilită și I-am făcut un jurământ lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, orice
suferință ai îndura, trebuie să îndur și eu. Trebuie să beau din același pahar al
suferinței ca Tine. Îmi voi da viața ca să mărturisesc ferm pentru Tine!”
După ce această tortură durase mare parte a nopții, fusesem bătută până în
punctul în care niciun strop de forță n-a mai rămas în trupul meu. Eram atât de
obosită că abia îmi țineam ochii deschiși, dar de îndată ce începeam să închid ochii,
polițiștii mă stropeau cu apă. Tremuram de frig. Când această haită de bestii m-a
văzut în acea stare, a mârâit răutăcios: „Tot nu vrei să deschizi gura? Aici te putem
tortura până la moarte și nimeni nu va ști niciodată!” I-am ignorat. Unul dintre acei
polițiști malefici a luat apoi o coajă de sămânță de floarea soarelui și mi-a înfipt-o sub

203
unghie; durerea era de nesuportat și nu-mi puteam opri degetul din tremurat. Apoi
au început să-mi stropească fața cu apă și să mi-o toarne pe gât. Apa înghețată m-
a făcut să tremur de frig; eram într-o agonie totală. În acea noapte, m-am rugat fără
încetare lui Dumnezeu, temându-mă că dacă Îl părăsesc, nu voi mai putea trăi.
Dumnezeu mi-a fost mereu alături, iar cuvintele Lui m-au înzestrat cu încurajări
constante: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine
neînsemnat […]” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu
către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). „Credința este ca un pod dintr-
un singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți
în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă” („Capitolul
6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu mi-au dat o forță inepuizabilă. M-am gândit în sinea mea: „Așa e,
Dumnezeu stăpânește suveran asupra tuturor lucrurilor și toate sunt în mâinile Sale.
Chiar dacă polițiștii malefici îmi torturează trupul până la moarte, spiritul meu este în
stăpânirea lui Dumnezeu.” Cu Dumnezeu ca sprijin, nu mi-a mai fost frică de Satana
și am fost cu atât mai puțin dispusă să fiu o trădătoare și să trăiesc o viață lipsită de
sens dând satisfacție trupului. Ca atare, I-am făcut un jurământ lui Dumnezeu în
rugăciune: „Doamne Dumnezeule! Chiar dacă acești demoni îmi chinuie trupul, sunt
dispusă să Te mulțumesc și să mă las cu totul în mâinile Tale. Chiar dacă asta îmi
va aduce moartea, voi mărturisi ferm pentru Tine și nu voi îngenunchea niciodată
înaintea Satanei!” Cu îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, m-am simțit plină de
încredere și credință. Deși polițiștii îmi chinuiau și îmi torturau trupul și fusesem deja
împinsă până la limitele rezistenței mele, având cuvântul lui Dumnezeu ca sprijin,
fără să-mi dau seama, sufeream mult mai puțin.
În dimineața următoare, polițiștii malefici au continuat să mă interogheze și să
mă și amenințe, spunând: „Dacă nu vorbești astăzi, te vom preda unității speciale de
poliție – ei au 18 instrumente diferite de tortură care te așteaptă.” Când am auzit că
urma să mă predea unității speciale de poliție, nu m-am putut abține să nu mă sperii,
gândindu-mă: „Poliția specială e cu siguranță mult mai dură decât tipii ăștia; cum voi
supraviețui celor 18 forme diferite de tortură?” Tocmai când intram în panică, m-am
gândit la un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Ce este un biruitor? Bunii soldați
ai lui Hristos trebuie să fie curajoși și să se bazeze pe Mine pentru a fi puternici

204
din punct de vedere spiritual; ei trebuie să lupte pentru a deveni războinici și
pentru a combate cu Satana până la moarte” („Capitolul 12” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au
calmat repede inima frenetică și panicată. M-au ajutat să-mi dau seama că asta era
o luptă spirituală și că a sosit momentul în care Dumnezeu vrea să-I fiu martoră. Cu
Dumnezeu ca sprijin, nu aveam de ce să mă tem. Indiferent ce tipuri de tactici
bolnave foloseau polițiștii malefici, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu ca să fiu un
bun soldat al lui Hristos și să lupt împotriva Satanei până la moarte, fără să renunț
vreodată.
În acea după-amiază, doi polițiști responsabili de chestiuni religioase de la Biroul
Municipal de Securitate Publică au venit să mă interogheze: „Cine este conducătorul
Bisericii tale?” au întrebat. „Nu știu”, am răspuns. Văzând că refuz să vorbesc, au
alternat tacticile delicate cu cele dure. Unul dintre ei și-a vârât pumnul tare în umărul
meu, în timp ce celălalt a început să peroreze teorii absurde care negau existența lui
Dumnezeu ca să încerce să mă lingușească: „Toate lucrurile din univers apar prin
procese naturale. Trebuie să fii mai practică: să crezi în Dumnezeu nu te va ajuta să-
ți rezolvi problemele din viața ta; poți face acest lucru doar bazându-te pe tine însăți
și muncind din greu. Vă putem ajuta să vă găsiți slujbe, pentru tine și fiul tău…” Am
continuat, pur și simplu, să comunic cu Dumnezeu în inima mea și atunci m-am
gândit la un pasaj din cuvântul Lui: „Voi trebuie să fiți treji și să așteptați în fiecare
moment și trebuie să vă rugați mai mult înaintea Mea. Trebuie să recunoașteți
diferitele uneltiri și planuri viclene ale lui Satana, să cunoașteți duhul, să
cunoașteți oamenii și să fiți capabili să deosebiți toate felurile de oameni,
probleme și lucruri […]” („Capitolul 17” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat imediat,
permițându-mi să descopăr complotul viclean al Satanei. M-am gândit: „Polițistul
malefic încearcă să mă amăgească prin teoriile lui absurde și să mă mituiască prin
favoruri mărunte – nu trebuie să mă las păcălită de trucurile Satanei și, mai mult
decât atât, nu trebuie să-L trădez pe Dumnezeu și să devin o iudă.” Luminarea lui
Dumnezeu mi-a permis să descopăr intențiile sinistre ale polițiștilor malefici, așa că
indiferent ce fel de tactici, delicate sau dure, foloseau asupra mea, eu pur și simplu
le ignoram. În acea noapte, am auzit că vine altcineva să mă interogheze și că

205
susținea că am cazier. Nu știam la ce să mă aștept sau ce avea să se întâmple, așa
că tot ce puteam face era să-I cer îndrumare lui Dumnezeu în inima mea. Știam că,
indiferent ce fel de persecuție și dificultăți întâmpinam, nu-L puteam trăda pe
Dumnezeu. Un pic mai târziu, când foloseam toaleta, am început să am deodată
palpitații; am amețit și am leșinat pe podea. Când polițiștii au auzit că ceva era
nelalocul lui, au venit în grabă și s-au adunat în jurul meu. Am auzit pe cineva
spunând sinistru: „Duceți-o la crematoriu, ardeți-o și gata!” Cu toate acestea,
temându-se că aș putea muri și că vor fi responsabili pentru moartea mea, au sfârșit
prin a suna serviciile de urgență și au pus o ambulanță să mă ducă la spital ca să fiu
consultată. S-a dovedit că făcusem un infarct și aveam ischemie miocardică
reziduală. Din moment ce interogatoriul a trebuit să fie întrerupt, m-au dus la o casă
de detenție. Debordam de bucurie văzând privirile frustrate de pe fețele polițiștilor
malefici – Dumnezeu deschisese o cale de scăpare pentru mine astfel încât,
deocamdată, să nu trebuiască să mai îndur alt interogatoriu. Faptul că am putut să
scap ca prin urechile acului mi-a permis să fiu martoră faptelor lui Dumnezeu; I-am
mulțumit lui Dumnezeu și L-am lăudat din adâncul inimii.
În următoarele aproximativ 10 zile, știind că guvernul PCC nu va renunța până
nu va obține de la mine locația banilor Bisericii, m-am rugat lui Dumnezeu în fiecare
zi, cerându-I să-mi apere gura și inima astfel încât, indiferent ce s-ar întâmpla, să
rămân fermă alături de Dumnezeu, să nu-L trădez sub nicio formă și să nu
abandonez calea adevărată. Într-o zi, după rugăciune, Dumnezeu m-a luminat,
îngăduindu-mi să-mi amintesc un imn al cuvintelor Sale: „Indiferent ce vă cere
Dumnezeu, voi trebuie doar să vă străduiți din răsputeri. Cu toată speranța,
sunteți capabili să vă arătați credința față de Dumnezeu dinaintea Lui în final
și, atât timp cât veți putea să-L vedeți zâmbind mulțumit pe tronul Lui, chiar și
în clipa morții voastre, ar trebui să puteți să râdeți și să zâmbiți în timp ce ochii
vă sunt închiși. Trebuie să vă faceți ultima îndatorire pentru Dumnezeu în
timpul vostru pe pământ. În trecut, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru
Dumnezeu; oricum, ar trebui să-L mulțumiți pe Dumnezeu până la sfârșit și să
vă epuizați toată energia pentru Dumnezeu” („O ființă creată ar trebui să fie la mila
lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am cântat și am meditat la
imn iar și iar în inima mea și, prin cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg

206
cerințele și așteptările lui Dumnezeu de la mine. M-am gândit cum, dintre toate
creaturile din univers care trăiesc sub domnia lui Dumnezeu și dintre toți oamenii de
pe Pământ care Îl urmează pe Dumnezeu, doar un număr extrem de mic sunt capabili
să stea înaintea Satanei și să fie martori pentru Dumnezeu. Am fost îndeajuns de
norocoasă să înfrunt acest fel de situație pentru că Dumnezeu mă ridica într-un mod
extraordinar și mă susținea. Aceste cuvinte de la Dumnezeu erau, în special, profund
încurajatoare pentru mine: „În trecut, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru
Dumnezeu; oricum, ar trebui să-L mulțumiți pe Dumnezeu până la sfârșit și să
vă epuizați toată energia pentru Dumnezeu.” Nu mi-am putut stăvili o rugăciune
către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Odinioară, Petru a fost în stare să
fie răstignit pe cruce cu capul în jos pentru Tine, mărturisind ferm pentru iubirea lui
pentru Tine înaintea Satanei. Iar acum, arestarea mea de către partidul conducător
din China conține bunele Tale intenții. Deși statura mea este mult prea mică, iar eu
nu mă pot compara vreodată cu Petru, este o mare onoare pentru mine să am
oportunitatea de a mărturisi ferm pentru Tine. Sunt dispusă să-Ți ofer viața mea și
voi muri bucuroasă ca să fiu mărturie pentru Tine, astfel încât să poți dobândi puțină
alinare prin mine.”
În dimineața zilei de 30 decembrie, Biroul Municipal de Securitate Publică a
trimis niște polițiști să mă interogheze. De îndată ce am intrat în camera de
interogatoriu, un polițist malefic m-a obligat să-mi scot pantalonii și jacheta căptușite
cu bumbac și mi-a spus: „I-am reținut acum pe sora ta mai mică și pe fiul tău. Știm
că toată familia ta e credincioasă. Am mers la serviciul soțului tău și am aflat că ai
început să crezi în Dumnezeu Atotputernic în 2008…” Cuvintele lui mi-au exploatat
cea mai mare slăbiciune și au făcut ravagii în starea mea de spirit; nu m-am gândit
niciodată că îi vor aresta pe fiul meu și pe sora mea. Copleșită deodată de emoție,
am început să-mi fac griji pentru bunăstarea lor, iar inima mi s-a abătut involuntar de
la Dumnezeu. Mă întrebam iar și iar: „Sunt bătuți? Poate fiul meu să îndure un
asemenea tratament?…” Chiar atunci, mi-am amintit un pasaj din cuvântul lui
Dumnezeu: „Dumnezeu orânduiește cât de mult trebuie să sufere un individ și
cât de departe trebuie să meargă pe calea lui și nimeni nu poate ajuta cu
adevărat pe altcineva” („Calea … (6)” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu m-au smuls imediat din starea mea emoțională și mi-au permis să-mi dau

207
seama că Dumnezeu predetermină calea credinței fiecăruia. Toată lumea ar trebui
să mărturisească ferm pentru Dumnezeu înaintea Satanei – să mărturisească pentru
Dumnezeu înaintea Satanei nu ar fi o mare binecuvântare pentru ei? După ce m-am
gândit la asta, am încetat să-mi fac griji și nu mai eram neliniștită în privința lor; m-
am simțit dispusă să-i las în mâinile lui Dumnezeu și să-L las pe Dumnezeu să
guverneze și să-Și facă aranjamentele. Chiar atunci, un alt polițist a spus numele
altor câteva surori și a întrebat dacă recunosc numele. Când am spus că nu recunosc
niciunul dintre nume, a sărit de pe scaun, m-a târât cu furie până la un scăunel de
metal de lângă fereastră, m-a încătușat de el și a deschis repede fereastra astfel
încât aerul rece de afară a început să bată peste mine. Apoi a început să arunce apă
rece pe mine în timp ce mă înjura cu vorbe spurcate înainte să mă lovească peste
față cu un papuc de zeci de ori la rând. M-a bătut atât de rău încât am început să văd
stele verzi, urechile îmi țiuiau și mi se prelingea sânge din gură.
În acea noapte, câțiva polițiști m-au transferat în cea mai rece cameră; ferestrele
erau complet acoperite de gheață. Mi-au scos cu forța toate hainele și m-au obligat
să mă așez, complet dezbrăcată, pe un scăunel de metal lângă fereastră. Mi-au
încătușat mâinile la spate, de spătarul scaunului, astfel încât să nu mă pot mișca
niciun centimetru. Unul dintre polițiștii nelegiuiți mi-a spus pe un ton glacial și sinistru:
„Nu ne schimbăm tacticile de investigație în funcție de gen.” Pe când spunea asta, a
deschis fereastra și un vânt care îți îngheța oasele a trecut peste mine; m-am simțit
de parcă trupul îmi era tăiat de o mie de cuțite. Tremurând de frig, am spus clănțănind
din dinți: „Nu pot fi expusă la un astfel de frig, am artrită reumatoidă post-partum.” A
răspuns cu sălbăticie: „O, asta o să-ți trateze cu siguranță artrita! În plus, vei face
diabet și o boală de rinichi pe parcurs! Oricâți doctori vei consulta, nu-ți vei reveni
niciodată!” După asta, a pus pe cineva să aducă o găleată plină cu apă rece și m-a
obligat să-mi pun picioarele în ea. Apoi mi-a ordonat: „Să nu lași nicio picătură de
apă să curgă din găleata aia!” M-a mai stropit cu niște apă rece pe spate și apoi mi-
a vânturat spatele cu o bucată de carton. Temperatura era de -20 grade Celsius; apa
aceea bocnă m-a înghețat așa că mi-am tras instinctiv picioarele din găleată, dar un
polițist mi le-a băgat imediat înapoi cu forța și mi-a interzis să le mai mișc. Îmi era
atât de frig încât tot trupul mi s-a încordat și nu mă puteam opri din tremurat. Mă
simțeam de parcă mi-ar fi congelat sângele în vene. Au fost încântați să mă vadă

208
așa și au izbucnit într-un râs respingător în timp ce-și băteau joc de mine spunând:
„«Dansezi» exact pe ritm!” Uram teribil această bandă de demoni sub-umani și bestii;
mi-am amintit brusc de un videoclip care înfățișa demoni ai iadului care chinuiau
oamenii ca să se distreze și cărora suferința altora le făcea plăcere. Erau lipsiți de
sentimente și umanitate, cunoscând doar violența și chinul. Acești polițiști malefici nu
erau diferiți de demonii iadului – de fapt, erau chiar mai răi. Timp de o zi și o noapte,
m-au plesnit peste față de nenumărate ori, încercând să mă forțeze să divulg
informații despre banii Bisericii. Când fața mi s-a umflat de la bătăile lor, mi-au aplicat
gheață pentru a reduce umflăturile și și-au continuat bătăile. Dacă n-ar fi fost protecția
lui Dumnezeu, aș fi murit demult. Când acei polițiști malefici au văzut că tot nu eram
dispusă să vorbesc, au început să mă electrocuteze în coapse și în vintre cu un
baston cu electroșocuri. De fiecare dată când mă electrocutau, întregul trup mi se
convulsiona și avea spasme de durere. Întrucât mă încătușaseră de scăunelul de
metal, nu era posibil să mă feresc, așa că a trebuit să îndur orice bătăi violente,
călcări în picioare și umilințe îmi administrau. Cuvintele nu pot descrie agonia intensă
pe care o trăiam și, totuși, de-a lungul a toate acestea, polițiștii doar au râs zgomotos.
Mai groaznic decât atât, un polițist mai tânăr a folosit o pereche de bețigașe ca să-
mi strângă sfârcul și să-l răsucească apoi cât de tare a putut. Mă durea atât de tare
încât țipam ca din gură de șarpe. Mi-au pus, de asemenea, o sticlă de apă rece ca
gheața între picioare, lipită de vintre și apoi mi-au băgat cu forța în nas apă cu pudră
de wasabi dizolvată în ea. Întreaga cavitate nazală îmi ardea, iar căldura mistuitoare
părea că îmi urcă direct în creier. Nu am îndrăznit să inhalez. Alt polițist nelegiuit a
tras adânc un fum din țigară și mi l-a suflat direct în nas, făcându-mă să am un acces
de tuse groaznic. Înainte să am ocazia să-mi trag răsuflarea, altul a întors un scăunel
de lemn cu picioarele în sus și mi-a pus picioarele pe el astfel încât tălpile să-mi fie
expuse. Apoi a luat o tijă de oțel și mi-a lovit tălpile ambelor picioare de zeci de ori.
Era atât de sfâșietor de dureros încât am crezut că labele picioarelor mi se vor
desprinde; am urlat de durere iar și iar. Nu după mult timp, tălpile picioarelor mi s-au
umflat și s-au făcut roșii. Polițiștii nelegiuiți m-au torturat neîntrerupt. Inima îmi bătea
puternic și am crezut că sunt pe cale să mor. Apoi mi-au dat un fel de medicament
tradițional chinezesc pentru inimă, cu acțiune rapidă și, de îndată ce am început să-
mi revin, au început să mă bată din nou și să mă amenințe spunând: „Dacă nu

209
vorbești, te vom îngheța și te vom bate până la moarte! La urma urmelor, nimeni nu
va ști! Dacă nu mărturisești astăzi, mai putem petrece câteva zile împreună și putem
vedea cine rezistă mai mult. Îi vom aduce aici pe soțul și pe fiul tău ca să vadă cum
arăți acum și, dacă tot nu ne spui, ne vom asigura că vor fi concediați!” Chiar mă și
împungeau sarcastic, spunând: „Nu crezi în Dumnezeu? De ce nu vine Dumnezeul
tău să te salveze? Bănuiesc că Dumnezeul tău nu este chiar atât de măreț, până la
urmă!” Disprețuiam această bandă de bestii ostile, malefice și sălbatice cu toată
inima și din tot sufletul meu. Era extrem de dificil să rezist la torturile lor crude și chiar
mai dificil să suport hulirea lui Dumnezeu. Ca atare, L-am chemat disperată pe
Dumnezeu, implorându-L să mă păzească, să-mi insufle credință, putere și voința de
a îndura suferința pentru a putea rămâne fermă. Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu
mi-au apărut în minte: „Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să
purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar
trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să
fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este
cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și
răsunătoare” („Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște
frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). M-am gândit: „Așa este!
Voia lui Dumnezeu este ca eu să mărturisesc ferm pentru El înaintea Satanei, așa
că trebuie să îndur toată această durere și umilință pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.
Chiar dacă nu mi-a mai rămas decât o singură suflare, trebuie să-I rămân
credincioasă lui Dumnezeu, pentru că din asta este făcută o mărturie puternică și
răsunătoare și asta este ceea ce îi va aduce rușine bătrânului diavol.” Sub
îndrumarea cuvântului lui Dumnezeu, am simțit în inima mea o încredere și o credință
reînnoite. Eram dispusă să înving forțele întunericului; trebuia să-L mulțumesc pe
Dumnezeu de această dată chiar dacă asta însemna să mor. Atunci mi-a venit în
minte un imn bisericesc: „Îmi voi da iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la
capăt misiunea de a-L slăvi. Sunt hotărât să fiu un martor neclintit pentru Dumnezeu
și să nu cedez Satanei niciodată. O, pot să am capul spart și să-mi curgă sângele,
dar ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate pierde. Însărcinarea dată de
Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și
greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura umilința pentru a-I fi

210
credincios. Nu-L voi mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau să se îngrijoreze”
(„Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări
noi). „Așa e!”, m-am gândit. „Nu ar trebui să mă supun trupului. Atât timp cât există
oportunitatea de a-l umili pe Satana și de a-I alina inima lui Dumnezeu, sunt dispusă
să-mi închin viața lui Dumnezeu.” Odată ce am devenit hotărâtă în intențiile mele,
indiferent cum m-au torturat acei demoni sau au încercat să mă amăgească prin
comploturile lor viclene, m-am bazat pe Dumnezeu în inima mea, de la început până
la sfârșit. Cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și m-au îndrumat dinăuntru, dându-
mi credință și putere și permițându-mi să-mi depășesc slăbiciunea trupului. Polițiștii
malefici au continuat să mă tortureze cu frigul: mi-au frecat tot trupul cu cuburi de
gheață, făcându-mă să-mi fie atât de frig și să tremur atât de tare încât mă simțeam
de parcă fusesem încuiată într-o peșteră de gheață. Dinții îmi clănțăneau zgomotos,
iar pielea mi s-a făcut albastră și vânătă. Pe la două dimineața, fiind torturată până
în punctul în care tânjeam să mor, nu am putut să nu încep să redevin slabă. Neștiind
cât va mai trebui să îndur acea suferință, n-am putut decât să-L implor pe Dumnezeu
iar și iar în inima mea: „Doamne Dumnezeule, trupul îmi este prea slab și nu mai pot
rezista mult. Te rog, salvează-mă!” Slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a răspuns
rugăciunii; tocmai când nu am mai putut să rezist, polițiștii malefici au decis să-și
întrerupă interogatoriul, întrucât nu dădea niciun rezultat.
Cândva după ora 2 după-amiaza în ziua de 31 decembrie, polițiștii malefici m-
au târât înapoi în celula mea. Eram învinețită și bătută din cap până în picioare.
Mâinile îmi erau umflate ca niște baloane; erau în întregime albastre și vinete. Fața
mi se umflase de trei ori mai mult decât dimensiunea ei normală, era albastru-verzuie,
tare la pipăit și complet amorțită. În mai multe locuri de pe corp aveam arsuri din
cauză că fusesem electrocutată. Erau mai mult de 20 de deținuți în celulă în acel
moment, iar când au văzut cum fusesem torturată de acei demoni, au plâns cu toții.
Unii dintre ei nici n-au îndrăznit să se uite la mine și un tânăr membru al Partidului
Comunist a spus: „Când ies de aici, voi renunța la calitatea de membru.” Un
reprezentant legal m-a întrebat: „La ce secție lucrează cei care te-au bătut? Care
sunt numele lor? Spune-mi, voi posta totul pe site-uri străine și îi voi expune. Se
spune că statul chinez este un loc uman, dar unde este umanitatea aici? Asta e de-
a dreptul sălbăticie!” Situația mea a stârnit furia multora dintre deținuți, iar ei au

211
exclamat furioși: „Nu mi-am imaginat niciodată că Partidul Comunist poate fi atât de
crud – nu pot să cred că au comis astfel de fapte perfide. Să crezi în Dumnezeu este
un lucru bun, îi împiedică pe oameni să comită infracțiuni. Nu se spune că există
libertatea religiei în China? Asta cu siguranță nu e libertatea religiei! În China, dacă
ai bani și putere, atunci ai totul. Adevărații criminali sunt încă în libertate și nimeni nu
îndrăznește să-i aresteze. Condamnații la moarte sunt eliberați de îndată ce îi
mituiesc pe funcționarii guvernamentali. Nu se găsește dreptate sau egalitate în
această țară!…” În acel moment, nu m-am putut abține să nu-mi amintesc aceste
cuvinte de la Dumnezeu: „Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată
puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru
a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au
fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra
durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și
intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). „Urâți cu adevărat marele balaur roșu?
Îl urâți cu adevărat, sincer? De ce v-am întrebat de atâtea ori? De ce vă pun
această întrebare din nou și din nou? Ce imagine a marelui balaur roșu există
în inima voastră? A fost într-adevăr eliminată? Cu adevărat nu-l considerați
tatăl vostru? Toți oamenii ar trebui să perceapă intenția Mea din întrebările
Mele. Nu este de a provoca mânia oamenilor, nici de a instiga răzvrătirea printre
oameni și nici ca omul să-și găsească propria ieșire, ci de a permite tuturor
oamenilor să se elibereze de robia marelui balaur roșu” („Capitolul 28” din
„Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu au fost o mare alinare pentru mine. Nu mi-am imaginat
niciodată că esența crudă, malefică și demonică a guvernului PCC poate fi expusă
prin tortura crudă pe care am suferit-o, că asta ar putea permite necredincioșilor să
vadă ce este cu adevărat guvernul PCC și să se ridice împreună pentru a detesta
acel diavol bătrân și a se lepăda de el. Aceasta era cu adevărat lucrarea înțelepciunii
și a atotputerniciei lui Dumnezeu. Odinioară, văzusem guvernul PCC ca pe mărețul
soare roșu, ca pe salvatorul oamenilor, dar după ce am căzut victimă persecuției și
chinurilor inumane ale guvernului PCC, părerea mea despre el s-a schimbat complet.
Am văzut, cu adevărat, disprețul lui total față de viața omenească, cum îi abuzează
sălbatic pe aleșii lui Dumnezeu, cum se împotrivește Cerului și cum este un spirit

212
malefic care săvârșește crime monstruoase – este o reîncarnare a diavolului și un
demon care I se împotrivește lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul creației, iar
oamenii sunt ființe create. Este natural și corect să crezi în Dumnezeu și, totuși,
guvernul PCC născocește acuzații false pentru a-i aresta și a-i chinui la întâmplare
pe discipolii lui Dumnezeu, sperând cu disperare să-i distrugă până la ultimul.
Procedând astfel, ei au expus complet natura diabolică a căilor lor care arată ură și
împotrivire față de Dumnezeu. Cu guvernul PCC drept contrast, esența bunătății și a
iubirii lui Dumnezeu mi-a devenit și mai clară. Dumnezeu S-a întrupat de două ori și,
în ambele cazuri, a trecut prin persecuții și dificultăți imense și a fost și urmărit de
către diavol. Totuși, prin toate aceste lucruri, Dumnezeu a îndurat în tăcere toate
atacurile și suferințele, realizându-Și lucrarea pentru a mântui omenirea. Iubirea lui
Dumnezeu pentru omenire este, cu adevărat, măreață! În acel moment, am urât acea
haită de demoni cu toată inima și cu tot sufletul și am simțit un adevărat regret că în
trecut nu am căutat sincer adevărul și nu mi-am îndeplinit datoria de a-I răsplăti
iubirea lui Dumnezeu. M-am gândit în sinea mea că, dacă într-o zi voi ieși vie din
locul acela, mă voi dedica și mai mult îndeplinirii îndatoririlor mele și Îl voi lăsa pe
Dumnezeu să-mi dobândească inima.
Mai târziu, polițiștii malefici m-au mai interogat de patru ori. Nu au putut scoate
nimic de la mine, așa că au născocit, pur și simplu, o acuzație de „tulburare a liniștii
publice” și m-au eliberat pe cauțiunea pe un an stabilită la 5.000 de yuani, în
așteptarea procesului. Am fost, în cele din urmă, eliberată pe 22 ianuarie 2013 după
ce familia mea mi-a plătit cauțiunea. După ce m-am întors acasă, ori de câte ori
vedeam gheață pe ferestre, inima mea începea s-o ia la galop. Vederea îmi era
redusă semnificativ, artrita mi s-a înrăutățit și chiar am dezvoltat o problemă renală.
Îmi era frig tot timpul, eram predispusă la atacuri de panică, aveam amorțeli în
ambele mâini, fața îmi lepădase un rând de piele și aveam adesea dureri
insuportabile în interiorul coapselor până în punctul în care mă trezeau din somn.
Toate acestea erau dovezi ale torturii acelor diavoli.
După ce am trecut prin persecuția inuman de crudă a guvernului PCC, deși
suferisem tot felul de torturi ale trupului, relația mea cu Dumnezeu a devenit mai
apropiată, am dobândit o înțelegere mai practică a înțelepciunii, atotputerniciei, iubirii
și mântuirii lui Dumnezeu și mi-am întărit hotărârea de a-L urma pe Dumnezeu

213
Atotputernic. Am hotărât să-L urmez pe Dumnezeu pentru tot restul vieții și să caut
să devin o persoană care Îl iubește pe Dumnezeu. Prin persecuția crudă a guvernului
PCC, am experimentat personal iubirea, grija și protecția lui Dumnezeu. Dacă nu m-
ar fi îndrumat cuvântul lui Dumnezeu la fiecare pas, dându-mi putere și credință, nu
aș fi fost niciodată capabilă să îndur toate chinurile și torturile inumane pe care le-am
suferit. Prin experimentarea acestei situații unice, am ajuns să văd pe deplin că
guvernul PCC nu este altcineva decât diavolul Satana care I se împotrivește și I se
opune lui Dumnezeu. În încercarea sa de a transforma China într-o țară atee și de a
cuceri lumea, nu se dă în lături de la nimic și face tot ce îi stă în putere pentru a-L
alunga pe Dumnezeu din lumea aceasta. Îi urmărește, arestează și persecută
frenetic pe cei care Îl urmează pe Dumnezeu cu scopul de a-i eradica pe toți discipolii
lui Dumnezeu, adunându-i pe toți în plasa lui ca, prin acest lucru, să abolească total
lucrarea lui Dumnezeu. Guvernul PCC este, cu adevărat, incredibil de malefic! Nu
este decât o bestie demonică ce înghite oamenii întregi – este o forță satanică a
întunericului perversă, care sfidează Cerul, luptă împotriva dreptății și face rău. În
China, guvernul PCC îi lasă liberi pe răufăcătorii care îi asupresc și îi abuzează pe
oamenii obișnuiți și buni și chiar le dă o parte din puterea juridică și politică.
Fraternizează și umblă după plăceri trecătoare cu gangsterii și escrocii, implicându-
se în prostituție, jocuri de noroc și trafic de droguri; și chiar îi ajută să-și protejeze
interesele. Doar pe discipolii lui Dumnezeu, care merg pe calea cea bună în viață,
guvernul PCC îi consideră dușmani, suprimându-i și arestându-i la întâmplare și
persecutându-i cu cruzime până în punctul în care multe familii de credincioși sunt
dezbinate, cei dragi sunt împrăștiați în diferite colțuri de lume și sunt incapabili să se
întoarcă acasă. Mulți dintre ei nu se pot stabili undeva, ci trebuie să ducă o viață de
pribegie, departe de casă. Totuși, alții sunt supuși unei torturi crude și sunt chiar
bătuți până la paralizie sau moarte pentru credința lor în Dumnezeu… Este cât se
poate de clar că guvernul PCC este diavolul Satana, sălbatic de inuman și măcelar
de oameni. La sfârșit, nu va scăpa de pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu pentru
păcatele monstruoase pe care le-a săvârșit. Întrucât Dumnezeu Atotputernic a spus
cu multă vreme în urmă: „Cuibul demonilor va fi făcut cu siguranță bucăți de
către Dumnezeu și voi veți sta alături de Dumnezeu – îi aparțineți lui Dumnezeu,
și nu acestui imperiu de sclavi. Dumnezeu urăște de mult această societate

214
întunecată până în măduva oaselor Lui. Scrâșnește din dinți, disperat să-Și
înfigă picioarele deasupra acestui șarpe bătrân, odios și rău, ca să nu se mai
ridice vreodată și să nu mai abuzeze vreodată de om; El nu-i va scuza acțiunile
din trecut, nu îi va tolera înșelarea omului, va regla conturile pentru fiecare
dintre păcatele lui de-a lungul epocilor; Dumnezeu nu va fi sub nicio formă
îngăduitor față de această căpetenie a tuturor relelor[1]. El o va nimici complet”
(„Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Dreptatea lui Dumnezeu
este demnă de slavă și laudă, iar El va izgoni și va distruge împărăția Satanei.
Împărăția lui Dumnezeu va fi stabilită aici, pe Pământ, iar gloria lui Dumnezeu se va
răspândi, cu siguranță, în tot universul!

16. Călăuzită de cuvintele lui Dumnezeu,

am biruit opresiunea forțelor întunericului
de Wang Li, provincia Zhejiang

Am crezut în Domnul Isus, împreună cu mama mea, de când eram mică; pe

vremea aceea, când Îl urmam pe Domnul Isus, eram adesea emoționată de
dragostea Lui. Simțeam că El ne-a iubit atât de mult încât a fost răstignit și a vărsat
ultima Sa picătură de sânge pentru a ne răscumpăra. În acea perioadă, frații și
surorile din biserica noastră erau toți iubitori și se susțineau unii pe alții, dar, din
păcate, credința noastră în Domnul s-a confruntat cu persecuție și opresiune din
partea guvernului PCC. PCC definește creștinismul și catolicismul ca „xie jiaos” și
etichetează întrunirile organizate de lăcașurile bisericești drept „întruniri ilegale.”
Poliția obișnuia să organizeze frecvent razii la locurile noastre de întrunire,
spunându-ne că trebuie, mai întâi, să avem aprobarea guvernului și să obținem un
aviz înainte de a putea organiza întruniri, căci altfel vom fi arestați și amendați sau
trimiși la închisoare. Odată, mama și alți cinci sau șase frați și surori au fost arestați

Note de subsol:
1. „Căpetenia tuturor relelor” se referă la bătrânul diavol. Expresia sugerează neplăcere extremă.

215
și interogați o zi întreagă. Până la urmă, ancheta poliției a confirmat faptul că toți erau
doar creștini obișnuiți și au fost eliberați. Din acel moment, însă, a trebuit să ne
întâlnim în secret pentru a evita raziile organizate de guvern; în ciuda situației,
credința noastră nu s-a șubrezit niciodată. Pe la sfârșitul anului 1998, o rudă de-a
mea mi-a predicat că Domnul Isus S-a întors ca Dumnezeu Atotputernic, care Se
întrupase în zilele de pe urmă. Această rudă mi-a citit, de asemenea, multe dintre
cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, care au fost extrem de palpitante pentru mine.
Am devenit convinsă că spusele lui Dumnezeu Atotputernic sunt cuvântările
Duhului Sfânt către biserici și că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus reîntors.
A crede că m-aș putea, într-adevăr, reuni cu Domnul în timpul vieții mele m-a
emoționat mai mult decât pot descrie în cuvinte și am plâns lacrimi de bucurie. De
atunci, am devorat cu nesaț cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi, iar din ele am
ajuns să înțeleg multe adevăruri și taine – sufletul meu pârjolit a câștigat astfel
udarea și hrana. Bucurându-ne de încântarea și mângâierea aduse nouă de către
lucrarea măreață a Duhului Sfânt, eu și soțul meu ne-am cufundat în fericirea și
bucuria de a fi reuniți cu Domnul. Adeseori învățam să cântăm imnuri și să dansăm
în cinstea lui Dumnezeu cu alți frați și surori și ne adunam deseori pentru a avea
părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu. Sufletul meu se simțea revigorat și înviorat,
iar eu mă simțeam ca și cum puteam vedea deja în fața ochilor frumoasa scenă a
Împărăției care își făcea apariția pe pământ și cum toată lumea se bucură. Totuși,
nu aveam cum să fi anticipat că, tocmai când Îl urmam pe Dumnezeu și mergeam
pe calea cea dreaptă în viață cu o credință în continuă creștere, guvernul PCC va
începe să ne persecute cu cruzime…
Pe 28 octombrie 2002, eu și alte câteva surori organizam o întrunire. În timpul
întrunirii, eu și cu o altă soră am ieșit să rezolvăm ceva, dar nu am apucat să ajungem
foarte departe când am auzit-o pe aceasta spunând în spatele meu: „Pentru ce mă
arestați?” Înainte de a avea ocazia să reacționez, un ofițer de poliție în civil s-a
apropiat și m-a apucat strâns, spunându-mi: „Tu vii cu mine la secția de poliție!”,
înainte de a mă escorta la o mașină de poliție. Am fost duse cu mașina la secția de
poliție și, imediat ce am coborât din mașină, am văzut că și celelalte șase surori care
participaseră la întrunire fuseseră, de asemenea, arestate și aduse la poliție. Poliția
ne-a poruncit să ne dezbrăcăm și să ne supunem unei percheziții corporale. Au găsit

216
două pagere asupra mea, identificându-mă astfel ca fiind un conducător al bisericii
și, ca atare, au catalogat interogatoriul meu ca având o prioritate ridicată. Un polițist
a țipat la mine: „Când ai început să crezi în Dumnezeu Atotputernic? Cine ți-a
propovăduit despre El? Cu cine te-ai întâlnit? Care este funcția ta în biserică?”
Interogatoriul atât de agresiv al acestuia m-a făcut să mă simt foarte agitată și habar
n-aveam cum să-i fac față. Tot ce am putut face a fost să mă rog în tăcere lui
Dumnezeu, rugându-L să mă ocrotească pentru a nu-L trăda. După ce m-am rugat,
mi-am venit treptat în fire și am decis să tac. Văzând că nu vorbeam, polițistul s-a
înfuriat și m-a lovit violent în cap. M-am simțit brusc amețită și năucită, iar urechile
au început să-mi țiuie. Apoi, au adus-o pe una dintre surori și ne-au spus să ne
identificăm reciproc. Văzând că, totuși, nu aveam de gând să facem ceea ce au spus,
s-au enervat și mi-au poruncit să-mi dau jos pantofii căptușiți cu bumbac și să stau
desculță pe podeaua de ciment, rece ca gheața. De asemenea, m-au obligat să stau
cu spatele drept, lipit de perete, și mă loveau cu putere dacă mă clătinam câtuși de
puțin. Era toamnă de-a binelea la momentul respectiv; temperatura era în scădere și
ploua ușor. Îmi era atât de frig încât întregul corp îmi tremura, iar dinții îmi clănțăneau
neîncetat. Polițistul se plimba de colo-colo și, lovind masa, m-a amenințat: „Te
urmărim de mult timp. Avem o mulțime de moduri de a te face să vorbești astăzi, iar
dacă nu vorbești, atunci te vom lăsa să mori de frig sau te vom înfometa sau te vom
omorî în bătaie! Hai să vedem cât reziști!” Mi-a fost un pic teamă când l-am auzit
spunând acest lucru și, așadar, L-am chemat pe Dumnezeu în inima mea: „O,
Dumnezeule! Nu vreau să fiu o iudă și să Te trădez. Te rog ocrotește-mă și dă-mi
curajul și credința de care am nevoie pentru a lupta împotriva Satanei, ca să pot
mărturisi ferm pentru Tine.” După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui
Dumnezeu, care spun: „Firea Lui este simbolul autorității, simbolul a tot ceea ce
este drept, simbolul a tot ceea ce este frumos și bun. Mai mult, este un simbol
al Celui care nu poate fi[a] înfrânt sau invadat de întuneric și de nicio forță
inamică, precum și un simbol al Celui care nu poate fi ofensat (și care nu va

Note de subsol:
a. Textul original este: „este un simbol al faptului de a fi incapabil să fie.”

217
tolera să fie ofensat)[b] de nicio ființă creată” („Este extrem de important să
înțelegeți firea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am gândit.
„Dumnezeu este înzestrat cu autoritate și putere, iar autoritatea și puterea Lui nu pot
fi răsturnate de nicio forță inamică sau de întuneric. Oricât de nemiloase sunt slugile
PCC, ei sunt cu toții în mâinile lui Dumnezeu și, atât timp cât mă bizui pe Dumnezeu
și cooperez cu El, atunci îi voi birui cu siguranță.” Cu îndrumarea clară oferită de
cuvintele lui Dumnezeu, mi-am găsit dintr-o dată credința și curajul și nu mi-a mai
fost atât de frig. După ce stătusem acolo mai mult de trei ore, polițiștii m-au escortat
înapoi la mașina poliției și m-au dus la o casă de detenție.
În după-amiaza zilei în care am ajuns la casa de detenție, doi polițiști, un bărbat
și o femeie, au venit să mă interogheze. Cu accentul din orașul meu natal, mi-au
spus pe nume și au încercat să pară că ar fi de partea mea. Bărbatul s-a prezentat
ca fiind șeful Secției pentru Religie a Biroului de Securitate Publică și a spus: „Polițiștii
de la secție au adunat deja informații despre tine. Nu ai făcut cine știe ce și am venit
special aici pentru a te duce înapoi acasă. Dacă ne spui totul, când vom ajunge acolo,
vei fi în regulă.” Nu știam ce șiretlic aveau de gând să folosească, dar, când l-am
auzit spunând asta, o rază de speranță mi-a răsărit în inimă. M-am gândit în sinea
mea: „Polițiștii din orașul meu sunt oameni buni, așa că poate mă vor lăsa să plec
chiar dacă nu le spun nimic.” Cu toate acestea, contrar așteptărilor mele, în timp ce
ne îndreptam spre orașul meu natal, polițiștii și-au dat în vileag adevăratele firi
animalice și au încercat să mă forțeze să le predau cheile casei mele. Știam că vor
să-mi percheziționeze casa și m-am gândit la toate cărțile despre cuvintele lui
Dumnezeu și la listele cu numele fraților și surorilor pe care le aveam acolo. Și astfel,
am rostit o rugăciune sinceră către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Te rog
protejează cărțile despre cuvintele lui Dumnezeu și listele pe care le am acasă, ca
să nu cadă în mâinile Satanei…” Am refuzat să predau cheile. Polițiștii m-au dus cu
mașina până la clădirea unde locuiam și m-au ținut închisă în mașină în timp ce ei
au dat buzna în apartamentul meu. Cât stăteam în mașină, m-am rugat continuu lui

Note de subsol:
b. Textul original este: „precum și un simbol al imposibilității de a fi ofensat (și al lipsei de
toleranță față de a fi ofensat).”

218
Dumnezeu și fiecare secundă care trecea era un chin. După mult timp, polițiștii s-au
întors și au spus furioși: „Ești într-adevăr o proastă, știi asta? Nu există nici măcar o
carte în apartamentul tău și, totuși, încerci atât de mult să îi ajuți pe acei oameni ai
bisericii.” Când i-am auzit spunând asta, inima mea neliniștită a început în sfârșit să
se calmeze și I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele pentru ocrotirea
Lui. De-abia mai târziu am aflat că poliția nu a găsit niciodată cărți în casa mea și că
au luat doar 4.000 de yuani în numerar, un telefon mobil și toate fotografiile cu mine
și familia mea. Din fericire, sora mea mai mică era acolo când a sosit poliția și, imediat
ce a plecat, s-a grăbit să înmâneze bisericii toate cărțile despre cuvintele lui
Dumnezeu și toate materialele despre credință lăsate acolo. A doua zi, polițiștii s-au
întors pentru a percheziționa din nou apartamentul, dar au plecat iar cu mâinile goale.
Odată cu lăsarea serii, polițiștii m-au dus la secția locală de poliție și au continuat
să-mi adreseze aceleași întrebări pe care mi le adresaseră și înainte. Văzând că tot
nu vorbeam, au chemat un pastor din Biserica de stat pentru a încerca să mă
convingă. „Dacă nu ești creștină în Biserica patriotică (chineză), atunci urmezi calea
greșită”, a spus ea. Am ignorat-o și pur și simplu m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu
să-mi ocrotească inima. Cu cât vorbea mai mult, cu atât mai scandaloase deveneau
afirmațiile ei, până când a început, fără motiv, să-L defăimeze și să-L hulească pe
Dumnezeu. Plină de indignare, am răspuns: „Doamnă pastor, Îl condamnați în mod
arbitrar pe Dumnezeu Atotputernic, dar, nu-i așa, Cartea Apocalipsei spune foarte
clar «Cel Care este, Care era şi Care vine, Cel Atotputernic!» (Apocalipsa 1:8)?
Nu vă este frică să-l jigniți pe Duhul Sfânt, condamnându-L, așa, în mod nesăbuit pe
Dumnezeu? Domnul Isus a spus odată, «Însă oricine va vorbi împotriva Duhului
Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine» (Matei 12:32).
Nu vă este frică?” Pastorul a rămas fără cuvinte și nu a putut face altceva decât să
plece după o astfel de dojenire. În inima mea, I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a
călăuzit spre biruirea acestui obstacol. Când au văzut că manevra lor nu funcționase,
polițiștii mi-au cerut să scriu ceva pe o foaie de hârtie. Nu mi-am dat seama de ce
îmi cereau să fac asta, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu; mi-am dat seama
mai apoi că aceasta era una dintre uneltirile viclene ale Satanei și am refuzat să scriu
ceva, spunând că nu știu să scriu. Ulterior, am aflat dintr-o conversație dintre cei doi
polițiști că îmi ceruseră să scriu ceva pentru a-mi putea verifica scrisul de mână și,

219
prin urmare, pentru a confirma că toate caietele pe care le găsiseră la locul nostru
de întrunire fuseseră scrise de mine, urmând să folosească acest fapt pentru a aduce
acuzații împotriva mea. Acest lucru mi-a demonstrat că acei ofițeri nu erau altceva
decât niște lachei și slugi instruite de guvernul PCC, care erau capabili să facă
absolut orice și să folosească orice tip de metode necinstite care le veneau în minte
pentru a-i persecuta pe credincioși – ei sunt cu adevărat atât de perfizi, vicleni,
diabolici și odioși! După ce văzusem clar fețele mârșave ale lacheilor PCC, care îi
persecută pe cei ce cred în Dumnezeu, am luat o hotărâre, în tăcere: nu voi
îngenunchea și nu mă voi ploconi în fața Satanei niciodată!
M-au interogat fără întrerupere ore întregi până în jur de miezul nopții, dar șeful
Secției pentru Religie nu a putut să scoată nimic de la mine. Dintr-odată, a părut să
se transforme într-o fiară rapace și a urlat furios la mine: „La naiba, trebuie să ies din
tură la ora 11:00. Ești așa o pacoste încât am fost nevoit să stau aici, iar dacă nu te
voi face să suferi pentru asta, atunci nu vei înțelege pe deplin situația!” În timp ce
spunea asta, mi-a tras mâna dreaptă pe masă și a apăsat cu putere pe ea. A ridicat
apoi o bară groasă cu un diametru de aproximativ cinci sau șase centimetri și m-a
lovit tare peste încheietura mâinii. După prima lovitură, venele principale de la
încheietura mâinii au început să se umfle, iar apoi toți mușchii din jur au început să
se umfle și ei. Am țipat de durere și am încercat să-mi retrag mâna, dar acesta o
ținea strâns. În timp ce mă lovea, a urlat: „Asta este pentru că ai refuzat să scrii! Asta
pentru că ai refuzat să vorbești! Te voi lovi atât de tare, încât nu vei mai scrie vreodată
vreun cuvânt!” El a continuat să mă lovească peste încheietura mâinii în același mod
timp de cinci sau șase minute înainte de a se opri definitiv. Între timp, mâna mea se
umflase ca un grapefruit, iar când mi-a dat drumul la mână, mi-am retras-o repede la
spate. Dar polițistul diabolic a venit în spatele meu, m-a apucat de mâini și a început
să le lovească frenetic pe amândouă, în timp ce atârnau în aer, spunând: „Folosești
aceste mâini ca să faci lucruri pentru Dumnezeul tău, așa-i? Le voi rupe, le voi
schilodi și atunci să vedem cum vei mai putea face ceva! Atunci vom vedea dacă
acei credincioși în Dumnezeu Atotputernic te mai vor mai vrea!” Cuvintele lui m-au
umplut de ură față de această șleahtă de polițiști malefici. Se comportă atât de
pervers și acționează împotriva cerului; ei le permit oamenilor doar să fie sclavii
guvernului PCC și să muncească până la epuizare pentru el, dar nu le permit să

220
creadă în Dumnezeu sau să Îl slăvească pe Creator. În încercarea de a mă forța să-
L trădez pe Dumnezeu, acel polițist nu a avut, atunci, niciun fel de rețineri în a mă
tortura crunt – ei sunt, într-adevăr, o hoardă de fiare și demoni cu chip uman și sunt
atât de diabolici și reacționari! Polițistul m-a bătut de trei ori în felul acesta; mâinile și
brațele îmi erau pline de vânătăi, iar încheieturile și dosul palmelor îmi erau atât de
umflate încât păreau să explodeze – durerea era insuportabilă. Exact când zăceam
într-o suferință extremă, mi-au venit în minte câteva rânduri dintr-un imn al cuvintelor
lui Dumnezeu: „Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați
mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui
să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți
credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu
adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și
răsunătoare” („Caută să-L iubești pe Dumnezeu, indiferent cât de mare e suferința
ta” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au făcut inima
să freamăte și m-am gândit: „Așa este. Dumnezeu lucrează neobosit zi și noapte
pentru a ne mântui. Veghează asupra noastră și rămâne alături de noi mereu și ne
arată dragoste și milă fără margini. Acum, când Satana încearcă să mă constrângă
în a-L trăda pe Dumnezeu și a-mi vinde frații și surorile, Dumnezeu speră cu ardoare
că voi depune mărturie fermă și răsunătoare pentru El. Cum aș putea oare să-L
dezamăgesc sau să-L rănesc?” Gândindu-mă la acest lucru, m-am abținut să nu
plâng și m-am îmbărbătat să fiu puternică, să nu fiu timidă sau lașă. Guvernul PCC
nu mă persecuta și rănea cu atât de multă cruzime pentru că mă ura personal, ci din
cauza esenței sale care Îl urăște și I se împotrivește lui Dumnezeu. Scopul său în a
mă trata în acest fel a fost să mă facă să-L trădez și să-L resping pe Dumnezeu și
să mă facă să accept controlul și înrobirea mea de către acesta pentru totdeauna.
Știam, totuși, că nu aș putea ceda niciodată, ci că trebuie să rămân neclintită de
partea lui Dumnezeu și să-l batjocoresc pe Satana. Am cântat imnul acela iar și iar
în minte și am simțit că sufletul meu devenea din ce în ce mai puternic. După ce m-
a bătut, acel polițist ticălos a poruncit mai multor polițiști să mă păzească și aceștia
au sfârșit prin a mă ține trează toată noaptea. Dacă mă vedeau că doar încercam să
închid ochii, zbierau la mine sau mă loveau. Dar fiind emoționată de dragostea lui
Dumnezeu așa cum eram, nu am cedat în fața lor.

221
 A doua zi, șeful Secției pentru Religie a venit să mă interogheze din nou. Văzând
că tot nu vorbeam, a apucat o bară și mi-a lovit-o cu putere peste coapse. După mai
multe lovituri, picioarele au început să mi se umfle până în punctul în care am simțit
că pantalonii încep să se strângă pe picioarele umflate. Un alt polițist ticălos stătea
într-o parte a mea și mă lua peste picior, spunând: „Dacă Dumnezeul în care crezi
este atât de măreț, de ce nu vrea să vină să te ajute acum, când te torturăm?” El a
spus, de asemenea, o serie de alte lucruri, defăimându-L și hulindu-L pe Dumnezeu.
Eram în suferință și furioasă iar, în inima mea, am răspuns la blasfemiile sale,
gândindu-mă: „Voi, legiune de diavoli, Dumnezeu Se va răzbuna pe măsura faptelor
voastre diabolice! Acum este momentul în care Dumnezeu vă dă în vileag și adună
dovezile faptelor voastre nelegiuite!” M-am gândit atunci la aceste cuvinte ale lui
Dumnezeu: „Mii de ani de ură sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire
sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe
Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca
turbatul și nu-i mai permite să stârnească atâtea necazuri câte are el chef!
Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate
eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al
acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat
tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă
spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se
arată în trup). Din cuvintele lui Dumnezeu, am perceput voia Sa imperioasă și
chemarea Sa arzătoare și am înțeles că guvernul PCC este osândit să fie distrus de
către Dumnezeu. Deși eram supusă la persecuția cruntă a guvernului PCC în acel
moment, înțelepciunea lui Dumnezeu este exercitată pe baza uneltirilor viclene ale,
Satanei și Dumnezeu folosea ceea ce mi se întâmpla pentru ca eu să pot să-i văd
clar esența demonică și ca să pot fi capabilă să discern binele de rău. Astfel, iubirea
adevărată și ura adevărată puteau să se nască în mine; atunci voi putea să resping
și să renunț la guvernul PCC o dată pentru totdeauna și să-mi întorc inima către
Dumnezeu, pentru a putea fi martoră pentru Dumnezeu și pentru a-l batjocori pe
Satana. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, un sentiment extraordinar de putere
s-a înfiripat în mine și m-am hotărât să-I jur credință lui Dumnezeu și să mă lepăd de
Satana. Deși eram în permanență supusă unei torturi crunte și, deși întregul meu

222
corp era vlăguit, iar picioarele mă dureau îngrozitor, bazându-mă pe puterea pe care
mi-o dădea Dumnezeu, am reușit, totuși, să nu spun nimic (am descoperit mai târziu
că picioarele mele fuseseră pline de vânătăi și, chiar și acum, unul dintre mușchii de
la piciorul drept este atrofiat). În cele din urmă, șeful Secției pentru Religie, exasperat,
nu a putut face altceva decât să iasă valvârtej.
În a treia zi, poliția malefică m-a interogat și m-a bătut din nou, oprindu-se doar
atunci când mă înjurase de destule ori și se săturase să mă lovească. După aceea,
o femeie ofițer de poliție s-a apropiat de mine și, prefăcându-se îngrijorată, a spus:
„Au mai fost aduse și alte persoane care credeau în Dumnezeu Atotputernic înainte.
Nu ne-au spus nimic și au fost condamnate la 10 ani de închisoare. Cum te ajută
tăcerea ta? Poți irosi 10 ani întregi în acest loc, iar atunci când vei ieși, Dumnezeul
tău nu te va mai vrea, oricum, și va fi prea târziu pentru regrete…” Ea a mai spus și
alte lucruri pentru a încerca să mă ademenească să vorbesc, dar eu am continuat să
mă rog în tăcere, cerându-I lui Dumnezeu să-mi ocrotească inima pentru a nu cădea
pradă uneltirilor viclene ale Satanei. După ce m-am rugat, o parte dintr-un imn mi-a
venit în minte: „Eu însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez.
Acum Dumnezeu vrea să mă abandoneze, dar eu tot vreau să-L urmez.
Indiferent dacă El mă vrea sau nu, eu voi continua să-L iubesc și, în cele din
urmă, trebuie să-L câștig. Îmi ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi
urma toată viața mea. Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să-L iubesc pe
Dumnezeu și trebuie să-L câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat”
(„Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).
„Da”, m-am gândit. „Acum cred în Dumnezeu și Îl urmez pe Dumnezeu pentru că
este ceea ce vreau să fac. Nu contează dacă Dumnezeu mă vrea sau nu – Îl voi
urma pe Dumnezeu până la capăt!” Cuvintele Lui mi-au luminat mintea și mi-am dat
seama că Satana făcea tot ce putea pentru a semăna discordie între mine și
Dumnezeu, astfel încât Eu să devin deznădăjduită, să-L reneg pe Dumnezeu și, în
cele din urmă, să-L trădez pe Dumnezeu ca o iudă. În acel moment, singurul mod în
care puteam să-l înving pe Satana și să devin o mărturie a victoriei lui Dumnezeu
asupra Satanei era să-mi păstrez credința în El și să Îi rămân credincioasă. „Fie că
sunt trimisă în închisoare sau nu și indiferent care va fi rezultatul, totul este în mâinile
lui Dumnezeu”, mi-am zis în sinea mea. „Indiferent cum decide Dumnezeu să-mi

223
rânduiască și să-mi orchestreze viața, nu am niciun cuvânt de spus în această
privință și am încredere deplină că tot ceea ce face Dumnezeu este pentru a mă
mântui. Deși poate va trebui să mă descurc fără confortul trupesc în închisoare, aș
câștiga mulțumirea spirituală. Mai mult, m-aș simți onorată să merg la închisoare în
numele lui Dumnezeu, în vreme ce, dacă L-aș trăda pe Dumnezeu din cauza dorinței
mele pentru confortul trupesc, atunci mi-aș pierde toată demnitatea și integritatea,
iar conștiința mea nu ar mai cunoaște niciodată liniștea.” Am luat atunci o hotărâre
în tăcere: chiar dacă sunt trimisă la închisoare, voi rămâne credincioasă lui
Dumnezeu până la capăt; îmi dedic adevărata dragoste lui Dumnezeu pentru ca
Satana să fie umilit și învins o dată pentru totdeauna! Polițiștii ticăloși au încercat și
strategiile cu „polițistul bun” și „polițistul rău” și m-au supus unor torturi crude timp de
trei zile și trei nopți, dar nu au obținut nicio pistă de la mine. Rămânând fără opțiuni,
tot ce au putut face a fost să mă ducă, bătută și învinețită cum eram, și să mă închidă
în casa de detenție. În timp ce mă întemnițau, unul dintre polițiști a spus cu răutate:
„Te vom lăsa să-ți tragi sufletul și apoi te vom interoga din nou!”
Cinci zile mai târziu, polițiștii malefici au venit să mă interogheze din nou, doar
că de data asta au încercat să mă doboare pe rând. Mi-au poruncit să stau pe un
scaun rece ca gheața, din metal, și apoi mi-au încătușat mâna dreaptă de el. Mi-au
fixat o bară de metal în fața pieptului ca să nu mă pot mișca, picioarele atârnându-mi
deasupra solului. Au făcut în așa fel încât să nu mă pot mișca absolut deloc și, nu
după mult timp, atât mâinile cât și picioarele îmi amorțiseră. Polițiștii malefici mi-au
spus: „Absolut toate persoanele care au fost legate de acest scaun sfârșesc prin a
ne spune tot ce știu. Dacă nu vorbești într-o zi, atunci vei fi încătușată aici două zile.
Dacă nu începi să vorbești în două zile, atunci îți vei petrece aici trei. Nu vreau mult
de la tine. Vreau doar să-mi spui cine sunt conducătorii din biserica ta.” Mulțumesc
Domnului că mi-a dat putere, întrucât tot timpul petrecut acolo m-am agățat doar de
un singur gând: nu voi trăda pe nimeni niciodată! M-au interogat în mod repetat, nu
mi-au dat nimic de mâncare și nici măcar ceva de băut și nu m-au lăsat să merg la
baie. În acea seară, pentru a mă împiedica să adorm, m-au ținut încătușată de scaun
cu o mână, dar m-au făcut să stau în picioare lângă el, în timp ce ei continuau să mă
interogheze. Eram atât istovită, cât și înfometată și întreg corpul îmi amorțise. Pur și
simplu nu mai puteam să stau singură în picioare decât dacă mă sprijineam de scaun.

224
Însă, în secunda în care mă sprijineam de scaun sau numai dacă mă gândeam să
adorm, un polițist flutura un băț lung de bambus în fața mea și mă lovea cu el,
nepermițându-mi să închid un ochi toată noaptea. Acest lucru a continuat timp de
două zile și am devenit atât de slăbită încât întregul meu corp a devenit vlăguit și
epuizat. Habar n-aveam cât timp vor continua să mă facă să îndur așa ceva; mi-a
fost teamă că nu voi fi în stare să suport, că-L voi trăda pe Dumnezeu și că voi deveni
o iudă, așa că L-am chemat iar și iar pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Trupul meu
este atât de neputincios și statura mea este atât de mică. Te rog, nu mă lăsa să devin
o iudă.” Tocmai când Îl chemam în mod imperios pe Dumnezeu, unul dintre polițiștii
ticăloși a scos o carte cu spusele lui Dumnezeu și a citit: „Nu voi mai arăta milă
celor care nu Mi-au arătat credință în vremuri de necaz, pentru că îndurarea
Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva
care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care
vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar
putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi
de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în
inima Mea pentru totdeauna” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația
ta” din Cuvântul Se arată în trup). Lumina mi-a umplut inima – nu îmi arăta oare astfel
Dumnezeu calea? Am văzut că Dumnezeu era, cu adevărat, plin de speranță și
îngrijorare pentru mine și, pentru a mă menține puternică, El S-a folosit de acest polițist
ticălos aici, în acest cuib de demoni, pentru a-mi citi cuvintele lui Dumnezeu. Prin
aceasta, Dumnezeu îmi spunea clar că El îi iubește și îi binecuvântează pe cei care Îi
rămân credincioși Lui în condiții potrivnice și că îi urăște și îi respinge pe cei suficient
de slabi ca să-L trădeze. Cum puteam să nu reușesc să mă ridic la înălțimea
așteptărilor lui Dumnezeu în fața iubirii și a milosteniei Sale? După ce polițistul ticălos
a terminat de citit, a întrebat: „Asta te pune să faci Dumnezeul tău? Adică să nu spui
nimic?” Nu i-am răspuns și, în mod surprinzător, polițistul a crezut că nu-l auzisem,
așa că a citit din nou pasajul, de multe ori, și mi-a pus aceeași întrebare, iar și iar. Am
văzut cât de înțelept și de atotputernic este Dumnezeu: cu cât polițistul ticălos citea de
mai multe ori cuvintele lui Dumnezeu, cu atât fiecare cuvânt devenea întipărit în inima
mea și, de asemenea, cu atât credința mea creștea mai mult. Am hotărât că, oricât ar
încerca acei demoni să-mi smulgă o mărturisire, nu voi deveni niciodată o iudă!

225
 În a treia zi, polițiștii malefici m-au făcut să urc și să cobor scările, mergând dintr-
o cameră de interogatoriu în alta, pentru a-mi stoarce toată energia rămasă. Acest
chin a continuat până când corpul meu a fost epuizat complet, iar picioarele îmi
tremurau și a devenit extrem de dificil să le ridic pentru a urca scările. Cu toate
acestea, datorită credinței și a forței pe care cuvintele lui Dumnezeu mi le oferiseră,
am refuzat în continuare să deschid gura. M-au interogat până la căderea nopții, dar
tot nu au obținut încă nimic, așa că m-au amenințat, spunând: „Chiar dacă nu spui
niciun cuvânt, tot te putem condamna. Îți vom veni noi de hac!” Spusele lor au stârnit
o oarecare teamă în mine și m-am gândit în sinea mea: „Cum altfel mă mai pot tortura?
Sunt complet epuizată și nu mai pot rezista mult…” Apoi L-am chemat pe Dumnezeu,
spunând: „O, Dumnezeule! Te rog să mă ajuți. Îmi este foarte teamă că nu mai pot
rezista. Te rog să mă ocrotești și să mă îndrumi ca să știu cum să cooperez cu Tine.”
Am simțit cum puterea crește în interiorul meu după această rugăciune și nu am mai
simțit atât de multă durere. Și astfel, în cel mai dureros și dificil moment al meu, prin
rugăciune continuă, Dumnezeu mi-a dat credința și puterea de a rezista.
Dimineața devreme, în a patra zi, văzând că trei zile consecutive de interogatoriu
nu dăduseră niciun rezultat, polițiștii diabolici mi-au desfăcut furioși cătușele și m-au
îmbrâncit pe podea. Apoi mi-au poruncit să îngenunchez și să nu mă ridic. Profitând
de faptul că eram deja în genunchi, am început să mă rog în tăcere lui Dumnezeu:
„O, Dumnezeule! Știu că ocrotirea Ta mi-a permis să depășesc zilele trecute de
tortură, interogatoriile și încercările de a smulge o mărturisire și nu am cuvinte să-Ți
mulțumesc pentru dragostea și mila Ta. O, Dumnezeule! Deși habar nu am cum mă
vor mai tortura acești polițiști diabolici, indiferent ce se întâmplă, nu Te voi trăda
niciodată și nici nu îmi voi trăda vreodată frații și surorile. Te rog să îmi dai în
continuare credință și putere și să mă menții puternică.” În momentul în care
rugăciunea mea s-a încheiat, am simțit o putere mare crescând în mine și am devenit
profund conștientă că eram îmbrățișată de dragostea lui Dumnezeu. Indiferent cum
mă chinuiau acești diavoli, știam că Dumnezeu mă va călăuzi pentru a depăși totul.
După ceva timp, polițiștii ticăloși probabil că au ghicit că mă rog lui Dumnezeu și,
clocotind de furie, au urlat la mine, înjurându-mă. Unul dintre ei a luat un ziar, l-a
făcut sul, transformându-l într-un fel de bâtă, și m-a lovit brutal peste tâmplă. Totul s-
a întunecat și am căzut inconștientă pe podea. Au aruncat apă rece ca gheața pe

226
mine ca să mă trezească și, prin ceața care-mi întuneca mintea, l-am auzit pe unul
dintre polițiștii diabolici, amenințându-mă. „Dacă nu ne spui tot ce știi, te voi bate fie
până mori, fie până când rămâi infirmă! Nimeni nu va ști niciodată că te-am omorât
în bătaie și niciunul dintre frații sau surorile tale nu ar îndrăzni să vină aici.” De
asemenea, l-am auzit și pe un altul dintre ei, spunând: „Lăsați-o baltă! Dacă o veți
bate în continuare așa, atunci chiar că va muri. Este un caz lipsit de speranță. Nu
vom scoate nimic de la ea.” Nu m-am putut abține să nu răsuflu ușurată când am
auzit asta, căci știam că Dumnezeu este Cel care arăta înțelegere pentru slăbiciunea
mea și că, din nou, El deschisese o cale de ieșire pentru mine. Totuși, polițiștii
diabolici încă nu erau dispuși să-și recunoască înfrângerea și, prin urmare, i-au adus
pe sora mea mai mică și pe fiul meu, niciunul din ei credincioși în Dumnezeu, pentru
a încerca să mă facă să vorbesc. Când sora mea mi-a văzut vânătăile din jurul ochilor
și mâinile umflate, învinețite, nu numai că nu a încercat să mă facă să vorbesc, așa
cum își dorise poliția ci, în schimb, a și plâns și mi-a spus: „Li, cred că ești incapabilă
să faci ceva rău. Fii tare în continuare!” Văzând că sora mea mă încurajează, polițistul
s-a întors către fiul meu și a spus: „Ar fi bine să vorbești cu mama ta și să o faci să
coopereze cu noi, apoi poate să plece acasă și să aibă grijă de tine.” Fiul meu s-a
uitat la mine și nu i-a răspuns ofițerului. Exact când era pe cale să plece, s-a îndreptat
către mine și apoi mi-a spus brusc: „Mamă, nu-ți face griji pentru mine. Tu ai grijă de
tine, iar eu îmi voi purta singur de grijă.” Văzând cât de matur și de rațional este fiul
meu, am fost emoționată mai presus de cuvinte, dar doar am aprobat cu fermitate și
am plâns în timp ce îi escortau pe el și pe sora mea afară din cameră. Acest
eveniment mi-a permis să experimentez din nou dragostea și grija lui Dumnezeu
pentru mine. Dumnezeu arăta înțelegere pentru slăbiciunea mea, deoarece, în
ultimele zile, cel pentru care îmi făcusem griji cel mai mult fusese fiul meu. Îmi fusese
teamă că, fără mine lângă el, nu ar fi capabil să se descurce singur. Ceea ce mă
îngrijorase și mai mult era că, fiind atât de tânăr, când va veni la secția de poliție să
mă vadă, va fi spălat pe creier ca să mă urască pentru credința mea în Dumnezeu.
Spre surprinderea mea, însă, nu numai că nu fusese păcălit de vorbele calomnioase
și otrăvitoare ale polițiștilor diabolici, ci, dimpotrivă, mă alinase, de fapt. Am văzut
atunci cât de minunat și atotputernic este cu adevărat Dumnezeu! Inima și duhul
omului sunt într-adevăr orchestrate de către Dumnezeu. După ce fiul și sora mea au

227
plecat, polițiștii malefici m-au amenințat din nou, spunând: „Dacă tot nu vrei să
vorbești, ne crezi sau nu, te vom mai tortura câteva zile și nopți. Și chiar dacă nu
vorbești nici atunci, tot putem să te condamnăm de la trei la cinci ani de închisoare…”
După ce am experimentat multe dintre faptele lui Dumnezeu, eram plină de credință
în Dumnezeu și, așadar, am spus cu hotărâre și fermitate: „Cel mai rău lucru care se
poate întâmpla este să mor de mâna voastră! Îmi puteți tortura trupul, dar niciodată
nu-mi veți putea stăpâni inima. Chiar dacă trupul meu moare, Dumnezeu tot îmi va
avea sufletul.” Văzând că am rămas de neînduplecat, polițiștii ticăloși nu au putut
face nimic altceva decât să pună capăt interogatoriului și să mă ducă înapoi în celula
mea. Faptul că am fost martoră la imaginea jalnică a Satanei, în înfrângerea sa totală,
mi-a adus o bucurie inegalabilă și am înțeles cu adevărat că numai Dumnezeu este
Suveranul tuturor lucrurilor și că viețile și moartea noastră sunt în întregime în mâinile
Lui. Cu toate că nu-mi fusese permis să mănânc sau să beau timp de zile întregi și
corpul meu fusese distrus, dragostea lui Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine.
Cuvintele Lui au fost o sursă constantă de credință și putere, ceea ce mi-a permis să
înfrâng cu tenacitate încercările Satanei de a smulge o mărturisire, prin intermediul
polițiștilor, care făcuseră cu rândul pentru a mă doborî. Lucrul acesta mi-a permis să
apreciez cu adevărat cât de măreață și transcendentă este forța de viață a lui
Dumnezeu – puterea pe care Dumnezeu ne-o dă este inepuizabilă și nu este supusă
constrângerilor trupului.
Câteva zile mai târziu, guvernul PCC a pregătit acuzația de tulburare a ordinii
publice și, după ce m-a condamnat la trei ani de reeducare prin muncă, poliția m-a
escortat într-un lagăr de muncă. Am avut acolo o existență inumană, muncind fără
întrerupere, din zori și până-n seară. Deoarece mâinile îmi fuseseră mutilate de toate
aceste bătăi, mușchii de pe dosul palmelor erau atât de lezați în primele șase luni de
sentință încât nici nu aveam puterea să-mi spăl hainele. Ori de câte ori vremea era
ploioasă, brațele mă dureau și se umflau, deoarece sângele nu-mi circula eficient
prin vasele sanguine. În ciuda acestui fapt, paznicii închisorii mă forțau zi de zi să-mi
depășesc norma de muncă, altfel sentința urma să-mi fie extinsă. Ba mai mult, ne
urmăreau cu strictețe pe acelea dintre noi care credeam în Dumnezeu; întotdeauna
era cineva care ne urmărea când mâncam, când ne spălam și chiar când mergeam
la toaletă… Durerea pe care o resimțeam în corp, suprasolicitarea din cauza muncii

228
și zbuciumul psihologic, toate mă făceau să sufăr nespus. Am simțit că trei ani în acel
loc ar fi prea mult pentru mine și că nu mai puteam rezista sub nicio formă. În multe
ocazii m-am gândit la sinucidere ca la o modalitate de a-mi pune capăt suferinței. În
culmea durerii, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Doamne, știi cât de slab este trupul
meu. Sufăr atât de mult în acest moment și chiar nu mai pot rezista. Chiar vreau să
mor. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, dă-mi puterea voinței și dă-mi credința
de care am nevoie pentru a continua…” Dumnezeu mi-a arătat bunătate atunci, în
timp ce m-a făcut să mă gândesc la un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Dumnezeu
S-a întrupat de data aceasta ca să facă o asemenea lucrare, să încheie lucrarea
pe care El trebuie să o încheie, să aducă epoca aceasta la sfârșit, să judece
epoca aceasta, să-i salveze pe cei profund păcătoși din lumea mării de năpaste
și să-i transforme complet. Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru
binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a
coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta,
nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului
reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El,
personal, Își desfășoară lucrarea. […] Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca
întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și
nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în «iad» și «Infern», în
bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om” („Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu
este pentru viața omului” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). În timp ce reflectam
la aceste cuvinte, inima mi-a fost inspirată și remodelată de dragostea lui Dumnezeu.
M-am gândit cum, pentru a mântui omenirea, care este atât de profund coruptă,
Dumnezeu S-a întrupat și a coborât de pe cele mai înalte culmi în cele mai adânci
abisuri, riscând un mare pericol pentru a veni în China – bârlogul acestui diavol –
pentru a-Și îndeplini lucrarea. El a suferit o mare umilință și durere, persecuție și
vitregii și, totuși, Dumnezeu Se sacrifică întotdeauna în tăcere, fără a Se plânge și
fără regrete, de dragul omenirii. Dumnezeu îndeplinește toată această lucrare doar
pentru ca El să câștige un grup de oameni care să fie preocupați de voia Lui, care să
își întoarcă fața către dreptate și care să nu se predea și să nu renunțe niciodată. M-
am regăsit în această situație pentru că Dumnezeu voia să o folosească pentru a-mi
tempera voința și pentru a-mi desăvârși credința și supunerea față de Dumnezeu; El

229
permisese ca această situație să se abată asupra mea pentru a mă face să înțeleg
și să pătrund adevărul. Puțina suferință prin care treceam nici măcar nu merita să fie
menționată pe lângă durerea și umilința pe care le-a suferit Dumnezeu. Dacă nu
puteam îndura nici măcar o suferință atât de mică în închisoare, nu m-aș fi dovedit
nevrednică de eforturile chinuitoare pe care Dumnezeu le depusese pentru mine?
Mai mult decât atât, îndrumarea lui Dumnezeu îmi permisese să depășesc toată
tortura cruntă la care mă supusese poliția malefică când am fost arestată prima dată.
Dumnezeu îmi permisese demult să văd faptele Sale minunate în acțiune, așa că nu
ar trebui să am o credință mai fermă și să fiu în continuare o mărturie frumoasă pentru
El? Gândindu-mă la acest lucru, puterea mi-a revenit și m-am hotărât să-I urmez
exemplul lui Hristos: oricât de dureroase sau cât de grele ar fi lucrurile, voi continua
cu încăpățânare să trăiesc. După aceea, ori de câte ori simțeam că viața mea în
lagărul de muncă începe să fie prea grea pentru mine, cântam acel imn și, de fiecare
dată, cuvintele lui Dumnezeu îmi ofereau o credință și o putere inepuizabilă și eram
motivată să continuu. În acea perioadă, mai erau și alte surori din cadrul bisericii
ținute, de asemenea, în lagărul de muncă. Bazându-ne pe înțelepciunea pe care
Dumnezeu ne-o dădea, ori de câte ori aveam ocazia, noi scriam cuvintele lui
Dumnezeu pe bilețele și ni le transmiteam uneia celeilalte sau aveam părtășie între
noi, când se ivea ocazia – ne susțineam și ne încurajam reciproc. În ciuda faptului că
eram toate ținute în acel bârlog de demoni ai guvernului PCC, întemnițate între
zidurile înalte și complet izolate de lumea exterioară, tocmai din această cauză am
ajuns să apreciem mult mai mult fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu și să prețuim
și mai mult inspirația pe care Dumnezeu ne-a oferit-o fiecăreia dintre noi și tocmai
din acest motiv inimile noastre s-au împletit atât de strâns.
Pe 29 octombrie 2005, sentința mea a fost executată integral și, în sfârșit, am
fost eliberată. Cu toate că am fost eliberată din închisoare, încă nu am putut să-mi
recapăt libertatea. Poliția trimitea mereu oameni să-mi monitorizeze mișcările și mi-
a ordonat să raportez personal la secția de poliție în fiecare lună. Deși mă aflam în
propria casă, mă simțeam ca fiind ținută într-o închisoare invizibilă și trebuia să fiu
constant în gardă împotriva informatorilor PCC. Chiar dacă eram acasă, trebuia,
totuși, să fiu incredibil de atentă când citeam cuvintele lui Dumnezeu, de teamă că
poliția ar putea da buzna în orice moment. Mai mult, pentru că eram monitorizată atât

230
de strict, nu aveam cum să-mi văd frații și surorile sau să trăiesc viața bisericească.
Acest lucru era extrem de chinuitor pentru mine și fiecare zi mi se părea un an. Până
la urmă, nu am putut rezista să trăiesc o viață în care eram supravegheată și
oprimată, să fiu nevoită să părăsesc biserica și pe toți frații și surorile mele, așa că
mi-am părăsit orașul natal și am găsit un loc de muncă în altă parte. În sfârșit am
putut să iau legătura cu biserica și am început din nou să trăiesc viața bisericească.
După ce am experimentat persecuții din partea guvernului PCC, am văzut pe
deplin și în mod clar esența sa demonică, ipocrită, care înșală populația pentru a
câștiga laude pentru sine, și am devenit convinsă că nu este altceva decât o șleahtă
de diavoli care hulește Cerul și se opune lui Dumnezeu. Guvernul PCC este, într-
adevăr, întruchiparea Satanei, întruparea diavolului însuși; ura mea pentru el este
profundă și fac legământ că voi rămâne dușmanul său de moarte. Trecând prin
aceste vitregii, am ajuns, de asemenea, să apreciez cu adevărat atotputernicia și
suveranitatea lui Dumnezeu și a faptelor Sale minunate, am experimentat autoritatea
și puterea cuvintelor lui Dumnezeu și am simțit cu adevărat dragostea lui Dumnezeu
și mântuirea Sa cea mare: când am fost în primejdie, Dumnezeu a fost Cel care a
fost mereu lângă mine, luminându-mă și iluminându-mă prin cuvintele Lui, dându-mi
credință și tărie, îndrumându-mă să depășesc nenumărate torturi crunte și ajutându-
mă să trec prin trei ani lungi și întunecați în captivitate. Pusă în fața marii mântuiri a
lui Dumnezeu, sunt copleșită de recunoștință, credința mea este întărită și am hotărât:
oricât de mari ar fi greutățile prin care trebuie să trec în viitor, mă voi baza
întotdeauna pe îndrumarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu pentru a alunga
toate influențele întunericului și Îl voi urma neîncetat pe Dumnezeu până la capăt!

