1.

1 Fundalul istoric

În perioada anilor 1730-1840, au avut loc două mari redeșteptări religioase în America de

Nord, datorate evenimentelor care au marcat întreaga lume de atunci.

Printre acestea se numără, marele cutremur din Lisabona (1755), Ziua Întunecată din

Anglia (1780), Ploaia de Stele din SUA (1833), Aurora boreală de foc (25 ianuarie 1837) și

instabilitatea politică și socială provocată de războaiele Napoleoniene (1803-1815). Înaintea

începerii acestor războaie, generalul Louis Alexandre Berthier, îl capturează pe Papa Pius al VI-

lea, îl duce prizonier în Franța și înființează o republică romană. Acest fapt stârnește curiozitatea

oamenilor pentru profețiile biblice din Daniel și Apocalipsa. În special perioada celor 1260 de

zile, despre care mulți interpreți credeau că s-a terminat odată cu evenimentul mai sus-amintit.

În plus, în acea perioadă au apărut curente filozofice (raționalismul, iluminismul,

deismul), care căutau să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu și atribuiau o mare cinste științei și

rațiunii umane. Cel mai popular dintre acestea, a fost deismul, care susținea faptul că Dumnezeu

este impersonal, nu intervine în viața omului și lasă totul la voia întâmplării. Deiștii afirmau că,

după Creațiune, Dumnezeu a creat niște legi naturale care să guverneze Universul și nu s-a mai

implicat de atunci. Aceste legi pot fi descoperite de oricine doar cu ajutorul rațiunii. Deiștii

concluzionează inexistența minunilor, irelevanța Bibliei și neagă divinitatea lui Isus, referindu-se

la El doar ca la un simplu învățător etic.1

În ciuda popularității acestui curent, nevoia apartenenței unui Dumnezeu personal, nu a

încetat să apară în sufletul multora.

În acest context își face apariția William Miller.

1.1.1 Viața și filozofia lui William Miller

1
 William Miller s-a născut pe data de 13 februarie, 1782, în statul american Massachusetts, în

Pittssfield. S-a născut într-o familie de fermieri baptiști, neavând șansa de a avea o educație

corespunzătoare, pentru acea vreme.

Cu toate acestea, avea un hobby interesant. După ce toată lumea mergea la culcare, el rămânea

treaz citind până la ore târzii. Deoarece lumânările erau prea scumpe, în acea perioadă, el strângea ziua

pnoduri de pin, pentru a-și putea asigura lumina în timpul lecturilor nocturne.2

Setea lui pentru lectură a întâmpinat rezistență chiar din partea propriei familii, fiind acuzat că

petrece prea mult timp într-o activitate frivolă, nemaifiind capabil să dea randamentul cerut în activitatea

lui cotidiană. Totuși, tânărul nu s-a dat bătut și a continuat să-și adâncească intelectul.

Fiindcă nu avea prea multe resurse (doar un dicționar, o carte de imnuri și Biblia), tânărul Miller

apela deseori la vecinii săi, pentru a împrumuta diferite cărți. Practicând acest bun obicei, Miller s-a

dezvoltat mult, din punct de vedere intelectual, ajungând chiar să devină scribul general al comunității

(se ocupa de compunerea diferitelor scrisori pentru tineri îndrăgostiți). Se detașa de toți, fiind aprope

singurul din comunitate care putea să folosească un limbaj elevat și cuprinzător, pentru transmiterea

mesajelor.3

În anul 1803, Miller s-a căsătorit cu tânăra Lucy Smith și s-au mutat împreună în Poultney, locul

unde Lucy a copilărit. Acolo, a descoperit o bibliotecă publică gratuită, unde își petrecea aproape tot

timpul liber. Din nefericire, a dat și peste scrierile filozofilor Voltaire, David Hume, Thomas Paine și

Ethan