17. Dumnezeu este puterea vieții mele

de Xiaohe, provincia Henan

În ceea ce a părut o bătaie de gene, L-am urmat pe Dumnezeu Atotputernic timp

de 14 ani. De-a lungul acestor ani, am experimentat urcușuri și coborâșuri, iar calea
a fost adesea dificilă, dar, pentru că am avut cuvântul lui Dumnezeu, precum și

231
dragostea și mila lui Dumnezeu să mă însoțească, m-am simțit foarte împlinită. În
acei 14 ani, cea mai memorabilă experiență a fost arestarea mea din august 2003.
Cât timp am fost în arest, am fost torturată brutal de poliția PCC și am fost lăsată
aproape invalidă. Dumnezeu Atotputernic a fost Cel care a vegheat asupra mea și
m-a apărat și Cel care Și-a folosit cuvintele iar și iar pentru a mă îndruma, lucru care
mi-a permis, în sfârșit, să birui tortura acelor demoni, să rămân fermă și să
mărturisesc. În timpul acestei experiențe, am simțit profund puterea extraordinară a
cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic și tăria forței Sale vitale, lucru prin care am
stabilit că Dumnezeu Atotputernic este singurul Dumnezeu adevărat care deține
suveranitatea asupra tuturor lucrurilor și cârmuiește asupra tuturor lucrurilor. Chiar
mai mult, El este singura mea mântuire, singurul pe care mă pot baza și nicio putere
inamică nu mă poate îndepărta de Dumnezeu și nu mă poate opri din a-I urma pașii.
Îmi amintesc acea seară, când eu și două dintre surorile mele ne-am întâlnit,
când deodată am auzit câinele lătrând afară, iar peste zidul de la curte, sunetul unor
oameni care se apropiau. La scurt timp, am auzit pe cineva care bătea insistent în
ușă, strigând: „Deschideți ușa! Sunteți înconjurați!” Ne-am adunat repede lucrurile și
le-am ascuns, dar tocmai în acel moment, ușa s-a prăbușit spre interior cu un bubuit,
iar lumina mai multor lanterne a strălucit direct spre noi orbindu-ne, astfel încât a
trebuit să ne închidem ochii. Imediat, mai mult de o duzină de oameni s-au repezit în
cameră și ne-au împins cu forța spre perete în timp ce strigau: „Nu vă mișcați!
Cooperați!” După aceea, au percheziționat casa, răvășind-o ca niște bandiți. Tocmai
în acel moment, am auzit de afară pocnetul a două împușcături, după care unul dintre
polițiștii dinăuntru a strigat: „Le-am prins! Pe trei dintre ele!” Ne-au încătușat și apoi
ne-au îmbrâncit brutal într-o dubă de poliție. Până la acest moment, mi-am revenit în
simțiri și am realizat că fusesem arestate de poliție. Odată ce am fost în vehicul, unul
dintre polițiști, cu un baston electric în mână, a strigat: „Voi toate, ascultați aici: stați
nemișcate, pentru că voi electrocuta pe oricine se mișcă și, chiar dacă acest lucru vă
va ucide, nu voi încălca legea!” Pe drum, doi dintre acești polițiști malefici mă
înghesuiseră în mijlocul banchetei, între ei, iar unul dintre ei mi-a luat picioarele în
poală la el și m-a tras în brațele lui. A spus lasciv: „Ratez ocazia dacă nu profit de
tine!” S-a agățat strâns de mine, chiar dacă mă zbăteam cu toată forța, până când
alt polițist a zis: „Nu te mai prosti! Hai să ne grăbim și să încheiem misiunea ca să

232
putem termina cu asta.” Doar atunci mi-a dat drumul.
Ne-au adus la secția de poliție și ne-au încuiat într-o cameră minusculă, după
care ne-au legat cu cătușe de scaune de metal, pe fiecare dintre noi, separat.
Persoana însărcinată să ne păzească ne-a întrebat cu asprime cum ne numim și
unde locuiam. Eram neliniștită și nu știam ce ar trebui să spun, așa că m-am rugat
în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I înțelepciune și cuvintele potrivite de spus. Acesta
este momentul în care cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat: „Punând întotdeauna
pe primul loc interesele familiei lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce faci,
acceptând observația lui Dumnezeu și supunându-te rânduielilor lui Dumnezeu”
(„Cum este relația ta cu Dumnezeu?” din Cuvântul Se arată în trup). Exact! Trebuia
să pun interesele familiei lui Dumnezeu pe primul loc. Indiferent cum m-ar fi torturat
sau chinuit, nu puteam să-mi vând frații și surorile și nici nu puteam să devin o iudă
și să-L trădez pe Dumnezeu. Trebuia să rămân fermă și să mărturisesc pentru
Dumnezeu. După aceea, indiferent cum m-a chestionat, l-am ignorat. Dimineața
următoare, în timp ce urmau să ne ducă la casa de detenție, ofițerul de poliție lasciv
a spus: „Am întins năvodul să vă prindem! A trebuit să căutăm până v-am găsit!” În
timp ce m-a încătușat, mi-a pipăit sânii, lucru care m-a făcut furioasă. Nu mi-am
imaginat niciodată că Poliția Poporului mă va hărțui așa în plină zi. Nu erau decât
niște gangsteri și bandiți! Era cu adevărat dezgustător și odios!
La casa de detenție, ca să mă facă să le spun adresa mea de acasă și informații
despre credința mea în Dumnezeu, poliția a trimis mai întâi o femeie polițist ca să mă
convingă și să mă flateze făcând pe polițistul bun. Când și-au dat seama că nu
mergea, m-au filmat cu forța și apoi au spus că vor duce filmarea la postul de
televiziune și-mi vor distruge reputația cu ea. Știam, oricum, că eram doar o
credincioasă în Dumnezeu, care căuta adevărul și mergea pe calea corectă în viață
și că nu făcusem nimic rușinos, nici nu făcusem nimic ilegal sau criminal, așa că, pe
un ton ofensat, am răspuns: „Faceți ce vreți!” Când au văzut că trucul nu le mergea,
acești polițiști malefici au decis să mă tortureze sălbatic. De parcă aș fi fost un
criminal îndârjit, mi-au pus la mâini și la picioare cătușe care cântăreau 5 kg și apoi
m-au escortat la un vehicul pentru a mă duce să fiu interogată. Deoarece cătușele
de pe picioarele mele erau atât de grele, a trebuit să le târâi după mine în timp ce
mergeam. Era foarte dificil să merg și n-a fost nevoie decât de câțiva pași ca pielea

233
de pe picioarele mele să fie frecată până a fost jupuită și distrusă. Odată ajunsă în
vehicul, ei mi-au pus imediat un sac negru pe cap și am fost înghesuită între doi
polițiști. Deodată m-am gândit, în sinea mea, șocată: „Acestor polițiști malefici le
lipsește orice umanitate și nu se poate spune ce lucruri vicioase vor face pentru a
mă tortura. Ce se va întâmpla dacă n-o să pot să suport?” Așa că m-am rugat repede
lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Trupul îmi este slab în fața circumstanțelor
pe care sunt pe cale să le îndur. Te rog să mă aperi și să-mi dai credință. Indiferent
ce torturi se vor abate asupra mea, doresc să rămân fermă în mărturia mea pentru a
Te mulțumi și refuz categoric să Te trădez.” Am intrat într-o clădire și mi-au scos
sacul de pe cap, apoi mi-au ordonat să stau în picioare o zi întreagă. În acea seară,
un polițist s-a așezat în fața mea, și-a încrucișat picioarele și mi-a spus pe un ton
sălbatic: „Răspunde-mi la întrebări în mod cooperativ și vei fi eliberată! De câți ani
crezi în Dumnezeu? Cine ți-a predicat? Cine este conducătorul bisericii tale?” Când
nu am răspuns, a strigat furios: „Se pare că nu vei răspunde până nu facem
alternativa clară!” Mi-a ordonat să-mi ridic mâinile deasupra capului și să nu mă mișc
în timp ce continuam să stau în picioare. Nu după mult timp, mâinile au început să
mă doară și nu le-am mai putut ține deasupra capului, dar nu mi-a dat voie să le
cobor. Numai când transpiram și tremuram din toate încheieturile și nu le mai puteam
ține ridicate, mi-a dat voie să le cobor, dar tot nu m-a lăsat să mă așez. Am fost
obligată să stau în picioare până în zori, moment în care picioarele îmi erau amorțite
și umflate.
În dimineața celei de-a doua zile, au început să mă chestioneze iarăși, dar tot
am refuzat să le spun ceva. Mi-au scos o parte a cătușelor (înlănțuite) de la mâini și
apoi conducătorul lor m-a lovit violent în spatele genunchilor cu un par de lemn gros
de 10 cm și lung de 70 cm, forțându-mă să îngenunchez. Apoi mi-a îndesat parul în
crăpătura din spatele genunchilor, după care mi-a tras brațele sub par și m-a forțat
să-mi pun cătușele înapoi. Imediat, mi-am simțit pieptul presat, era greu să respir și
îmi simțeam tendoanele din umeri întinse pe punctul de a se rupe. Gambele îmi erau
atât de tensionate că le simțeam gata să plesnească. Era atât de dureros că
tremuram din tot corpul. Aproximativ trei minute mai târziu, am încercat să-mi ajustez
poziția, dar nu m-am putut susține și, cu o bufnitură, am căzut pe spate pe șezut, cu
fața în sus. Unul dintre cei patru polițiști din încăpere le-a ordonat la doi dintre ceilalți

234
să meargă de o parte și de alta lângă mine și să tragă parul în jos cu o mână în timp
ce îmi împingeau umerii în față cu cealaltă și l-a instruit pe al treilea să-mi țină capul
în mâinile lui în timp ce mă lovea cu piciorul în spate, punându-mă într-o poziție
ghemuită pe care apoi mi-au ordonat s-o mențin. Dar întregul meu corp era într-o
durere de nesuportat și, nu după mult timp, am căzut iarăși, moment în care m-au
pus din nou într-o poziție ghemuită. Am continuat să cad și să fiu împinsă în sus într-
o poziție ghemuită iar și iar și acest chin a continuat cam o oră până când, în cele
din urmă, odată ce au rămas fără suflare și transpirau, conducătorul lor a zis: „Destul,
destul, sunt prea obosit pentru asta!” Doar atunci au îndepărtat instrumentul de
tortură. M-am simțit slăbită în tot corpul și eram culcată la podea gâfâind, absolut fără
vlagă. Până la acest moment, cătușele îmi jupuiseră pielea de pe încheieturi și, sub
cătușe, gleznele îmi erau acoperite de sânge. Mă durea atât de tare încât transpiram
și tremuram din tot corpul și, în timp ce sudoarea îmi curgea în răni, durerea era ca
și cum aș fi fost tăiată cu un cuțit. În asemenea nenorocire, nu m-am putut abține să
nu strig în inima mea: „O, Dumnezeule! Salvează-mă, nu mai pot să îndur mult asta!”
Și în acel moment, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat: „Când oamenii sunt gata
să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce
ar putea fi mai important decât viața?” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor
cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au clarificat imediat totul. Satana știe că oamenii își
prețuiesc trupurile și că se tem și mai mult de moarte, așa că spera să-mi rănească
trupul cu cruzime ca să mă facă să mă tem de moarte și, astfel, să mă facă să-L
trădez pe Dumnezeu. Acesta era planul lui, dar Dumnezeu folosea, de asemenea,
planul Satanei ca să-mi testeze credința și loialitatea față de El. Dumnezeu voia să
fiu martoră pentru El în prezența Satanei și, în acest fel, să-l umilesc pe Satana.
Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, mi-am regăsit credința și puterea, precum
și determinarea de a rămâne fermă și a mărturisi pentru Dumnezeu chiar și cu prețul
propriei vieți. Odată ce am făcut jurământul de a-mi risca viața pentru a-L mulțumi pe
Dumnezeu, mi-am simțit durerea foarte diminuată și nu m-am mai simțit atât de
îndurerată și nenorocită. După aceea, polițistul mi-a ordonat să mă ridic în picioare
și mi-a spus cu mânie: „Am crezut că ți-am spus să te ridici în picioare! Să vedem cât
reziști!” Și, astfel, m-au forțat să stau în picioare acolo până s-a întunecat. Seara,

235
când m-am dus la baie, picioarele îmi erau umflate și acoperite de sânge închegat
din cauza cătușelor, așa că puteam să-mi târâi picioarele de-a lungul podelei doar
pe câte o distanță scurtă. Era incredibil de dificil să mă mișc deoarece, de fiecare
dată când mă mișcam, simțeam o durere tăioasă în picioare și, cu fiecare pas, era o
dâră evidentă de sânge proaspăt. Mi-a luat aproape o oră să merg cei 30 de metri
până la toaletă și înapoi. În acea noapte, nu m-am putut abține să nu-mi frec
picioarele umflate cu mâinile, și mă dureau chiar dacă le strângeam aproape de mine
sau le întindeam. Simțeam o durere strașnică, dar lucrul care mă consola era că,
pentru că aveam protecția lui Dumnezeu, nu-L trădasem.
În dimineața celei de-a treia zile, acești polițiști malefici au folosit aceeași metodă
să mă tortureze. De fiecare dată când cădeam, polițistul șef râdea malițios și spunea:
„Aia a fost o căzătură frumoasă! Să mai vedem una!” Și apoi mă ridicau, iar eu
cădeam din nou și el spunea: „Îmi placi în poziția aia, arată bine. Fă-o iarăși!” M-au
torturat în felul acesta iar și iar pentru aproximativ o oră până când, în sfârșit, s-au
oprit, transpirând pe frunte și extenuați. M-am prăbușit la podea, cu fața în sus,
simțindu-mă de parcă cerul se învârtea. Nu mă puteam opri din tremurat, șuvoaie de
transpirație sărată făceau imposibil să deschid ochii, iar stomacul mi se frământa atât
de rău încât voiam să vomit. Mă simțeam de parcă urma să mor. Acesta a fost
momentul în care cuvintele lui Dumnezeu mi-au fulgerat prin minte: „«Căci necazul
nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în noi o greutate veşnică de slavă,
dincolo de orice imaginaţie.» […] Căci ele se vor împlini asupra celor chinuiți
cu cruzime de marele balaur roșu, în țara unde el stă. Marele balaur roșu Îl
persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu; prin urmare, cei din
această țară care cred în Dumnezeu sunt supuși umilinței și persecuției. De
aceea aceste cuvinte vor deveni realitate în grupul vostru de oameni” („Este
lucrarea lui Dumnezeu atât de simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul
Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că în China, o națiune
condusă de demoni, unde a crede în Dumnezeu și a-L urma îți garantează că vei
suferi multe umilințe și vătămări, Dumnezeu intenționează să folosească această
persecuție pentru a face un grup de biruitori și, prin acest lucru, să-l învingă pe
Satana, și tocmai acestea sunt vremurile în care trebuie să manifestăm gloria lui
Dumnezeu și să fim martori pentru El. Faptul că am putut să fac partea mea pentru

236
gloria lui Dumnezeu este o onoare. Îndrumată de cuvintele lui Dumnezeu, nu doar
că am descoperit o forță puternică, dar i-am și declarat Satanei în inima mea: „Demon
ticălos, m-am oțelit și oricum mă torturezi, nu mă voi supune ție. Chiar dacă mor, jur
să rămân alături de Dumnezeu.” Când polițistul șef a văzut că tot nu le răspund la
întrebări, a scos furios parul și apoi a spus turbat: „Hai, ridică-te! O să vedem noi cât
durează încăpățânarea ta. Vom avea răbdare cu tine. Totuși, sunt sigur că te vom
face să cedezi!” Nu am avut de ales decât să mă ridic în picioare în agonie, dar
picioarele îmi erau atât de umflate și dureroase că nu am putut sta dreaptă și a trebuit
să mă sprijin de perete. În acea după-amiază, polițistul șef mi-a spus: „Când alții «se
dau în leagăn», vorbesc cu toții din prima. Poți suporta destul de multe abuzuri! Uită-
te la starea picioarelor tale și tot nu vorbești. Nu știu de unde ai tăria…” După aceea,
s-a uitat iarăși la mine și a urlat: „Am făcut atâția oameni să-și verse secretele și tu
ai obrăznicia să lupți cu mine? Ha! Chiar dacă nu-ți descleștăm gura, tot putem să te
condamnăm de la 8 la 10 ani și-i vom face pe prizonieri să te înjure și să te bată în
fiecare zi! Te dăm noi pe brazdă!” Când l-am auzit spunând asta, m-am gândit:
„Dumnezeu este cu mine, prin urmare, chiar dacă mă condamnați de la 8 la 10 ani,
nu-mi este frică.” Când nu am răspuns, și-a plesnit furios coapsa, a bătut din picior
și a spus: „Am petrecut zile întregi încercând să te facem să cedezi. Dacă toți ar fi ca
tine, cum aș mai putea să-mi fac treaba vreodată?” Am zâmbit în sinea mea când l-
am auzit spunând acel lucru, pentru că Satana era neputincios, învins zdravăn de
mâna lui Dumnezeu! În acel moment, nu m-am putut stăpâni să nu mă gândesc la
cuvintele lui Dumnezeu: „Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa în fața oricărei
puteri, mai mult decât atât, depășește orice putere. Viața Lui este veșnică,
puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută ușor de
nicio ființă creată sau forță inamică” („Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate
oferi omului calea vieții veșnice” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare cuvânt al lui
Dumnezeu este adevărul și, în ziua aceea, am experimentat personal acest lucru.
Nu mâncasem și nu băusem nimic, nu dormisem de trei zile și fusesem torturată atât
de rău și încă rezistam, iar asta se datora, în întregime, tăriei pe care mi-o dăduse
Dumnezeu. Dumnezeu era Cel care mă veghea și mă apăra. Fără Dumnezeu ca
sprijinul meu puternic, aș fi fost înfrântă demult. Forța vitală a lui Dumnezeu este, cu
adevărat, extraordinar de puternică, iar Dumnezeu este, într-adevăr, atotputernic!

237
După ce am asistat la faptele lui Dumnezeu, credința mea de a mărturisi pentru
Dumnezeu înaintea Satanei a devenit mai puternică.
În dimineața celei de-a patra zile, polițiștii malefici m-au forțat să-mi întind brațele
înainte, la nivelul umerilor și să mă mențin pe jumătate ghemuită, după care mi-au
pus o tijă de lemn pe dosul palmelor. Nu a durat mult până când nu am putut menține
poziția. Mâinile mi-au căzut, iar tija a picat pe podea. Au ridicat tija și au folosit-o ca
să mă lovească sălbatic peste articulațiile degetelor și genunchilor, fiecare lovitură
provocând o durere ascuțită, iar apoi m-au forțat să continui să mă ghemuiesc pe
jumătate. După mai multe zile de tortură, picioarele îmi erau deja umflate și dureroase,
așa că după ce m-am ghemuit numai pentru o clipă, picioarele nu mi-au mai suportat
greutatea și m-am prăbușit greoi pe podea. M-au ridicat iarăși, dar în secunda în care
mi-au dat drumul, m-am prăbușit iarăși. Acest lucru a continuat de mai multe ori.
Fesele îmi erau deja atât de învinețite că nu mai puteau suporta să se izbească de
podea în felul acesta și mă durea atât de tare încât am început să transpir pe tot
corpul. M-au chinuit în acest fel aproximativ o oră. După aceea, mi-au ordonat să mă
așez pe podea, apoi au adus într-un bol apă sărată și tulbure și mi-au spus să o beau.
Am refuzat, așa că unul dintre acei polițiști malefici m-a apucat de-o parte și de alta
a feței, în timp ce altul mi-a pus o mână pe frunte și cu cealaltă mi-a descleștat gura
și mi-au turnat apa pe gât. Am simțit apa sărată cum mă ardea și îmi contracta gâtul,
mi-am simțit instantaneu stomacul arzând și era atât de insuportabil că îmi venea să
plâng. Când mi-au văzut disconfortul, au spus cu răutate: „Nu sângerezi la fel de ușor
când te lovim după ce bei apă sărată.” Abia mi-am înăbușit furia pe care am simțit-o
când am auzit asta. Nu mi-am imaginat niciodată că Poliția Poporului din China,
socotită integră, ar putea fi atât de sinistră și malițioasă. Acești demoni vicioși nu doar
că intenționau să se joace cu mine și să-mi facă rău, ci căutau să mă umilească. În
acea noapte, unul dintre acești polițiști malefici a venit la mine, s-a lăsat pe vine și
mi-a atins fața cu mâna în timp ce-mi spunea cuvinte murdare. Eram atât de furioasă
că l-am scuipat direct în față. A devenit furios și m-a plesnit tare, făcându-mi ochii să
vadă stele verzi și urechile să-mi țiuie. Apoi a spus pe un ton amenințător: „Încă nu
ai experimentat celelalte tehnici de interogare ale noastre. Dacă mori aici, nimeni nu
va ști vreodată. Mărturisește sau ne putem distra mult mai mult cu tine!” În acea
noapte, am zăcut pe podea, incapabilă să mă mișc vreun pic. Am vrut să mă duc la

238
baie, așa că mi-au spus să mă ridic singură. Folosindu-mi toată forța, am reușit să
mă ridic în picioare încet, dar m-am prăbușit iar după ce am făcut un singur pas. Nu
m-am putut mișca, așa că o polițistă a trebuit să mă târâie în baie, unde am leșinat
iar. Când m-am trezit, eram înapoi în camera mea. Am văzut că picioarele îmi erau
atât de umflate încât pielea era lucioasă, cătușele îmi intraseră adânc în pielea de
pe încheieturi și glezne, sânge și puroi mi se prelingeau din răni și era mai dureros
decât aș putea descrie. M-am gândit la celelalte tehnici de tortură pe care polițistul
care mi-a atins fața a zis că le vor folosi pe mine și nu m-am putut abține să nu mă
simt slabă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Nu știu ce altceva vor
face acești diavoli pentru a mă chinui și nu mai pot rezista mult timp. Te rog să mă
îndrumi, să-mi dai credință, să-mi acorzi tărie și să mă lași să mărturisesc ferm pentru
Tine.” După ce m-am rugat, mi-am amintit de suferințele pe care Dumnezeu le-a
îndurat de două ori când S-a întrupat pentru a mântui omenirea: în Epoca Harului,
pentru a răscumpăra omenirea, Domnul Isus a fost batjocorit, bătut și insultat de
soldați și de mulțime, a fost pus să poarte o coroană de spini și, în cele din urmă, a
fost răstignit pe cruce cât era încă viu; în zilele noastre, Dumnezeu Și-a asumat un
risc și mai mare venind întrupat pentru a lucra într-o țară atee și, în tăcere și fără să
Se plângă, a îndurat persecuția și arestarea de către guvernul PCC, precum și
împotrivirea, respingerea și condamnarea sălbatică a lumii religioase. Mi-am amintit
iar de cuvintele lui Dumnezeu: „Oare suferința cu care vă confruntați acum nu
este aceeași cu a lui Dumnezeu? Voi suferiți împreună cu El, iar El este cu
oamenii în suferința lor. Astăzi, toți participați la necazul, Împărăția și răbdarea
lui Hristos, iar apoi, în cele din urmă, veți obține slavă. Acest tip de suferință
este plină de înțeles. Nu se va putea fără să ai hotărâre. Trebuie să înțelegi
semnificația suferințelor de astăzi și de ce trebuie să suferi astfel. Caută puțin
adevăr în aceasta și înțelege puțin din intenția lui Dumnezeu și atunci vei avea
fermitatea de a îndura suferința” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține
schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). E adevărat, cu mult
timp înainte, Dumnezeu a îndurat suferința prin care treceam eu. Dumnezeu era
nevinovat, totuși, ca să mântuie omenirea coruptă, a îndurat toate chinurile și umilința,
pe când suferința pe care o înduram eu era doar ca eu însămi să obțin adevărata
mântuire. Analizând chestiunea îndeaproape, mi-am dat seama că propria mea

239
suferință abia merita menționată pe lângă suferința pe care a îndurat-o Dumnezeu.
Am înțeles, în cele din urmă, imensitatea chinului și umilinței pe care Dumnezeu le-
a îndurat ca să ne mântuiască și am simțit că iubirea lui Dumnezeu pentru omenire
este, cu adevărat, puternică și altruistă! În inima mea, am simțit o jinduire și o tânjire
după Dumnezeu. Prin suferința mea, Dumnezeu mi-a permis să văd mai mult din
puterea și autoritatea Lui și să apreciez că ale Sale cuvinte sunt forța vitală a omului
și mă pot îndruma să depășesc orice dificultate; prin această suferință, Dumnezeu
îmi rafina, de asemenea, credința, îmi călea voința și îmi permitea să compensez ce
îmi lipsea și să-mi aduc neajunsurile la desăvârșire. Am înțeles voia lui Dumnezeu și
am realizat că suferința pe care am îndurat-o în acea zi era un mare dar al harului lui
Dumnezeu și că Dumnezeu era cu mine, așa că nu eram singură. Nu am putut să
nu-mi amintesc un imn bisericesc: „Dumnezeu e sprijinul meu, de ce m-aș teme?
Viața mi-o pun zălog să lupt cu Satana până la sfârșit. Dumnezeu ne înalță, ar trebui
să lăsăm totul în urmă și să luptăm să fim martori pentru Hristos. Dumnezeu va
îndeplini voia Sa pe Pământ. Îmi voi pregăti iubirea și loialitatea și le voi dedica pe
toate lui Dumnezeu. Voi întâmpina cu bucurie întoarcerea lui Dumnezeu când El va
coborî în slavă și mă voi întâlni iar cu El când împărăția lui Hristos va fi înfăptuită”
(„Împărăţia” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).
În ziua a cincea, acești polițiști malefici au continuat să mă facă să iau poziția pe
jumătate ghemuită. Picioarele îmi erau deja atât de umflate, că nu mă puteam ține
pe ele, așa că polițiștii m-au încercuit și m-au împins de la unul la altul. Unii dintre ei
au și profitat de situația mea ca să mă pipăie. N-am putut decât să-i las, amorțită, să
se joace cu mine ca și cum aș fi fost o păpușă. Fusesem deja chinuită până în punctul
în care capul mi se învârtea și vederea îmi era încețoșată. Dar tocmai când nu mai
puteam îndura, am auzit deodată pași în fața ușii, clipă în care ei au alergat la ușă,
au închis-o și și-au încetat jocul crud. Am știut că Acesta era Dumnezeu care îmi
arăta milă și îmi alina durerea. În noaptea aceea, unul dintre polițiștii malefici a venit
la mine, și-a scos pantoful și și-a pus piciorul împuțit în fața mea în timp ce a zis
lasciv: „La ce te gândești în timp ce stai așezată acolo? La bărbați? Ei bine, cum e?
Îți place duhoarea piciorului meu? Cred că putoarea piciorului meu este exact ce-ți
lipsește!” Limbajul lui murdar m-a umplut de furie. M-am uitat urât și furioasă la el și,
cum mă uitam la fața lui nerușinată și dezgustătoare, m-am gândit retrospectiv la

240
cum am fost, iar și iar, chinuită și umilită după toanele lor. Le lipsea orice umanitate,
erau mai răi ca fiarele, nu erau decât o haită de demoni lipsiți complet de rațiune și îi
uram pe acești diavoli din adâncul ființei mele! Prin experiența mea personală din
ultimele șapte zile, am văzut că Polițiștii Poporului, pe care îi considerasem în trecut
modele de respectabilitate, nu erau decât ticăloși nerușinați, iar acest lucru mi-a dat
determinarea de a mă lepăda de Satana, de a rămâne fermă și a mărturisi pentru a-
L mulțumi pe Dumnezeu.
Din a șasea zi, am început să adorm involuntar. Polițistul șef a declarat cu
mândrie: „În sfârșit începi să adormi! Vrei să dormi? Ia-ți gândul! Vei fi privată de
somn până cedezi! Să vedem cât reziști!” Mă supravegheau în ture și, în momentul
în care închideam ochii sau ațipeam, băteau în masă cu bicele lor sau foloseau un
băț subțire ca să-mi lovească picioarele, care erau atât de umflate încât pielea era
lucioasă, sau mă trăgeau violent de păr, ori mă călcau apăsat pe picior și, de fiecare
dată, eram trezită de spaimă. Uneori îmi loveau cătușele cu picioarele, iar când
cătușele îmi atingeau rănile purulente, durerea era îndeajuns să mă șocheze ca să
mă trezesc. În cele din urmă, capul mă durea atât de tare încât simțeam că va
exploda, camera părea că se învârtea și am căzut cu capul înainte pe podea și mi-
am pierdut cunoștința… În zăpăceala mea inconștientă, l-am auzit pe doctor spunând:
„Nu ați lăsat-o să mănânce sau să doarmă zile întregi? Sunteți prea aspri. Iar aceste
cătușe sunt deja încastrate în carne. Nu le mai poate purta.” După ce a plecat
doctorul, polițiștii mi-au pus cătușe cântărind 2,5 kg și mi-au aplicat medicamente și
doar atunci mi-am recăpătat cunoștința. Știam că supraviețuisem doar datorită
omnipotenței lui Dumnezeu și pentru că Dumnezeu mă apăra în secret, alinându-mi
durerea și micșorându-mi tortura, vorbind prin doctor. Aveam mai multă credință în
Dumnezeu ca niciodată și am găsit determinarea de a lupta cu Satana până la sfârșit.
Dumnezeu îmi era sprijin puternic și refugiu. Știam că, fără permisiunea lui
Dumnezeu, oricum mă tortura Satana, nu putea să-mi ia viața.
În dimineața celei de-a șaptea zile, eram prea obosită ca să mai îndur și tot
adormeam. Unul dintre polițiștii malefici mi-a văzut starea și m-a călcat constant pe
degetele de la picioare, m-a pișcat de dosul palmelor și m-a pălmuit. În acea după-
amiază, poliția malefică mi-a cerut iar informații despre biserică. M-am rugat grabnic
lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Sunt atât de lipsită de somn, încât nu pot gândi clar.

241
Te rog să mă aperi și să-mi dai o minte limpede, astfel încât să pot să mărturisesc
ferm pentru Tine tot timpul.” Mulțumită protecției lui Dumnezeu, în ciuda faptului că
am fost trează timp de șapte zile și șase nopți, fără mâncare, apă sau somn, mintea
mea a devenit complet limpede și, indiferent cum mă ispiteau, tot nu le-am spus nimic.
După aceea, polițistul șef a scos o listă cu lucrătorii misionari pe care o scrisesem și
apoi a încercat să mă forțeze să le divulg alte nume. Dar după ce am experimentat
cruzimea aplicată de acești diavoli, nu eram pe cale să las pe vreunul dintre frații și
surorile mele să cadă în mâinile lor, așa că L-am strigat pe Dumnezeu să-mi dea
tărie, iar când polițistul nu era atent, m-am repezit înainte, am înșfăcat lista cu nume,
mi-am îndesat-o în gură și am înghițit-o. Doi dintre polițiștii malefici m-au înjurat în
timp ce s-au năpustit înainte și au încercat să-mi descleșteze gura și mi-au lovit rău
fața. Loviturile au făcut să-mi curgă sânge din colțurile gurii, să mi se învârtă capul și
fața să mi se umfle.
După câteva runde de interogare zadarnică, n-au avut de ales și au renunțat,
așa că m-au trimis înapoi la casa de detenție. Polițiștii de la casa de detenție au văzut
cât de rău eram rănită și le-a fost frică să-și asume responsabilitatea dacă muream
acolo, așa că au refuzat să mă accepte. Frustrați, anchetatorii malefici au fost nevoiți
să mă ducă la spital pentru intubare cu oxigen. După aceea, m-au înapoiat la casa
de detenție și am fost în comă timp de patru zile și nopți. După ce ceilalți prizonieri
m-au trezit, mi-am mai pierdut cunoștința de două ori. În cele din urmă, guvernul PCC
m-a condamnat la un an și nouă luni de reeducare prin muncă pentru crima de „a mă
alătura unei organizații xie jiao.” Cu toate acestea, întrucât fusesem torturată atât de
rău, eram paralizată și nu puteam merge, iar lagărul de muncă nu m-a acceptat, așa
că poliția a publicat o filmare cu mine la televizor. Trei luni mai târziu, soțul meu a
aflat, în sfârșit, ce mi se întâmplase și a cheltuit 12000 de yuani cauțiune ca să mă
scoată din pușcărie în eliberare supravegheată. Când soțul meu a venit să mă ia,
eram rănită prea rău ca să merg, așa că a trebuit să mă care el până la mașină. După
ce m-am întors acasă, doctorii care m-au examinat au stabilit că aveam două discuri
vertebrale dislocate, că nu voi putea să mă îngrijesc singură în viitor și că eram
paralizată pe viață. Am crezut că îmi voi petrece restul vieții întinsă într-un pat, dar,
mulțumită îndurării lui Dumnezeu și tratamentului continuu, un an mai târziu, trupul
meu a început, încet, să se recupereze. Am asistat cu adevărat la forța atotputernică

242
a lui Dumnezeu, precum și la dragostea Lui pentru mine. Slavă lui Dumnezeu, am
putut să-mi reiau îndatoririle ca ființă creată!
Prin aceste suferințe și dificultăți, deși am gustat din plin durerea, am și dobândit
bogăția vieții. Nu doar am văzut clar esența demonică a guvernului PCC, dar, mai
important, am văzut faptele minunate ale lui Dumnezeu, am văzut autoritatea și
puterea cuvintelor lui Dumnezeu și am simțit extraordinaritatea și imensitatea forței
vitale a lui Dumnezeu: când m-am simțit cel mai slabă și neajutorată, Dumnezeu a
fost Cel care mi-a dat tărie și curaj și Cel care mi-a dat credința pentru a mă elibera
de forțele întunericului ale Satanei; când trupul meu nu a mai putut suporta tortura și
chinul, Dumnezeu a aranjat oameni, situații și lucruri ca să-mi ușureze povara; când
am fost chinuită de demoni până la inconștiență, lucrarea minunată a lui Dumnezeu
a deschis o cale și m-a izbăvit în siguranță din pericol… După ce am experimentat
aceste lucruri, am văzut că Dumnezeu mi-a fost mereu alături, veghind asupra mea,
protejându-mă și mergând alături de mine. Iubirea lui Dumnezeu pentru mine este,
cu adevărat, imensă! Dumnezeu este forța mea în viață, ajutorul și sprijinul meu
oricând am nevoie de ele și vreau să mă dedic, trup și suflet, lui Dumnezeu, să caut
să-L cunosc pe Dumnezeu și să trăiesc o viață plină de însemnătate!

18. Gustarea iubirii lui Dumnezeu în mijlocul greutăților

de Chen Lu, provincia Zhejiang

M-am născut în anii 1980 într-un sat – fusesem o familie de țărani timp de
generații. M-am afundat în studii ca să pot fi admisă la colegiu și să scap de viața de
sărăcie și înapoiere de la sat. Când am început liceul, am dat de Istoria artei vestice
și abia când am văzut atât de multe picturi frumoase precum „Geneza”, „Grădina
Edenului” și „Cina cea de taină”, atunci am realizat că exista un Dumnezeu în univers
care crease toate lucrurile. Nu am putut să nu am o inimă plină de venerație pentru
Dumnezeu. După ce am absolvit facultatea, mi-am găsit foarte ușor o slujbă bună,
apoi mi-am găsit un partener minunat. În sfârșit, îmi realizasem propriile speranțe
precum și cele ale strămoșilor mei: scăpasem de viața în care trebuie să ne ținem

243
fața către pământ și spatele către cer. În 2008, nașterea unui copil a adăugat mult
mai multă bucurie vieții mele. Privind tot ceea ce aveam în viața mea, consideram că
ar trebui să am o viață fericită, confortabilă. Totuși, în timp ce mă bucuram de acea
viață frumoasă, de invidiat, nu puteam să scap de sentimentul vag de pustiu din
adâncul inimii mele. Asta mă făcea foarte confuză și neputincioasă.
În noiembrie 2008, familia mea mi-a vorbit de evanghelia zilelor de pe urmă a
Atotputernicului Dumnezeu. Prin cuvintele lui Dumnezeu am înțeles în sfârșit, că El
este sursa vieții omenirii și că forța care ne conduce și stâlpul vieților noastre sunt
cuvintele Sale. Dacă abandonăm hrănirea și susținerea lui Dumnezeu pentru viețile
noastre, sufletele noastre vor fi goale și singure și indiferent de ce desfătări materiale
vom avea, nu vom putea niciodată să săturăm nevoile sufletelor noastre. Așa cum a
spus Atotputernicul Dumnezeu: „Omul, până la urmă, este tot om. Poziția și viața
lui Dumnezeu nu pot fi înlocuite de niciun om. Omenirea nu are nevoie doar de
o societate corectă în care fiecare este bine hrănit, egal și liber, ci de mântuirea
lui Dumnezeu și asigurarea vieții din partea Lui. Doar atunci când omul
primește mântuirea lui Dumnezeu și viața îi este asigurată de El, nevoile,
dorința de explorare și golul spiritual ale omului vor putea fi rezolvate”
(„Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri” din Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele Sale mi-au inundat sufletul precum un izvor în deșert și au eliberat confuzia
din inima mea. De atunci înainte, am citit cuvintele lui Dumnezeu cu o mare foame și
sete și exista întotdeauna un sentiment inexprimabil de liniște în inima mea simțind
că sufletul meu, în sfârșit, ajunsese acasă. Nu după mult timp, biserica a aranjat ca
unii din frați și surori să se întâlnească cu mine și au făcut acest lucru în mod continuu
indiferent cât de rea era vremea. În acea perioadă, existau multe lucruri pe care nu
le înțelegeam și frații și surorile comunicau cu mine întotdeauna cu răbdare. Nu exista
nici măcar un minim de iritare sau de a-mi face doar o favoare și prin asta am simțit
profund sinceritatea și iubirea acestor frați și surori. Când am înțeles mai mult din
adevăr, am început să înțeleg dorința urgentă a lui Dumnezeu de a mântui omenirea
și am văzut că frații și surorile consumau energie și propovăduiau evanghelia
Împărăției pentru Dumnezeu cu multă înflăcărare. Voiam și eu să îmi îndeplinesc
datoria, dar copilul meu era mic și nu aveam alt îngrijitor, așa că doar mă rugam lui
Dumnezeu să îmi ofere o cale de ieșire. Mai târziu, am aflat că exista o soră care se

244
ocupa de o grădiniță, așa că mi-am trimis copilul la ea. Ea a promis fără ezitare că
mă ajută să am grijă de copilul meu și nici măcar nu a acceptat să plătesc taxa de
școlarizare sau cheltuielile cu masa. De atunci înainte, acea soră nu numai că m-a
ajutat având grijă de copilul meu în timpul zilei, dar uneori m-a ajutat și seara.
Acțiunile acelei surori chiar m-au mișcat profund și am știut că toate acestea veneau
din iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-I răsplăti iubirea, m-am alăturat fără ezitare celor
care predicau evanghelia. În timp ce predicam evanghelia, am văzut, rând pe rând,
stările triste ale persoanelor care nu fuseseră iluminate de strălucirea lui Dumnezeu.
Am auzit cum se lamentau în privința parcursului lor amar în viață și am văzut și
fețele lor pline de bucurie și fericire după ce obținuseră mântuirea lui Dumnezeu a
zilelor de pe urmă. Asta mi-a înflăcărat și mai mult pasiunea pentru evanghelizare și
am hotărât să aduc evanghelia lui Dumnezeu chiar mai multor oameni care trăiau în
întuneric dar erau însetați după lumină! Dar în timpul acelei perioade, oprimarea
guvernului PCC și urmărirea credincioșilor erau și mai severe; au fost arestați mulți
frați și surori și eu însămi nu am putut să scap de această soartă.
Aceea a fost dimineața de 21 decembrie 2012. Peste doisprezece frați și surori
aveau o întâlnire când dintr-odată s-a auzit un zgomot de lovituri și strigăte la ușă:
„Deschideți ușa! Deschideți ușa! Inspecția casei!” Chiar când o soră deschidea ușa,
șase sau șapte polițiști cu bastoane au intrat cu forța. Ne-au despărțit cu duritate și
apoi au început să scotocească prin sertare și să caute peste tot. O tânără soră a
ieșit în față și i-a întrebat: „Nu am încălcat legea. De ce ne percheziționați casa?”
Poliția a răspuns feroce: „Poartă-te cum trebuie! Dacă îți spunem să stai acolo, doar
stai acolo. Dacă nu îți cerem să vorbești, ține-ți gura închisă!” Apoi, au aruncat-o la
podea cu brutalitate și au strigat agresiv: „Dacă vrei să te împotrivești, o să te batem!”
Îi fusese ruptă unghia și îi sângera degetul. Văzând fețele haine ale polițiștilor, am
simțit atât ură, cât și frică, așadar m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu să îmi dea
putere și încredere, să mă protejeze să mărturisesc ferm. După ce m-am rugat, inima
mea s-a liniștit considerabil. Polițiștii au confiscat multe materiale evanghelice și
colecții ale cuvintelor lui Dumnezeu, apoi ne-au băgat în mașini de poliție.
De îndată ce am ajuns la secție, au confiscat tot ceea ce aveam la noi și ne-au
interogat despre numele, adresele noastre și despre cine erau conducătorii bisericii
noastre. Mi-era teamă să îmi implic familia așa că nu am spus nimic; o altă soră nu

245
a spus nici ea nimic, deci poliția ne-a considerat instigatoare și a intenționat să ne
încerce în mod separat. Am fost foarte speriată atunci – auzisem că poliția este
brutală în mod special cu credincioșii în Dumnezeu și fusesem clasificată ca țintă
pentru interogare. Asta, cu siguranță, era un lucru încărcat de posibilități cumplite.
Tocmai când eram într-o stare teribilă și trăiam cu frică, am auzit-o rugându-se pe
sora mea care era foarte aproape de mine: „O, Dumnezeule, Tu ești stânca noastră,
refugiul nostru. Satana e sub picioarele Tale și sunt dornică să trăiesc conform
cuvintelor Tale și să mărturisesc ferm pentru a Te mulțumi!” După ce am auzit acel
lucru, inima mea s-a luminat. M-am gândit: este adevărat – Dumnezeu este stânca
noastră, Satana este sub picioarele Lui, deci de ce îmi este teamă? Atât timp cât mă
bazez pe Dumnezeu și cooperez cu El, Satana poate fi înfrânt! Deodată, nu mai îmi
era teamă, dar mă simțeam și rușinată. M-am gândit la faptul că atunci când acea
soră a înfruntat acest lucru, ea a putut să trăiască pe baza cuvintelor lui Dumnezeu
și să nu își piardă încrederea în Dumnezeu, dar eu fusesem timidă și lașă. Nu
avusesem niciun pic de coloană vertebrală precum o persoană care crede în
Dumnezeu. Mulțumită iubirii lui Dumnezeu și prin rugăciunea acelei surori care mă
motivase și mă ajutase, nu mi-a mai fost frică de puterea despotică a poliției. Am
decis în tăcere: acum că am fost arestată, sunt hotărâtă să mărturisesc ferm pentru
a-L mulțumi pe Dumnezeu. Nu voi fi în niciun caz o lașă care Îl dezamăgește pe
Dumnezeu!
În jur de ora zece, doi dintre polițiști mi-au pus cătușe și m-au dus într-o cameră
pentru a mă interoga separat. Unul din polițiști m-a interogat în dialectul local. Nu am
înțeles și când l-am întrebat ce a spus, pe neașteptate această întrebare i-a înfuriat.
Unul dintre polițiștii care era acolo a strigat: „Nu ne respecți!” În timp ce vorbea a
venit în fugă și m-a apucat de păr trăgându-mă încolo și încoace. Eram amețită și
aruncată peste tot, iar scalpul meu părea că este decojit și unele fire de păr mi-au
fost smulse. Chiar după aceea, un alt polițist a venit în fugă spre mine și a strigat:
„Deci trebuie să jucăm dur? Vorbește! Cine te-a pus să predici evanghelia?” Eram
plină de furie și am răspuns: „Să predic evanghelia este datoria mea.” În secunda în
care am spus acest lucru, primul polițist m-a luat din nou de păr și m-a pălmuit peste
față, lovindu-mă și strigând: „O să te fac să predici mai mult! O să te fac să predici
mai mult!” Mi-a lovit fața până ce a fost roșie ca para focului și în durere și a început

246
să se umfle. Când a obosit să mă bată, mi-a dat drumul, apoi a luat telefonul mobil
și MP4 player-ul pe care le găsiseră la mine și mi-a cerut informații despre biserică.
M-am bazat pe înțelepciune pentru a trata cu ei. Din senin, un polițist a întrebat: „Nu
ești de aici. Vorbești mandarina atât de bine – cu siguranță nu ești o persoană
obișnuită. Fii sinceră! De ce ai venit aici? Cine te-a trimis aici? Cine este șeful tău?
Cum ai intrat în legătură cu biserica de aici? Unde trăiești?” Auzind că acești polițiști
mă vedeau ca o persoană importantă și că insistau să adune informații despre
biserică de la mine, inima mi s-a ridicat până în gât și am strigat la Dumnezeu să îmi
dea încredere și putere. Prin rugăciune, inima mea s-a liniștit încet și am răspuns:
„Nu știu nimic.” Când m-au auzit spunând așa, unul din ei a lovit masa furios și a
strigat: „Stai să vezi, vom vedea cum te simți în curând!” Atunci, mi-a luat MP4 player-
ul și a apăsat „play”. Eram foarte speriată. Nu știam ce mijloc va folosi pentru a se
ocupa de mine, așa că am strigat disperată către Dumnezeu. Nu îmi imaginasem că
ce se auzea era înregistrarea unei predici: „Credeți că acel fel de om poate fi mântuit?
El nu are devotament pentru Hristos; el nu este în același asentiment cu Hristos.
Când întâlnește greutăți, el se separă de Hristos și se duce pe calea proprie. Îi
întoarce spatele lui Dumnezeu, astfel urmându-l pe Satana. […] În timpul domniei
marelui balaur roșu, în timp ce experimentezi lucrarea lui Dumnezeu, dacă poți să
întorci spatele marelui balaur roșu și să stai de partea lui Dumnezeu, indiferent cum
te persecută, te urmărește sau te oprimă, poți să te supui lui Dumnezeu în mod
absolut și poți fi devotat lui Dumnezeu până la moarte. Doar acest tip de persoană
este demnă să fie numită o biruitoare, este demnă să fie numită cineva care este în
asentiment cu Dumnezeu” („Cele zece realități ale cuvintelor lui Dumnezeu în care
trebuie să se intre pentru a fi mântuit și desăvârșit” din Predici și părtășie despre
intrarea în viață IV). Când am auzit cuvintele „se separă”, am simțit un junghi în inimă.
Nu puteam să nu mă gândesc că atunci când Domnul Isus lucra, cei care Îl urmau și
se bucurau de harul Său erau mulți, dar când a fost răstignit și când soldații romani
arestau creștinii peste tot, mulți oameni au fugit de frică. Asta L-a îndurerat pe
Dumnezeu foarte tare! Dar atunci, ce diferență era între mine și acei oameni
nerecunoscători? Când mă bucuram de harul și de binecuvântările lui Dumnezeu,
eram plină de încredere în a-L urma pe Dumnezeu, dar când m-am confruntat cu
greutăți care cereau ca eu să sufăr și să plătesc un preț, eram timidă și îmi era frică.

247
Cum ar putea acest lucru să Îi consoleze inima lui Dumnezeu? M-am gândit la faptul
că pentru a ne mântui pe noi, ființe umane corupte, Dumnezeu Cel suprem a devenit
trup – venind în secret, cu umilință în China, această țară condusă de atei, tolerând
urmărirea și condamnarea acestor demoni și El, personal, ne-a condus pe calea
urmării adevărului. Văzând că Dumnezeu făcuse totul pentru a ne mântui, de ce nu
puteam eu, ca cineva care se bucura de harul mântuirii Sale, să plătesc un preț mic
pentru a fi martor pentru El? În conștiința mea, mă simțeam criticată și am detestat
faptul că eram atât de egoistă, atât de lipsită de valoare. Am simțit profund că
Dumnezeu era plin de speranță și de preocupare pentru mine. Am simțit că El știa
bine că eram imatură ca statură și că mă temeam de despotismul Satanei; El mi-a
permis să aud aceste lucruri prin intermediul poliției care a redat acea înregistrare,
permițându-mi să Îi înțeleg voia, astfel ca în mijlocul greutăților și oprimării să pot
mărturisi pentru Dumnezeu și să Îl pot mulțumi. Pentru un moment, am fost atât de
impresionată de iubirea lui Dumnezeu încât îmi curgeau lacrimi pe față și I-am spus
în gând lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu vreau să fiu cineva care se desparte de
Tine și Te rănește; vreau să stau cu Tine la bine și la greu. Indiferent cum mă
torturează Satana, sunt hotărâtă să fiu martoră și să Îți consolez inima.”
Apoi s-a auzit un zgomot puternic când polițistul a închis player-ul, apoi a venit
în grabă spre mine și a spus cu ură: „Așa e, eu sunt marele balaur roșu și astăzi am
venit să te torturez!” Apoi, mi-au ordonat să stau pe pământ desculță și mi-au legat
cu cătușe mâna dreaptă de un inel de fier din mijlocul unui bloc de ciment. Mi-au
cerut să stau aplecată deoarece blocul era așa de mic. Nu mi-au permis să mă las
pe vine, nici să îmi folosesc mâna stângă pentru a-mi susține picioarele. Nu puteam
continua să mai stau după o vreme și am vrut să mă las pe vine, dar polițistul a strigat:
„Fără stat pe vine! Dacă vrei să suferi mai puțin, grăbește-te și mărturisește!” Tot ce
puteam face era să strâng din dinți și să îndur. Nu știu cât de mult timp a trecut.
Picioarele îmi erau ca gheața, iritate și amorțite și când chiar nu mai puteam să stau
în picioare, m-am lăsat pe vine. Polițistul m-a ridicat, a adus o cană de apă rece și
mi-a turnat-o pe gât. Era atât de rece încât am început să tremur. Apoi, mi-au scos
cătușele, m-au împins pe un scaun de lemn, mi-au încătușat mâinile la capete opuse
ale scaunului și au deschis ferestrele și au dat drumul la aer condiționat. Deodată, o
rafală rece de vânt m-a lovit și tremuram de la răceală. Nu puteam să nu am

248
slăbiciune în inimă, dar în mijlocul acestei suferințe, mă rugam non-stop, implorându-
L pe Dumnezeu să îmi dea voința și puterea să suport această durere, să îmi permită
să îmi depășesc slăbiciunea trupului. Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu m-au
ghidat din interior: „Chiar și atunci când corpul tău îndură suferință, nu îl asculta
pe Satana. […] Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se
agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt
gata să se sacrifice pot trece fără grijă” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos
la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să
înțeleg că Satana voia să îmi tortureze trupul pentru a mă face să-L trădez pe
Dumnezeu și că dacă aș fi acordat vreun pic de atenție trupului, aș fi căzut pradă
vicleșugului lui. Mi-am tot repetat în minte aceste două propoziții ale cuvintelor lui
Dumnezeu, spunându-mi că trebuia să mă păzesc împotriva vicleșugului Satanei și
să îi refuz ideile. Mai târziu, polițistul a luat o oală mare de apă rece și mi-a turnat-o
pe toată pe gât. Toate hainele îmi erau complet ude. În acel moment, m-am simțit de
parcă aș fi căzut într-o cutie cu gheață. Văzând polițiștii, atât de mârșavi, atât de
malefici, eram plină de resentimente. M-am gândit: această haită de demoni va folosi
orice măsuri pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu – nu voi permite în niciun
caz să le reușească stratagemele! Văzându-mă că tremur groaznic, unul din polițiștii
malefici m-a apucat de o parte din păr și mi-a forțat capul în sus pentru a mă uita la
cer prin fereastră, apoi a spus în batjocură: „Nu îți este frig? Atunci, să vină
Dumnezeul tău să te salveze!” A văzut că nu reacționez, deci a turnat încă o dată o
oală de apă rece peste mine și a dat aerul condiționat la cel mai rece nivel și apoi l-
a pus să sufle direct pe mine. M-a lovit vântul rece împreună cu rafală după rafală de
aer rece pătrunzător până la oase. Îmi era atât de frig încât mă ghemuisem într-o
minge și eram practic înghețată bocnă. Simțeam că întregul meu corp se solidificase.
Încrederea mea a început să pălească încetul cu încetul și nu puteam să nu am
gânduri nebunești: o zi atât de rece, dar ei mă udă cu apă rece și dau drumul la aer
condiționat. Încearcă să mă înghețe de vie? Dacă mor aici, rudele mele nici măcar
nu vor afla despre asta. Tocmai când mă scufundam în întuneric și în disperare,
deodată, m-am gândit la suferința pe care a îndurat-o Domnul Isus când a fost
răstignit pe cruce pentru a răscumpăra omenirea. Și m-am gândit, de asemenea, la
cuvintele lui Dumnezeu: „Dragostea care a experimentat rafinarea este puternică

249
și nu slabă. Indiferent de momentul sau modul în care Dumnezeu te supune
încercărilor Sale, ție poate să nu-ți pese dacă trăiești sau mori, să arunci cu
bucurie totul pentru Dumnezeu și să înduri cu bucurie orice pentru Dumnezeu
– și astfel dragostea ta va fi curată și credința reală” („Numai prin experimentarea
rafinării Îl poate iubi omul cu adevărat pe Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup).
Aceste cuvinte de la Dumnezeu chiar m-au înviorat – da! Faptul că am putut să fiu
martoră pentru Dumnezeu în acea zi era El care mă întărea – cum puteam să dau
atenție trupului? Chiar dacă însemna să îmi pierd viața, eram hotărâtă să fiu
credincioasă lui Dumnezeu. Deodată, a existat o creștere în inima mea și m-am simțit
foarte inspirată. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Mi-ai dat
această suflare, aș muri mai degrabă decât să mă agăț de viață și să mă port ca o
trădătoare față de Tine!” Treptat, nu mi-a mai fost la fel de frig, ceea ce mi-a permis
să simt cu adevărat tovărășia și consolarea lui Dumnezeu. De la prânz până în jurul
orei șapte seara, poliția a continuat să mă interogheze. Ei au văzut că nu deschideam
deloc gura, așa că m-au încuiat în camera de interogare și au continuat să sufle aer
rece pe mine.
După cină, polițiștii au crescut intensitatea interogatoriului. M-au amenințat cu
răutate, spunând: „Spune-ne! Cine este liderul bisericii tale? Dacă nu ne spui, avem
alte mijloace, te putem face să bei sucul unor ardei iuți, apă cu săpun, te putem face
să mănânci fecale, te putem dezbrăca de tot, te putem arunca în pivniță și să te
facem să mori de frig! Dacă nu vorbești astăzi, te vom întreba din nou mâine. Timpul
este de partea noastră!” Când polițistul rău a spus acest lucru, am văzut cu adevărat
că nu erau deloc oameni, ci o haită de demoni în trup de om. Cu cât mă amenințau
mai mult în acel mod, cu atât mai mult îi uram în inima mea și cu atât mai mult eram
hotărâtă să nu cedez niciodată în fața lor. Când au văzut că nu aveam să cedez, au
găsit un sac de pânză, l-au udat cu apă și mi l-au pus pe cap. L-au apăsat pe capul
meu și nu mă lăsau să mă mișc, apoi l-au strâns. Nu mă puteam mișca deloc
deoarece mâinile îmi erau legate de scaun. În curând, eram pe cale să fiu sufocată;
simțeam că întreg corpul îmi devenise rigid. Dar asta tot nu a fost de ajuns pentru a
le risipi ura. Au luat o oală cu apă rece și mi-au turnat-o în nas, amenințându-mă,
spunând că dacă nu aveam să vorbesc, voi fi sufocată. Sacul umed în sine nu lăsa
să intre aer și pe deasupra, îmi era turnată apă în nas. Era așa de dificil să respir, și

250
părea că moartea se apropia tot mai mult de mine. M-am rugat în tăcere lui
Dumnezeu: „O, Dumnezeule, această suflare a mea mi-a fost dată de către Tine și
astăzi ar trebui să trăiesc pentru Tine. Indiferent cum mă torturează polițiștii răi, nu
Te voi trăda. Dacă Tu îmi ceri ca eu să îmi sacrific viața, sunt dispusă să mă supun
scopurilor și aranjamentelor Tale fără cea mai mică plângere…” Chiar când am
început să îmi pierd cunoștința și eram pe cale să nu mai respir, deodată și-au luat
mâinile de pe mine. Nu am putut să nu continui să Îi mulțumesc lui Dumnezeu în
inima mea. Experimentasem într-un mod viu faptul că Dumnezeu este Domnul
tuturor lucrurilor, că întotdeauna veghează asupra mea și mă protejează și chiar dacă
am căzut în mâinile poliției rele, Dumnezeu le-a permis doar să îmi tortureze trupul,
dar nu le-a permis să pună mâna pe viața mea. După aceea, încrederea mea a
crescut.
Următoarea zi în jurul prânzului, câțiva polițiști m-au luat pe mine și o altă soră
cu o mașină de poliție și ne-au dus la casa de detenție. Unul dintre ei mi-a spus
intimidant: „Nu ești de aici. Te vom închide timp de șase luni, apoi te vom condamna
la 3-5 ani, în orice caz, nimeni nu va afla.” „Condamna?” De îndată ce am auzit că
voi fi condamnată, nu am putut să nu devin slabă. M-am întrebat cum aș putea să
îmi arăt fața dacă într-adevăr eram condamnată la închisoare și cum m-ar vedea
oamenii; cu siguranță, s-ar uita cu dispreț la mine. Tocmai când eram în durere și
slabă, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată harul Său. Celelalte persoane din celula în
care am fost pusă erau toate surori care credeau în Dumnezeu Cel Atotputernic. Deși
erau în acel bârlog de demoni, ele nu arătau nici cea mai mică frică. Se încurajau și
se susțineau reciproc și când au văzut că sunt negativistă și slabă, au vorbit cu mine
despre propriile experiențe și au fost martore, dându-mi încredere în Dumnezeu. De
asemenea, au cântat un imn pentru a mă încuraja: „Dumnezeu S-a întrupat cu
smerenie ca să mântuiască omenirea, mergând printre biserici, exprimând adevărul,
udându-ne cu migală, îndrumându-ne fiecare pas. A făcut asta zi de zi timp de zeci
de ani, ca să purifice și să desăvârșească omul. A văzut multe primăveri, veri, toamne
și ierni, acceptând atât ceea ce-a fost bun, cât și ceea ce-a fost rău. El a sacrificat
totul fără pic de egoism sau regret și a dat omenirii toată iubirea Sa. Am trecut prin
judecata lui Dumnezeu și am gustat amărăciunea încercărilor. După amărăciune
urmează dulceață, corupția mi-a fost spălată și-mi pot oferi inima și trupul pentru a

251
răsplăti iubirea lui Dumnezeu. Merg din loc în loc, spetindu-mă și sacrificându-mă
pentru Dumnezeu. Cei dragi au renunțat la mine, alții m-au defăimat, dar eu Îl voi iubi
pe Dumnezeu până la sfârșit, fără ezitare. Sunt în totalitate devotat să urmez voia lui
Dumnezeu. Voi suferi persecuții și năpaste, voi simți urcușurile și coborâșurile vieții.
Nu contează că aș îndura o viață de amărăciune, trebuie să-L urmez pe Dumnezeu
și să-I mărturisesc” („Îi răsplătesc iubirea lui Dumnezeu și Îi sunt martor” din Urmați
Mielul și cântați cântări noi). Gândindu-mă la acest cântec, am simțit forța vieții de la
aceste surori și am fost încurajată foarte mult. Era adevărat, Îl urmam pe Dumnezeul
adevărat și mergeam pe calea corectă a vieții într-o țară sub domnia unui partid ateu
care Îl considera pe Dumnezeu inamicul. Eram destinați să suferim multe greutăți,
dar toate acestea aveau un sens, și chiar să stăm într-o închisoare era un lucru
glorios pentru că eram persecutați pentru urmărirea adevărului și urmarea căii lui
Dumnezeu. Era complet diferit față de încarcerarea oamenilor lumești pentru
săvârșirea de infracțiuni groaznice. Atunci, m-am gândit la generație după generație
de atât de mulți sfinți care suferiseră persecuții și umilire de dragul păstrării căii
adevărate. Dar acum, mi se oferise în mod liber atât de mult din cuvântul lui
Dumnezeu – am înțeles adevăr pe care generații de oameni nu putuseră să îl
înțeleagă, știam mistere pe care generații nu le știuseră, așadar de ce nu puteam să
tolerez un pic de suferință pentru a fi martoră pentru Dumnezeu? Când m-am gândit
la acest lucru, am ieșit încă o dată târându-mă din starea mea de slăbiciune, inima
mea era plină de încredere și putere și am hotărât să mă bazez pe Dumnezeu și să
întâmpin tortura de a doua zi și cererile de mărturisire cu capul sus.
Zece zile mai târziu, poliția m-a trimis la centrul de detenție singură. Am văzut
că toți ceilalți oameni de acolo erau reținuți pentru fraudă, furt și afaceri ilegale. De
îndată ce am intrat, mi-au spus: „Oricine intră aici, în general, nu iese. Toți ne
așteptăm verdictele și unii din nou așteptăm de câteva luni.” Uitându-mă la acești
oameni, eram așa de neliniștită încât inima era gata să-mi iasă din piept. A început
să-mi fie frică de faptul că mă vor trata urât și apoi, când m-am gândit la faptul că
poliția mă va ține închisă împreună cu ei, m-am gândit că aproape sigur îmi vor da
condamnarea unui infractor. Auzisem că unii din frați și unele dintre surori fuseseră
încarcerați chiar și pentru opt ani. Nu știam cât de lungă va fi sentința mea și aveam
doar 29 de ani! Nu puteam să îmi petrec tinerețea închisă în această celulă

252
întunecată? Cum aveau să fie zilele mele de acum înainte? În acel moment, părea
că orașul meu natal, părinții, soțul și copilul erau dintr-o dată toate atât de departe de
mine. A fost precum un cuțit răsucit în inima mea și lacrimi mi s-au adunat în ochi.
Știam că picasem în plasa Satanei, așadar L-am chemat cu tărie pe Dumnezeu,
sperând ca El să mă conducă să scap din această suferință. În mijlocul rugăciunii
mele, am simțit o îndrumare clară în interiorul meu: când te confrunți cu acest lucru,
ai permisiune de la Dumnezeu. Exact precum a fost testat Iov, nu te plânge. Imediat,
cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus iluminare: „Preferi să te supui oricărui
aranjament al Meu (fie moarte sau distrugere) sau să fugi la jumătatea drumului
pentru a evita mustrarea Mea?” („Ce știi despre credință?” din Cuvântul Se arată
în trup). Judecata și mustrarea din cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă simt
rușinată. Am văzut că nu eram nici pe departe sinceră față de Dumnezeu, dar doar
spuneam că vreau să fiu o bună martoră pentru El. Totuși, când mă confruntam de
fapt cu pericolul de a fi închisă, voiam doar să scap. Nu exista nicio abilitate practică
de a suferi de dragul adevărului. Gândindu-mă la momentul când am fost arestată,
Dumnezeu mi-a fost alături tot timpul. El nu m-a abandonat în niciun moment, de
teamă că mă voi rătăci sau mă voi împiedica pe drum. Iubirea lui Dumnezeu pentru
mine a fost cu totul sinceră și deloc pustie. Dar eram egoistă și îmi vedeam interesul
propriu și tot timpul mă gândeam la propriile pierderi și câștiguri lumești. Nu voiam
să plătesc niciun preț pentru Dumnezeu – cum aș fi putut avea vreo umanitate? Vreo
conștiință? Când m-am gândit la acel lucru, m-am simțit plină de regrete și îndatorare.
În tăcere, m-am rugat lui Dumnezeu și m-am căit: O, Dumnezeule! Am greșit. Nu pot
să mai mă rog Ție doar cu buzele și să Te înșel. Sunt dornică să trăiesc realitatea
pentru a Te mulțumi. Indiferent care se dovedește a fi sentința mea, cu siguranță, voi
mărturisi ferm pentru Tine – Te rog doar să îmi protejezi inima. Chiar atunci, șeful
prizonierilor a intrat și mi-a spus: „Nu știu de ce ești aici, dar avem o zicală:
«Mărturisește pentru o pauză și vei ispăși până la final; rezistă cu tărie și poți merge
să îți trăiești viața.» Dacă nu vrei să vorbești, nu vorbi.” I-am mulțumit lui Dumnezeu
pentru acest aranjament incredibil și pentru înțelepciunea împărtășită cu mine de
șeful prizonierilor, pentru a ști cum să tratez interogatoriul care urma. În plus, ceilalți
deținuți nu numai că nu m-au hărțuit, dar, de fapt, au avut grijă de mine, dându-mi
haine, dându-mi mâncare în plus în timpul mesei și împărțind cu mine fructele și

253
gustările pe care și le cumpăraseră și, de asemenea, m-au ajutat cu munca zilnică.
Știam că toate acestea erau planul și aranjamentul lui Dumnezeu; reprezentau
compasiunea lui Dumnezeu pentru statura mea mică. Văzându-I iubirea și protecția,
mi-am stabilit hotărârea: indiferent cât de lungă e sentința mea, voi mărturisi ferm
pentru Dumnezeu!
În centrul de detenție, poliția mă interoga o dată la câteva zile. Când au realizat
că nu mergea cu mine să fie duri, au schimbat placa și au fost drăguți. Polițiștii care
mă interogau adoptau în mod intenționat o manieră drăguță și pălăvrăgeau cu mine,
îmi dădeau mâncare bună și îmi spuneau că mă pot ajuta să îmi găsesc o slujbă
bună. Știam că era înșelăciunea Satanei, așadar, de câte ori mă interogau doar mă
rugam lui Dumnezeu cerându-I să mă protejeze și să nu îmi permită să cad pradă
acestor trucuri. Odată când mă interoga un polițist, el a dezvăluit în sfârșit intențiile
lor sinistre: „Nu avem nimic personal cu tine, vrem doar să luăm măsuri drastice
împotriva Bisericii Atotputernicului Dumnezeu. Sperăm că te poți alătura nouă.” Când
am auzit aceste cuvinte rele, m-am înfuriat profund. M-am gândit: Dumnezeu l-a
creat pe om și a continuat să se îngrijească de el și să ne conducă tot timpul până
acum. Și acum, El a venit să îi mântuiască pe cei pe care i-a creat și să ne ajute să
scăpăm din abisul suferinței noastre. Ce, Doamne iartă-mă, e în neregulă cu acest
lucru? De ce este atât de urât, de denigrat de acești diavoli? Suntem creația lui
Dumnezeu. Urmarea lui Dumnezeu și venerarea Lui este corectă și potrivită, deci de
ce ne-ar împiedica Satana în acest mod și ar încerca să ne ia libertatea de a-L urma
pe Dumnezeu? Acum, ei încearcă să mă convingă să devin o marionetă în
încercarea lor de a-L doborî pe Dumnezeu. Guvernul PCC este într-adevăr o haită
de demoni hotărâți să Îl sfideze pe Dumnezeu. Sunt niște reacționari atât de răi! Eram
plină de resentimente și uram PCC-ul și mai mult și tot ce voiam era să mărturisesc
pentru Dumnezeu și să Îi consolez inima. Când poliția a văzut că tot nu voiam să
vorbesc, a început să folosească metode psihologice împotriva mea. Mi-au găsit
soțul prin China Mobile și l-au adus împreună cu copilul meu pentru a mă convinge.
Soțul meu, inițial, fusese de acord cu credința mea în Dumnezeu, dar după ce a fost
înșelat de poliție, mi-a spus din nou și din nou: „Te implor să renunți la credința ta.
Măcar gândește-te la copilul nostru, dacă nu la mine. Să aibă mama la închisoare va
avea un impact așa de teribil asupra lui…” Știam că soțul meu spunea asta din

254
ignoranță, așa că l-am întrerupt și i-am spus: „Tot nu mă înțelegi? Am trăit împreună
atât de mulți ani, când m-ai văzut vreodată făcând ceva rău? Dacă nu înțelegi ceva,
atunci nu da doar din gură.” Când soțul meu a văzut că nu mă poate convinge prin
cuvintele sale, a aruncat aceste cuvinte crude: „Ești atât de încăpățânată și nu vrei
să asculți – o să divorțez de tine atunci!” Acest cuvânt, „divorț”, mi-a străpuns adânc
inima. M-a făcut să urăsc și mai mult guvernul PCC. Defăimarea și semănarea
discordiei de către acesta au fost cele care l-au făcut pe soțul meu să urască lucrarea
lui Dumnezeu în acel mod și să îmi spună acele cuvinte insensibile. Guvernul PCC
este cu adevărat vinovatul care îi îndeamnă pe oamenii obișnuiți să jignească Cerul!
Era, de asemenea, vinovatul în subminarea sentimentelor noastre de soț și soție!
Gândindu-mă la asta, nu am vrut să îi mai spun nimic soțului meu. Am spus calm
doar: „Atunci grăbește-te și du copilul nostru înapoi acasă.” Când polițiștii au văzut
că această tactică nu funcționase, erau atât de furioși încât se plimbau încoace și
încolo în fața biroului lor și țipau la mine, spunând: „Am muncit atât de mult și tot nu
am primit niciun răspuns din partea ta! Dacă vei continua să refuzi să vorbești, te
vom eticheta ca șefă a acestei regiuni, ca prizonier politic! Dacă nu vorbești astăzi,
nu va exista o altă șansă!” Dar indiferent cât de mult au tunat și au fulgerat, doar m-
am rugat lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să îmi întărească credința.
În timpul interogării mele, a existat un imn al cuvântului lui Dumnezeu care a
continuat să mă îndrume din interior: „În această etapă de lucru ni se cere credință
mare și dragoste mare. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție
deoarece etapa aceasta de lucru este diferită de toate celelalte de dinainte. Ceea ce
desăvârșește Dumnezeu este credința omului – nimeni nu o poate vedea sau atinge.
Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele în credință, dragoste și viață.
Oamenii trebuie să ajungă în punctul în care vor fi avut parte de sute de rafinări și în
care au o credință mai mare decât cea lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe
inimaginabile și tot felul de torturi fără a se depărta vreodată de Dumnezeu. Când
sunt ascultători până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această
etapă din lucrarea lui Dumnezeu este completă. Lucrarea lui Dumnezeu nu este atât
de simplă pe cât vă imaginați că este. Cu cât este mai puțin aliniată la noțiunile
oamenilor, cu atât mai adâncă este semnificația ei și, cu cât este mai aliniată la
noțiunile oamenilor, cu atât este mai lipsită de valoare și de semnificație propriu-zisă.

255
Luați aminte la aceste cuvinte” („Dumnezeu desăvârșește credința” din Urmați Mielul
și cântați cântări noi). Datorită credinței și puterii pe care am primit-o din cuvintele lui
Dumnezeu, în timp ce eram interogată am părut foarte neclintită. Dar, când m-am
întors în celulă, nu am putut să nu mă simt un pic slabă și rănită. Părea că soțul meu
chiar avea să divorțeze de mine și că aveam să nu mai am casă. De asemenea, nu
știam cât de lungă avea să fie sentința mea. În această durere, m-am gândit la aceste
cuvinte de la Dumnezeu: „Ar trebui să experimentezi starea de spirit a lui Petru la
acea vreme: el era lovit de durere, el nu mai cerea un viitor sau vreo binecuvântare.
El nu căuta profitul, fericirea, faima sau averea lumii, căuta doar să trăiască o viață
foarte plină de sens, care era răsplătirea iubirii lui Dumnezeu și dedicarea a ceea ce
avea el cel mai de preț lui Dumnezeu. Atunci era mulțumit în inima lui” („Cum a ajuns
Petru să-L cunoască pe Isus” din Cuvântul Se arată în trup). Am fost impresionată
profund de faptele lui Petru și aceasta, de asemenea, mi-a înflăcărat dorința de a
renunța la tot pentru a-L satisface pe Dumnezeu. Era adevărat. Când Petru a atins
punctul său cel mai dureros, el tot era capabil să reziste și să-L mulțumească pe
Dumnezeu. Nu era pentru propriile sale perspective sau propriul destin sau pentru
propriul beneficiu și în final, când a fost răstignit cu capul în jos, el a fost un martor
bun și răsunător pentru Dumnezeu. Dar, apoi, am avut norocul de a-L urma pe
Dumnezeu Cel întrupat, de a mă bucura de purtarea de grijă nesfârșită a lui
Dumnezeu pentru viața mea, precum și de harul și binecuvântările Sale, dar nu
plătisem niciodată un preț real pentru Dumnezeu. Și atunci, când El a avut nevoie de
mine să mărturisesc pentru El, nu L-am putut mulțumi nici măcar de data aceea?
Ratarea acestei oportunități avea să fie ceva ce aveam să regret tot restul vieții?
Când m-am gândit la acel lucru, mi-am hotărât voia în fața lui Dumnezeu: o,
Dumnezeule, sunt dispusă să urmez exemplul lui Petru. Indiferent care este finalul
meu, chiar dacă trebuie să divorțez sau să stau la închisoare, nu Te voi trăda! După
ce m-am rugat, am simțit un val de putere cum se ridică în interiorul meu. Nu mă mai
gândeam dacă voi fi condamnată sau nu, sau cât de lungă avea să fie sentința și nu
mă mai gândeam dacă voi putea sau nu să mă întorc acasă și să fiu din nou alături
de familia mea. Mă gândeam doar că încă o zi în bârlogul demonilor era încă o zi de
a mărturisi pentru Dumnezeu și chiar dacă stăteam în închisoare până la final, nu
aveam să cedez în fața Satanei. Când am renunțat la mine însămi, am gustat cu

256
adevărat din iubirea și afecțiunea lui Dumnezeu. Câteva zile mai târziu, într-o după-
amiază, un paznic mi-a zis deodată: „Strânge-ți lucrurile, poți merge acasă.” Pur și
simplu, nu îmi venea să-mi cred urechilor! Înainte de a fi eliberată, poliția m-a pus să
semnez un document. Am văzut scrise aceste cuvinte foarte clar: „Nevinovată
datorită dovezilor insuficiente, eliberare.” Văzând asta, am fost entuziasmată peste
măsură. Am văzut încă o dată atotputernicia și loialitatea lui Dumnezeu, că „cei care
sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă.” Această bătălie în războiul spiritual
fusese pierdută de Satana și Dumnezeu a fost slăvit în final!
După ce am trecut prin 36 de zile de detenție și persecuție de către poliția PCC,
am dobândit o înțelegere reală a tiraniei crude și a esenței rebele și reacționare a
guvernului PCC. De atunci înainte am căpătat o ură profundă pentru acesta. Știu că
în timpul acelor necazuri Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine, luminându-mă,
îndrumându-mă și ajutându-mă să depășesc cruzimea și testele Satanei la fiecare
pas. Asta mi-a oferit o adevărată experiență a faptului că cuvintele lui Dumnezeu
sunt cu adevărat viața omenirii și puterea noastră. M-a făcut, de asemenea, să
recunosc cu adevărat că Dumnezeu este Domnul nostru și domnește peste toate și
indiferent cât de multe trucuri are Satana, acesta va fi întotdeauna înfrânt de
Dumnezeu. PCC a încercat să îmi tortureze trupul pentru a mă forța să-L trădez pe
Dumnezeu, să-L abandonez, dar tortura sa crudă nu numai că nu m-a făcut să cedez,
ci mi-a întărit hotărârea și m-a ajutat să văd pe deplin înfățișarea sa malefică, să
experimentez iubirea și mântuirea lui Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din
adâncul inimii mele pentru tot ceea ce a aranjat pentru mine, permițându-mi să
dobândesc cele mai prețioase bogății ale vieții! Hotărârea mea personală este:
indiferent ce oprimare sau necaz mă așteaptă în viitor pe cale, sunt dornică să Îl
urmez cu hotărâre pe Dumnezeu și să continui să răspândesc evanghelia la fel ca
înainte pentru a-I răsplăti marea iubire!

257
 19. Lumina scânteietoare a vieții din
vizuina monștrilor întunecați
de Lin Ying, provincia Shandong

Numele meu este Lin Ying și sunt creștină în Biserica lui Dumnezeu Atotputernic.
Înainte de a începe să cred în Dumnezeu Atotputernic, mi-am dorit dintotdeauna să
mă bazez pe propriile mele abilități și să muncesc din greu pentru a-mi face viața mai
bună, dar lucrurile nu au decurs așa cum mi-am dorit; în schimb, am întâmpinat
dificultăți după dificultăți, și am suferit opreliști după opreliști. După ce am ajuns la
saturație din cauza greutăților amare ale vieții, mi-am simțit epuizate atât corpul, cât
și mintea și am suferit nespus. În apogeul durerii și disperării mele, o soră mi-a
propovăduit Evanghelia zilelor de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Când am
citit cuvintele lui Dumnezeu care spuneau „Când ești epuizat și când începi să
simți puțin din dezolarea sumbră a acestei lumi, nu te pierde, nu plânge.
Dumnezeu atotputernic, Veghetorul, va întâmpina cu brațele deschise sosirea
ta în orice moment” („Suspinul Celui Atotputernic” din Cuvântul Se arată în trup), nu
mi-am putut stăpâni lacrimile din a-mi șiroi pe obraji. Cuvintele părintești ale lui
Dumnezeu Atotputernic m-au consolat foarte mult și m-am simțit ca un orfan care
rătăcise timp de mulți ani și, în sfârșit, își găsise calea de întoarcere către
îmbrățișarea mamei sale – nu mă mai simțeam singură și neajutorată. Din ziua aceea,
am citit cu nesaț cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi. Prin participarea la întâlniri și
părtășia avută cu frații și surorile din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, am ajuns
să înțeleg multe adevăruri și am văzut că acești oameni erau toți atât de buni și atât
de cinstiți. Nu existau certuri iscate de invidii între ei și nici uneltiri ale unuia împotriva
celuilalt și, ori de câte ori cineva avea o problemă, toți frații și surorile aveau părtășie
sinceră despre adevăr pentru a-l ajuta să o rezolve. Ajutorul era întotdeauna acordat
necondiționat și nimeni, nu cerea vreodată ceva în schimb, iar printre ei simțeam o
senzație de eliberare și bucurie pe care nu o mai simțisem niciodată înainte. Aveam
un sentiment profund că Biserica lui Dumnezeu Atotputernic era un locaș al purității
și am devenit convinsă că Dumnezeu Atotputernic este singurul Dumnezeu adevărat

258
care poate mântui omenirea din marea de suferință! Cu toate acestea, tocmai când
mă bucuram de dragostea lui Dumnezeu, guvernul PCC m-a arestat și m-a
persecutat ilegal și mi-a distrus viața fericită și plină de veselie.
În miezul nopții, pe 12 august 2003, dormeam profund când, deodată, am fost
trezită brusc de o lovitură extrem de puternică în ușă și am auzit pe cineva strigând:
„Deschide! Deschide!” Înainte de a reuși măcar să mă îmbrac, am auzit o bubuitură,
ușa apartamentului meu a fost deschisă cu forța și șase polițiști violenți și brutali au
dat buzna. Șocată, am întrebat: „Despre ce este vorba?” Polițistul cu grad superior
m-a luat la rost, spunând: „Nu te face că nu știi!” Apoi, făcând un semn cu mâna, a
zbierat: „Întoarceți acest loc cu susul în jos!” Mai mulți polițiști au început apoi să-mi
răscolească prin dulapuri și sertare precum niște tâlhari. În câteva momente, oalele
și cratițele, hainele, cearșafurile, mâncarea mea… toate au fost aruncate pe jos și
apartamentul meu era într-o dezordine totală. După ce mi-au percheziționat casa, m-
au îmbrâncit și târât într-o mașină a poliției. Mi-au luat un CD player, pe care de-abia
îl cumpărasem în valoare de 240 de yuani și au luat 80 de yuani în numerar și un
teanc de cărți cu spusele lui Dumnezeu. Nici măcar în visele mele nu mi-aș fi putut
imagina o astfel de scenă: acest lucru se întâmpla doar în programele TV și, totuși,
acum, mi se întâmpla chiar mie. Mă simțeam extrem de panicată și speriată, iar inima
îmi bătea tare. Mă rugam neîncetat lui Dumnezeu, cerându-I ca mai bine să mor
decât să-mi vând vreodată frații și surorile și să devin o Iudă și să mă protejeze, ca
să pot să mărturisesc ferm pentru El. Exact atunci, cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic mi-au venit brusc în minte: „Nu trebuie să îți fie frică de una și de alta.
Indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole te confrunți, trebuie să rămâi
ferm înaintea Mea; nu te împiedica de nimic, pentru ca voia Mea să poată fi
îndeplinită. […] Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ar putea bloca vreodată
drumul? Ține minte asta! Ține minte!” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos
la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au mângâiat
foarte mult și mi-au ajutat inima să se calmeze treptat. M-au făcut să-mi dau seama
că Cel în care credeam era Domnitorul care a creat toate lucrurile din ceruri și de pe
pământ, că toate lucrurile sunt în mâinile Sale, că Satana și demonii sunt sub
picioarele Lui și că, fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu mi-ar putea face
absolut nimic. Mă aflam acum într-un moment crucial din lupta lui Dumnezeu cu

259
Satana: acum era momentul în care Dumnezeu avea nevoie ca eu să mărturisesc
ferm și era timpul să experimentez cuvintele lui Dumnezeu și să dobândesc adevărul;
știam că trebuie să iau atitudine și să practic potrivit cuvintelor lui Dumnezeu și că
niciodată nu trebuie să mă ploconesc sau să cedez în fața Satanei!
Mașina poliției a intrat cu sirenele pornite în curtea secției de poliție. Nici nu ne-
am oprit bine, că polițiștii m-au și împins cu brutalitate afară din mașină. Am mers
împleticindu-mă înainte, cu mâinile întinse și m-am oprit doar când m-am lovit de un
perete. Îi auzeam râzând isteric în spatele meu. M-au îmbrâncit apoi cu violență într-
o cameră mică și, înainte să am timp să-mi recapăt răsuflarea, unul dintre polițiști a
citit o listă de nume și m-a întrebat dacă știu vreunul dintre ele. Văzând că nu am
răspuns, au continuat prin a mă înconjura, jignindu-mă în timp ce mă loveau cu
pumnii și cu picioarele. După aceea, un polițist ticălos m-a apucat de păr și m-a târât
în sus, apoi mi-a tras tare două palme peste față. Capul mi s-a dus pe spate și privirea
mi s-a încețoșat și un firicel de sânge roșu strălucitor a început să mi se prelingă din
colțul gurii.
Unul dintre polițiști a scos mai apoi o foaie de hârtie cu o listă de nume și mi-a
aruncat-o în față, spunând cu înverșunare: „Știi numele acestor oameni, nu-i așa?
Cum te cheamă?” În acel moment simțeam o așa durere încât nici măcar nu puteam
vorbi și, văzând că nu aveam de gând să răspund, trei polițiști ticăloși s-au năpustit
asupra mea și m-au bătut și m-au lovit din nou până când mi-am pierdut cunoștința.
În ziua următoare, dis-de-dimineață, polițiștii ticăloși m-au dus într-o cameră de
interogatorii din cadrul Secției de Investigații Criminale a Biroului de Securitate
Publică. Cât eram dusă înspre acea cameră, am văzut câțiva bărbați solizi care se
uitau la mine de parcă voiau să mă omoare. Sala era plină de tot felul de instrumente
de tortură, iar decorul cu care aveam de-a face m-a făcut numaidecât să mă simt
anxioasă – mă simțeam ca și cum aș fi căzut într-o groapă cu demoni. Eram absolut
îngrozită și sentimente de frică și nesiguranță m-au cuprins din nou. M-am gândit în
sinea mea: „Ieri, m-au torturat în halul ăla și nici măcar nu a fost interogatoriul oficial.
Se pare că nu există nicio cale de a scăpa de ceea ce se va întâmpla astăzi. Voi
putea rezista dacă mă vor supune unei torturi crunte?” Am spus o rugăciune sinceră
către Dumnezeu: „O, Dumnezeule, sunt atât de speriată acum și mă tem că nu voi
putea suporta tortura la care mă vor supune acești demoni și că îmi voi pierde

260
mărturia. Te rog să-mi protejezi inima. Aș prefera să fiu bătută până la moarte decât
să Te trădez!” Un aliniat din cuvintele lui Dumnezeu mi-a apărut apoi în minte: „Cei
aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se
datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră
sporește, nimic nu va fi prea dificil” („Capitolul 75” din „Cuvântări ale lui Hristos la
început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au autoritate și putere.
M-au umplut imediat de putere interioară și m-am gândit: „Cu Dumnezeu alături de
mine, nu mă voi teme de nimic. Oricât ar încerca ei să o facă pe șefii, sunt doar niște
tigri de hârtie care par fioroși doar la exterior. Nu e nimic de temut la ei, întrucât au
fost deja învinși de către Dumnezeu.” Tocmai atunci, unul dintre polițiștii ticăloși a
urlat: „Spune-ne care este funcția ta în biserică! Cui raportezi?” Deoarece aveam
cuvintele lui Dumnezeu ca sprijin, nu mi-a fost deloc teamă și, astfel, nu i-am răspuns
la întrebări. Văzând că am refuzat să răspund, acesta a răcnit la mine ca o fiară
furioasă: „Ridică în picioare această cățea împuțită! Ridic-o pe vârfuri, astfel încât să
simtă din plin cât de serioși suntem!” Doi polițiști ticăloși s-au aplecat apoi peste mine
și mi-au răsucit brutal brațele la spate și le-au ridicat. Am simțit instantaneu o durere
sfâșietoare, am scos un țipăt și apoi am leșinat… Când m-am trezit, am văzut că
zăceam pe podea și că nasul îmi sângerase. Mi-a fost clar că, după ce mi-am pierdut
cunoștința, polițiștii malefici m-au aruncat, pur și simplu, pe podea. Văzând că îmi
revenisem, m-au târât după aceea într-o cameră atât de întunecată, încât nici nu-mi
puteam vedea mâna în fața ochilor. În cameră era întuneric beznă, era rece și umed,
duhnea a urină și de-abia puteam să respir. Unul dintre polițiștii ticăloși a spus acid,
în timp ce închidea ușa: „Mai gândește-te. Dacă nu mărturisești, te vom lăsa să mori
de foame.” M-am prăbușit pe podeaua înghețată. Aveam dureri în tot corpul și nu mă
puteam abține să nu mă simt slăbită și cu inima bolnavă. M-am gândit: „Este o lege
imuabilă ca o ființă creată să creadă în Dumnezeu și să Îl slăvească pe Dumnezeu,
deci ce ar putea fi greșit în a crede în Dumnezeu Atotputernic? Credința în Dumnezeu
ne permite să mergem pe calea cea dreaptă, iar acest lucru nu este nici ilegal și nici
o crimă. Și totuși, această șleahtă de diavoli mă tratează ca și cum am comis o crimă
demnă de pedeapsa cu moartea. Acest lucru este, pur și simplu, intolerabil!” În timp
ce treceam prin această durere, m-am gândit la un imn din cuvintele lui Dumnezeu:
„Nimeni nu poate îndepărta lucrarea care a fost întreprinsă în voi și

261
binecuvântările care au fost pogorâte asupra voastră, și nimeni nu poate să ia
tot ceea ce v-a fost dat. […] Datorită acesteia, trebuie să fiți și mai dăruiți lui
Dumnezeu și chiar și mai loiali lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu te ridică,
trebuie să-ți consolidezi eforturile și trebuie să-ți pregătești statura pentru a
accepta misiunile lui Dumnezeu. Trebuie să rămâi ferm în locul pe care ți l-a
dat Dumnezeu, să urmărești să devii unul dintre oamenii lui Dumnezeu, să
accepți ucenicia Împărăției, să fii câștigat de Dumnezeu și, în cele din urmă, să
devii o mărturie glorioasă pentru Dumnezeu. Dacă ești stăpânit de astfel de
soluții, atunci, în cele din urmă, vei fi sigur că vei fi câștigat de Dumnezeu și
vei deveni o mărturie glorioasă pentru Dumnezeu. Ar trebui să înțelegi că
principala misiune este să fii câștigat de Dumnezeu și să devii o mărturie
glorioasă pentru Dumnezeu. Aceasta este voia lui Dumnezeu” („Nu poți
dezamăgi voia lui Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am continuat
să-l cânt în gând și o căldură mi s-a răspândit în tot corpul. M-am simțit de parcă
Dumnezeu stătea chiar lângă mine, mângâindu-mă și încurajându-mă ca o mamă
iubitoare, temându-Se că aș putea deveni slabă, că aș putea să mă prăbușesc și să-
mi pierd credința, și dojenindu-mă și instruindu-mă cu tandrețe. Era ca și cum El îmi
spunea că această situație dureroasă în care mă aflam era un antrenament pentru
Împărăție, că era o mărturie a victoriei asupra Satanei pentru a primi binecuvântarea
eternă a lui Dumnezeu, că era cea mai prețioasă bogăție din viață pe care Dumnezeu
putea vreodată să o ofere și că era o mărturie frumoasă îndurată special pentru
intrarea în Împărăție. Eram atât de emoționată încât lacrimile au început să îmi curgă
pe obraji și m-am gândit: „O, Dumnezeule Atotputernic, îmi voi aminti bine ce mi-ai
încredințat să fac și accept să mă supun acestui antrenament. Voi coopera cu Tine
cu adevărat și voi fi mărturie glorioasă pentru Tine și nu voi fi fără coloană vertebrală
și nu îmi voi permite să devin bătaia de joc a Satanei!”
În dimineața celei de-a treia zile, mai mulți polițiști m-au dus din nou în camera
de interogatoriu. Un ofițer de poliție ticălos m-a lovit în mod repetat în cap cu bastonul
de cauciuc și mi-a spus cu un zâmbet fals: „Te-ai mai gândit?” Apoi mi-a arătat o listă
cu numele membrilor bisericii și m-a rugat să le identific. Am spus o rugăciune în
tăcere către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, Satana a venit să mă
ispitească încă o dată și încearcă să mă facă să Te trădez și să-mi vând frații și

262
surorile. Refuz categoric să duc o viață josnică precum Iuda. Nu Îți cer decât ca Tu
să-mi protejezi inima și fie să mă blestemi dacă fac ceva pentru a Te trăda!” Am simțit
numaidecât că o putere se ridică în mine și am spus neclintită: „Nu știu niciunul dintre
ele!” Nici nu am rostit bine aceste cuvinte că doi polițiști ticăloși s-au și năpustit
asupra mea. Unul dintre ei m-a tras de unul dintre picioare, întinzându-l, iar celălalt
mi-a strivit genunchiul cu un pantof dur de piele. În timp ce îmi strivea genunchiul, el
a spus cu înverșunare: „Nu știi pe nimeni, nu? Chiar nu cunoști pe nimeni?” Durerea
atroce m-a făcut să îmi pierd din nou cunoștința. Nu știu de cât timp eram inconștientă
când m-au trezit aruncând apă înghețată peste mine. De îndată ce mi-am revenit, un
polițist ticălos și-a ridicat pumnul și m-a lovit în piept, și m-a lovit atât de tare încât
doar după mult timp am putut să-mi recapăt suflul. Un alt polițist ticălos m-a apucat
apoi de păr, m-a târât pe un scaun de metal și m-a încătușat de el, astfel încât să nu
mă pot mișca. M-a legat apoi la ochi cu o cârpă murdară. Au alternat între a mă trage
în sus de urechi cu toată puterea lor și a-mi zdrobi picioarele, călcând pe ele cât de
tare puteau – durerea sfâșietoare m-a făcut să scot țipete chinuite de durere.
Văzându-mă copleșită de durere și de suferință, șleahta de polițiști ticăloși a râs
zgomotos. Râsul lor a răsunat de parcă venea din străfundurile iadului – a fost
groaznic să-l aud și mi-a făcut inima să se cutremure. Confruntată cu o asemenea
cruzime, am văzut cu adevărat clar că această „Poliție a poporului”, așa cum a fost
proclamată de către guvernul PCC, erau doar niște brute malefice nemiloase. Erau
doar niște vampiri care ieșeau doar ca să facă rău oamenilor! Mereu mă gândeam la
poliție ca la niște eroi care promovau justiția, care întemnițau oamenii răi și îi
mențineau în siguranță pe oamenii buni și că oamenii puteau apela la poliție ori de
câte ori erau în pericol sau în încurcătură. Chiar dacă fusesem arestată și
persecutată de ei, încă de când am început să cred în Dumnezeu, niciodată nu m-
am gândit cu adevărat la ei ca la diavolii Satanei. Acum, Dumnezeu Atotputernic îmi
dezvăluise personal adevărul concret și abia atunci am văzut că aceștia poartă
chipurile feroce și malefice ale demonilor satanici. În inima mea, I-am mulțumit în
tăcere lui Dumnezeu Atotputernic pentru că, în sfârșit, mi-a deschis ochii spirituali și
mi-a permis să văd clar diferența dintre bine și rău; am simțit că a meritat să trec prin
toată această durere pentru a ști acest lucru! Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut acest
lucru, nu m-aș fi trezit niciodată din minciunile și înșelăciunea Satanei și mi-ar fi fost

263
aproape imposibil să scap de influența întunecată a Satanei și să obțin mântuirea lui
Dumnezeu.
După un timp, ofițerul de poliție ticălos a întrebat: „Încă nu vorbești? Vei vorbi
sau nu?” Văzând că nu am spus nimic, doi polițiști ticăloși au venit spre mine, mi-au
imobilizat capul și au început să mă tragă de sprâncene. Unul dintre bărbații care mă
țineau mi-a dat câteva palme, lovindu-mă atât de tare încât am amețit. Umilința și
durerea pricinuite m-au făcut să simt atât tristețe cât și ură și am izbucnit în lacrimi
din cauza rușinii suferite. O, cât de mult le uram pe aceste brute fără conștiință care
Îl huleau pe Dumnezeu! În durerea mea, m-am gândit la modul în care Domnul Isus
a îndurat umilința, batjocura și bătăile ce I-au fost aplicate de către soldați pentru a
răscumpăra omenirea și cum a fost El răstignit pe cruce și m-am gândit la repetatele
avertizări și îndemnuri ale lui Dumnezeu: „Poate că vă amintiți cu toții aceste
cuvinte: «Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în noi o
greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie.» În trecut, ați auzit cu
toții aceste cuvinte, totuși nici unul nu a înțeles adevărata lor însemnătate.
Astăzi, știți bine însemnătatea reală pe care o au” („Este lucrarea lui Dumnezeu
atât de simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus multă mângâiere în inimă și mi-am dat seama
că umilința și durerea suferite acum vor fi ținute minte de către Dumnezeu; sufeream
această durere pentru a atinge adevărul, aceasta a fost o mărturie glorioasă și a fost
o binecuvântare în viața mea. „Văzând cum cred în Dumnezeu”, m-am gândit, „atunci
trebuie să am credința și curajul să accept binecuvântarea lui Dumnezeu și trebuie
să am coloana vertebrală pentru a fi mărturie a victoriei lui Dumnezeu”. Tocmai atunci,
expresia feței ofițerului de poliție s-a schimbat și a spus: „Spune-ne ce vrem să știm
și te voi lăsa să pleci chiar acum”. M-am uitat la el cu dispreț și am spus: „Peste
cadavrul meu!” Fierbând de furie, acesta le-a ordonat celor doi polițiști ticăloși să mă
târască înapoi în celula întunecată.
După câteva ședințe de tortură cruntă, eram bătută și învinețită și nu mai aveam
nicio forță. În special brațele și picioarele deveniseră atât de tumefiate încât nu
îndrăzneam să le mișc deloc. Fără nicio forță, m-am ghemuit acolo, ca un miel care
așteaptă să fie sacrificat. Ori de câte ori mă gândeam la fețele crude ale polițiștilor
ticăloși și la rânjetele lor hidoase atunci când foloseau acele instrumente de tortură,

264
mintea mea se umplea, inevitabil, de anxietate. Mai ales când auzeam pași care se
apropiau de celula mea, inima îmi bătea din ce în ce mai repede. Groaza și spaima
mă copleșeau atunci și mă simțeam neputincioasă și deznădăjduită. Plângeam; o,
cum mai plângeam! Și mă destăinuiam lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic!
Sunt atât de speriată acum și mă simt foarte slăbită. Nu știu ce cale să apuc. Te rog,
salvează-mă. Chiar nu mai vreau să fiu în acest loc infernal.” Chiar în momentul în
care mă simțeam slăbită și descurajată, cuvintele lui Dumnezeu s-au ridicat în
interiorul meu, încurajându-mă și mângâindu-mă: „În această lume vastă, cine a
fost cercetat personal de Mine? […] De ce l-am menționat în mod repetat pe
Iov? Și de ce M-am referit la Petru de multe ori? Ați priceput vreodată
speranțele Mele pentru voi? Ar trebui să vă petreceți mai mult timp gândindu-
vă la astfel de lucruri” („Capitolul 8” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul
univers” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus credință
și putere. „Da!” m-am gândit. „În tot cerul și pe tot pământul, cine dintre oameni poate
să facă așa cum facem noi și să accepte personal testul lui Dumnezeu în acest bârlog
de diavoli? Cine poate să fie ridicat de Dumnezeu și să aibă norocul de a trece prin
această probă de foc, asaltată fiind din toate părțile de armate de diavoli? Sunt atât
de slabă și neputincioasă și, totuși, astăzi, Dumnezeu îmi dă o asemenea iubire. A fi
aleasă de Dumnezeu este binecuvântarea vieții mele și reprezintă o onoare pentru
mine. Nu mă pot sustrage acestei încercări și nici nu ar trebui să încerc scap de ea.
În schimb, trebuie să am demnitate, să iau o poziție fermă înaintea Satanei, așa cum
au făcut Iov și Petru, să-mi folosesc viața pentru a aduce mărturie lui Dumnezeu și
pentru a susține numele lui Dumnezeu și pentru a nu-L determina pe Dumnezeu să
fie mâhnit sau dezamăgit.” În acel moment, inima mea a fost plină de recunoștință și
mândrie. Am simțit că, în această viață, am fost îndeajuns de norocoasă pentru că
am trecut prin acest tip de suferință și încercări și acesta a fost un fapt extraordinar
și care a meritat!
A venit a patra zi și, înșfăcând din nou lista cu membrii bisericii, ofițerul de poliție
ticălos arătă cu degetul spre mine, spunând: „Spune-mi-i pe toți cei pe care îi cunoști
și spune-mi cine este conducătorul tău. Dacă îmi spui, te voi lăsa să pleci. Dacă nu,
atunci vei muri aici!” A văzut că tot nu aveam de gând să-i spun nimic, așadar a răcnit:
„Hai, atârn-o cu mâinile la spate. Omoar-o odată și gata!” Doi subalterni mi-au legat

265
imediat mâinile la spate și m-au atârnat de ele cu o frânghie, astfel încât să pot sta
doar pe vârfuri. Ofițerul de poliție a folosit apoi atât amenințări, cât și ispitiri, spunând:
„Pentru ce să te deranjezi atât să opui rezistență? Trebuie să înțelegi realitatea
situației în care te afli. China aparține Partidului Comunist și ce spunem noi e lege.
Dacă ne spui ce vrem să știm, te las să pleci imediat și chiar îți putem găsi un loc de
muncă. Dacă nu, voi spune școlii fiului tău despre tine și va fi exmatriculat…” În timp
ce îi ascultam cuvintele nerușinate, mă simțeam atât mâhnită, cât și indignată. Pentru
a întrerupe și distruge munca lui Dumnezeu și pentru a ne nărui șansele de a obține
mântuirea, guvernul PCC va merge oricât de departe și va comite orice rău! La fel
cum spun cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Într-o asemenea societate
întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele
diavolilor, care ucide oameni cât ai clipi din ochi, să tolereze existența unui
Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el
să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc
bunătatea cu ură, L-au disprețuit de mult timp pe Dumnezeu, Îl abuzează pe
Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față
de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au pierdut toată conștiința și nu au nicio
urmă de bunătate și îi ispitesc pe nevinovați spre nesăbuință. […] Libertate
religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri
pentru acoperirea păcatului!” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în
trup). Exact atunci, am obținut o perspectivă clară despre înfățișarea hidoasă a
guvernului PCC și am văzut crimele sale perverse și atroce împotriva Cerului.
Guvernul PCC este dușmanul care Îl urăște pe Dumnezeu și care se opune
implacabil lui Dumnezeu, și este, ireconciliabil, inamicul meu absolut – nu aș putea
niciodată să cedez în fața lui! Văzând că am rămas tăcută, m-au lăsat spânzurată
acolo, iar eu mi-am pierdut încet-încet cunoștința: m-au lăsat spânzurată acolo o zi
întreagă și o noapte întreagă. Când m-au dat jos, tot ce puteam simți era că cineva
îmi atingea nasul. Oricine a fost, când a văzut că încă mai respir, m-a lăsat acolo pe
podea. Prin ceața care-mi întuneca mintea, i-am auzit spunând: „Mi-am epuizat toate
ideile. Sunt surprins că această cățea s-a ținut atât de tare. Este mai dură decât
Partidul Comunist. Acești credincioși în Dumnezeu Atotputernic sunt, cu adevărat,
altceva!” Când i-am auzit spunând acestea, am trăit un sentiment de nedescris care

266
m-a răscolit și nu m-am putut abține să nu-mi exprim mulțumirile și laudele către
Dumnezeu, căci Dumnezeu era Cel care mă determinase să-l birui pe Satana.
Am fost închisă în celula întunecată a Biroului de Securitate Publică timp de opt
zile. Guvernul PCC a încercat fiecare tactică și a folosit toate trucurile din protocol și,
totuși, nu a obținut de la mine nicio informație pe care o dorea. Până la urmă, tot ce
a putut face poliția malefică a fost să mă trimită la casa de detenție. În acest timp, au
profitat de faptul că familia mea își permitea să mă viziteze pentru a obține 3.000 de
yuani de la soțul meu. Crezusem că în casa de detenție va fi ceva mai bine, dar m-
am înșelat. În această națiune chineză care Îl urăște pe Dumnezeu, în fiecare colț
este întuneric beznă și plin de violență, cruzime și crimă. Un astfel de loc, în care,
pur și simplu, adevărului nu îi este permis să existe, este cu atât mai puțin un loc
pentru ca un credincios în Dumnezeu Atotputernic să aibă ceva de spus. Șederea în
casa detenție a fost ca și cum ai cădea din lac în puț. Poliția malefică încă nu dorea
să-și recunoască înfrângerea, așa că au continuat să mă interogheze după ce am
ajuns acolo. Pentru că nu obținuseră nicio informație pe care o doreau de la mine,
imediat trei polițiști s-au năpustit asupra mea și mi-au dat o bătaie zdravănă. M-au
lăsat cu noi răni și vânătăi peste cele vechi, care nu apucaseră încă să se vindece și
am fost bătută foarte rău până m-au lăsat lată pe podea și incapabilă să mă mișc.
Șeful poliției s-a ghemuit, a arătat spre capul meu și m-a amenințat, spunând: „Dacă
nu mărturisești, atunci nu te aștepta să supraviețuiești aici!” Un polițist ticălos s-a
apropiat de mine și m-a lovit cu putere de alte câteva ori, apoi doi subalterni m-au
târât în curte și m-au legat de un stâlp telefonic. Am fost lăsată legată acolo o zi
întreagă fără să primesc nici măcar o picătură de apă, iar corpul meu era acoperit de
răni și vânătăi. De teamă că aș putea muri acolo, m-au aruncat într-o celulă. Tocmai
când eram în pragul morții și mă simțeam la capătul puterilor, două surori care
credeau în Dumnezeu Atotputernic și care erau, de asemenea, încarcerate în casa
de detenție au venit în grabă către mine. Și-au descheiat hainele și, desfăcându-le,
m-au cuprins strâns cu brațele, folosindu-și propria căldură pentru a mă încălzi. Deși
eram complet străine, dragostea lui Dumnezeu ne-a unit inimile. Auzeam vag
strigătele surorilor mele și ale celorlalți prizonieri, discutând despre noi, spunând:
„Poliția asta este atât de nemiloasă! Oamenii care cred în Dumnezeu Atotputernic
sunt atât de miloși. Am crezut că toți aparțineți aceleiași familii, dar, de fapt, nu vă

267
cunoașteți deloc.” Le-am auzit și pe cele două surori spunând: „Dumnezeu a creat
omul și noi suntem cu toții o familie…” Până la urmă am făcut febră mare, m-am
îmbolnăvit foarte tare și simțeam că sunt la un pas de moarte. Polițiștilor ticăloși nu
le-a păsat câtuși de puțin, dar surorile au plătit un preț exorbitant pentru a cumpăra
de la ei câteva haine și medicamente. Cu atenție, mi-au tratat rănile și au avut grijă
de mine în fiecare zi. Sub îngrijirea lor atentă, am început încet-încet să mă simt mai
bine. Știam că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: deși Dumnezeu îngăduise ca
o suferință adâncă să se abată asupra mea, El a fost întotdeauna conștient de
slăbiciunea și durerea mea și a rânduit totul pentru mine în secret și a făcut astfel
încât aceste două surori să aibă grijă de mine și să mă aline. Ne-am alinat și ne-am
încurajat unele pe altele și, cu aceleași dorințe și obiective în minte, ne-am rugat
fiecare în secret pentru celelalte, rugându-L pe Dumnezeu să ne dea credință și tărie
pentru ca noi să devenim mărturii ale victoriei lui Dumnezeu în acest bârlog de
demoni.
Când intrai în casa de detenție, era ca și cum intrai într-un iad pe pământ; între
acele ziduri am trăit o viață inumană. Niciodată nu aveam suficient de multă mâncare
și trebuia să muncim până la epuizare, de la șapte dimineața și până la zece noaptea,
înainte de a ne putea întoarce în celulele noastre – în fiecare zi eram complet
extenuați și nu mai aveam nici un pic de energie. Dar, pentru că am putut deseori să
am părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu cu cele două surori, deși trupul meu
suferea mult și era întotdeauna epuizat, inima mea se simțea în largul ei și se umplea
de lumină. De multe ori în acea perioadă, m-am gândit la acest imn al cuvintelor lui
Dumnezeu: „Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați
mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui
să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți
credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu
adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și
răsunătoare” („Caută să-L iubești pe Dumnezeu, indiferent cât de mare e suferința
ta” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Ori de câte ori cântam acest imn, simțeam
o putere incredibilă care mă susținea și, fără să fiu conștientă de asta, epuizarea,
depresia și durerea pe care le simțeam în interiorul meu dispăreau. În același timp,
mi-am dat seama și că faptul de a fi capabilă să sufăr această durere era cea mai

268
mare bunătate și cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu mi-o putea dărui.
Oricât de mare devenea suferința mea, eram hotărâtă să-L urmez pe Dumnezeu
până la sfârșit și, chiar dacă mi-ar rămâne doar o ultimă suflare, aș căuta să-L iubesc
pe Dumnezeu și să-I fac pe plac. Încurajată de dragostea lui Dumnezeu, am rezistat
aproape 20 de zile insuportabile în casa de detenție. În acea vizuină întunecată plină
de monștri, lumina vieții de la Dumnezeu Atotputernic a fost cea care a risipit
întunericul și care mi-a permis să continui să-L laud pe Dumnezeu și să mă bucur de
sursa vieții din cuvintele lui Dumnezeu – aceasta a fost cea mai mare dragoste și
mântuire pe care mi-a putut-o da Dumnezeu. Când am fost, în cele din urmă,
eliberată, poliția malefică în continuare m-a amenințat fără rușine, spunând: „Nici
măcar să nu-ți treacă prin cap să povestești cuiva ce ți s-a întâmplat aici când ajungi
acasă!” Uitându-mă la polițiștii ticăloși cu fețele lor umane și inimile lor câinești, la
urâțenia faptului că erau dispuși să facă lucruri rele, dar să nu-și asume
responsabilitatea pentru ele, mi-a întărit și mai mult credința și hotărârea mea de a
mă lepăda de Satana și de a-L urma pe Dumnezeu și de a fi mărturie pentru
Dumnezeu. Am luat hotărârea de a coopera cu Dumnezeu și de a răspândi
Evanghelia, pentru a aduce mai multe suflete ca al meu, care trăiesc sub domnia
diavolului Satana, înspre lumină, pentru ca și ei să poată primi dragostea și mântuirea
Creatorului.
Pe parcursul acestei experiențe în care am fost persecutată cu bestialitate de
guvernul PCC, Dumnezeu Atotputernic a fost Cel care m-a condus pas cu pas pentru
a depăși asediul demonilor și m-a călăuzit afară din vizuina monștrilor Satanei. Acest
lucru m-a făcut să ajung la o concluzie revelatoare: oricât de sălbatic, crud și agresiv
poate fi Satana, va fi întotdeauna dușmanul înfrânt al lui Dumnezeu și numai
Dumnezeu Atotputernic este cea mai înaltă autoritate care poate fi sprijinul nostru de
nădejde, care ne poate conduce spre a fi biruitori asupra Satanei și biruitori asupra
morții și care ne poate permite să trăim cu stăruință în lumina lui Dumnezeu. Așa
cum spune și Dumnezeu Atotputernic: „Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa în
fața oricărei puteri, mai mult decât atât, depășește orice putere. Viața Lui este
veșnică, puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută
ușor de nicio ființă creată sau forță inamică. Forța vieții lui Dumnezeu există și
emană strălucirea sa uimitoare, indiferent de timp sau loc. Cerul și pământul

269
pot suferi mari schimbări, dar viața lui Dumnezeu este veșnic aceeași. Toate
lucrurile sunt trecătoare, dar viața lui Dumnezeu încă rămâne, deoarece
Dumnezeu este sursa existenței tuturor lucrurilor și baza existenței lor” („Doar
Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții veșnice” din Cuvântul
Se arată în trup). Începând din această zi, doresc să-L urmez în mod statornic pe
Dumnezeu Atotputernic, să fac tot posibilul să urmăresc adevărul și să câștig viața
veșnică pe care Dumnezeu o oferă omului.

20. Faptul că am supraviețuit persecuției nemiloase

mi-a întărit credința în Dumnezeu
de Zhao Rui, provincia Shanxi

Numele meu este Zhao Rui. Datorită harului lui Dumnezeu, întreaga mea familie
a început să-L urmeze pe Domnul Isus în 1993. În 1996, când aveam șaisprezece
ani, am fost atrasă de iubirea pentru Domnul Isus și am început să lucrez în biserică
și să țin predici. Cu toate acestea, nu după mult timp, am început să observ multe
lucruri în cadrul bisericii care m-au dezamăgit amarnic: colegii puneau la cale intrigi
unul împotriva celuilalt, se excludeau reciproc și se întreceau pentru putere și profit.
Era ca și cum învățătura Domnului că ar trebui să ne iubim unii pe alții ar fi fost uitată
cu mult timp în urmă. Cei care țineau predici păreau să nu aibă nimic de spus și nu
era nicio bucurie în a trăi viața bisericească. Multe surori și mulți frați deveniseră
negativi și slabi și chiar încetaseră să participe la întruniri… Pusă față în față cu
starea sumbră și dezolantă a bisericii, mă simțeam deosebit de neliniștită și
neputincioasă. În iulie 1999, prin orchestrarea și rânduiala miraculoasă a lui
Dumnezeu, am întâmpinat întoarcerea Domnului Isus – Dumnezeu Atotputernic.
Citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic și implicându-mă în viața bisericii, m-am
bucurat din nou de lucrarea Duhului Sfânt. Când participam la întâlniri cu frații și
surorile mele, stilul religios de viață pe care îl conduceam odată a fost spulberat;
fiecare persoană putea să spună ce simțea cu adevărat, aveam părtășie despre
lumina oferită de luminarea Duhului Sfânt și discutam despre modul în care

270
experimentam cuvântul lui Dumnezeu, ca și despre cum să ne bazăm pe Dumnezeu
pentru a ne lepăda de corupție. Mai mult, frații și surorile trăiau în mod foarte devotat
și plin de demnitate; erau iertători și îngăduitori cu neajunsurile și manifestările de
corupție ale celorlalți și își acordau unul altuia asistență iubitoare. Dacă cineva trecea
prin greutăți, nimeni nu-l privea de sus sau îl desconsidera, ci căutau adevărul
împreună pentru a găsi o soluție la problema sa. Aceasta era viața bisericească pe
care o dorisem dintotdeauna – adevărata cale pe care o căutasem mulți ani! Mă
întorsesem, în sfârșit, înaintea lui Dumnezeu, după ce fusesem pierdută ani de-a
rândul! Am luat o hotărâre în fața lui Dumnezeu: „Le voi aduce înaintea lui Dumnezeu
pe acele suflete nevinovate care încă trăiesc în întuneric pentru a le permite să
trăiască sub îndrumarea și binecuvântarea lucrării Duhului Sfânt și să fie udate de
apa vie a vieții a lui Dumnezeu. Aceasta este chemarea mea ca ființă creată și este
cel mai semnificativ și valoros mod de a-mi trăi viața.” Gândind asta, m-am dedicat
întru totul îndeplinirii datoriilor mele.
Cu toate acestea, guvernul PCC, acel vrășmaș al adevăratului Dumnezeu, acel
guvern ateu care detestă adevărul, nu ne permitea să-L urmăm pe Dumnezeu și nici
să-I fim mărturie sau să răspândim Evanghelia lui Dumnezeu, cu atât mai puțin tolera
existența bisericii lui Dumnezeu. În primăvara anului 2009, guvernul PCC a
desfășurat o campanie pe scară largă de arestări având ca țintă principalii lideri ai
Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. Lideri bisericești din toată țara au fost arestați și
aruncați în închisoare unul după altul. Pe data de 4 aprilie, pe la ora 9 seara, eu și o
soră cu care colaboram în îndeplinirea datoriilor tocmai părăsiserăm casa gazdei și
ne îndreptam spre drum, când trei bărbați în haine civile au sărit brusc în spatele
nostru și ne-au tras cu putere de brațe, strigând: „Să mergem! Veniți cu noi!” Înainte
de a avea măcar timp să reacționăm, am fost aruncate în spatele unei berline negre
care era parcată pe marginea drumului. Era exact ca în filme, când gangsterii vin și
răpesc pe cineva la lumina zilei, cu excepția faptului că acum ni se întâmpla nouă, în
viața reală și era absolut îngrozitor. Eram total copleșită și tot ce puteam face era să-
L chem iar și iar pe Dumnezeu în tăcere: „Dumnezeule drag! Salvează-mă! O,
Dumnezeule, Te rog să mă salvezi…” Înainte de a-mi fi recuperat stăpânirea de sine,
mașina a intrat în curtea principală a Biroului Municipal de Securitate Publică. Abia
atunci mi-am dat seama că am căzut pe mâinile poliției. Curând după aceea, sora

271
din casa de găzduire a fost adusă și ea. Toate trei am fost duse la un birou de la
etajul doi și un ofițer, fără cea mai mică explicație, ne-a confiscat gențile și ne-a pus
să stăm cu fața la perete. Apoi ne-a forțat să ne scoatem hainele și a efectuat o
percheziție corporală, sechestrând cu această ocazie unele materiale despre
lucrarea noastră în biserică, chitanțe pentru banii păstrați de biserică, telefoanele
noastre celulare, peste 5.000 RMB în numerar, un card bancar și un ceas, printre
alte bunuri personale pe care le aveam asupra noastră și în genți. În timp ce se
întâmplau toate acestea, șapte sau opt polițiști continuau să intre și să iasă din
cameră, iar doi dintre ofițerii care ne supravegheau chiar au izbucnit în râs și au
arătat spre mine, spunând: „Asta-i o persoană de vază în biserică, se pare că azi am
pus mâna pe cineva barosan.” Curând după aceea, patru polițiști îmbrăcați în civil
mi-au pus cătușele, mi-au acoperit ochii cu o bandă și m-au escortat la o sucursală
a Biroului de Securitate Publică din afara orașului.
Când am intrat în camera de interogatoriu și am văzut fereastra aceea înaltă, cu
zăbrele de fier și scaunul acela de tortură oribil, cu aspect rece, mi-au venit în minte
poveștile groaznice ale fraților și surorilor care fuseseră torturați în trecut. Gândindu-
mă la torturile necunoscute la care polițiștii cei răi aveau să mă supună după aceea,
m-am speriat cumplit și mâinile au început să-mi tremure involuntar. În această
situație disperată, cuvintele lui Dumnezeu mi-au apărut brusc în minte: „Încă mai
porți frica în inima ta, deci nu este inima ta încă plină de gânduri de la Satana?”
„Ce este un biruitor? Bunii soldați ai lui Hristos trebuie să fie curajoși și să se
bazeze pe Mine pentru a fi puternici din punct de vedere spiritual; ei trebuie să
lupte pentru a deveni războinici și pentru a combate cu Satana până la moarte”
(„Capitolul 12” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a calmat treptat inima panicată și mi-a permis
să-mi dau seama că frica mea își avea izvorul în Satana. M-am gândit în sinea mea:
„Satana vrea să-mi chinuie trupul, astfel încât să capitulez în fața tiraniei sale. Nu pot
cădea pradă complotului său viclean. Indiferent ce se va întâmpla, am încredere că
Dumnezeu este cu mine în taină, veghindu-mă și protejându-mă. În orice moment,
Dumnezeu va fi mereu reazemul meu solid și sprijinul meu etern. Acum este un
moment cheie în bătălia spirituală și este imperativ să mărturisesc ferm pentru
Dumnezeu în acest moment. Trebuie să stau de partea lui Dumnezeu și nu pot să

272
cedez Satanei.” Dându-mi seama de acest lucru, m-am rugat liniștită lui Dumnezeu:
„O, Dumnezeule Atotputernic! Faptul că am căzut astăzi în mâinile acestor polițiști
răi este cu bunele Tale intenții. Cu toate acestea, statura mea este mult prea mică și
sunt panicată și înspăimântată. Te rog să-mi dai credință și curaj ca să mă eliberez
de constrângerile influenței Satanei, să nu mă supun acesteia și, cu hotărâre, să
mărturisesc ferm pentru Tine!” După ce mi-am terminat rugăciunea, inima-mi era
plină de curaj și nu mă mai simțeam chiar așa de înspăimântată de acei polițiști cu
aspect răuvoitor.
Tocmai atunci, doi ofițeri m-au împins pe scaunul de tortură și mi-au blocat
mâinile și picioarele. Unul dintre ofițeri, o brută înaltă și corpolentă, a indicat câteva
cuvinte de pe perete care spuneau „Aplicarea civilizată a legii” și apoi a bătut în masă
și a strigat: „Știi unde ești? Biroul de Securitate Publică este ramura guvernului chinez
specializată în violență! Dacă nu spui tot, o să primești ce meriți! Vorbește! Cum te
cheamă ? Câți ani? De unde ești? Care e poziția ta în biserică?” Natura lui agresivă,
alături de recunoașterea personală și directă a adevăratei naturi a acestei agenții
naționale de aplicare a legii, Biroul de Securitate Publică, m-a umplut de furie. M-am
gândit în sinea mea: „Ei pretind întruna că sunt «Poliția Poporului» și că scopul lor
este «să-i înlăture pe cei răi și să-i lase pe cei care respectă legea să trăiască în
pace», dar, în realitate, sunt doar o adunătură de hoți, bandiți și asasini plătiți din
lumea interlopă. Sunt demoni care iau dinadins cu asalt justiția și care pedepsesc
cetățenii buni și integri! Acești polițiști se fac că nu-i văd pe cei care încalcă legea și
comit infracțiuni, permițându-le să trăiască dincolo de brațul legii. Cu toate acestea,
în ciuda faptului că tot ceea ce facem e să credem în Dumnezeu, să citim cuvântul
lui Dumnezeu și să mergem pe calea cea dreaptă în viață, am devenit ținta principală
a violenței acestei haite de sălbatici. Guvernul PCC este cu adevărat un răsturnător
pervers al justiției.” Deși îi uram pe acești polițiști răi din toată inima, știam că statura
mea era prea mică și că nu voi putea suporta pedepsele și torturile lor crude, așa că
am strigat către Dumnezeu iar și iar, rugându-L să-mi acorde putere. Tocmai în acel
moment, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat: „Credința este ca un pod dintr-un
singur buștean, cei care se agață cu disperare de viață vor avea dificultăți în a-
l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot trece fără grijă” („Capitolul 6”
din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Mângâierea și

273
încurajarea cuvintelor lui Dumnezeu m-au făcut mai statornică și m-am gândit în
sinea mea: „Astăzi ar trebui să fiu gata să risc totul – dacă se întâmplă ce e mai rău
și mor, atunci așa să fie. Dacă acești demoni cred că o să afle de la mine despre
banii bisericii, munca sau conducătorii noștri, să se gândească mai bine!” După asta,
m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag! Tu ești Cârmuitorul tuturor lucrurilor,
iar Satana este și el în mâinile Tale și supus orchestrărilor Tale. Astăzi îl folosești pe
Satana pentru a-mi testa credința și devotamentul. Deși acum trupul meu este slab,
nu sunt dispusă să mă prăbușesc la picioarele Satanei. Doresc să mă bazez pe Tine
pentru a deveni puternică. Oricum mă torturează Satana, nu Te voi trăda niciodată
și nu-Ți voi provoca mâhnire!” Datorită îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu, indiferent
cum m-au interogat sau au încercat să scoată informații de la mine, n-am spus niciun
cuvânt.
Văzând că refuzam să vorbesc, unul dintre ofițeri s-a înfuriat și, după ce a trântit
în masă, s-a năpustit asupra mea, a dat un șut la scaunul de tortură pe care stăteam
și apoi m-a apucat de cap în timp ce urla: „Spune-ne ce știi! Să nu crezi că nu știm
nimic. Dacă nu știam nimic, atunci cum crezi că reușeam să vă prindem pe toate trei
în mod atât de decisiv?” Alt ofițer de poliție, unul înalt, a răcnit: „Nu-mi pune răbdarea
la încercare! Dacă nu te facem să simți un pic gustul durerii, o să crezi că facem doar
amenințări goale. Ridică-te!” Nu terminase bine de vorbit, că m-a tras de pe scaunul
de tortură până sub o fereastră, care era foarte sus pe perete și avea un grilaj de fier.
Au folosit câte o pereche de cătușe cu zimți pentru fiecare mână, cu un capăt încuiat
în jurul mâinilor mele și celălalt legat de grilajul de fier, astfel încât eram atârnată cu
mâinile de fereastră și puteam atinge podeaua doar cu vârfurile picioarelor. Unul
dintre polițiștii cei răi a pornit aparatul de aer condiționat pentru a scădea temperatura
din cameră și apoi m-a lovit brutal în cap cu o carte făcută sul. Când a văzut că tot
rămâneam în tăcere, a strigat într-o izbucnire de furie: „Ai de gând să vorbești sau
nu? Dacă nu vorbești, o să te dăm «o tură în leagăn»!” Zicând asta, a folosit o centură
lungă de împachetare, de tip militar, să-mi lege picioarele și apoi a fixat centura de
scaunul de tortură. Doi ofițeri au tras apoi scaunul de tortură în direcția opusă
peretelui, astfel că eram suspendată în aer. Când corpul meu înainta, cătușele îmi
alunecau până la baza încheieturilor, iar zimții din cătușe îmi intrau în dosul mâinilor.
Simțeam o durere atroce, dar îmi mușcam cu putere buzele ca să nu țip, fiindcă nu

274
voiam să-i las pe acei polițiști ticăloși să râdă pe seama mea. Unul dintre ei a spus
cu un rânjet sinistru: „Se pare că nu-i dureros! Hai să-nsuflețim un pic lucrurile.” După
asta, și-a ridicat piciorul și m-a călcat tare pe pulpe, iar apoi mi-a balansat corpul
dintr-o parte în alta. Asta a făcut ca strânsoarea cătușelor să fie din ce în ce mai
puternică în jurul încheieturilor și pe dosul mâinilor și, în cele din urmă, a fost atât de
dureros că nu m-am putut abține să nu țip sfâșiată de durere, lucru ce i-a făcut pe
cei doi polițiști haini să izbucnească-n râs. Numai atunci a încetat să mă apese pe
picioare, lăsându-mă suspendată acolo în aer. După vreo douăzeci de minute,
ofițerul a împins scaunul de tortură spre mine cu un șut brusc, provocând un zgomot
strident și îngrozitor, iar eu am țipat când corpul mi-a căzut iarăși la loc, agățat de
perete, cu doar vârfurile picioarelor atingând pământul. În același timp, cătușele mi-
au alunecat înapoi în jos pe încheieturi. Odată cu slăbirea bruscă a cătușelor,
sângele mi s-a scurs rapid din mâini și mi-a năpădit brațele, provocând zvâcniri de
durere din cauza presiunii sângelui care se întorcea. Acei doi polițiști nemernici au
chicotit sinistru la vederea suferinței mele, iar apoi au continuat să mă interogheze,
întrebând: „Câți oameni există în biserica ta? Unde păstrezi banii?” Această ultimă
întrebare a dezvăluit în mod clar motivul josnic al Satanei: motivul pentru care mă
supuneau tuturor acestor torturi și chinuri, motivul pentru care foloseau asemenea
metode diabolice și nemiloase era numai ca să poată fura banii bisericii. Sperau
zadarnic și fără rușine să folosească banii bisericii pentru scopurile proprii. Uitându-
mă la chipurile lor lacome, ticăloase, m-am simțit furioasă și L-am implorat necontenit
pe Dumnezeu să nu mă lase să devin o iudă și să blestem această haită de bandiți
și tâlhari. După aceea, oricât de mult m-au interogat, am refuzat să vorbesc, până
când s-au înfuriat atât de tare, încât au început să împroaște cu obscenități: „La naiba!
E greu s-o scoatem la capăt cu tine! Vedem noi cât reziști!” După aceea, au tras din
nou scaunul de tortură departe de perete, suspendându-mă din nou în aer. De data
asta, cătușele s-au prins strâns în rănile deja deschise de pe dosul mâinilor mele,
care s-au umflat rapid și s-au îngroșat de sânge, dând senzația că erau pe punctul
de a exploda. Durerea era și mai intensă decât prima dată. Ofițerii își descriau unul
altuia scene pline de viață ale „glorioaselor lor isprăvi din trecut” de torturare și
pedepsire a prizonierilor. Asta a continuat un sfert de oră bun înainte să dea, în sfârșit,
un șut la scaun și să-mi reiau fosta poziție, atârnând direct de fereastră, doar cu

275
vârfurile picioarelor atingând pământul. Cu ocazia asta, o durere sfâșietoare m-a
străbătut încă o dată. Tocmai atunci, un ofițer mic și îndesat a intrat și a întrebat: „A
vorbit?” Cei doi ofițeri au răspuns: „Asta-i o adevărată Liu Hulan!” Polițistul cel rău și
gras a venit direct înspre mine și m-a pălmuit tare peste față, șuierând agresiv: „Hai
să vedem cât de dură ești! Lasă-mă să te ajut să-ți relaxezi mâinile astea.” M-am
uitat în jos la mâna stângă și am văzut că era foarte umflată și se învinețise. Chiar
atunci, polițistul cel nemernic mi-a apucat degetele mâinii stângi și a început să le
scuture înainte și înapoi, să le frece și să le piște, până când amorțeala a lăsat din
nou loc durerii. Apoi a reglat cătușele astfel încât să fie cât se putea de strânse și le-
a făcut semn celorlalți doi ofițeri să mă ridice din nou în aer. Am fost iarăși suspendată
în aer și lăsată în poziția respectivă timp de douăzeci de minute înainte de a fi lăsată
în jos. Au continuat să mă tragă în sus și apoi să mă lase în jos iar și iar, torturându-
mă până în punctul în care-mi doream să pot muri pentru a scăpa de durere. De
fiecare dată când cătușele îmi alunecau în sus și în jos pe mâini era mai dureros
decât data precedentă. În cele din urmă, cătușele zimțate mi-au intrat adânc în
încheieturi și mi-au străpuns pielea de pe dosul mâinilor, provocând o sângerare
abundentă. Circulația din mâini fusese complet întreruptă și se umflaseră ca niște
baloane. Capul îmi zvâcnea din cauza lipsei de oxigen și simțeam că era pe punctul
de a exploda. Chiar credeam că urma să mor.
Tocmai când credeam că nu mai pot rezista, un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu
mi-a răsunat brusc în minte: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și
cum cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici cea
mai mică intenție de a nu se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică
ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat” („Cum să slujim Lui
Dumnezeu în armonie cu voia Lui” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu mi-au dat un val brusc de putere și m-am gândit la cum suferise Domnul
Isus pe cruce: a fost biciuit, batjocorit și umilit de soldații romani și a fost bătut până
la sânge. Cu toate acestea, tot L-au pus să care crucea aceea grea, aceeași pe care
L-au răstignit, în cele din urmă, de viu. El a atârnat pe cruce, în chinuri îngrozitoare,
timp de 24 de ore, până când s-a scurs și ultima picătură de sânge din trupul Său.
Ce tortură crudă! Ce suferință de neînchipuit! Totuși, Domnul Isus a îndurat totul în
tăcere. Chiar dacă durerea era cu siguranță imensă dincolo de cuvinte, Domnul Isus

276
S-a pus de bunăvoie în mâinile Satanei pentru răscumpărarea întregii omeniri. M-am
gândit în sinea mea: „Recent, Dumnezeu S-a întrupat pentru a doua oară și a venit
în China, o țară atee. Aici, El a întâmpinat pericole mult mai mari decât cele înfruntate
în Epoca Harului. Încă de când Dumnezeu Atotputernic S-a arătat și a început să-Și
îndeplinească lucrarea, guvernul PCC a folosit toate mijloacele posibile pentru a-L
calomnia, a-L blasfemia, a-L urmări nebunește și a-L captura pe Hristos, sperând în
zadar să dărâme lucrarea lui Dumnezeu. Suferința prin care a trecut Dumnezeu în
cele două întrupări ale Sale este dincolo de ceea ce-ar putea cineva să-și imagineze,
cu atât mai puțin să îndure. În comparație cu ceea ce a îndurat Dumnezeu, suferința
cu care mă confrunt acum nu merită nici măcar să fie menționată. Ba mai mult,
motivul pentru care acești demoni mă prigonesc astăzi este că sunt adepta lui
Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu este Acela pe care într-adevăr Îl urăsc și pe care
încearcă să-L persecute. Dat fiind că Dumnezeu a îndurat atâta suferință pentru noi,
ar trebui să am mai multă conștiință; trebuie să-L mulțumesc pe Dumnezeu și să-I
aduc mângâiere, chiar dacă asta înseamnă să mor.” În acea clipă, calvarurile tuturor
sfinților și profeților de peste veacuri mi-au venit fulgerător în minte: Daniel în bârlogul
leului, Petru pironit pe cruce cu capul în jos, Iacob decapitat… Fără nicio excepție,
acești sfinți și profeți, în pragul morții, au mărturisit cu toții ferm și răsunător pentru
Dumnezeu și mi-am dat seama că ar trebui să urmăresc să le imit credința,
devotamentul și supunerea față de Dumnezeu. Astfel, m-am rugat în tăcere lui
Dumnezeu: „Dumnezeule drag! Nu ai vina niciunui păcat, dar ai fost răstignit pentru
mântuirea noastră. Apoi Te-ai întrupat în China pentru a-Ți săvârși lucrarea,
riscându-Ți viața. Dragostea Ta este atât de mare, că nu Te-aș putea răsplăti
vreodată. Este cea mai mare onoare pentru mine să sufăr alături de Tine astăzi și
sunt dornică să mărturisesc ferm pentru a-Ți mângâia inima. Chiar dacă Satana îmi
ia viața, nu voi rosti niciodată vreun cuvânt de plângere!” Cu mintea concentrată
asupra iubirii lui Dumnezeu, durerea din corp părea să mi se micșoreze semnificativ.
În ultima jumătate a acelei nopți, polițiștii cei nemernici au continuat să mă tortureze
cu rândul. Abia pe la 9 a doua zi de dimineață mi-au dezlegat în sfârșit picioarele și
m-au lăsat atârnată de fereastră. Ambele brațe îmi erau complet amorțite și fără
senzații și tot corpul îmi era umflat. La momentul respectiv, sora cu care îmi
îndeplinisem datoriile fusese adusă în camera de interogatoriu alăturată. Dintr-odată,

277
opt sau nouă ofițeri au înaintat în camera mea de interogatoriu, iar un ofițer de poliție
scund și solid a intrat val-vârtej și i-a întrebat pe ticăloșii de polițiști care se ocupau
de mine: „Gata, a vorbit?” „Încă nu”, au răspuns ei. De îndată ce le-a auzit răspunsul,
s-a apropiat de mine, m-a plesnit de două ori peste față și a urlat la mine furios: „Tot
nu cooperezi! Știm cum te cheamă și știm că ești un lider important în biserică. Să
nu-ți faci impresia greșită că nu știm nimic! Unde ai pus banii? Cum e programată și
rânduită munca ta?” Văzând că rămân tăcută, m-a amenințat, spunând: „Dacă nu
spui tot, o să fie și mai rău pentru tine când o să aflăm singuri. Având în vederea
poziția ta în cadrul bisericii, vei fi condamnată la douăzeci de ani de închisoare!”
Polițiștii ăștia ticăloși erau într-o frenezie totală pentru a pune mâna pe fondurile
bisericii. Uitându-mă la trăsăturile lor brutale, sângele îmi clocotea de furie și nu am
putut să nu-L implor pe Dumnezeu să-i blesteme în cele mai întunecate gropi ale
iadului. Mai târziu, mi-au reținut cardul bancar și au cerut numele de pe card și codul
PIN. M-am gândit în sinea mea: „Lasă-i să vadă, cui îi pasă. Familia mea nu a
transferat oricum mulți bani în acel cont. Poate dacă vor vedea, nu mă vor mai sâcâi
în legătură cu fondurile bisericii.” După ce m-am hotărât, le-am spus numele și codul
PIN.
Mai târziu, am cerut să merg la baie și abia atunci m-au dat în sfârșit jos. La acel
punct, nu mai puteam deloc să-mi folosesc picioarele, așa că m-au cărat până la baie
și au stat de pază afară. Cu toate acestea, pierdusem deja orice senzație în mâini,
iar comenzile de la creier efectiv nu ajungeau la ele, așa că am doar stat acolo,
sprijinindu-mă de perete, fără a fi în stare să mă deschei la pantaloni. După un timp,
văzând că nu mai ieșeam, unul dintre polițiști a dat un șut în ușă și-a strigat la mine
cu un rânjet lasciv: „Tot nu ești gata?” Văzând că nu-mi puteam mișca mâinile, s-a
îndreptat spre mine și mi-a descheiat pantalonii și apoi mi i-a încheiat înapoi când
am terminat. Un grup de ofițeri bărbați se adunaseră în fața băii făcând tot felul de
comentarii meschine și umilindu-mă cu limbajul lor spurcat. Nedreptatea faptului că
acești tâlhari și demoni umileau o fată inocentă, de douăzeci și ceva de ani ca mine,
m-a copleșit brusc și am început să plâng. De asemenea, mi-am dat seama că, dacă
mâinile mi-ar rămâne paralizate într-adevăr și n-aș putea să mă îngrijesc singură în
viitor, ar fi mai bine să mor. Dacă aș fi fost în stare să merg cum trebuie în momentul
acela, aș fi sărit de pe clădire și aș fi sfârșit-o chiar acolo. Tocmai când eram cel mai

278
slăbită, un imn al bisericii, „Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu”, mi-a
venit în minte: „Îmi voi da iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt
misiunea de a-L slăvi. Sunt hotărât să fiu un martor neclintit pentru Dumnezeu și să
nu cedez Satanei niciodată. O, pot să am capul spart și să-mi curgă sângele, dar
ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate pierde. Însărcinarea dată de
Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și
greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura umilința pentru a-I fi
credincios. Nu-L voi mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau să se îngrijoreze”
(Urmați Mielul și cântați cântări noi). Luminarea și iluminarea lui Dumnezeu mi-au
insuflat încă o dată credință, iar duhul meu a fost întărit. M-am gândit în sinea mea:
„Nu mă pot lăsa păcălită de trucurile Satanei și nu ar trebui să-mi pun capăt vieții
pentru așa ceva. Ei mă umilesc și mă batjocoresc în așa fel încât să fac ceva care L-
ar răni și L-ar trăda pe Dumnezeu. Dacă aș muri, chiar aș cădea drept în complotul
lor cel șiret. Nu pot permite ca intrigile Satanei să aibă succes. Chiar dacă aș rămâne
cu adevărat schilodită, atât timp cât mai rămâne în mine o suflare, trebuie să continui
să trăiesc pentru a fi mărturie pentru Dumnezeu.”
Când m-am întors în camera de interogatoriu, m-am prăbușit pe podea, fiind
sleită de puteri. Mai mulți polițiști m-au înconjurat și au strigat la mine, poruncindu-mi
să mă ridic înapoi în picioare. Ofițerul acela scund și gras care mă pălmuise s-a
aplecat spre mine, mi-a dat un șut brutal și m-a acuzat că mă prefac. În acel moment,
corpul a început să-mi tremure, mi s-a tăiat răsuflarea și am început intru în
hiperventilație. Piciorul stâng și partea stângă a pieptului au început să aibă convulsii
și să se contracte unul către celălalt. Tot corpul mi-a devenit rece și rigid și, oricât
trăgeau și forțau cei doi ofițeri, nu reușeau să mă îndrepte. În mintea mea, știam că
Dumnezeu folosea această durere și suferință pentru a-mi deschide o cale de ieșire,
altfel ar fi continuat să mă chinuie cu brutalitate. Abia după ce au văzut starea precară
în care mă aflam, ofițerii aceia malefici au încetat în sfârșit să mă bată. Apoi m-au
legat de scaunul de tortură și s-au dus în încăperea de alături să o tortureze pe sora
mea de la biserică, lăsând în urmă doi ofițeri să mă vegheze. Auzind-o pe sora mea
țipând iar și iar cu hohote de plâns înfiorătoare, îmi doream atât de tare să dau buzna
peste acei demoni și să mă lupt cu ei până la moarte, dar, așa cum stăteau lucrurile,
eram prăbușită ca un morman și complet epuizată, așa că tot ce puteam să fac era

279
să mă rog lui Dumnezeu și să-L implor să-i dăruiască surorii mele putere și să o aibă
în pază, astfel încât să poată mărturisi ferm. Totodată, am blestemat cu dușmănie
partidul acela malefic, rău, care și-a afundat propriul popor în profunzimile suferinței
și I-am cerut lui Dumnezeu să le pedepsească pe aceste fiare în formă umană. Mai
târziu, văzându-mă prăbușită acolo, aparent la ultima suflare și nevrând să aibă de-
a face cu cineva care moare pe tura lor, m-au trimis în sfârșit la spital. După ce am
ajuns la spital, picioarele și pieptul au început din nou să intre în convulsii și să se
strângă unul către altul și a fost nevoie de mai multe persoane pentru a-mi forța
corpul înapoi într-o poziție dreaptă. Ambele mâini mi se umflaseră ca niște baloane
și erau acoperite de sânge închegat. Mâinile erau dilatate de la puroi și nu se putea
începe tratamentul intravenos, deoarece imediat ce introduceau acul, sângele se
revărsa din venă, pătrundea în țesutul din jur și ieșea pe partea injecției. Când
medicul a văzut ce se întâmpla, a spus: „Trebuie să scoatem cătușele astea!” De
asemenea, a recomandat polițiștilor să fiu trimisă la spitalul municipal pentru teste
suplimentare deoarece era preocupat că sufăr de o afecțiune cardiacă. Polițiștii cei
răi nu au vrut să facă nimic pentru a mă ajuta, dar după aceea nu m-au mai încătușat
și am știut că Dumnezeu lucrase prin intermediul doctorului pentru a-mi deschide o
cale de ieșire. A doua zi, ofițerul care mă interoga a scris o declarație plină de
blasfemii și calomnii despre Dumnezeu spre a fi folosită drept declarație verbală a
mea și a pretins să o semnez. Când am refuzat să semnez declarația, a ajuns la
exasperare, m-a apucat de mână și m-a obligat să-mi pun amprenta pe declarație.
Spre seara zilei de 9 aprilie, directorul diviziei și alți doi polițiști m-au escortat la
casa de detenție. Când medicul de la casa de detenție a văzut că întregul corp îmi
era umflat și că nu puteam să merg, că nu aveam nicio senzație în brațe și păream
că atârn de un fir de ață, a refuzat să mă primească, de teamă că aș putea muri
acolo. După aceea, directorul diviziei a negociat cu guvernatorul casei de detenție
timp de aproape o oră și a promis că, dacă mi se va întâmpla ceva, casa de detenție
nu avea să fie trasă la răspundere, și abia atunci guvernatorul a fost de acord să mă
ia în custodie.
După peste zece zile, mai mult de o duzină de polițiști malefici au fost transferați
de la alte secții și au fost repartizați temporar la casa de detenție pentru a mă interoga
în schimburi toată ziua și toată noaptea. Există limite stabilite cu privire la intervalul

280
de timp în care poate fi interogat un prizonier, dar polițiștii spuneau că acesta era un
caz mare, important, de o natură foarte gravă, așa că pur și simplu nu mă lăsau în
pace. Deoarece le era teamă că, dacă mă interoghează prea mult timp, puteam să
am vreun fel de urgență medicală, având în vedere starea mea fragilă, încheiau
interogatoriul pe la ora 1 noaptea și mă trimiteau înapoi în celula mea, convocându-
mă dimineața următoare în zori. M-au interogat aproximativ 18 ore pe zi, trei zile la
rând. Cu toate acestea, oricât m-au descusut, n-am spus niciun cuvânt. Când au
văzut că tactica lor dură nu funcționează, au trecut la tactici mai blânde. Au început
să-și arate îngrijorarea pentru rănile mele, mi-au cumpărat medicamente și mi-au dat
cu unguente pe răni. În fața acestei manifestări bruște de „bunătate”, mi-am lăsat
garda jos, gândindu-mă: „Dacă doar le spun ceva fără însemnătate despre biserică,
probabil că va fi în regulă…” Instantaneu, cuvintele lui Dumnezeu mi s-au ivit în minte:
„Nu dați greș ci apropiați-vă de Mine mai mult când lucrurile se abat asupra
voastră; fiți mai atenți și precauți în toate privințele pentru a evita să-Mi ofensați
mustrarea și a evita să cădeți pradă uneltirilor înșelătoare ale Satanei”
(„Capitolul 95” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Mi-am dat seama deodată că picasem pradă complotului viclean al Satanei. Nu erau
aceiași oameni care mă torturaseră doar cu câteva zile în urmă? Își puteau schimba
comportamentul, dar natura lor malefică era de neschimbat – dacă-i demon, demon
rămâne. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au deschis ochii asupra faptului că erau doar
lupi în haine de oaie și că întotdeauna aveau motive ascunse. După aceasta,
indiferent cum m-au ispitit sau iscodit, n-am mai spus un cuvânt. La scurt timp,
Dumnezeu a dezvăluit adevărata lor față; un ofițer căruia îi spuneau căpitanul Wu m-
a luat înverșunat la întrebări: „Ești lider în biserică și totuși nu știi unde sunt banii?
Dacă nu ne spui, avem noi modalitățile noastre să aflăm!” Un ofițer de poliție bătrân
și uscățiv a izbucnit într-o avalanșă de insulte, zbierând: „La naiba, îți dăm un deget
și iei toată mâna! Dacă nu vorbești, o să te trimitem afară și-o să te agățăm din nou.
O să mai vedem atunci dacă mai vrei să fii o Liu Hulan și să ascunzi informații de noi!
Am o mulțime de feluri să mă ocup de tine!” Cu cât vorbea astfel mai mult, cu atât
eram mai hotărâtă să păstrez tăcerea. În cele din urmă, s-a enervat peste măsură,
s-a apropiat de mine și m-a împins, spunând: „Cu un comportament ca ăsta,
douăzeci de ani ar trebui să fie o sentință ușoară!” Spunând asta, a ieșit val-vârtej

281
din încăpere, plin de frustrare. După aceea, un ofițer al Departamentului Provincial
de Securitate Publică, responsabil cu problemele de securitate națională, a venit să
mă interogheze. Făcea multe afirmații, atacându-L pe Dumnezeu și împotrivindu-se
Lui și se lăuda întruna cât de experimentat și mare cunoscător era, ceea ce i-a
determinat pe ceilalți ofițeri să-l acopere cu laude. Observându-i urâțenia fudulă,
plină de sine și auzindu-i toate minciunile perfide, clevetitoare și incriminările false,
simțeam atât ură, cât și dezgust pentru acest ofițer. Nici măcar nu puteam suporta
să mă uit la el, așa că mă uitam direct la peretele din fața mea și îi respingeam fiecare
argument în mintea mea. Diatriba lui a durat întreaga dimineață și, când a terminat
în sfârșit, m-a întrebat ce credeam. Am spus fără răbdare: „Nu sunt instruită, așa că
habar nu am despre ce-ați vorbit întruna.” Furios, le-a spus celorlalți anchetatori: „Nu
există nicio speranță pentru ea. Cred că a fost deja îndumnezeită, s-a terminat cu
ea!” Spunând asta, a luat-o din loc dezamăgit. Eram nespus de bucuroasă și I-am
mulțumit lui Dumnezeu că m-a călăuzit să depășesc criză după criză.
Suferind prin persecuția crudă a diavolilor, am experimentat infernul vieții lipsite
de orice drepturi ale omului din această țară condusă de partidul rău al PCC-ului.
Pentru guvernul PCC, credincioșii în Dumnezeu sunt ca niște ghimpi în ochi și spini
în coaste; au folosit fiecare truc din cartea lor pentru a mă pedepsi și a mă tortura, în
speranța deșartă de a mă trimite la moarte. Cu toate acestea, Dumnezeu este
sprijinul meu neclintit și mântuirea mea; m-a salvat de nenumărate ori din ghearele
morții, îngăduindu-mi să experimentez iubirea adevărată a lui Dumnezeu și să văd
blândețea și bunătatea inimii Lui. Când polițiștii malefici m-au târât în celula mea din
casa de detenție și am văzut că sora mea de la casa de găzduire era acolo, în
aceeași celulă, vederea acestei persoane dragi a trimis un val de căldură în inima
mea. Știam că aceasta era orchestrarea și rânduiala lui Dumnezeu și că dragostea
lui Dumnezeu avea grijă de mine și știam că Dumnezeu făcuse asta pentru că, în
acel moment, eram practic infirmă – brațele și mâinile îmi erau foarte umflate și pline
de puroi, nu aveam nicio senzație în degete, care erau groase ca niște cârnați și tari
la pipăit, abia puteam să-mi mișc picioarele și întregul corp îmi era slăbit și devastat
de durere. Timp de șase luni, aproape că nu m-am mișcat din patul meu de cărămidă
și n-am fost în stare să mă îngrijesc singură. Abia după șase luni am recăpătat
mișcarea mâinilor, dar încă nu puteam să țin lucrurile (până și azi, dacă încerc să țin

282
o farfurie cu o mână, mâna începe să mă doară, se moleșește și amorțește și, dacă
nu mi-aș folosi cealaltă mână ca sprijin, n-aș fi în stare să țin o farfurie). În acea
perioadă, sora mea a avut grijă de mine în fiecare zi – mă spăla pe dinți, îmi ștergea
fața, îmi făcea baie, mă pieptăna și-mi dădea să mănânc… O lună mai târziu, ea a
fost eliberată, iar eu am fost informată că fusesem arestată oficial. După ce sora mea
a fost eliberată, gândindu-mă la faptul că încă nu puteam să am grijă de mine și fără
să am idee cât timp aveam să fiu închisă, m-am simțit incredibil de neputincioasă și
mohorâtă. N-am putut să nu-L strig pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule, mă simt ca o
infirmă – oare cum să continui așa? Te implor să-mi ocrotești inima ca să pot depăși
această situație.” Tocmai când eram la capătul puterilor și mă simțeam total pierdută,
cuvintele lui Dumnezeu m-au călăuzit nespus de limpede din interior: „V-ați gândit
că într-o zi Dumnezeul vostru vă va așeza într-un loc complet nefamiliar? Puteți
să vă imaginați o zi în care s-ar putea să vă smulg totul, ce se va alege de voi?
Ar fi energia voastră din ziua aceea așa cum este acum? Ar reapărea credința
voastră?” („Trebuie să înțelegeți lucrarea; nu urmați în mod confuz!” din Cuvântul
Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu erau ca un far strălucitor, luminându-mi
inima și îngăduindu-mi să-I înțeleg voia. M-am gândit în sinea mea: „Mediul cu care
mă confrunt acum îmi este cel mai puțin familiar. Dumnezeu vrea ca eu să-I
experimentez lucrarea în acest tip de mediu pentru a-mi desăvârși credința. Deși
sora mea m-a părăsit, Dumnezeu desigur nu a făcut asta! Gândindu-mă înapoi la
calea pe care am străbătut-o, Dumnezeu m-a călăuzit la orișicare pas de pe cale! Cu
prezența lui Dumnezeu, nu există nicio greutate care să nu poată fi depășită. Cu
Dumnezeu, există întotdeauna o cale de ieșire. Având în vedere cât de lașă și lipsită
de credință sunt, cum mă pot aștepta să înțeleg înțelepciunea și atotputernicia lui
Dumnezeu în experiențele mele?” De aceea, m-am rugat lui Dumnezeu:
„Dumnezeule drag, sunt dornică să mă pun întru totul în mâinile Tale și să mă supun
orchestrărilor Tale. Indiferent de situațiile pe care le-aș putea înfrunta în viitor, știu că
vei deschide o cale de urmat pentru mine. Mă voi supune Ție și nu mă voi mai plânge.”
După ce mi-am încheiat rugăciunea, am avut un sentiment de seninătate și calm, dar
încă nu știam ce planificase Dumnezeu sau cum avea să mă călăuzească. În după-
amiaza zilei următoare, ofițerul corecțional a adus o nouă deținută. Când a văzut
situația în care eram, ea a început să aibă grijă de mine fără nici măcar să mă întrebe.

283
În asta am văzut minunăția și credincioșia lui Dumnezeu; Dumnezeu nu mă
abandonase – toate lucrurile din cer și de pe pământ sunt în mâinile lui Dumnezeu,
inclusiv gândurile omului. Dacă nu ar fi fost orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu,
de ce-ar fi atât de drăguță cu mine femeia aceasta pe care nu o întâlnisem niciodată?
După aceea, am fost martoră la și mai multă din iubirea lui Dumnezeu. Când acea
femeie a fost eliberată din casa de detenție, Dumnezeu a ridicat femei după femei,
pe care nu le întâlnisem niciodată, pentru a avea grijă de mine, și și-au încredințat
una alteia grija pentru mine de parcă dădeau mai departe ștafeta. Au fost chiar unele
deținute care mi-au transferat bani în cont după ce au fost eliberate. În acest timp,
deși trupul meu suferea întrucâtva, am putut experimenta personal sinceritatea iubirii
lui Dumnezeu pentru om. Indiferent în ce fel de situație este aruncat omul, Dumnezeu
nu-l abandonează niciodată, ci îi servește ca ajutor constant. Atâta vreme cât omul
nu-și pierde credința în Dumnezeu, el va reuși cu siguranță să fie martor al faptelor
lui Dumnezeu.
Am fost reținută timp de un an și trei luni și apoi acuzată de către guvernul PCC
de „lucrare într-o organizație xie jiao (heterodoxă) pentru a obstrucționa aplicarea
legii” și am fost condamnată la trei ani și șase luni de închisoare. În urma condamnării,
am fost transferată la închisoarea provincială pentru femei ca să-mi ispășesc
pedeapsa. În închisoare, eram supuse unui tratament și mai inuman. Eram obligate
să facem muncă fizică în fiecare zi, iar cerințele zilnice privind volumul de muncă
depășeau cu mult ceea ce ar fi putut îndeplini rezonabil o persoană. Dacă nu eram
în stare să ne terminăm munca, eram supuse pedepselor corporale. Aproape toți
banii câștigați din munca noastră intrau în buzunarele gărzilor închisorii. Ni se
dădeau doar câțiva yuani pe lună pentru o presupusă indemnizație de trai. Poziția
oficială pe care o folosea închisoarea era aceea că reeduca deținuții prin muncă, dar,
în realitate, eram doar mașinile lor de făcut bani, servitoarele lor neplătite. După toate
aparențele, regulile închisorii pentru reducerea pedepselor deținutelor păreau foarte
umane – prin îndeplinirea anumitor condiții, deținutele puteau beneficia de o reducere
adecvată a pedepsei. Dar asta era de fapt doar o fațadă și era doar de dragul
aparențelor. În realitate, așa-zisul lor sistem uman nu însemna altceva decât vorbe
goale pe hârtie: ordinele emise personal de gărzi erau singurele legi reale de acolo.
Închisoarea controla strict totalul anual al reducerilor de sentințe pentru a asigura o

284
capacitate suficientă de „muncă” și pentru a garanta că veniturile gărzilor închisorii
nu aveau să scadă. „Lista de reducere a pedepselor” era o tehnică folosită de
închisoare pentru creșterea productivității muncii. Dintre cele câteva sute de deținute
din închisoare, doar vreo zece ajungeau pe „lista de reducere a pedepselor” și astfel,
persoanele munceau pe brânci, urzind intrigi una împotriva celeilalte pentru a câștiga
un loc pe listă. Oricum, majoritatea deținutelor care ajungeau să intre pe listă erau
cele cu legături în poliție, care nu trebuiau să efectueze munci fizice de la bun început.
Deținutele nu aveau de ales decât să-și țină pentru ele resentimentele în legătură cu
asta. Unele se sinucideau în semn de protest, dar, după fapt, închisoarea născocea
povești la întâmplare pentru a potoli familiile victimelor și astfel, moartea lor era în
zadar. În închisoare, paznicii nu ne tratau niciodată ca pe niște ființe umane; dacă
voiam să vorbim cu ei, trebuia să ne ghemuim la pământ și să ne uităm în sus la ei,
iar dacă ceva nu era pe placul lor, ne băteau și ne insultau cu obscenități
respingătoare. Dacă oficialii de rang înalt veneau să efectueze inspecții, eram puse
să le facem jocul după prefăcătoriile lor, deoarece ne amenințau dinainte, spunând
că trebuie să zicem lucruri frumoase despre închisoare, cum ar fi: „Mesele noastre
sunt delicioase, paznicii au mereu grijă de noi, nu muncim niciodată mai mult de opt
ore pe zi și adeseori ni se pregătesc divertismente…” În momente ca acestea, mă
înfuriam atât de tare, încât întregul corp îmi tremura. Acești demoni erau așa de
fățarnici: în mod clar nu erau altceva decât niște strigoi mâncători de oameni, dar
insistau să pretindă că sunt cei mai amabili și miloși dintre oameni. Ce sinistru, demn
de dispreț și rușinos! Când acei lungi trei ani și jumătate ai sentinței mele s-au
încheiat în cele din urmă și m-am întors acasă, familia mea nu a putut să-și mascheze
suferința pe care o simțea văzând că arătam ca un schelet uman, atât de plăpândă
și epuizată încât eram greu de recunoscut, și multe lacrimi au fost vărsate. Cu toate
acestea, inimile noastre erau pline de recunoștință pentru Dumnezeu. I-am mulțumit
lui Dumnezeu că sunt încă în viață și că m-a protejat, astfel încât am putut să ies
întreagă din acel iad pe pământ.
Abia după ce m-am întors acasă, am aflat că, în timp ce eram în arest, polițiștii
nelegiuiți veniseră de două ori și răscoliseră și perchiziționaseră casa cu nesocotință.
Părinții mei, care cred amândoi în Dumnezeu, fugiseră din casa lor și petrecuseră
aproape doi ani ca fugari pentru a se sustrage capturării de către guvern. Când s-au

285
întors în sfârșit acasă, buruienile din curte crescuseră cât casa, părți de acoperiș se
prăbușiseră și totul era un dezastru îngrozitor. De asemenea, poliția umblase prin
satul nostru răspândind minciuni despre noi: au spus că păcălisem pe cineva și-i
luasem banii, în valoare de un milion până la o sută de milioane RMB (aproximativ
150.000 – 15.000.000 de dolari) și că părinții mei înșelaseră pe cineva cu câteva sute
de mii de RMB pentru a-l trimite pe fratele meu mai mic la facultate. Această haită
de demoni era o adunătură de mincinoși profesioniști certificați, cei mai pricepuți la
jocul ăsta! De fapt, din cauză că părinții mei fugiseră de acasă, fratele meu mai mic
a trebuit să folosească bani din burse și împrumuturi pentru a-și plăti școlarizarea și
a-și termina facultatea. Ba mai mult, când a plecat de acasă la muncă, mai întâi a
trebuit să economisească puțin câte puțin pentru cheltuielile de călătorie, vânzând
recoltele de cereale pe care le cultiva familia noastră și culegând fructe de păducel
pentru a le vinde. Totuși, diavolii aceștia au acționat în mod inadmisibil, făcând
înscenări familiei mele cu false incriminări, zvonuri care mai circulă și în ziua de azi.
Chiar și acum, sunt încă respinsă de satul meu din cauza reputației mele de opozantă
politică găsită vinovată și de escroacă. Această haită de demoni care ucid fără să
clipească, acest guvern diabolic care arată o considerație derizorie pentru viața
umană, acești lingăi ai Satanei care fac incriminări false și stârnesc opinia publică –
îi disprețuiesc pe toți! Deși diavolul ne incriminează, ne defăimează și ne persecută
pe nedrept, asta nu a făcut decât să-mi permită să văd mai lămurit natura cea rea și
adevărata față respingătoare a guvernului PCC, potrivnică lui Dumnezeu, perversă
și care sfidează cerurile. Mi-a permis și mai mult să experimentez iubirea și mântuirea
lui Dumnezeu. Cu cât diavolul ne prigonește mai mult, cu atât ne întărește hotărârea
de a-L urmări pe Dumnezeu Atotputernic până la sfârșit. Dacă nu aș fi experimentat
persecuția crudă pe mâna acelor demoni, cine știe când s-ar fi trezit duhul meu sau
când aș fi ajuns să-l disprețuiesc cu adevărat pe Satana și să mă lepăd de el o dată
pentru totdeauna. Gândindu-mă la anii petrecuți urmându-L pe Dumnezeu,
acceptasem cuvintele lui Dumnezeu care demascau natura și esența demonică a
guvernului PCC doar la nivel teoretic, dar nu le înțelesesem niciodată cu adevărat.
Deoarece de la o vârstă fragedă mi-au fost întipărite principiile „educației patriotice”,
care m-au condiționat și m-au înșelat sistematic să gândesc într-un anumit fel, chiar
am crezut că sunt o exagerare cuvintele lui Dumnezeu – pur și simplu nu mă puteam

286
îndura să abandonez idolatrizarea țării noastre, gândindu-mă că Partidul Comunist
avea întotdeauna dreptate, că armata ne proteja patria și că poliția pedepsea și
eradica elementele rele din societate și proteja interesele publicului. Doar trăind
persecuția pe mâna acelor demoni am ajuns să văd adevărata față a guvernului PCC;
este extrem de înșelător și fățarnic și a tras pe sfoară ani de zile poporul chinez și
întreaga lume cu minciunile sale. Pretinde în repetate rânduri că susține „libertatea
de credință și drepturile democratice legale”, dar, în realitate, persecută cu
nesocotință credința religioasă. Tot ceea ce susține cu adevărat este propria tiranie,
controlul forțat și despotismul. În China, cei care cred în adevăratul Dumnezeu
trebuie să fie extrem de atenți și, dacă își lasă garda jos doar un pic, probabil se vor
găsi în închisoare. Drept urmare, pentru a evita să fim prinși și arestați de poliție,
trebuie să ne petrecem tot timpul ascunzându-ne sau fugind și niciodată nu putem
rămâne într-un singur loc prea mult timp. Chiar dacă doar ascultăm imnuri în casele
noastre, trebuie să menținem volumul redus. La fel ca atunci când avem părtășie
despre cuvântul lui Dumnezeu cu membrii familiei, trebuie să ne coborâm vocea, iar
când citim cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne încuiem mai întâi ușile, de teamă că
poliția ar putea să ne monitorizeze și să tragă cu urechea și ar putea să dea buzna
pe ușă în orice clipă. Mai mult, în închisorile din China, cu cât cineva crede mai mult
în Dumnezeu, cu atât este mai probabil să fie persecutat, hărțuit și disprețuit. În
schimb, gangsterii, ucigașii, hoții și escrocii au adesea relații privilegiate cu poliția și
polițiștii îi folosesc pentru treburile lor murdare și ca prizonieri șefi. Aceste fapte au
demascat demult China drept țară care admiră și încurajează răul în timp ce atacă și
suprimă justiția. Cu cât cineva este mai rău, cu atât este mai probabil să primească
laudele guvernului PCC, iar cu cât cineva este mai bun din punct de vedere moral și
cu cât merge mai mult pe calea cea dreaptă, cu atât PCC îl va suprima și-l va
persecuta. Când Dumnezeu a venit să-Și facă lucrarea și să mântuiască omenirea,
Satana nu a fost cu siguranță mulțumit să ne lase să-L urmăm pe Dumnezeu și să
mergem pe calea cea dreaptă, așa că a folosit orice metodă posibilă pentru a mă
obstrucționa și persecuta. Deși trupul meu a fost vătămat grav în cursul persecuției
sale nemiloase, am înțeles că eram menită să îndur această suferință, pentru că sunt
un copil al Satanei, numeroasele sale otrăvuri îmi curg în vene și am fost supusă
înșelăciunii și chinurilor sale tot timpul. Tocmai pentru că nu am putut să deosebesc

287
esența Satanei și uneltirile sale viclene, Dumnezeu i-a permis să mă persecute,
îngăduindu-mi astfel să înțeleg, prin suferința mea, cum stau de fapt lucrurile cu acest
guvern chinez pe care l-am considerat întotdeauna „salvatorul” meu. Acest lucru mi-
a permis să văd dedesubturile josnice, demne de dispreț și corupte ale pretențiilor
sale de „măreție, glorie și rectitudine”. În același timp, mi-a permis să înțeleg
proporțiile harului mântuitor al lui Dumnezeu, care, la rândul său, m-a motivat să
urmăresc sârguincios adevărul, să mă lepăd pe deplin pe Satana și să-mi îndrept
inima spre Dumnezeu.
În acea perioadă cât se poate de dificilă și atroce din viața mea, dragostea lui
Dumnezeu a fost întotdeauna alături de mine, chiar și atunci când eram slăbită și
îndurerată. Când mă simțeam slăbită, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și mi-au
dat credință și putere, permițându-mi să mă eliberez de constrângerile întunericului
și ale morții. Când Satana își urzea comploturile viclene, avertismentele grabnice ale
lui Dumnezeu m-au deșteptat din buimăceala mea, îngăduindu-mi să văd dincolo de
urzelile și comploturile Satanei ca să pot mărturisi ferm pentru Dumnezeu. Când
eram torturată cu brutalitate de acei demoni până în punctul în care-mi doream
moartea, orchestrările miraculoase ale lui Dumnezeu au fost cele care mi-au deschis
o cale de ieșire, făcând să pară că eram în pragul morții și, astfel, determinându-i pe
demoni să înceteze să-și reverse violența asupra mea. Când eram suferindă,
neajutorată și incapabilă să am grijă de mine, Dumnezeu a ridicat rând pe rând
deținutele pentru a-și asuma cauza de a se îngriji de nevoile mele zilnice timp de
șase luni, de parcă ar fi preluat ștafeta îngrijirii mele una de la cealaltă, după care am
recuperat unele senzații la mâini și am fost în stare să fac unele munci ușoare.
Această experiență unică mi-a dat un simț profund al iubirii și bunătății lui Dumnezeu
și mi-a permis să văd clar esența Satanei de vrășmaș al lui Dumnezeu. Cu aceste
experiențe, Dumnezeu a revărsat asupra mea cea mai prețioasă bogăție a vieții,
întărindu-mi astfel hotărârea de a-mi făgădui viața pentru a mă lepăda de Satana și
a-L urma pe Dumnezeu până la capăt. Așa cum spune cuvântul lui Dumnezeu
Atotputernic: „Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a
dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia
chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți
și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să

288
întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din
Cuvântul Se arată în trup). Acum m-am întors la biserică și am intrat din nou în rândul
celor care-și îndeplinesc datoriile. Îmi îndeplinesc datoria predicând și răspândind
Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, dorindu-mi doar ca și mai mulți oameni să poată
scăpa de chinul Satanei și să primească mântuirea veșnică a lui Dumnezeu.

21. Lumina lui Dumnezeu mă îndrumă printre greutăți

de Zhao Xin, provincia Sichuan

Când eram copil, trăiam la munte. Nu prea văzusem lumea și nici nu aveam vreo
năzuință mai mare. M-am căsătorit și am avut copii; cei doi fii ai mei au crescut și au
devenit rezonabili și ascultători, iar soțul meu a fost un om harnic. Chiar dacă nu am
avut niciodată prea mulți bani, am trăit împreună, în armonie, ca o familie, iar eu m-
am simțit foarte fericită și mulțumită. În 1996, m-am îmbolnăvit brusc de o afecțiune
gravă, lucru care m-a făcut să dobândesc credință în Domnul Isus. De atunci, am citit
frecvent Biblia și am participat activ la adunările din biserică. Spre uimirea mea, boala
a început să mi se vindece treptat și, prin urmare, credința mea de a-L urma pe
Domnul Isus a sporit și mai mult.
Însă, ceva ce chiar nu aș fi putut prevedea s-a întâmplat în 1999, când am fost
arestată de poliție pentru credința mea în Domnul Isus. Am fost închisă o zi întreagă
și amendată cu 240 de yuani. Deși ar putea părea că nu sunt mulți bani, pentru noi,
fermieri modești care trăiam într-o regiune montană sărăcită, nu era o sumă mică!
Ca să putem aduna suficienți bani, am vândut toate alunele pe care le plantasem cu
trudă pe bucata mea de pământ. Ceea ce chiar nu am putut să înțeleg era de ce
guvernul PCC m-a etichetat drept infractoare care „a făcut parte din organizații
contrarevoluționare.” De asemenea, mi-au amenințat întreaga familie, spunând că
indiferent că fiii mei urmau să absolve facultatea, tot nu vor fi capabili să-și găsească
o slujbă. Prin urmare, soțul, părinții, rudele și prietenii mei au început cu toții să facă
presiuni asupra mea, au încercat să stea în calea credinței mele și s-o suprime. M-
au obligat să fac toată munca grea și istovitoare, iar eu n-am putut decât să îndur

289
acest lucru în tăcere.
În 2003, am fost îndeajuns de norocoasă încât să accept lucrarea lui Dumnezeu
Atotputernic din zilele de pe urmă. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu, am devenit
sigură că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus reîntors. Am fost absolut
încântată și am simțit că a fi capabilă de reunirea cu Dumnezeu în timpul vieții mele
era, cu adevărat, cea mai mare binecuvântare! De atunci, însă, presiunea exercitată
asupra mea atât de guvernul PCC, cât și de propria familie, a devenit și mai mare.
Confruntată cu acest tip de mediu, I-am făcut o promisiune lui Dumnezeu: „Oricât de
greu va fi sau oricât voi suferi, Te voi urma până la bun sfârșit!” Polițiștii PCC au venit
mai târziu la mine acasă și m-au amenințat, spunând: „Știi că este ilegală credința ta
în Dumnezeu, că nu este permisă în această țară? Dacă îți păstrezi credința, vei
sfârși prin a face pușcărie!” Când a auzit asta, soțul meu a început să mă
copleșească cu din ce în ce mai multe presiuni. Mă bătea și mă certa adesea și nici
măcar nu mă lăsa să stau în casa noastră. Rămasă fără opțiuni, nu am putut decât
să-mi înăbuș durerea pe care o simțeam și să-mi părăsesc casa pentru a evita
persecuția și arestarea de către guvernul PCC. La acea vreme, deși fusesem
alungată de persecuția guvernului PCC din orașul natal într-o viață de pribegie, tot
nu aveam niciun discernământ cu privire la mâna sinistră din spatele acestui lucru,
care a provocat dezbinarea familiei mele. Doar când am experimentat personal viața
în închisoare, atacurile năvalnice și acuzațiile false pe care guvernul PCC le-a făcut
împotriva mea, am ajuns să înțeleg, cât de cât, esența sa perversă și reacționară și
mi-am dat seama că guvernul PCC este principalul vinovat care distruge familiile
fericite ale oamenilor și aduce dezastre teribile asupra lor!
Pe 16 decembrie 2012, împreună cu cinci frați și surori, predicam Evanghelia
când, deodată, patru polițiști au gonit către noi într-o mașină și ne-au arestat. Ne-au
dus la secția de poliție și, după ce m-au încătușat, unul dintre ei a urlat: „Să vă spun
un lucru: puteți să furați și să jefuiți, puteți să omorâți și să incendiați, puteți să vă
vindeți trupurile, nu ne pasă. Dar să credeți în Dumnezeu este singurul lucru pe care
nu-l puteți face! Prin credința în Dumnezeu, vă poziționați împotriva Partidului
Comunist și trebuie să fiți pedepsiți!” M-a plesnit tare și m-a lovit rău cu piciorul în
timp ce vorbea. Simțeam că nu aveam să mai rezist mult după acea bătaie, așa că
L-am chemat pe Dumnezeu în inima mea iar și iar: „O, Dumnezeule! Nu știu cât timp

290
mă vor mai tortura acești polițiști malefici și simt că nu mai pot rezista mult. Însă aș
prefera să mor decât să devin o iudă – nu Te voi trăda! Te rog să mă veghezi, să mă
aperi și să mă îndrumi!” După ce m-am rugat, m-am hotărât în tăcere în inima mea:
„Îi voi rămâne credincioasă lui Dumnezeu până la ultima suflare, voi lupta cu Satana
până la sfârșit și voi mărturisi ferm pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu!” După aceea,
unul dintre polițiști m-a percheziționat și a găsit 230 de yuani pe care îi aveam în
numerar. A spus, rânjind răutăcios: „Acești bani sunt bunuri furate și ar trebui
confiscați.” În timp ce vorbea, și-a îndesat banii în buzunar și i-a păstrat pentru sine.
Apoi au început să ne chestioneze. „De unde sunteți? Cum vă numiți? Cine v-a trimis
aici?” După ce le-am spus numele și adresa mea, au găsit rapid detalii despre
întreaga mea familie pe computerul lor. Doar le-am dat informațiile mele personale
de bază, dar am refuzat să răspund la orice întrebare despre biserică.
Polițiștii s-au folosit atunci de unul dintre trucurile lor. Au găsit pe stradă mai mult
de zece oameni care nu credeau în Dumnezeu și i-au obligat să depună mărturie că
predicasem Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic. Apoi le-au spus acelor
oameni o mulțime de minciuni și false acuzații cu privire la mine. Toți acei oameni și-
au bătut joc de mine, m-au calomniat și m-au insultat; m-am simțit efectiv nedreptățită.
Nu știam cum aveam să trec prin această situație, așa că am continuat să-L chem
pe Dumnezeu în inima mea să-mi dea credință și tărie. Chiar atunci, o parte dintr-un
imn al cuvintelor lui Dumnezeu mi-a plutit în minte: „Dumnezeu întrupat e judecat,
condamnat, batjocorit El e urmărit de diavoli. Disprețuit de lumea religioasă.
Nimeni nu-I poate răscumpăra durerea. Dumnezeu îi mântuiește pe corupți prin
răbdare, El îi iubește pe oamenii cu inima zdrobită. Aceasta este cea mai
dureroasă, cea mai dureroasă lucrare dintre toate. Rezistența feroce a omenirii,
defăimarea, vânătoarea și falsele acuzații fac ca trupul lui Dumnezeu să-nfrunte
primejdii mari. Cine-I poate înțelege și ușura durerea?” („Dumnezeu, chiar dacă
e rănit, îl iubește pe om” Urmați Mielul și cântați cântări noi). Înainte, am înțeles numai
în teorie durerea pe care Dumnezeu o suferă ca să mântuie omenirea și doar atunci,
când m-am regăsit efectiv într-o situație ca aceea am început, în cele din urmă, să
înțeleg cât de mare trebuie să fie suferința lui Dumnezeu! Dumnezeu, drept și sfânt,
S-a întrupat ca să trăiască alături de noi, oameni murdari și corupți; a îndurat tot felul
de batjocuri și insulte, condamnări și calomnii, persecuții și urmăriri ca să ne mântuie.

291
Chiar și cei dintre noi care cred în Dumnezeu adesea nu-L înțelegem, ba chiar Îl
înțelegem greșit și-L învinovățim. Toate aceste lovituri sunt foarte dureroase pentru
Dumnezeu și, totuși, El tot suferă și iubește omenirea – firea Lui este atât de măreață,
atât de onorabilă! Deși citisem în trecut acest lucru în Biblie: „Căci aşa cum iese
fulgerul şi luminează de la o margine a cerului la cealaltă, tot aşa va fi şi cu Fiul
Omului (în ziua Sa)! Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie respins de
această generaţie” (Luca 17:24-25). Abia astăzi am văzut că aceste cuvinte chiar s-
au adeverit! Asta m-a întristat profund și am regretat că, în trecut, nu am dat niciodată
atenție voii lui Dumnezeu… Înainte să fiu capabilă să-mi recapăt sângele rece,
polițiștii mi-au atârnat în jurul gâtului un semn pe care scria „MEMBRĂ XIE JIAO” și
m-au fotografiat. Apoi mi-au ordonat să mă ghemuiesc și să arăt cu degetul spre
niște materiale evanghelice în timp ce ei au mai făcut câteva fotografii. Picioarele mă
dureau atât de tare încât cu greu mai puteam sta ghemuită. Chiar în acea clipă,
telefonul meu mobil a început să sune, iar eu, uluită, m-am gândit: „Trebuie să fie un
frate sau o soră de la biserică. Nu-i pot implica sub nicio formă!” Am înșfăcat repede
telefonul mobil și l-am izbit tare de podea, făcându-l bucăți. Acest lucru i-a înfuriat
imediat pe polițiști. Păreau că și-au pierdut mințile – m-au ridicat de guler, apoi m-au
lovit tare peste față de mai multe ori. Fața a început imediat să-mi ardă ca focul, iar
urechile îmi țiuiau atât de tare încât nu am mai putut auzi nimic. Apoi au început să-
mi tragă șuturi în picioare cu toată forța și, încă nerevărsându-și toată furia, acei
polițiști malefici m-au târât într-o cameră întunecată și m-au făcut să stau în picioare
cu spatele la perete în timp ce ei mă loveau peste față. După aceea, mi-au mai tras
o bătaie bună. Am reușit să-mi rețin lacrimile în timp ce se petrecea asta și m-am
rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, cred că voia Ta bună
este în spatele a tot ceea ce mi se întâmplă acum. Oricum m-ar chinui acești polițiști
malefici, eu voi mărturisi ferm pentru Tine mereu și nu mă voi preda Satanei!” Spre
surprinderea mea, când am spus această rugăciune, mi-am redobândit deodată
auzul și nu l-am putut auzi decât pe unul dintre polițiștii malefici spunând: „Femeia
asta e foarte încăpățânată. Nu a vărsat o lacrimă și nu a scos un sunet. Poate n-am
atacat-o suficient. Adu bastonul electric și apoi vom vedea dacă va face gălăgie!” Un
alt polițist a înșfăcat un baston electric și mi l-a înfipt tare în coapsă. Imediat, m-a
străbătut o durere intensă; mă durea atât de tare încât am căzut pe loc la podea. M-

292
am lovit cu capul de perete și a început să-mi curgă sânge. Polițiștii m-au arătat cu
degetul și au urlat: „Nu te mai preface! Ridică-te! Ai trei minute. Dacă nu te ridici în
picioare, te vom bate din nou. Nici să nu te gândești să faci pe moarta!” Dar oricât au
țipat, chiar nu m-am putut mișca, astfel încât, în cele din urmă, m-au mai lovit o dată
brutal cu picioarele înainte de a se opri.
Chiar nu am putut rezista torturii brutale și inumane aplicate de acei polițiști. M-
am rugat cu toată sinceritatea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Nu mai
pot rezista mult. Te rog să-mi dai credință și tărie!” În toiul suferinței mele intense,
mi-a venit în minte un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „De vreme ce crezi în
Dumnezeu, trebuie să-ți predai inima înaintea lui Dumnezeu. Dacă îți oferi și îți
pui inima înaintea lui Dumnezeu, atunci în timpul rafinării îți va fi imposibil să
te lepezi de Dumnezeu sau să Îl abandonezi. […] Când va veni ziua și încercările
lui Dumnezeu vor cădea brusc asupra ta, nu numai că vei putea să stai de
partea lui Dumnezeu, ci și să aduci mărturie lui Dumnezeu. În acel moment vei
fi ca Iov și Petru. După ce I-ai adus mărturie lui Dumnezeu Îl vei iubi cu adevărat
și îți vei da viața bucuros pentru El; vei fi martorul lui Dumnezeu și o persoană
care este iubită de Dumnezeu. Dragostea care a experimentat rafinarea este
puternică și nu slabă. Indiferent de momentul sau modul în care Dumnezeu te
supune încercărilor Sale, ție poate să nu-ți pese dacă trăiești sau mori, să
arunci cu bucurie totul pentru Dumnezeu și să înduri cu bucurie orice pentru
Dumnezeu – și astfel dragostea ta va fi curată și credința reală. Numai atunci
vei fi cineva care este într-adevăr iubit de către Dumnezeu și care a fost cu
adevărat desăvârșit de către Dumnezeu” („Predă-ți inima înaintea lui Dumnezeu
dacă crezi în El” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Luminarea lui Dumnezeu
mi-a permis să-I înțeleg voia și mi-a dat, de asemenea, credință și tărie inepuizabile.
M-am rugat lui Dumnezeu iar: „O, Dumnezeule! Cred că tot ceea ce mi se întâmplă
astăzi este cu permisiunea Ta, iar voia Ta bună este în spatele tuturor acestor lucruri.
Prin intermediul reprezentației pe care o dau aceste bestii, văd, în cele din urmă, că
agențiile de aplicare a legii subordonate guvernului PCC sunt organizații violente și
nu mă pot preda lor. Vreau doar să-Ți dau inima mea și să-Ți fiu alături. O,
Dumnezeule! Știu că iubirea mea pentru Tine poate fi întărită doar prin
experimentarea unor astfel de încercări și rafinări. Dacă Satana îmi ia viața astăzi,

293
tot nu m-aș plânge. Să pot să fiu mărturie pentru Tine este onoarea mea ca ființă
creată. În trecut, nu mi-am îndeplinit bine datoria și Îți datorez atât de mult. Să am
șansa de a muri pentru Tine astăzi este cel mai semnificativ lucru. Îmi doresc să Te
ascult.” Am fost foarte emoționată după această rugăciune și am simțit că a suferi
această durere de dragul de a-L urma pe Dumnezeu era un lucru incredibil de
semnificativ și că merita, chiar dacă ar fi fost să mor!
După mai bine de 10 minute, o polițistă a venit, m-a ajutat să mă ridic și,
simulând amabilitatea, a spus: „Iată-te la vârsta ta, cu amândoi copiii la facultate.
Chiar merită să suferi toate astea? Spune-ne doar ce vrem să știm și apoi poți pleca
imediat.” A văzut că nu răspund, așa că a continuat: „Ești mamă, deci ar trebui să te
gândești la fiii tăi. Trăim acum în domeniul Partidului Comunist, iar guvernul PCC se
împotrivește tuturor credințelor religioase și le suprimă. Îi urăște mai ales pe aceia
dintre voi care cred în Dumnezeu Atotputernic. Dacă stăruiești să te împotrivești
guvernului, nu-ți faci griji că-ți vei incrimina toată familia? La un moment dat, soțul și
părinții tăi vor fi cu toții, implicați, iar fiii și nepoții tăi pot să uite că se vor înrola
vreodată în armată, că vor deveni cadre militare sau funcționari civili. Nu-i va angaja
nimeni niciodată, nici măcar ca gardieni de pază. Vrei ca fiii tăi să fie doar muncitori
când cresc, să aibă de lucru ca tine, doar ocazional, și să fie săraci toată viața?”
Tocmai când Satana își desfășura complotul viclean împotriva mea, cuvintele lui
Dumnezeu mi-au fulgerat prin minte: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic
în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Ce există și nu se află în mâinile Mele? Tot
ce spun Eu se înfăptuiește, și cine dintre oameni Mă poate face să Mă
răzgândesc?” („Capitolul 1” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să descopăr complotul viclean
al Satanei și mi-am dat seama că polițiștii încercau să mă constrângă să vorbesc
folosind viitorul copiilor mei ca monedă de schimb. Cu toate acestea, știam că soarta
noastră ca ființe umane nu este în mâinile noastre, nici în mâinile polițiștilor, ci se află
în mâinile lui Dumnezeu. Tot depindea de Dumnezeu – și ce slujbe ar avea copiii mei
în viitor și dacă vor fi bogați sau săraci. Chibzuind la acest lucru, nu m-am simțit deloc
constrânsă de polițiști. Îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să înțeleg
cu adevărat că Dumnezeu era alături de mine, protejându-mă, și am început să mă
încred în Dumnezeu cu și mai multă stăruință. Așa că mi-am întors capul într-o parte

294
și am rămas tăcută. Polițista m-a certat bine și apoi a plecat furioasă.
Se lăsa seara. Văzând că n-au putut scoate nimic de la mine sau de la surorile
mele de la biserică, n-au putut decât să ne trimită la Centrul Județean de Detenție.
Însă polițiștii de acolo au spus că este foarte grav cazul nostru și că trebuia să
mergem la Casa Municipală de Detenție. Era deja trecut de ora 1 dimineață până să
ajungem acolo și n-am văzut decât rând după rând de porți mari din bare de metal –
totul arăta atât de sumbru și înfricoșător. La prima poartă, a trebuit să ne scoatem
toate articolele de îmbrăcăminte și să ne lăsăm percheziționate corporal. Apoi mi-au
tăiat toți nasturii și toate fermoarele și a trebuit să port hainele zdrențuite; m-am simțit
ca o cerșetoare. La cea de-a doua poartă, a trebuit să ne supunem unui control
medical. Au văzut vânătăile de pe picioarele mele de la bătăile polițiștilor și că îmi
era greu să merg, dar numai s-au zgâit și au spus minciuni, zicând: „Totul este perfect
normal. Nimic îngrijorător.” Scrie clar în regulamentul închisorii că trebuie să se
prescrie un tratament dacă se descoperă vreo afecțiune sau vreo rană în timpul
controlului medical, dar, în realitate, lor nu le pasă dacă deținuții trăiesc sau mor. Mi-
au spus sarcastic: „Voi, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic, Îl aveți pe El să vă
protejeze. Vă descurcați voi.” Am fost dusă într-o celulă și o deținută și-a ițit capul de
sub cerșafuri și a țipat la mine: „Dezbracă-te de toate hainele!” Am implorat-o să nu
mă oblige să-mi scot lenjeria intimă, dar ea doar mi-a rânjit malițios și a spus: „Dacă
vii în acest loc, atunci trebuie să urmezi regulile.” Toate celelalte deținute și-au scos
atunci capul de sub așternuturi și au început să facă tot felul de zgomote teribile.
Erau 18 deținute închise în celula aceea un pic mai mare de 20 de metri pătrați: erau
traficante de droguri, criminale, delapidatoare și hoațe. Treaba „șefei” acelui loc, a
celei care lua deciziile, era să pedepsească oamenii în toate felurile în fiecare zi –
pur și simplu chinuia oamenii de plăcere. Dimineață, adjuncta ei m-a învățat regulile
și mi-a spus că trebuie să curăț podeaua cu mopul de două ori în fiecare zi. Îmi găsea
tot timpul ceva de făcut și mi-a spus că trebuia să-mi fac întotdeauna cota de
producție și că trebuie să lucrez mai repede sau voi fi pedepsită. Gardienii închisorii
se purtau ca niște fiare sălbatice și pedepseau adesea deținutele fără niciun motiv.
Unul dintre ei m-a amenințat spunând: „Trebuie să faci ce spun eu. Nu-mi pasă dacă
mă raportezi. Du-te și fă un raport dacă vrei și o să-ți fac necazuri de n-o să le poți
duce!…” Acești gardieni malefici ai închisorii erau scăpați complet de sub control și

295
foarte agresivi. În acel loc, banii făceau lumea să se învârtă și, atât timp cât dădeai
bani gardienilor închisorii, nu erai supus „legii”. Una dintre deținute era soția unui
oficial care a delapidat o sumă mare de bani. Le dădea adesea bani gardienilor
închisorii și, în fiecare zi, îi cumpăra „șefei” niște mici gustări prăjite. Făcând acest
lucru, nu trebuia să muncească deloc întreaga zi și le punea pe altele să-i spele
vasele și să-i împăturească așternuturile. Deși trăiam în acestă celulă de închisoare
infernală, fără bani și fără drepturi, și trebuia să îndur tot felul de intimidări și chinuri
în fiecare zi, singurul lucru care îmi oferea alinare era că două surori de la biserică
erau acolo, cu mine. Eram ca o familie. În această perioadă dificilă, aveam părtășie
împreună oricând se ivea ocazia; ne sprijineam și ne ajutam una pe cealaltă. Ne
bazam pe Dumnezeu tot timpul, cerându-I să ne dea credință și tărie. Fiecare dintre
noi le ajuta și le sprijinea pe celelalte și, împreună, am depășit acestă perioadă
teribilă.
Am fost chestionată de polițiști de încă patru ori cât am stat în casa de detenție.
Într-una dintre acele dăți, bărbații care au venit să mă chestioneze s-au prezentat ca
fiind de la Biroul Municipal de Securitate Publică și de la Echipa de Securitate
Națională. M-am gândit: „Cineva de la Biroul Municipal de Securitate Publică va fi cu
siguranță de un calibru mai înalt și mai educat decât polițiștii de la secția de poliție
locală. Trebuie să aplice legea în mod corect.” Dar realitatea nu a fost cum mi-am
imaginat. De cum a intrat în încăpere individul de la Biroul Municipal de Securitate
Publică, s-a și întins pe un scaun cu picioarele pe masă. Întregul lui trup emana
mândrie și m-a măsurat cu o privire disprețuitoare. Apoi s-a ridicat și a venit spre
mine. A tras adânc un fum din țigară și după aceea mi-a suflat fumul în față. Văzând
acest lucru, mi-am dat seama, în cele din urmă, că polițiștii PCC erau cu toții la fel și
nu am putut să nu râd de mine însămi pentru că am crezut că acest bărbat va fi diferit
în vreun fel. Nu știam ce tactici vor încerca în continuare cu mine, așa că I-am spus,
în tăcere, o rugăciune lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Te rog să-mi dai
înțelepciunea pentru a-l învinge pe Satana și să-mi permiți să Te slăvesc și să
mărturisesc ferm pentru Tine!” Chiar atunci, polițistul de la Echipa de Securitate
Națională a spus: „Deja știm totul despre tine. Cooperează cu noi și te vom lăsa să
pleci.” I-am aruncat o privire și am râs ironic. Gândindu-se că sunt dispusă să fac un
compromis, a spus: „Ești dispusă să cooperezi acum?” Am răspuns: „Am spus tot ce

296
trebuia să spun cu mult timp în urmă.” Acest lucru i-a făcut instantaneu pe polițiștii
malefici să turbeze de furie și au început să urle obscenități la mine. „Încercăm să-ți
oferim o cale de ieșire demnă, iar tu refuzi! Dacă nu vei vorbi astăzi, eu am tot timpul
din lume să-l petrec cu tine. Îi voi scoate pe fiii tăi din școală și mă voi asigura că nu-
și vor putea termina studiile.” Apoi au adus telefonul meu mobil și m-au amenințat,
spunând: „Ale cui sunt numerele de pe cartela ta SIM? Dacă nu ne spui azi, vei primi
o sentință de șapte sau opt ani. Le vom pune pe celelalte deținute să te chinuie
constant și o să-ți dorești să fi murit!” Oricât m-a presat să răspund, eu nu am făcut-
o. Nici măcar nu-mi era frică deoarece cuvintele lui Dumnezeu mă luminau în adâncul
sufletului: „Deoarece trebuie să înduri o asemenea suferință pentru a fi mântuit
și pentru a supraviețui; mai mult decât atât, acest lucru este predestinat de
Dumnezeu. Astfel, faptul că această suferință s-a abătut asupra ta este
binecuvântarea ta. […] Semnificația din spatele acestui fapt este atât de
profundă și extrem de semnificativă” („Cei care au pierdut lucrarea Duhului Sfânt
sunt cei mai expuși pericolului” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Acea
rundă de interogatoriu a durat două ore jumătate. Văzând că nu scoseseră nimic de
la mine, mi-au mai aruncat niște amenințări și apoi au plecat descurajați.
Pe 6 ianuarie 2013, polițiștii au jucat altă carte și au spus că mă vor duce acasă.
M-au obligat să port o uniformă de deținută și cătușe și am fost dusă înapoi la secția
mea locală de poliție într-o dubă a închisorii. Când am ajuns acolo, mi s-a spus că
acei polițiști malefici îi găsiseră pe fiii și pe socrii mei, ne percheziționaseră casa,
puseseră întrebări prin împrejurimi și înțeleseseră bine cu ce mă ocupasem în ultimii
ani. Unul dintre polițiștii de acolo a spus: „Am vânat-o pe femeia asta ani de zile și
nu am prins-o niciodată. Când i-a murit soțul, a stat doar o noapte acasă. Am irosit
zile întregi acasă la ea, așteptând-o. Când fiul ei a fost operat pe cord, am mers la
spital s-o prindem, dar nu a venit. Ea crede cu atâta tărie în Dumnezeu încât și-a
abandonat întreaga familie. Acum că am prins-o, trebuie să ne ocupăm de ea odată
pentru totdeauna!” Când l-am auzit spunând acest lucru, inima mea a început să
strige: „Când nu am vrut să mă duc acasă? Moartea soțului meu a fost devastatoare
și am fost teribil de îngrijorată când fiul meu a fost operat pe cord. Mi-am dorit atât
de mult să fiu lângă fiul meu! Nu îi abandonasem, doar că guvernul PCC mă
persecuta și mă vâna neîncetat încât îmi era imposibil să merg acasă!” Duba mergea

297
cu viteză pe șosea spre casa mea, iar eu plângeam în tăcere în inima mea. M-am
rugat întruna lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Am fost departe de casă ani de zile
din cauza persecuției guvernului PCC. Îmi voi vedea familia în curând și mi-e teamă
că voi deveni slabă când îi voi vedea și voi cădea pradă complotului viclean al
Satanei. Te rog să mă ajuți și să-mi permiți să trăiesc cu demnitatea și coloana
vertebrală a unui credincios în Dumnezeu, chiar și în fața Satanei. Nu mă lăsa să fiu
amăgită de ei. Cer doar să mărturisesc ferm pentru Tine ca să Te mulțumesc!” Când
mi-am terminat rugăciunea, m-am simțit mult mai relaxată și am avut un sentiment
de eliberare. Știam că Acesta era Dumnezeu care mă însoțea și îmi dădea putere.
Când eram aproape de casa mea, polițiștii au oprit mașina pe marginea șoselei. Am
fost obligată să îi conduc pe jos până acasă la mine, purtând uniforma mea de
deținută și cătușele. Toți vecinii mei stăteau la distanță, privindu-mă lung și
gesticulând în direcția mea; îi puteam auzi cum mă insultau și mă batjocoreau pe la
spate. Când am intrat pe poarta care ducea în curte, l-am văzut imediat pe fiul meu
acolo, spălând rufe. M-a auzit intrând, dar nu și-a ridicat capul, și am știut atunci că
mă ura. Părul socrilor mei încărunțise, iar soacra mea a ieșit și i-a întâmpinat pe acei
polițiști malefici, dar apoi a rămas tăcută. Un polițist malefic a întrebat: „Această
femeie este nora dumneavoastră?” A dat vag din cap. Apoi, a început să-i amenințe
pe socrii mei, spunând: „Dacă nu cooperează cu noi, va trebui să sunăm la școală,
iar fiii ei vor fi în curând exmatriculați. Vă vom anula chiar și plățile asigurării sociale
împreună cu orice alte beneficii primiți.” Fețele bătrânilor mei socri s-au făcut cenușii
în timp ce îi amenința, iar vocile le tremurau când vorbeau. Au recunoscut repede că
fusesem plecată timp de șase sau șapte ani și că îmi practicasem credința în altă
parte. Polițiștii au zbierat apoi la ei: „Partidul și poporul au avut grijă de voi atât de
bine în toți acești ani. Spuneți-ne, este Partidul Comunist bun?” Soacra mea era atât
de înspăimântată încât a răspuns imediat: „Da, este bun.” Polițiștii au întrebat după
aceea: „Și politicile sale curente sunt bune?” A răspuns: „Da, sunt bune.” „Și toate
catastrofele care s-au întâmplat în familia voastră”, a continuat polițistul, „și moartea
fiului vostru, nu au fost toate aduse de nora voastră? Nu a fost ea aducătoarea de
ghinion în familia voastră?” Soacra mea și-a plecat capul și a dat vag din cap. Văzând
că planul le-a mers, polițiștii m-au târât înăuntru și m-au obligat să mă uit la toate
premiile pe care fiul meu le câștigase și erau agățate pe perete. Unul dintre ei a luat

298
o înfățișare superioară și a arătat spre mine, certându-mă și spunând: „N-am întâlnit
niciodată în viața mea pe cineva mai lipsit de umanitate ca tine. Un fiu atât de bun și
tu pur și simplu îl abandonezi și fugi să crezi în Dumnezeu! Ce câștigi făcând asta?”
Uitându-mă la toate premiile pe care fiul meu le câștigase și care acopereau peretele,
m-am gândit cum credința mea îi afecta acum studiile și cum socrii mei erau intimidați
și amenințați – familia îmi fusese destrămată! Dar cine era cauza tuturor acestor
lucruri? Era numai din cauza credinței mele? Credința mea în Dumnezeu înseamnă
căutarea adevărului și urmarea căii drepte în viață. Ce e greșit în asta? Dacă
guvernul PCC nu m-ar fi vânat și persecutat, ar mai fi trebuit să stau departe de
propria casă și să mă ascund toți acei ani? Și, totuși, m-au acuzat fals că nu-mi pasă
de familia mea și că nu-mi trăiesc viața. Făcând acest lucru, nu denaturau ei în mod
clar faptele și întorceau adevărul cu susul în jos? Chiar în acel moment, ura pe care
o simțeam pentru acei demoni ai Satanei a crescut și era pe cale să izbunească din
mine ca un vulcan care erupe – am vrut să strig: „Demoni ai Satanei! Vă urăsc! Vă
urăsc din măduva oaselor! Nu persecuția guvernului PCC a fost cea care m-a ținut
departe de casă toți acești ani? Nu am vrut eu să fiu alături de fiul meu ca să-i ofer
iubirea și căldura unei mame? Nu am vrut eu să trăiesc în pace și fericire cu familia
mea? Și totuși, voi, diavoli ai Satanei, vă transformați acum, dintr-o dată, și vă
prefaceți a fi oameni buni, mustrându-ne și punând întreaga vină pentru tot răul care
s-a întâmplat familiei noastre la ușa lui Dumnezeu și forțând întreaga responsabilitate
pentru aceste lucruri pe umerii mei. Voi chiar răsturnați adevărul și perorați
nonsensuri absolute! Voi, spirite rele, sunteți atât de perverși și faceți pe inocenții
când sunteți cei mai răi criminali dintre toți. Voi sunteți adevăratele talismane
aducătoare de ghinion, prevestirile rele și aducătorii de ghinion! Guvernul PCC este
vinovatul principal, responsabil pentru distrugerea familiei mele! Despre ce fericire
să vorbim pentru oamenii care trăiesc în această țară?” Odată ce și-au terminat
șarada, mi-au strigat: „Mișcă!” și mi-au ordonat să ies din casă. Îi mulțumesc lui
Dumnezeu Atotputernic pentru că m-a apărat, mi-a permis să descopăr comploturile
viclene ale Satanei, să văd clar răutatea reacționară a PCC-ului malefic și să rămân
fermă în mărturia mea!
Pe 12 ianuarie, polițiștii m-au chestionat pentru ultima dată. Doi polițiști au
încercat iarăși să mă forțeze să-mi vând frații și surorile, dar, oricum m-au amenințat

299
și m-au constrâns, am spus doar că nu știu. Când m-au auzit spunând că nu știu
nimic, s-au înfuriat imediat și au început să mă lovească peste față și m-au tras de
păr de parcă înnebuniseră. Îmi stăteau de o parte și de cealaltă, mă împingeau
încoace și încolo și îmi trăgeau șuturi în picioare cât de tare puteau. Apoi m-au lovit
în cap cu o țeavă de cupru, strigând: „Crezi că nu te voi lovi? Oricum, ce vei face în
legătura cu asta? Să vedem cât ești de dură!” Slavă lui Dumnezeu Atotputernic
pentru că m-a apărat. Deși m-au supus la o asemena tortură, tot ce am simțit a fost
cum trupul îmi amorțește; am simțit foarte puțină durere. Cei doi polițiști malefici m-
au torturat timp de patru ore până au fost complet epuizați și au transpirat abundent
și abia atunci s-au oprit. S-au așezat pe o canapea, trăgându-și răsuflarea și spunând:
„Bine, numai așteaptă până îți vei petrece restul vieții în închisoare. Atunci nu vei mai
fi niciodată liberă, nici dacă mori!” Nu am simțit nimic când i-am auzit spunând asta,
întrucât deja îmi întărisem inima și jurasem să nu capitulez în fața acestor diavoli,
chiar și cu prețul vieții. I-am spus, în tăcere, o rugăciune lui Dumnezeu: „O,
Dumnezeule, îmi doresc să mă ofer Ție. Chiar dacă polițiștii malefici mă închid pentru
tot restul vieții, tot Te voi urma până la sfârșit. Te voi slăvi chiar dacă voi fi aruncată
în iad!” Când m-am întors în celula mea, mă așteptam, fără nicio îndoială, să fiu
trimisă la închisoare pentru tot restul vieții, așa că a fost o surpriză când Dumnezeu
a deschis o cale de scăpare pentru mine. În după-amiaza zilei de 16 ianuarie, pe
neașteptate, polițiștii m-au lăsat să plec fără nicio acuzație.
Această experiență sfâșietoare a fost ca un vis urât de care nu suport să-mi aduc
aminte. Niciodată, nici în visele mele cele mai nebunești, nu mi-am imaginat că o
femeie atât de obișnuită ca mine va deveni un „obiect de interes” pentru poliție doar
pentru credința în Dumnezeu sau că voi fi privită de către guvernul PCC ca un
dușman și expusă unui asemenea pericol mortal. Odată, în timpul unui interogatoriu,
i-am întrebat: „Cu ce am greșit? Ce lege am încălcat? Ce lucruri am spus împotriva
Partidului sau împotriva poporului? De ce am fost arestată?” Polițiștii nu mi-au putut
răspunde la întrebări, așa că pur și simplu au urlat la mine: „Poți să furi și să jefuiești,
poți să omori și să incendiezi, poți să-ți vinzi trupul, nu ne pasă. Prin credința în
Dumnezeu, te poziționezi împotriva Partidului Comunist și trebuie să fii pedepsită!”
Astfel de cuvinte atât de samavolnice, tiranice și care denaturează adevărul au ieșit
direct din gura diavolului! A crede în Dumnezeu și a se închina Lui sunt principii

300
inalterabile; se aliniază cu voia Cerului și sunt în acord cu inimile oamenilor. Guvernul
PCC I se împotrivește lui Dumnezeu și le interzice oamenilor să urmeze calea cea
dreaptă. În schimb, învinovățește victimele și pretinde fără rușine că noi îi suntem
dușmani, expunându-și, în acest fel, complet esența demonică! Guvernul PCC nu
doar se împotrivește frenetic lucrării lui Dumnezeu și arestează credincioșii, ci și
fabrică zvonuri ca să amăgească oamenii astfel încât toată lumea îi crede minciunile
și Îl neagă pe Dumnezeu, I se împotrivește lui Dumnezeu; de asemenea, le distruge
șansele oamenilor de a atinge adevărata mântuire. Lucrurile malefice pe care le-a
făcut guvernul PCC sunt, cu adevărat, prea multe pentru a fi enumerate, iar el și-a
atras atât mânia oamenilor, cât și pe a lui Dumnezeu! După ce am fost supusă la
suferința cauzată de acei demoni, am ajuns să văd cu absolută claritate esența
reacționară și care I se împotrivește lui Dumnezeu a guvernului PCC care se opune
voii Cerului și am ajuns să apreciez cu adevărat iubirea și grija lui Dumnezeu. Am
văzut că esența lui Dumnezeu este frumusețe și bunătate; de fiecare dată când
sufeream cel mai mult sau găseam că suferința mea era cel mai greu de îndurat,
cuvintele lui Dumnezeu au fost în mine, călăuzindu-mă și luminându-mă, dându-mi
putere și credință, și ele mi-au permis să descopăr comploturile viclene ale Satanei
și să iau o atitudine fermă. Am simțit cu adevărat prezența și îndrumarea lui
Dumnezeu și doar atunci am fost capabilă să depășesc toate dificultățile și să rămân
fermă în mărturia mea – iubirea lui Dumnezeu este atât de mare! De azi înainte, voi
dedica totul pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu și voi căuta să dobândesc
adevărul și să trăiesc o viață însemnată!

22. Cuvântul lui Dumnezeu este forța mea în viață

de Xu Zhigang, municipalitatea Tianjin

În trecut, am fost profund influențat de valorile tradiționale din China și am făcut

din achiziția de bunuri imobiliare pentru copiii și nepoții mei scopul meu în viață.
Pentru a-l îndeplini, m-am dedicat învățării tehnologiei de reparații auto. Am deschis
și un service auto, iar afacerea a mers foarte bine. În acea perioadă din viața mea,

301
credeam că îmi controlez soarta, așa că atunci când cumnata mea mi-a propovăduit
Evanghelia Domnului Isus, nu numai că am refuzat să o accept, ba chiar am și
batjocorit-o, pentru că am simțit că aș putea trăi la fel de bine fără să cred în Domnul.
Cu toate acestea, vremurile bune nu au durat. Afacerea a mers din ce în ce mai prost
la service-ul meu și, oricât de mult am muncit, nu am putut să îmbunătățesc situația.
M-am extenuat încercând să schimb situația și eram epuizat și trist, așa că am
început să beau alcool toată ziua pentru a-mi domoli anxietatea. În schimb, într-o zi,
nu am fost atent în timp ce conduceam și am ajuns să fiu implicat într-un accident.
Mașina mea a fost distrusă ajungând de nerecunoscut, dar, din fericire și în mod
miraculos, am supraviețuit. Nu după mult timp, în primăvara anului 1999, soția mea
mi-a propovăduit Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Am
ajuns să înțeleg unele adevăruri citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic și am
aflat că motivul pentru care trăisem într-o stare atât de deplorabilă și neputincioasă
a fost faptul că acceptasem principiile de viață cu care Satana îndoctrinează oamenii.
Îmi dorisem să mă bazez pe propriul efort de a-mi crea un cămin fericit și, prin urmare,
am fost luat de prost, până în punctul în care m-am trezit în suferință extremă și
aproape mi-am pierdut viața. Dumnezeu Atotputernic a fost cel care m-a readus din
pragul morții și m-a adus în casa Lui, iar eu I-am fost incredibil de recunoscător pentru
că S-a îndurat de mine. De atunci, am citit în fiecare zi cuvântul lui Dumnezeu și am
și participat la întâlniri și am avut părtășie cu frații și surorile mele, iar lumina mi-a
umplut inima. Mi-a plăcut și m-am bucurat că găsisem calea autentică în viață. Cu
toate acestea, nu după mult timp, am devenit o țintă a arestării de către guvernul
condus de PCC pentru credința mea în Dumnezeu și am fost forțat să-mi părăsesc
familia și să mă ascund. În acea perioadă, chiar dacă am trecut prin momente de
slăbiciune, am crezut că, indiferent unde mergeam și indiferent cum mă hăituiau
demonii Satanei, cuvintele lui Dumnezeu mă vor călăuzi. După mai mult de zece ani,
prin îndrumarea și dispozițiile cuvântului lui Dumnezeu, am ajuns treptat să înțeleg
niște adevăruri, iar viața mea a fost foarte satisfăcătoare. În perioada care a urmat,
pe parcursul căreia am fost arestat și supus persecuției, am experimentat și mai
practic faptul că al lui Dumnezeu cuvânt este forța mea în viață, întrucât cuvântul lui
Dumnezeu a fost cel care mi-a permis să rămân puternic, integru și fără teamă în
mijlocul torturii și chinului nemilos al Satanei, astfel încât am putut să-l umilesc

302
complet în cele din urmă pe Satana. După această experiență, am apreciat și mai
mult cuvântul lui Dumnezeu și nu am putut sta departe de cuvântul lui Dumnezeu nici
măcar o clipă.
Într-o zi din februarie 2013, eram plecat să răspândesc Evanghelia cu mai mulți
frați și surori, dar, la întoarcere, am fost opriți de un sedan. Trei ofițeri de poliție au
coborât din mașină și ne-au cerut să ne legitimăm, iar când mi-au auzit accentul
nelocal, m-au percheziționat forțat, fără să dea măcar un motiv. Mi-au confiscat din
buzunare un card eliberat de Banca Agricolă Chineză pe care erau peste 700 de
yuani, peste 300 de yuani în numerar, un telefon mobil, un MP5 player și câteva
informații despre Evanghelie. În momentul în care unul dintre ofițeri a aflat că eu
credeam în Dumnezeu Atotputernic, comportamentul său a devenit foarte dur și mi-
a pus cătușele forțat și m-a băgat în mașină. La secția de poliție, mi-au ordonat să
stau lipit de perete, unde un ofițer m-a întrebat pe un ton aspru: „Cum te numești?
Unde este casa ta? Cine ți-a predicat despre credința în Dumnezeu?” Când a văzut
că nu aveam de gând să răspund, a izbucnit instantaneu de furie, mi-a smuls geaca
de puf de pe mine, apoi m-a întors și mi-a ridicat puloverul de pe spate peste cap, și
m-a lovit cu răutate pe spate cu bastonul. La fiecare câteva lovituri, mă întreba: „Ai
de gând să vorbești acum?” După ce m-a lovit de cincisprezece ori la rând, mi-am
simțit sfâșiată carnea de pe spate, iar coloana vertebrală mă durea atât de mult încât
mi se părea ruptă. Dar, indiferent cum m-a bătut, am refuzat să vorbesc. În cele din
urmă, bolborosind de furie, a strigat, spunând: „Bine, mă dau bătut! Mă doare
încheietura să te lovesc așa, iar tu tot nu ai de gând să vorbești!” În inima mea, știam
că Dumnezeu mă protejează. N-aș fi putut rezista singur la o bătaie atât de violentă.
I-am mulțumit în tăcere lui Dumnezeu.
Au văzut că bătaia nu era eficientă împotriva mea, așa că au schimbat tactica.
Unul dintre acești polițiști răi a adus o bară de aproximativ un metru lungime și șase
centimetri în diametru și, cu un rânjet sinistru, a spus: „Hai să-l punem «să guste din
deliciul» de a sta în genunchi pe asta și apoi să vedem dacă vorbește!” Auzisem că,
după ce o persoană stă în genunchi pe o bară ca asta timp de 30 de minute, nu mai
poate sta dreaptă în picioare și nici nu mai poate merge. Confruntat cu o astfel de
tortură, am simțit că statura mea spirituală era prea mică și că trupul meu nu va putea
să o îndure. Mi-a fost teamă, așa că L-am strigat pe Dumnezeu, cu toată puterea:

303
„Dumnezeule! Statura mea este prea mică și mă tem că nu pot rezista la acest tip de
chin. Te rog, protejază-mi inima și dă-mi puterea să îndur acest chin și să nu Te
trădez.” L-am chemat pe Dumnezeu necontenit, iar Dumnezeu știa că trupul meu
este slab. Mi-a auzit rugăciunea, pentru că, până la urmă, acești polițiști răi au decis
să nu folosească acest tip de tortură. Faptele din fața ochilor mei au demonstrat mila
și protecția lui Dumnezeu pentru mine, care mi-au intensificat credința în El și mi-au
diminuat mult frica. Deși au decis să nu folosească acea metodă de tortură, totuși nu
au fost dispuși să mă elibereze. În schimb, s-au gândit la o altă metodă de tortură.
M-au forțat să îngenunchez pe podea, cu talia dreaptă și apoi au pus o matahală de
ofițer, un bărbat mai înalt de 1,8 metri să stea pe gambele mele, cu ambele picioare,
și să apese cât putea de tare. În momentul în care mi s-a urcat pe gambe, am simțit
o durere mistuitoare, apoi m-am rugat la Dumnezeu cu toată puterea mea:
„Dumnezeule! Nu pot rezista unei astfel de torturi inumane, dar vreau să Te
mulțumesc, așa că Te implor să-mi dai credință, putere și voința de a suporta
suferința. Aș vrea să rămân ferm în mărturia mea pentru Tine.” Slavă lui Dumnezeu,
pentru că El mi-a auzit din nou rugăciunea. Acest ofițer de poliție gras nu a putut să-
și mențină echilibrul pe gambele mele așa că, nu după mult timp, s-a dat jos de pe
mine. Ofițerul de poliție rău de lângă el a izbucnit de furie și a spus: „Prost inutil! De
ce te dai jos de pe el atât de curând?” Demonii aceștia erau cu adevărat haini și răi,
fără termen de comparație. S-au gândit la toate metodele posibile de a mă tortura și
erau nerăbdători să mă omoare, ca și cum doar moartea mea i-ar fi satisfacut. M-au
forțat să stau în genunchi într-o poziție verticală, nepermițându-mi să mă mișc. Mai
târziu, unul dintre ofițerii de poliție le-a aruncat celorlalți o privire cu subînțeles, iar
restul au ieșit toți, lăsându-mă singur în cameră cu acel ofițer de poliție care mă
supraveghea. El a venit la mine și a încercat să îmi intre în grații, zâmbind fals în timp
ce mi-a spus: „Și mama mea crede în Dumnezeu. Spune-mi cum ai ajuns să crezi.
Mi-aș dori să cred în Dumnezeu alături de tine, așa că du-mă să-ți cunosc superiorii.”
Auzindu-i minciunile și privindu-i zâmbetul fals, m-am simțit dintr-odată extrem de
dezgustat. Tocmai când eram pe punctul de a-i demasca trucul, mi-am amintit brusc
cuvântul lui Dumnezeu: „Trebuie să ai curajul Meu în tine […]. Dar, de dragul Meu,
tu nu trebuie să cedezi în fața niciunei forțe întunecate. Bizuie-te pe
înțelepciunea Mea pentru a merge pe calea cea perfectă; nu permite

304
conspirațiilor Satanei să preia controlul” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit
îndrumare în timp util, permițându-mi să înțeleg că, în prezența Satanei, am nevoie
de înțelepciune chiar mai mult decât de curaj. Trebuie să ne bazăm tot timpul pe
Dumnezeu pentru a ne da înțelepciune să luptăm cu Satana. Prin luminarea și
îndrumarea din cuvântul lui Dumnezeu, am știut ce să fac, așa că am spus: „Dacă
vrei cu adevărat să crezi, trebuie doar să citești cuvântul lui Dumnezeu acasă. Nu
trebuie să ieși să te vezi cu nimeni.” Imediat ce am terminat de vorbit, ofițerul de
poliție rău care m-a bătut a intrat și mi-a spus cu răutate: „E o mare bătaie de cap să
lucrăm cu tine!” Știam că Satana a eșuat și a fost umilit, așa că I-am adus în tăcere
slavă lui Dumnezeu. Am văzut că Dumnezeu era întotdeauna cu mine, îndrumându-
mă, încurajându-mă și ferindu-mă miraculos de violența mâinii negre a diavolului.
Dragostea lui Dumnezeu pentru mine este atât de mare! În acel moment, deși eram
închis într-o celulă, am simțit că relația mea cu Dumnezeu era mai strânsă ca
niciodată și mă simțeam foarte sprijinit și liniștit. M-au forțat să stau în genunchi mai
mult de două ore. În cele din urmă, după ce trecuse de ora 1 dimineața, întrucât au
realizat că interogatoriul nu dă rezultate, nu au putut face altceva decât să plece
demoralizați.
În dimineața zilei următoare, poliția m-a adus la o filială a Biroului de Securitate
Publică. După ce am intrat în camera de interogatoriu, șeful poliției de cercetare
penală m-a întrebat furios: „Cum te numești? Unde locuiești? Cine te-a convertit la
credința în Dumnezeu? De cât timp crezi în Dumnezeu? Cine sunt persoanele tale
de contact? Spune-mi totul sau îți promit că o să îți pară rău!” Dar, indiferent ce a
întrebat, nu i-am spus nimic. Toată ziua m-a interogat folosind atât tactici dure, cât și
blânde, dar nu a obținut nimic de la mine și, în cele din urmă, a strigat furios: „Nu ai
de gând să vorbești?! Atunci hai să vedem dacă îți place viața în casa de detenție!
Dacă vrei ca lucrurile să fie dificile, cu siguranță putem face asta! Dacă nu ne dai
răspunsurile pe care ni le dorim, te vom ține închis acolo pentru totdeauna!” Și, astfel,
am fost dus la casa de detenție și închis în celula care adăpostea cel mai mare număr
de infractori care au comis fapte grave. În momentul în care am intrat în celulă, mi-a
înghețat sângele în vene din cauza atmosferei sumbre și îngrozitoare din acel loc.
Pereții celulei aveau o înălțime de patru metri, era întunecată și umedă, razele slabe

305
ale soarelui intrau doar printr-o singură fereastră mică, iar mirosul rânced intens
făcea ca aerul să fie aproape imposibil de respirat. Această cameră minusculă era
plină de infractori; ucigași, consumatori de droguri și tâlhari, toți infractori care au
comis fapte grave. Fiecare dintre ei avea o înfățișare sălbatică și diabolică, iar câțiva
erau înalți, foarte musculoși, cu fețe dure, urâte și corpuri acoperite de tatuaje cu
dragoni, pasări Phoenix, șerpi și altele asemenea. Unii dintre prizonieri erau slabi ca
grebla, ca niște schelete vii și m-au făcut să tremur doar privindu-i. Între deținuți
exista o ierarhie, iar credincioșii în Dumnezeu Atotputernic se aflau chiar în partea
de jos, fără a fi amintiți. Butonul de apel de urgență instalat pe perete a fost menit
inițial să fie folosit de deținuții aflați în situații de urgență pentru a apela ofițerul
corecțional, dar credincioșii în Dumnezeu Atotputernic nu aveau dreptul să „se
bucure” deloc de utilizarea acestuia. Oricât de inuman era abuzul, nimeni nu ar fi
răspuns vreodată.
În prima mea zi în celulă, prizonierul șef m-a batjocorit după ce a aflat despre
situația mea, spunând: „Din moment ce crezi în Dumnezeu Atotputernic, să te scoată
El de aici. Dacă Dumnezeul tău este atât de bun, de ce te-ar lăsa să ajungi în acest
loc?” Prizonierul josnic de lângă el i s-a alăturat în batjocură: „Cine crezi că este mai
bun, prizonierul nostru șef de aici sau Dumnezeul tău?” M-a înfuriat să îi aud
disprețuindu-L și insultându-L pe Dumnezeu. Am vrut să mă cert cu ei, dar am fost
incapabil să fac asta. Mi-am amintit că Predici și părtășie despre intrarea în viață
afirmă că esența celor răi este aceea a demonilor, iar acest lucru este absolut corect!
Acești demoni erau complet iraționali și meritau să fie blestemați! Când nu i-am
răspuns, prizonierul șef a izbucnit de furie și m-a pălmuit cu răutate de două ori, după
care m-a lovit tare cu pumnul în bărbie, izbindu-mă la podea. Mi-a fost foarte teamă
să mă confrunt cu acești diavoli și nu am putut să nu-L chem pe Dumnezeu:
„Dumnezeule! Știi că sunt laș și slab și că întotdeauna m-am temut de tâlhari și
gangsteri. Te rog, protejează-mă, dă-mi credință și putere și permite-mi să nu-mi
pierd mărturia în această situație.” Acești diavoli au văzut că nu am de gând să
vorbesc, așa că s-au gândit la un mod diferit de a mă chinui. Un infractor care arăta
ca un schelet a venit la mine și m-a obligat să mă lipesc cu spatele de perete. Apoi
a pus alți doi prizonieri să-mi țină umerii lipiți de perete, după care mi-a ciupit interiorul
coapsei cât de tare a putut, mai întâi pe stânga, apoi pe cea dreaptă și de fiecare

306
dată simțeam o durere sfâșietoare care era nespus de supărătoare. (După aceea,
picioarele mi s-au acoperit cu niște umflături mari, care nu au dispărut nici astăzi).
Apoi, mi-a lovit răutăcios cu pumnii exteriorul coapselor. Curând după aceea, m-am
ghemuit pe podea și mi-a fost aproape imposibil să mă ridic din nou. Nici atunci nu
au încetat să mă chinuie. Era mijlocul iernii și un ger năprasnic, dar acești diavoli mi-
au poruncit să-mi dau jos hainele și să mă ghemuiesc la perete, sub un robinet. Au
lăsat apa să curgă continuu pe mine și au deschis intenționat fereastra, făcând să
îmi fie atât de frig încât nu m-am putut opri din tremurat. Când unul dintre prizonieri
a văzut că îmi încleștam dinții pentru a suporta tortura, a apucat o bucată de placă
de spumă și a fluturat-o ca pe un evantai ca să sufle aer rece spre mine, făcându-
mă să simt instantaneu că-mi îngheață sângele, iar eu nu m-am putut abține din a-
mi clănțăni dinții. Nu m-am putut abține să nu mă rog în tăcere lui Dumnezeu:
„Dumnezeule! Știu că în spatele a ceea ce mi se întâmplă acum sunt intențiile Tale
bune, așa că Te implor să mă călăuzești să-Ți înțeleg voia, pentru că singur nu pot
suporta tortura acestor diavoli. Dumnezeule! Te rog, dă-mi mai multă credință și
putere, astfel încât să am voința și hotărârea de a depăși aceste dificultăți.” După ce
m-am rugat, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „«Căci necazul nostru uşor de
purtat şi temporar, lucrează în noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice
imaginaţie.» În trecut, ați auzit cu toții aceste cuvinte, totuși nici unul nu a
înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, știți bine însemnătatea reală pe care
o au. Aceste cuvinte sunt ceea ce va împlini Dumnezeu în zilele de pe urmă.
Căci ele se vor împlini asupra celor chinuiți cu cruzime de marele balaur roșu,
în țara unde el stă. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este
vrăjmașul lui Dumnezeu; prin urmare, cei din această țară care cred în
Dumnezeu sunt supuși umilinței și persecuției. De aceea aceste cuvinte vor
deveni realitate în grupul vostru de oameni” („Este lucrarea lui Dumnezeu atât de
simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup). Contemplând
cuvintele lui Dumnezeu, I-am înțeles voia. Faptul că acum sufeream pentru credința
mea în Dumnezeu era ceva glorios și era onoarea mea. Satana mă chinuia cu scopul
de a mă face să-L trădez pe Dumnezeu și să mă lepăd de El pentru că nu puteam
rezista suferinței trupești, așa că în niciun caz nu mă puteam supune Satanei. În acel
moment, mi-am amintit deodată cum ofițerul rău de poliție m-a amenințat cu viața în

307
casa de detenție și mi-am dat brusc seama de ceva – prizonierii mă chinuiau și mă
abuzau fără milă, pentru că poliția malefică le ordonase să facă acest lucru! Abia
atunci am văzut clar că această ipocrită „Poliție a poporului” este, de fapt, incredibil
de sinistră și mârșavă. Foloseau acești prizonieri pentru a le face treaba murdară.
Sunt extrem de răutăcioși până-n măduva oaselor și nu sunt altceva decât diavoli
care pot comite o crimă fără să fie nevoiți să verse ei înșiși sângele! Satana încerca
toate metodele posibile pentru a mă face să mă supun acestora, dar înțelepciunea
lui Dumnezeu este exercitată pe baza trucurilor Satanei. Dumnezeu folosea acest
mediu pentru a-mi oferi adevărata credință în El, pentru a-mi permite să văd clar fața
urâtă și esența malefică a Satanei și, prin aceasta, să stârnească adevărată ură față
de ei în inima mea. După ce am înțeles voia lui Dumnezeu, mi s-a luminat inima, iar
eu mi-am găsit puterea. Nu-mi puteam permite să fiu păcălit de Satana. Oricât de
multă durere sau slăbiciune trupească am simțit, a trebuit să rămân ferm în mărturia
mea pentru Dumnezeu. Am fost recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să
depășesc tortura și chinurile acestor diavoli și să-l înfrâng din nou pe Satana.
La casa de detenție, mesele noastre zilnice constau în varză congelată fiartă în
apă, legume murate și o bucată mica de pâine aburită de mălai, care în niciun caz
nu umplea stomacul. Noaptea, prizonierul șef și suita sa dormeau pe platforma de
dormit, în timp ce noi ceilalți trebuia să dormim pe podea. Întins pe podeaua înghețată
și uitându-mă la prizonierii din jurul meu, m-am gândit la circumstanțele mele jalnice
și am simțit imediat cum un fior de singurătate îmi cuprinde inima. M-am gândit când
eram cu frații și surorile mele și fiecare zi era fericită și plină de bucurie. Dar, acum,
îmi petreceam fiecare zi cu acești infractori și trebuia să îndur și hărțuirea și insultele
lor și mă simțeam nespus și extrem de lamentabil… Am venit înaintea lui Dumnezeu
și m-am rugat Lui: „O, Dumnezeule! Nu știu cât de mult va trebui să mai trăiesc așa
și nu știu cum să trec de zilele care urmează. Acum, trupul meu este slab și nu mai
doresc să mă confrunt cu această situație. Dumnezeule! Te rog să-mi dai hotărârea
să îndur suferința și îndrumă-mă să-Ți înțeleg voia, pentru a Te putea mulțumi în
această situație.” După ce m-am rugat, cuvintele lui Dumnezeu mi-au apărut clar în
minte: „Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării
omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul
viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns

308
niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru
neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își
desfășoară lucrarea. […] Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga
omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate
ca să vină pe pământ, și a intrat personal în «iad» și «Infern», în bârlogul
tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul apt să I se împotrivească lui
Dumnezeu? Ce motiv are ca să se mai plângă, încă o dată, de El? Cum poate
avea tupeul să privească din nou la Dumnezeu? Dumnezeul Cerului a venit în
acest atât de murdar ținut al viciului și niciodată nu a dat frâu liber
nemulțumirilor Sale sau nu S-a plâns de om, ci, în schimb, acceptă, în tăcere,
ravagiile[1] și asuprirea acestuia. Niciodată nu Și-a luat revanșa la cererile
nerezonabile ale omului și nu i-a făcut vreodată cerințe excesive sau
nerezonabile; El face doar, fără să se plângă, întreaga lucrare cerută de om:
învățarea, luminarea, reproșarea, rafinarea cuvintelor, amintirea, îndemnul,
consolarea, judecarea și revelarea” („Lucrarea și intrarea (9)” din Cuvântul Se
arată în trup). Am reflectat la cuvintele lui Dumnezeu și m-am gândit la suferința pe
care a îndurat-o Dumnezeu pentru binele omenirii în ambele dăți în care a venit
întrupat în lume și, involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Domnul Isus a fost
bătut în cuie pe cruce, folosindu-Și propria viață pentru a răscumpăra omenirea care
fusese coruptă de Satana. Astăzi, Dumnezeu Atotputernic S-a întrupat din nou și a
ajuns în China, națiunea care I se împotrivește cel mai mult lui Dumnezeu, unde El
Își riscă viața pentru a-Și rosti cuvintele și a ne mântui. Cine ar putea cunoaște
greutățile și suferințele pe care El le-a îndurat ca să facă asta? Cine ar putea aprecia
asta? Între timp, eu, membru al omenirii corupte, m-am simțit insuportabil de
lamentabil și nu am vrut altceva decât să scap de situația mea după ce mi-am
petrecut doar câteva zile cu acei infractori. Dumnezeu, care este sfânt și drept, a trăit
zeci de ani cu noi în această lume rea și decăzută. Nu a suferit Dumnezeu mult mai
mult? Mai mult, sufeream ca să scap de corupție și să ajung la adevărata mântuire.
Dar Dumnezeu este nevinovat și nu din această lume, nici din acest iad de pe pământ,

Note de subsol:
1. „Ravagii” este folosit pentru a expune neascultarea omenirii.

309
dar, pur și simplu din dragostea Lui pentru omenire, El a intrat în adâncurile din
bârlogul marelui balaur roșu, dispus să-Și jertfească viața pentru a mântui omenirea.
Dragostea lui Dumnezeu este cu adevărat incredibilă! Dacă aș avea vreun strop de
dragoste pentru Dumnezeu, nu s-ar cuveni să simt că împrejurările mele sunt de
nesuportat și nu ar trebui să mă simt prea nedreptățit. În fața dragostei lui Dumnezeu,
nu am simțit altceva decât regret și rușine. Și, în timp ce contemplam dragostea lui
Dumnezeu, am simțit valuri de căldură în inimă. Dumnezeu este cu adevărat măreț,
iar dragostea Sa pentru omenire este atât de profundă și atât de adevărată! Dacă nu
aș fi experimentat personal astfel de circumstanțe, nu aș fi cunoscut iubirea și
frumusețea lui Dumnezeu. Deși aceste circumstanțe mi-au devastat corpul,
experiența a fost incredibil de benefică pentru viața mea. Gândindu-mă la asta, inima
mea s-a umplut de recunoștință față de Dumnezeu, iar eu am găsit hotărârea de a
rămâne ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu, în ciuda durerii extreme.
La casa de detenție, prizonierul șef îmi povestea adesea despre toate mijloacele
pe care ofițerii corecționali le-au folosit pentru a-i tortura pe „infractorii” care cred în
Dumnezeu: le băgau piuneze în degetele credincioșilor, provocând dureri de
nedescris; umpleau o sticlă cu apă clocotită și obligau un credincios să-și bage unul
dintre degete în sticlă, iar după ce pielea era opărită, îl puneau pe credincios să-și
scoată degetul și apoi îi frecau boia de ardei iute pe bășici…. Pe măsură ce ascultam
descrierile acestor torturi de la care îți îngheța sângele în vene, am izbucnit de furie,
iar scârba mea față de guvernul condus de PCC, acest regim satanic, nu a făcut
decât să se intensifice. Acest guvern se descrie în toate modurile pozitive, în timp ce
comite toate faptele infame. Acesta declară „libertatea credinței religioase” și că „toți
oamenii se bucură de drepturile și interesele legitime ale cetățenilor”, iar „prizonierii
sunt tratați ca membri ai familiei”, în timp ce abuzează și torturează oamenii în secret,
fără să arate respect pentru viața umană, și nu tratează oamenii ca ființe umane.
Pentru cineva care crede în Dumnezeu, a intra în lumea lor este același lucru cu a
intra în iad, un loc în care va fi chinuit și înjosit și de unde nu va putea ști niciodată
dacă va scăpa cu viață. Acest gând m-a îngrozit, pentru că mă temeam că acele
torturi vor fi folosite asupra mea. De fiecare dată când îi auzeam pe ofițerii
corecționali deschizând fereastra minusculă din ușa metalică, îmi sărea inima în gât,
pentru că îmi era teamă că voi fi târât afară și torturat. Mi-am petrecut fiecare zi

310
copleșit de frică și m-am simțit captiv în mod inextricabil. În suferința mea, nu puteam
decât să mă rog în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Inima mea este slabă
acum și mă simt atât de timid, dar doresc să Te mulțumesc, așa că Te rog să-mi dai
credință și putere. Doresc să mă bazez pe Tine pentru a depăși ispita Satanei!” După
ce m-am rugat, am găsit îndrumare în cuvântul lui Dumnezeu: „Nu te teme,
Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El vă apără și
vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine
neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât
viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate
face nimic cu omul” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui
Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvântul lui
Dumnezeu mi-a oferit alinare și încurajare incredibile. „Da”, m-am gândit.
„Dumnezeul în care cred este Domnul creației care a creat cerul, pământul și toate
lucrurile din el, care este suveran asupra tuturor lucrurilor și care controlează totul și
pe toată lumea. Mai mult, nu sunt viața și moartea fiecărei persoane în mâinile lui
Dumnezeu? Fără permisiunea lui Dumnezeu, diavolul Satana nu ar îndrăzni să-mi
facă nimic. Nu este faptul că mi-am petrecut toată ziua într-o stare de timiditate și
teroare pur și simplu frica mea de moarte și frica de suferință fizică? Satana folosea
această slăbiciune pentru a mă ataca, pentru a mă face să-i cad pradă și să-L trădez
pe Dumnezeu. Acesta este trucul Satanei pentru a devora oamenii. Dar, dacă aș fi
dispus să renunț la viața mea, ar mai exista cu adevărat ceva ce nu aș putea suporta?”
M-am gândit la experiența lui Iov: când Satana a făcut rămășag cu Dumnezeu, Iov a
experimentat suferința trupească, dar, fără permisiunea lui Dumnezeu, oricât l-a
torturat Satana pe Iov, nu i-a putut lua viața. Acum, am vrut să urmez exemplul lui
Iov și să am credință adevărată în Dumnezeu deoarece, chiar dacă trupul meu era
torturat până la moarte de demoni, sufletul meu era în mâinile lui Dumnezeu. Oricum
m-ar tortura și chinui acești demoni, nu aș ceda niciodată abuzului său tiranic. Am
jurat că nu voi deveni niciodată o iudă! Sunt recunoscător pentru îndrumarea
neîntârziată pe care am găsit-o în cuvântul lui Dumnezeu întrucât m-a scos din robia
și constrângerile morții și nu mi-a permis să cad pradă planului Satanei. Datorită
protecției lui Dumnezeu, nu am suferit aceste tipuri de tortură și, prin asta, am văzut

311
din nou dragostea și milostenia lui Dumnezeu pentru mine.
Câteva zile mai târziu, acel ofițer de poliție rău a venit din nou să mă interogheze,
în speranța că va obține de la mine informații despre conducătorii bisericii, dar, când
nu am răspuns, a devenit complet sălbatic. S-a uitat urât la mine în timp ce m-a
apucat de bărbie și mi-a înclinat capul spre stânga și dreapta, apoi mi-a spus
scrâșnind din dinți: „Există ceva uman în tine? Atunci continuă, crezi în Dumnezeu!
Voi pune o poză cu tine pe internet și voi inventa câteva povești despre tine și îi voi
face pe toți cei care cred în Dumnezeu Atotputernic să creadă că L-ai trădat pe
Dumnezeu și că ți-ai vândut frații și surorile. Nimeni nu o să mai vorbească vreodată
cu tine. Și apoi, te voi duce într-un loc de care nu știe nimeni, voi săpa o groapă și te
voi îngroapa de viu și nimeni nu va afla niciodată.” În furia lui, acest diavol a explicat
trucurile și planurile lor secrete și nerușinate, iar acest lucru a fost tot unul dintre
mijloacele lor tipice de a manipula oamenii – înscenarea, calomnierea, acuzațiile
false de infracțiuni și crima. Nu arată absolut niciun pic de respect pentru viețile
oamenilor și nici nu se poate spune câte fapte inumane și nemiloase au făcut în
secret! De această dată, auzindu-i amenințările strigate, am fost calm și nu mi-a fost
deloc teamă, pentru că Dumnezeu era sprijinul meu puternic. Dumnezeu era cu mine,
așa că nu trebuia să mă tem de nimic. Cu cât Satana devine mai sălbatic, cu atât
mai mult își dezvăluie urâțenia și neputința; cu cât îi persecută mai mult pe credincioși,
cu atât mai mult își expune esența rea, reacționară, de a face din Dumnezeu un
dușman, de a face lucruri imorale și de a acționa împotriva Cerului și a naturii; cu cât
îi rănește mai mult pe cei care cred în Dumnezeu, cu atât mai mult îmi inspiră
hotărârea de a crede în Dumnezeu și de a-L urma până la sfârșit: vreau să-mi dedic
viața lui Dumnezeu și să mă lepăd de Satana o dată pentru totdeauna! După cum
spune cuvântul lui Dumnezeu: „Omul și-a adunat demult toată puterea, și-a
dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia
chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți
și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să
întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din
Cuvântul Se arată în trup). În acel moment, sângele îmi fierbea de furie, iar eu am
făcut în tăcere un jurământ: oricât de mult trebuia să stau acolo și indiferent cum
torturau acei demoni, nu aveam să Îl trădez niciodată pe Dumnezeu. Polițistul a văzut

312
că nu aveam de gând să răspund, iar în cele din urmă m-a dus înapoi în celulă. Și
așa, datorită îndrumării cuvântului lui Dumnezeu, am depășit încercările repetate ale
acestor demoni de a mă forța să dau mărturie și tortura lor. Niciodată nu am dezvăluit
nicio informație despre biserică și, după ce am petrecut mai mult de 50 de zile în
casa de detenție, poliția a fost forțată să mă elibereze fără acuzații.
Trecând prin experiența arestării, am văzut clar esența demonică a guvernului
condus de PCC. Acesta luptă împotriva Cerului și își face din Dumnezeu un dușman.
Refuză să se închine lui Dumnezeu și, de asemenea, folosește toate mijloacele
posibile pentru a înșela și controla oamenii, pentru a opri oamenii să creadă în
Dumnezeu sau să I se închine. Încearcă să-i facă pe oameni să-L evite pe Dumnezeu
și să I se împotrivească astfel încât, în cele din urmă, să fie distruși în iad alături de
el. Este atât de ticălos, răutăcios și malefic! Dar, mai important, această experiență
mi-a oferit o înțelegere autentică a minunii și înțelepciunii lui Dumnezeu și a autorității
și puterii cuvântului Său. Într-o astfel de țară, în care Dumnezeu este considerat un
dușman înverșunat, credincioșii în Dumnezeu sunt spini în ochii și trupul guvernului
ateu. Cu toate acestea, este complet incapabil să îi constrângă pe cei care cred cu
adevărat în Dumnezeu. Indiferent cum ne asupresc, întemnițează și rănesc trupurile,
nu ne poate izgoni dorința de a merge spre lumină și de a urma adevărul și nu ne
poate zdruncina hotărârea de a crede în Dumnezeu și de a-L urma. Am fost arestat
și am experimentat personal cruzimea sălbatică a acestor demoni. Satana a dorit în
zadar să mă facă să cad pradă conducerii sale despotice prin arestarea și
persecutarea mea, dar cuvântul lui Dumnezeu m-a călăuzit continuu și mi-a oferit
înțelepciune, credință și forță care mi-au permis să rămân puternic în mijlocul
persecuției nemiloase a Satanei. Prin experiența mea reală, am văzut faptele
minunate ale lui Dumnezeu, credința mea în El a crescut foarte mult și am dobândit
o înțelegere mai practică a cuvântului lui Dumnezeu. Am simțit că al lui Dumnezeu
cuvânt este adevărul, forța și sursa vieții oamenilor. Îndrumat de cuvântul lui
Dumnezeu, nu trebuie să mă tem de nimic și, indiferent cu câte dificultăți și obstacole
s-ar putea să mă confrunt pe calea de urmat, doresc să-L urmez pe Dumnezeu până
la sfârșit!

313
23. Dumnezeu mă îndrumă să biruiesc cruzimea demonilor
de Wang Hua, provincia Henan

Eu și fiica mea suntem amândouă creștine aparținând Bisericii lui Dumnezeu

Atotputernic. În timp ce-L urmam pe Dumnezeu, am fost amândouă arestate și
condamnate la reeducare prin muncă de către guvernul PCC. Am fost condamnată
la trei ani, iar fiica mea a fost condamnată la un an. Deși eram supusă unei persecuții
și suferințe inumane din partea guvernului PCC, de fiecare dată când mă simțeam
cuprinsă de disperare și în pericol, Dumnezeu era acolo, veghind în secret asupra
mea, protejându-mă și deschizându-mi o cale de ieșire. Cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic au fost cele care mi-au dat curajul și motivația de a continua să trăiesc,
care m-au îndrumat să biruiesc chinul de a fi torturată cu cruzime și care m-au ajutat
să îndur cei trei ani în acea închisoare infernală. În toiul necazurilor, am fost martora
iubirii și mântuirii lui Dumnezeu Atotputernic și am experimentat autoritatea și puterea
cuvintelor lui Dumnezeu. M-am simțit privilegiată deoarece am dobândit atât de multe
și sunt hotărâtă să-L urmez fără abatere pe Dumnezeu și să merg pe calea cea
dreaptă în viață.
Înainte de a crede în Dumnezeu, aveam o afacere. Mă descurcam destul de
bine și câștigam o sumă decentă de bani. Dar, în timp ce eram ocupată să-mi câștig
existența, am și cunoscut din plin vicisitudinile vieții. Nu eram nevoită doar să-mi bat
capul cum să câștig bani de la o zi la alta, dar trebuia să mă descurc și cu tot soiul
de inspecții ale produselor de la diverse departamente guvernamentale. Trebuia să
particip toată ziua la discuții nesincere și să arăt o față falsă în interacțiunile mele cu
ceilalți. Simțeam că acest mod de viață este atât dureros, cât și extenuant, dar nu
aveam altă opțiune. Tocmai când ajunsesem în punctul în care devenisem complet
epuizată emoțional și fizic din cauza muncii, am acceptat Evanghelia lui Dumnezeu
Atotputernic din zilele de pe urmă. Am văzut că acele cuvinte exprimate de
Dumnezeu Atotputernic dezvăluie tainele vieții și expun sursa întregii dureri a
omenirii, precum și adevărul coruperii omenirii de către Satana. Ele îi arată omului și
calea luminii ce trebuie urmată de-a lungul vieții, iar inima mea a adoptat imediat

314
cuvintele lui Dumnezeu. Din adâncul inimii mele, am devenit convinsă că aceasta
este lucrarea adevăratului Dumnezeu și că singura cale corectă în viață este credința
în Dumnezeu. M-am simțit atât de norocoasă să pot accepta lucrarea lui Dumnezeu
din zilele de pe urmă și m-am gândit la toți oamenii din lume care erau întocmai ca
mine, care trăiau vieți goale, care nu puteau găsi direcția în viețile lor și care aveau
nevoie de mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Prin urmare,
mi-am dorit să predic Evanghelia din zilele de pe urmă mai multor căutători ai
adevărului, astfel încât mai mulți oameni să poată dobândi mântuirea lui Dumnezeu.
Fiind mișcată de dragostea lui Dumnezeu, oricând vorbeam despre lucrarea sau
despre mântuirea Lui, nu puteam niciodată să spun suficient și am reușit să câștig
niște căutători sinceri ai adevărului prin predica mea – eram încântată. La acea
vreme, fiica mea abia absolvise liceul. A văzut cât de fericită devenisem după ce am
început să-L urmez pe Dumnezeu Atotputernic și a observat, de asemenea, că frații
și surorile care veneau la noi acasă erau cu toții puri și blânzi, că toți se adunau
laolaltă să vorbească deschis, să cânte imnuri și să danseze și că exista mereu o
energie incredibil de blândă și de voioasă. Prin urmare, a început să tânjească după
această viață și și-a dorit foarte mult să creadă în Dumnezeu și să-L urmeze. Din
acel moment, ne ocupam de afacerea noastră în timpul zilei și apoi ne rugam
împreună, citeam cuvintele lui Dumnezeu, învățam imnuri și aveam părtășie despre
înțelegerea noastră cu privire la cuvintele lui Dumnezeu în timpul nopții; viețile
noastre erau pline de veselie.
Tocmai când ne simțeam cel mai absorbite de dragostea lui Dumnezeu și mai
încălzite de aceasta, gheara demonică a guvernului PCC s-a repezit pe neașteptate
asupra noastră și ne-a provocat o durere sfâșietoare, de coșmar – a fost un moment
pe care nu-l voi uita niciodată. Era 7 decembrie 2007, fiica mea spăla rufe acasă, iar
eu tocmai mă pregăteam să ies ca să-mi îndeplinesc datoria față de biserică, când
deodată au năvălit înăuntru cinci sau șase polițiști în civil. Unul dintre ei a strigat:
„Sunteți credincioase ale lui Dumnezeu Atotputernic! Și, mai mult, mergeți și le
predicați și altora!” Apoi a arătat-o pe fiica mea și le-a spus altor doi polițiști: „Luați-o
pe ea prima!” și fiica mea a fost imediat luată de cei doi polițiști. Ceilalți polițiști au
început atunci să-mi răvășească locuința dintr-un capăt în celălalt, scotocind prin cutii
și dulapuri și chiar verificând fiecare buzunar al hainelor noastre. În câteva secunde,

315
paturile și podeaua erau pline de lucruri și chiar au călcat pe paturi cu pantofii lor din
piele. În cele din urmă, au luat cărți ale cuvintelor lui Dumnezeu, niște discuri, două
playere CD, două playere MP3, 2.000 de yuani bani lichizi și o pereche de cercei de
aur. Apoi m-au împins și m-au băgat într-o mașină a poliției. I-am întrebat, cerându-
le socoteală: „Ce lege am încălcat crezând în Dumnezeu? De ce ne arestați?” Spre
surpriza mea, au declarat cu nerușinare de față cu toți oamenii care priveau: „Să vă
prindem pe voi, credincioșii în Dumnezeu, este specialitatea noastră!” Am fost
indignată. Nu era „Poliția Poporului”. Era doar o gașcă de bandiți, ticăloși și bătăuși
ai lumii interlope cu sarcina specială de a-i reprima pe cei drepți!
Când am ajuns la Biroul de Securitate Publică, am fost încătușată și condusă
într-o cameră de interogare. Văzând cât de înverșunați arată, nu mi-am putut
împiedica senzația de teamă și m-am gândit: „Acum, că am căzut în mâinile acestor
diavoli și au găsit atât de multe cărți ale cuvintelor lui Dumnezeu și discuri la mine
acasă, în mod sigur nu-mi vor da drumul acum. Dacă nu reușesc să rezist la tortura
lor și devin o iudă, atunci voi fi cunoscută pe veci drept o trădătoare care L-a trădat
pe Dumnezeu!” M-am rugat în liniște lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă
protejeze și să mă îndrume. Tocmai atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu
care spun: „Nu voi mai arăta milă celor care nu Mi-au arătat credință în vremuri
de necaz, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am
nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place
să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea,
indiferent de cine ar putea fi persoana” („Pregătește suficiente fapte bune pentru
destinația ta” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-
mi dau seama că firea Lui dreaptă nu suportă nicio ofensă și că Dumnezeu nu-i
iubește pe cei care-L trădează. Atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care
spun: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că
aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința
voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” („Capitolul 75” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Da!”, mi-am spus în gând. „Nu
trebuie să-mi fie frică de ei. Oricât de înfricoșătoare este această bandă de polițiști
răi, ei sunt totuși în mâinile lui Dumnezeu și, fără permisiunea Lui, nu-mi pot clinti
niciun fir de păr din cap, oricât de înfricoșători ar fi.” Cuvintele lui Dumnezeu mi-au

316
dat credință și curaj și, astfel, am luat o decizie înaintea lui Dumnezeu: „Oh,
Dumnezeule! A venit timpul să mă testezi. Îmi doresc să mărturisesc ferm pentru
Tine și jur pe viața mea să nu devin niciodată o iudă.” După ce mi-am terminat
rugăciunea, inima mea a devenit mai calmă. În acel moment, unul dintre polițiștii răi,
care părea un conducător printre ei, m-a certat, spunând: „Femeie proastă! Dintre
toate lucrurile pe care le-ai fi putut face, a trebuit să-ți pui și fiica să creadă în
Dumnezeu, nu-i așa? E frumoasă. Ar putea să facă zeci de mii de yuani pe an
vânzându-se bărbaților bogați și, cu toate astea, ea crede în Dumnezeu ca o proastă!
Spune-ne acum, când ai început să crezi în Dumnezeu? Cine te-a convins? De unde
ai cărțile alea?” Ascultându-l cum zbiera din toată gura, am devenit furioasă. Nu-mi
venea să cred că un funcționar presupus demn al guvernului ar putea să spună astfel
de lucruri demne de dispreț și nerușinate! În ochii lor, să-ți vinzi corpul este un lucru
bun și chiar îi încurajează pe oameni să facă astfel de lucruri rele. Și totuși, noi, cei
care credem în Dumnezeu, ne închinăm Lui și încercăm să fim oameni cinstiți,
suntem etichetați ca infractori care se comportă greșit și devenim ținte ale
represiunilor severe și ale arestărilor. Comportându-se astfel, nu susțin ei răul,
suprimă bunătatea și sufocă justiția? Guvernul PCC este atât de rău și de corupt!
Văzând că insistă să vorbească astfel de inepții și că nu ascultă niciun argument, am
știut că nu exista nicio modalitate să-i fac să devină rezonabili, așa că mi-am ținut
gura. Când au văzut că refuz să vorbesc, m-au escortat din nou într-o mașină de
poliție și m-au amenințat, spunând: „Am găsit atât de multe dovezi la tine acasă încât,
dacă nu te porți frumos și ne spui tot, o să te târâm afară ca să fii împușcată!” Auzind
cele spuse, nu mi-am putut împiedica spaima și m-am gândit: „Acești oameni sunt
capabili de orice. Dacă într-adevăr mă împușcă, n-o să-mi mai văd niciodată fiica.”
Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai mâhnită și Îl strigam în
permanență pe Dumnezeu în inima mea, rugându-L să-mi protejeze inima și să mă
scape de teama și de grijile dinlăuntrul meu. Chiar atunci, mi-au trecut prin minte
cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu
să nu am ultimul cuvânt. Ce există și nu se află în mâinile Mele?” („Capitolul 1”
din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).
„Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se agață cu disperare
de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt gata să se sacrifice

317
pot trece fără grijă. Dacă oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți
de către Satana. Acestuia îi este teamă că vom traversa podul credinței pentru
a pătrunde în Dumnezeu” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în
Cuvântul Se arată în trup). În acel moment, totul a devenit clar. „Da”, mi-am spus.
„Viața mea și viața fiicei mele sunt în mâinile lui Dumnezeu și Dumnezeu are ultimul
cuvânt dacă trăim sau murim. Acești demoni ai Satanei nu au niciun control asupra
destinelor noastre. Fără permisiunea lui Dumnezeu, nimănui nu i-ar trece măcar prin
cap să ne ia viața. Satana încearcă azi să-mi folosească punctul slab ca să mă
amenințe și să mă intimideze, sperând să mă facă să cad pradă planului lui viclean
și să cedez. Dar nu trebuie să-l las să mă înșele. Indiferent dacă mor sau trăiesc,
sunt dispusă să mă supun și mai curând mor decât să-L trădez pe Dumnezeu.” Cu
aceste gânduri, am găsit imediat determinarea de a mă lupta cu Satana până la
sfârșit și nu am mai simțit timiditate sau teamă.
Poliția m-a dus la casa de detenție. Imediat ce am fost condusă în curte, gardienii
m-au percheziționat cu brutalitate și mi-au ordonat să-mi scot pantofii și hainele. Apoi
m-au pus să stau în curtea îngrozitor de rece timp de aproape 30 de minute. Îmi era
atât de frig încât abia îmi puteam ține echilibrul, întregul meu corp tremura puternic
și dinții îmi clănțăneau fără încetare. Văzând că n-au găsit nimic asupra mea, unul
dintre gardieni m-a dus într-o celulă și le-au instigat pe deținuta-șefă din acea celulă
și pe celelalte prizoniere, spunând: „Aceasta este o credincioasă în Dumnezeu
Atotputernic…” Imediat ce a spus asta, deținutele au sărit asupra mea și m-au pus
să-mi dau jos pantalonii până la glezne, apoi să-i ridic din nou. M-au obligat să fac
asta de mai multe ori, în timp ce râdeau toate de mine. După ce m-au necăjit și m-
au insultat, deținuta-șefă m-a pus să învăț cum se fabrică obiecte din puf de pasăre.
Dar, întrucât această sarcină cerea o anumită pricepere și practică, încă nu o
stăpâneam în ziua următoare, așa că deținuta-șefă a luat un băț de bambus și m-a
lovit cu sălbăticie peste mâini. Mâinile îmi amorțiseră de durere din cauza bătăii și
nici nu mai puteam să prind penele de pasăre. Când m-am aplecat să ridic penele
care căzuseră pe jos, deținuta-șefă m-a călcat pe mână și mi-a strivit-o cu piciorul,
provocându-mi o durere sfâșietoare în degete, de parcă ar fi fost rupte. Totuși, tot nu
a terminat cu mine, pentru că a luat din nou bățul de bambus și m-a lovit cu el peste
cap de mai multe ori, până când am amețit și aveam privirea încețoșată. În cele din

318
urmă, mi-a spus cu cruzime: „Pedeapsa ta va fi să lucrezi diseară în tura de noapte.
Vei fi interogată de poliție mâine, așa că trebuie să-ți faci azi treaba de mâine. Dacă
nu o faci pe toată, mâine o să te pun să stai în picioare toată noaptea!” În acel
moment, m-am simțit nespus de tristă și deprimată. Mă gândeam la faptul că deja nu
puteam suporta, întrucât poliția diabolică se aliase cu deținutele ca să mă rănească
astfel, deci cum se presupunea că pot să trec de zilele care mă așteptau? În toiul
suferinței, am plâns din cauza întregii nedreptăți, lacrimile îmi curgeau pe față și i-am
mărturisit în liniște lui Dumnezeu, spunându-I dificultățile mele: „Oh, Dumnezeule! În
fața batjocurii și a chinurilor pe care mi le aplică această bandă de monștri, mă simt
atât de singură, de neajutorată și de înfricoșată și nu știu cum voi trece prin asta. Te
rog să mă îndrumi și fă-mă să fiu puternică.” După ce m-am rugat, Dumnezeu m-a
făcut să mă gândesc la un pasaj din cuvintele Lui ca să mă lumineze: „Aceia la care
Dumnezeu se referă ca biruitori sunt cei care încă pot să dea mărturie, să-și
mențină încrederea și devotamentul față de Dumnezeu când sunt sub influența
Satanei sau sunt asediați de Satana, adică atunci când sunt sub stăpânirea
forțelor întunericului. Dacă încă poți să îți menții curăția inimii și iubirea
autentică pentru Dumnezeu indiferent de situație, tu dai mărturie în fața lui
Dumnezeu, iar acesta este lucrul la care Dumnezeu se referă ca fiind biruitor”
(„Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în
trup). Am căpătat foarte multă alinare din cuvintele lui Dumnezeu și ele mi-au permis
să înțeleg voia lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește asediul și persecuția Satanei ca
să-l desăvârșească pe om, să-i permită omului să scape de influența Satanei, astfel
încât să putem fi transformați de Dumnezeu în biruitori și să intrăm în Împărăția Lui.
În această țară întunecată și rea condusă de guvernul PCC, oamenilor le este permis
doar să meargă pe calea răului, și nu pe calea cea dreaptă. Scopul guvernului PCC
când face asta este să-i corupă atât de mult pe oameni, încât să nu mai distingă
binele de rău sau ceea ce este corect de ceea ce este greșit, să-i facă pe oameni să
susțină ticăloșia și să abandoneze justiția, până când aceștia pier împreună cu el din
cauză că I s-au împotrivit lui Dumnezeu. Doar necapitulând atunci când este asaltat
din toate părțile de influențe întunecate, păstrându-și credința, devotamentul și
dragostea față de Dumnezeu și mărturisind ferm pentru Dumnezeu poate cineva să
devină un biruitor adevărat și doar făcând aceasta poate cineva să-l facă pe Satana

319
de ocară și să-I permită lui Dumnezeu să dobândească gloria. Atunci I-am spus o
rugăciune lui Dumnezeu: „Oh, Dumnezeule! Îi folosești pe acești demoni ai Satanei
în slujba Ta ca să-mi testezi credința și să-mi dai o șansă de a fi martor pentru Tine.
Făcând aceasta, mă ridici și cred că tot ceea ce mi se întâmplă acum este orchestrat
de Tine și că analizezi în secret totul. Vreau să mărturisesc ferm pentru Tine și să Te
mulțumesc în această încercare. Îți cer doar să-mi dai credință, putere și hotărârea
de a îndura suferința, așa încât, indiferent de chinul cu care aș putea să mă confrunt,
să nu cad sau să-mi pierd calea!”
La ora 9:00 dimineața în cea de-a treia zi, poliția m-a dus într-o cameră de
interogare. Arătându-mi telefonul fiicei mele, au început să mă chestioneze.
„Mesajele de pe acest telefon au fost trimise de tine. I-ai spus fiicei tale că urmează
să-ți cumperi o casă, așa că se pare că nu duci lipsă de bani.” Acești polițiști diabolici
erau cu adevărat demni de dispreț – nu au lăsat nimic la voia întâmplării în încercarea
lor de a-mi lua fiecare bănuț. Am răspuns: „Doar am glumit cu ea.” Expresia
polițistului s-a schimbat subit și, luând un carnet, a început să mă lovească violent
cu el peste cap și peste față, până când am amețit și fața îmi ardea de durere. A
spus, cu dinții încleștați: „Spune-ne! Unde sunt banii tăi? Dacă nu ne spui totul, o să
te târâm afară și o să te împușcăm! Sau o să fii condamnată la închisoare între opt
și zece ani!” I-am spus că nu știu nimic. Un polițist înalt și impunător s-a enervat, s-a
repezit la mine și, ținându-mă de spatele bluzei, m-a aruncat câțiva metri pe podea.
Apoi a început să mă lovească cu sălbăticie peste cap, spate și picioare, spunând în
acest timp: „Asta primești dacă nu recunoști! Spui că nu știi nimic, dar numai un idiot
te-ar crede! Dacă nu ne spui ce vrem să aflăm, o să te omor în bătaie chiar azi!” Am
strâns din dinți și am îndurat durerea, vorbind în permanență cu Dumnezeu în inima
mea: „Oh, Dumnezeule! Diavolii aceștia sunt atât de feroce. Te rog să-mi dai puterea
de a rezista la bătăile lor și să mă protejezi astfel încât să mărturisesc ferm pentru
Tine.” Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Bunii soldați
ai lui Hristos trebuie să fie curajoși și să se bazeze pe Mine pentru a fi puternici
din punct de vedere spiritual; ei trebuie să lupte pentru a deveni războinici și
pentru a combate cu Satana până la moarte” („Capitolul 12” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Dacă mai ai doar o suflare,
Dumnezeu nu te va lăsa să mori” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la

320
început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și
putere și mi-au conferit curajul de a birui puterea morții asupra mea. Am simțit
dragostea lui Dumnezeu în acel moment și am văzut că Dumnezeu era mereu alături
de mine. M-am gândit: „Cu cât mă bateți mai mult astfel, cu atât mai mult vă văd
adevărata față de dușmani ai lui Dumnezeu. Chiar dacă o să mor, nu voi ceda
niciodată în fața voastră. Dacă aveți impresia că o să-L trădez vreodată pe
Dumnezeu, luați-vă gândul!” Imediat mi-am simțit trupul relaxându-se în întregime
după ce m-am gândit la asta. În acea dimineață, au alternat între bătăi și interogatorii
și, după-amiaza, m-au pus să stau în genunchi pe podeaua tare și înghețată. M-au
torturat toată ziua până la căderea nopții și, în cele din urmă, eram bătută atât de rău
încât aveam dureri de nesuportat în tot corpul și nu puteam să stau în picioare. Au
văzut că nu pot să scoată nimic de la mine prin interogatorii, așa că m-au escortat
înapoi la casa de detenție.
Din nou la casa de detenție, gardianul cu inimă împietrită nu m-a lăsat niciodată
să mănânc suficient, în schimb m-a încărcat peste măsură cu sarcini de lucru. M-a
pus să lucrez peste 15 ore pe zi și, dacă nu terminam treaba, o punea pe deținuta-
șefă să mă tortureze. Întrucât abia începusem să fac această muncă și încă nu
ajunsesem să fiu suficient de rapidă, deținuta-șefă a luat ciocanul de oțel pe care-l
foloseam la lucru și mi-a dat cu el peste cap. Mi-a apărut imediat o umflătură mare
pe cap, după care m-a lovit și m-a bătut până când am avut dureri atroce în tot corpul
și a început să-mi curgă sânge din gură. Fiind supusă la o astfel de tortură plină de
cruzime, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la fiica mea. De când a fost
arestată, nu știam deloc la ce torturi o supuneau demonii răi și, cu atât mai puțin,
cum se descurca în închisoare. Chiar atunci, am auzit un țipăt subit venind din celula
bărbaților de lângă a mea și una dintre femeile din celula mea a spus: „Aici, să omori
pe cineva e ca și cum ai omorî o insectă. Unul dintre deținuți n-a putut suporta tortura,
așa că a fugit pe dealurile din spatele închisorii. Când l-au găsit polițiștii, l-au omorât
în bătaie și după, i-au spus familiei lui că s-a sinucis. Pur și simplu, totul a fost
mușamalizat.” Această poveste m-a înspăimântat și m-am îngrijorat și mai tare în
privința fiicei mele. Tocmai împlinise 19 ani și nu suferise niciodată în viața ei, cu atât
mai puțin cunoscuse vreo dificultate de acest tip. Acești diavoli care puteau omorî pe
cineva fără să clipească erau capabili de orice faptă abjectă la care s-ar gândi cineva

321
și nu știam dacă fiica mea va putea să îndure tortura și cruzimea acestor diavoli.
Deoarece nu aveam habar nici dacă fiica mea era vie sau moartă, simțeam o
suferință profundă și chiar și în visele mele din timpul nopții vedeam scene groaznice
în care era torturată de acei demoni. Mă trezeam deseori tresărind din aceste vise și
apoi eram atât de supărată încât nu mai reușeam să adorm toată noaptea.
În ziua următoare, gardianul a găsit un pretext să spună că nu muncesc suficient
de mult și m-a lovit peste față fără niciun motiv. M-a lovit atât de tare încât fața îmi
ardea și îmi țiuiau urechile. Dar nu a fost destul pentru ea, deoarece a țipat la mine:
„Nu cred că nu te putem corecta aici, așa că o să-ți fac cunoștință cu temuta «fecioară
de fier»!” Apoi a dat un ordin și alte cinci sau șase femei au venit și mi-au tăiat atât
de mult din păr încât nu mai semănam cu mine însămi. După aceasta, m-au ținut pe
podea și m-au obligat să port cel mai groaznic instrument de tortură din toată
închisoarea: „fecioara de fier”. Mi-au pus un inel de fier pe cap, câte unul pe fiecare
mână și pe fiecare picior, legate între ele prin bare de fier. După ce am fost complet
încătușată cu aceste unelte de tortură, nu mai puteam nici să stau în picioare, ci
trebuia să mă sprijin de perete. Gardianul m-a obligat să port aceste instrumente de
tortură în fiecare zi de la 5:00 dimineața până la miezul nopții (trebuia să stau în
picioare toate cele 19 ore) și i-a dat un ordin deținutei-șefe, spunându-i:
„Supravegheaz-o în locul meu. Dacă încearcă să doarmă, dă-i un șut!” După aceasta,
deținuta-șefă m-a supravegheat în fiecare zi și nu mă lăsa să închid ochii nici măcar
o secundă. Întrucât inelele erau din fier și erau puse pe tot corpul meu, simțeam că-
mi opresc circulația. Până la urmă am ajuns să nu-mi mai pot ține deloc ochii deschiși,
așa încât deținuta-șefă m-a înjurat și odată m-a lovit și cu piciorul. Tot corpul a
început să-mi tremure și abia puteam să suport durerea. Când venea timpul să dorm
noaptea, patru deținute mă ridicau pe o planșă mare pe care lucram în timpul zilei și,
în dimineața următoare, veneau și mă dădeau jos. În acele zile, s-a întâmplat să fie
un viscol groaznic afară, iar vremea era neobișnuit de rece. Ca să mă tortureze,
odioasa femeie gardian m-a obligat să port aceste inele de fier timp de șapte zile și
șapte nopți. Nu puteam să mănânc, să beau sau să merg la toaletă singură. Când
trebuia să merg la toaletă, alte deținute care nu reușiseră să-și termine munca
trebuiau să mă ajute. Toate deținutele erau ocupate în fiecare zi, astfel încât, de
fiecare dată când îmi dădeau mâncare, o făceau fără pic de atenție și foarte rar îmi

322
dădeau să beau apă. Am suferit cu adevărat de foame și de frig și fiecare zi îmi părea
o veșnicie. În fiecare dimineață, devreme, când mă dădeau jos de pe planșa mare,
mă simțeam incredibil de neliniștită, neștiind cum voi putea să îndur încă o zi.
Tânjeam doar după sosirea nopții și mi-ar fi fost egal dacă soarele n-ar mai fi răsărit
niciodată. Întrucât inelele de fier erau atât de grele, în a doua zi în care am fost
obligată să le port, mâinile mi s-au umflat și au devenit negre și vinete, iar pielea
părea că urmează să plesnească. Întregul corp îmi erau umflat ca un balon, iar
umflăturile nu au dispărut complet nici măcar după zece luni. Eram supusă unei
suferințe atât de mari încât moartea mi se părea preferabilă vieții și eram la limita
rezistenței la durere. Astfel, L-am implorat pe Dumnezeu în rugăciune: „Oh,
Dumnezeule! Nu pot, într-adevăr, să rezist la acest chin. Nu vreau să trăiesc, dar nici
nu pot să mor. Îți cer doar să-mi iei suflul vieții, pentru că nu vreau să mai trăiesc nici
măcar un minut.” Tocmai când Îi spuneam lui Dumnezeu această cerere
nerezonabilă, dorind moartea drept o cale de a scăpa de durere, m-am gândit la
cuvintele lui Dumnezeu: „Astăzi, majoritatea oamenilor nu au această cunoaștere.
Ei cred că suferința este fără valoare […]. Suferința unor oameni atinge un
anumit punct și gândurile lor se îndreaptă spre moarte. Nu aceasta este
dragostea adevărată de Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au
perseverență, sunt slabi și neputincioși! […] Astfel, în timpul acestor zile de pe
urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este
suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima
suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui
Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar
aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Doar prin experimentarea
încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se
arată în trup). „În calitate de ființă omenească, ar trebui să investești în relația
cu Dumnezeu și să înduri toate suferințele. Ar trebui să accepți cu bucurie și
fără îndoială micile suferințe cu care te confrunți astăzi și să trăiești o viață
semnificativă, asemenea lui Iov și asemenea lui Petru. […] Sunteți oameni care
merg pe calea cea bună, care caută o îmbunătățire. Sunteți oameni care se
ridică în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește
neprihăniți. Nu este aceasta cea mai semnificativă viață?” („Practica (2)” din

323
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu s-au revărsat asupra inimii mele
însetate ca roua dulce. „Da”, mi-am zis. „Acesta este momentul în care Dumnezeu
vrea să fiu martor pentru El. Dacă mor deoarece nu doresc să suport durerea, nu ar
însemna că sunt o lașă? Deși îndur acum cruzimea și chinul din partea acestor diavoli,
nu este acesta lucrul cel mai plin de însemnătate și cel mai valoros pentru a putea
să fiu martor pentru Dumnezeu și să fiu numită dreaptă de către Dumnezeu? L-am
urmat pe Dumnezeu în toți acești ani și m-am bucurat de atât de mult har și de atât
de multe binecuvântări din partea Lui, încât, azi, ar trebui să fiu martor pentru
Dumnezeu în fața Satanei – este onoarea mea să fac acest lucru. Mă voi agăța de
viață oricât de mult aș suferi sau oricât de greu devine, astfel încât inima lui
Dumnezeu să poată fi mulțumită.” Cuvintele lui Dumnezeu mi-au trezit atât inima, cât
și spiritul, și mi-au permis să-I înțeleg voia. Nu-mi mai doream să mor, ci voiam în
schimb doar să îndur orice durere și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui
Dumnezeu. În cele din urmă, cele șapte zile și nopți de pedeapsă fizică s-au încheiat.
Fusesem torturată până la un pas de moarte, pielea de pe călcâie mi se jupuise și
strat după strat de piele îmi căzuse din jurul gurii. Mai târziu, am auzit un deținut din
celula de alături spunând: „Un prizonier puternic și robust de vreo treizeci și ceva de
ani a murit din cauza acestei torturi.” Când am auzit aceasta, I-am mulțumit întruna
lui Dumnezeu în inima mea, deoarece știam că nu supraviețuisem doar pentru că
avusesem noroc, ci datorită îndrumării și protecției lui Dumnezeu. Cuvintele
impregnate cu forța vieții ale lui Dumnezeu au fost cele care mi-au dat putere să
continui, altminteri, ținând cont de constituția mea fragilă de femeie, aș fi murit de
mult timp din cauza acelei torturi.
După ce am fost supusă acelei torturi nemiloase, am văzut cu adevărat
omnipotența lui Dumnezeu și, chiar mai mult, am ajuns să apreciez cât de
neputincioasă sunt. În timpul acelei încercări, nu puteam nici măcar să am grijă de
mine și, totuși, mă îngrijorasem dacă fiica mea va fi sau nu capabilă să rămână
neclintită – nu mă agitam din cauza unor lucruri din închipuirea mea? Soarta fiicei
mele era în mâinile lui Dumnezeu și grija mea în privința ei nu o putea ajuta câtuși
de puțin. Nu făcea decât să-i dea o ocazie Satanei de a mă afecta și de a mă face
vulnerabilă la înșelătoria și răul lui. Toate lucrurile sunt orchestrate și rânduite de
Dumnezeu și am știut atunci că trebuie să-mi încredințez fiica lui Dumnezeu și să mă

324
bizui pe El, având încredere că, oricum mă conduce Dumnezeu prin această
adversitate, o va conduce și pe fiica mea prin această perioadă îngrozitoare. Prin
urmare, I-am spus o rugăciune lui Dumnezeu și m-am gândit la cuvintele Lui care
spun: „De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu crezi suficient de mult în Mine?
Sau e vorba că te temi că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce
ți-e dor mereu de casă? Și ți-e dor de alți oameni! Ocup Eu o anumită poziție în
inima ta?” („Capitolul 59” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au remediat starea. „Așa este”, mi-am zis.
„Greutățile prin care trec oamenii și durerea pe care o îndură sunt toate predestinate
de Dumnezeu. Suferința prin care trece fiica mea a fost lăsată să se abată asupra ei
de către Dumnezeu. Deși poate nu înțeleg și nu știu ce i se întâmplă, dragostea lui
Dumnezeu este cu siguranță în spatele tuturor acestor lucruri, deoarece dragostea
lui Dumnezeu față de oameni este cea mai adevărată și mai sinceră dragoste. Doresc
să-mi încredințez fiica lui Dumnezeu pentru ca El să cârmuiască aupra ei și să facă
rânduieli pentru ea și sunt dispusă să mă supun la tot ce vine de la Dumnezeu.”
Tocmai când am renunțat la toate aceste lucruri și am devenit dispusă să mă supun
orchestrărilor lui Dumnezeu, mi-am văzut fiica în curte. Mi-a spus pe ascuns că
Dumnezeu o îndrumase să biruiască unele greutăți și torturi și că asistase la
binecuvântările Lui: Dumnezeu mobilizase câțiva deținuți bogați să o ajute, unii
dându-i haine și alții cumpărându-i lucruri de mâncat și băut; când deținuta-șefa
venea să o agreseze dintr-un pretext șubred, cineva îi lua apărarea. Acestea sunt
doar câteva dintre binecuvântările pe care Dumnezeu le-a acordat fiicei mele în
închisoare. Prin aceste experiențe, fiica mea a ajuns să aibă ceva înțelegere a lucrării
minunate și înțelepte a lui Dumnezeu și a ajuns să aprecieze faptul că dragostea lui
Dumnezeu nu poate fi niciodată exprimată în cuvinte. M-am bucurat nespus să aud
aceste lucruri din partea ei și ochii mi s-au umplut de lacrimi de recunoștință pentru
Dumnezeu. În fiica mea, am văzut din nou suveranitatea atotputernică și faptele
minunate ale lui Dumnezeu și am văzut că El ne-a îndrumat și ne-a protejat mereu
pe amândouă, astfel încât să putem trece prin această adversitate și persecuție.
Credința mea în Dumnezeu a devenit astfel și mai puternică.
În zilele care au urmat, gardianul nu a dat nicio atenție faptului că trupul meu era
umflat și mă durea, ci a continuat să mă oblige să muncesc. La scurt timp, am devenit

325
atât de epuizată încât am căpătat o mulțime de răni noi, pe lângă cele existente, iar
spatele mă durea atât de mult încât nu puteam să stau dreaptă. Când mă mișcam
sau mă întorceam, o durere atroce mă străfulgera în fiecare os și în fiecare
articulație din corp, ca și cum ar fi fost smulse toate în bucăți, așa încât devenise
dificil să adorm noaptea. În ciuda acestui lucru, gardianul nu mi-a dat pace, ci a
pus-o pe deținuta-șefă să mă agreseze cu fiecare ocazie. Pentru că nu aveam bani
să le cumpăr mâncare, deținuta-șefă mă lovea violent în partea de jos a corpului,
la care mă feream instinctiv și încercam să mă ascund. Frustrarea ei se transforma
în furie și mă lovea și mă călca în picioare fără să-i pese. Pentru că nu se folosea
ulei în mâncarea pe care o mâncam, eram deseori constipată și, dacă stăteam mult
timp la toaletă, mă înjurau și mă pedepseau punându-mă să golesc găleata de la
baie mai mult de zece zile. Găseau orice motiv arbitrar ca să mă pedepsească
punându-mă să fac turele altora și să stau de pază toată noaptea. Mai spuneau și
că folosesc prea multă materie primă când lucrez, așa că m-au amendat cu 50 de
yuani. Gardianul s-a folosit de această ocazie ca să mă ducă la birou și a încercat
să mă atragă în cursă, spunând: „Dacă poți să-mi spui cu cine mai credeai în
Dumnezeu, o să-i cer președintelui Curții să-ți reducă pedeapsa și nu o să te mai
amendăm nici cu acești 50 de yuani.” Acești polițiști diabolici aveau atâtea trucuri
șirete în mânecă, alternând între tactici blânde și dure și încercând orice strategie
le trecea prin minte ca să mă determine să-L trădez pe Dumnezeu, dar totul a fost
în zadar! I-am refuzat oferta.
Pe 25 august 2008, guvernul PCC m-a acuzat de „alăturarea la o organizație xie
jiao și obstrucția aplicării legii” și m-a condamnat la trei ani de reeducare prin muncă.
Apoi m-au escortat la Lagărul de Muncă Provincial pentru Femei ca să-mi execut
pedeapsa. Fiica mea a fost condamnată la un an de reeducare prin muncă, de
executat în casa de detenție locală.
După două săptămâni în închisoare, gardienii au vrut să-i separe pe deținuți în
grupuri de muncă diferite. Auzisem că munca făcută de deținuții mai în vârstă era
puțin mai ușoară și m-am gândit la faptul că trupul îmi fusese grav afectat și aproape
distrus în casa de detenție și că nu mai aveam puterea de a face muncă fizică grea.
M-am rugat lui Dumnezeu în această privință, rugându-L să deschidă o cale pentru
mine. Dacă avea cu adevărat nevoie să experimentez în continuare acel tip de

326
situație, atunci eram dispusă să mă supun. Slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a auzit
rugăciunea, deoarece am fost trimisă desigur în grupul de muncă al deținuților în
vârstă. Toți ceilalți au spus că era ceva nemaiauzit, dar știam bine în inima mea că
totul era orchestrat de Dumnezeu și că Dumnezeu îmi arăta compasiune pentru
slăbiciunea mea. În grupul prizonierilor în vârstă, gardienii au vorbit foarte plăcut:
„Cine muncește din greu și dă dovadă de un efort bun va beneficia de reducerea
pedepsei. Nu vom favoriza pe nimeni…” I-am crezut atunci când au spus aceasta,
crezând că gardienii de aici erau puțin mai buni decât cei din casa de detenție. Prin
urmare, m-am dedicat muncii și am ajuns în primii zece cei mai productivi muncitori
din aproape 300 de oameni. Însă, când a venit momentul să anunțe lista persoanelor
a căror pedeapsă urma să fie redusă, gardienii au aranjat să le reducă pedepsele
doar celor cărora le plăcea să se lupte și care le cumpărau cadouri – pedeapsa mea
nu a fost redusă nici măcar cu o zi. O deținută s-a spetit muncind pentru ca să i se
reducă pedeapsa, dar, spre surpriza ei, gardienii au spus doar: „Ar trebui să ținem
aici o persoană așa capabilă ca tine pe viață!” Când am auzit aceasta, m-am detestat
pentru ignoranța mea, pentru că nu am înțeles esența crudă și brutală a guvernului
PCC și pentru că m-am lăsat dusă de nas de minciunile lor. De fapt, Dumnezeu a
spuse cu mult timp în urmă: „Deasupra rasei umane, cerul coboară, întunecat și
sumbru, fără nicio rază de claritate, iar umanitatea este aruncată în întunericul
beznă, astfel încât cineva care trăiește în el să nu-și poată vedea nici măcar
mâna întinsă înaintea feței sau soarele când își înalță capul” („Ce înseamnă să
fii un om adevărat” din Cuvântul Se arată în trup). Comparând revelațiile din cuvintele
lui Dumnezeu cu faptele din realitate, am văzut în cele din urmă că guvernul PCC nu
este nimic altceva decât întuneric și mizerie de la cel mai înalt nivel până la cel mai
de jos și că nu are nici cea mai mică urmă de dreptate sau justiție. Acei polițiști
diabolici puteau doar să-i înșele și să-i păcălească pe oameni cu minciuni și erau pur
și simplu incapabili să ne trateze ca pe niște ființe umane. Pentru ei, deținuții nu erau
decât niște unelte de făcut bani – cu cât erau mai capabili, cu atât era mai puțin
probabil să li se reducă pedepsele. Gardienii voiau ca oamenii să le facă mereu
servicii și să lucreze ca niște catâri pentru ca ei să câștige și mai mulți bani pe seama
lor. Ca să crească randamentul, polițiștii diabolici nu ne lăsau să folosim baia și, de
mai multe ori, pur și simplu n-am putut să mă țin și am făcut în pantaloni. Întrucât mă

327
remarcasem prin volumul de muncă pe care-l puteam face, echipa de lucru principală
a aranjat să mă transfere, ca să devin un lucrător care „dă ritmul”. Le văzusem deja
în mod clar chipurile urâte și știam că, dacă eram transferată, atunci vor exercita cu
siguranță și mai multă presiune asupra mea ca să muncesc și mai mult. Mă temeam
să fiu transferată, așa că mă rugam constant lui Dumnezeu: „Oh, Dumnezeule! Știu
că aceasta este o capcană pe care mi-au pregătit-o demonii, dar nu există nicio cale
să scap din ea. Te rog să-mi deschizi o cale de ieșire.” Spre surpriza mea, după ce
am spus această rugăciune, în ciuda vremii calde, mâinile mi-au devenit reci și
degetele mi s-au strâns laolaltă, devenind de neseparat și făcându-se vinete.
Gardianul echipei de lucru principale a spus că mă prefac și i-a obligat pe alți doi să
mă ducă sus la lucru. Tot ce puteam face era să strig cu disperare către Dumnezeu,
astfel încât am ajuns să cad de la etajul trei la etajul doi. Văzând aceasta, s-au speriat
și m-au pus să mă întorc la grupul de lucru al vârstnicilor. După aceasta, am realizat
că, de fapt, corpul meu nu era deloc rănit – încă o dată fusesem martoră la protejarea
mea de către Dumnezeu.
În închisoare, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic sunt etichetați drept deținuți
politici și diavolii din PCC ne urmăresc tot timpul, ceea ce înseamnă că nu avem nici
măcar dreptul să vorbim. Dacă vorbeam cu cineva, gardienii vedeau și ne interogau
după aceasta despre ce am vorbit. Noaptea, o puneau pe deținuta-șefă să mă
supravegheze ca să vadă dacă discut chestiuni legate de credință cu alții. De fiecare
dată când cineva din familia mea venea să mă viziteze, gardienii mă puneau să spun
niște expresii calomnioase față de Dumnezeu și, dacă nu le spuneam, atunci îmi
întrerupeau intenționat conversațiile cu familia (ceea ce însemna că aveam mai puțin
timp să vorbesc ei). Întrucât știam că L-aș ofensa pe Dumnezeu spunând astfel de
lucruri, oricând mă întâlneam cu această situație, mă rugam în liniște lui Dumnezeu
și spuneam: „Oh, Dumnezeule! Acesta este Satana încercând să mă ispitească. Te
rog să mă protejezi și să mă împiedici să spun orice Ți-ar putea ofensa firea.” Pentru
că n-am spus niciodată nimic din ce voiau să spun, gardienii n-au putut să facă nimic
în această privință până la urmă.
Cei trei ani în închisoare mi-au permis să văd clar adevărata față a guvernului
PCC. Se comportă într-un fel în fața oamenilor și în alt fel în spatele lor; pentru lumea
din afară, se laudă cu „libertatea religiei”, dar, în spatele cortinei, persecută și tulbură

328
lucrarea lui Dumnezeu în orice mod posibil, îi arestează frenetic pe credincioșii în
Dumnezeu, extrage mărturisiri de la aceștia prin tortură și îi tratează cu cruzime.
Folosește cele mai abjecte mijloace imaginabile pentru a-i forța pe oameni să-L
respingă și să-L trădeze pe Dumnezeu și să se predea puterii sale despotice pentru
a-și atinge obiectivul diabolic de a-i subjuga și de a-i controla pentru totdeauna pe
oameni. Omenirea a fost creată de Dumnezeu și are menirea să-L venereze pe
Dumnezeu. Cu toate acestea, guvernul PCC face tot posibilul pentru a izgoni venirea
lui Dumnezeu, îi împiedică pe oameni să creadă în Dumnezeu, să predice
Evanghelia și să mărturisească pentru El și, prin aceasta, își dezvăluie complet
esența rea, care este viciată și se împotrivește cerurilor. După ce am cunoscut
această persecuție și adversitate, deși corpul meu a suferit ceva durere, nu am nicio
plângere și niciun regret, deoarece am dobândit atât de mult de la Dumnezeu. Când
mă simțeam slabă și lipsită de putere, Dumnezeu era Cel care îmi dădea în repetate
rânduri credință și putere, lăsându-mă să găsesc determinarea de a mă lupta până
la capăt cu Satana; când mă simțeam mâhnită și descurajată, tristă și cuprinsă de
disperare, Dumnezeu era Cel care Își folosea cuvintele ca să mă aline și să mă
încurajeze; când am fost la un pas de moarte, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele
care mi-au dat motivația de a supraviețui și curajul de a continua să trăiesc; oricând
eram în pericol, Dumnezeu Își întindea mâna mântuitoare chiar la momentul potrivit,
protejându-mă, ajutându-mă să scap de pericol și aducându-mă în siguranță. Prin
această experiență, nu doar am ajuns să văd mai clar esența potrivnică față de
Dumnezeu a diavolului Satana și am ajuns să o urăsc mai profund și mai complet,
dar, în același timp, am ajuns să am o anumită înțelegere adevărată a faptelor
minunate ale lui Dumnezeu, precum și a iubirii și mântuirii Lui. Am ajuns să apreciez
cu adevărat bunătatea și modestia lui Hristos și suferința pe care a îndurat-o pentru
a mântui omenirea, iar credința mea și dragostea față de Dumnezeu au devenit mai
mari.
După ce am fost eliberată din închisoare, întrucât diavolii din PCC au pus piedici
între noi, prietenii și familia mea m-au respins și m-au izolat. Cu toate acestea, frații
și surorile mele din biserică au avut cu toții grijă de mine, s-au ocupat de mine și mi-
au dat tot ce aveam nevoie pentru a-mi reîncepe viața – făcând aceasta, mi-au dat
un sentiment de căldură pe care l-aș fi găsit cu greu în orice altă parte. Slavă lui

329
Dumnezeu pentru că m-a mântuit: oricât de greu ar fi drumul înainte, Îl voi urma pe
Dumnezeu până la capăt și voi căuta să trăiesc o viață plină de însemnătate pentru
a-I răsplăti dragostea.

24. Ridicarea din prigonirea întunecată

de Mo Zhijian, provincia Guangdong

M-am născut într-o zonă de munte izolată, săracă, unde ardeam tămâie și îl
veneram pe Buddha de multe generații. Există temple budiste peste tot în ținut unde
toate familiile merg și aprind tămâie; nimeni nu crezuse vreodată în Dumnezeu. În
1995, soția mea și cu mine lucram în altă parte a țării unde am început să credem
în Domnul Isus; după ce ne-am întors, am început să împărtășim Evanghelia și
numărul de oameni care au acceptat-o a crescut încet la peste o sută de oameni.
Deoarece tot mai mulți oameni credeau în Dumnezeu, guvernul local s-a alarmat.
Într-o zi în 1997, poliția m-a somat să merg la secția locală de poliție, unde mă
așteptau șeful Biroului Regional de Securitate, șeful Biroului de Securitate, șeful
Biroului de Religie și șeful secției de poliție precum și câțiva polițiști. Șeful Biroului
de Securitate Publică m-a întrebat: „De ce crezi în Dumnezeu? Cu cine ești în
legătură? De unde au venit Bibliile? De ce nu te duci la Biserica patriotică pentru
adunări?” Am spus: „Oamenii au fost creați de Dumnezeu, toate lucrurile de care ei
se bucură sunt create de Dumnezeu, precum lumina soarelui, aerul și apa; este
legea pământului și a cerului ca oamenii să creadă în Dumnezeu și să-L venereze.
Constituția națională, de asemenea, stipulează în mod expres că cetățenii au
libertatea religiei; de ce nu ne permiteți să credem în Dumnezeu în mod liber?” Șeful
Biroului de Religie a spus: „Există limite la libertatea religioasă, precum o micuță
pasăre în interiorul unei cuști; chiar dacă aripile și picioarele sale nu sunt legate, ea
poate să se miște doar în interiorul cuștii.” Când l-am auzit rostind aceste aberații,
am devenit indignat și am spus furios: „Atunci guvernul național își minte poporul!”
Când m-au auzit spunând asta, au știut că au greșit și nu au avut nimic de spus,
așa că m-au lăsat să mă duc acasă. Nu eram conștient de substanța împotrivirii

330
guvernului PCC față de Dumnezeu până în 1999 când am acceptat lucrarea lui
Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Doar prin citirea cuvintelor lui
Dumnezeu și prin trăirea chiar a și mai multă persecuție crudă din partea guvernului
PCC am putut să văd clar că PCC era întruparea Satanei, duhul cel rău; era
inamicul lui Dumnezeu așa cum este descris în Biblie: „Marele balaur a fost
aruncat, şi anume şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satan, cel care înşală
întreaga omenire” (Apocalipsa 12:9).
Chiar după ora 5:00 în dimineața zilei de 28 iunie 2002, mă pregăteam pentru
o adunare cu niște frați și surori când deodată am auzit o bătaie puternică în ușă.
Am ascuns repede cărțile cuvântului lui Dumnezeu și apoi am deschis ușa. Pe
neașteptate, când s-a deschis ușa, aproximativ doisprezece polițiști au intrat în
grabă. Aveau bastoane electrice și arme în mâini și ne-au adunat cu forța, ne-au
pus să stăm pe vine și să ne ținem mâinile pe cap. După ce ne-au imobilizat acești
polițiști, ca bandiți care intră într-un sat, au intrat în fiecare cameră și au deranjat
toate lucrurile; ne-au luat așternuturile și hainele și le-au aruncat peste tot pe podea.
În trecut, urmărisem scene la televizor cu crimă organizată și bandiți care furau și
jefuiau, dar nu m-am așteptat ca „poliția poporului” să se comporte exact ca tiranii
și bandiții răi de la televizor. În acel moment, îmi era extrem de frică și eram
îngrijorat că vor descoperi cărțile cuvântului lui Dumnezeu. M-am rugat în continuu
în inima mea și I-am cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de noi și să ne protejeze.
După ce m-am rugat, am văzut faptele minunate ale lui Dumnezeu. Au răscolit
întreaga casă și au căutat și ne-au confiscat lucrurile personale, dar nu au găsit
cărțile cuvântului lui Dumnezeu. Am știut că asta era atotputernicia și protecția lui
Dumnezeu și am știut că Dumnezeu era cu noi și credința mea în Dumnezeu a
crescut. După aceea, ne-au dus la secția de poliție și noaptea ne-au transferat la
un centru de detenție și ne-au închis. Trei zile mai târziu, fără nicio dovadă, poliția
ne-a dat fiecăruia o amendă de 300 de yuani pe care a trebuit să o plătim pentru a
fi eliberați. Văzând guvernul PCC cum se comportă precum niște prădători perverși
care îi privau pe oameni de libertatea lor la religie, am simțit o indignare profundă
și nu am putut să nu mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu: „Vreme de mii de ani
acesta a fost pământul murdăriei, insuportabil de murdar, unde suferința
abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând

331
acuzații nejustificate,[1] fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș
al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă
pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie.[2] Cine poate vedea lumea
de dincolo de ceruri? […] Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime
ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” („Lucrarea și
intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). În această metropolă demonică numită
China, guvernul PCC atârnă bannere promovând „libertatea religiei și libertatea
drepturilor omului”, dar ei arestează și persecută fără motiv oameni care cred în
Dumnezeu. Ei nu le permit oamenilor să creadă în Dumnezeu sau să meargă pe
calea corectă în viață; ei ard de nerăbdare să elimine toți credincioșii dintr-o singură
lovitură. În credința noastră în Dumnezeu, nu încălcasem legea sau nu făcusem
nimic rău; tot ceea ce am făcut a fost să împărtășim Evanghelia pentru a permite
oamenilor să ajungă să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îl venereze pe Dumnezeu,
pentru ca să poată obține adevărul, să fie liberi de chinul Satanei și să se desprindă
de viețile lor de întuneric și durere. Totuși, guvernul PCC nu ne-a permis să predicăm
Evanghelia și a vrut, mai degrabă, să ne aresteze, să ne închidă și să ne amendeze,
decât să facă ceva în privința acelor oameni răi implicați în prostituție, crimă și
incendii și fraudă și evaziune; le-au permis acestor oameni răi să scape nepedepsiți
pentru infracțiunile lor. În lumina faptelor, am putut să văd clar substanța rea a
guvernului PCC care urăște adevărul, se împotrivește lui Dumnezeu, orbește și
înșală oamenii; acesta este dușmanul lui Dumnezeu.
Pe 28 noiembrie al aceluiași an, câțiva frați și surori și cu mine împărtășeam
Evanghelia cu un lider religios. Dar am fost raportați de o persoană malefică și în jur
de doisprezece polițiști ne-au înconjurat clădirea și au spart ușa. Aveau arme și
bastoane în mâini și au strigat: „Nimeni să nu miște! Mâinile sus!” Apoi, ne-au
percheziționat și ne-au furat banii și obiectele de valoare însumând peste 5.000 de
yuani. Ne-au ordonat să ne punem mâinile pe cap și să stăm pe vine cu fața la zid.

Note de subsol:
1. „Făcând acuzații lipsite de bază” se referă la metodele prin care diavolul le face rău oamenilor.
2. „Păzită cu strășnicie” sugerează că metodele prin care diavolul îi rănește pe oameni sunt
deosebit de rele și controlează oamenii atât de tare încât aceștia nu mai au spațiu de mișcare.

332
În acel moment, două surori tinere erau înspăimântate și le-am spus: „Nu am făcut
nimic rău, nu vă fie teamă.” De îndată ce am zis asta, câțiva polițiști imediat au venit
în fugă la mine și m-au bătut cu pumnii și picioarele, doborându-mă la podea. Au
răscolit toate camerele și le-au întors cu susul în jos, răspândind totul și făcând
dezastru. Erau mai barbari și mai feroce decât bandiții când jefuiesc un sat. O soră
din cameră nu a ieșit și un polițist s-a repezit spre ea și a apucat-o strâns și a scos-
o afară. Un alt polițist rău a văzut că era destul de drăguță și a început să o molesteze
pipăind-o peste tot. Sora a plâns neajutorată și, din fericire, proprietarul a ajuns la
timp pentru a opri situația, ceea ce a permis surorii să scape din constrângere. În
acest moment, am putut vedea clar că sloganele precum: „Poliția poporului este
pentru popor” și „Polițiștii sunt păzitorii poporului” erau toate minciuni. Acești polițiști
malefici erau doar o bandă de golani și de gangsteri! Din adâncul inimii am simțit și
mai mult dezgust și ură pentru aceste bestii!
După aceea, ne-au închis în mașina poliției și ne-au dus la secția de poliție. Apoi,
ne-au încătușat în hol timp de două zile și două nopți și nu ne-au dat nimic să
mâncăm sau să bem. Nu am putut decât să mă rog cu îndârjire în inima mea și să-L
rog pe Dumnezeu să ne îndrume și să ne dea credință și putere pentru ca noi să
putem mărturisi ferm pentru El în acest mediu. Mai târziu, poliția a interogat un frate
și când nu au fost mulțumiți de răspunsurile sale, câțiva polițiști l-au împins cu putere
la pământ în timp ce un polițist rău îi îndesa fecale de câine în gură. Starea mentală
a fratelui fusese grav încercată. Văzând această situație mizerabilă, inima mea a
devenit extrem de îndurerată și furia a izbucnit în interiorul meu. Mi-am dorit să pot
ataca și să îi rup în bucățele, dar cuvintele lui Dumnezeu m-au îndrumat din interior:
„Simt puțină compasiune pentru frații și pentru surorile Mele care trăiesc și ei
în acest ținut mizer, astfel că M-am umplut de mânie față de marele balaur roșu.
[…] Toți suntem victime ale lui. Din acest motiv, îl urăsc din adâncul ființei Mele
și de-abia aștept să îl distrug. Totuși, când Mă gândesc din nou, aceasta nu ar
ajuta cu nimic și ar produce necaz lui Dumnezeu, deci Mă întorc la aceste
cuvinte – Îmi pun inima să fac voia Lui – Dumnezeu iubitor. […] astfel, să trăiesc
o viață plină de semnificație și claritate. Făcând aceasta, voi putea să mor fără
regrete, cu o inimă plină de mulțumire și mângâiere. Ți-ar plăcea să faci așa?
Ești tu o persoană cu o astfel de hotărâre?” („Calea … (2)” din Cuvântul Se arată

333
în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă calmez și cugetând la cuvintele
lui Dumnezeu, I-am înțeles voia. Dumnezeu deja îi disprețuiește până la extrem pe
acești demoni răi, El dorește să îi distrugă imediat pe toți, dar pentru a ne face
compleți, El are nevoie să folosească eforturile Satanei. Dumnezeu îi folosește
persecuția pentru a ne permite să o discernem, permițându-ne să vedem fața
respingătoare și substanța demonică a guvernului PCC. Astfel putem să rupem
legăturile cu acesta și să ne întoarcem pe deplin inimile sincere către Dumnezeu.
Dumnezeu îndură întotdeauna urmărirea frenetică a guvernului PCC pentru a obține
rezultate mai bune în lucrarea Sa, deci ce dacă trebuie să îndur mici greutăți pentru
a putea obține mântuirea ca ființă creată? Luminarea și îndrumarea cuvintelor lui
Dumnezeu mi-au dat credință și putere; vreau să Îl imit pe Hristos și să fiu ferm
hotărât să-L mulțumesc pe Dumnezeu! În acest moment, îmi doream doar ca
Dumnezeu să ne conducă și să ne apere să mărturisim ferm pentru Dumnezeu în
persecuțiile Satanei; mi-am dorit să pot lua măsuri practice să pot contraataca
trucurile Satanei pentru ca el să eșueze în mod rușinos.
În a treia noapte, poliția ne-a transferat la Biroul Regional de Securitate Publică
și ne-a interogat în timpul nopții. Un director adjunct a folosit mai întâi cuvinte
măgulitoare pentru a mă ademeni, spunând: „Vorbește! Ai soție, copii și părinți acasă
care au nevoie să ai grijă de ei; dacă te grăbești și vorbești, atunci poți merge acasă,
bine?” După ce am auzit aceste cuvinte, am fost oarecum tentat și m-am gândit:
„Dacă le spun niște lucruri nesemnificative, atunci pot pleca și nu va trebui să stau
aici și să sufăr.” În acel moment, am fost trezit de cuvintele lui Dumnezeu: „Nu voi
mai arăta milă celor care nu Mi-au arătat credință în vremuri de necaz, pentru
că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune
pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez
cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de
cine ar putea fi persoana” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”
din Cuvântul Se arată în trup). Prin cuvintele mărețe ale lui Dumnezeu, am simțit de
parcă Dumnezeu mă privea din cer, așteptând să-I răspund. Asta m-a făcut de
asemenea să realizez că gândurile mele Îl trădau pe Dumnezeu. Prin urmare, am
alungat rapid gândul și cu o dreptate neînduplecată am spus: „Nu am planificat să
plec din moment ce am ajuns aici!” Când polițistul a văzut că trucul său nu funcționa,

334
și-a expus fața originală demonică și directorul adjunct a ridicat o găleată de lături de
porci deasupra capului meu ca și cum ar turna-o peste mine. I-am spus: „Asta este
tortura pe care o folosiți ca să smulgeți o mărturisire.” Când m-a auzit spunând asta,
s-a oprit deodată și a pus lăturile jos fără a le turna peste mine. Alt polițist malefic
care purta pantofi de piele a călcat pe degetul meu mare de la picior și l-a răsucit cu
cât de multă presiune a putut. Durerea acută mi s-a transmis prin întreg corpul și nu
am putut să nu țip de durere. Hainele îmi erau ude de transpirație, dar polițistul rău
fumega de furie și a continuat să calce și să răsucească până ce unghia de la degetul
mare mi-a fost ruptă. În acest moment, degetul meu era deja mutilat și însângerat.
În durerea mea extremă, L-am chemat insistent pe Dumnezeu, cerându-I să-mi
protejeze inima ca să nu îi cedez Satanei și ca să pot mărturisi ferm pentru El.
Mulțumită îndrumării și protecției lui Dumnezeu, în final nu am spus nimic. Poliția
malefică nu a primit niciuna dintre informațiile pe care le voia de la mine, dar nu era
dispusă să cedeze. Mai târziu, m-au dus împreună cu un frate și o soră la echipa
SWAT a orașului pentru o interogare suplimentară.
Când am ajuns la echipa SWAT, poliția malefică ne-a forțat să ne dăm jos toate
hainele și apoi ne-au încătușat mâinile și ne-au pus lanțuri la picioare. Apoi, ne-au
forțat să sărim trei ture în jurul curții pentru a ne umili. După aceea, ne-au separat în
celule de închisoare. Oamenii închiși în celule erau cu toții criminali, erau toți ca niște
demoni și monștri. Poliția malefică le-a ordonat prizonierilor să mă chinuiască, așa
că am continuat să mă rog la Dumnezeu în inima mea. Din cauza protecției lui
Dumnezeu, prizonierii nu numai că nu m-au agresat, dar au avut, de fapt, grijă de
mine. După patru zile, polițiștii răi au încercat să mă forțeze să Îl trădez pe Dumnezeu
și să îmi vând frații și surorile, dar nu am vorbit. M-au luat pe mine și pe un alt frate
și ne-au târât în curte unde ne-au pus cătușe și lanțuri în jurul picioarelor. Ne-au pus
saci negri pe cap și ne-au suspendat de un copac în centrul curții. Într-o demonstrație
de cruzime, au pus furnici peste tot copacul, care se târau continuu pe corpurile
noastre pișcându-ne. Tortura a mii de pișcături de furnică era similară cu tortura a
mii de săgeți prin inimă, ceea ce făcea moartea mai atrăgătoare decât viața. Am
simțit că nu mai pot rezista și nu știam când avea să se termine această durere. Într-
o asemenea suferință teribilă, puteam doar să mă rog cu toată puterea la Dumnezeu
să îmi protejeze inima și duhul, astfel încât să îmi dea puterea și voința de a suferi și

335
să mă ferească de a-L trăda. În acest moment, mi-au apărut în minte cuvintele lui
Dumnezeu: „Toți oamenii vor îndura ultima dificultate pentru Mine, astfel încât
gloria Mea să umple întregul cosmos. Înțelegeți voia Mea? Acesta este ultimul
lucru pe care i-l cer omului, adică, sper ca toți oamenii să-Mi poată fi mărturie
puternică și răsunătoare în fața marelui balaur roșu, să se poată da pe ei înșiși
pentru Mine pentru o ultimă oară și să-Mi îndeplinească cerințele într-o ultimă
instanță. Puteți face voi cu adevărat acest lucru? În trecut, ați fost incapabili
să-Mi mulțumiți inima – puteți rupe acest tipar la final?” („Capitolul 34” din
„Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu mi-au făcut inima să se umple de putere. M-am gândit la
cum Dumnezeu devenise trup și venise pe pământ și îndurase să fie urmărit în toate
modurile posibile de guvernul PCCpentru a ne mântui. El nu avea niciun loc pe care
să-l numească „acasă”. Astăzi, sunt capabil să sufăr cu Hristos; asta este iubirea lui
Dumnezeu și este exaltarea lui Dumnezeu pentru mine. Atât timp cât pot să dau
slavă lui Dumnezeu, voi fi fericit și dispus să mor. M-am bazat pe cuvântul lui
Dumnezeu pentru a depăși fiecare minut și secundă de durere. Am fost suspendați
de copac timp de două zile și două nopți. În a treia zi, chiar nu mai puteam să îndur.
Era început de iarnă în acel moment și ploua și tot ceea ce purtam era o singură
îmbrăcăminte necăptușită. Eram atârnat de copac de picioarele goale și nu
mâncasem, nici nu băusem nimic și simțeam o mare durere. Suferința înfometării și
frigului, precum și durerea de nesuportat m-au făcut să îmi doresc să mor; tot ceea
ce puteam să fac era să mă rog lui Dumnezeu cu toată forța. Mi-a fost profund teamă
că din cauza slăbiciunii trupului, nu voi putea să îndur chinul și că Îl voi trăda pe
Dumnezeu ca Iuda. În mijlocul durerii mele, mi-am amintit de apostolul Ștefan din
Epoca Harului. El a fost omorât cu pietre de mulțime deoarece răspândea Evanghelia
Domnului Isus. Înainte de a muri, I-a cerut lui Dumnezeu să-i accepte duhul. Atunci,
m-am rugat la Dumnezeu: „O, Dumnezeule, trupul meu este prea slab și acum am
primit mai multă durere decât pot să îndur. Doresc ca Tu să îmi iei duhul, căci mai
degrabă mor decât să Te trădez.” După ce m-am rugat, s-a întâmplat cel mai
neașteptat miracol: am avut chiar o experiență în afara corpului și am fost adus pe
un câmp de iarbă. Exista iarbă verde, luxuriantă peste tot și vite și oi de jur împrejur.
Starea mea de spirit era în special liniștită și nu am putut să nu Îl laud cu voce tare

336
pe Dumnezeu: „Dumnezeu Atotputernic, El este Dumnezeu întrupat. El emite adevăr,
judecând şi purificând totul. Acum Dumnezeu triumfă asupra puterii lui Satana. El
cucereşte şi câştigă un grup de oameni. Slăvit Dumnezeu înțelept şi măreț. Pe
Satana El l-a învins. Firea dreaptă a lui Dumnezeu a fost dezvăluită. Toți vin să-L
laude pe Dumnezeu Atotputernic, pe minunatul, Dumnezeu real. Tu eşti atât de umil
şi ascuns. Noi Te slăvim pe Tine, Dumnezeu Atotputernic! Toți vin să-L laude pe
Dumnezeu Atotputernic, pe minunatul, Dumnezeu real. Tu eşti atât de umil şi ascuns.
Noi Te slăvim pe Tine, Dumnezeu Atotputernic! II Toate națiunile-L slăvesc pe
Dumnezeu Atotputernic. Oameni cântă şi dansează, Îl slăvesc. Valurile oceanului
slăvesc, legănându-se puternic. Păsările-n cer Îl slăvesc, zburând în înalt. Cosmosul
şi universul Îl slăvesc pe Dumnezeu. Toată creația lui Dumnezeu Îl slăveşte pe
Dumnezeu Atotputernic. Toți vin să-L laude pe Dumnezeu Atotputernic, pe minunatul,
Dumnezeu real. Tu eşti atât de umil şi ascuns. Noi Te slăvim pe Tine, Dumnezeu
Atotputernic! Toți vin să-L laude pe Dumnezeu Atotputernic, pe minunatul,
Dumnezeu real. Tu eşti atât de umil şi ascuns. Noi Te slăvim pe Tine, Dumnezeu
Atotputernic!” („Toate popoarele Îl slăvesc pe Dumnezeu Atotputernic” din Urmați
Mielul și cântați cântări noi). În timp ce m-am afundat complet în această bucurie
incomparabilă și am trăit în limitele libertății, durerea, foamea și frigul de la atârnarea
de copac, precum și durerea pișcăturilor de furnici au dispărut toate. Când m-am
trezit, era deja a treia noapte și polițiștii răi m-au dat jos din copac. Am fost atârnat
timp de trei zile și nu numai că nu am murit, dar am fost și plin de duh. Asta era cu
adevărat puterea atotputernică și protecția miraculoasă a lui Dumnezeu! L-am slăvit
și L-am lăudat din suflet pe Dumnezeu.
În a patra zi, polițiștii malefici m-au interogat din nou și au încercat să mă forțeze
să îmi trădez frații și surorile; m-au forțat, de asemenea, să recunosc credința în Xie
Jiao, făcându-mă să Îl trădez pe Dumnezeu și să abandonez calea adevărată. Sub
luminarea lui Dumnezeu, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „În timpul
încercărilor este normal ca oamenii să fie slabi sau negativiști în interiorul lor
sau să nu aibă claritate cu privire la voința lui Dumnezeu sau la calea lor de a
practica. Dar, în orice caz, trebuie să ai credință în lucrarea lui Dumnezeu și să
nu-L lepezi pe Dumnezeu, precum Iov” („Cei ce vor fi desăvârșiți trebuie să treacă
prin rafinare” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat curajul

337
să pun adevărul în practică și să dau mărturie despre Dumnezeu. Indiferent ce se
întâmpla, nu puteam să mă împotrivesc lui Dumnezeu sau să blasfemiez împotriva
Lui. Eram neînfricat și am spus calm: „Cred în Dumnezeu Atotputernic, care este
singurul Dumnezeu adevărat care domnește peste toate lucrurile! Nu cred în Xie Jiao,
distorsionați adevărul și mă acuzați pe nedrept!” După ce a auzit acest lucru, un
polițist malefic și-a ieșit din minți și a apucat un scaun de lemn lung și a început să
mă ucidă în bătaie nebunește cu el. M-a lovit până în punctul în care scuipam sânge.
Am rămas paralizat și leșinat pe podea. Apoi, m-au stropit cu apă rece pentru a mă
trezi și au continuat să mă bată. În timpul acestei bătăi demonice și inumane, partea
din față a pieptului meu și spatele meu erau complet vinete și suferisem multe
vătămări interne. O săptămână mai târziu, urina mea era toată sânge și rinichiul meu
drept era afectat grav (chiar și astăzi este încă foarte dureros). O lună mai târziu,
polițiștii răi nu au putut găsi nicio dovadă, așa că au inventat niște dovezi false și m-
au forțat să îmi dau semnătura. Apoi, m-au încuiat în centrul de detenție al orașului.
Trei luni mai târziu, m-au acuzat de „subminarea aplicării legii” și m-au condamnat la
un an de reformă prin muncă. În tabăra de lucru, am trăit o viață inumană. În fiecare
zi, eram înfometat și trebuia să lucrez în jur de doisprezece ore pe zi. Eram frecvent
agresat și insultat de poliția din închisoare; ei ori foloseau bastoane electrice pe mine,
ori mă încuiau într-o cameră mică, întunecată. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu care
veghea asupra mea și mă proteja, aș fi fost chinuit până la moarte de polițiștii malefici.
Pe 7 noiembrie 2003, sentința mea a fost ispășită și am fost eliberat din iadul de pe
pământ.
După ce am trăit acea persecuție crudă, am văzut în sfârșit clar că proclamațiile
guvernului PCC „Partidul Comunist este grozav, glorios și corect” și „China are
libertatea religiei” printre alte zicale, sunt toate, de fapt, expresii într-un complot
sinistru de a înșela publicul și de a păcăli cetățenii. Rostește cuvinte frumoase și face
lucruri extrem de rele. Pentru a interzice lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă
și a face China un loc ateu, acesta urmărește și rănește credincioșii fără rezerve.
Nivelul său de cruzime a atins deja înălțimi grozave și i-a făcut pe oameni să fiarbă
de mânie! Chiar urăsc acest bătrân demon din adâncul inimii mele. Mă gândesc
retrospectiv la cum am fost constant torturat cu cruzime și forțat să mărturisesc și
chinuit cu cruzime de demoni în timpul procesului interogării mele. Am fost

338
inconștient în câteva ocazii și dacă nu ar fi fost protecția lui Dumnezeu, aș fi fost
torturat până la moarte de acei demoni. În perioada celei mai mari slăbiciuni ale mele,
cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic m-au încurajat continuu: „Ați acceptat vreodată
binecuvântările care v-au fost date? Ați căutat vreodată făgăduințele care au
fost făcute pentru voi? Voi, cu siguranță, sub îndrumarea luminii Mele, veți
străpunge încleștarea forțelor întunericului. Cu siguranță, în mijlocul
întunericului, nu veți pierde lumina care vă ghidează. Voi sigur veți fi stăpânii
întregii creații. Veți fi desigur învingători înaintea Satanei. Cu siguranță, la
căderea împărăției marelui balaur roșu, vă veți ridica în mijlocul nenumăratelor
mulțimi ca să fiți martori biruinței Mele. Veți fi desigur hotărâți și de neclintit în
țara Sinim. Prin suferințele pe care le îndurați, veți moșteni binecuvântarea
care vine de la Mine și, cu siguranță, Îmi veți emana slava în întregul univers”
(„Capitolul 19” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au devenit un umăr puternic de care să mă
sprijin. Luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu m-au ajutat în acele zile,
cele mai întunecate, care durau la nesfârșit. Chiar dacă am trăit experiența arestului
și a persecuției de mai multe ori de către guvernul PCC, iar trupul meu a suferit un
chin și o cruzime nemiloase, înțeleg cu adevărat multe adevăruri pe care nu le
înțelegeam în trecut și văd clar substanța reacționară, malefică și demonică a
guvernului PCC. Am trăit, de asemenea, iubirea adevărată a lui Dumnezeu pentru
mine și am gustat atotputernicia,înțelepciunea și faptele minunate ale lui Dumnezeu.
În plus, mă îndeamnă să caut să-L iubesc și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Astăzi,
încă îmi îndeplinesc datoria în biserică așa cum făceam în trecut; Îl urmez pe
Dumnezeu pe calea corectă în viață, caut adevărul și caut să trăiesc o viață cu sens!

339
 25. Deșteptare în toiul suferinței și al dificultăților
– Experiența adevărată de persecuție
a unui creștin în vârstă de 17 ani
de Wang Tao, provincia Shandong

Sunt creștin în Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Am fost cel mai norocos
dintre copiii de aceeași vârstă pentru că mi-am urmat părinții în acceptarea lucrării
lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă la vârsta de opt ani. Deși eram tânăr
la acea vreme, eram foarte fericit să cred în Dumnezeu și să-I citesc cuvântul.
Continuând să citesc cuvântul lui Dumnezeu și să am părtășie cu membrii mai în
vârstă ai bisericii, am ajuns, după mai mulți ani, să înțeleg o parte din adevăr. Mai
ales când vedeam că frații și surorile mele urmăreau cu toții adevărul și munceau
pentru a fi oameni cinstiți, și vedeam că toată lumea se înțelege pașnic, simțeam că
acestea erau vremurile cele mai fericite, cele mai pline de bucurie. Ulterior, am auzit
într-o predică: „În China continentală, a crede în Dumnezeu, a urmări adevărul și a-
L urma pe Dumnezeu este ceva ce îți pune cu adevărat viața în pericol. Nu este
nicidecum o exagerare” („Întrebări și răspunsuri” din Predici și părtășie despre
intrarea în viață III). La vremea respectivă, nu am înțeles ce însemna asta, dar, prin
părtășia fraților și surorilor mele, am aflat că aceia care cred în Dumnezeu sunt
arestați de poliție și că, deoarece China este o țară atee, nu există libertatea credinței
religioase. Însă la vremea respectivă nu am crezut aceste cuvinte. M-am gândit că,
deoarece eram copil, chiar dacă eram arestat, poliția nu avea să îmi facă nimic. Acest
lucru s-a schimbat în ziua în care am experimentat personal arestarea și cruzimea
pe mâna poliției; am văzut în sfârșit clar că cei din poliție, pe care îi priveam de parcă
ar fi fost niște unchi, erau de fapt o haită de diavoli fioroși!
Când aveam 17 ani, în seara zilei de 5 martie 2009, un frate mai în vârstă și cu
mine eram în drum spre casă de la predicarea Evangheliei, când, dintr-o dată, drumul
nostru a fost blocat de un vehicul al poliției. Cinci ofițeri de poliție au sărit imediat din
mașină și, fără nici măcar un avertisment, ne-au înșfăcat scuterul electric ca niște

340
bandiți, ne-au aruncat la pământ și ne-au încătușat cu forță. Eram amețit de
bruschețea celor ce tocmai se întâmplaseră. Îi auzisem deseori pe frații și surorile
mele vorbind despre cum erau arestați credincioșii în Dumnezeu, dar nu-mi
închipuisem vreodată că avea într-adevăr să mi se întâmple în ziua aceea. Am fost
cuprins de panică; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că-mi va sări din piept.
L-am strigat necontenit pe Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule Atotputernic!
Poliția m-a arestat, iar mie îmi este foarte teamă. Nu știu ce ar trebui să fac sau ce
intenționează să-mi facă, așa că Te rog să-mi protejezi inima.” M-am simțit mult mai
calm după ce m-am rugat. M-am gândit că, de fapt, poliția nu i-ar face nimic unui
copil ca mine, așa că nu mă simțeam foarte neliniștit. Dar situația nu a fost nici pe
departe atât de simplă pe cât mă așteptam. Când poliția a găsit cărți despre credința
în Dumnezeu asupra noastră, s-a folosit de lucrul acesta ca de o dovadă pentru a
justifica faptul de a ne duce la secția de poliție.
Era începutul primăverii în nordul Chinei, iar vremea era încă foarte rece,
ajungând până la minus 3-4 grade Celsius noaptea. Șeful secției de poliție ne-a scos
cu forță paltoanele și pantofii și chiar curelele și ne-a încătușat strâns mâinile la spate.
A fost foarte dureros. Le-a ordonat mai multor ofițeri să ne țină jos la podea, după
care fețele și capetele ne-au fost biciuite cu fâșii de piele, ceea ce mi-a provocat
imediat o durere cumplită la cap – mi se părea că era pe cale să explodeze, iar
lacrimile au început să mi se rostogolească involuntar pe față. Eram furios în clipa
aceea, pentru că sloganul „Fii civilizat în gestionarea cazurilor” era scris clar pe
perete, dar ne tratau ca pe niște tâlhari sălbatici sau ucigași la drumul mare! Nu era
deloc civilizat! De mânie, am întrebat: „Ce crimă am comis? De ce ne arestați și ne
bateți?” În timp ce a continuat să mă biciuiască, unul dintre acești polițiști malefici a
spus cu răutate: „Ticălos mic, să nu folosești tonul ăsta cu mine! Suntem aici pentru
a-i prinde pe credincioșii în Dumnezeu Atotputernic! Ești un tânăr care ar fi putut face
orice, de ce asta? Cine este liderul tău? De unde ai luat aceste cărți? Răspunde-mi!
Dacă nu răspunzi, te bat până la ultima suflare!” Am observat apoi că fratele meu
mai în vârstă își încleșta dinții și refuza să spună o singură vorbă, așa că am făcut
un jurământ în sinea mea: „Și eu refuz să fiu o iudă! Chiar dacă mă vor bate până la
moarte, nu voi vorbi! Viața mea este în mâinile lui Dumnezeu, iar Satana și diavolii
nu au nicio putere asupra mea.” Când a văzut că niciunul dintre noi nu vorbea, șeful

341
secției a izbucnit într-o criză de furie și a zbierat, arătând înspre noi: „Bine, atunci!
Vreți să faceți pe durii? Nu vorbiți? Dă-le o bătaie bună! Arată-le cu adevărat ce se
întâmplă și fă-i să guste ce e duritatea!” Acești polițiști răi s-au năpustit instantaneu
asupra noastră, apucându-ne de bărbie în timp ce ne dădeau cu brutalitate pumni în
față, atât de tare încât vedeam stele verzi, iar fața îmi ardea de durere înțepătoare.
Fusesem răsfățat și îngrijit de părinți din copilărie; nu trăisem niciodată o asemenea
violență. Eram atât de umilit, încât nu mă puteam abține să nu plâng și m-am gândit:
„Polițiștii aceștia sunt atât de cruzi și atât de iraționali! La școală, profesorii ne
spuneau întotdeauna să mergem la poliție dacă avem probleme. Spuneau că poliția
«slujește poporul» și că sunt «eroi care îi protejează de violență pe oamenii buni»,
dar acum, doar pentru că noi credem în Dumnezeu Atotputernic și pășim pe calea
corectă în viață, ne arestează arbitrar și ne bat fără milă. Cum ar putea fi aceasta
«Poliția Poporului»? Nu sunt altceva decât o haită de diavoli! Nu-i de mirare că într-
o predică se spune: «Unii spun că marele balaur roșu este un duh rău, unii spun că
este o haită de răufăcători, dar care sunt natura și esența marelui balaur roșu? Cele
ale unui demon rău. Ei sunt o haită de demoni răi care I se împotrivesc lui Dumnezeu
și Îl atacă! Acești oameni sunt o manifestare fizică a Satanei, Satana devenit trup,
încarnarea demonilor răi! Acești oameni nu sunt altcineva decât Satana și demoni
răi» („Adevărata semnificație a lepădării de marele balaur roșu pentru a primi
mântuirea” din Predici și părtășie despre intrarea în viață III). În trecut, am fost înșelat
de minciunile lor, crezând că polițiștii erau «oameni buni» care lucrau în numele
oamenilor obișnuiți. Nu mi-am dat seama că aceasta era o imagine falsă, dar, astăzi,
văd că sunt într-adevăr o haită de diavoli răi care se împotrivesc lui Dumnezeu!” Nu
m-am putut abține să nu încep să-i urăsc din străfundul inimii mele. Când șeful de
secție a văzut că încă nu vorbeam, a strigat: „Mai dă-le încă o bătaie bună!” Doi dintre
trepădușii lui s-au repezit spre noi. Ne-au ordonat să ne așezăm pe podea cu
picioarele întinse, după care ne-au lovit brutal picioarele cu pantofii lor de piele, și,
de asemenea, s-au așezat pe picioarele noastre și au călcat cât de mult puteau.
Picioarele mă dureau atât de mult de parcă erau gata să se rupă, iar eu nu mă
puteam opri din țipat, dar, cu cât țipam mai mult, cu atât mai crunt mă băteau. Nu am
avut de ales decât să suport durerea, în timp ce strigam către Dumnezeu Atotputernic
în inima mea: „Dumnezeule! Acești diavoli sunt prea cruzi! Chiar nu pot suporta asta.

342
Te rog, dă-mi credință și protejează-mă, astfel încât să nu Te trădez.” Tocmai atunci,
acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mi-a trecut fulgerător prin minte: „Ar trebui
să știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea
Mea, Eu le aranjez pe toate. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul
pe care eu ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu
siguranță lângă tine; El vă apără și vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale
lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au fost
pentru mine o sursă de mare credință și putere. Am înțeles că împrejurările pe care
le trăiam se întâmplau cu încuviințare de la tronul lui Dumnezeu și că acesta era
momentul în care mi se cerea să rămân neclintit și să mărturisesc pentru Dumnezeu.
Deși eram tânăr, Îl aveam pe Dumnezeu ca sprijin puternic, așa că nu aveam de ce
să mă tem! Eram hotărât să rămân neclintit și să mărturisesc pentru Dumnezeu, să
nu fiu sub nicio formă laș și să nu mă supun Satanei! Prin învățătura și îndrumarea
din cuvântul lui Dumnezeu, am găsit încrederea și hotărârea de a îndura suferința și
de a rămâne neclintit și a mărturisi pentru Dumnezeu.
În seara aceea, după ora 19, șeful secției a venit să mă interogheze din nou. Mi-
a ordonat să stau pe podeaua de ciment rece ca gheața, într-o încercare deliberată
de a mă face să îngheț. Abia când devenisem atât de rece încât amândouă picioarele
îmi amorțiseră și tremuram tot le-a ordonat trepădușilor săi să mă ridice și să mă
sprijine de perete, după care mi-a administrat fără milă șocuri pe mâini și bărbie cu
un baston electric. Șocurile mi-au acoperit mâinile cu bășici și mi-au făcut toți dinții
să amorțească de durere (chiar și astăzi mă dor dinții când mestec). Dar chiar și
atunci, acest diavol, încă înnebunit de furie, nu se săturase; a început pur și simplu
să-și folosească bastonul electric pe pântecul meu. Tortura m-a lăsat într-o suferință
de nedescris, dar el și-a dat capul pe spate și a râs. În acel moment, l-am urât din
adâncul sufletului pe acest demon complet lipsit de umanitate. Însă, indiferent cum
mă interogau și mă chinuiau acești polițiști răi, îmi încleștam dinții și refuzam să spun
vreun cuvânt. Totul a continuat până la două sau trei dimineața, moment în care
întregul corp îmi era amorțit – nu simțeam nicăieri nicio senzație. În cele din urmă,
după ce au obosit să mă bată, m-au târât înapoi într-o cameră mică și m-au încătușat
de fratele mai în vârstă care fusese arestat împreună cu mine. Ne-au ordonat să ne
așezăm pe podeaua înghețată, iar apoi doi dintre ei au fost însărcinați să ne vegheze

343
pentru a se asigura că nu dormim. În momentul în care unul dintre noi închidea ochii,
ne plesneau și ne loveau. Mai târziu în seara aceea, trebuia să merg la baie, dar
polițiștii aceștia răi au zbierat la mine: „Tu, jigodie mică, până nu ne spui ce vrem să
știm, nu te duci nicăieri! Va trebui să faci pe tine!” În cele din urmă, chiar nu am mai
putut să mă țin și a trebuit să mă ușurez în pantaloni. Pe vremea aceea geroasă,
pantalonii căptușiți mi s-au îmbibat cu urină, lăsându-mă atât de înfrigurat că nu mă
puteam opri din tremurat.
După ce îndurasem o tortură atât de crudă de la acești diavoli, simțeam o durere
insuportabilă peste tot și nu puteam să nu mă simt slab și negativ: „Chiar nu știu ce
torturi vor folosi asupra mea mâine. Voi putea să rezist?” Dar, în acel moment, fratele
mai în vârstă, preocupat de faptul că nu voi putea rezista suferinței și că mă simțeam
negativ, mi-a șoptit cu îngrijorare: „Tao, ce simți în legătură cu faptul că acești diavolii
răi ne torturează așa astăzi? Regreți că ai crezut în Dumnezeu Atotputernic și ți-ai
făcut datoria?” I-am spus: „Nu, doar mă simt umilit pentru că am fost bătut de acești
diavoli. Am crezut că nu-mi vor face nimic pentru că sunt doar un copil. Habar n-
aveam că ar fi într-adevăr dispuși să mă omoare.” Fratele meu mai în vârstă a avut
părtășie sinceră cu mine: „Am luat calea credinței în Dumnezeu și mergem pe calea
corectă în viață datorită îndrumării lui Dumnezeu, dar Satana nu vrea ca noi să-L
urmăm pe Dumnezeu sau să fim mântuiți pe deplin. Indiferent ce se întâmplă, trebuie
să fim neclintiți în credința noastră. Nu trebuie să ne supunem niciodată Satanei; nu
putem frânge inima lui Dumnezeu.” Cuvintele acestui frate erau foarte încurajatoare.
M-am simțit consolat și nu am putut să nu mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu:
„Ce este un biruitor? Bunii soldați ai lui Hristos trebuie să fie curajoși și să se
bazeze pe Mine pentru a fi puternici din punct de vedere spiritual; ei trebuie să
lupte pentru a deveni războinici și pentru a combate cu Satana până la moarte”
(„Capitolul 12” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
În acea clipă, am înțeles voia lui Dumnezeu și am simțit putere în inima mea. Nu m-
am mai simțit umilit sau jalnic, ci am devenit dornic de a înfrunta curajos această
încercare. Oricât de mult mă tortura diavolul Satana, aveam să mă bazez pe
Dumnezeu pentru a-l birui pe Satana; aveam să-i arăt Satanei că toți credincioșii în
Dumnezeu Atotputernic sunt soldații Lui de elită, războinici de neînfrânt până la
ultimul.

344
 A doua zi de dimineață, polițiștii cei răi m-au adus înapoi în camera de
interogatoriu, iar acel diavol de șef de secție a încercat din nou să-mi smulgă o
mărturisire. A bătut în masă în timp ce a arătat drept spre nasul meu și m-a înjurat,
spunând: „Te-ai mai gândit aseară, băiete? De cât timp crezi în Dumnezeu
Atotputernic? Câtor oameni ai predicat? Răspunde la întrebările noastre sau vei simți
mult mai multă durere!” M-am gândit: „Nu mai pot să mă tem de Satana. Trebuie să
fiu bărbat și să am curaj!” Așadar, am spus cu hotărâre: „Nu știu nimic!” Șeful secției
cel rău a izbucnit de furie și a țipat: „Băiete, vrei să mori? Pentru că te voi omorî
înainte să terminăm și atunci chiar că o să-ți ții gura!” În timp ce striga asta, s-a
năpustit asupra mea, apoi m-a apucat brutal de păr și mi-a izbit capul de perete.
Urechile au început imediat să-mi țiuie, iar durerea a fost atât de intensă, încât nu m-
am putut abține să nu țip și lacrimile mi s-au rostogolit pe față. În cele din urmă, după
ce acei draci și-au dat seama că nu vor primi ce doresc de la mine, nu au avut de
ales decât să mă trimită înapoi în camera mică. L-au luat apoi fratele mai în vârstă
ca să-l interogheze. Nu a trecut mult și l-am auzit urlând de durere și mi-am dat
seama că îi făcuseră ceva oribil. Eram ghemuit în mica încăpere, ca un miel
înconjurat de lupi feroce, cu inima zdrobită și neajutorat, iar în timp ce lacrimile îmi
curgeau pe față, m-am rugat lui Dumnezeu pentru a-I cere să-l protejeze pe acest
frate de diavolii cei răi în timp ce încercau prin tortură să-l silească să mărturisească.
Ne-au interogat astfel timp de trei zile și trei nopți, fără să ne dea nici măcar o gură
de mâncare sau o picătură de apă. Îmi era frig și foame, eram amețit, iar capul îmi
era umflat și mă durea îngrozitor. De teamă că ne vor omorî, nu au avut de ales decât
să-și înceteze tortura.
După tortura brutală și inumană a guvernului PCC, am experimentat cu adevărat
ceea ce auzisem într-o predică: „În închisorile marelui balaur roșu, indiferent dacă
ești bărbat sau femeie, pot să te maltrateze cum le place. Sunt ticăloși și fiare.
Maltratează capricios oamenii cu bastoane electrice și de ce îți e mai frică, aia îți fac.
Sub stăpânirea marelui balaur roșu, oamenii încetează să mai fie umani și sunt chiar
mai puțin decât animalele. Marele balaur roșu este întocmai atât de crud și inuman.
Sunt fiare, diavoli, complet lipsiți de rațiune. Nu există nicio cale să te înțelegi cu ei,
pentru că sunt lipsiți de rațiune” („Adevărata semnificație a lepădării de marele balaur
roșu pentru a primi mântuirea” din Predici și părtășie despre intrarea în viață III). În

345
acea clipă, am văzut în sfârșit clar esența reacționară a guvernului PCC ca dușman
al lui Dumnezeu. Este cu adevărat o manifestare a Satanei, un demon care ucide
fără să clipească! Sunt fără morală sau scrupule, fără măcar să mă cruțe pe mine,
un copil minor. Sunt și mai pregătiți să mă omoare, pur și simplu deoarece cred în
Dumnezeu și merg pe calea corectă în viață. Nu sunt altceva decât monștri cruzi,
fără principii, etică sau umanitate. Nu am mai nutrit vreo speranță falsă că poliția
avea să mă trateze cu milostenie datorită vârstei mele; doar am implorat ca
Dumnezeu Atotputernic să mă protejeze și să mă călăuzească să biruiesc tortura
crudă a Satanei și a demonilor, să pot îndura toată suferința și să pot fi martor
răsunător pentru Dumnezeu.
În după-amiaza zilei de 9 martie, când polițiștii malefici au văzut că într-adevăr
nu vor scoate nimic de la noi, ne-au înșfăcat efectiv de mâini și ne-au obligat să
semnăm confesiuni măsluite, acuzându-ne de infracțiunile de „daune aduse legii
naționale, deranjarea ordinii sociale și subminarea puterii de stat”, iar apoi ne-au
trimis la casa de detenție. De îndată ce am ajuns, ne-au ras complet capetele, ne-au
smuls hainele de pe noi și apoi ni le-au înapoiat după ce le-au sfâșiat aproape în
întregime. Nu mai aveam cureaua, așa că a trebuit să leg niște pungi de plastic ca
pe un șnur pentru a-mi ține sus pantalonii. Chiar și pe acea vreme geroasă, poliția a
ordonat altor deținuți să ne spele turnându-ne pe cap lighean după lighean cu apă
rece. Mă simțeam așa de înghețat încât tremuram din cap până-n picioare, iar
sângele părea că mi se închegase în vene. După asta, nici măcar nu mă mai puteam
ține pe picioare. Prizonierii deținuți în acea închisoare erau toți violatori, hoți, tâlhari
și ucigași… Păreau unul mai rău decât celălalt, iar gândul de a fi prins în capcană cu
ei în acel loc infernal mă făcea să tremur de frică. Noaptea, mai mult de 30 dintre noi
dormeam împreună pe o platformă din beton dur, iar duhoarea dezgustătoare a
păturilor făcea dormitul imposibil. Mesele pe care ni le dădeau acei polițiști răi nu
erau decât o chiflă mică la aburi și un pic de terci subțire de porumb, nici pe departe
îndeajuns pentru a ne hrăni suficient, iar în timpul zilei eram împovărați de muncă
fizică istovitoare. Dacă nu ne terminam sarcinile zilei, ne pedepseau, făcându-ne să
stăm în celula de pază în schimbul de noapte, ceea ce însemna că trebuia să stăm
în picioare patru ore și aveam doar două ore de somn. Uneori eram atât de obosit,
încât adormeam stând în picioare. De asemenea, polițiștii cei răi i-au spus

346
prizonierului șef al celulei să găsească modalități de a mă chinui, cum ar fi să-mi dea
sarcini de muncă în plus față de norma mea sau să mă facă să stau de pază peste
noapte. Simțeam că eram pe cale să mă prăbușesc. Fusesem chinuit și maltratat de
acei demoni de atât de multe ori, încât mi se părea că am mai puțină libertate decât
un câine fără stăpân de pe stradă, și nici măcar nu mâncam la fel de bine ca un porc
sau un câine. Gândindu-mă la aceste lucruri, mi s-a făcut un dor cumplit de casă și
de părinți și am simțit că acea casă de detenție nu era un loc în care să trăiască
oamenii. Nu voiam să mai stau acolo nicio singură clipă. Nu voiam altceva decât să
plec imediat din acel loc oribil. În culmea nefericirii și a slăbiciunii, am putut doar să
mă rog sincer lui Dumnezeu, și tocmai atunci cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic m-
au luminat și mi-au oferit călăuzire: „Nu fi descurajat, nu fi slab, îți voi revela ceva.
Drumul spre împărăție nu este atât de neted, nimic nu este atât de simplu! Vrei
ca binecuvântările să vină ușor, nu-i așa? Astăzi fiecare va avea încercări
amare de înfruntat, altfel inima iubitoare pe care o aveți pentru Mine nu se va
întări […]. Cei ce-Mi împărtășesc amărăciunea, Îmi vor împărtăși cu siguranță
și dulceața. Aceasta este promisiunea și binecuvântarea Mea pentru voi”
(„Capitolul 41” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Cuvintele lui Dumnezeu au fost o mare sursă de consolare și încurajare. M-au ajutat
să înțeleg că suferința și dificultățile pe care le înduram erau o binecuvântare de la
Dumnezeu. Dumnezeu folosea aceste împrejurări grele pentru a mă rafina și
desăvârși și pentru a mă face o persoană a cărei dragoste și loialitate față de
Dumnezeu să fie vrednice de promisiunea lui Dumnezeu. Gândindu-mă la cum
fusesem răsfățat din copilărie și nu fusesem niciodată în stare să suport suferința
sau chiar cea mai mică insultă, am văzut că, dacă voiam să câștig adevărul și viața,
trebuia să am hotărârea să îndur suferința și trebuia să am credință nestrămutată.
Fără să experimentez această suferință, corupția din mine nu putea fi purificată
niciodată. Suferința mea era cu adevărat o binecuvântare de la Dumnezeu și, prin
urmare, se cuvenea să am credință, să cooperez cu Dumnezeu și să Îi permit lui
Dumnezeu să lucreze în mine adevărul Său. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu,
o rugăciune către El s-a născut spontan în mine: „Dumnezeule! Nu mă mai simt slab
și negativ. Voi fi puternic, mă voi baza cu hotărâre pe Tine, îl voi combate pe Satana
până la capăt și voi căuta să Te iubesc și să Te mulțumesc. Te rog să-mi dai credință

347
și tărie.” În zilele în care înduram maltratări și umilințe la casa de detenție, m-am
rugat și m-am bazat pe Dumnezeu mai mult decât în orice moment de când
dobândisem credința în Dumnezeu Atotputernic, și eram mai aproape de Dumnezeu
decât fusesem vreodată. În acea vreme, inima mea nu L-a părăsit pe Dumnezeu nici
măcar o clipă și L-am simțit întotdeauna cu mine. Oricât de mult sufeream, nu mi se
părea deloc suferință, și am înțeles clar că toate acestea erau Dumnezeu care mă
îngrijea și mă proteja.
Într-o dimineață, o lună mai târziu, paznicii închisorii ne-au chemat deodată afară
pe fratele mai în vârstă și pe mine. Am simțit un val de entuziasm când am auzit
apelul, crezând că ar putea să ne elibereze și că nu va mai trebui să sufăr în acel iad.
Adevărul nu ar fi putut să fie mai departe de speranțele mele. Șeful secției de poliție
ne-a întâmpinat cu un zâmbet sinistru și cu hotărâri scrise, spunând: „Voi doi ați fost
condamnați la un an de reeducare prin muncă deoarece credeți în Dumnezeu
Atotputernic. Chiar dacă nu vreți să vorbiți, vă putem condamna oricum. Partidul
Comunist guvernează această națiune și nici măcar un proces nu vă va duce nicăieri!”
Văzând cât de fericit era pentru nenorocirea noastră, m-am înfuriat: guvernul PCC
nu urmează nicio lege și nicio etică și, în afară că tortura brutal un copil de vârsta
mea, mă condamna fără să fi făcut vreo crimă! În ziua aceea, eu și celălalt frate am
fost aduși în lagărul regional de muncă silnică. În timpul consultației, medicul a
descoperit că fratele suferea de hipertensiune arterială, o afecțiune cardiacă, precum
și de alte probleme de sănătate. Gărzile lagărului de muncă s-au temut că aveau să
fie trași la răspundere dacă ar fi murit în unitatea lor, așa că au refuzat să-l accepte;
poliția nu a avut de ales decât să-l ia înapoi, ceea ce a însemnat că am rămas acolo
singur. Atunci am început să plâng – am plâns amarnic. Îmi era dor de casa mea și
de părinții mei și, luând în considerare că rămăsesem fără fratele meu cu care să am
părtășie, cum aveam să trec printr-un an atât de lung? În luna precedentă, când eram
chinuit și brutalizat de acei diavoli, ori de câte ori mă simțeam negativ și slab pentru
că nu le puteam suporta cruzimea, fratele avea părtășie cu mine despre cuvântul lui
Dumnezeu pentru a mă încuraja și a mă alina, ajutându-mă să dobândesc putere
prin înțelegerea voii lui Dumnezeu. De asemenea, faptul de a-i vedea hotărârea îmi
dădea credința și puterea de a-i combate și a-i birui alături de el pe acei demoni. Dar,
în acel punct, am rămas să duc singur această luptă. Puteam cu adevărat să rămân

348
puternic?… Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai nefericit și cu atât
mai mult negativitatea, singurătatea, amărăciunea și umilința se înrădăcinau în inima
mea. Când jalea m-a împins în pragul deznădejdii, L-am strigat neîntârziat pe
Dumnezeu: „Dumnezeule! Statura mea este prea mică. Cum voi fi capabil să rezist
unei asemenea încercări imense? Cum ar trebui să trec prin acest lung an de
reeducare prin muncă? Dumnezeule! Te implor să mă îndrumi și să mă ajuți, să-mi
dai credință și forță…” Lacrimile îmi curgeau pe față în timp ce plângeam fără să scot
un sunet. În timp ce mă rugam, mi-am amintit brusc de experiența lui Iosif de a fi
vândut în Egipt la șaptesprezece ani. Deși era singur în Egipt și a îndurat umilință și
suferință, nu L-a abandonat niciodată pe adevăratul Dumnezeu și nu s-a predat
Satanei. Deși demonii din închisoare mă făceau să sufăr, asta se întâmpla cu
îngăduința lui Dumnezeu și, atât timp cât mă bazam cu adevărat pe Dumnezeu și
refuzam să cedez Satanei, Dumnezeu avea să mă călăuzească în a-l birui pe Satana
și a părăsi bârlogul demonilor. În acel moment, mi-am amintit din nou cuvintele lui
Dumnezeu: „Nu te subaprecia pentru că ești tânăr; ar trebui să Mi te oferi. Nu
văd cum sunt oamenii la suprafață sau ce vârstă au. Văd numai dacă Mă iubesc
sincer sau nu și dacă Îmi urmează sau nu calea și practică adevărul, ignorând
toate celelalte lucruri. Nu te îngrijora despre cum va fi ziua de mâine sau despre
cum va fi viitorul. Atât timp cât te bizui pe Mine ca să trăiești zi de zi, Eu te voi
îndruma cu siguranță” („Capitolul 28” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au încălzit inima ca soarele
de vară. Mi-au permis să văd că Dumnezeu nu favorizează pe nimeni și, chiar dacă
eram tânăr, atât timp cât aveam o inimă cu dragoste sinceră pentru Dumnezeu și
puteam trăi după cuvântul lui Dumnezeu, aveam să primesc întotdeauna îndrumarea
lui Dumnezeu. M-am gândit la cum, din momentul arestării mele, Dumnezeu fusese
cu mine în fiecare moment, ajutându-mă să trec prin toate dificultățile și făcând posibil
să rămân puternic. Fără prezența și îndrumarea lui Dumnezeu, cum aș fi putut îndura
bătăile violente și tortura brutală a acestor demoni? Supraviețuisem unor dificultăți
atât de mari bazându-mă pe Dumnezeu și făceam față unui an de reeducare prin
muncă, așadar de ce îmi lipsea credința? Nu era Dumnezeu singurul pe care trebuia
să mă bazez? Dumnezeu era cu mine și avea să-mi ofere călăuzire în orice clipă,
așa că de ce să mă simt singur sau înfricoșat? Aceste împrejurări au fost pentru mine

349
o ocazie de a practica traiul independent și de a deveni matur în viață. Nu mă mai
puteam vedea ca pe un copil și nici nu mă puteam baza întotdeauna pe ceilalți, fără
să mă uit înspre Dumnezeu. Se cuvine să cresc, să mă bazez pe Dumnezeu pentru
a-mi parcurge propriul drum și să am încredere că voi putea negreșit să continui pe
acel drum sprijinindu-mă pe Dumnezeu. Satana nu este niciodată în stare să-i
învingă pe oamenii care au hotărârea de a se baza pe Dumnezeu și de a-L iubi! Era
momentul să am curajul unui bărbat și să-I îngădui lui Dumnezeu să dobândească
glorie prin acțiunile mele. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, m-am simțit de
parcă ar fi existat o forță puternică ce mă sprijinea și, în adâncul inimii mele, am avut
tăria de a-mi înfrunta viața în închisoare.
Când paznicii de la lagărul de muncă au aflat că eu credeam în Dumnezeu
Atotputernic, au început să mă chinuie dinadins. M-au repartizat la muncă fizică grea,
făcându-mă să car saci de dimensiuni mari care cântăreau peste 50 kg de la etajul
trei până la primul etaj, de la cinci dimineața până trecea de unsprezece seara și,
dacă nu-mi terminam norma de muncă, trebuia să lucrez peste program până
noaptea târziu. Nu făcusem niciodată muncă fizică înainte și nu-mi puteam mânca
niciodată porția la casa de detenție, așa că eram întotdeauna epuizat. La început, nu
puteam deloc să ridic sacii, dar, mai târziu, bazându-mă sincer pe Dumnezeu, am
fost treptat în stare să îi ridic. Munca grea mă lăsa nespus de epuizat în fiecare zi și
cu dureri de șale și picioare. Gardienii le ordonau adesea celorlalți deținuți să mă
bată violent, lăsându-mă frecvent acoperit de răni și vânătăi. O dată, paznicii au
ordonat ca prizonierul șef să mă bată pentru că m-am întors târziu când m-am dus
să iau apă. În timpul bătăilor, timpanul mi s-a perforat și s-a spart, s-a infectat,
lăsându-mă aproape surd. Mi-am încleștat dinții plin de resentiment pentru că eram
nevoit să suport acest tip de maltratare și de abuz, dar n-am putut să mă împotrivesc.
Eram într-o stare jalnică și mă plângeam, dar nu aveam unde să caut despăgubiri.
Nu puteam decât să vin înaintea lui Dumnezeu și să-mi împărtășesc cu El nefericirea
în rugăciune. În acea închisoare întunecată, am învățat să fiu aproape de Dumnezeu,
să mă bazez pe Dumnezeu și să privesc înspre El în toate lucrurile – ceea ce îmi
aducea bucuria cea mai mare în viață era să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi
împărtășesc gândurile cele mai lăuntrice. De fiecare dată când mă simțeam trist sau
slab, imnul pe care îmi plăcea cel mai mult să-l cânt era: „Sunt hotărât să-L iubesc

350
pe Dumnezeu”: „O, Dumnezeule! Am văzut că dreptatea și sfințenia Ta sunt
foarte sfinte. Sunt hotărât să caut adevărul și să Te iubesc. Vreau să-mi
deschizi ochii sufletului, vrea ca Spiritul Tău să-mi atingă inima, astfel încât
înaintea Ta să mă dezbar de toată trândăveala și să nu fiu constrâns de nicio
persoană, pricină sau lucru; înaintea Ta îmi deschid inima cu totul, astfel că
întreaga mea ființă Îți este devotată și mă poți pune la încercare oricum dorești.
Acum nu mă gândesc la perspectivele mele și nici nu sunt sub amenințarea
morții. Folosindu-mi inima care Te iubește, vreau să caut calea vieții. Toate
lucrurile și faptele în mâinile Tale se află, soarta mea în mâinile Tale se găsește
și, mai mult, însăși viața mea este controlată de mâinile Tale. Acum, urmăresc
să dobândesc iubirea Ta și, indiferent dacă mă lași să Te iubesc, indiferent de
cum Satana încearcă să se amestece, Eu sunt hotărât să Te iubesc” („Urmați
Mielul și cântați cântări noi”). Cântând necontenit, mă emoționam până la lacrimi și
asta îmi aducea imensă consolare și încurajare în inimă. De nenumărate ori,
Dumnezeu Atotputernic mă ajutase și mă sprijinise, permițându-mi să experimentez
realmente dragostea adevărată a lui Dumnezeu pentru mine. Ca o mamă milostivă,
Dumnezeu a stat de veghe lângă mine, mângâindu-mă și sprijinindu-mă în orice clipă,
dându-mi credință și tărie și îndrumându-mă în anul acela pe care nu-l voi putea uita
niciodată.
După ce am experimentat întunericul din perioada mea în închisoare, am devenit
mult mai matur în viață și am dobândit, de asemenea, multă cunoaștere a adevărului.
Nu mai eram un copil naiv, nevinovat. Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic au fost
cele care m-au călăuzit în a depăși iar și iar tortura și chinurile poliției rele și, în
repetate rânduri, mi-au permis să ies din slăbiciune și negativitate, să mă ridic și să
fiu puternic. Mi-au permis să înțeleg cum trebuie să fiu atent la inima lui Dumnezeu
și să o alin, precum și cum să mă bazez pe Dumnezeu și să stau neclintit și cum să
mărturisesc pentru El ca să-I răsplătesc dragostea. De asemenea, mi-au îngăduit să
văd clar brutalitatea și ferocitatea Satanei și a demonilor, precum și esența lor
reacționară malefică de dușmani ai lui Dumnezeu. Mi-au dat putere de discernământ
în legătură cu imaginea falsă a „Poliției Poporului care iubește oamenii”. Nu am mai
fost niciodată înșelat de minciunile Satanei. Persecuția și suferința pe care le-am
îndurat nu numai că nu au reușit să mă frângă, dar au devenit temelia pe care merg

351
pe calea credinței. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu Atotputernic fiindcă m-a condus
pe această cale anevoioasă și stâncoasă și mi-a îngăduit să învăț să îndur chinuri
crunte la o vârstă atât de fragedă. Prin asta, am văzut atotputernicia și suveranitatea
lui Dumnezeu și că aceasta era mântuirea specială a lui Dumnezeu pentru mine! Am
simțit profund că, într-o lume rea condusă de demoni, numai Dumnezeu poate să
mântuiască oamenii, numai Dumnezeu poate să fie sprijinul nostru și să ne ajute
oricând avem nevoie de El, și că numai Dumnezeu iubește cu adevărat oamenii.
Persecuția și greutățile pe care le-am îndurat au devenit pentru mine o comoară
prețioasă de creștere în viață și mi-au fost foarte benefice pentru a atinge mântuirea
deplină. Deși am suferit în acea perioadă, suferința aceea a fost incredibil de valoroasă
și de semnificativă. Este întocmai precum spune cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă eşti
dispus să te afli în acest curent şi să te bucuri de această judecată şi de această
mântuire imensă, să te bucuri de toată această binecuvântare care nu poate fi
găsită nicăieri în lumea umană şi să te bucuri de iubirea aceasta, atunci rămâi
supus în acest curent pentru a accepta lucrarea de cucerire astfel încât să poţi
deveni desăvârşit. Deşi acum înduri o anumită durere şi rafinare din cauza
judecăţii, durerea aceasta este valoroasă şi semnificativă” („Adevărul lăuntric al
lucrării de cucerire (4)” din Cuvântul Se arată în trup).

26. Transcendența și măreția forței de viață a lui Dumnezeu

de Lin Ling, provincia Shandong

M-am născut într-o familie săracă, într-o zonă rurală și, din cauza faptului că
familia noastră nu avea putere sau statut, am fost privită de sus de către ceilalți de
la o vârstă fragedă și am fost adesea hărțuită. De fiecare dată când se întâmpla acest
lucru, mă simțeam extrem de umilită și nefericită și tânjeam după ziua în care un
salvator va veni să-mi schimbe soarta. După ce m-am căsătorit, deoarece viața era
dificilă, iar fiul meu era adesea bolnav, vecinii mei mi-au vorbit despre credința în
Isus, iar când am aflat că Domnul Isus îi poate mântui pe cei aflați în chinuri de
suferințele și necazurile lor, am fost foarte emoționată. Am simțit că, în sfârșit, Îl

352
găsisem pe Mântuitorul meu și, astfel, din acel moment am crezut în Isus și am
participat cu ardoare la întruniri și am ascultat predici oriunde am putut. Dar, după
aceea, mi-am dat seama că bisericile erau din ce în ce mai pustii și că invidia,
disputele și uneltirile dintre credincioși deveneau din ce în ce mai grave. Nu exista
vreo diferență față de societate în general. Nu reușeam să nu fiu extrem de
dezamăgită, credința pe care o simțeam la început a dispărut treptat și nu am mai
mers la întruniri.
În anul 2000, o soră mi-a predicat Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic din
zilele de pe urmă. Când am aflat că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus
reîntors, cuvintele nu au putut exprima bucuria pe care am simțit-o în inima mea. În
fiecare zi, de câte ori aveam timp, țineam în mână cuvântul lui Dumnezeu și îl citeam
precum mănâncă un om înfometat. Sinceritatea din cuvintele lui Dumnezeu m-a
încălzit și m-a consolat. Am simțit mila, mântuirea și grija Creatorului pentru mine, iar
spiritul meu însetat a obținut udare și provizii. După aceea, am trăit în sânul familiei
numeroase a Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, unde participam la întruniri și îmi
îndeplineam datoria alături de frații și surorile mele. Cu toții ne străduiam să urmărim
adevărul pe fondul udării și proviziilor oferite de cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic,
exista dragoste între frații și surorile mele și ne ajutam cu toții unul pe celălalt. Nu
exista nicio uneltire, înșelăciune sau batjocorire a sărăciei sau iubire de avere și, cu
atât mai puțin, vreun abuz sau vreo asuprire. În Biserica lui Dumnezeu Atotputernic,
m-am bucurat cu adevărat de o fericire și de o bucurie pe care nu o mai
experimentasem niciodată până atunci. Cu toate acestea, deoarece credeam în
Dumnezeu Atotputernic, am fost arestată și torturată brutal de către guvernul PCC,
apoi întemnițată timp de un an. În acel bârlog întunecat al demonului, cuvântul lui
Dumnezeu Atotputernic a fost cel care mi-a dat credință și putere și care, pas cu pas,
m-a călăuzit pentru a-l birui pe Satana și pentru a trece peste limitele impuse de
moarte.
În noaptea de 24 august 2009, tocmai adormisem, când am fost trezită brusc de
niște bătăi puternice în ușă. Înainte de a avea timp să reacționez, 7-8 polițiști au spart
ușa și au intrat în cameră. De îndată ce au intrat, au strigat: „Nu te mișca! Coboară
din pat și vino cu noi!” Nici nu am avut bine timp să mă îmbrac, că am și auzit clicul
unui aparat foto ce tocmai mă fotografia. Apoi, poliția a întors casa cu susul în jos în

353
timp ce o percheziționa, fără să piardă din vedere nici măcar o singură bucată de
hârtie. Nu a durat mult până când casa a ajuns într-o dezordine totală, de parcă ar fi
fost răscolită de bandiți. Totul era aruncat pe podea de nu mai aveai pe unde merge.
După aceea, trei polițiști m-au dus cu forța într-o dubă care aștepta afară.
După ce m-au dus la secția de poliție, m-au obligat să stau cu fața la perete. Un
ofițer de poliție m-a interogat cu un glas aspru, zicând: „Spune-ne adevărul despre
credința ta în Dumnezeu Atotputernic! Care este rolul tău în biserică? Cine este
conducătorul tău? Unde este el? Spune-ne totul!” Am spus, fără teamă: „Nu știu
nimic!” Frustrarea lor s-a transformat imediat în furie. Mă loveau cu picioarele în timp
ce urlau la mine, jignindu-mă, și mă amenințau cu răutate: „Dacă ne spui, te vom lăsa
să pleci, iar dacă nu, te vom omorî în bătaie!” În timp ce vorbeau, m-au împins într-
un scaun metalic cu o bară mare folosită la imobilizare, pe care mai apoi au blocat-
o. Văzând modul în care m-au arestat acești polițiști machiavelici, cu o asemenea
desfășurare de forțe, precum și înfățișările lor diabolice și privirile furioase pe care mi
le aruncau și cum mă tratau pe mine, o femeie fără apărare, ca și cum aș fi comis o
crimă atroce, nu reușeam să nu fiu panicată și înfricoșată. M-am gândit: „Cum
intenționează să mă chinuie? Dacă, într-adevăr, mă torturează sau mă bat, ce voi
face?” Nu m-am putut abține să nu mă rog cu disperare, în inima mea, lui Dumnezeu:
„Dumnezeule Atotputernic! Statura mea este cu adevărat prea mică și, înconjurată
de forțele malefice ale Satanei, am devenit înspăimântată. Te implor să-mi dai
credință și putere. Ocrotește-mă astfel încât să nu-mi plec capul în fața Satanei și a
acestor demoni și să pot sta neclintită și să depun mărturie pentru Tine!” Acesta este
momentul când mi-am reamintit cuvintele lui Dumnezeu: „Ar trebui să știi că toate
lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le
aranjez pe toate. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu
ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță
lângă tine; El vă apără și vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos
la început” în Cuvântul Se arată în trup). Da, tot ce mi s-a întâmplat în acea zi a avut
permisiunea tronului lui Dumnezeu, așa că, deși eram captivă într-un bârlog de
demoni și mă confruntam cu o adunătură de fiare haine și diabolice, nu luptam
singură; Dumnezeu Atotputernic era cu mine. Mă puteam baza pe El și El era sprijinul
meu puternic, așa că de ce trebuia să mă tem? Gândindu-mă la aceste lucruri, nu

354
m-am mai simțit intimidată sau înfricoșată, am avut tăria să mă lupt cu Satana până
la capăt și am jurat că voi rămâne neclintită și voi depune mărturie pentru Dumnezeu,
chiar dacă toate acestea m-ar costa viața!
După aceea, poliția a început să încerce să-mi smulgă o mărturisire prin tortură.
În dimineața primei zile, m-au încătușat, iar când poliția m-a adus pentru un test de
sânge, m-au târât forțat după ei, făcând ca marginile tăioase ale cătușelor să-mi intre
în carne. Nu peste mult timp, pielea de la încheieturi devenise carne vie, iar durerea
era pătrunzătoare și intensă. După aceea, m-au încătușat de un calorifer și,
temându-se că voi fugi, au strâns cătușele atât de tare încât încheieturile mâinilor s-
au transformat într-o masă însângerată. Acești ofițeri de poliție diabolici m-au
interogat iar și iar, încercând zadarnic să mă forțeze să divulg informații despre
biserică, dar pentru că de fiecare dată am spus că nu știu nimic, aceștia au devenit
furioși și și-au pierdut cumpătul. Unul dintre ei a înaintat mânios și m-a plesnit
puternic peste față. Am văzut instantaneu stele verzi, aproape că am leșinat, dinții mi
s-au zdruncinat în gingii, iar lacrimi mi-au țâșnit involuntar din ochi. Când ofițerul de
poliție m-a văzut plângând, dar tot refuzând să vorbesc, s-a schimonosit de furie, mi-
a înșfăcat fără milă mai multe șuvițe de păr de pe frunte, și le-a înfășurat în jurul
mâinii, și apoi mi-a trântit cu forță ceafa de perete. Această lovitură brutală m-a amețit,
urechile începând să-mi țiuie. În furia lui încă nepotolită, m-a pălmuit de mai multe
ori la rând și a strigat furios: „Te voi face să plângi! Asta capeți pentru că nu vorbești!”
În timp ce vorbea, m-a călcat violent pe picior cu pantoful. După ce am fost supusă
la bătăile și chinurile năprasnice ale acestor diavoli, eram vlăguită și mă durea tot
corpul. M-am întins pe podea, nemișcată, de parcă eram pe moarte. Văzând în ce
stare sunt, polițiștii au aruncat o serie de înjurături și au plecat, trântind ușa la ieșire.
După-amiază, m-au supus mai multor bătăi la fel de crunte, încercând să mă forțeze
să divulg informații despre biserică. După mai multe reprize de acest fel, eram
amețită și îmi era greață, iar trupul mă durea atât de tare încât, pur și simplu, îl
simțeam gata să se dezmembreze. Simțeam că aș putea muri în orice clipă. Dar acei
polițiști diabolici nu au redus nicidecum interogatoriile. Cu o lipsă totală de umanitate,
au folosit o brichetă pentru a-mi arde picioarele, provocând imediat formarea a două
bășici mari. M-a durut atât de tare încât nu m-am putut abține să nu plâng. M-am
așezat pe podea, în suferință, și am privit la acești polițiști diabolici, fiecare dintre ei

355
holbându-se la mine cu o furie animalică, precum demonii din adâncuri, care nu voiau
altceva decât să mă sfâșie în bucăți și nu puteam să nu încep să mă simt slăbită. M-
am plâns în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic, când vor înceta să mă
chinuie acești polițiști malefici? Chiar nu mai pot rezista…” Mă simțeam atât de
slăbită încât eram gata să mă prăbușesc și nu puteam să nu mă gândesc: „Ce-ar fi
dacă le spun doar un lucru? Atunci nu va mai trebui să sufăr…” Dar apoi m-am gândit
imediat: „Dacă spun un singur lucru, sunt o iudă, ceea ce înseamnă că Îl trădez pe
Dumnezeu.” Un zbucium amar mi s-a dezlănțuit în inimă și exact atunci mi-am amintit
cuvintele lui Dumnezeu, „Ar trebui să faceți ceea ce este plăcut pentru toți, ceea
ce aduce beneficii tuturor oamenilor și ceea ce aduce beneficii propriei voastre
destinații, altfel cel care suferă în mijlocul dezastrului nu va fi nimeni altul decât
tu” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta” din Cuvântul Se arată în
trup). „Nu voi mai arăta milă celor care nu Mi-au arătat credință în vremuri de
necaz, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio
slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să
Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea,
indiferent de cine ar putea fi persoana” („Pregătește suficiente fapte bune pentru
destinația ta” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au fost ca o
străfulgerare de conștientizare. Nu m-am putut abține să nu fiu uimită de gândurile
mele anterioare. Am reflectat: „Persecuția Satanei s-a abătut astăzi asupra mea și,
în loc să mă gândesc la modul în care să mă bazez pe Dumnezeu pentru a-i birui pe
acești diavoli și cum să rămân neclintită și să depun mărturie pentru El, am fost, în
schimb, preocupată de propriul meu trup. Nu mă fac acestea egoistă și demnă de
dispreț? Dumnezeu este drept și sfânt și, dacă mi-aș trăda frații și surorile și aș
deveni o iudă mârșavă, nu I-aș jigni firea lui Dumnezeu și, prin urmare, m-aș trimite
la pieire? Voința lui Dumnezeu de a permite acestor polițiști diabolici să mă
schingiuiască astăzi este pentru a-mi permite să văd clar esența demonică a
guvernului PCC de împotrivire în mod sălbatic față de Dumnezeu și de a se
transforma într-un dușman al lui Dumnezeu, astfel încât să fiu mai capabilă să-mi
întorc inima către Dumnezeu, să-mi păstrez devotamentul față de El, să rămân
neclintită și să depun mărturie pentru Dumnezeu.” Ajungând la aceste concluzii, am
simțit vinovăție și am regretat nesupunerea mea. Mi-am dorit să mă căiesc în fața lui

356
Dumnezeu. Indiferent cât de mult m-ar răni sau tortura poliția, voi refuza să trădez
pentru bunăstarea trupului. Voiam doar să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui
Dumnezeu, să îndur toate suferințele, să rămân neclintită și să depun mărturie pentru
Dumnezeu pentru ca, prin acțiunile mele, să-mi dovedesc devotamentul față de El.
Chiar dacă m-ar costa viața, nu voi deveni o iudă și nu-L voi trăda pe Dumnezeu!
Până la ultima suflare, nu voi capitula și nici nu voi ceda niciodată în fața Satanei! În
acea seară, acești polițiști diabolici mi-au ordonat să stau pe podea cu picioarele
întinse, apoi mi-au ridicat forțat brațele încătușate la spate și imediat am simțit o
durere intensă în brațele și încheieturile mele deja rănite. Polițiștii, înnebuniți de furie,
au pornit un ventilator la nivelul maxim și l-au îndreptat către mine, suflând peste
corpul meu un curent de aer rece. Îmi era atât de frig încât tremuram încontinuu, iar
dinții îmi clănțăneau în gură. La acel moment eram la menstruație și, în loc să-mi
permită să-mi schimb absorbantul, acești polițiști diabolici mi-au ordonat să mă
descurc fără. Dar, chiar și așa, polițiștii aceștia malefici nu s-au oprit. Au adus o vargă
dintr-o ramură moale de copac și m-au biciuit cu ea peste tot, fiecare lovitură lăsând
o urmă însângerată. A fost atât de dureros încât încercam să mă feresc zvârcolindu-
mă, dar când polițiștii au văzut că evitam loviturile, m-au bătut și mai crunt, spunând
în timp ce mă loveau: „Să vedem dacă vei vorbi acum! Te voi lăsa oloagă în seara
asta!” Cruzimea și ticăloșia acestor ofițeri de poliție malefici erau înfiorătoare dar,
mulțumită îndrumării și ocrotirii lui Dumnezeu, nu m-am supus lor, iar aceștia nu au
obținut nimic din acea rundă de interogatorii.
În toiul acelor câtorva zile de interogatoriu brutal, un ofițer de la Brigada de
Securitate Națională a continuat să se prefacă a fi un „polițist bun”, încercând în zadar,
prin tactici blânde, să mă facă să trădez biserica. Acesta avea o expresie a feței
plăcută, blândă, mi-a turnat apă, mi-a adus un măr și, cu falsă amabilitate, a spus:
„Este mare păcat să suferi așa la o vârstă atât de fragedă. Spune-ne doar ce vrem
să știm și toate acestea pot înceta. Poți pleca acasă. Soțul și fiul tău așteaptă cu
nerăbdare să te vadă!” Inițial, am crezut că pare drăguț, însă el era mai hain și mai
răuvoitor decât oricare dintre ei. Când a văzut că nu aveam de gând să-i spun,
expresia lui s-a preschimbat într-un rânjet fioros, dezvăluindu-și în întregime natura
animalică, și a început să mă tortureze cu mai multă cruzime și fără pic de milă. M-a
dus în sala principală a secției de poliție, unde m-a obligat să stau singură într-un colț

357
timp de două ore în frig, iar după ce s-a întors și a strigat după mine, a crezut că nu
răspunsesem suficient de tare, așa că m-a forțat să-mi întind picioarele, strivindu-mi
apoi cu brutalitate rotula, după aceea ridicându-mi cu violență mâinile care îmi erau
încătușate la spate. Am auzit un trosnet în zona taliei, apoi am simțit o durere
cumplită și am țipat, după care nu am mai simțit absolut nimic de la mijloc în jos. Nu
mi-am imaginat niciodată că țipătul meu îl va înfuria pe acest diavol. El a zbierat furios
la una dintre slugile sale: „Ia o cârpă și îndeasă-i-o în gură, ca să nu mai urle din nou!”
Au adus o zdreanță urât mirositoare și mizerabilă și mi-au îndesat-o în gură, ceea ce
m-a făcut să-mi vină să vomit. El a urlat la mine: „Ține-o cu dinții! Să nu îndrăznești
să arunci cârpa!”, în timp ce continua să mi-o îndese în gură. Confruntându-mă cu
aceste animale mârșave, nu mi-a mai rămas nimic altceva în inimă decât o ură amară.
Îi uram atât de tare încât nu mai aveam lacrimi. Pe urmă, acest ofițer al diavolului a
continuat să mă interogheze și, când a văzut că tot nu-i voi spune, mi-a apăsat din
nou pe picioare în timp ce îmi ridica în aer brațele încătușate. A fost atât de dureros
încât brusc m-a cuprins o transpirație rece și, din nou, am țipat involuntar. Când a
văzut că tot refuz să vorbesc, le-a spus slugilor sale: „Luați-o de aici!” Doi polițiști
diabolici m-au ridicat de jos dar, la momentul respectiv, deja nu mai puteam sta
dreaptă. Cu spatele încovoiat, a trebuit să merg încet, cu pași mărunți. Fiind în chinuri
groaznice, slăbiciunea, deznădejdea și neputința mi s-au strecurat din nou în minte.
Nu știam cât mai puteam rezista, așa că, în inima mea, m-am rugat lui Dumnezeu,
iar și iar, cerând ocrotirea lui Dumnezeu Atotputernic, astfel încât, chiar dacă trebuia
să mor, să nu-L trădez.
După aceea, am văzut că Dumnezeu Atotputernic a înțeles pe deplin slăbiciunea
mea și că fusese milos și mă protejase în secret în tot acest timp. Când acești polițiști
diabolici au venit din nou să mă interogheze, m-au amenințat: „Dacă nu vorbești, te
vom duce în alt loc și te vom așeza într-un scaun electric. Odată ce pornim curentul
electric, vei leșina și, chiar dacă nu vei muri, vei rămâne infirmă!” Auzind cuvintele
ofițerului diabolic, nu m-am putut abține să nu mă tem. Am crezut că nu pot rezista
unui astfel de tratament inuman, așa că m-am rugat numaidecât lui Dumnezeu și, în
acel moment, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Când oamenii sunt gata să-
și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar
putea fi mai important decât viața?” („Capitolul 36” din „Interpretări ale tainelor

358
cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).Da, viața
mea era în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu o controlează și o stăpânește și dacă
trăiam sau muream nu depindea de poliție. Dacă îmi riscam într-adevăr viața, puteam
să-l înving pe Satana. În acel moment, eram încărcată de credință și dispusă să-mi
risc viața, să o pun în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun orchestrărilor și
rânduielilor Lui. Nu mi-am imaginat niciodată că, exact atunci, îl voi auzi pe unul dintre
acei polițiști diabolici spunând că scaunul electric era, de fapt, stricat și că
electricitatea nu putea fi pornită. În acel moment, am simțit profund că Dumnezeu
Atotputernic era cu mine în fiecare moment. Chiar dacă eram într-un bârlog de
demoni, Dumnezeu a rămas lângă mine. El mi-a permis să experimentez suferința,
dar nu i-a lăsat pe acești demoni satanici să-mi ia viața. I-am mulțumit lui Dumnezeu
Atotputernic pentru ocrotirea Sa miraculoasă și pentru că mi-a permis să scap!
Credința mea a devenit mai solidă și eram dispusă să suport orice suferință pentru a
rămâne neclintită și pentru a depune mărturie pentru Dumnezeu. Acești polițiști
diabolici ieșiți din minți m-au torturat și m-au interogat șase zile și cinci nopți,
nepermițându-mi să mănânc, să beau apă sau să dorm. Acest fapt mi-a permis să
văd clar că guvernul PCC nu este altceva decât o adunătură de tâlhari și mafioți. A fi
în ghearele lor însemna a fi în ghearele unor diavoli nemiloși, violenți și, fără grija și
ocrotirea lui Dumnezeu Atotputernic, m-ar fi torturat până la moarte. În ciuda faptului
că această poliție malefică nu mi-a permis să mănânc, să beau sau să dorm timp de
mai multe zile și, de asemenea, m-a torturat în toate felurile posibile, nu m-am simțit
niciodată însetată, flămândă sau obosită. Ofițerii Brigăzii de Securitate Națională au
spus că nu văzuseră niciodată pe cineva tânăr să reziste atâtea zile. Am înțeles în
profunzime că imensa forță vitală a lui Dumnezeu Atotputernic era cea care îmi
susținea învelișul acesta trupesc, dăruindu-mi viață și dându-mi puterea de a
continua până la sfârșit. Așa cum a spus Domnul Isus, „Omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Cuvintele
lui Dumnezeu Atotputernic spun: „Dumnezeu Își folosește viața pentru a alimenta
toate lucrurile, atât pe cele vii, cât și pe cele fără viață, aducându-le pe toate la
o bună rânduială, în virtutea puterii și autorității Lui. Acesta este un adevăr pe
care nimeni nu îl poate concepe sau înțelege cu ușurință, iar aceste adevăruri
de neînțeles reprezintă însăși manifestarea și testamentul forței vieții lui

359
Dumnezeu” („Dumnezeu este sursa vieții omului” din Cuvântul Se arată în trup).
După aceea, când poliția a văzut că strategiile dure nu funcționează, a decis să
încerce strategii mai blânde. Șeful Brigăzii de Securitate Națională a venit personal
să mă interogheze. Acesta, lingușitor, mi-a scos cu blândețe cătușele, m-a invitat să
iau loc și a spus cu o voce „blândă”: „Ești foarte nechibzuită. Nu ai nicio funcție și nu
ești vreo autoritate în biserică. Te-au trădat, iar tu ești aici împotrivindu-te nouă în
numele lor. Chiar merită? De asemenea, dacă tu crezi în Dumnezeu Atotputernic, în
viitor, fiul tău va fi împiedicat să dea admitere la universitate, să intre în armată sau
să devină funcționar public. Iar soțului tău nu îi pasă de tine. Poate că deja și-a găsit
pe altcineva și te-a părăsit… Cert este că știm deja totul despre situația ta. Chiar
dacă nu ne spui nimic, te putem oricum acuza de o infracțiune, deoarece aceasta
este țara PCC-ului. Noi decidem ce se întâmplă. Tot noi decidem câte zile rămâi în
arest. Chiar dacă mori aici, nu ni se va întâmpla nimic, așa că ai putea la fel de bine
să mărturisești! China este diferită de alte țări. Chiar dacă nu ne spui nimic, tot te
putem acuza și condamna de o infracțiune.” Auzind toate aceste moduri diferite în
care încerca să mă ispitească cu bunătate, inima îmi trepida și m-am simțit nespus
de nefericită. Nu știam ce să fac, așa că, în inima mea, am strigat: „Dumnezeule
Atotputernic! Știi că statura mea este prea mică și că am atâtea cusururi. Nu știu să
trec prin asemenea experiențe sau să fac față unor astfel de circumstanțe. Te implor
să mă îndrumi.” În acel moment am găsit din nou o îndrumare în cuvintele lui
Dumnezeu: „Poporul Meu trebuie să fie întotdeauna în alertă împotriva
uneltirilor viclene ale lui Satana […] ceea ce vă va împiedica să cădeți în
capcana lui Satana, moment în care va fi prea târziu pentru regrete” („Capitolul
3” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup).
„De dragul Meu, tu nu trebuie să cedezi în fața niciunei forțe întunecate. Bizuie-
te pe înțelepciunea Mea pentru a merge pe calea cea perfectă; nu permite
conspirațiilor Satanei să preia controlul” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au
luminat inima și am găsit o cale de a practica. M-am gândit în sinea mea: „Bineînțeles!
Satana a fost cel care a folosit niște pârghii emoționale pentru a mă induce în eroare
și a mă înșela. Ar trebui să văd dincolo de șiretlicurile sale, să-l înving cu înțelepciune
și să nu mă las păcălită. Toate lucrurile și toate rânduielile sunt în mâinile lui

360
Dumnezeu. Chiar dacă voi sta în închisoare până când vor rugini gratiile, nu trebuie
niciodată să mă supun Satanei și să-L trădez pe Dumnezeu!” Acum, îmi era mult mai
clar ce trebuie să fac. În fața provocărilor și ispitelor sale, am rămas tăcută, m-am
rugat și mi-am liniștit inima în prezența lui Dumnezeu. Apoi, i-am spus furioasă: „O
să vă dau în judecată! Nu numai că ați încercat să-mi smulgeți o mărturisire prin
tortură, ci m-ați și acuzat pe nedrept de o infracțiune!” Cu un chicot sinistru, mi-a spus:
„Ei bine, nu te-am lovit. N-ai decât să ne dai în judecată. Aceasta este țara PCC-ului.
Nimeni nu te va susține.” Cuvintele lui m-au făcut să urăsc până în măduva oaselor
maleficul guvern PCC. Într-adevăr, acest diavol bătrân chiar nu avea niciun fel de
respect pentru lege sau moralitate. După aceea, a scos un teanc de cărți de identitate
ale fraților și surorilor mele ca să le identific, întrebându-mă dacă îi cunosc și sperând
în zadar că îi voi trăda. I-am răspuns cu amărăciune: „Nu îi cunosc pe absolut niciunul
dintre ei!” Când a auzit asta, chipul i s-a înroșit de furie. A văzut că, într-adevăr, nu îi
voi spune nimic și a plecat mânios. În acea după-amiază, m-au dus la casa de
detenție și m-au amenințat cu răutate, spunând: „În casa de detenție te vom obliga
să te ghemuiești lângă apă și să decojești usturoi, astfel, după câteva zile, mâinile
tale vor putrezi în întregime!” În timp ce vorbeau, ei rânjeau batjocoritor și râdeau cu
trufie și, în privirile lor animalice, am văzut fața demonică a Satanei, nemiloasă și
fioroasă!
După ce am fost ținută o lună în casa de detenție, poliția a pretins că, dacă
plătesc 20.000 de yuani, puteam merge acasă. Am spus că nu îi am și, prefăcându-
se că ar negocia, au spus că ar fi la fel de buni și 10.000. Când le-am spus că nu am
niciun ban, iritarea lor s-a transformat imediat în mânie și mi-au spus batjocoritor:
„Dacă nu ai niciun ban, te așteaptă reeducarea prin muncă! Când vei ieși, soțul tău
nici măcar nu te va mai vrea!” Le-am spus cu hotărâre: „Bine atunci, nu-mi pasă!” Și
așa, fără ezitare, m-au acuzat de infracțiunile de „perturbare a ordinii sociale” și de
„obstrucționarea aplicării legii” și m-au condamnat la un an de reeducare prin muncă.
Acest lucru mi-a arătat și mai clar că guvernul PCC este un diavol satanic fără niciun
respect pentru viețile omenești, ceea ce îl face un dușman al lui Dumnezeu! În acest
iad de pe pământ, stăpânit de demoni, unde Dumnezeu este privit ca un dușman de
moarte, partidul aflat la putere este lege și ordine divină, iar cei care trăiesc sub
puterea sa nu beneficiază deloc de drepturile omului sau de libertăți, cu atât mai puțin

361
de libertate religioasă! În acel moment, nu am putut să nu-mi amintesc cuvintele lui
Dumnezeu Atotputernic: „Este pentru a da glas, fără rezervă, urii care vă umflă
piepturile, pentru a eradica microbii mucegăiți, pentru a vă permite să părăsiți
această viață care nu e diferită de aceea a unui bou sau a unui cal, să nu mai
fiți sclavi, să nu mai fiți călcați în picioare în voie sau comandați de către marele
balaur roșu; nu veți mai aparține acestei națiuni ratate, nu îi veți mai aparține
odiosului mare balaur roșu, nu veți mai fi înrobiți de el. Cuibul demonilor va fi
făcut cu siguranță bucăți de către Dumnezeu și voi veți sta alături de Dumnezeu
– îi aparțineți lui Dumnezeu, și nu acestui imperiu de sclavi. Dumnezeu urăște
de mult această societate întunecată până în măduva oaselor Lui. Scrâșnește
din dinți, disperat să-Și înfigă picioarele deasupra acestui șarpe bătrân, odios
și rău, ca să nu se mai ridice vreodată și să nu mai abuzeze vreodată de om; El
nu-i va scuza acțiunile din trecut, nu îi va tolera înșelarea omului, va regla
conturile pentru fiecare dintre păcatele lui de-a lungul epocilor; Dumnezeu nu
va fi sub nicio formă îngăduitor față de această căpetenie a tuturor relelor[1]. El
o va nimici complet” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). În
acel moment, m-am umplut atât de mâhnire, cât și de mânie, pentru că am văzut cât
de perfid, viclean și înșelător este cu adevărat guvernul chinez. Acesta susține că
respectă lozinci precum „libertatea credinței religioase, protejarea drepturilor și
intereselor legitime ale cetățenilor” dar, de fapt, tulbură și distruge fără scrupule
lucrarea lui Dumnezeu, arestând, maltratând, amendând și ucigând pe cei care cred
în Dumnezeu Atotputernic ori de câte ori îi face plăcere și îi obligă nemilos pe oameni
să-L respingă, să-L trădeze pe Dumnezeu și să se supună guvernării sale întunecate.
Omenirea a fost creată de către Dumnezeu și este firesc și corect să credem în
Dumnezeu și să Îl slăvim, dar guvernul reacționar PCC este împotriva Cerului și
naturii, încercând să alunge venirea adevăratului Dumnezeu. Acesta îi persecută
inuman pe credincioșii în Dumnezeu, folosind amenințări, ispitiri, incriminări false,
confesiuni forțate și tortură. Crimele sale sunt atroce, oribile și pline de ură! Josnicia
și răutatea sa m-au făcut să-l detest din tot sufletul și am devenit mai hotărâtă ca

Note de subsol:
1. „Căpetenia tuturor relelor” se referă la bătrânul diavol. Expresia sugerează neplăcere extremă.

362
niciodată ca mai bine să mor decât să-l urmez vreodată, iar credința și hotărârea
mea de a-L urma pe Dumnezeu Atotputernic și de a merge pe calea cea dreaptă în
viață au fost mai ferme ca niciodată.
În august 2010, după ispășirea pedepsei, am fost eliberată. Când m-am întors
acasă, am aflat că, în timp ce îmi executam sentința, soțul meu a fost și el sub
supravegherea poliției timp de un an. În timpul acelui an, seara, polițiștii în civil îi
monitorizau adesea acțiunile, din spatele casei noastre, spionându-l și supraveghind
casa, soțului meu fiindu-i imposibil să se întoarcă acasă sau să aibă un loc în care
să se poată simți în siguranță. În timpul zilei, trebuia să muncească afară, iar noaptea
trebuia să doarmă în grămada de lemne de foc de lângă casa noastră, fiindu-i astfel
imposibil să aibă un somn odihnitor. După ce am fost eliberată, am descoperit că
aceste slugi ale poliției au răspândit zvonuri despre mine în sat, i-au instigat pe toți
cei din sat să mă abandoneze și l-au trimis pe directorul femeilor din sat să mă
supravegheze. De asemenea, mi-au cerut să scriu o declarație prin care să promit
că nu voi părăsi orașul. M-au privat de toată libertatea personală. După ce am stat
acasă o lună, am fost din nou forțată de 3-4 ofițeri de poliție să merg la Brigada de
Securitate Națională pentru un interogatoriu. M-au imobilizat din nou într-un scaun
metalic și au încercat să mă forțeze să le dau informații despre Biserica lui Dumnezeu
Atotputernic. Când membrii familiei mele au venit să mă scoată de-acolo, le-au spus
arogant: „Dacă doriți ca ea să fie eliberată, va trebui să plătiți o amendă de 20.000
de yuani sau să o faceți să ne dea informații despre Biserica lui Dumnezeu
Atotputernic. În caz contrar, va fi condamnată la cinci ani de reeducare prin muncă!”
Familia mea nu avea atâția bani, așa că a trebuit să se întoarcă acasă frustrată și
neputincioasă. Am înțeles în profunzime că acești demoni au vrut din nou să
folosească arestarea pentru a mă forța să-L trădez pe Dumnezeu, așa că, în inima
mea, am apelat numaidecât la Dumnezeu prin rugăciune: „Dumnezeule Atotputernic,
Satana îmi joacă din nou feste astăzi, sperând în zadar să mă forțeze să Te trădez,
dar nu îi voi lăsa să mă păcălească. Oricât de mulți ani de muncă trebuie să fac, voi
mărturisi ferm pentru a-Ți face pe plac.” Imediat ce am făcut jurământul în inima mea
de a mărturisi ferm, indiferent cât de mult aș suferi, am văzut faptele miraculoase ale
lui Dumnezeu: când acești polițiști diabolici au văzut că nu vor obține nimic cu
interogatoriile lor, m-au eliberat în seara aceea. I-am mulțumit lui Dumnezeu

363
Atotputernic pentru că mi-a deschis o cale și m-a salvat din nou din ghearele Satanei.
Nu am îndrăznit niciodată să-mi imaginez că voi ieși cu viață din miezul unei
astfel de persecuții nemiloase din partea guvernului PCC. Fără îndrumarea
cuvântului lui Dumnezeu Atotputernic, fără grija și ocrotirea lui Dumnezeu
Atotputernic și fără puterea nesfârșită oferită de Dumnezeu, propria mea viață fragilă
ar fi putut fi stinsă și înghițită în orice moment de către acești diavoli inumani și nu aș
fi fost niciodată capabilă să rămân neclintită în fața Satanei. Acest fapt m-a făcut să
înțeleg cu adevărat autoritatea și puterea cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, mi-a
permis să simt transcendența și măreția forței vitale a lui Dumnezeu Atotputernic și
să experimentez dragostea autentică a lui Dumnezeu și proviziile pentru viață pe
care El mi le-a oferit! Dumnezeu Atotputernic a fost Cel care m-a îndrumat iar și iar
pentru a învinge ispitele Satanei, pentru a-mi depăși frica de moarte și pentru a ieși
din acel iad de pe pământ. Am experimentat profund faptul că numai dragostea
pentru omenire a lui Dumnezeu Atotputernic este sinceră, că Dumnezeu Atotputernic
este singurul pe care mă pot baza și că El este singura mea mântuire. Am depus un
jurământ până la moarte de a mă lepăda și de a-l respinge pe Satana, de a urmări
adevărul, de a-L urma veșnic pe Dumnezeu Atotputernic și a de a merge în viață pe
calea cea dreaptă și luminoasă!

27. Necazul a inspirat dragostea mea pentru Dumnezeu

de Meng Yong, provincia Shanxi

Eu sunt, din firea mea, o persoană onestă, și tocmai de aceea am fost mereu
agresat de alți oameni. Ca urmare, am gustat din răceala lumii acesteia, și simțeam
că viața mea era goală și fără sens. După ce am început să cred în Dumnezeu
Atotputernic, prin citirea cuvântului lui Dumnezeu și prin viața trăită în biserică, inima
mea a ajuns să fie plină de sinceritate și bucurie, ca niciodată înainte. Văzându-i pe
frații și pe surorile din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic iubindu-se unii pe alții, ca
o familie, am înțeles că numai Dumnezeu e drept și că doar în Biserica lui Dumnezeu
Atotputernic este lumină. După câțiva ani în care am experimentat personal lucrarea

364
lui Dumnezeu Atotputernic, am ajuns să înțeleg cu adevărat că cuvintele lui
Dumnezeu Atotputernic pot, cu adevărat, să îi schimbe și să îi mântuiască pe oameni.
Dumnezeu Atotputernic este dragoste și este mântuire. Pentru ca tot mai mulți
oameni să se bucure de dragostea lui Dumnezeu și să primească mântuirea lui
Dumnezeu, împreună cu frații și surorile mele ne străduiam să facem tot ce puteam
ca să răspândim Evanghelia, însă nu ne-am așteptat niciodată să fim prinși și
persecutați de Partidul Comunist.
Pe 12 ianuarie 2011, mergeam undeva cu mașina, împreună cu câțiva frați și
surori, ca să predicăm Evanghelia, însă am fost reclamați de niște oameni răi. Nu
mult după aceea, autoritățile regionale au instruit ofițeri din diferite departamente ale
poliției, cum ar fi echipa de la moravuri, jandarmeria, echipa anti-drog, polițiștii
înarmați și departamentul local de poliție, să vină cu vreo 10 mașini de poliție ca să
ne aresteze. Când eu și unul dintre frați ne pregăteam să plecăm, am văzut șapte
sau opt polițiști care aveau bastoane în mână bătându-l în mod furios pe un alt frate.
În acel moment, patru ofițeri de poliție au alergat repede și au tăiat calea mașinii
noastre. Unul dintre ofițerii cei răi a smuls cheile mașinii fără nici o explicație, și ne-a
poruncit să rămânem în mașină și să nu ne mișcăm. Până în acel moment, am văzut
că acel frate fusese deja bătut așa de tare, încât era la pământ și nu se putea mișca.
Nu mi-am putut înfrâna indignarea justificată, și m-am repezit afară din mașină, ca
să opresc acea violență, dar polițistul cel rău mi-a răsucit mâna și m-a împins la o
parte. Am încercat să discut cu ei: „Orice ar fi, putem discuta despre asta. Cum puteți
să bateți așa oamenii?” Au urlat la mine cu răutate: „Du-te repede înapoi în mașină,
o să îți vină și ție imediat rândul!” Mai târziu, ne-au dus la secția de poliție, și mașina
ne-a fost și ea confiscată cu forța.
După ora nouă în noapte aceea, doi ofițeri de poliție au venit să mă interogheze.
Când au văzut că nu pot obține nici o informație folositoare de la mine, au devenit
din ce în ce mai agitați și exasperați, și scrâșnind din dinți de furie, au început să
înjure: „La naiba, lasă că ne ocupăm de tine mai târziu!” Apoi m-au încuiat în camera
de așteptare a interogatoriului. La ora 23:30, doi ofițeri m-au dus într-o cameră unde
nu existau camere de supraveghere. Presimțeam că vor folosi violența împotriva mea,
așa că am început să mă rog cu insistență în inima mea, rugându-L pe Dumnezeu
să mă protejeze. În acel moment, unul dintre ofițerii cei răi, pe nume Jia a venit să

365
mă interogheze: „Ai mers cu un Volkswagen Jetta în ultimele zile?” Am răspuns că
nu, și el a strigat cu furie: „Alții te-au văzut și totuși tu negi asta?” După ce a spus
asta m-a lovit cu furie peste față. Am simțit doar o durere arzătoare pe obraz. Apoi a
strigat foarte tare: „Hai să vedem cât de dur ești!” În timp ce vorbea a luat o curea
lată și a continuat să mă lovească cu ea peste față, nici nu știu de câte ori m-a lovit,
dar nu m-am putut abține și am strigat de câteva ori de durere. Când au văzut asta,
mi-au astupat gura cu acea curea. Câțiva ofițeri răi au pus o pătură peste mine și
apoi m-au bătut cu furie cu bastoanele, și nu se opreau decât când oboseau prea
tare și aveau nevoie să își tragă răsuflarea. Am fost bătut atât de tare, încât simțeam
că mi se învârte capul, și trupul mă durea de parcă fiecare os ar fi fost sfărâmat.
Atunci nu știam de ce mă tratau în felul acesta, dar mai târziu am aflat că au pus
pătura peste mine ca să nu rămână semne pe trupul meu. M-au dus în acea încăpere
unde nu erau camere de supraveghere, mi-au astupat gura și m-au acoperit cu
pătura – toate acestea pentru că se temeau ca faptele lor rele să nu fie expuse.
Niciodată n-aș fi crezut că onorabila „miliție a poporului” putea fi atât de perfidă și de
brutală! Când toți patru au obosit să mă mai bată, au trecut la o altă metodă de tortură:
Doi ofițeri din aceia răi mi-au întors mâna la spate și mi-au tras-o cu forța în sus, în
timp ce alți doi ofițeri mi-au ridicat cealaltă mână peste umăr spre spate, și apoi cu
putere în jos. Dar brațele mele nu puteau fi unite indiferent cât încercau, așa că și-a
proptit în mod brutal genunchiul în brațul meu. Tot ce am auzit a fost un „clic” și
brațele mele au căzut ca și când ar fi fost desprinse de trup. M-a durut așa de tare,
încât aproape mi-am pierdut cunoștința. Ei numesc acest tip de tortură „purtarea unei
săbii la spate,” tortură pe care oamenii obișnuiți nu o puteau suporta. Nu a durat mult
până când nu mi-am mai simțit deloc ambele brațe. Și tot nu a fost destul pentru ei,
așa că mi-au poruncit să îngenunchez, ca să mai adauge ceva la suferința mea.
Durerea era atât de mare, încât tot trupul meu a izbucnit într-o transpirație rece, capul
îmi răsuna, și începeam să îmi pierd cunoștința. M-am gândit atunci: am trăit atâția
ani până acum; chiar dacă eram deseori bolnav, niciodată n-am avut sentimentul că
îmi pierd cunoștința, și că nu puteam să controlez asta. Oare voi muri? Mai târziu am
simțit că nu mai pot îndura și m-am gândit să îmi găsesc scăparea în moarte. În acel
moment, Cuvântul lui Dumnezeu m-a luminat din interiorul meu: „Astăzi, majoritatea
oamenilor nu au această cunoaștere. Ei cred că suferința este fără valoare […].

366
Suferința unor oameni atinge un anumit punct și gândurile lor se îndreaptă spre
moarte. Nu aceasta este dragostea adevărată de Dumnezeu; astfel de oameni
sunt lași, nu au perseverență, sunt slabi și neputincioși!” („Doar prin
experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din
Cuvântul Se arată în trup). Cuvântul lui Dumnezeu m-a trezit dintr-o dată, și mi-am
dat seama că modul meu de gândire nu era în acord cu intențiile lui Dumnezeu și nu
făcea decât să Îl întristeze și să Îl dezamăgească pe Dumnezeu. Pentru că în mijlocul
acestei dureri și suferințe, Dumnezeu nu vrea să vadă că eu îmi doresc moartea, ci
vrea să vadă că pot să accept umilința și să duc povara grea, și că mă pot baza pe
călăuzirea lui Dumnezeu în bătălia împotriva lui Satana, să fiu un martor pentru
Dumnezeu, să îl dau de rușine pe Satana și să îl înfrâng. Dorința de a muri însemna
să cad direct în capcana lui Satana, ceea ce însemna că nu aș putea fi un martor, ci
aș deveni un semn al rușinii. După ce am înțeles intențiile lui Dumnezeu, m-am rugat
în tăcere: O, Dumnezeule! Realitatea a arătat că natura mea este prea slabă. Nu am
voința și curajul să sufăr pentru Tine, și mi-am dorit să mor doar de la un pic de
durere fizică. Acum știu că nu am voie să fac nimic care să aducă rușine numelui
Tău și că trebuie să mărturisesc ferm și să Îți fiu pe plac Ție, indiferent de câtă
suferință trebuie să îndur. Dar acum, trupul meu fizic este foarte slab, și durerea este
foarte mare și știu că este foarte greu să fac față bătăilor acestor demoni de unul
singur. Te rog să îmi dai mai multă încredere și putere, ca să mă pot încrede în Tine
pentru a-l înfrânge pe Satana. Jur pe viața mea că nu Te voi trăda pe Tine sau pe
frații și surorile mele. În timp ce mă rugam, în mod repetat, lui Dumnezeu, inima mea
a început încetul cu încetul să se simtă ușurată. Polițiștii cei răi au văzut că abia mai
respiram, și s-au temut că vor trebui să dea socoteală de moartea mea, dacă aș fi
murit, așa că mi-au desfăcut cătușele. Dar brațele mele erau deja înțepenite, iar
cătușele erau strânse așa de tare, încât erau greu de desfăcut. Dacă ar fi forțat mai
mult, mi-ar fi rupt brațele. Cei patru polițiști răi au avut nevoie de câteva minute ca să
deschidă cătușele înainte să mă târască înapoi în camera de interogatorii.
A doua zi după amiază, poliția m-a înregistrat la întâmplare cu o „infracțiune”
oarecare și m-au dus acasă ca să facă percheziție, iar pe urmă m-au trimis la un
centru de detenție. Imediat ce am intrat în centrul de detenție, patru ofițeri de corecție
mi-au confiscat haina de bumbac, pantalonii, cizmele, și ceasul, plus cei 1300 de

367
yuani pe care îi aveam la mine. M-au pus să mă schimb în uniforma standard de
închisoare și m-au obligat să cheltui 200 de yuani ca să cumpăr de la ei o pătură.
Apoi ofițerii de corecție m-au încuiat împreună cu oameni condamnați pentru jafuri
armate, cu criminali, violatori și traficanți de droguri. Când am intrat în celulă, am
văzut doisprezece deținuți tunși chel, care mă priveau cu ostilitate. Atmosfera era
sumbră și terifiantă, și mi-am simțit inima în gât. Doi dintre șefii de celulă au venit la
mine și m-au întrebat: „Pentru ce ești aici?” Am spus: „Pentru răspândirea
Evangheliei.” Fără vreun alt cuvânt, unul dintre ei m-a lovit peste față de două ori, și
a spus: „Ești ‚Episcop’, nu-i așa?” Toți ceilalți deținuți au început să râdă în mod
sălbatic și să își bată joc de mine întrebând: „De ce nu-L lași pe Dumnezeul tău să
te scape de aici?” În timp ce mă batjocoreau și mă ridiculizau, șeful celulei m-a mai
lovit de câteva ori peste față. De atunci încolo m-au poreclit „Episcopul” și mă umileau
și mă batjocoreau deseori. Celălalt șef al celulei a văzut papucii pe care îi purtam și
a strigat cu aroganță: „Habar n-ai care e locul tău. Crezi că meriți să porți papucii
ăștia? Scoate-i!” În timp ce vorbea m-a forțat să mi-i scot și să port o pereche de
papuci uzați de-ai lor. Mi-au luat și pătura și au dat-o celorlalți deținuți să o împartă.
Aceștia s-au luptat pentru pătura mea, și în cele din urmă mi-au lăsat o pătură veche,
care era subțire, ruptă, murdară și urât mirositoare. Instigați de ofițerii de corecție,
acești deținuți m-au supus la tot felul de greutăți și chinuri. Lumina era tot timpul
aprinsă noaptea în celulă, dar unul dintre șefii celulei mi-a zis cu o grimasă
răutăcioasă: „Stinge tu lumina.” Cum nu puteam face asta, (nici măcar nu exista un
întrerupător acolo), au început să râdă iar de mine și să mă batjocorească. A doua
zi, câțiva dintre deținuții juvenili m-au obligat să stau într-un colț și să memorez
regulile închisorii, amenințându-mă: „O să ți-o iei dacă nu le memorezi în două zile.”
Nu avea cum să nu îmi fie frică, și cu cât mă gândeam mai mult prin ce trecusem în
ultimele zile, cu atât eram mai speriat. Singurul lucru pe care îl puteam face era să
continui să strig la Dumnezeu și să Îl implor să mă protejeze, ca să pot birui. În acest
moment, un imn al cuvântului lui Dumnezeu m-a luminat: „Dacă încă poți să Îl
iubești pe Dumnezeu indiferent dacă ești în închisoare sau bolnav, indiferent
dacă alții își bat joc de tine sau te calomniază, indiferent dacă ajungi într-un
impas, înseamnă că inima ta s-a întors către Dumnezeu” („S-a Întors Inima Ta
către Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvântul lui Dumnezeu mi-

368
a dat putere și mi-a arătat o cale nouă pe care să o pun în practică – să caut să Îl
iubesc pe Dumnezeu și să îmi întorc inima către El! În acel moment, a devenit foarte
clar în inima mea: Dumnezeu a îngăduit ca această suferință să vină peste mine nu
ca să mă chinuie sau ca să mă facă intenționat să sufăr, ci ca să mă învețe să îmi
întorc inima către Dumnezeu într-un mediu ca acesta, ca să pot să mă împotrivesc
controlului influențelor întunecate ale lui Satana și ca inima mea să rămână aproape
de Dumnezeu și să-L iubească pe El, să nu mă plâng niciodată și să mă supun
întotdeauna planurilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Cu aceste gânduri în minte,
nu mi-a mai fost frică. Indiferent de cum mă va trata Satana, nu trebuie să mă
preocupe decât dedicarea mea față de Dumnezeu și să fac tot ce pot ca să caut să
Îl iubesc pe Dumnezeu și să Îi fiu Lui pe plac, să nu îmi plec niciodată capul în fața
lui Satana.
Viața în închisoare este iadul pe pământ. Gardienii inventau mereu metode noi
de tortură: a trebuit să mă îngrămădesc împreună cu alți deținuți noaptea la culcare.
Chiar și întorsul în pat era dificil. Pentru că eu sosisem acolo ultimul, a trebuit chiar
să dorm lângă toaletă. După ce am fost închis nu am putut dormi timp de câteva zile
și eram așa de obosit încât nu mai făceam față, și moțăiam mereu. Deținuții de
serviciu care făceau de pază mă hărțuiau, lovindu-mă intenționat peste cap până mă
trezeam, înainte să plece. Odată, pe la ora trei dimineața, un deținut m-a trezit
intenționat, pentru că voia să vadă care este mărimea izmenelor mele, să vadă dacă
i-ar veni lui. A adus o pereche murdară și ruptă pe care să o schimbe cu ale mele.
Erau cele mai friguroase zile din an, și totuși deținuții aceia voiau să îmi ia singura
pereche de izmene pe care o aveam. Oamenii de acolo erau barbari, ca niște fiare.
Erau plini de răutate, și aveau niște inimi îngrozitoare fără nici o urmă de omenie, ca
demonii care torturează oamenii în iad ca să se distreze. Pe lângă asta, mâncarea
de acolo era mai rea decât ceea ce se dădea câinilor și porcilor. Prima dată, am
primit o jumătate de castron cu terci de orez, am văzut că erau multe chestii negre
în el. Nu știam ce erau, iar culoarea terciului era și ea destul de cenușie. Era foarte
greu de înghițit. Mi-am dorit să pot posti atunci, dar cuvintele lui Dumnezeu m-au
luminat: „[…] În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie
lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți
chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui

369
Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat
iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și răsunătoare”
(„Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui
Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu au fost pline de
dragoste și afecțiune, ca mângâierea unei mame, și au dus la o creștere a curajului
meu de a face față suferinței. Dumnezeu vrea ca eu să trăiesc, dar eram prea slăbit,
și îmi doream mereu o eliberare prin moarte. Nici măcar nu mă mai iubesc pe mine
însumi; tot Dumnezeu mă iubește cel mai mult. Dintr-o dată am simțit o căldură care
mi-a inundat inima, făcându-mă să mă emoționez atât de tare, încât ochii mi s-au
umplut de lacrimi, care au început să curgă în terci. Faptul că am simțit din nou
dragostea lui Dumnezeu care m-a mișcat, mi-a dat energie. Trebuie să mănânc,
indiferent de gustul mâncării. Am terminat tot terciul dintr-o răsuflare. După micul
dejun, șeful celulei m-a pus să frec podeaua. Erau cele mai friguroase zile din an, și
nu aveam apă caldă, așa că nu puteam să folosesc decât apă rece pentru cârpa cu
care spălam pe jos. Șeful celulei mi-a cerut să curăț podeaua așa în fiecare zi. Apoi
niște deținuți condamnați pentru jaf armat m-au pus să memorez regulile închisorii.
Dacă nu reușeam să le memorez, mă loveau cu pumnii și cu picioarele; eram lovit
peste față la ordinea zilei. Confruntându-mă cu un astfel de mediu, mă întrebam
deseori ce ar trebui să fac ca să împlinesc planurile lui Dumnezeu. Noaptea, îmi
trăgeam pătura peste cap și mă rugam în tăcere: O, Dumnezeule, Tu ai îngăduit să
ajung în acest mediu, deci intențiile Tale bune trebuie să se afle în acest loc. Te rog
să îmi descoperi intențiile Tale. În acel moment cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat:
„Admir crinii înfloriți de pe dealuri. Florile și iarba se întind peste coline, însă,
înainte de apariția primăverii, crinii adaugă splendoare slavei Mele de pe
pământ – poate omul să realizeze măcar atât? Ar putea să Mă mărturisească
pe pământ înainte de revenirea Mea? S-ar putea consacra pe sine însuși de
dragul Numelui Meu în țara marelui balaur roșu?” („Capitolul 34” din „Cuvintele
lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Da, și eu, și iarba,
și florile suntem creația lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat ca să Îl arătăm pe El,
și să Îl glorificăm. Crinii pot să adauge strălucire gloriei lui Dumnezeu pe pământ
înainte de sosirea primăverii, asta însemnând că și-au îndeplinit responsabilitatea de
creatură lui Dumnezeu. Datoria mea astăzi este să mă supun planurilor lui

370
Dumnezeu, și să Îl mărturisesc pe Dumnezeu înaintea lui Satana, ca toată lumea să
vadă că Satana este un demon viu care îl rănește și îl devorează pe om, în timp ce
Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat care îl iubește și îl mântuiește pe om.
Nu înduram toată această suferință și umilință pentru că aș fi comis un păcat, ci
pentru numele lui Dumnezeu. Îndurarea acestei suferințe e glorioasă. Cu cât mă
umilește mai mult Satana, cu atât mai mult trebuie să rămân de partea lui Dumnezeu
și să Îl iubesc. În felul acesta, Dumnezeu își primește gloria, iar eu îmi împlinesc
datoria pe care trebuia să o împlinesc. Atâta timp cât Dumnezeu este fericit și
mulțumit, inima mea își primește și ea mângâierea. Sunt gata să îndur suferința
supremă pentru a-I fi pe plac lui Dumnezeu și a lăsa totul în mâna Lui. Când am
început să gândesc în felul acesta, m-am simțit mișcat în inima mea, în mod special,
și din nou, nu mi-am putut stăpâni lacrimile: „O, Dumnezeule, meriți toată adorarea!
Te-am urmat atât de mulți ani, dar nu am simțit niciodată afecțiunea Ta tandră așa
cum am simțit-o astăzi, și nu Te-am simțit niciodată așa de aproape cum Te simt
astăzi.” Am uitat complet de suferința mea și m-am cufundat în acest sentiment
minunat pentru mult timp…
În cea de-a treia zi la centrul de detenție, un ofițer de corecție m-a dus în biroul
lor. Odată ajuns acolo, am văzut vreo doisprezece oameni care se uitau la mine cu
niște ochi ciudați. Unul dintre ei ținea o cameră de filmat îndreptată asupra mea, pe
partea stângă, iar altul a venit spre mine cu un microfon, și m-a întrebat: „De ce crezi
în Dumnezeu Atotputernic?” Atunci mi-am dat seama că era un interviu pentru mass-
media, așa că am răspuns cu o umilință plină de mândrie: „Încă de când eram mic,
am avut deseori parte de hărțuire și răceală din partea oamenilor, și am văzut oameni
care se înșelau și profitau unii de alții. Simțeam că societatea asta e prea întunecată,
prea periculoasă; oamenii trăiau o viață goală și neputincioasă. Mai târziu, când
cineva mi-a predicat Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic, am început să cred în
ea. După ce am crezut în Dumnezeu Atotputernic, am simțit că alți credincioși mă
tratează ca pe un membru din familia lor. Nimeni în Biserica lui Dumnezeu
Atotputernic nu complotează împotriva mea. Toți se înțeleg și sunt atenți unii cu alții.
Ei își poartă de grijă unii altora, și nu le este teamă să spună ceea ce gândesc. În
cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic am găsit sensul și valoarea vieții. Cred că e bine
să crezi în Dumnezeu.” Apoi reporterul a întrebat: „Știi de ce te afli aici?” Am răspuns:

371
„După ce am început să cred în Dumnezeu Atotputernic, mi-a păsat mai puțin de
reputația și beneficiile lumești și am simțit că aceste lucruri sunt zadarnice și
neînsemnate. Pot trăiesc în felul cuvenit doar dacă pot să fiu o persoană bună și să
pășesc pe calea cea bună. Inima mea se îndreaptă tot mai mult spre bunătate, și îmi
doresc tot mai mult să fiu o persoană bună. Când am văzut cum cuvântul lui
Dumnezeu Atotputernic poate cu adevărat să schimbe oamenii și să îi călăuzească
spre calea cea dreaptă, m-am gândit că dacă toți ar putea crede în Dumnezeu, atunci
în țara noastră ar fi mult mai multă ordine și rata infracționalității ar scădea. Așa că,
am hotărât să spun această veste bună oamenilor, dar nu am știut că o astfel de
faptă bună e interzisă în China. Deci, am fost arestat și adus aici.” Reporterul a văzut
că răspunsul meu nu era în avantajul lor, așa că a oprit imediat interviul, s-a întors și
a plecat. În acel moment, adjunctul Brigăzii de Siguranță Națională era așa de furios
încât bătea din picioare constant. S-a uitat la mine cu răutate, scrâșnindu-și dinții și
șoptind: „Așteaptă și o să vezi tu!” Dar nu mi-a fost deloc frică de amenințarea și
intimidarea lui. Dimpotrivă, m-am simțit foarte onorat să pot să aduc o mărturie
despre Dumnezeu într-o astfel de ocazie și, mai mult decât atât, I-am adus glorie lui
Dumnezeu pentru înălțarea numelui Lui și înfrângerea lui Satana.
Temperaturile erau foarte joase în ziua de 17 ianuarie. Cum polițiștii cei răi îmi
confiscaseră haina de bumbac, purtam numai izmenele și am căpătat o răceală. Am
făcut febră mare și tușeam încontinuu. Noaptea, mă înveleam cu o pătură veche,
suferind chinurile bolii, în timp de mă gândeam de asemenea la maltratarea și abuzul
nesfârșit pe care îl sufeream din partea celorlalți deținuți. Mă simțeam părăsit și
neajutorat. Chiar atunci când nenorocirea mea a ajuns la un anumit nivel, un imn al
cuvântului lui Dumnezeu mi-a răsunat în ureche: „Dacă Tu îmi dai boală și îmi iei
libertatea, pot continua să trăiesc, dar dacă m-ar părăsi mustrarea și judecata
Ta, nu aș avea cum să continuu să trăiesc. Dacă aș fi fost fără mustrarea și
judecata Ta, aș fi pierdut iubirea Ta, o iubire care este prea profundă ca să o
pot exprima în cuvinte. Fără iubirea Ta aș trăi sub stăpânirea Satanei […]”
(„Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată” din Cuvântul
Se arată în trup). Aceasta a fost rugăciunea autentică și sinceră a lui Petru înaintea
lui Dumnezeu. Petru nu a fost niciodată condus de trup. Ceea ce iubea mult și prețuia
era mustrarea și judecata lui Dumnezeu. Câtă vreme mustrarea și judecata lui

372
Dumnezeu nu îl părăsiseră, inima lui primea cea mai mare mângâiere. Eu trebuia
acum să urmez exemplul de căutare și înțelegere al lui Petru. Trupul este corupt și
inevitabil va pieri. Chiar dacă sufăr boli și îmi pierd libertatea, trebuie să port povara
suferinței. Dar dacă pierd mustrarea și judecata lui Dumnezeu, este ca și când am
pierdut prezența și dragostea lui Dumnezeu, și asta ar însemna pierderea șansei de
a fi curățit. Și acesta este cel mai dureros lucru. În lumina pe care mi-a dat-o
Dumnezeu, am experimentat încă o dată dragostea Lui. De asemenea, mi-am urât
propria slăbiciune și nevrednicie, și am văzut că natura mea e prea egoistă, și nu se
gândește niciodată la sentimentele de tristețe ale lui Dumnezeu. A doua zi, alți câțiva
deținuți din aceeași celulă s-au îmbolnăvit, însă febra mea ridicată a scăzut în mod
miraculos. Am simțit grija și protecția lui Dumnezeu pentru mine, și am văzut, de
asemenea, minunile lucrării lui Dumnezeu. În tăcere, L-am slăvit pe Dumnezeu și I-
am mulțumit în inima mea. Într-o noapte, un vânzător a venit la fereastră și șeful
celulei a cumpărat multă șuncă, carne de câine, copane de pui și altele. La sfârșit,
mi-a poruncit mie să plătesc. Am spus că nu am bani, așa că a spus, cu răutate:
„Dacă nu ai bani, o să te torturez încetul cu încetul!” A doua zi m-a pus să spăl
așternuturile de pat, hainele și șosetele. Ofițerii de corecție din centrul de detenție m-
au pus și ei să le spăl șosetele. În centrul de detenție, a trebuit să îndur bătăile lor
aproape în fiecare zi. Atunci când nu mai puteam suporta eram întotdeauna călăuzit,
în interiorul meu, de cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să vă faceți ultima îndatorire
pentru Dumnezeu în timpul vostru pe pământ. În trecut, Petru a fost răstignit
cu capul în jos pentru Dumnezeu; oricum, ar trebui să-L mulțumiți pe
Dumnezeu până la sfârșit și să vă epuizați toată energia pentru Dumnezeu. Ce
poate să facă o creatură pentru Dumnezeu? Așa că ar trebui să vă lăsați în voia
milostivirii lui Dumnezeu cât mai curând cu putință. Atât timp cât Dumnezeu
este fericit și mulțumit, atunci să-L lăsăm să facă ce vrea El. Ce drept au
oamenii să se plângă?” („Capitolul 41” din „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui
Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui
Dumnezeu îmi dădeau o putere fără margini. Deși din când în când tot mai aveam
parte de atacuri, umilire, condamnare și bătaie din partea deținuților, sufletul meu
reușea să fie plin de mângâiere și bucurie. Ca un val puternic de căldură, dragostea
lui Dumnezeu mă împingea mai departe, mă ajuta să simt într-adevăr cât de mare e

373
dragostea lui Dumnezeu.
De dimineață, un ofițer de corecție a adus special o foaie de ziar. Deținuții
rânjeau hidos în timp ce foloseau un ton batjocoritor când citeau cuvintele din ziar
defăimând și blestemând pe Dumnezeu Atotputernic. Eram așa de furios în interiorul
meu, încât am început să îmi scrâșnesc dinții. Deținuții au venit să mă întrebe despre
ce era vorba, așa că am spus cu voce tare: „Este o defăimare din partea Partidului
Comunist!” Ascultându-i pe acești deținuți care mergeau după gloată și cum
murdăreau adevărul și blasfemiau pe Dumnezeu vorbind aceeași limbă ca diavolul,
parcă am văzut cum sfârșitul lor se apropie. Cum păcatul blasfemiei la adresa lui
Dumnezeu nu va fi niciodată iertat, oricine jignește firea lui Dumnezeu va primi cea
mai grea pedeapsă și răsplată! Făcând asta, Partidul Comunist îi duce cu el pe toți
oamenii din China spre condamnarea finală, expunându-și în felul acesta adevărata
față, aceea a unui demon care se hrănește cu suflete! Mai târziu ofițerul de poliție
care se ocupa de cazul meu m-a interogat din nou. De data asta, nu a mai folosit
tortura ca să încerce să îmi smulgă o mărturisire, ci s-a schimbat folosind o față
„blândă” ca să mă întrebe: „Cine este liderul tău? Îți mai dau o șansă. Dacă ne spui,
totul va fi bine. Vei avea parte de clemență. Tu ai fost nevinovat de la început, dar
alți oameni te-au turnat. De ce să îi acoperi? Pari o persoană cu un comportament
așa de bun. De ce să îți dai viața pentru ei? Dacă ne spui, poți merge acasă. De ce
să rămâi aici și să suferi?” Acești ipocriți cu două fețe au văzut că abordarea dură nu
a dat rezultate, așa că au decis să încerce metoda mai blândă. Au un arsenal întreg
de trucuri și sunt maeștri bătrâni ai uneltirilor și manevrelor! Văzându-i fața ipocrită
mi s-a umplut inima de ură pentru ceata aceasta de demoni. I-am spus: „V-am spus
tot ce știu. Altceva nu mai știu.” Văzând atitudinea mea hotărâtă, și-a dat seama că
nu poate scoate nimic de la mine, așa că s-a îndepărtat descurajat.
După ce am fost închis la centrul de detenție timp de o jumătate de lună, am fost
eliberat însă numai după ce poliția a cerut familiei mele să plătească 8000 de yuani
în obligațiuni. Și m-au avertizat să nu plec nicăieri, să stau acasă și să le garantez
că pot fi găsit la telefon oricând. În ziua în care am fost eliberat, ofițerii de corecție nu
mi-au dat nimic de mâncare intenționat, iar ceilalți deținuți spuneau: „Dumnezeul tău
e extraordinar. Nu eram nici unul bolnav, dar ne-am îmbolnăvit cu toții aici. Ai venit
cu tot felul de boli, și acum tu pleci fără nici o boală. Bravo ție!” În acel moment, inima

374
mea a devenit și mai recunoscătoare și mai plină de laudă la adresa lui Dumnezeu!
Unchiul meu e paznic de închisoare. El a suspectat mereu că am fost eliberat pentru
că tatăl meu are vreo relație specială cu cineva puternic, altfel n-ar fi fost posibil să
fiu eliberat dintr-o închisoare de maximă securitate într-o jumătate de lună – ar fi
trebuit să stau cel puțin trei luni. Întreaga mea familie știa prea bine că a fost
intervenția omnipotenței lui Dumnezeu și că Dumnezeu Și-a descoperit lucrarea Lui
minunată cu mine. Am văzut foarte clar că era vorba de o luptă între Dumnezeu și
Satana. Indiferent cât de rău și de brutal este Satana, el va fi întotdeauna înfrânt de
Dumnezeu. De atunci încolo, am fost convins că orice mi-ar veni în cale, era parte
din planul lui Dumnezeu. Pe la sfârșitul lunii mai, 2011, sub acuzația de „deranjare a
ordinii publice,” poliția Comunistă m-a condamnat la un an de re-educare prin muncă,
pedeapsă care trebuia efectuată în afara închisorii, sub supraveghere, și la doi ani
cu suspendare.
După această experiență a persecuției și a necazului, am înțeles și puteam
discerne esența rea a Partidului Comunist ateu din China, și am dezvoltat o ură mare
față de el. Nu face altceva decât să folosească metode violente pentru a menține
starea de fapt, atacând și suprimând orice cauză dreaptă, și detestând până la
extreme adevărul. Este cel mai mare dușman al lui Dumnezeu. Ca să își împlinească
scopul de a-i controla permanent pe oameni, nu se dă în lături de la nimic ca să
blocheze și să întrerupă lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, reprimându-i și
persecutându-i cu furie pe credincioși, folosind și zăhărelul și parul, punându-i pe alții
să îi execute ordinele, spunând una și făcând alta, și ascunzând înșelătorii și planuri
meschine la orice pas. Contrastul m-a ajutat să înțeleg și mai bine că numai cuvântul
lui Dumnezeu poate aduce viață oamenilor în mijlocul suferinței. Când oamenii sunt
în culmea disperării sau în pragul morții, cuvântul lui Dumnezeu este ca apa vieții,
care adapă inima însetată a oamenilor. Este de asemenea ca un elixir miraculos care
poate vindeca rănile din sufletele oamenilor, îi salvează din pericole, le umple viața
cu încredere și curaj, le dă o energie nemărginită, permițându-le să se bucure de
dulceața cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul suferinței lor, cuvânt care aduce
mângâiere sufletelor lor, și care îi ajută să vadă că vitalitatea cuvântului lui Dumnezeu
este inepuizabilă și fără sfârșit. În timpul acestei jumătăți de lună de viață în
închisoare, dacă Dumnezeu n-ar fi fost cu mine, folosind cuvintele Lui ca să îmi

375
amintească, să mă lumineze, și să mă încurajeze, natura mea slabă n-ar fi putut sub
nici o formă să reziste la atâta suferință. Dacă n-ar fi fost Dumnezeu să îmi poarte
de grijă și să mă protejeze, sub nici o formă trupul meu slăbit și fragil n-ar fi rezistat
torturii, tratamentului rău din partea polițiștilor răi, care, dacă nu m-ar fi torturat până
la moarte, mi-ar fi lăsat oricum trupul bolnav și rănit. Dar Dumnezeu m-a protejat într-
un mod minunat, în cele mai întunecate și dificile zile, și chiar m-a vindecat de boala
pe care o aveam dinainte. Dumnezeu este cu adevărat atotputernic! Dragostea Lui
pentru mine este atât de profundă, atât de mare! Nici nu știu cum să îmi exprim
recunoștința față de Dumnezeu, și nu pot decât să spun, din adâncul inimii mele: O,
Dumnezeule, sper să te iubesc și mai profund! Indiferent cât de greu și de plin de
gropi este drumul care îmi stă în față, sau câtă suferință va trebui să îndur, mă voi
supune planului Tău, și voi fi hotărât să Te urmez până la sfârșit!
Deși trupul meu fizic a suferit puțin prin această experiență, beneficiile pe care
le-am câștigat prin ea sunt semnificative. Este o comoară pe drumul credinței mele
în Dumnezeu, și un nou început pe drumul credinței mele. Simt foarte puternic că, în
cei zece ani în care am crezut în Dumnezeu, nu am apreciat niciodată dragostea lui
Dumnezeu așa de mult cum o apreciez astăzi, și cred cu adevărat că adevărata
valoare și însemnătate a credinței în Dumnezeu, a urmării lui Dumnezeu și a
închinării la Dumnezeu este foarte mare; și, mai mult decât atât, n-am fost niciodată
atât de dornic să caut să Îl iubesc pe Dumnezeu și să îmi ofer ca jertfă ce a mai
rămas din viața mea, pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu, cum sunt astăzi. Și
vreau să folosesc această ocazie ca să exprim aprecierea mea din inimă, și lauda
mea. Toată gloria și lauda pentru Dumnezeu Atotputernic!

28. O trăire mai profundă a iubirii lui Dumnezeu

prin intrarea într-un bârlog de demoni
de Fenyong, provincia Shanxi

În ciuda faptului că am crescut cu grija iubitoare a părinților de când eram copil,

în inima mea, m-am simțit de multe ori singură și am simțit că nu am pe cine să mă

376
bazez. Întotdeauna mi s-a părut că eram cuprinsă de o suferință inexplicabilă pe care
nu puteam să o depășesc. M-am întrebat de multe ori: de ce sunt oamenii în viață?
Cum ar trebui să trăim? Dar nu am putut găsi niciodată un răspuns. În 1999, am avut
în sfârșit norocul de a accepta lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu
Atotputernic. Hrana și proviziile cuvântului lui Dumnezeu mi-au alinat inima
singuratică și am simțit că am ajuns în sfârșit acasă. M-am simțit deosebit de
protejată și în siguranță. Abia atunci am știut în sfârșit ce însemna să fiu fericită. Mai
târziu, am citit în cuvântul lui Dumnezeu că: „O lume în inima omului fără loc
pentru Dumnezeu este întunecată, goală și fără speranță. […] Poziția și viața
lui Dumnezeu nu pot fi înlocuite de niciun om. Omenirea nu are nevoie doar de
o societate corectă în care fiecare este bine hrănit, egal și liber, ci de mântuirea
lui Dumnezeu și asigurarea vieții din partea Lui” („Dumnezeu conduce destinul
întregii omeniri” din Cuvântul Se arată în trup). Aici, am descoperit în sfârșit că a
mânca bine, a purta haine elegante și a te simți bine nu este ceea ce au nevoie
oamenii pentru a trăi. Oamenii au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu și de proviziile
pentru viață ale lui Dumnezeu. Doar cu aceste lucruri poate fi soluționată
deșertăciunea din spiritele oamenilor. Întrebările care mă tulburaseră atât de mult
timp au primit în sfârșit răspuns: Dumnezeu are grijă de fiecare ființă vie în creație –
oamenii ar trebui să trăiască bazându-se pe Dumnezeu și ar trebui să trăiască pentru
Dumnezeu, pentru că doar trăind astfel viețile oamenilor sunt împlinite. Pe măsură
ce am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu, am ajuns treptat să înțeleg o parte
din adevăr, iar mai târziu am preluat sarcini în biserică. Adesea m-am dus la întâlniri,
am avut părtășie cu frații și surorile mele și mi-am petrecut zilele simțindu-mă ca și
cum aș trăi o viață împlinită, satisfăcătoare. Dar o arestare bruscă mi-a zdruncinat
viața liniștită și m-a aruncat într-un bârlog de demoni…
Ziua de 17 iulie 2009 era o zi ploioasă, de vară, când eu și trei dintre surorile
mele ne-am trezit din siesta noastră auzind câinele din curte care începuse brusc să
latre continuu. M-am uitat afară să văd ce se întâmplă și am zărit peste 20 de polițiști
îmbrăcați în civil sărind peste zid în curte. Înainte de a avea timp să reacționez, au
dat buzna în casă și ne-au târât în sufragerie. Schimbarea bruscă a circumstanțelor
m-a panicat și mă întrebam ce voi răspunde la interogatoriul poliției. Dar atunci mi-a
venit o idee: Dumnezeu a permis să se întâmple aceste circumstanțe, așa că trebuie

377
să mă supun. După aceea, poliția ne-a ordonat să ne ghemuim și doi dintre ei mi-au
răsucit brațele la spate, mi-au apăsat un baston cu electroșocuri la gât și mi-au pus
o haină pe cap. Au continuat să mă apese și mi-au amorțit picioarele. Cea mai mică
mișcare isca un val de vulgarități și jigniri. Acești polițiști malefici au scotocit casa în
mod sălbatic ca niște bandiți și m-am rugat continuu lui Dumnezeu în inima mea
spunând: „Dumnezeule! Știu că totul este în mâinile Tale și prin bunele Tale intenții
am fost pusă în această situație. Chiar dacă nu înțeleg în acest moment, sunt dispusă
să mă supun. Dumnezeule! Sunt foarte panicată acum, îmi este foarte frică și nu știu
cu ce fel de circumstanțe va trebui să mă confrunt în continuare. Știu că statura mea
este prea mică și că înțeleg prea puțin din adevăr, așa că Te implor să-mi oferi
protecția și îndrumarea Ta. Dă-mi credință și tărie, ca să pot rămâne fermă, să nu
devin o iudă și să Te trădez.” M-am rugat neîncetat, fără să îndrăznesc să-L părăsesc
pe Dumnezeu nici măcar o clipă. În percheziția lor, poliția a găsit patru laptopuri, mai
multe telefoane mobile, mai multe memorii stick USB și MP3 playere și peste 1.000
RMB în numerar. După ce au terminat de percheziționat casa, au confiscat tot ce au
găsit, au făcut poze fiecăreia dintre noi și apoi ne-au forțat să urcăm în mașina lor.
La ieșire, am văzut mai multe mașini și ofițeri de poliție decât puteam să număr.
Poliția ne-a dus la un hostel într-o subzonă militară, unde ne-au separat pentru
a ne interoga individual. Doi polițiști păzeau ușa. Imediat după ce m-au băgat în
cameră, trei ofițeri bărbați și un ofițer femeie au început să mă interogheze. Unul
dintre ofițerii bărbați a început cu întrebările: „De unde ești? Cum te numești? Ce faci
în această zonă? Unde sunt banii bisericii?” M-am rugat continuu lui Dumnezeu în
inima mea și, orice m-au întrebat, am refuzat să scot vreun sunet. Văzând acest lucru,
toți și-au pierdut cumpătul. Mi-au ordonat să stau în picioare cu spatele drept și nu
m-au lăsat să mă sprijin de perete. Au continuat să mă interogheze pe rând în acest
fel timp de trei zile și trei nopți și, în acest timp, nu mi-au permis să mănânc și nici să
dorm. Corpul meu deja firav și slab nu a putut rezista la un astfel de abuz. Am simțit
că aproape îmi explodează capul, m-am simțit ca și cum inima mi-ar fi fost scoasă
din piept, eram obosită și flămândă și nu îmi puteam menține echilibrul. Dar, de
fiecare dată când închideam ochii, mă înghionteau și îmi spuneau: „Nu dormi înainte
să ne răspunzi la întrebări! În niciun caz! Avem tot timpul din lume. Să vedem cât poți
să reziști!” Mi-au pus deseori întrebări despre biserică. Am fost foarte neliniștită pe

378
tot parcursul chinului și eram îngrozită că aș putea lăsa să-mi scape ceva într-un
moment de neglijență. M-am simțit chinuită fizic și spiritual, dar când am crezut că
am suportat tot ce puteam suporta și că nu mai pot îndura, Dumnezeu m-a luminat
făcându-mă să-mi amintesc acest pasaj al cuvântului Său: „Când te confrunți cu
suferințele, trebuie să fii în stare să nu iei în considerare trupul și să nu te
plângi împotriva lui Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să
fii în stare să ai credința să-L urmezi, să îți păstrezi dragostea anterioară, fără
să îi permiți să se clatine sau să dispară. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie
să te supui planului Său și să fii mai dispus să îți blestemi propriul trup decât
să te plângi împotriva Lui. Când te confrunți cu încercări, trebuie să Îl
mulțumești pe Dumnezeu în ciuda oricărei reticențe de a te despărți de ceva
ce-ți place sau de plânsul amar. Doar aceasta poate fi numită iubire adevărată
și credință. Indiferent de statura ta reală, trebuie să ai mai întâi voința de a
suferi atât greutăți, cât și credință adevărată și trebuie să ai voința de a-ți
lepăda trupul” („Cei ce vor fi desăvârșiți trebuie să treacă prin rafinare” din Cuvântul
Se arată în trup). Fiecare rând din cuvintele lui Dumnezeu mi-a oferit încurajare. Așa
este, Satana folosea slăbiciunea mea fizică pentru a mă ataca. Spera să-mi folosesc
dorința de a-mi proteja trupul și de a trăi în confort și bunăstare pentru a mă face să
mă supun. Nu puteam să-i permit să mă înșele și să mă facă să trăiesc ca o iudă
lașă și decăzută. Eram dispusă să trăiesc după cuvântul lui Dumnezeu, să mă lepăd
de trup și să practic dragostea lui Dumnezeu. Mai degrabă mi-aș blestema propriul
trup decât să mă plâng sau să-L trădez pe Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu au
fost o sursă nesecată de putere și mi-au dat hotărârea de a suporta suferința. La
miezul nopții în cea de-a treia zi, a venit un bărbat de vârstă mijlocie, aparent
superiorul lor și, văzând că nu au reușit să scoată niciun cuvânt de la mine, a venit
direct în fața mea și mi-a spus: „Ești o femeie tânără și nu arăți rău. Ai putea face
orice vrei. De ce insiști să crezi în Dumnezeu? De ce nu ne spui ce știi? Amânarea
lucrurilor nu te va ajuta cu nimic. Cu cât amâni mai mult, cu atât mai mult va trebui
să suferi.” În acel moment, trupul meu era extrem de slab, iar hotărârea mea a
început să se zdruncine. M-am gândit: „Poate că ar trebui să le spun ceva
neimportant. Dacă tot amân lucrurile astfel, cine știe ce alte mijloace ar putea să
folosească pentru a mă tortura?” Dar m-am gândit imediat: „Nu! Nu pot spune nimic!

379
Dacă las să-mi scape ceva, vor cere tot mai mult. Nu o să-i mai oprească nimic odată
ce o fac și atunci chiar voi fi o iudă.” Când mi-am dat seama de acest lucru, am înțeles
că aproape căzusem în plasa Satanei. A fost periculos! Ce diavoli ticăloși, mârșavi!
Îmi exploatau slăbiciunea, foloseau atât tehnici dure, cât și blânde, pentru a mă face
să trădez biserica. Nu mi-am putut permite să fiu păcălită de Satana. Mai degrabă aș
muri înainte să fac ceva care-L trădează pe Dumnezeu.
În a patra zi, când acești polițiști malefici au văzut că încă nu le-am spus nimic,
au încercat o altă tactică. M-au dus într-o altă cameră și au închis ușa. Atunci mi-am
amintit că am auzit cândva pe cineva povestind cum poliția a dus o soră într-o celulă
de închisoare plină de bărbați și le-a permis prizonierilor să o umilească. Mi-a fost
foarte frică, ca și cum aș fi fost un miel în gura unui tigru fără nicio speranță de
scăpare și m-am gândit: „Cum au de gând să mă tortureze acum? Voi muri în această
cameră?… Dumnezeule, Te rog, protejează-mă și dă-mi putere!” Din nou, m-am
rugat și L-am strigat pe Dumnezeu, fără să îndrăznesc să-L părăsesc vreo clipă.
Polițiștii malefici s-au așezat pe pat. Mi-au spus să stau în fața lor și mi-au pus
aceleași întrebări, iar când au văzut că încă nu vorbesc, unul dintre ei s-a înfuriat. M-
a apucat de brațe, mi le-a răsucit la spate, m-a încătușat și mi-a ordonat să stau în
poziția călărețului de fier. Picioarele îmi erau deja lipsite de vlagă în acest moment.
Erau prea slăbite chiar și pentru a sta în picioare, cu atât mai puțin pentru a mă
susține în poziția călărețului de fier. Nu am putut să mențin poziția nici măcar un
minut. Când postura mea nu le-a îndeplinit cerințele, unul dintre ei m-a lovit crâncen
în tibie doborându-mă la podea. Un alt ofițer masiv de poliție, bărbat, a înaintat și m-
a ridicat de cătușe, apoi mi-a ridicat sus în aer brațele legate la spate, dojenindu-mă
în acest timp: „Ai de gând să vorbești acum? Nu-mi testa răbdarea!” Cu cât mă ridica
mai sus, cu atât îmi erau mai strânse cătușele și am țipat de durere. Cu cât țipam
mai mult, cu atât mă ridica mai sus și mă admonesta mai tare, dar nu puteam simți
nimic, decât că brațele și încheieturile îmi erau gata să se rupă. În nenorocirea mea,
mi-a venit în minte un pasaj al cuvântului lui Dumnezeu: „În timpul acestor zile de
pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare
este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima
suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui
Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar

380
aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Doar prin experimentarea
încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se
arată în trup). În acel moment, am simțit sincer mângâierea și încurajarea lui
Dumnezeu. Am simțit că Dumnezeu era lângă mine, că era alături de mine,
încurajându-mă să rămân fermă, oricât de mare este suferința și să Îi fiu fidelă până
la sfârșit, pentru că numai aceasta este o mărturie puternică și răsunătoare. M-am
rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule, acum Tu îmi ceri să rămân fermă și să
mărturisesc pentru Tine. Oricât de mult aș suferi, voi mărturisi pentru Tine înaintea
Satanei și, chiar dacă voi muri, nu Te voi trăda! Nu mă voi supune Satanei!” După o
altă rundă de tortură, polițistul a văzut că încă nu vorbeam, așa că m-a trântit cu
răutate pe podea. După aceea, am văzut că două răni adânci mi-au fost făcute de
cătușe pe încheieturile mâinii și durerea părea să mă sfâșie. Nici astăzi nu pot ridica
lucruri grele cu încheietura mâinii drepte.
Poliția m-a torturat cu întreruperi mai mult de zece zile pentru a obține informații
despre biserică. Când au văzut că tacticile lor agresive nu funcționează, au încercat
o strategie diferită. Într-o zi, au trimis un ofițer femeie să se apropie de mine. Mi-a
adus niște produse de uz zilnic și apoi a încercat să-mi intre în grații, spunând: „Uită-
te la tine: o femeie tânără, care arată bine, cu o diplomă care este cu siguranță bună.
Dacă nu ai crede în Dumnezeu, am putea fi prietene. Dacă nu ai unde să mergi, ai
putea sta la mine acasă. Te pot ajuta să obții un loc bun de muncă aici și îți pot
prezinta un iubit bun. Ai putea avea propria ta casă, propriul tău soț, un copil și să te
bucuri de zilele cu familia ta. Nu ar fi frumos? După cum stau lucrurile acum, nu poți
merge acasă. Nu îți este dor de casa ta și de părinții tăi?” Ofițerul bărbat de lângă ea
a intrat în discuție, spunând: „Așa este. De ce îți petreci zilele ascunzându-te,
mutându-te dintr-un loc în altul? De ce să treci prin asta? Atâta timp cât cooperezi cu
noi, îți promit că există o cale de a ieși din toate acestea.” I-am auzit ispitindu-mă și
nu m-am putut abține din a-mi înmuia inima. „Au dreptate. Mi-am petrecut ultimii ani
ascunzându-mă, de teamă să nu fiu arestată de poliție. Nu am avut o adresă fixă și
mi-a fost mereu frică. Când se vor încheia aceste zile de persecuție? A trăi așa este
într-adevăr deplorabil!” Dar acest gând a adus instantaneu întuneric în inima mea,
așa că am strigat către Dumnezeu: „Dumnezeule! Știu că starea mea este incorectă.
Îți cer lucruri și mă plâng de Tine. Aceasta este răzvrătirea și împotrivirea mea.

381
Dumnezeule! Te implor să mă luminezi, astfel încât să pot respinge această stare
incorectă, să nu permit Satanei să-și împlinească urzeala, să mă opresc din a cădea
în capcana Satanei.” După ce m-am rugat, mi-am amintit de un pasaj al cuvântului
lui Dumnezeu: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru
uşor de purtat şi temporar, lucrează în noi o greutate veşnică de slavă, dincolo
de orice imaginaţie.» În trecut, ați auzit cu toții aceste cuvinte, totuși nici unul
nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, știți bine însemnătatea reală pe
care o au. Aceste cuvinte sunt ceea ce va împlini Dumnezeu în zilele de pe
urmă. Căci ele se vor împlini asupra celor chinuiți cu cruzime de marele balaur
roșu, în țara unde el stă. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este
vrăjmașul lui Dumnezeu; prin urmare, cei din această țară care cred în
Dumnezeu sunt supuși umilinței și persecuției. De aceea aceste cuvinte vor
deveni realitate în grupul vostru de oameni” („Este lucrarea lui Dumnezeu atât de
simplă cum și-o imaginează oamenii?” din Cuvântul Se arată în trup). Luminarea din
cuvintele lui Dumnezeu mi-a înseninat inima. Am ajuns să înțeleg semnificația trăirii
persecuției și a necazului. Dumnezeu folosește persecuția acestor demoni pentru a
ne da hotărârea de a suporta suferința și a ne desăvârși sinceritatea și credința în a-
L urma, pentru ca experiența și mărturia noastră să poată deveni o dovadă puternică
a biruinței lui Dumnezeu asupra Satanei și pentru ca toți oamenii să poată vedea o
astfel de mărturie că lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic nu
este lucrarea omului, ci este lucrarea lui Dumnezeu Însuși. Fără lucrarea lui
Dumnezeu și fără îndrumarea și proviziile cuvintelor lui Dumnezeu, nicio persoană
nu ar putea suporta cruzimile zdrobitoare pe termen lung pentru umanitate și chinul
acestor demoni. A fi capabil să crezi în Dumnezeu și a-L urma pe Dumnezeu chiar
și cu prețul propriei vieți este efectul obținut prin lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic
asupra oamenilor. Este mărturia gloriei obținute de Dumnezeu și a puterii
atotputernice a lui Dumnezeu. În această ultimă etapă a lucrării Sale, Dumnezeu vrea
să câștige un grup de biruitori care pot rezista persecuției și răului nemilos al Satanei
și care se îndreaptă neînfricați spre dreptate. Aceștia sunt biruitorii pe care
Dumnezeu dorește să-i câștige în cele din urmă! Cuvântul lui Dumnezeu spune: „V-
am dăruit toată slava Mea și v-am dat viața pe care poporul ales, israeliții, nu
au primit-o niciodată. De drept, voi trebuie să Îmi fiți martori, să Îmi dedicați

382
tinerețea voastră și să Îmi oferiți viața voastră. Oricui Îmi dăruiesc slava Îmi va
sta mărturie și își va da viața pentru Mine. Acest lucru a fost predestinat cu
mult timp în urmă. Este norocul vostru că vă dăruiesc slava Mea, iar datoria
voastră este să mărturisiți pentru gloria Mea” („Ce știi despre credință?” din
Cuvântul Se arată în trup). În planul Său de gestionare (planul mântuirii) de șase mii
de ani, Dumnezeu a înfăptuit trei etape ale lucrării și S-a întrupat de două ori. În
ultima Sa întrupare, El a venit să lucreze în China, un tărâm ateu care Îl persecută
cel mai puternic pe Dumnezeu și El obține o parte din gloria pe care o dobândește
în zilele de pe urmă asupra acelora dintre noi care suntem răniți profund și brutal de
Satana, învingându-l astfel pe Satana și, în același timp, lucrând adevărul și viața în
noi. Câștigăm cu adevărat mult de la Dumnezeu, așa că ar trebui să depunem
mărturie pentru Dumnezeu. Aceasta este însărcinarea dată de Dumnezeu, precum
și harul și înălțarea Lui și este onoarea noastră. Deci, suferința pe care o îndurăm
astăzi este semnificativă și valoroasă și reprezintă favoarea lui Dumnezeu pentru noi.
Prin luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles voia lui Dumnezeu,
am deslușit trucurile Satanei și am găsit hotărârea de a suporta orice suferință, de a
rămâne fermă și de a da mărturie pentru Dumnezeu. După aceea, poliția a continuat
să mă interogheze încă două săptămâni, dar nu le-am spus niciodată informații
despre biserică.
Ulterior, am fost transferată la casa locală de detenție. Imediat ce am ajuns, un
ofițer de poliție femeie mi-a ordonat să mă dezbrac pentru a fi percheziționată și mi-
a confiscat și banii pe care îi aveam. Când am intrat în celulă, duhoarea era
îngrozitoare. Peste douăzeci de persoane erau înghesuite pe o singură platformă de
dormit. Toate am mâncat, băut, urinat și defecat în aceeași încăpere. În luna care a
urmat, acești polițiști malefici mi-au ordonat să lucrez ore suplimentare și să iau
sarcini suplimentare în fiecare zi. Îmi luaseră ochelarii, așa că totul în ceață pentru
mine și trebuia să aduc lucrurile foarte aproape de ochi în timp ce lucram pentru a
vedea clar. În plus, luminile casei de detenție erau mici și slabe. În timp ce alții
dormeau, a trebuit să continui să lucrez până noaptea târziu, deoarece îmi lua foarte
mult să îmi îndeplinesc sarcinile. Ochii îmi erau extrem de epuizați și mă temeam că
munca mă va face să orbesc. Nu puteam dormi bine noaptea și în fiecare seară
trebuia să fac o oră de serviciu în celulă. Pe lângă norma mare de muncă din fiecare

383
zi, am fost interogată de două ori pe săptămână și, de fiecare dată, acești polițiști răi
îmi puneau cătușe la mâini și la picioare, precum și uniforma de prizonier de culoare
„galben imperial”. Îmi amintesc că, într-o astfel de zi, ploua. Mergeam lângă un ofițer
de poliție bărbat, care ținea o umbrelă deasupra lui. Mergeam extrem de greu, fiind
încătușată la mâini și la picioare, în uniforma mea subțire de prizonier, tremurând în
timp ce ploaia rece cădea asupra mea. Cătușele de la picioare erau foarte grele și
îmi zgâriau gleznele și zornăiau tare la fiecare pas. În trecut văzusem astfel de lucruri
doar la televizor, dar acum le experimentam personal. Nu am putut să nu-mi
disprețuiesc situația și am strigat în inima mea: „Așa se interoghează criminalii și
violatorii! Ce am făcut să merit asta?” Atunci, Dumnezeu m-a luminat și mi-am amintit
cuvintele lui Dumnezeu: „Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții
I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de
întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale
cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului! […] Acum este
timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a
plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon
și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de
suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui
diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup).
Când am comparat cuvintele lui Dumnezeu cu realitatea cu care mă confruntam, am
văzut în sfârșit că, deși guvernul condus de PCC declară lumii exterioare în toate
felurile că toți oamenii merită libertate religioasă, în momentul în care cineva crede
cu adevărat în Dumnezeu, acesta răspunde cu tot soiul de persecuții, arestări,
violențe, insulte, condamnări și închisoare. Nu tratează oamenii în mod uman.
Valorile „libertății de credință religioasă” și ale „democrației și drepturilor omului” sunt
trucuri destinate pur și simplu să înșele, să orbească și să se joace cu alții! Acest
partid malefic se înfrumusețează cu tot felul de discursuri, dar, în realitate, este la fel
de nemilos și brutal ca o bestie demonică, cu adevărat pe cât de sinistru și răutăcios
este posibil! Guvernul condus de PCC ignoră cu bună știință și închide ochii în fața
ticăloșilor și răufăcătorilor din lume care înșală, fraudează, ucid și jefuiesc și, uneori,
chiar îi protejează, dar îi persecută și ucide fără milă pe oamenii care cred în
Dumnezeu și umblă pe calea cea dreaptă. Este cu adevărat un demon care se face

384
dușman al lui Dumnezeu! În timp ce mă gândeam la aceste lucruri, nu m-am putut
împiedica să disprețuiesc acest demon execrabil. Am jurat să mă răzvrătesc
împotriva lui chiar dacă m-ar costa viața și m-am dăruit lui Dumnezeu! După o lună,
în ciuda lipsei de probe, poliția m-a condamnat la un an de reeducare prin muncă
pentru acuzația de „tulburare a ordinii publice”.
Când am ajuns în lagărul de muncă, mi-am dat seama că acesta era un loc și
mai întunecat. Aici, nu exista libertate deloc. Deținuții nu puteau să mănânce, să bea
sau să meargă la toaletă decât la ordinul gardienilor unității lor, iar noi trebuia să ne
supunem gardienilor în orice privință, altfel eram pedepsiți. Când intram și ieșeam
din cameră, trebuia să ne spunem numărul, iar dacă cineva raporta numărul greșit,
întreaga unitate era pedepsită, fiind obligată să petreacă două ore în căldura brutală
a soarelui sau în ploaie. Când mergeam la cantină să mâncăm, dacă cineva raporta
numărul greșit, întreaga unitate era pedepsită fiind obligată să aștepte afară și
neavând voie să mănânce. Nu puteam face altceva decât să privim neputincioși în
timp ce ceilalți deținuți își mâncau mâncarea. De asemenea, trebuia să cântăm o
melodie militară înainte de fiecare masă, cu toată puterea noastră și, dacă cineva
cânta fals sau nu cânta suficient de tare, trebuia să reluăm melodia de la început, o
dată, de două ori… Ni se permitea să mâncăm numai după ce gardienii noștri erau
mulțumiți. Acest așa-numit „sistem de management” exista doar pentru a satisface
dorințele acelor gardieni malefici de a stăpâni peste ceilalți, de a-i comanda pe ceilalți
și de a se bucura de statut. În fiecare zi se jucau cu nervii altora. Aici, pe lângă faptul
că trebuiau să facă curățenie pentru gardieni și să le împăturească cuverturile,
deținuții erau nevoiți să le aducă apă pentru băi la picioare și să le maseze spatele.
Gardienii se purtau ca niște împărați și regine, zâmbindu-ți dacă le slujeai bine și
dojenindu-te rău sau bătându-te dacă le slujeai prost. Indiferent ce făceam, chiar
dacă eram în baie, în momentul în care îi auzeam pe gardieni strigând, trebuia să
răspundem cu voce tare „prezent” și să ne grăbim să le ascultăm instrucțiunile. Așa
sunt conduse lagărele de muncă din regimul PCC. Sunt întunecate, asupritoare,
nemiloase și umilitoare. Confruntată cu toate acestea, nu am simțit altceva decât
resentimente și neputință. Și pe lângă asta, acești polițiști malefici îi tratau pe deținuții
lagărului ca pe niște animale de povară și sclavi, ca pe niște simple instrumente
pentru a câștiga bani. Ne-au suprasolicitat cu muncă în fiecare zi, în așa fel încât, în

385
afară de a mânca și a dormi, ne-am petrecut restul timpului muncind pentru a le crea
bogăție. În fiecare zi, pe lângă diferitele dispoziții pe care trebuia să le respectăm,
trebuia să ne ocupăm și de o normă mare de muncă și nu îți puteai da seama când
urma să fim pedepsiți și dojeniți. Chiar nu puteam să trăiesc așa și nu știu de câte ori
mi-am spus în minte: „Oare voi muri în acest lagăr de muncă? În fiecare zi ne împing
spre epuizare. Cum voi trece printr-un an atât de obositor? Când se va termina asta
în sfârșit? Nu mai pot rezista nici un minut, nici o secundă, în acest loc infernal…” În
plus, nu era nimeni cu care să-mi împărtășesc deschis sentimentele. În fiecare zi,
trebuia să suport totul în tăcere și să lucrez fără încetare și mă simțeam deplorabil.
Noaptea, când toată lumea dormea, în timp ce priveam la stele prin fereastra cu gratii,
eram copleșită de durere. Mă simțeam izolată și singură și nu mă puteam abține să
nu plâng în pernă. Dar, în momentul în care simțeam slăbiciunea cea mai intensă,
mi-am amintit brusc de cuvântul lui Dumnezeu: „Dumnezeu a îndurat multe nopți
nedormite pentru binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai
mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece
zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut
niciodată omului reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare
umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea
Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar,
de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai
curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a
intrat personal în «iad» și «Infern», în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om”
(„Lucrarea și intrarea (9)” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare rând din cuvântul
lui Dumnezeu mi-a alinat inima chinuită. Da! M-am simțit atât de singură și de izolată
în această închisoare demonică pentru că nu aveam pe nimeni în care să mă încred,
dar Dumnezeu a coborât pe pământ din cer și a îndurat insulte și chinuri groaznice
pentru a ne mântui pe noi, omenirea, care ne-am răzvrătit și ne-am împotrivit Lui, și
nimeni nu a putut să-L înțeleagă sau să ia în considerare voia Lui. În schimb, El S-a
confruntat cu lipsa de înțelegere, plângerile, neglijarea, atacurile, înșelăciunea și
trădarea oamenilor. Nu a simțit Dumnezeu aceeași izolare și singurătate? Nu a fost
chinuit și rănit și Dumnezeu? Dar, în ciuda acestui fapt, nu m-am gândit deloc la voia
lui Dumnezeu și am devenit negativă și slabă după doar puțină suferință. Nu voiam

386
decât să mă retrag și să scap. Chiar am fost nesupusă! Dumnezeu a permis ca
prigoana acestor diavoli să cadă asupra mea nu pentru că El a vrut în mod intenționat
să mă facă să sufăr, ci pentru că a vrut ca eu să văd clar fața malefică a guvernului
condus de PCC experimentând persecuția sa nemiloasă, pentru a deveni capabilă
să mă lepăd cu adevărat de acesta și să mă dedic în sfârșit în întregime lui
Dumnezeu. Toate acestea au fost făcute cu bunele intenții și mântuirea lui
Dumnezeu. Și, oricum, Hristos suferea cu mine acum, așa că nu mai eram singură.
Abia atunci am simțit că în tot ceea ce Dumnezeu îi face omului, există numai
mântuire și iubire. Deși am suferit chinuri ale trupului, a fost incredibil de benefic
pentru intrarea mea în viață! După ce am înțeles aceste lucruri, am început să ies
încet încet din starea mea negativă și slabă și am găsit hotărârea de a fi mulțumită
de suferință pentru a da mărturie pentru Dumnezeu.
La sfârșitul lunii iunie 2010, am fost eliberată cu o lună mai devreme.
Experimentând această persecuție și acest necaz, am simțit cu adevărat că
mântuirea lui Dumnezeu pentru oameni este sinceră și practică și că dragostea lui
Dumnezeu pentru oameni este profundă și veritabilă! Dacă nu aș fi trecut prin
această persecuție și arestare de către acești diavoli, credința, curajul și hotărârea
mea de a suferi nu ar fi putut fi desăvârșite și nu aș putea niciodată să văd clar chipul
real și urât al demonului. Nu l-aș disprețui niciodată sincer și niciodată nu aș fi putut
să-mi întorc inima către Dumnezeu și să mă dăruiesc în întregime lui Dumnezeu.
Fără experiența reală a amărăciunii lăsate de persecuție și necaz, nu aș fi putut
niciodată să înțeleg sau să apreciez nenorocirea pe care o simte Dumnezeu sau
prețul pe care îl plătește la întruparea în acest loc mizerabil pentru a ne mântui. Asta
mi-a permis să simt mai profund iubirea lui Dumnezeu și mi-a apropiat inima de El.
Sunt recunoscătoare cuvintelor lui Dumnezeu pentru îndrumarea pe care mi-au
oferit-o în repetate rânduri, pentru că m-au însoțit un an de viață în întunericul din
închisoare. Astăzi, m-am întors la biserică, am citit cuvântul lui Dumnezeu și am avut
părtășie cu privire la adevăr cu frații și surorile mele, mi-am reluat îndatoririle și inima
mea este plină de bucurie și fericire nesfârșită. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu
din adâncul inimii mele și am depus un jurământ față de mine însămi: indiferent de
circumstanțele sau încercările cu care mă voi confrunta în viitor, nu doresc decât să
urmez adevărul cu toată puterea mea și să-L urmez pe Dumnezeu până la sfârșit!

387
 29. Am ajuns să disting clar dragostea și ura trecând
prin amărăciunea persecuției
de Zhao Zhi, provincia Hebei

Mă numesc Zhao Zhi și anul acesta am împlinit 52 de ani. Sunt adept al lui
Dumnezeu Atotputernic de 14 ani. Înainte de a-mi câștiga credința, eram afacerist;
deseori eram ocupat cu distracțiile, să trimit cadouri oamenilor și să socializez. Eram
mai mereu în locuri destinate distracției precum cele de karaoke și de pariuri. Soția
mea se certa mereu cu mine din cauza asta și, în cele din urmă, a ajuns să mă
amenințe că va da divorț și va părăsi căminul nostru. Atunci, eram complet blocat în
mlaștina aceasta și nu puteam ieși din ea; deși mă străduiam să grijă de familia
noastră, pur și simplu nu reușeam. Simțeam că viața este foarte nefericită; eram
epuizat. În iunie 1999, harul mântuirii lui Dumnezeu Atotputernic s-a coborât asupra
noastră și, citind cuvintele lui Dumnezeu și având părtășie cu frații și surorile, soția
mea a realizat că întunericul din lume și stricăciunea umană sunt în întregime din
cauza Satanei care ne-a rănit și s-a jucat cu noi. Ea și-a exprimat înțelegerea cu
privire la situația mea și și-a deschis inima în părtășie cu mine. Prin îndrumarea
cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut și eu că mă scăldam într-un cazan cu păcate și
că Dumnezeu era dezgustat de lucrul acesta și-l ura. Chiar mai mult decât atât, mi-
am dat seama că nu mă comportasem deloc ca o ființă umană. Regretam și mă
simțeam vinovat, așa că am hotărât înaintea lui Dumnezeu să devin un nou om. De
atunci, soția mea și cu mine ne-am rugat și am citit cuvintele lui Dumnezeu în fiecare
zi și deseori ne-am întâlnit cu frații și surorile pentru a avea părtășie. Înainte să ne
dăm seama, conflictele dintre noi și suferința pe care o simțisem s-au destrămat ca
un nor de fum, iar viețile noastre s-au umplut de pace și fericire. Eram pe deplin
conștient că Dumnezeu Atotputernic ne-a salvat familia când eram în pragul ruinei și
ne-a adus vieți complet noi. Pe lângă faptul că mă simțeam incredibil de recunoscător,
am hotărât în sinea mea și să-mi ofer întreaga ființă pentru a răsplăti harul lui
Dumnezeu. După asta, am început să mă dedic complet datoriei mele și împărtășirii
Evangheliei, astfel încât mai mulți oameni să poată obține mântuirea pe care

388
Dumnezeu ne-a adus-o în zilele de pe urmă. Cu toate acestea, guvernul ateu al
Partidului Comunist Chinez nu le permite oamenilor să-L preamărească pe
Dumnezeu sau să ia calea cea dreaptă și, în special, nu le permite oamenilor să
răspândească Evanghelia și să fie martori pentru Dumnezeu. Pentru că eu credeam
în Dumnezeu și răspândeam Evanghelia, am fost supus arestului și persecuțiilor din
partea guvernului PCC…
Era o zi din primăvara anului 2002. Un frate și cu mine am fost raportați poliției
de o persoană rea în timp ce împărtășeam Evanghelia într-un sat. Polițiștii au venit
imediat și, fără a evalua situația în vreun fel, mi-au pus cătușe, m-au târât într-o
mașină de poliție și m-au dus la secție cu ei. Imediat ce am intrat în camera de
interogatoriu și, înainte să apuc să reacționez, un ofițer s-a repezit la mine, m-a
apucat de guler și m-a pălmuit tare de câteva ori. Imediat m-a luat amețeala, am
văzut stele verzi și nu m-am putut opri să nu mă împiedic și să cad la pământ cu
capul înainte. Îmi curgea sânge din gură și nas, iar fața îmi ardea de durere. Când a
văzut asta, polițistul cel rău m-a lovit cu brutalitate și s-a răstit la mine scrâșnind din
dinți: „Nenorocitule, nu te preface în fața mea. Ridică-te!” Au venit alți doi ofițeri, m-
au apucat de brațe și m-au aruncat într-o parte, iar apoi cei trei au început să-mi dea
pumni și picioare. O durere insuportabilă mi-a cuprins întregul corp; am căzut la
podea și n-am mai putut să mă ridic. Mi-au aruncat priviri ucigașe, așa cum tigrul își
privește prada. Unul dintre ei a lătrat la mine: „Cum te cheamă? De unde ești? De ce
erai acasă la bărbatul acela? Dacă nu vorbești, te fac eu!” M-am rugat în tăcere la
Dumnezeu, rugându-L să-mi protejeze inima, ca să pot rămâne liniștit înaintea lui
Dumnezeu, și să-mi dea credință și curaj ca să nu fiu intimidat de amenințările lor.
Văzând că nu vorbesc, un polițist care arăta foarte feroce a ridicat un baston cu șocuri
electrice și mi l-a fluturat înainte și înapoi prin fața mea, făcându-l în mod intenționat
să trosnească. Apoi a arătat spre mine și a spus amenințător: „Vorbești sau nu? Dacă
nu vorbești, te omor prin electrocutare.” M-am speriat întrucâtva de această
amenințare și m-am rugat repede la Dumnezeu. „O, Dumnezeule! Toate lucrurile
sunt în mâinile Tale, inclusiv această haită de ofițeri răi. Indiferent cum mă tratează,
se întâmplă cu permisiunea Ta. Sunt dornic să mă supun orchestrărilor și
aranjamentelor Tale. Doar că statura mea este prea mică și mă simt slab și timid. Te
rog, dă-mi credință și tărie și protejează-mă să nu devin o iudă. Nu mă lăsa să-mi

389
pierd mărturia înaintea Satanei.” După ce m-am rugat, un pasaj din cuvintele lui
Dumnezeu mi-a apărut în minte: „Viața lui Hristos cel înviat este în noi. Ne
lipsește cu adevărat credința în prezența lui Dumnezeu – fie ca Dumnezeu să
ne dea credință adevărată. Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr dulce!
Cuvântul lui Dumnezeu este un remediu puternic! Îi face de rușine pe diavoli si
pe Satana! Dacă îmbrățișăm cuvântul lui Dumnezeu, vom avea sprijin și
cuvântul Lui ne va salva repede inimile! Le împrăștie pe toate și aduce pacea
în toate. Credința este ca un pod dintr-un singur buștean, cei care se agață cu
disperare de viață vor avea dificultăți în a-l trece, dar cei care sunt gata să se
sacrifice pot trece fără grijă. Dacă oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei
sunt păcăliți de către Satana. Acestuia îi este teamă că vom traversa podul
credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Este adevărat!”, m-am gândit. „Mă
tem atât de mult pentru că am fost păcălit de trucul Satanei. În ciuda înfățișării feroce
a ofițerilor, totul este în mâinile lui Dumnezeu și El este ajutorul meu. Trebuie să mă
bazez pe credința mea și pe cuvintele lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe Satana!”
Așadar, mi-am ținut gura închisă și, când a văzut că nu scot niciun cuvânt, ofițerul
acela și-a ridicat bastonul și l-a împins înspre mine. Am strâns din ochi și din dinți,
pregătindu-mă pentru tortura unei dureri intense, dar, surprinzător, deși am tot fost
împuns cu bastonul, n-am simțit nimic. Tuturor li s-a părut ciudat și au spus, uimiți:
„De ce nu funcționează chestia asta azi? Probabil e stricat – încearcă altul.” Atunci
au luat altul cu care să mă electrocuteze, dar nici acela nu a funcționat. Eu continuam
să exclam în inima mea: „O, Doamne, Îți mulțumesc! Mi-ai ascultat rugăciunea și
acum mă protejezi în secret. Ești atât de încântător, atât de fidel! Dumnezeule,
indiferent ce tortură crudă voi confrunta în viitor, sunt dornic să am încredere în Tine
din toată inima. Sunt hotărât să fiu ferm în mărturia mea!” Văzând că bastoanele nu
dădeau rezultate cu mine, tot nu voiau să o lase baltă, așa că m-au încătușat de
mâini și de picioare, m-au târât într-o mașină de poliție și m-au dus la o clădire de
două etaje departe de sat.
Când am intrat, un ofițer a zâmbit rece și a spus amenințător: „Poți să vezi că nu
e nimic aici și nimeni nu va găsi vreodată locul ăsta. Acum că ești aici, dacă tot nu
vorbești, ăsta ți-e sfârșitul. Vei fi îngropat aici și nimeni nu va ști vreodată. Gândește-

390
te singur – dacă ești deștept, ne vei spune ce vrem să știm.” Inima mi-a sărit în gât
când am auzit asta. Chiar nu-mi puteam imagina ce-mi vor face acești „polițiști ai
poporului” însetați de sânge care stăteau în fața mea și care se purtau ca bandiții din
lumea infractorilor. L-am chemat repede pe Dumnezeu în inima mea, rugându-L să-
mi dea putere și hotărârea de a rezista în fața suferinței, astfel încât să pot suporta
tortura crudă care urma să vină. Văzând că încă refuzam să scot o vorbă, doi dintre
ofițeri s-au aruncat asupra mea cu brutalitate și mi-au smuls toate hainele de
deasupra, apoi m-au pus să stau în picioare într-o parte. Unul dintre ei a arătat spre
nasul meu și mi-a spus batjocoritor: „Ia te uită – tu chiar n-ai pic de rușine”. Altul a
început să-mi verifice hainele pe dinăuntru și pe dinafară ca un câine flămând în
căutarea mâncării. În final nu a găsit decât 30 de yuani, apoi și-a rotit capul și a
scuipat cuvintele „Ești doar un sărăntoc!”, în timp ce-și îndesa banii în buzunar. Asta
m-a făcut să mă umplu de nervi și ură. M-am gândit: „Cum «servesc poporul» acești
polițiști? Sunt pur și simplu o haită de nelegiuiți și bandiți care tiranizează poporul și
exploatează oamenii de rând. Dacă n-aș fi văzut asta azi cu ochii mei, nu știu cât de
mult aș fi continuat să fiu păcălit de minciunile PCC.” Apoi am realizat că voia bună
a lui Dumnezeu se afla în spatele arestului meu din acea zi; Dumnezeu nu mă făcea
să sufăr înadins, ci se întâmplau acestea astfel încât să văd clar fața malefică a
guvernului PCC. După alte aproximativ 10 minute, a venit un alt ofițer cu două cabluri
electrice, zâmbind cu ticăloșie, a gesticulat spre mine amenințător și a spus: „Ți-e
frică? Acum doi ani a fost un alt infractor care nu voia să vorbească, dar nu a putut
rezista electrocutării. A sfârșit prin a spune totul. Sunt sigur c-o să-ți deschidem cu
forța și gura aia a ta!” Văzând că vor să mă electrocuteze, am simțit ură și frică. Dacă
tipul acela de tortură continua destul de mult, cu siguranță aveam să mor. Repede,
am spus o rugăciune către Dumnezeu: „Dumnezeule, acești ofițeri malefici sunt atât
de haini – mă tem că nu voi putea birui. Te rog, protejează-mă și dă-mi putere să nu
devin o iudă și să Te trădez din cauza slăbiciunii trupului meu.” După ce m-am rugat,
Dumnezeu m-a luminat să mă gândesc la acest imn al bisericii: „Pot să am capul
spart și să-mi curgă sângele, dar ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate
pierde. Însărcinarea dată de Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe
diavolul Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura
umilința pentru a-I fi credincios. Nu-L voi mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau

391
să se îngrijoreze” („Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu” din Urmați Mielul
și cântați cântări noi). „E adevărat”, m-am gândit. „Oamenii din Împărăție trebuie să
aibă integritatea și tăria cuiva din Împărăție – a fi lacom de viață și a te teme de
moarte este o lașitate. Satana crede prostește că mă poate face să-L trădez pe
Dumnezeu prin tortură și, făcând asta, să-mi distrugă șansa de a obține mântuirea.
Eu chiar nu pot să să-i las planul să reușească și nu pot absolut deloc să permit ca
numele lui Dumnezeu să fie făcut de rușine din cauza mea”. Odată ce m-am gândit
bine la toate acestea, am simțit o explozie de tărie în mine și am găsit curajul de a
mă confrunta cu tortura.
Pe când mă gândeam la toate acestea, doi dintre ofițeri s-au grăbit spre mine,
m-au împins pe podea pe burtă, apoi m-au apăsat cu un scaun. Au mai venit doi
ofițeri, unul de fiecare parte a mea, amândoi apăsându-și picioarele pe mâinile mele.
Mă simțeam de parcă mâinile mi-ar fi fost țintuite de podea – nu mă puteam mișca
deloc. Polițistul cu cablurile electrice a luat două cabluri din cutia electrică și a legat
unul de un deget de la mâna mea stângă, unul de un deget de la mâna mea dreaptă,
apoi a pornit electricitatea din cutie. Un val de curent electric mi-a străbătut
instantaneu fiecare nerv din corp; era atât amorțitor, cât și dureros, iar eu nu mi-am
putut opri spasmele care mi-au cuprins tot corpul. Era atât de dureros încât am țipat.
Polițiștii cei malefici mi-au băgat un papuc buretos în gură. M-au tot electrocutat astfel,
provocându-mi atât de multă durere încât eram complet scăldat în sudoare și, nu
după mult, se scurgea din toate hainele mele, de parcă aș fi fost udat cu apă. În timp
ce-mi administrau șocurile electrice, ofițerul țipa în continuu la mine: „Ai de gând să
vorbești? Te electrocutez până te omor dacă nu vorbești! Asta primești dacă nu
vorbești!” Mi-am încleștat dinții tare și m-am forțat să îndur durerea fără a scoate un
sunet. Când au văzut asta, au început să mențină electricitatea pornită mai mult timp.
În cele din urmă, am simțit că nu mai pot suporta și am vrut doar să mor. Mi-am folosit
ultima fărâmă de putere din trup să-i împing deoparte pe cei doi ofițeri care mă
apăsau cu scaunul și apoi m-am lovit tare cu capul de podea. În mod ciudat, podeaua
de beton mi s-a părut moale ca bumbacul și, oricât de tare-mi loveam capul de ea,
era fără efect. Chiar atunci, câteva rânduri din cuvintele lui Dumnezeu care fuseseră
pomenite des în părtășii mi-au venit deodată în minte: „Suferința unor oameni
atinge un anumit punct și gândurile lor se îndreaptă spre moarte. Nu aceasta

392
este dragostea adevărată de Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au
perseverență, sunt slabi și neputincioși!” („Doar prin experimentarea încercărilor
dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup).
„Chiar dacă trupul tău suferă, ai cuvântul lui Dumnezeu și ai binecuvântarea lui
Dumnezeu. Nu poți muri chiar dacă vrei: poți să te resemnezi să nu Îl cunoști pe
Dumnezeu și să nu obții adevărul dacă mori?” („Doar prin urmărirea adevărului poți
obține schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui
Dumnezeu mi-au servit ca blândă amintire că voiam să mor pentru că nu puteam
suporta suferința și că nu aș fi fost martor pentru Dumnezeu, ci L-aș fi rușinat și trădat
pe Dumnezeu. Ar fi lipsă de curaj, ar fi lașitate și nu l-ar rușina deloc pe Satana.
Luminarea lui Dumnezeu mi-a permis să realizez că faptul că podeaua mi se părea
deodată moale era modul în care Dumnezeu, în liniște, mă oprea, mă proteja și nu mă
lăsa să mor, în speranța că poate voi mărturisi ferm în mijlocul acestei situații groaznice,
astfel rușinându-l pe Satana și aducându-I glorie lui Dumnezeu. Să văd dragostea și
protecția lui Dumnezeu m-a inspirat extraordinar și m-am hotărât în tăcere: indiferent
cât mă vor tortura acești polițiști malefici, eu voi rezista și, chiar dacă voi fi la ultima
suflare, mi-o voi petrece bine, voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu și nu-L voi
dezamăgi absolut deloc. Întregul meu trup a fost inundat de tărie – am strâns din dinți
și m-am pregătit să primesc o tortură prin electricitate chiar și mai brutală.
Văzând că tot nu cedez, ofițerii s-au supărat atât de rău încât li s-au umflat
venele. Aveau priviri fioroase, își scrâșneau dinții și-și încleștau pumnii, arătând de
parcă abia așteptau să mă devoreze. Unul dintre ei, extrem de exasperat, s-a repezit
la mine, m-a apucat de păr, mi-a tras capul în sus cu forță, s-a aplecat peste fața
mea și, cu o înfățișare fioroasă, a strigat la mine: „Nenorocitule, ai de gând să vorbești
sau nu? Dacă nu vorbești, o să te jupoi de piele și-o să te aduc în pragul morții. Asta
primești dacă nu vorbești!” Apoi mi-a dat drumul de păr și i-a strigat frenetic unui alt
polițist rău: „Dă-i o doză letală de electricitate!” Neputând rezista la tensiunea mai
ridicată, am leșinat. M-au stropit cu apă rece pentru a mă resuscita și și-au continuat
tortura. După mai multe șocuri, întreg corpul îmi era străbătut de o durere
insuportabilă. Chiar nu mai puteam suporta și simțeam că aș putea muri în orice
secundă. În această criză, Dumnezeu m-a îndrumat să mă gândesc la acest imn
bisericesc: „În greutăţi, îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu îmi întărește inima; nu

393
pot ține plugul și privi înapoi. Foarte rar poți accepta pregătirea Împărăției și sub nicio
formă eu nu pot rata șansa de a fi desăvârşit. Dacă Îl dezamăgesc pe Dumnezeu,
voi regreta tot restul vieții. Dacă Îi întorc spatele lui Dumnezeu, voi fi condamnat de
istorie. […] Inima mea prețuiește doar adevărul și Îi este devotată lui Dumnezeu,
niciodată nu mă voi mai revolta și produce supărare lui Dumnezeu. Sunt hotărât să
Îl iubesc pe Dumnezeu și să rămân complet devotat lui Dumnezeu și nimeni și nimic
nu mă poate opri. Și voi sta mărturie pentru a-L slăvi pe Dumnezeu oricât de grele
sunt încercările și năpastele. Voi trăi o viață cu sens obținând adevărul și
perfecționarea lui Dumnezeu” („Hotărât să rămân absolut devotat lui Dumnezeu” din
Urmați Mielul și cântați cântări noi). De asemenea, m-am gândit la aceste cuvinte ale
lui Dumnezeu: „Dacă mai ai doar o suflare, Dumnezeu nu te va lăsa să mori”
(„Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Îndrumat de cuvintele lui Dumnezeu, inima mea s-a întărit din nou. Mi-am spus:
„Indiferent cât de sălbatici sunteți, haită de demoni, îmi puteți tortura doar trupul și-
mi puteți face viața mai rea decât moartea, dar nu-mi puteți schimba niciodată dorința
de a-L urma pe Dumnezeu. Cu cât mă torturați mai mult, cu atât mai clar vă văd
chipurile malefice și cu atât mai ferm sunt în hotărârea mea de a-L urma pe
Dumnezeu. Să nu îndrăzniți să vă imaginați că mă veți face să trădez chiar și un
singur frate sau o singură soră – chiar dacă asta înseamnă că mor astăzi, Îl voi
mulțumi pe Dumnezeu de data asta!” Odată ce am devenit dornic să-mi sacrific viața,
am fost încă o dată martor al atotputerniciei lui Dumnezeu, precum și al milei și grijii
Sale față de mine. M-au electrocutat de mai multe ori și, când au văzut că sufăr
spasme grave, ce-mi străbăteau întreg corpul, n-au îndrăznit să continue, temându-
se că voi muri și vor fi trași la răspundere. Dar încă nu voiau să se dea bătuți – m-au
ridicat de la pământ din nou, răsucindu-mi brațele la spate forțat și legându-le strâns
cu o frânghie. Era atât de strânsă, că încheieturile mele erau foarte dureroase și, nu
după mult timp, mâinile mi-au devenit reci și umflate; deveniseră atât de amorțite,
încât nu mai simțeam nimic la nivelul lor. Polițiștii malefici voiau să mă spânzure ca
să mă tortureze și mai mult, dar, de fiecare dată când trăgeau de sfoară, aceasta se
slăbea. Au încercat să facă asta de mai multe ori, dar de fiecare dată au eșuat.
Perplecși, au spus: „Ce se întâmplă astăzi? Frânghia este atât de greu de folosit – e
chiar ciudat! Poate că este un semn că n-ar trebui să-i facem felul tipului ăstuia?”

394
Unul dintre ei a spus: „S-o lăsăm baltă! Este suficient pentru astăzi. Se face târziu.”
Ofițerul cel groaznic care voia să mă lege n-a avut încotro și s-a dat bătut, dar a
arătat spre mine și a spus amenințător: „Ai fost foarte norocos astăzi, dar așteaptă
și-ai să vezi ce ți-am pregătit mâine!” Știam că Dumnezeu mă protejase încă o dată
și I-am mulțumit în inimă de multe ori. Chiar atunci, mi-au venit în minte aceste
cuvinte de la Dumnezeu: „Toate lucrurile din univers sunt în mâinile Mele. Dacă
vorbesc, va fi. Dacă decretez, așa va fi. Satana este sub picioarele Mele, este
în Adânc!” („Capitolul 15” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). „Eu sunt întărirea ta și trebuie să ai duhul copilului de parte
bărbătească! Satana se zbate în ultimele chinuri ale morții sale, dar totuși nu
va putea să scape judecății Mele. Satana este sub picioarele Mele și este de
asemenea călcat sub picioarele voastre – este adevărat!” („Capitolul 17” din
„Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). În acea zi, am fost
martor personal al protecției minunate pe care mi-a acordat-o Dumnezeu și am avut
experiența personală a faptului că Dumnezeu este cu adevărat atotputernic și că El
conduce totul, că absolut tot din Cer și de pe pământ se află în mâinile Sale și că
toate lucrurile, vii sau nu, sunt conduse în întregime de Dumnezeu. Am văzut că acei
polițiști răi făceau în mod special obiectul orchestrărilor lui Dumnezeu și, deși este
posibil să fi părut sălbatici pe dinafară, fără permisiunea lui Dumnezeu n-ar fi putut
să se atingă de un fir de păr din capul meu. Atât timp cât îmi păstram credința în
Dumnezeu, eram dornic să renunț la viață ca să-L mulțumesc și să mărturisesc ferm
pentru El, acești demoni vor fi cu siguranță făcuți de rușine și înfrânți. Aceasta a fost
întruparea atotputerniciei lui Dumnezeu și triumful Său deplin!
Acei ofițeri m-au torturat în clădirea mică de două etaje, fără întrerupere, de la
ora 2 după-amiaza până la ora 6 după-amiaza înainte să mă ducă înapoi la secția
de poliție. Când ne-am întors, m-au băgat într-o cușcă din fier și nu mi-au dat nimic
de mâncat sau de băut. Înfrigurat, flămând și slab psihic, m-am sprijinit de barele
cuștii și m-am gândit la tot ce se întâmplase în ziua aceea. Mi-au venit în minte câteva
cuvinte de-ale lui Dumnezeu: „Această bandă de complici![1] Ei coboară printre

Note de subsol:
1. „Complicii” sunt de aceeași teapă cu „o bandă de vagabonzi.”

395
muritori pentru a se răsfăța cu plăceri și pentru a provoca tulburare.
Perturbarea lor provoacă nestatornicie în lume și aduce panică în inima omului,
iar ei au distorsionat omul astfel încât el seamănă cu fiarele de o urâțenie
insuportabilă, care nu mai au absolut nimic în comun cu omul sfânt original. Ei
chiar doresc să-și însușească puterea ca tirani pe pământ. Ei împiedică
lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât ea de-abia poate să progreseze și îl închid
pe om ca în spatele zidurilor de cupru și oțel. Săvârșind atâtea păcate și
provocând atât de multe necazuri, cum ar putea ei să spere la altceva decât să
aștepte mustrarea?” („Lucrarea și intrarea (7)” din Cuvântul Se arată în trup).
Comparând cuvintele lui Dumnezeu cu faptele, am văzut clar în cele din urmă că
ofițerii de poliție pe care-i admirasem în trecut erau, de fapt, incredibil de sălbatici și
brutali. Ei par foarte demni și declamă întotdeauna despre datorie și integritate,
purtând chipul bunăvoinței drept „servitori ai poporului”, dar, de fapt, sunt o haită de
bestii brutale și insensibile, demoni care pot ucide pe cineva fără să clipească. Ce
era în neregulă dacă am credință? Ce era greșit dacă Îl preamăresc pe Dumnezeu?
Acei ofițeri răi m-au văzut ca pe un dușman de moarte și m-au tratat cu o brutalitate
atât de inumană, împingându-mă până la un pas de moarte. Cum ar putea o ființă
umană să fie capabilă de asemenea lucruri? Nu sunt lucruri pe care doar un demon
le poate face? Doar atunci am realizat că acei ofițeri de poliție păreau umani pe
dinafară, dar, pe dinăuntru, esența lor era a demonilor și a spiritelor rele care urăsc
adevărul și-L urăsc pe Dumnezeu și care sunt dușmanii naturali ai lui Dumnezeu. Ei
au venit în lume special ca fantome vii pentru a le face rău oamenilor și pentru a-i
devora. Eram plin de ură pentru ei și, în același timp, am ajuns să simt în profunzime
bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu. Deși căzusem într-o vizuină a diavolului,
Dumnezeu era întotdeauna cu mine și mă proteja în tăcere, încurajându-mă și
consolându-mă prin cuvintele Sale, dându-mi credință și tărie, astfel încât să pot
suporta toate momentele în care acei demoni m-au torturat și mi-au făcut rău. Chiar
de câteva ori când eram în pragul morții, Dumnezeu m-a protejat cu marea Sa putere,
salvându-mă de la pieire. Dragostea lui Dumnezeu pentru mine este atât de reală!
Mi-am spus în tăcere: indiferent cât mă torturează acești demoni pe viitor, voi
mărturisi ferm și-L voi mulțumi pe Dumnezeu. Luminarea și îndrumarea cuvintelor lui
Dumnezeu îmi calmau inima și durerea fizică îmi era cu mult ușurată. Însoțit de

396
dragostea lui Dumnezeu, am supraviețuit nopții lungi.
În următoarea zi, doi dintre ofițeri au venit să stea în fața cuștii după ce și-au luat
micul dejun. Unul dintre ei a zâmbit viclean și a spus: „Ce mai faci? Ai avut timp să
te mai gândești astă-noapte? Deci, ai să vorbești sau nu?” M-am uitat la el, dar nu
am răspuns. Văzând aceasta, și-a schimbat imediat dispoziția – a băgat o mână în
cușcă, m-a prins de păr și m-a tras până în fața lui. Apoi, mi-a ars vârful nasului cu
țigara și, privindu-mă sălbatic, a spus: „Ascultă la mine, mulți infractori vin pe-aici și
chiar și cei mai puțin dornici să vorbească nu pot scăpa de mine. Chiar dacă nu mori
aici, eu tot o să te jupoi de viu!” Alți doi ofițeri au venit după puțin timp; au deschis
cușca și m-au tras afară. Până atunci, picioarele mi se înmuiaseră, erau slăbite, iar
eu nu puteam sta în picioare. M-am prăbușit la podea. Unul dintre ofițeri a crezut că
mă prefac, așa că a venit la mine și m-a lovit sălbatic de câteva ori, răcnind: „Crezi
că poți face pe mortul cu mine?” Alți doi ofițeri m-au ridicat și și-au năpustit pumnii
spre mine, lovindu-mă în față și în partea de sus a corpului. După ce au făcut asta
un timp, au văzut că trupul meu se prăbușea ca un cadavru, îmi curgea sânge din
nas și gură și că, în urma bătăii, fața mi se transformase într-o masă însângerată și
lipsită de reacții. Unul dintre ei a spus: „Hai s-o lăsăm baltă, să ne oprim. Mi se pare
că n-o mai duce mult și, dacă moare în mâinile noastre, ne va provoca necazuri.”
Doar atunci și-au oprit atacul violent asupra mea și m-au lăsat într-o parte. I-am putut
auzi vorbind încet între ei și atunci unul a spus: „De când sunt polițist n-am văzut pe
nimeni atât de rezistent ca el. N-a scos niciun cuvânt în tot acest timp – chiar e ceva!”
Am simțit că-l pot auzi pe Satana cum își lasă capul în jos și oftează deprimat la
auzul cuvintelor lor și l-am putut vedea cum fuge panicat din fața eșecului. L-am
putut vedea și pe Dumnezeu cum zâmbește că a câștigat gloria și am simțit o
bucurie de nedescris. I-am mulțumit în tăcere lui Dumnezeu și nu m-am putut opri
să nu cânt un imn bisericesc, „Împărăția”, în inimă: „Dumnezeu e sprijinul meu, de
ce m-aș teme? Viața mi-o pun zălog să lupt cu Satana până la sfârșit. Dumnezeu
ne înalță, ar trebui să lăsăm totul în urmă și să luptăm să fim martori pentru Hristos.
Dumnezeu va îndeplini voia Sa pe Pământ. Îmi voi pregăti iubirea și loialitatea și le
voi dedica pe toate lui Dumnezeu. Voi întâmpina cu bucurie întoarcerea lui
Dumnezeu când El va coborî în slavă și mă voi întâlni iar cu El când împărăția lui
Hristos va fi înfăptuită. […] Din nenorocire se nasc mulţi soldați buni, învingători.

397
Suntem învingători cu Dumnezeu și devenim mărturia lui Dumnezeu. Priviți spre
ziua în care Dumnezeu dobândește slava, ea vine cu o forță de neînvins. Toate
popoarele curg ca râurile spre acest munte, umblând în lumina lui Dumnezeu.
Splendoarea fără de egal a împărăției trebuie să se manifeste în toată lumea”
(„Urmați Mielul și cântați cântări noi”). Cu cât cântam mai mult, cu atât mă simțeam
mai plin de energie. Simțeam că a-L urma pe Dumnezeu și a fi în stare să
experimentez acest tip de opresiune și greutăți era cu adevărat o onoare pentru
mine. Credința mi-a sporit exponențial și am jurat să mă lupt cu Satana până la
sfârșit. Așa am reușit să mai supraviețuiesc o zi.
Un ofițer de poliție a venit în jur de ora 9 dimineața în a treia zi. Când a intrat, mi
s-a prezentat și a spus că era șeful poliției din acea secție. A stat în fața mea și, cu
o falsă delicatețe, mi-a spus: „Chiar ai suferit. Eu am fost la județ în ședințe zilele
astea; tocmai m-am întors și am auzit ce ai pățit. I-am certat foarte dur – cum au
putut pur și simplu să bată pe cineva în mod arbitrar, fără a înțelege situația mai întâi?
Chiar au greșit.” Nu mă puteam abține să nu mă simt confuz fiind confruntat cu
această „blândețe” neașteptată din partea unui ofițer de poliție malefic, dar, chiar
atunci, mi-am amintit ceva din niște cuvinte de-ale lui Dumnezeu: „Poporul Meu
trebuie să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale lui Satana
[…]” („Capitolul 3” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se
arată în trup). Mi-am dat seama că acesta era unul din trucurile Satanei – când vede
că nu merge cu răul, încearcă cu binele, într-o tentativă de a mă face să-L trădez pe
Dumnezeu și să înșel biserica. Inima mi s-a luminat și am simțit o încredere lăuntrică.
M-am gândit: „Înțelepciunea lui Dumnezeu este exercitată în baza vicleniilor Satanei.
Așa că, indiferent cât de viclean și inventiv ești, diavol bătrân, eu am cuvintele lui
Dumnezeu care mă îndrumă. Visezi dacă tu crezi că trucurile tale vor avea succes!”
Indiferent câte „amabilități” mi-a spus ca să mă atragă, nu-i dădeam atenție. Văzând
că totul e în zadar, la un moment dat n-a avut încotro și a plecat. După asta, au venit
alți doi ofițeri și au țipat la mine, înfuriați: „Nenorocitule, așteaptă puțin. Dacă nu
vorbești, n-o să ieși de aici niciodată! Putem aranja să fii condamnat fără vreo dovadă.
Așteaptă și-ai să vezi tu!” Am fost foarte calm în fața amenințărilor lor, spunându-mi:
„Cred că totul este în mâinile lui Dumnezeu și dacă primesc o sentință sau nu se află
tot în mâinile Lui. Acești demoni nu au decizia finală, Dumnezeu are ultimul cuvânt.

398
Indiferent ce se întâmplă, cred că tot ceea ce face Dumnezeu are înțeles și sunt
dornic să mă supun până la sfârșit.”
Poliția nu avea nicio dovadă pentru o condamnare, dar tot nu voia să mă lase
să plec. Refuzaseră să-mi dea mâncare și apă câteva zile la rând. În seara aceea,
eram atât de flămând, încât nu aveam deloc forță fizică și mă întrebam dacă voi muri
de foame în cazul în care lucrurile mai continuau în modul acela. Chiar atunci m-am
gândit: „Soarta oamenilor este în mâinile lui Dumnezeu, așa că, dacă Dumnezeu
vrea să nu moară cineva, acea persoană nu va muri. Tot ce am de făcut este să mă
supun aranjamentelor și orchestrărilor lui Dumnezeu.” Nu după mult timp, poliția a
adus șase oameni care fuseseră prinși la pariuri. Cei șase i-au pus pe ofițeri să le
cumpere fiecăruia cam o jumătate de kilogram de găluște și ofițerii au venit cu
aproape trei kilograme. În cele din urmă, și-au plătit amenzile și au fost eliberați rapid;
chiar înainte să plece, mi-au dat mie ce le rămăsese din găluște, fără ca poliția să
știe. Am văzut încă o dată că toți oamenii, evenimentele și lucrurile sunt orchestrate
în mâinile lui Dumnezeu. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și am fost emoționat într-un
mod pe care nu-l pot explica. Am simțit doar cât de încântător și cât de minunat este
Dumnezeu! Deși căzusem într-un bârlog al demonilor, Dumnezeu fusese alături de
mine, având grijă de mine și veghindu-mă, acționând drept forța mea vitală lăuntrică,
sprijinindu-mă să birui tentațiile Satanei de nenumărate ori. De asemenea, a arătat
compasiune pentru slăbiciunea mea, ajutându-mă să trec de aceste greutăți.
Dumnezeu este atât de practic, iar dragostea Lui este atât de reală!
Până în a șasea zi, poliția nu reușise să găsească vreo dovadă pentru a mă
condamna pentru vreo infracțiune, așa că, în cele din urmă, mi-au dat o amendă de
200 yuani și m-au lăsat să plec. Eram profund conștient că Dumnezeu conducea
toate acestea și că Dumnezeu știa cu siguranță câtă suferință ar trebui să îndur și
câte căi să străbat – Dumnezeu nu mi-ar fi permis să sufăr nici măcar o zi dacă nu
trebuia să sufăr. Știam că poliția nu voise să-mi dea drumul în ziua aceea deoarece,
din cauza naturilor lor diavolești, sinistre, nu m-ar fi lăsat să plec atât de ușor. Dar
Dumnezeu nu a mai permis acest lucru, iar ei n-au avut ce face. Și asta mi-a permis
să văd că Satana și demonii fac servicii pentru Dumnezeu în timp ce El Își
desăvârșește aleșii și, deși par foarte feroce, Dumnezeu conduce peste tot. Atât timp
cât ne bazăm cu adevărat pe Dumnezeu și ne supunem Lui, El ne va proteja astfel

399
încât să putem birui toate forțele demonice și să trecem de pericol spre siguranță.
Am fost torturat șase zile întregi la secția de poliție și experiența extraordinară a
acelor șase zile m-a ajutat să văd cu adevărat înfățișarea urâtă a guvernului PCC și
natura și esența malefică, reacționară a acestuia. Am văzut că este un demon care
este un inamic al lui Dumnezeu și că este alcătuit dintr-o bandă de renegați. Mi-a
permis, de asemenea, să înțeleg atotputernicia, suveranitatea, minunăția și
înțelepciunea lui Dumnezeu și să experimentez personal dragostea și mântuirea lui
Dumnezeu; am ajuns să înțeleg că Dumnezeu este un Dumnezeu atotputernic, loial,
măreț și încântător și că este Cel care merită eterna încredere și venerație a omenirii.
Chiar mai mult, merită dragostea omenirii. Acea experiență a devenit un punct de
cotitură în viața mea deoarece, fără aceasta, n-aș fi dezvoltat niciodată o adevărată
ură față de Satana și nici nu aș fi câștigat o adevărată înțelegere a lui Dumnezeu.
Atunci, credința mea în Dumnezeu ar fi fost foarte goală și n-aș fi putut să obțin
mântuirea deplină. Doar trecând prin acea persecuție și opresiune brutală a
guvernului PCC am ajuns să știu ce sunt Satana și demonii, ce este iadul pe pământ,
și ce sunt forțele întunecate, malefice. Și doar prin acea experiență am putut percepe
ce har și compasiune enormă îmi arăta Dumnezeu astfel încât eu – născut în China,
pe un tărâm atât de întunecat, malefic, murdar – să pot scăpa din ghearele Satanei
și să ajung să merg pe calea credinței și să caut lumina în viață! De asemenea, am
avut experiența autorității și puterii cuvintelor lui Dumnezeu. Cuvintele Lui chiar pot
deveni viața cuiva și pot mântui oamenii de influența Satanei și-i pot ajuta să
biruiască restricțiile morții. În plus, am avut experiența autentică a faptului că doar
Dumnezeu este capabil de dragoste adevărată pentru oameni și de mântuirea
adevărată a oamenilor, în timp ce tot ce pot face Satana și demonii este să înșele
oamenii, să le facă rău și să-i devoreze. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a folosit
opresia guvernului PCC pentru a-mi permite să disting între bine și rău, să văd clar
binele și răul. Începând din această zi, vreau să caut să înțeleg și să câștig mai mult
din adevăr pentru a dobândi cunoștințe adevărate despre Dumnezeu, pentru a
răspândi activ Evanghelia lui Dumnezeu și pentru a fi martor numelui Său astfel încât
mai mulți oameni să poată să vină înaintea lui Dumnezeu și să-L venereze!

400
 30. Chiar și prin greutăți, dragostea lui
Dumnezeu mă însoțește
de Li Ling, provincia Henan

Mă numesc Li Ling și anul acesta am împlinit 76 de ani. Am căpătat credința în

Domnul Isus în anul 1978, după ce m-am îmbolnăvit, și în acea perioadă am avut
parte de mare har din partea Lui. Acest lucru a fost pentru mine o adevărată inspirație
ca să lucrez cu entuziasm pentru Domnul; am mers peste tot predicând și
împărtășind Evanghelia și am găzduit frați și surori în casa mea. Biserica noastră a
crescut foarte repede, ajungând o congregație de peste 2000 de oameni și, drept
urmare, Partidul Comunist Chinez aflat la putere a început să ne oprime la scurt timp
după aceea. Poliția a venit și mi-a percheziționat casa de mai multe ori, încercând să
mă împiedice să-mi practic credința și să împărtășesc Evanghelia și, de fiecare dată
când a venit, a luat tot ceea ce aveam de valoare și tot ce putea fi luat – până și
becurile. Mai mult de-atât, am fost arestată de ofițerii de la Biroul de Siguranță
Publică (BSP) și reținută de peste douăsprezece ori. În 1996, am acceptat lucrarea
lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, iar doi ani mai târziu, am fost din
nou arestată și persecutată de guvernul comunist, dar de această dată cu mai multă
înverșunare. Am simțit pe propria piele cât de incredibil de dificil era să-ți pui credința
în Dumnezeu într-o țară comunistă precum China. În ciuda tuturor acestor dificultăți,
eu simțeam în continuare dragostea lui Dumnezeu pentru mine și mântuirea Sa.
În luna mai a anului 1998, în toiul nopții, puțin după ora 2, am fost trezită din
somnul meu adânc de o bătaie puternică în ușa casei. Nu m-am putut abține să nu
mă neliniștesc, zicându-mi: „Probabil că este poliția! Sunt aici cinci frați și surori veniți
din afara orașului ca să împărtășească Evanghelia. Cum să-i protejez?” Eram
panicată. Nici nu am apucat să ajung la ușă că poliția a și deschis-o cu o bufnitură.
Șeful departamentului local al Biroului de Siguranță Publică, cu arma în mână, însoțit
de vreo doisprezece ofițeri de poliție cu bastoane electrice, a dat buzna înăuntru. De
îndată ce a trecut pragul, un ofițer s-a întors spre mine, m-a lovit cu ferocitate și a
țipat: „Ce naiba? Ai fost arestată de atâtea ori și tot mai ai tupeul să crezi în

401
Dumnezeu! Ține minte cuvintele mele, o să am grijă să pierzi tot ce ai și să-ți distrug
familia!” Ofițerii cei răi au început să țipe în dormitoare: „Poliția, sculați-vă chiar acum!”
Fără să mai aștepte măcar ca ceilalți frați și surori să-și pună hainele pe ei, ne-au
pus în cătușe, doi câte doi, ne-au percheziționat și mi-au luat și un inel pe care îl
purtam. Apoi, au început să răscolească toată casa, intrând chiar și în rezervele mele
de făină și împrăștiind-o peste tot pe jos. Au aruncat, pur și simplu, lucrurile pe podea.
La urmă, au cărat cu ei unsprezece magnetofoane, un televizor, un ventilator, o
mașină de scris și peste 200 de cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu. Ba chiar au
deschis forțat sertarele fiului meu și au furat peste o mie de yuan pe care tocmai îi
primise ca salariu. Chiar în clipa când duzina de ofițeri era cât pe-aci să ne ducă pe
toți la secția de poliție, fiul meu se întorcea acasă de la serviciu. Când a văzut că
salariul îi fusese furat, a dat fuga la ofițeri și le-a cerut banii înapoi. Unul dintre ei i-a
spus cu viclenie: „Vom verifica banii la secție și, dacă sunt ai tăi, ți-i vom da înapoi.”
Dar, în schimb, în seara aceea au venit să-l aresteze pe fiul meu pentru infracțiunea
de a „obstrucționa acțiunile oficiale ale poliției”. Din fericire, el deja fugise să se
ascundă, altfel ar fi fost și el arestat.
Poliția a dus la secție cărțile și celelalte lucruri confiscate și ne-a ținut pe toți
șase închiși peste noapte, separat, la Biroul Județean de Siguranță Publică. În timp
ce mă aflam acolo, multă vreme nu mi-am putut regăsi calmul. M-am gândit la
arestarea mea din 1987, când am fost abuzată fizic și verbal de poliție și, practic,
torturată până aproape de moarte. De asemenea, am văzut cu ochii mei cum un
tânăr de 20 și ceva de ani a fost bătut de moarte de poliție în mai puțin de două ore,
iar o femeie a spus că a fost violată pe rând de doi ofițeri în timpul interogării. Ofițerii
mai puneau oamenii pe „banca tigrului”, îi ardeau cu fierul de călcat încins și le
electrocutau limbile cu bastoane electrice până când nu mai rămânea niciun strop de
sânge. Foloseau tot felul de tactici și tehnici monstruoase, îngrozitoare, pentru a
tortura oamenii – o realitate absolut strigătoare la cer. În cele peste douăsprezece
arestări ale mele, am fost eu însămi martora ori am trecut prin această tortură crudă
și nemiloasă din partea poliției. Aceasta este capabilă de orice atrocități. Faptul că
mă aflam din nou la „poarta iadului” și auzeam poliția spunând că mă va „jupui de
vie” mă umplea de groază. Îmi luaseră atâtea lucruri din casă în ziua aceea și îi
arestaseră pe mai mulți dintre frații și surorile mele. Nu era posibil să mă lase să scap

402
ușor. Așa că m-am rugat în inima mea lui Dumnezeu: „Oh, Dumnezeule! Știu că am
căzut azi în mâinile poliției cu permisiunea Ta. Mă simt foarte slabă pentru că sunt
niște demoni absolut lipsiți de omenie, așa că Te implor să-mi dai curaj și înțelepciune
și să-mi dai cuvintele potrivite. Sunt gata să mărturisesc ferm pentru Tine – în mod
sigur nu voi fi o iudă și nu Te voi trăda! Mai mult, sper că îi vei proteja și pe ceilalți
care au fost arestați, ca să poată rămâne și ei de neclintit în această situație.
Dumnezeule, Tu ești Regele întregului univers și toate evenimentele și toate lucrurile
sunt supuse domniei și rânduielilor Tale. Cred cu tărie că, atâta vreme cât mă pot
bizui sincer pe Tine, ne vei conduce în mod cert și vom învinge influența întunecată
a Satanei.” Dumnezeu m-a luminat în timp ce mă rugam, aducându-mi aminte aceste
cuvinte ale Sale: „Viața transcendentă a lui Hristos a apărut deja, nu ai de ce să
te temi. Satana este sub picioarele noastre și timpul lui este limitat. […] Fi-Mi,
mai degrabă, loial Mie, mergi mai departe cu curaj; Eu sunt stânca ta puternică,
bizuie-te pe Mine!” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în
Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au umplut de credință. Este
adevărat – Dumnezeu este atotputernic și Satana întotdeauna va fi învins de mâna
lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, el nu se poate atinge de niciun fir de
păr din capul meu. M-am gândit cum fusesem arestată de atâtea ori de către guvernul
comunist de când căpătasem credința; nu învinsesem eu aceste provocări de
nenumărate ori, sub protecția lui Dumnezeu? M-am mai gândit și la proorocul Daniel,
cum el și cei trei prieteni ai săi au fost victimele unei înscenări din partea unor oameni
răi, apoi au fost aruncați în groapa cu lei și arși în cuptorul încins, toate acestea
pentru că slăveau numele lui Iahve și se închinau lui Iahve Dumnezeu. Însă au avut
parte de protecția lui Dumnezeu și au ieșit neatinși din toate. Gândindu-mă la toate
acestea, deodată, curajul a izvorât în sufletul meu și m-am simțit plină de putere.
Știam că, indiferent cum m-ar fi asuprit sau vătămat Satana, cu Dumnezeu ca gardă
puternică ce îmi ține spatele, nu aveam de ce să mă tem. Eram gata să mă bizui pe
credința mea și să cooperez cu Dumnezeu, să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu
în fața Satanei.
Poliția a început să mă interogheze a doua zi dimineața. Un ofițer care mă
chestionase în nenumărate alte ocazii, s-a uitat urât la mine, a izbit cu pumnul în
masă și a lătrat: „Așa deci, tot tu ești, cățea bătrână. Mi-ai picat iar în mâini. Dacă nu

403
scuipi ce știi, de astă dată ai să dai de probleme serioase! Vorbește! De unde sunt
toți acei oameni care stăteau în casa ta? Cine este conducătorul bisericii? De unde
au apărut cărțile acelea? Cui aparține mașina de scris?” Nu m-am putut abține și m-
am neliniștit; ofițerul acela era atât de agresiv, atât de dominator și nu ar fi ezitat să
omoare pe cineva în bătaie. Mi-am lăsat cu timiditate capul în jos și nu am scos un
sunet, rugându-mă în tot acest timp ca Dumnezeu să vegheze asupra inimii mele.
Văzând că nu vorbesc, ofițerul a început să strige injurii la adresa mea: „Tu, babo, n-
are niciun rost să ameninț un porc mort cu apă opărită!” În timp ce țipa, s-a năpustit
asupra mea și mi-a dat, din zbor, o lovitură în stern. Am zburat înapoi mai mulți metri
și m-am prăbușit pe podea, cu fața în sus. Mă durea atât de tare încât nu-mi puteam
trage sufletul. Nevrând să-mi dea pace, s-a năpustit din nou asupra mea, m-a
înșfăcat de haine, ridicându-mă de jos și mi-a zis: „Cățea bătrână și proastă! Azi n-
am de gând să te las să mori, dar am să mă asigur că viața ta nu merită trăită! Ai să
duci o viață de suferință!” Cu aceste cuvinte, mi-a arătat bastonul său electric; văzând
că acesta emitea o lumină albastră, m-a cuprins o adevărată teamă. M-am rugat în
tăcere lui Dumnezeu din nou și din nou și chiar atunci mi-au venit în minte cuvintele
Sale: „Tu trebuie să suporți totul, trebuie să renunți la tot ce ai și să faci tot ce
poți să Mă urmezi, să plătești toate costurile pentru Mine. Acesta este timpul
când te voi încerca, îți vei oferi loialitatea Mie? Mă vei urma până la capătul
drumului cu loialitate? Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ar putea bloca
vreodată drumul? Ține minte asta! Ține minte! Tot ceea ce se întâmplă este
prin buna Mea intenție și totul este sub observația Mea. Poate fiecare cuvânt și
acțiune a ta să urmeze Cuvântul Meu? Când încercările de foc vor veni asupra
ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, neputând merge mai
departe?” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). Prin cuvintele lui Dumnezeu, nu doar că m-am simțit puternică și plină
de îndrăzneală, ci am și căpătat înțelegere asupra voii Sale. Încercarea prin care
treceam în acele momente era o vreme de testare din partea lui Dumnezeu. Ofițerul
acela mă tortura fizic urmărind să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu, dar voia lui
Dumnezeu pentru mine era să-I ofer Lui devoțiunea și dragostea mea. El Își punea
speranțele în mine, așa că nu puteam, pur și simplu, să cedez în fața trupului și să
mă închin forțelor Satanei. Știam că trebuia să rămân cu hotărâre de partea lui

404
Dumnezeu și să depun o mărturie răsunătoare pentru El. Ofițerul m-a lovit cu
brutalitate cu bastonul lui și val după val de curent electric mi-a străbătut corpul,
forțându-mă să mă chircesc și să mă ghemuiesc ca o minge. În timpul
electroșocurilor, el striga: „Vorbește! Dacă nu vorbești, te curentez până mori!” Mi-
am încleștat dinții și tot nu am scos o vorbă. Văzând acest lucru, a înnebunit de furie.
În clipa aceea, îl uram până în măduva oaselor pe demonul acela dereglat. Omul a
fost creat de Dumnezeu; era corect și se cuvenea ca el să creadă în Dumnezeu și
să I se închine fără discuții, dar guvernul PCC se opunea cu nebunie lui Dumnezeu,
asuprindu-i și persecutându-i cu brutalitate pe credincioși, fără să mă scutească nici
pe mine, deși eram o femeie bătrână de 60 de ani. Voia chiar să-mi aducă moartea!
Cu cât îmi făcea mai mult rău, cu atât îmi încleștam dinții cu ură și juram în inima
mea: chiar dacă îmi aduce moartea, voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu. Nu-mi voi
trăi viața în rușine, ca o trădătoare, stârnind rânjetele Satanei. Ofițerul a obosit
bătându-mă și țipând la mine, așa că, văzând că eu tot nu voiam să spun nimic, unul
dintre ofițeri a încercat să mă amăgească prin lingușire: „Deja ești atât de bătrână –
ce rost mai are? Doar spune-ne ce vrem să știm, cine ți-a dat acele lucruri și unde
locuiesc oamenii aceia și te vom duce acasă.” Dumnezeu m-a luminat ca să văd
înșelăciunea Satanei, așa că am continuat să tac. Văzând că nu deschid gura,
deodată, ofițerul a devenit foarte ostil și a început să mă amenințe: „Spune adevărul
și nu vei căpăta o sentință atât de rea, dar, dacă nu, vei avea parte de un tratament
mai aspru. Dacă nu vorbești, vei primi 12 ani și vei sta închisă tot restul vieții tale!”
Am simțit un bâzâit în creier când l-am auzit spunând că voi primi 12 ani și m-am
gândit: „Sunt într-o stare fizică atât de precară încât n-aș rezista nici un an, darămite
12. Poate că am să mor în închisoare!” Gândul de a-mi petrece restul zilelor într-o
închisoare sumbră, lipsită de lumina soarelui, mă făcea incredibil de tristă. Aveam să
fiu capabilă să merg înainte fără viața bisericii și fără susținerea cuvintelor lui
Dumnezeu? Simțindu-mă pierdută, m-am rugat în sinea mea lui Dumnezeu. El m-a
luminat imediat, aducându-mi în gând aceste cuvinte ale Sale: „Din tot ce are loc în
univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Ce există și nu se
află în mâinile Mele?” („Capitolul 1” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul
univers” în Cuvântul Se arată în trup). Este adevărat! Soarta ființelor omenești stă în
mâinile lui Dumnezeu și toate evenimentele și toate lucrurile sunt supuse domniei și

405
rânduielilor Sale. Fără excepție, ceea ce spune Dumnezeu se întâmplă; dacă
Dumnezeu nu îngăduie să merg la închisoare, poliția nu are niciun cuvânt de spus
în asta, dar dacă El îngăduie, atunci eu mă voi supune și mă voi duce fără crâcnire.
Petru a putut să se supună judecății și mustrării lui Dumnezeu, încercărilor și
necazurilor. El nu a avut de ales, s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu și s-a supus
aranjamentelor făcute de El. La urmă, a fost răstignit cu capul în jos pentru
Dumnezeu –s-a supus până la moarte și a ajuns să fie în avangarda dragostei pentru
Dumnezeu. Știam că aveam de învățat din exemplul lui Petru în acea zi și m-am lăsat
în mâinile lui Dumnezeu. Chiar dacă mă păștea o sentință pe viață, tot trebuia să mă
supun lui Dumnezeu. Până la urmă, poliția m-a trimis într-o casă de detenție.
La casa de detenție, am avut senzația că trăiesc în iad. Celulele nu aveau
ferestre, nu era curent electric, iar pe o suprafață de 10 metri pătrați, erau înghesuiți
peste 20 de oameni. Trebuia să mâncăm, să bem și să ne facem nevoile doar în
acea celulă. Peste tot pe podea erau mici băltoace de apă și erau întinse niște saltele,
dar nu erau pături sau așternuturi. Toți trebuia să ne culcăm în acele băltoace de apă.
Într-un colț, era o găleată pe post de toaletă, iar peste tot erau țânțari și muște.
Duhoarea era atât de îngrozitoare încât abia puteam respira; toată lumea se lupta
pentru un loc lângă poarta de fier ca să ia o gură de aer prin deschizătura de mai
puțin de 30 centimetri. Vara era foarte cald și, în celula aceea mică erau atât de mulți
oameni îngrămădiți, încât unii umblau în pielea goală, fără nimic pe ei. Între prizonieri
izbucneau bătăi din te miri ce și ei foloseau în permanență obscenități. Mesele de zi
cu zi erau compuse din supă de făină gătită pe jumătate și tăiței subțiri, precum și
legume fierte fără ulei sau sare. Pe fundul farfuriei rămânea mereu mâzgă și toți
prizonierii aveau diaree. Într-o zi, la apel, în timp ce eram afară la aer curat, am
raportat, din greșeală, un număr greșit de prizonieri. Ofițerul de corecție s-a înfuriat,
strigând: „Uită-te la tine, ești atât de jalnică! Și mai și crezi în Dumnezeu!” Apoi și-a
scos pantoful din piele și m-a lovit peste față cu el de zece ori, lăsându-mi fața neagră
și vânătă. Toți colegii mei de celulă au avut de suferit din cauza mea și au fost loviți
de zece ori fiecare. Și fețele lor erau negre și vinete; își acopereau și ei fețele
plângând de durere. Din acel moment, ofițerul de corecție m-a obligat să le spăl
uniformele, cămășile și așternuturile de pat. Una dintre gărzile din vârful ierarhiei
conducea o pensiune în casa lui și aducea la mine toate așternuturile care erau rupte

406
ca să le spăl și, odată curate, trebuia să le repar pe toate de mână. La sfârșitul fiecărei
zile, eram atât de istovită încât tot corpul mă durea; simțeam cu adevărat că mă
prăbușesc. În doar câteva zile, mâinile mi se umflaseră. Uneori, când nu mai
suportam și mă odihneam o clipă, ofițerul de corecție mă certa cu răutate, așa că nu
aveam de ales decât să continui, printre lacrimi, să muncesc. Noaptea, când era
timpul să mă odihnesc, chiar dacă eram și somnoroasă și obosită fizic, tot nu puteam
dormi bine. Brațele îmi erau dureroase, iar spatele mă durea atât de tare încât nu-l
puteam îndrepta. Picioarele îmi erau amorțite. Până în ziua de azi, nu-mi pot ridica
brațele mai mult de patruzeci sau cincizeci de grade – nici să le țin întinse nu pot. Am
căpătat probleme gastrointestinale grave din cauză că executam o muncă fizică atât
de grea fără să am destulă hrană, motiv pentru care aveam adesea diaree. Pe
deasupra, rănile primite în urma bătăii ofițerilor acelora răi nu s-au vindecat niciodată
pe deplin. Sănătatea mi se înrăutățea pe zi ce trecea. Mai târziu, am dezvoltat o
permanentă stare subfebrilă, iar gărzile închisorii au refuzat să-mi dea tratament. În
ciuda eforturilor mele, am ajuns slăbită și mă gândeam: „La vârsta mea, dacă felul
acesta de tortură continuă, aș putea oricând muri aici.” Inima mi-a fost cuprinsă de
un sentiment de disperare și neputință și, în durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu:
„Oh, Dumnezeule, acum sunt foarte slăbită și nu știu care este voia Ta. Dumnezeule,
te rog, călăuzește-mă ca să pot mărturisi ferm pentru Tine în toate aceste lucruri și
să fii mulțumit de mine.” Am strigat în inima mea către Dumnezeu, din nou și nou, și,
fără să-mi dau seama, Dumnezeu m-a luminat, aducându-mi aminte de un imn al
cuvintelor Lui. Am fredonat încetișor imnul acesta: „Dumnezeu S-a întrupat de data
aceasta ca să facă o asemenea lucrare, să încheie lucrarea pe care El trebuie
să o încheie, să aducă epoca aceasta la sfârșit, să judece epoca aceasta, să-i
salveze pe cei profund păcătoși din lumea mării de năpaste și să-i transforme
complet. Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării
omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul
viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns
niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru
neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își
desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar
putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca

407
întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și
nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în „iad” și „Infern”, în
bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om” („Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu
este pentru viața omului” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). În timp ce fredonam,
lacrimile mi se rostogoleau pe obraji și mă gândeam că Dumnezeu este suprem și
totuși, S-a smerit pe Sine însuși de două ori devenind trup, îndurând suferințe și
umilințe fără sfârșit ca să mântuiască omenirea. El nu doar că a fost supus împotrivirii
și condamnării oamenilor corupți, ci a suferit și asuprirea din partea guvernului PCC.
Dumnezeu este fără vină, iar suferința Sa este de așa natură încât omenirea să poată
duce o viață bună și fericită în viitor. Durerea și umilirea pe care le-a îndurat au fost
enorme, dar El nu a cârtit niciodată și nici nu S-a plâns nimănui de ele. Durerea pe
care o sufeream atunci era binecuvântarea lui Dumnezeu pogorâtă peste mine și, în
spatele ei, era voia lui Dumnezeu. Așa se face că am putut vedea direct în esența
răutății acestor demoni și apoi m-am răzvrătit împotriva Satanei, am scăpat de sub
influența sa întunecată și am căpătat mântuirea deplină. Cu toate acestea, nu
înțelesesem intențiile pline de bunătate ale lui Dumnezeu, devenind negativistă și
slabă după un pic de suferință. Prin comparație cu dragostea lui Dumnezeu, am văzut
că eram incredibil de egoistă și de rebelă. Și, astfel, m-am hotărât că, oricât de amare
și de grele ajunseseră să fie lucrurile, aveam de gând să-L mulțumesc pe Dumnezeu
și să nu mai fac nimic care să-L rănească. Am jurat pe viața mea că voi mărturisi
ferm pentru Dumnezeu. Odată ce m-am supus, am văzut faptele lui Dumnezeu. După
ce poliția m-a închis, Dumnezeu a convins-o pe sora mea, care nu era credincioasă,
să plătească poliției o amendă de 16.000 yuan, precum și încă vreo 1.000 yuan
pentru cazarea și mâncarea mea, și am fost eliberată.
Deși în cele trei luni petrecute în închisoare am suferit torturi ale trupului,
văzusem adevărata față a hoardei de demoni ai guvernului PCC și împotrivirea lor
față de Dumnezeu. Fiindcă suferisem multiple arestări de către guvernul comunist,
ajunsesem și să înțeleg în mod practic lucrarea lui Dumnezeu, atotputernicia și
înțelepciunea Sa, precum și dragostea Sa. Am văzut că Dumnezeu veghează asupra
mea, că mă protejează în orice vreme și că niciodată nu mă părăsește, nici măcar
pentru o clipă. Pe când sufeream tot felul de torturi din partea acelor demoni și eram
în agonie, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au călăuzit, din nou și din nou,

408
ca să triumf asupra vătămării și devastării aduse de Satana, dându-mi credința și
curajul de a învinge influența întunericului. Când eram slabă și neputincioasă,
cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și călăuzit neîntârziat, fiind ca un adevărat stâlp
pentru mine și însoțindu-mă prin fiecare zi insuportabilă, una după alta. Faptul că am
trecut printr-o astfel de asuprire și greutate mi-a permis să câștig o comoară a vieții
care nu poate fi câștigată în timp de pace și confort. Prin această experiență,
hotărârea credinței mele s-a întărit și, indiferent de atrocitățile pe care le-aș putea
îndura în viitor, voi căuta adevărul și voi căuta viața. Îmi dau inima lui Dumnezeu
pentru că El este Domnul creației și El este singurul meu Salvator.

31. În pragul morții,

Dumnezeu Atotputernic mi-a venit în ajutor
de Wang Cheng, provincia Hebei

În perioada mea de credință în Domnul Isus Hristos, am fost persecutat de către

guvernul PCC. Guvernul a folosit „crima” credinței mele în Domnul Isus ca motiv
pentru a-mi face zile grele și a mă asupri. Chiar au ordonat cadrelor militare din sat
să-mi facă vizite frecvente acasă pentru a-mi cerceta practicile privind credința. În
1998, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Când
am auzit cuvintele Creatorului rostite în persoană, am fost emoționat și mișcat într-
un mod pe care nici măcar nu-l pot descrie. Cu încurajarea iubirii lui Dumnezeu, am
luat o hotărâre: aveam să-L urmez pe Dumnezeu Atotputernic până la capăt,
indiferent de situație. În acea perioadă, participam cu entuziasm la întâlniri și
răspândeam Evanghelia, lucru ce a atras încă o dată atenția guvernului PCC. De
data aceasta, felul în care m-au persecutat a fost mai grav ca niciodată. S-a înrăutățit
într-atât încât nu puteam să-mi practic normal credința în propria-mi casă și am fost
obligat să-mi părăsesc căminul pentru a-mi îndeplini datoriile.
În 2006, eram responsabil pentru operațiunile de tipărire a cărților conținând
cuvintele lui Dumnezeu. Odată, în timp ce transportau cărți, câțiva frați și surori și
șoferul tipografiei au fost, din păcate, prinși de poliția PCC. Toate cele zece mii de

409
exemplare din Cuvântul Se arată în trup care se aflau în camion au fost confiscate.
Mai târziu, șoferul a turnat la poliție mai mult de zece alți frați și surori și toți au fost
luați în custodie, unul după altul. Acest eveniment a provocat o agitație majoră în
două provincii, iar cazul a fost direct supravegheat de autoritățile centrale. Când
guvernul PCC a aflat că eu sunt conducătorul, nu a scutit nicio cheltuială,
desfășurând forțele de poliție armată pentru a investiga toate domeniile de operare
legate de lucrarea mea. Au confiscat două autoturisme și o camionetă de la tipografia
cu care lucram și, de asemenea, și-au însușit pe nedrept 65.500 de RMB de la
companie, pe lângă cei peste 3.000 de RMB pe care i-au furat de la frații și surorile
care erau în camion în acea zi. În plus, poliția a venit și mi-a percheziționat casa de
două ori. De fiecare dată când veneau, spărgeau ușa din față, îmi rupeau și-mi
spărgeau lucrurile și-mi dădeau casa peste cap. Erau mai răi decât o bandă de tâlhari
fără căpătâi! După aceea, deoarece guvernul CCP nu reușea să mă găsească, mi-
au reținut toți vecinii, prietenii și rudele și i-au interogat în legătură cu ascunzișul meu.
Am fost forțat să fug în casa unei rude îndepărtate pentru a mă sustrage arestului
și persecuției guvernului PCC. Că poliția PCC avea să continue să mă urmărească
pe o distanță atât de mare ca să mă aresteze era ceva ce-mi depășea cele mai
nebunești socoteli. Cu toate acestea, în noaptea celei de-a treia zile după ce
ajunsesem la casa rudei mele, un detașament de aproximativ 100 de ofițeri, inclusiv
o unitate de poliție din orașul meu de origine în cooperare cu poliția judiciară locală
și poliția armată, a înconjurat complet casa rudei mele și apoi a procedat la reținerea
și arestarea tuturor rudelor mele. Eu am fost înconjurat de peste zece ofițeri de poliție
înarmați, toți cu armele îndreptate spre capul meu, strigând furios: „O singură
mișcare și ești mort!” Apoi, câțiva dintre ofițerii de poliție au sărit pe mine și au început
cu toții să încerce să-mi lege cătușele la spate. Mi-au tras mâna dreaptă peste umăr
și apoi mi-au sucit brațul stâng la spate și mi-au smucit brutal mâna în sus. Văzând
că nu au reușit să-mi încătușeze mâinile, m-au călcat pe spinare și au tras tot mai
tare, până când mâinile mi-au fost în sfârșit forțate laolaltă. Durerea arzătoare, atroce,
era mai mult decât puteam să suport, dar oricât țipam că nu pot suporta durerea,
ofițerilor părea că nu le pasă și tot ce puteam să fac era să mă rog lui Dumnezeu să-
mi dea putere. Mi-au confiscat 650 RMB și apoi m-au iscodit despre locul în care
biserica își păstra banii, pretinzând să le predau toate fondurile. Eram absolut înfuriat

410
și mă gândeam disprețuitor în sinea mea: „Se autointitulează «Poliția Poporului» și
«apărătorii vieții și bunurilor oamenilor», totuși motivul pentru care au mobilizat un
detașament de această amploare pentru o urmărire generală atât de extinsă ca să
mă aresteze nu este numai pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu, ci și pentru a
fura și a jefui fondurile bisericii! Acești polițiști răi au o sete de bani nepotolită. Își
frământă mințile și nu se dau înapoi de la nimic ca să-și umple seifurile. Cine știe
câte fapte de neconceput au comis în urmărirea bogăției sau câte vieți de oameni
nevinovați au distrus ca să se îmbogățească?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta,
cu atât mă înfuriam mai tare și mi-am făgăduit că mai degrabă aș muri decât să-L
trădez pe Dumnezeu. Mi-am jurat că voi lupta cu acești demoni până la amarul sfârșit.
Când unul dintre ofițeri a văzut cum mă uitam furios la ei în tăcere, a venit și m-a
pălmuit de două ori peste față, ceea ce a făcut ca buzele să mi se umfle și să
sângereze abundent. Totuși, nemulțumindu-se cu asta, polițiștii cei răi au continuat
lovindu-mă sălbatic în picioare și înjurându-mă, până când am căzut la pământ. Au
continuat să mă ia la șuturi ca pe o minge de fotbal în timp ce zăceam la pământ,
până când, după o perioadă de timp nedeterminată, în cele din urmă am leșinat.
Când m-am trezit, eram deja într-o mașină ce se îndrepta spre orașul meu natal. Mă
încătușaseră cu un lanț enorm de oțel care îmi lega gâtul de glezne, astfel încât nu
puteam să stau în picioare, ci eram forțat să stau cu fața în jos, încolăcit într-o poziție
fetală, abia sprijinit de piept și de cap. Când ofițerii au văzut că aveam dureri evidente,
au râs în hohote și au remarcat sarcastic: „Să vedem dacă Dumnezeul tău te poate
salva acum!”, împreună cu alte comentarii umilitoare. Am înțeles clar că motivul
pentru care mă tratau astfel era faptul că eram un credincios al lui Dumnezeu
Atotputernic. Era întocmai cum spusese Dumnezeu în Epoca Harului: „Dacă lumea
vă urăşte, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră!” (Ioan 15:18). Cu cât mă
umileau mai mult, cu atât vedeam mai lămurit esența lor demonică de vrășmași ai lui
Dumnezeu și natura lor rea de ură față de Dumnezeu, ceea ce m-a făcut să-i
disprețuiesc și mai mult. În același timp, Îl strigam neîncetat pe Dumnezeu, rugându-
mă: „Dumnezeule Atotputernic drag! Cu siguranță, prin bunele Tale intenții, ai
îngăduit să fiu prins de poliție și sunt dispus să mă supun Ție. Astăzi, deși corpul
meu trupesc suferă, sunt dornic să fiu martor pentru Tine ca să-l fac de rușine pe
bătrânul diavol. Nu mă voi supune lui în nicio împrejurare. Mă rog ca Tu să-mi dai

411
credință și înțelepciune.” După ce am terminat rugăciunea, m-am gândit la acest
pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Fiți liniștiți înăuntrul Meu, pentru că Eu sunt
Dumnezeul vostru, singurul vostru Răscumpărător. Trebuie să vă liniștiți
inimile tot timpul, să trăiți înăuntrul Meu; Eu sunt stânca voastră, sprijinul
vostru” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată
în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat și mai multă putere și hotărâre. Dumnezeu
cârmuiește suveran asupra tuturor lucrurilor, iar viața și moartea omului sunt în
mâinile Sale. Cu Dumnezeu Atotputernic drept sprijin solid, nu aveam nimic de care
să mă tem! După acestea, aveam o credință reînnoită și o cale de a practica și eram
pregătit să înfrunt tortura cruntă care mă aștepta.
În timpul acelei escortări de 18 ore înapoi spre orașul natal, am pierdut socoteala
de câte ori am leșinat din cauza durerii, dar niciunul dintre acele brute de polițiști nu
a arătat că-și face vreo grijă. Când am ajuns, în sfârșit, era trecut de două dimineața.
Mă simțeam de parcă tot sângele din corp mi se coagulase – brațele și picioarele îmi
erau umflate și amorțite și nu mă puteam mișca. L-am auzit pe unul dintre polițiști
spunând: „Cred că a murit.” Unul dintre ei a apucat lanțul de oțel și l-a smucit cu o
forță brută, făcând ca marginile zimțate să-mi muște din carne. M-am rostogolit din
mașină și am leșinat din nou din cauza durerii. Polițiștii mi-au dat șuturi până m-am
trezit și apoi au urlat: „La naiba! Încerci să faci pe mortul, ha? Odată ce ne-am odihnit,
îți vine rândul și pentru asta!” Apoi m-au târât violent într-o celulă de pe culoarul morții
și, în timp ce plecau, au spus: „Am pregătit această celulă special pentru tine.” Câțiva
deținuți au fost deranjați din somn în timp ce eram târât înăuntru, iar privirile lor
tăioase m-au înspăimântat atât de tare încât m-am ghemuit într-un colț, fiindu-mi frică
să mă mișc. Mi se părea că intrasem într-un fel de iad pe pământ. În zori de zi, ceilalți
deținuți s-au înghesuit cu toții în jurul meu, privindu-mă de parcă aș fi fost vreun soi
de extraterestru. Au năvălit cu toții asupra mea, speriindu-mă atât de mult, încât m-
am ghemuit grabnic pe podea. Agitația l-a trezit pe prizonierul șef – a aruncat o privire
spre mine și a spus cu răceală: „Faceți-vă de cap cu el, doar să nu-l omorâți în bătaie.”
Deținuții au reacționat la spusele prizonierului șef ca și cum ar fi emis un decret
imperial. S-au îngrămădit înainte, gata să-mi dea bătaie. M-am gândit în sinea mea:
„Acum ți-a venit rândul! Polițiștii m-au dat pe mâna acestor deținuți din culoarul morții
ca să le facă munca murdară – mă trimit intenționat la moarte.” Mă simțeam nespus

412
de îngrozit și neputincios și tot ce puteam face era să-mi încredințez viața lui
Dumnezeu și să accept orchestrările Sale. Tocmai când îmi făceam singur curaj
pentru bătaie, s-a întâmplat ceva incredibil: am auzit pe cineva strigând insistent:
„Stați așa!” Prizonierul șef a venit alergând, m-a ridicat și s-a uitat la mine timp de
câteva minute. Eram atât de speriat, încât nici nu îndrăzneam să mă uit înapoi la el.
„Cum de ajunge un băiat bun ca tine într-un loc ca ăsta?” a întrebat el. Când l-am
auzit vorbindu-mi, i-am aruncat o privire atentă și mi-am dat seama că era prietenul
unui prieten pe care-l întâlnisem o dată, în trecut. S-a adresat apoi celorlalți deținuți,
spunând: „Acest om este prietenul meu. Dacă se atinge cineva de el, va trebui să
răspundă în fața mea!” Apoi, s-a grăbit să-mi ofere o masă și m-a ajutat să pun mâna
pe diverse articole de toaletă și obiecte de zi cu zi de care urma să am nevoie în
închisoare. După aceea, niciunul dintre ceilalți deținuți nu a îndrăznit să se ia de mine.
Știam că tot ceea ce se întâmplase era rezultatul iubirii lui Dumnezeu și că era
înțeleapta rânduială a lui Dumnezeu. Polițiștii vruseseră inițial să-i folosească pe
ceilalți deținuți pentru a mă tortura fără milă, dar nu și-au imaginat niciodată că
Dumnezeu îl va mișca pe prizonierul șef pentru a mă ajuta să parez lovitura. M-am
emoționat până la lacrimi și nu am putut să nu strig în inima mea întru slava lui
Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule drag! Slavă Ție pentru că mi-ai arătat mila Ta!
Tu ești Cel care mi-a venit în ajutor prin intermediul acestui prieten când am fost cel
mai înfricoșat, neputincios și slab, îngăduindu-mi să fiu martor al faptelor Tale. Tu
ești Cel care mobilizează toate lucrurile pentru a Te servi, pentru ca cei care cred în
Tine să beneficieze.” În acel moment, credința mea în Dumnezeu a devenit și mai
mare, deoarece am experimentat personal iubirea Lui. Deși fusesem aruncat în gura
lupului, Dumnezeu nu m-a părăsit. Cu Dumnezeu de partea mea, de ce să-mi fie
frică? Prietenul meu m-a mângâiat spunând: „Nu fi trist. Indiferent ce ai făcut, nu le
spune un cuvânt, chiar dacă asta te omoară. Dar trebuie să te pregătești mental și
să știi că, având în vedere că te-au băgat aici cu o adunătură de condamnați la
moarte, n-o să-ți dea drumul ușor.” Din cuvintele prietenului meu, am simțit și mai
mult că Dumnezeu mă călăuzea în fiecare clipă și că El vorbise prin colegul meu de
celulă pentru a mă avertiza despre ce urma să vină. M-am pregătit mental pe deplin
și, în tăcere, mi-am jurat: oricât de mult mă torturează acești demoni, nu-L voi trăda
niciodată pe Dumnezeu!

413
 A doua zi, peste zece polițiști înarmați au sosit și m-au escortat din casa de
detenție, de parcă aș fi fost un condamnat la moarte, într-un loc îndepărtat de la țară.
Centrul la care m-au dus era un ansamblu cu ziduri înalte, cu o curte mare care era
puternic păzită de poliția înarmată. Pe o pancartă de pe ușa principală scria: „Baza
de pregătire a câinilor polițiști”. Fiecare cameră era plină de tot felul de instrumente
de tortură. Se părea că mă aduseseră la unul dintre centrele secrete de interogare și
tortură ale guvernului PCC. Uitându-mă în jurul meu, mi s-a zburlit părul pe cap și
tremuram de frică. Polițiștii cei răi m-au pus să stau nemișcat în mijlocul curții și apoi
au eliberat patru câini cu aspect feroce, neobișnuit de mari, dintr-o cușcă de oțel, au
arătat spre mine și au dat un ordin câinilor polițiști bine dresați, spunând: „Du-te,
ucide!” Imediat, câinii au sărit la mine ca o haită de lupi. Eram atât de îngrozit, încât
mi-am închis strâns ochii. Urechile au început să-mi țiuie și mintea mi s-a golit –
singurul gând din capul meu era: „Dumnezeule! Te rog să mă salvezi!” L-am strigat
necontenit pe Dumnezeu în ajutor și, după circa zece minute, puteam să simt câinii
doar mușcându-mi hainele. Un dulău deosebit de mare s-a pus pe umerii mei, m-a
adulmecat și apoi m-a lins pe față, dar nu m-a mușcat deloc. Mi-am amintit dintr-o
dată de o poveste biblică în care profetul Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei
flămânzi deoarece se închina lui Dumnezeu, dar leii nu l-au rănit. Pentru că
Dumnezeu era cu el, i-a trimis un înger să închidă fălcile leilor. Dintr-o dată, un
profund sentiment de credință a izvorât în mine și a risipit toată frica din inima mea.
Am avut convingerea profundă că totul este orchestrat de Dumnezeu, iar viața și
moartea omului sunt în mâinile lui Dumnezeu. În plus, dacă era să mor mușcat de
câini feroce pentru credința mea în Dumnezeu și să mor martir, aceasta ar fi o mare
onoare și nu aș avea absolut nicio plângere. Când nu am mai fost constrâns de frica
morții și am fost dispus să-mi dau viața ca să fiu mărturie pentru Dumnezeu, am fost
din nou martor la atotputernicia și la faptele miraculoase ale lui Dumnezeu. De data
aceasta, polițistul s-a repezit spre câini de-a dreptul isteric, strigând: „Ucide! Ucide!”
Însă, dintr-o dată, a fost ca și cum acești dulăi foarte bine dresați nu puteau înțelege
comenzile stăpânilor lor. Tot ce făceau era să-mi sfâșie puțin hainele, să mă lingă pe
față și apoi să se împrăștie. Câțiva dintre polițiștii cei răi au încercat să oprească
câinii și să-i trimită să mă atace din nou, dar câinii s-au speriat brusc și s-au împrăștiat
în toate direcțiile. Când au văzut ce se întâmplase, polițiștii au rămas cu toții uimiți și

414
au spus: „Ce ciudat, nu l-a mușcat niciun câine!” Mi-am adus aminte brusc de
cuvintele lui Dumnezeu, după cum urmează: „Inima și duhul omului sunt ținute în
mâna lui Dumnezeu și toată viața omului este văzută de ochii lui Dumnezeu.
Indiferent dacă crezi sau nu acest lucru, oricare și toate lucrurile, vii sau moarte,
se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în funcție de gândurile lui Dumnezeu.
Așa domnește Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor” („Dumnezeu este sursa vieții
omului” din Cuvântul Se arată în trup). „Dumnezeu a creat toate lucrurile, așa că
El face toată creația să vină sub stăpânirea Lui și să se supună stăpânirii Lui;
El va porunci tuturor lucrurilor, astfel încât toate lucrurile să fie în mâinile Lui.
Toată creația lui Dumnezeu, inclusiv animalele, plantele, omenirea, munții,
râurile și lacurile – toate trebuie să vină sub stăpânirea Lui. Tot ce este pe cer
și pe pământ trebuie să vină sub stăpânirea Lui” („Succesul sau eșecul depind
de cărarea pe care umblă omul” din Cuvântul Se arată în trup). Din experiența mea
proprie, văzusem în viața reală felul în care toate lucrurile – fie ele vii sau moarte –
sunt toate supuse orchestrărilor lui Dumnezeu și toate se mișcă și se schimbă cu
gândurile lui Dumnezeu. Am putut să scap nevătămat după ce am fost atacat de
câinii poliției pentru că Dumnezeu Atotputernic le-a pecetluit gurile și a făcut astfel
încât să nu îndrăznească să mă muște. Eram profund conștient de faptul că acest
lucru se întâmplase prin imensa putere a lui Dumnezeu și că Dumnezeu a dezvăluit
una dintre faptele Sale miraculoase. Fie că e vorba de polițiștii cei mârșavi sau de
câinii polițiști dresați, toți trebuiau să se supună autorității lui Dumnezeu. Nimeni nu
poate înlocui suveranitatea lui Dumnezeu. Faptul că eu căzusem în mâinile diabolice
ale guvernului PCC și experimentasem o încercare asemănătoare cu cea a profetului
Daniel, fusese, fără îndoială, deoarece Dumnezeu făcuse o excepție pentru a mă
înălța și a-Și revărsa harul asupra mea. Fiind martorul faptelor atotputernice ale lui
Dumnezeu, am ajuns să am o credință și mai mare în El și am făgăduit să mă lupt
cu diavolul până la capăt. Am jurat să cred în Dumnezeu, să mă închin Lui veșnic și
să-I aduc slavă și cinstire!
Când polițiștii nu au reușit să-și atingă obiectivul dorit folosind câinii de atac, m-
au dus în camera de interogatoriu. M-au agățat de perete cu cătușele și am simțit
instantaneu o durere cruntă la încheieturi, de parcă mâinile urmau să-mi fie retezate
cu totul. Broboane mari de transpirație au început să-mi picure pe față. Cu toate

415
acestea, nemernicii de polițiști încă nu terminaseră cu mine și au început a se năpusti
asupra mea cu o ploaie de lovituri și șuturi sălbatice. În timp ce mă băteau, lătrau
furioși: „Să vedem dacă Dumnezeul tău te poate salva acum!” Mă băteau cu rândul
– când unul dintre ei obosea, altul mă lua direct în primire. M-au bătut până când m-
am umplut din cap până-n picioare de tăieturi și vânătăi și sângeram abundent. În
noaptea aceea, încă nu-mi dăduseră drumul de pe perete și nu m-au lăsat să închid
ochii. Au desemnat doi subordonați cu arme cu electroșocuri să mă păzească. Ori
de câte ori închideam ochii, ei mă electrocutau ca să mă împiedice să adorm. M-au
torturat toată noaptea în felul acesta. În timp ce unul dintre subordonați mă bătea, m-
a privit cu ochi ieșiți din orbite și a strigat: „Când te vor bate până leșini, eu te voi bate
până te vei trezi din nou!” Din cauza luminării lui Dumnezeu, eram complet conștient
de ceea ce se întâmpla: Satana încerca să folosească tot felul de tehnici de tortură
pentru a mă face să mă compromit. Ideea era să mă chinuie până când spiritul mi se
frângea și pierdeam controlul facultăților mentale, moment în care aș putea divulga
informațiile pe care le căutau. Apoi puteau să-i aresteze pe aleșii lui Dumnezeu, să
tulbure lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și să jefuiască și să acapareze
bunurile Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic pentru a-și îmbogăți propriile cufere –
acestea erau ambițiile sălbatice ale naturii lor de bestii. Am scrâșnit din dinți și am
rezistat la durere. Mi-am jurat că nu voi face un compromis cu ei chiar dacă însemna
să fiu atârnat până la moarte. A doua zi de dimineață, în zorii zilei, încă nu dădeau
semne că mă vor da jos și eram deja complet epuizat; mi se părea că ar fi mai bine
să mor și gata, și nu mai aveam voința de a continua. Tot ce puteam face era să strig
la Dumnezeu după ajutor, rugându-mă: „Dumnezeule! Știu că merit să sufăr, dar
corpul meu este atât de slab și chiar nu mai pot rezista mult. Cât încă respir și sunt
conștient, vreau să Te rog să-mi însoțești sufletul din această lume. Nu vreau să
devin o iudă și să Te trădez.” Tocmai când eram pe punctul de mă prăbuși, cuvântul
lui Dumnezeu m-a luminat și m-a îndrumat încă o dată: „«Venirea în trup de data
asta este ca o cădere în cușca tigrului.» Ceea ce înseamnă acest lucru este
faptul că, pentru că această rundă a lucrării lui Dumnezeu L-a făcut pe
Dumnezeu să vină în trup și să se nască în locuinţa marelui balaur roșu, venirea
Lui pe pământ de această dată este însoțită și mai mult de pericole extreme. El
Se confruntă cu cuțite, arme și cluburi; El Se confruntă cu ispita; El Se

416
confruntă cu mulțimile care au priviri ucigașe. Riscă să fie ucis în orice moment”
(„ucrarea și intrarea (4)” din Cuvântul Se arată în trup). Dumnezeu este Suveranul
suprem al întregii creații – să Se pogoare printre cei mai profund corupți din întreaga
omenire pentru a ne mântui a fost deja o umilire incredibilă, dar a și trebuit să îndure
tot felul de persecuții în mâinile guvernului PCC. Suferința prin care a trecut
Dumnezeu este cu adevărat imensă. Dacă Dumnezeu a îndurat toată această durere
și suferință, eu de ce nu aș putea să mă sacrific pentru El? Singurul motiv pentru
care eram încă în viață era protecția și îngrijirea lui Dumnezeu, fără de care aș fi fost
torturat până la moarte de această ceată demonică cu mult timp în urmă. În acel
bârlog al demonilor, deși monștrii aceia foloseau fiecare metodă de care dispuneau
pentru a mă tortura cu cruzime, totuși Dumnezeu era cu mine și, de fiecare dată când
rezistam unei runde de tortură, eram martor la faptele miraculoase ale lui Dumnezeu,
precum și la mântuirea și protecția Lui. M-am gândit în sinea mea: „Dumnezeu a
făcut atât de multe pentru mine, cum se cuvine să-I mângâi inima? Având în vedere
că Dumnezeu mi-a acordat această ocazie astăzi, ar trebui să trăiesc în continuare
pentru Dumnezeu!” În acea clipă, dragostea lui Dumnezeu mi-a redeșteptat
conștiința și am simțit profund că trebuie să-L mulțumesc pe Dumnezeu orice-ar fi.
Am declarat în sinea mea: „Este onoarea mea să sufăr alături de Hristos astăzi!”
Văzând că încă nu vorbeam și nu implorasem milă, dar temându-se că aș putea muri
acolo fără să divulg informații și apoi ar da de necaz cu superiorii lor, polițiștii cei răi
au încetat să mă mai bată. După aceea, am fost agățat cu cătușele de un zid și lăsat
acolo încă două zile și două nopți.
În acea perioadă, era un frig năprasnic, eram ud până la piele, hainele mele erau
prea subțiri pentru a oferi vreo izolație, nu mâncasem de câteva zile și îmi era foame
și frig – chiar nu mai puteam rezista. Tocmai când eram pe punctul de a ceda,
adunătura aia de polițiști a profitat de starea mea de slăbiciune pentru a pune la cale
un alt complot viclean: au adus un psiholog pentru a încerca să mă spele pe creier.
El a spus: „Ești încă tânăr și îi ai pe părinții și pe copiii tăi de susținut. După ce ai fost
adus, colegii tăi credincioși și mai ales conducătorii bisericii tale n-au dat niciun semn
de îngrijorare și, totuși, iată că tu ești aici suferind pentru ei. Nu crezi că ești cam
nesăbuit? Acești polițiști n-au avut de ales decât să te tortureze…” Ascultându-i
minciunile, mă gândeam în sinea mea: „Dacă frații și surorile mele ar veni să mă

417
vadă aici, nu ar fi echivalent cu a se preda? Spui asta doar pentru a mă înșela, pentru
a semăna discordie între mine și frații și surorile mele și pentru a mă face să-L înțeleg
greșit, să-L învinovățesc și să-L abandonez pe Dumnezeu. N-o să pic în capcană!”
După aceea, mi-au adus mâncare și băutură, încercând să mă ademenească prin
generozitatea lor aparentă. În fața „bunătății” bruște a acestor brute de polițiști, inima
mea s-a agățat și mai strâns de Dumnezeu, pentru că știam că eram cel mai slab în
acel moment și că Satana era gata să profite ori de câte ori se prezenta ocazia.
Experiențele mele din acele zile mi-au permis să văd limpede esența guvernului PCC.
Oricum s-ar fi prefăcut că e amabil și grijuliu, esența sa rea, reacționară și demonică
era neschimbătoare. Strategia diavolului de „convertire prin compasiune iubitoare”
nu a făcut decât să demaște în continuare profunzimile trădării și înșelăciunii sale. Îi
aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru că m-a îndrumat să văd dincolo de complotul
viclean al Satanei. Până la urmă, psihologul nu a reușit să facă niciun progres și a
clătinat din cap, spunând: „Nu pot scoate nimic de la el. E încăpățânat ca un catâr,
un caz fără speranță!” După asta, a plecat descurajat. Văzându-l pe Satana fugind
înfrânt, inima mi s-a umplut de o bucurie de nedescris!
Când acei polițiști răi au văzut că tactica lor blândă eșuase, și-au dat imediat
arama pe față, atârnându-mă din nou de perete încă o zi întreagă. În noaptea aceea,
în timp ce atârnam acolo tremurând în frig, cu mâinile atât de îndurerate încât mi se
părea că mi se vor desprinde, mă gândeam, în delirul meu, că poate într-adevăr nu
o voi scoate la capăt. Tocmai atunci, au intrat câțiva ofițeri și iarăși mi-a rămas doar
să mă întreb ce fel de torturi aveau pregătite pentru mine. În slăbiciunea mea, m-am
rugat din nou lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, știi că sunt slab și chiar nu mai
pot să rezist. Te rog să-mi iei viața chiar acum. Aș prefera să mor decât să fiu o iudă
și să Te trădez. Nu voi permite ca viclenele uneltiri ale acestor demoni să aibă
succes!” Polițiștii își fluturară bastoanele, care erau puțin mai scurte de un metru, și
începură să-mi lovească încheieturile și picioarele. Unii dintre ei râdeau nebunește
în timp ce mă loveau, alții încercau să mă ispitească, spunând: „Ei bine, nu-i așa că
tu chiar nu te saturi de pedepse? N-ai comis nicio crimă majoră, n-ai omorât pe
nimeni și n-ai comis vreo incendiere. Doar spune-ne ce știi și te vom da jos.” Văzând
că tot nu vorbeam, făceau crize și strigau: „Crezi că zecile de polițiști care stau în
fața ta chiar acum sunt toți incompetenți? Am interogat nenumărați condamnați la

418
moarte aici și întotdeauna am scos o mărturisire de la ei, chiar dacă nu au făcut nimic
rău. Când le spunem să vorbească, ei vorbesc. Ce te face să crezi că ești altfel?”
Unii dintre ei au venit apoi înspre mine și au început să-mi ciupească și să-mi
sucească picioarele și brâul până când am fost acoperit de vânătăi. În unele locuri,
m-au ciupit atât de tare încât curgea sânge. După ce fusesem atârnat de perete atât
de mult timp, eram deja incredibil de slab, iar asta amplifica durerea de la bătăile lor
turbate, până într-acolo încât mi-am dorit propria moarte. În acel moment, eram
complet distrus – nu am mai putut să rezist și, în cele din urmă, am izbucnit în lacrimi.
În timp ce lacrimile curgeau, gânduri de trădare mi se iveau în minte: „Poate că ar
trebui pur și simplu să le spun ceva. Atât timp cât nu creează probleme vreunuia
dintre frații și surorile mele, chiar dacă mă acuză sau mă execută, atunci așa să fie!”
Când acea adunătură de polițiști malefici m-au văzut plângând, au râs în hohote și,
foarte mulțumiți de ei înșiși, au spus: „Dacă ai fi spus mai devreme ceva, nu am fi
fost nevoiți să te batem așa.” M-au dat jos de pe perete și m-au întins la pământ. Mi-
au dat niște apă și mi-au permis să mă odihnesc o clipă. Apoi au luat stiloul și hârtia
care erau gata de la bun început și s-au pregătit să-mi înregistreze declarația. Tocmai
când cădeam pradă ispitei Satanei și eram pe punctul de a-L trăda pe Dumnezeu,
cuvintele lui Dumnezeu mi-au apărut din nou clar în minte: „Nu voi mai arăta milă
celor care nu Mi-au arătat credință în vremuri de necaz, pentru că îndurarea
Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva
care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care
vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar
putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi
de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în
inima Mea pentru totdeauna” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația
ta” din Cuvântul Se arată în trup). În cuvintele lui Dumnezeu, am văzut firea lui
Dumnezeu care nu tolerează nicio jignire și consecințele faptului de a-L trăda pe
Dumnezeu. De asemenea, am devenit conștient de propria-mi răzvrătire. Credința
mea în Dumnezeu era mult prea slabă și nu aveam nicio înțelegere reală a Lui, cu
atât mai puțin eram cu adevărat supus față de El. Ca atare, era sigur că o să-L trădez
pe Dumnezeu. M-am gândit la modul în care Iuda Îl vânduse pe Isus pentru doar
treizeci de monede de argint și cum, în momentul de față, eram gata să-L trădez pe

419
Dumnezeu doar pentru un moment de confort și ușurare. Dacă n-ar fi fost luminarea
la momentul potrivit a cuvintelor lui Dumnezeu, aș fi devenit unul dintre trădătorii lui
Dumnezeu ce avea să fie condamnat pentru eternitate! După ce am înțeles voia lui
Dumnezeu, am ajuns să văd că Dumnezeu făcuse cele mai bune rânduieli posibile.
M-am gândit în sinea mea: „Dacă Dumnezeu îngăduie ca eu să sufăr sau să mor,
sunt dispus să mă supun și să-mi pun viața și moartea în mâinile lui Dumnezeu. Nu
am niciun cuvânt de spus în această privință. Chiar dacă îmi rămâne doar o singură
suflare, trebuie să mă străduiesc să-L mulțumesc pe Dumnezeu și să fiu martor
pentru El.” În acel moment, mi-a venit în minte un imn al bisericii: „Pot să am capul
spart și să-mi curgă sângele, dar ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate
pierde. Însărcinarea dată de Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe
diavolul Satana” („Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu” din Urmați Mielul
și cântați cântări noi). În timp ce fredonam imnul în mintea mea, credința mea a fost
revigorată și am luat hotărârea ca, de va fi să mor, va fi pentru Dumnezeu. Orice-ar
fi, nu puteam ceda în fața acelui bătrân diavol, guvernul PCC. Văzând că doar
zăceam acolo la pământ fără să mă mișc, polițistul cel rău a început să mă ispitească,
spunând: „Oare merită toată această suferință? Îți oferim ocazia de a face o faptă
bună aici. Spune-ne tot ce știi. Chiar dacă nu spui nimic, avem toate mărturiile și
dovezile martorilor de care avem nevoie ca să te condamnăm.” Văzând cum acești
demoni devoratori de oameni încercau să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu și să-
mi vând frații și surorile pentru a distruge lucrarea lui Dumnezeu, nu am mai putut să
stăpânesc furia care clocotea în mine și am strigat la ei: „Dacă știți deja totul, atunci
cred că nu există niciun motiv să mă interogați. Chiar dacă aș ști totul, nu v-aș spune
niciodată!” Polițistul a ripostat cu furie, țipând: „Dacă nu mărturisești, te vom tortura
până la moarte! Să nu crezi că vei ieși de aici în viață! Îi facem pe toți condamnații
ăia la moarte să vorbească, crezi că ești mai tare decât ei?” Am răspuns, spunând:
„Acum că mă țineți prizonier, nu-mi fac planuri să plec viu!” Fără a spune un alt cuvânt,
polițistul s-a repezit la mine și m-a lovit drept în stomac. M-a durut atât de rău încât
mi s-a părut că intestinele îmi fuseseră tăiate în două. După asta, ceilalți ofițeri s-au
năpustit pe mine și m-au bătut până am leșinat din nou… Când mi-am revenit, am
descoperit că mă atârnaseră ca înainte, dar de data asta mă atârnaseră și mai sus.
Întregul corp îmi era umflat și nu puteam vorbi, dar datorită protecției lui Dumnezeu,

420
nu simțeam nici cea mai mică durere. În noaptea aceea, cei mai mulți dintre ofițeri
au plecat, iar cei patru care erau desemnați să mă păzească au adormit rapid. Dintr-
o dată, cătușele mi s-au deschis miraculos și am căzut ușor pe podea. În acel
moment, am redevenit brusc conștient și m-am gândit brusc la felul în care Petru
fusese salvat de îngerul Domnului în timpul încarcerării sale. Lanțurile au căzut de
pe mâinile lui Petru, iar poarta de fier a celulei sale s-a deschis singură. Doar prin
marea înălțare și marele har al lui Dumnezeu am putut experimenta faptele
miraculoase ale lui Dumnezeu așa cum a făcut Petru. Am îngenuncheat imediat la
podea și I-am oferit o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule
drag! Îți mulțumesc pentru mila și grija Ta duioasă. Îți mulțumesc pentru că ai vegheat
neîncetat asupra mea. Când viața mea era în pericol și moartea era aproape, m-ai
păzit în taină. Marea Ta putere a fost cea care m-a protejat și mi-a îngăduit să fiu
încă o dată martor al faptelor Tale minunate și al suveranității Tale atotputernice.
Dacă nu aș fi experimentat asta eu însumi, nu aș fi crezut niciodată că este real!”
Prin suferința mea, fusesem din nou martor la mântuirea lui Dumnezeu și eram
profund mișcat și plin de o căldură nesfârșită. Voiam să părăsesc acel loc, dar eram
atât de rănit încât nu mă puteam mișca, așa că am adormit pur și simplu chiar acolo,
pe podea, și am dormit până la răsărit, când am fost trezit în șuturi. Când polițiștii cei
răi m-au văzut întins pe podea, au început să se certe între ei, încercând să afle cine
mă lăsase jos. Cei patru polițiști care fuseseră responsabili să mă păzească peste
noapte au spus cu toții că nu aveau cheile de la cătușele mele. Stăteau toți în jurul
cătușelor, holbându-se – s-au uitat cu toții la cătușe, unul câte unul, dar nu au putut
găsi nicio urmă de fisură în ele. M-au întrebat cum s-au deschis cătușele și am spus:
„S-au deschis singure!” Nu m-au crezut, dar în inima mea știam: aceasta se datora
marii puteri a lui Dumnezeu și era una dintre faptele Sale miraculoase.
Mai târziu, văzând că sunt atât de slăbit încât aș putea pieri în orice moment,
polițiștii cei nemernici nu au mai îndrăznit să mă atârne și astfel, au trecut la o altă
formă de tortură. M-au târât într-o cameră și m-au obligat să mă așez pe un scaun
de tortură. Capul și gâtul îmi erau ținute cu un clește metalic, iar brațele și picioarele
îmi erau legate în întregime, astfel încât nu puteam să mișc un mușchi. În inima mea,
m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule! Totul este sub controlul Tău. Am
trecut deja de mai multe teste pe viață și pe moarte, iar acum mă încredințez Ție încă

421
o dată. Sunt dispus să cooperez cu Tine pentru a mărturisi ferm și a-l umili pe Satana.”
După ce mi-am încheiat rugăciunea, m-am simțit calm, liniștit și fără nici cea mai mică
umbră de teamă. În clipa aceea, unul dintre ofițeri a pornit întrerupătorul de
alimentare, iar toți subalternii priveau cu răsuflarea tăiată pentru a vedea cum voi fi
electrocutat. Când nu am arătat nici cea mai mică reacție, s-au dus să verifice
contactele. Când tot nu am reacționat, nu au putut decât să se uite unul la altul cu
scepticism, fără să le vină să-și creadă ochilor. În cele din urmă, unul dintre subalterni
a spus: „Poate că există un contact defectuos la scaunul de tortură.” După ce a spus
asta, s-a apropiat de mine și, de îndată ce mâna lui m-a atins, a scos un țipăt – șocul
electric l-a aruncat în spate un metru întreg și a căzut la pământ, strigând de durere.
Când ceilalți lachei, cam o duzină la număr, au văzut ce se întâmplase, s-au speriat
de moarte cu toții și s-au năpustit afară din cameră. Unul dintre ei era înspăimântat
în așa hal încât a alunecat și s-a izbit de pământ. A trecut mult timp înainte ca doi
dintre subalterni să vină să mă dezlege, tremurând de groaza de a fi electrocutați ei
înșiși. În întreaga jumătate de oră pe care am petrecut-o legat de scaunul de tortură,
nu am simțit nici măcar o dată un curent electric. Era ca și cum aș fi fost așezat doar
pe un scaun obișnuit. Fusesem încă o dată martor la marea putere a lui Dumnezeu
și am dobândit un simțământ profund al frumuseții și bunătății Sale. Chiar dacă
pierdeam tot ce aveam, inclusiv propria-mi viață, atât timp cât Îl aveam pe Dumnezeu
cu mine, aveam tot ce-mi trebuia.
După aceea, polițiștii cei răi m-au dus înapoi la casa de detenție. Eram acoperit
din cap până-n picioare de tăieturi, vânătăi și răni, brațele și picioarele îmi erau
umflate îngrozitor – eram complet debilitat și nici măcar nu puteam să mă țin pe
picioare, să mă așez sau chiar să mănânc. Eram cu totul în pragul prăbușirii. Când
ceilalți condamnați la moarte din celulă au aflat că nu vândusem pe nimeni, m-au
privit într-o lumină nouă și au spus aprobator: „Tu ești adevăratul erou, noi suntem
eroi falși!” Chiar au rivalizat între ei pentru a-mi da mâncare și haine de îmbrăcat…
Când polițiștii cei răi au văzut cum a lucrat Dumnezeu în mine, nu au mai îndrăznit
să mă tortureze și chiar mi-au scos cătușele și lanțurile. Din acel moment, nimeni nu
a îndrăznit să mă interogheze din nou. În ciuda acestui fapt, poliția încă nu renunțase
și astfel, pentru a scoate de la mine informații despre biserică, au încercat să-i
provoace pe ceilalți deținuți să mă facă să renunț. Au încercat să-i stârnească pe

422
ceilalți deținuți spunând: „Cei care cred în Dumnezeu Atotputernic ar trebui să fie
bătuți!” Cu toate acestea, spre surprinderea lor, unul dintre prizonieri, care era un
ucigaș, a spus: „Nu voi face niciodată ceea ce spuneți. Nu numai că eu nu-l voi bate,
nimeni din această celulă nu-l va bate! Suntem cu toții aici pentru că altcineva ne-a
vândut. Dacă toată lumea ar fi fost la fel de loială ca acest tip, niciunul dintre noi nu
ar fi fost condamnat la moarte.” Alt condamnat la moarte a spus: „Am fost cu toții
arestați pentru că am făcut unele lucruri cu adevărat rele și deci merităm să suferim.
Dar acest tip este un credincios în Dumnezeu și nu a comis nicio crimă, totuși l-ați
făcut aproape de nerecunoscut cu tortura voastră!” Unul câte unul, toți deținuții au
vorbit răspicat împotriva nedreptăților pe care le îndurasem. Văzând ce se întâmpla,
polițiștii nu au vrut ca lucrurile să scape de sub control și, astfel, n-au mai zis nimic,
ci doar au dat înapoi descurajați. În acel moment, m-am gândit la un pasaj din Biblie,
care spune: „Inima regelui este în mâna lui Iahve, precum râurile cu apă. El o întoarce
oriunde voiește” (Proverbe 21:1). Fiind martor la felul în care Dumnezeu i-a determinat
pe ceilalți deținuți să-mi vină în ajutor, am avut convingerea profundă că acestea au
fost toate faptele lui Dumnezeu, iar credința mea în El a devenit și mai puternică!
Când o strategie nu a funcționat, acești polițiști răi au urzit încă un complot. De
data aceasta, au făcut ca directorul casei de detenție să-mi desemneze munca cea
mai istovitoare: am fost pus să fac două suluri întregi de bani de hârtie pe zi (banii
de hârtie fac parte dintr-o tradiție chineză în care oamenii ard banii pentru a-i oferi
strămoșilor decedați. Un sul de bani de hârtie este format din 1600 de folii de aluminiu
și 1600 de foi de hârtie inflamabilă lipite între ele.) Volumul meu de muncă era de
două ori mai mare decât al celorlalți deținuți și, la vremea respectivă, simțeam la
brațe și picioare o durere atât de insuportabilă încât abia puteam să ridic sau să țin
ceva. Așadar, chiar dacă aveam să lucrez toată noaptea, nu era chip să-mi termin
sarcina. Poliția a folosit incapacitatea mea de a-mi termina munca drept scuză pentru
a-mi aplica pedepse corporale în toate modurile posibile. M-au obligat să fac dușuri
reci când temperatura era de -20 de grade Celsius; m-au obligat să lucrez până
noaptea târziu sau să stau de pază și, ca urmare, nu dormeam niciodată mai mult de
trei ore pe noapte. Dat fiind că eram mereu incapabil să-mi termin munca, ei îi adunau
pe toți deținuții din celula mea, ne duceau afară, ne înconjurau cu armele în mână și
ne obligau să mergem ghemuiți pe jos cu mâinile la ceafă. Dacă cineva nu era în

423
stare să mențină poziția, îl electrocutau cu un baston cu electroșocuri. Acei polițiști
răi au folosit fiecare metodă pe care o aveau la dispoziție pentru a-i face pe ceilalți
deținuți să mă urască și să mă maltrateze. Confruntat cu această situație, tot ce am
putut face a fost să vin înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule drag, știu
că acești polițiști răi îi provoacă pe ceilalți deținuți cu scopul de a-i face să mă urască
și să mă tortureze, astfel încât să Te trădez. Acesta este un război spiritual! O,
Dumnezeule! Indiferent cum mă tratează ceilalți deținuți, sunt dispus să mă supun
orchestrărilor și rânduielilor Tale și mă rog ca Tu să-mi acorzi tăria de a îndura
această suferință. Doresc să mărturisesc ferm pentru Tine!” După aceea, am fost din
nou martor la faptele lui Dumnezeu. Nu numai că acei condamnați la moarte nu m-
au urât, ci chiar au organizat o grevă în numele meu și au cerut ca ofițerii să-mi
înjumătățească volumul de muncă. În cele din urmă, poliția nu a avut de ales decât
să cedeze cererilor deținuților.
Chiar dacă au fost forțați să-mi înjumătățească volumul de muncă, polițiștii tot
mai aveau alte trucuri în mânecă. Câteva zile mai târziu, un nou „deținut” avea să
sosească în celulă. A fost foarte amabil cu mine, mi-a cumpărat orice am avut nevoie,
mi-a făcut rost de mâncare, s-a interesat de sănătatea mea și, de asemenea, a
întrebat de ce fusesem arestat. La început, nu am acordat importanță și i-am spus
că sunt un credincios în Dumnezeu și am fost arestat pentru că am tipărit materiale
religioase. A continuat să mă întrebe despre detaliile operațiunii mele de tipărire a
cărților și, când am văzut cum continua să insiste cu întrebări, am început să mă simt
neliniștit și m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule drag, toți oamenii,
lucrurile și situațiile care ne înconjoară sunt îngăduite de Tine. Dacă acest om este
un informator trimis de poliție, Te rog să-mi dezvălui adevărata lui identitate.” După
ce am terminat rugăciunea, am rămas liniștit înaintea lui Dumnezeu și mi-a venit în
minte un pasaj din cuvintele Lui: „Rămâneți liniștiți în prezența Mea și trăiți potrivit
cuvântului Meu și veți rămâne într-adevăr vigilenți și veți exercita discernământ
în duh. Când Satana va veni, veți fi capabili să vă păziți imediat împotriva lui și,
de asemenea, să simțiți venirea lui; veți simți o neliniște reală în duhul vostru”
(„Capitolul 19” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup).
Am cugetat iar și iar la întrebările pe care mi le pusese presupusul „nou deținut” și
mi-am dat seama că toate erau exact despre ceea ce poliția voise să știe de la mine.

424
În acel moment, parcă mă trezisem dintr-un vis: acesta fusese altul dintre
comploturile malefice ale poliției, iar omul ăsta era un informator. „Deținutul” a văzut
că am devenit brusc tăcut și m-a întrebat dacă mă simt bine. I-am spus că mă simt
bine și apoi, atât cu asprime cât și cu îndreptățire, i-am spus: „Lasă-mă doar să te
scutesc de deranj și să te anunț că-ți pierzi timpul. Chiar dacă aș ști totul, nu ți-aș
spune!” Ceilalți deținuți mi-au lăudat cu toții comportamentul, spunând: „Am putea
toți să învățăm de la voi, credincioșii. Aveți cu adevărat coloană vertebrală!”
Informatorul nu a putut să se gândească la nimic de spus ca replică și, două zile mai
târziu, a șters-o.
Am supraviețuit un an și opt luni în acea casă de detenție. Deși acei hoți de
polițiști au născocit orice mod posibil de a-mi îngreuna viața, Dumnezeu i-a mișcat
pe condamnații la moarte să aibă grijă de mine. Ulterior, prizonierul șef a fost
transferat, iar deținuții m-au ales pe mine ca nou șef de celulă. Ori de câte ori vreunul
dintre deținuți dădea de necaz, făceam tot posibilul să-l ajut. Le-am spus: „Eu sunt
unul dintre credincioșii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cere să trăim cu omenie. Chiar
dacă am fost închiși, atâta timp cât suntem în viață, trebuie să trăim cu o aparență
de umanitate.” După ce am făcut această declarație, acei condamnați la moarte au
încetat să-i hărțuiască pe noii deținuți. Numele „celula numărul 7” cândva băga frica
în inimile deținuților, dar, sub mandatul meu, devenise o celulă civilizată. Deținuții
spuneau cu toții: „Acești oameni de la Biserica lui Dumnezeu Atotputernic sunt o
gașcă de treabă. Dacă vom ieși vreodată de aici, cu siguranță ne vom pune credința
în Dumnezeu Atotputernic!” Experiența mea în închisoare mi-a amintit de povestea
lui Iosif. În timpul întemnițării sale în Egipt, Dumnezeu a fost cu el, a revărsat har
asupra lui și totul a mers fără piedici pentru Iosif. În această perioadă, tot ce făcusem
fusese să acționez în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu și să mă supun
orchestrărilor și rânduielilor Sale. Prin urmare, Dumnezeu a fost cu mine și mi-a
îngăduit să ocolesc dezastrul de fiecare dată. I-am mulțumit lui Dumnezeu din
adâncul inimii pentru harul pe care mi l-a oferit!
Mai târziu, fără nici cea mai mică dovadă, guvernul PCC a scornit acuzații false
și m-a condamnat la închisoare pe termen fix de trei ani, eliberându-mă doar în 2009.
După ce am ieșit din pușcărie, polițiștii locali m-au supravegheat foarte atent și mi-
au cerut să fiu la dispoziția lor. Fiecare mișcare a mea a devenit obiectul controlului

425
guvernului PCC și nu aveam niciun fel de libertate personală. Am fost obligat să fug
din orașul meu natal și să-mi îndeplinesc datoriile în altă parte. Mai mult, pentru că
eram unul dintre credincioșii lui Dumnezeu, guvernul PCC a refuzat să prelucreze
registrele de stare civilă ale familiei mele (chiar și în ziua de azi, registrele de stare
civilă ale celor doi fii ai mei sunt încă în curs de prelucrare). Asta a făcut să-mi fie și
mai clar că viața sub conducerea guvernului PCC este un iad pe pământ. Nu voi uita
absolut niciodată tortura cruntă pe care guvernul PCC mi-a aplicat-o. Îl disprețuiesc
cu toată ființa mea și aș prefera să mor decât să fiu ținut în robie de el. Îl repudiez în
totalitate!
Această experiență mi-a oferit o înțelegere mult mai mare a lui Dumnezeu. Am
fost martor al atotputerniciei și înțelepciunii Lui și al substanței bunătății Sale. De
asemenea, am văzut că, indiferent cât de mult îi persecută demonicul guvern PCC
pe aleșii lui Dumnezeu, acesta nu rămâne altceva decât un obiect de servire și un
termen de contrast pentru lucrarea lui Dumnezeu. Guvernul PCC este și va fi
întotdeauna dușmanul învins al lui Dumnezeu. De atâtea ori, protecția miraculoasă
a lui Dumnezeu m-a salvat în vremuri de disperare, permițându-mi să mă eliberez
din strânsoarea ghearelor Satanei și să recâștig viața în pragul morții; de atâtea ori,
cuvintele lui Dumnezeu m-au mângâiat și m-au revigorat și au devenit întărirea și
susținerea mea când eram cel mai slab și fără speranță, îngăduindu-mi să mă ridic
mai presus de trup și să mă smulg din ghearele morții; și de atâtea ori, când eram la
ultima suflare, forța vitală lui Dumnezeu mi-a fost reazem și mi-a dat puterea de a
trăi în continuare. Este întocmai după cum spun cuvintele lui Dumnezeu, „Forța vieții
lui Dumnezeu poate triumfa în fața oricărei puteri, mai mult decât atât,
depășește orice putere. Viața Lui este veșnică, puterea Lui este extraordinară,
iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută ușor de nicio ființă creată sau forță
inamică. Forța vieții lui Dumnezeu există și emană strălucirea sa uimitoare,
indiferent de timp sau loc. Cerul și pământul pot suferi mari schimbări, dar viața
lui Dumnezeu este veșnic aceeași. Toate lucrurile sunt trecătoare, dar viața lui
Dumnezeu încă rămâne, deoarece Dumnezeu este sursa existenței tuturor
lucrurilor și baza existenței lor” („Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi
omului calea vieții veșnice” din Cuvântul Se arată în trup). Toată slava
atotputernicului, adevăratului Dumnezeu!

426
 32. Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaște nicio limită
de Zhou Qing, provincia Shandong

Am suferit din plin mizeriile acestei vieți. Nu fusesem căsătorită mulți ani înainte
ca soțul meu să moară, iar din acel moment, povara grea a grijii familiei a căzut pe
umerii mei. Având un copil mic, am dus o viață grea. Am fost întotdeauna ținta
derâderii și disprețului celorlalți; slabă și neputincioasă, lacrimile îmi spălau chipul în
fiecare zi și simțeam că viața pe lumea acesta era prea grea. Tocmai când mă
complăceam în adâncurile pesimismului și ale disperării, o soră mi-a împărtășit
Evanghelia lucrării lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Inima mi s-a
umplut de căldură când am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu Atotputernic: „Când
ești epuizat și când începi să simți puțin din dezolarea sumbră a acestei lumi,
nu te pierde, nu plânge. Dumnezeu atotputernic, Veghetorul, va întâmpina cu
brațele deschise sosirea ta în orice moment” („Suspinul Celui Atotputernic” din
Cuvântul Se arată în trup). Dumnezeu m-a chemat ca o mamă iubitoare și m-am
simțit de parcă mi-aș fi găsit în sfârșit casa, sprijinul și locul de odihnă pentru duhul
meu. De atunci, am citit zilnic cuvintele lui Dumnezeu și am aflat că Dumnezeu este
sursa întregii vieți, că Dumnezeu stăpânește soarta fiecărei persoane și că
Dumnezeu Atotputernic este singurul sprijin și singura mântuire a omenirii. Pentru a
ajunge să înțeleg mai multe adevăruri, am participat activ la adunările bisericii și, în
Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, am fost martoră a faptului că frații și surorile erau
simpli și deschiși unul cu altul. Când eram cu ei, mă simțeam în largul meu, simțeam
un mare sentiment de eliberare în inima mea și mă bucuram de o fericire și de o
bucurie pe care nu le mai simțisem niciodată pe lume. Prin urmare, am devenit plină
de încredere și speranță pentru viitorul meu. Am început să-mi îndeplinesc datoria în
biserică pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Spre surprinderea mea, însă,
guvernul PCC pur și simplu nu permite nimănui să creadă în adevăratul Dumnezeu
sau să urmeze calea cea dreaptă, iar eu am fost brutal și inuman prinsă și
persecutată de PCC doar datorită credinței mele.
Într-o după-amiază din decembrie 2009, spălam niște rufe acasă, când deodată,

427
cinci sau șase polițiști în civil au dat buzna în curtea mea. Unul dintre ei a strigat:
„Suntem de la Brigada de Poliție Criminală special însărcinată să-i înlăture pe
credincioșii în Dumnezeu Atotputernic!” Înainte de a putea să-mi recapăt calmul, au
început să-mi dea toată casa peste cap, ca o haită de tâlhari. Mi-au scotocit prin casă,
atât înăuntru, cât și pe-afară și au confiscat câteva cărți despre credința în Dumnezeu,
un DVD player și două CD-uri pe care le-au găsit. M-au escortat apoi la o mașină de
poliție și m-au dus la secția de poliție. Pe drum, m-am gândit la modul în care frații și
surorile descriseseră arestările și torturile pline de cruzime ale polițiștilor malefici, iar
inima mi-a sărit în gât; îmi era atât de frică. La mare strâmtoare, m-am rugat stăruitor
lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Mă simt atât de slabă acum. Gândul de a
fi torturată mă înfricoșează atât de mult. Te rog să-mi dai credință și tărie și să-mi
alungi frica.” După ce m-am rugat, m-am gândit la două pasaje din cuvintele lui
Dumnezeu: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru
că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința
voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” („Capitolul 75” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „În toate planurile Mele, marele
balaur roșu este contrastul Meu, inamicul Meu, dar și servitorul Meu; ca atare,
nu i-am ușurat niciodată «însărcinările»” („Capitolul 29” din „Cuvintele lui
Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). În timp ce
contemplam cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că-mi era teamă de chinurile
crude ale Satanei pentru că nu aveam credință adevărată în Dumnezeu. „Satana
este, de fapt, un contrast în serviciul lucrării lui Dumnezeu”, m-am gândit. „Oricât de
sălbatic și crud ar fi, este tot în mâinile lui Dumnezeu și nu are de ales decât să
asculte de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Ba mai mult, cu cât Satana este
mai sălbatic și mai crud, cu atât trebuie să mă bazez pe credința mea ca să fiu
martoră pentru Dumnezeu. În acest moment crucial, nu mă pot lăsa sub nicio formă
speriată de puterea despotică a Satanei, ci trebuie, în schimb, să mă sprijin pe
credința și puterea pe care Dumnezeu mi le dă pentru a-l învinge pe Satana.”
Gândindu-mă la asta, nu m-am mai simțit atât de înfricoșată.
Când am ajuns la secția de poliție, doi polițiști mi-au pus niște cătușe fără să
scoată o vorbă și mi-au dat șuturi și m-au îmbrâncit până la etajul doi înainte de a
mârâi către mine: „Avem niște «tratamente speciale» pentru bucuria celor de teapa

428
ta!” Știam în inima mea că acest „tratament special” însemna tortură. În acea clipă,
am continuat să mă rog lui Dumnezeu în inima mea și nu am îndrăznit să-L părăsesc
nici măcar o clipă, de teamă că-I voi pierde îngrijirea și protecția și voi fi prinsă în
uneltirile viclene ale Satanei. Imediat ce am intrat în camera de interogatoriu, unul
dintre polițiștii cei răi mi-a spus să îngenunchez. Când n-am făcut-o, mi-a tras o
lovitură brutală în partea din spate a genunchiului, iar eu am căzut involuntar în
genunchi cu un zgomot surd. M-au înconjurat apoi și au început să mă bată și să
mă lovească până când totul a început să se învârtească cu mine și vederea mi s-a
încețoșat, iar sângele mi-a curs din nas și din gură. Cu toate acestea, încă nu
terminaseră, deoarece mi-au ordonat să stau pe podea și mi-au așezat un scaun în
față. Unul dintre polițiștii aceștia răi a început apoi să mă lovească tare pe spate și,
cu fiecare lovitură, fața și capul mi se izbeau de scaun. Îmi vâjâia capul, iar durerea
era insuportabilă. Unul dintre polițiști mi-a rânjit perfid și mi-a spus: „Cineva te-a
vândut deja. Dacă nu începi să vorbești, o să te batem până mori!” După ce a spus
asta, m-a lovit cu pumnul în piept, ceea ce m-a durut atât de tare încât nu am putut
să trag aer în plămâni mult timp. Un alt polițist a strigat apoi: „Chiar te crezi vreun fel
de Liu Hulan? Scoatem noi adevărul de la tine cu bătaia, mai devreme sau mai
târziu!” Haita de polițiști nemernici m-a schingiuit în toate felurile, oprindu-se numai
când oboseau. Tocmai când mă gândeam că s-ar putea să mi se permită să respir
pentru un timp, un polițist de vreo cincizeci de ani a venit încercând să mă
păcălească cu rolul de polițist bun. „Cineva ne-a spus acum că ești un conducător
al bisericii. Crezi că nu vom reuși să te acuzăm de nimic dacă nu vorbești? Te
urmăream de multă vreme și te-am arestat doar pentru că acum avem suficiente
dovezi. Așa că începi să vorbești!” Am fost șocată să-l aud spunând acest lucru: „Să
fie oare adevărat?”, m-am gândit. „Dacă cineva a fost cu adevărat o iudă și m-a
vândut, atunci nu ar ști deja totul despre mine? Pot să scap fără să le spun nimic?
Ce ar trebui să fac?” În disperarea mea, mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu
Atotputernic: „Te gândești la tot harul pe care l-ai dobândit, la toate cuvintele
pe care le-ai auzit – ai putea să le asculți în zadar? Indiferent de cine își ia
tălpășița, tu nu poți să o faci. Alți oameni nu cred, dar tu trebuie să crezi. Alți
oameni Îl abandonează pe Dumnezeu, dar tu trebuie să Îl confirmi pe
Dumnezeu și să fii martor pentru El. Alții Îl denigrează pe Dumnezeu, dar tu nu

429
poți. Indiferent de cât de aspru este Dumnezeu cu tine, tot trebuie să Îl tratezi
corect. Ar trebui să Îi răsplătești dragostea și trebuie să ai o conștiință, pentru
că Dumnezeu este nevinovat. Venirea Lui pe pământ din cer ca să lucreze în
mijlocul omenirii a constituit deja o umilință mare. El este sfânt, fără nici cea
mai mică murdărie. Cât de multă umilință a îndurat prin faptul că a venit într-
un ținut depravat? Lucrarea pe care o face în voi este de dragul vostru”
(„Semnificația mântuirii descendenților lui Moab” din Cuvântul Se arată în trup).
Fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu se lovea de inima mea amorțită, iar conștiința
mea se simțea mustrată. M-am gândit la modul în care L-am urmat pe Dumnezeu
Atotputernic ani de zile, la cum mă bucurasem de iubire și de căldură nesfârșită de
la Dumnezeu, dobândisem abundenta provizie pentru viață de la El, înțelesesem
adevăruri pe care nimeni de-a lungul istoriei nu a fost în stare să le înțeleagă,
realizasem sensul și valoarea vieții și scăpasem de viața mea trecută întunecată de
durere, dezolare și disperare. Dumnezeu îmi oferise o iubire enormă – cum aș putea
să uit vreodată asta? Cum de puteam să mă simt pierdută și chiar să mă gândesc
să-L trădez pe Dumnezeu în momentul în care am auzit că altcineva L-a trădat?
Gândindu-mă la asta, am plâns necontenit și m-am urât pentru că eram atât de
lipsită de conștiință și umanitate. Ori de câte ori cineva îmi arăta bunătate, mă
gândeam la toate modalitățile posibile de a-i înapoia bunătatea. Totuși, Dumnezeu
îmi dăruise atât de mult har și atâtea binecuvântări și îmi oferise o mântuire atât de
mare, și totuși conștiința mea a rămas amorțită. Nu numai că gândul de a-L răsplăti
pe Dumnezeu nu mi-a trecut prin minte, ci, în schimb, când m-am aflat la strâmtoare,
m-am gândit chiar să-L trădez pe Dumnezeu. Aduceam atâta mâhnire inimii lui
Dumnezeu! În acel moment, am simțit o remușcare atât de profundă pentru că
șovăisem. Dacă într-adevăr altcineva tocmai L-ar fi trădat pe Dumnezeu, atunci cu
siguranță Dumnezeu S-ar fi simțit nespus de îndurerat și mâhnit, iar eu ar trebui să
încerc acum să-I mângâi inima cu propria-mi loialitate. Și totuși, eram atât de egoistă
și demnă de dispreț, încât nu numai că nu rămăsesem de partea lui Dumnezeu, dar
mă gândisem să-L trădez doar pentru a putea continua să mă târăsc într-o viață
jalnică și infamă. Mă gândisem doar la mine, fără niciun fel de conștiință sau rațiune
– provocam inimii lui Dumnezeu atâta durere și Îl făceam să mă urască așa de mult!
În auto-învinuirea și remușcarea mea, am spus în tăcere o rugăciune către

430
Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Sunt atât de lipsită de conștiință și
umanitate! Mi-ai dat doar dragoste și binecuvântare, însă, în schimb, eu nu Ți-am
oferit decât suferință și durere. O, Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru îndrumarea
Ta, deoarece mi-a îngăduit să știu ce să fac acum. De data asta, doresc să Te
mulțumesc cu o acțiune reală. Oricât m-ar chinui Satana, aș prefera să mor decât
să nu reușesc să mărturisesc ferm pentru Tine, și nu Te voi trăda niciodată!”
Polițistul cel rău a văzut cât de mult plângeam și a crezut că încep să cedez, așa că
s-a îndreptat spre mine și mi-a spus cu blândețe prefăcută: „Spune-ne ce vrem să
știm. Spune-ne, și apoi poți pleca acasă.” Mi-am ațintit privirea asupra lui și i-am
spus furioasă: „Niciodată nu o să-L trădez pe Dumnezeu!” Auzindu-mă că spun asta,
s-a înfuriat peste măsură; a început să mă pălmuiască și să strige isteric: „Așadar
preferi pedeapsa, nu premiul, hm? Am încercat să-ți ofer o cale de a scăpa cu o
oarecare demnitate, dar mi-o respingi. Crezi că nu-ți putem face nimic? Dacă nu
începi să fii cuminte și să mărturisești, te vom închide în închisoare cinci ani, iar
copilul tău nu va avea voie să meargă la școală.” I-am răspuns: „Dacă va trebui să
petrec cinci ani în închisoare, atunci asta-i pur și simplu ceva ce va trebui să îndur.
Puteți să-mi împiedicați copilul să meargă la școală, dar soarta lui rămâne soarta
lui. Mă voi supune suveranității lui Dumnezeu.” Haita de diavoli s-a înfuriat și mai
tare, iar unul dintre ei m-a apucat de guler și m-a târât pe o platformă de beton. M-
au obligat apoi să mă așez pe podea cu picioarele întinse. Un polițist m-a călcat pe
un picior, în timp ce altul și-a împins genunchiul în spinarea mea, trăgându-mi
grosolan ambele brațe în spate. Am simțit imediat o durere insuportabilă în brațe,
de parcă ar fi plesnit amândouă, iar capul mi-a sărit involuntar înainte și mi s-a izbit
de platforma de beton, iar eu m-am ales imediat cu un cucui uriaș. Pe atunci era
miezul iernii, cu vânturi de înghețai până la os, iar picăturile de apă se prefăceau în
gheață și, totuși, acești polițiști răi m-au chinuit până am transpirat leoarcă și hainele
mi s-au udat până la piele. Văzând că încă nu cedam, mi-au sfâșiat jacheta căptușită
cu bumbac și m-au obligat să stau cu fața în sus pe podeaua înghețată, purtând
doar lenjeria de corp subțire, și au continuat să mă ia la întrebări. Văzând că încă
nu răspund la niciuna dintre întrebările lor, mi-au mai dat o bătaie. Adunătura asta
de diavoli m-a chinuit până când s-a lăsat seara și toți au fost epuizați, dar tot nu au
scos nimic de la mine. Când s-au dus să ia masa de seară, m-au amenințat,

431
spunând: „Dacă și diseară ai să-ți ții gura, o să te încătușăm pur și simplu de masa
de fier cu genunchii legați și o să te lăsăm să îngheți până mori!” După ce au spus
asta, au plecat degrabă înfuriați. Atunci a început să-mi fie frică și m-am gândit în
sinea mea: „La ce alte torturi mă vor supune acești polițiști nemernici? Voi fi în stare
să rezist?” Mai ales când mă gândeam la fețele lor sălbatice și la scenele în care
mă torturau, mă simțeam și mai abătută și neputincioasă. Mă temeam că nu voi
putea îndura chinurile cumplite și că-L voi trăda pe Dumnezeu, așa că am continuat
să mă rog la Dumnezeu. În clipa aceea, cuvintele lui Dumnezeu mi-au amintit: „Dacă
oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți de către Satana.
Acestuia îi este teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în
Dumnezeu” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se
arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au limpezit mintea și am știut atunci că mă
temeam deoarece Satana mă înșelase și, astfel, îmi pierdusem credința în
Dumnezeu. De asemenea, mi-am dat seama că era cu adevărat necesar să
experimentez acest tip de situație pentru a fi călită și lămurită, altfel aș fi veșnic
incapabilă să fac să se nască în mine o credință adevărată în Dumnezeu. Mai mult
decât atât, mi-am dat seama că nu luptam singură în această nenorocire, ci că Îl
aveam pe Dumnezeu Atotputernic drept reazem neclintit. M-am gândit atunci la
momentul când israeliții au fost conduși în afara Egiptului și hăituiți de soldații
egipteni tot drumul până la Marea Roșie. La vremea respectivă, nu mai exista cale
de întoarcere, iar ei au ascultat de cuvântul lui Dumnezeu și s-au bazat pe credința
lor pentru a traversa Marea Roșie. Spre surprinderea lor, Dumnezeu a despărțit
Marea Roșie și a transformat-o în uscat; au trecut în siguranță și au scăpat de
pericol, evitând astfel să fie urmăriți și masacrați de soldații egipteni. Faptul că acum
mă confruntam cu tortura nemiloasă a poliției PCC era același lucru. Atâta vreme
cât aveam credință și mă bazam pe Dumnezeu, aveam să-l înving pe Satana
negreșit! Și așa, puterea mi-a revenit în inimă, iar eu nu m-am mai simțit atât de
timidă și înfricoșată. Am spus o rugăciune către Dumnezeu în inima mea:
„Dumnezeule Atotputernic! Îmi doresc să mă lupt cu Satana, bazându-mă pe Tine,
și să nu mai fiu intimidată din nou de puterea despotică a polițiștilor imorali! Voi
mărturisi ferm pentru Tine!” În acest moment de pericol, nu numai că Dumnezeu
Atotputernic a acționat ca sprijin puternic al meu, dar a și arătat milă și compasiune

432
pentru slăbiciunea mea. Poliția nu a mai venit să mă interogheze în acea seară, iar
eu mi-am petrecut noaptea în siguranță.
A doua zi dis-de-dimineață, câțiva polițiști cu priviri ucigătoare au venit și au
început să mă intimideze, spunând: „Dacă nu cooperezi, vei plăti pentru asta! Te vom
face să simți gustul morții! Dumnezeu Atotputernic al tău nu te poate salva acum. Nu
ai depăși situația nici dacă ai fi Liu Hulan! Dacă nu începi să vorbești, să nu te aștepți
să ieși vie din asta.” Apoi m-au făcut să-mi dau din nou jos geaca de bumbac și să
mă întind pe podeaua înghețată în timp ce m-au interogat. Văzând că fiecare dintre
ei își îndrepta spre mine privirea plină de răutate, tot ce am putut să fac a fost să-L
strig cu disperare pe Dumnezeu și să-L rog să mă facă să rămân neclintită în mărturia
mea. Văzând că rămâneam în tăcere, s-au înfuriat de frustrare. Unul dintre polițiști a
început să mă lovească brutal în cap cu un dosar, până când m-am simțit amețită și
buimacă. În timp ce mă lovea, mi se adresa batjocoritor și mă amenința, spunând:
„Hai s-o facem să simtă cu adevărat gustul spânzurătorii astăzi. La ce școală merge
fiul ei? Anunță-l pe directorul școlii și adu-l pe fiul ei aici. O s-o facem să-și dorească
să fie moartă.” M-au interogat apoi despre lucrurile pe care le-au găsit la mine acasă,
dar, fiindcă că n-am răspuns pe placul lor, au început să-mi izbească dosarul peste
gură până când sângele a început să mi se prelingă din colțul buzelor. M-au bătut
după aceea cu înverșunare pe tot corpul, oprindu-se doar când oboseau. Tocmai
atunci, un polițist a intrat în cameră și a văzut că nu făcusem nicio mărturisire, apoi
patru sau cinci dintre ei au venit la mine și mi-au desfăcut cătușele, după care mi-au
încătușat iarăși mâinile la spate. M-au făcut să stau în fața unui birou mare, cu capul
la nivelul marginii biroului și cu picioarele depărtate. Când li se părea că picioarele
mele nu sunt suficient de drepte, mi le călcau și-mi împingeau umerii în jos. Mi-au
ținut brațele și cătușele în sus la spate și m-au obligat să rămân absolut nemișcată
pentru multă vreme în postura pe care mi-o impuseseră. Dacă mă mișcam în față,
mă loveam cu capul pe birou, dacă mă mișcam la stânga, la dreapta sau înapoi, mă
pedepseau cu asprime. Această tactică josnică a lor m-a lăsat atât de suferindă, încât
mi-am dorit doar să mor și am scos strigăte înfiorătoare unul după altul. Doar când
au văzut că sunt aproape de moarte mi-au dat drumul și m-au lăsat să mă întind pe
podea. După puțin timp, acea haită de diavoli inumani a început să mă chinuie și să
se dezlănțuie din nou asupra mea. Patru sau cinci polițiști răi mi-au stat pe picioare

433
și pe brațe ca să nu mă pot mișca, apoi m-au ținut de nas și mi-au ciupit obrajii pentru
a mă face să deschid gura, în timp ce mi-au turnat un flux constant de apă rece pe
gât. Sufocându-mă, m-am zbătut disperată, dar tot nu mi-au dat drumul și, treptat,
mi-am pierdut cunoștința. N-am idee cât timp am fost leșinată, dar m-am trezit brusc,
înecându-mă cu apă și am început să tușesc violent. Apa îmi ieșea din gură, din nas
și din urechi, iar pieptul îmi era în agonie. Singurul lucru pe care-l puteam simți era
întunericul total care mă înconjura și mi se părea că ochii îmi ieșeau din orbite. Mă
sufocam atât de mult, încât nu puteam decât să expir, dar nu și să inspir. Ochii îmi
erau goi, iar eu simțeam că moartea avea să vină în curând pentru mine. Tocmai
când viața îmi atârna de un fir, am avut dintr-o dată o altă criză violentă de tuse și
convulsii și am putut să scuip niște apă. M-am simțit un pic mai bine după asta. Unul
dintre polițiștii cei răi m-a târât apoi de păr în poziție așezată și mi-a smucit brutal
cătușele. După aceea, i-a ordonat unuia dintre suboronați să facă rost de un baston
de electroșocuri pe care să-l folosească pe mine. Spre surprinderea mea, când
subordonatul s-a întors, a spus: „Nu am putut găsi decât patru. Două dintre ele nu
funcționează, iar celelalte două trebuie puse la încărcat.” Auzind asta, ofițerul a răcnit
furios: „Ești prea prost ca să faci ceva! Adu niște apă cu ardei iute!” M-am rugat
neîncetat lui Dumnezeu în inima mea, rugându-L să mă protejeze pentru a putea
depăși toate torturile crude la care mă supuneau acei polițiști ticăloși. Atunci s-a
întâmplat ceva neașteptat: unul dintre polițiști a spus cu adevărat: „E prea mult. Am
torturat-o deja rău. Nu mai faceți asta.” Când polițistul a auzit acest lucru, n-a avut
de ales decât să se potolească. În acel moment am perceput cu adevărat
suveranitatea și stăpânirea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, întrucât era
Dumnezeu Cel care mă proteja și îmi dădea acest răgaz. Totuși, acești polițiști răi nu
erau încă gata să mă lase-n pace. Mi-au încătușat din nou mâinile la spate, s-au pus
pe picioarele mele și, cu toată puterea, mi-au tras în sus mâinile încătușate. Tot ce
puteam simți era o durere insuportabilă de parcă mi se rupeau brațele, și țipam fără
să mă opresc. În inima mea, am continuat să-L chem pe Dumnezeu Atotputernic și,
fără să-mi dau seama, m-a luat gura pe dinainte: „Dumnez…” Dar apoi am vorbit
imediat mai încet și am spus: „Tot ce știu… vă voi spune tot ce știu.” Nemernicii aceia
au crezut că vreau într-adevăr să le spun totul, așa că m-au descătușat și au strigat:
„Toți suntem anchetatori profesioniști. Nici nu te gândi să ne păcălești. Dacă nu te

434
porți bine și nu ne spui totul acum, poți să-ți iei gândul că o să mai trăiești prea mult
sau c-o să părăsești vreodată acest loc. Îți vom da un timp să te gândești la asta!”
Eram incredibil de neliniștită în fața torturii și a amenințărilor lor și m-am gândit în
sinea mea: „Nu vreau să mor aici, dar chiar nu vreau să-L trădez pe Dumnezeu și
nici să vând biserica. Ce ar trebui să fac? Și dacă le-aș spune doar despre un frate
sau o soră?” Dar mi-am dat brusc seama că nu aș putea face asta niciodată și că să
le spun vreun lucru ar însemna să-L trădez pe Dumnezeu și m-ar face să devin o
iudă. În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Ce ar trebui să
fac? Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă și Te rog, dă-mi putere!” După rugăciune,
m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Biserica este inima Mea.”
„Trebuie să sacrificați totul ca să-Mi protejați mărturia. Acesta va fi scopul
acțiunilor voastre, nu uitați acest lucru” („Capitolul 41” din „Cuvântări ale lui
Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am gândit. „Biserica este
inima lui Dumnezeu. A-ți vinde un frate sau o soră ar însemna să faci ravagii în
biserică și acesta este lucrul care-L întristează cel mai mult pe Dumnezeu. Nu trebuie
să fac nimic pentru a răni biserica. Dumnezeu a venit pe pământ din ceruri ca să
lucreze pentru a ne mântui, iar Satana îi fixeaxă cu privirea lacomă pe aceia dintre
noi aleși de Dumnezeu, sperând în zadar să ne prindă pe toți dintr-o dată și să
distrugă biserica lui Dumnezeu. Dacă îmi vând frații și surorile, nu înseamnă că
permit complotului insidios al Satanei să aibă succes? Dumnezeu este atât de bun
și tot ceea ce face El asupra omului face din dragoste. Nu trebuie să rănesc inima lui
Dumnezeu. Nu pot face nimic pentru Dumnezeu astăzi, așadar cer doar să pot
mărturisi ferm pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu – acesta este singurul lucru
pe care îl pot face.” După ce am înțeles voia lui Dumnezeu, am spus o rugăciune
către Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu am idee ce fel de tortură au mai pregătit
pentru mine. Știi că sunt de o statură atât de mică și că mă simt adesea sperioasă și
timorată. Dar cred că Tu ții totul în mâinile Tale și vreau să iau, în prezența Ta,
hotărârea să mărturisesc ferm pentru Tine, chiar cu prețul propriei mele vieți.” Tocmai
în acea clipă, unul dintre polițiștii cei răi a țipat furios la mine: „Te-ai mai gândit? Dacă
nu te porți cum trebuie și nu ne spui totul, atunci o să mă asigur că vei muri aici chiar
astăzi! Nici măcar Dumnezeu Cel atotputernic nu te poate salva!” Am închis ochii
strâns și, agățându-mă de hotărârea mea de a mărturisi ferm cu prețul vieții, nu am

435
spus niciun cuvânt. Polițiștii au scrâșnit din dinți de furie, s-au năpustit spre mine,
umilindu-mă și torturându-mă neîncetat întocmai cum făcuseră înainte, călcându-mă
în picioare și bătându-mă. M-au bătut cu brutalitate în cap până când totul a început
să se învârtească cu mine. Totul s-a întunecat înaintea ochilor mei, iar capul parcă
îmi plesnise. Am început să simt treptat că nu mai pot mișca ochii, corpul îmi era
amorțit până la durere și nu puteam auzi clar nimic. Tot ce puteam percepe erau
vocile lor care păreau să vină de la o depărtare foarte mare. Totuși, mintea îmi era
limpede, iar eu am continuat să repet în tăcere aceste cuvinte: „Nu sunt o iudă. Voi
muri înainte să devin ca Iuda…” N-am idee cât timp trecuse, dar, când m-am trezit,
am văzut că eram îmbibată de apă, iar patru sau cinci ticăloși de polițiști erau aplecați
în jurul meu, de parcă ar fi controlat să văd dacă eram vie sau moartă. Pe când mă
uitam la această haită de ofițeri care nu erau mai buni decât niște bestii, am simțit o
mare indignare ridicându-se în mine: aceasta era „Poliția Poporului” care „iubea
oamenii ca pe copiii proprii”? Aceștia erau executanții legii care „susțineau dreptatea,
îi pedepseau pe cei răi și îi ajutau pe cei buni”? Erau cu toții doar demoni și monștri
ai iadului! Chiar atunci, m-am gândit la un pasaj dintr-o predică: „Marele balaur roșu
se împotrivește și Îl atacă pe Dumnezeu cu brutalitate și înverșunare și îi vatămă pe
aleșii lui Dumnezeu cât se poate de diabolic și îngrozitor – aceasta este realitatea.
Marele balaur roșu îi persecută și îi prigonește pe aleșii lui Dumnezeu, și care este
scopul său când face acest lucru? Dorește să stârpească pe deplin lucrarea lui
Dumnezeu din zilele de pe urmă și să stârpească întoarcerea lui Dumnezeu. Aceasta
este răutatea marelui balaur roșu și este uneltirea vicleană a Satanei.” („Cum să
cunoaștem și să distingem natura și otrăvurile marelui balaur roșu” din Predici și
părtășie despre intrarea în viață III). Uitându-mă la ceea ce se întâmpla în jurul meu
în lumina acestor cuvinte, am văzut deslușit că guvernul PCC este întruchiparea
Satanei și că este cel rău, care s-a împotrivit lui Dumnezeu încă de la început. Asta
se întâmplă deoarece numai diavolul Satana urăște adevărul și se teme de lumina
adevărată și dorește să izgonească venirea adevăratului Dumnezeu, pentru că
numai Satana îi poate vătăma cu atâta brutalitate și tortura cu atâta cruzime pe cei
care Îl urmează pe Dumnezeu și care merg pe calea cea bună. Dumnezeu S-a
întrupat acum și a venit pentru a-Și săvârși lucrarea în bârlogul Satanei și a rânduit
o astfel de situație prin care să trec pentru ca eu, profund înșelată de el, să pot realiza

436
că Satana este diavolul care vatămă și devorează oamenii, că există lumină dincolo
de conducerea lui întunecată și că există un Dumnezeu adevărat care veghează
asupra noastră și are grijă de noi zi și noapte. Venirea lui Dumnezeu Atotputernic mi-
a adus adevăr și lumină și mi-a permis în sfârșit să văd fața demonică a guvernului
PCC, care se fălește în fiecare zi ca fiind „mare, onorabil și drept”, trezind în mine o
ură amarnică față de guvernul PCC și mi-a îngăduit, de asemenea, să conștientizez
sensul și valoarea urmăririi adevărului și să văd calea luminii în viață. Cu cât mă m-
am gândit mai mult la asta, cu atât am înțeles mai bine și am simțit crescând în mine
o putere care mă ajuta să fac față cruzimii ofițerilor. Și durerea fizică s-a diminuat, și
am știut în adâncul meu că Acesta era Dumnezeu care mă proteja și mă ajuta să
rezist încercărilor poliției de a-mi smulge mărturisirile prin tortură.
Până la urmă, polițiștii au văzut că nu pot scoate nimic de la mine, așa că m-au
acuzat de „perturbarea ordinii publice” și m-au escortat la casa de detenție. Guvernul
PCC îi face pe prizonieri să lucreze ca niște mașini în acele locuri, silindu-i să
muncească fără întrerupere toată ziua. Nu puteam dormi nici măcar cinci ore
amărâte pe noapte și în fiecare zi mă epuizam atât de tare încât simțeam că tot corpul
mi se destrăma în bucăți. În ciuda acestui lucru, ofițerii corecționali nu mă lăsau
niciodată să-mi mănânc porția. La fiecare masă, îmi dădeau doar două chifle mici la
aburi și câteva legume fără un strop de ulei. În timpul pe care l-am petrecut închisă
acolo, polițiștii cei răi au venit să mă interogheze de mai multe ori. Ultima dată când
m-au interogat, mi-au spus că mă vor condamna la doi ani de corecție prin muncă. I-
am întrebat cu îndrăzneală: „Legea statală nu prevede libertatea credinței? De ce să
mă condamnați la doi ani de corecție prin muncă? Sunt bolnavă. Dacă mor, ce vor
face copiii și părinții mei? Fără nimeni care să aibă grijă de ei, vor muri de foame.”
Un polițist de vreo cincizeci de ani a spus cu asprime: „Vei fi condamnată pentru că
ai încălcat legea statului, iar dovezile sunt incontestabile!” Am replicat: „A crede în
Dumnezeu este un lucru bun. Nu săvârșesc o crimă, nu incendiez premeditat, nu fac
nimic rău. Caut doar să fiu o persoană bună. Așadar, de ce nu mă lăsați să am
credința mea?” S-au înfuriat de frustrare la replica mea, iar unul dintre ei a venit la
mine și mi-a dat o palmă, trântindu-mă la podea. M-au obligat apoi să mă întind. Unul
dintre ei mi-a ținut umerii jos, în timp ce altul mi-a ținut picioarele jos. Un altul, la
rândul lui, m-a călcat cu tărie pe față cu pantofii de piele și a declarat fără rușine: „Din

437
întâmpare, azi e zi de piață. Te vom dezbrăca și vom face paradă cu tine în jurul
pieței!” Spunând asta, m-a călcat cu putere pe partea de jos a corpului și pe piept.
Mi-a pus un picior pe piept, iar pe celălalt l-a ridicat amenințător și apoi a făcut asta
în mod repetat, călcându-mă pe coapse din când în când. Pantalonii mi se sfâșiaseră
de la atâta călcat în picioare, iar croiala se rupsese între picioare. Mă simțeam așa
de umilită că lacrimile îmi curgeau necontenit și credeam că o să mă sfărâm în bucăți.
Pur și simplu nu puteam suporta să fiu umilită așa de acești diavoli. Simțeam că e
prea greu să trăiesc așa și că aș prefera să mor. Tocmai când simțeam această
suferință groaznică, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Cred că a
sosit timpul să-I răsplătim dragostea lui Dumnezeu. Cu toate că suntem nu
puțin ridiculizați, calomniați și persecutați deoarece urmăm calea credinței în
Dumnezeu, cred că acest lucru este semnificativ. Este un lucru de slavă, nu de
rușine, și, indiferent de situație, binecuvântările de care ne bucurăm nu sunt
deloc neînsemnate” („Calea … (2)” din Cuvântul Se arată în trup). „Ferice de cei
persecutaţi din pricina dreptăţii” (Matei 5:10). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit
imediat în minte. „Da”, m-am gândit. „Durerea și umilința pe care le îndur astăzi au
cea mai mare însemnătate și valoare. Îndur asta deoarece cred în Dumnezeu și merg
pe calea cea bună, și îndur asta de dragul de a câștiga adevărul și de a câștiga viața.
Această suferință nu este rușinoasă, ci e o binecuvântare de la Dumnezeu. Doar că
eu nu înțeleg voia lui Dumnezeu și, atunci când îndur această durere și umilință, îmi
doresc să mor pentru a-i pune capăt și nu pot vedea deloc dragostea sau
binecuvântările lui Dumnezeu. Cum să nu-L mâhnesc pe Dumnezeu?” Gândindu-mă
la aceste lucruri, m-am simțit nespus de îndatorată față de Dumnezeu și am luat în
tăcere o hotărâre: „Oricât m-ar ocărî și m-ar chinui acești diavoli, nu mă voi prosterna
niciodată înaintea Satanei. De-ar fi să mai am doar o singură suflare, tot am s-o
întrebuințez bine și am să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu, și sub nicio formă nu-
L voi dezamăgi pe Dumnezeu.” După ce m-au torturat două zile și două nopți, tot n-
au obținut nimic de la mine și, astfel, m-au trimis la Casa de Detenție Municipală.
La casa de detenție, m-am gândit la tot ceea ce experimentasem zilele trecute
și, încet, am înțeles că a fi supusă unor asemenea persecuții și greutăți este iubirea
și mântuirea cea mai profundă a lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu a dorit să
folosească această situație ca să-mi călească voința și hotărârea de a suferi și să

438
insufle în mine credința și iubirea adevărată, astfel încât să pot învăța să fiu
ascultătoare în necazuri așa de mari și să pot mărturisi ferm pentru El. În fața iubirii
lui Dumnezeu, mi-am amintit cât de slabă și răzvrătită fusesem deseori în timp ce
eram torturată cu brutalitate și, astfel, am venit înaintea lui Dumnezeu plină de căință:
„O, Dumnezeule Atotputernic! Sunt atât de oarbă și de neștiutoare. Nu am
recunoscut dragostea și binecuvântările Tale, ci am crezut mereu că suferința fizică
este un lucru rău. Acum văd că tot ce mi se întâmplă în aceste momente este
binecuvântarea Ta. Deși această binecuvântare este în contradicție cu propriile mele
noțiuni și, din afară, poate părea că trupul meu îndură durere și umilință, de fapt, ești
Tu revărsând asupra mea cea mai prețioasă comoară a vieții, este o mărturie a
victoriei Tale asupra Satanei și, chiar mai mult, ești Tu arătându-mi iubirea cea mai
adevărată, cea mai reală. O, Dumnezeule! Nu am cu ce să-Ți răsplătesc dragostea
și mântuirea. Tot ce pot face este să-Ți dau inima mea și să îndur toată această
durere și umilință pentru a mărturisi ferm pentru Tine!”
Ceea ce m-a surprins total a fost că, tocmai când mă pregătisem să merg la
închisoare și eram hotărâtă să-L mulțumesc pe Dumnezeu, El mi-a deschis o cale
de ieșire. În cea de-a 13-a zi a mea la casa de detenție, Dumnezeu l-a făcut pe
cumnatul meu să invite polițiștii la cină și să le ofere niște cadouri, cheltuind 3.000
de yuani. De asemenea, el a înmânat poliției 5.000 de yuani ca să mă elibereze pe
cauțiune până la proces. Când am ajuns acasă, am văzut că, peste tot, carnea de
pe picioare mi se învinețise de la cât mă călcaseră în picioare ofițerii de poliție cei răi.
Se întărise și se înnegrise, iar mie mi-au trebuit trei luni ca să-mi revin. Tortura la
care m-a supus poliția mi-a provocat și daune grave la nivel cerebral și la inimă și am
rămas cu efecte secundare. Încă mai îndur chinul acestei dureri și în ziua de azi.
Dacă nu ar fi fost protecția lui Dumnezeu, aș fi rămas paralizată și imobilizată la pat,
iar faptul că acum pot trăi o viață normală se datorează în întregime marii iubiri și
protecții ale lui Dumnezeu.
După ce am experimentat aceste persecuții și greutăți, am ajuns cu adevărat să
văd esența demonică de împotrivire față de Dumnezeu a guvernului PCC. Am ajuns
să văd limpede că el este cel rău și vrășmașul de neîmpăcat al lui Dumnezeu.
Nutresc pentru el o ură nemuritoare în adâncul inimii mele. În același timp, am ajuns
și să am o înțelegere mai profundă decât înainte a iubirii lui Dumnezeu și să înțeleg

439
că toată lucrarea pe care Dumnezeu o face în oameni este pentru a-i mântui și este
din dragoste pentru ei. Nu numai că Dumnezeu Își arată dragostea pentru noi prin
har și binecuvântări, dar, mai mult, El o arată prin suferințe și greutăți. Fiind capabilă
să rămân neclintită, cu toate torturile și insultele brutale la care poliția mă supusese
din plin și reușind să ies din bârlogul demonilor, am ajuns să apreciez cu adevărat
faptul că toate acestea se datorau cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, care îmi
dăduseră credință și putere. Chiar mai mult, s-au datorat faptului că m-am inspirat
din dragostea lui Dumnezeu Atotputernic, care mi-a permis să-l birui pe Satana pas
cu pas și să mă eliberez din bârlogul demonilor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă
iubește și mă mântuiește, toată slava și lauda lui Dumnezeu Atotputernic!

440
Site-ul Evangheliei: https://ro.kingdomsalvation.org/
YouTube: https://l.kingdomsalvation.org/ro/video
Facebook: https://l.kingdomsalvation.org/ro/facebook
Twitter: https://l.kingdomsalvation.org/ro/twitter
Email: contact.ro@kingdomsalvation.org

Această carte nu este de vânzare și nu poate fi retipărită fără acord. Drepturile de

autor aparțin The Church of Almighty God.

Parts of Scripture quotations in this publication are from Nouă Traducere În Limba
Română (NTLR). Copyright © 2006 by Biblica, Inc.® Used by permission. All rights
reserved worldwide.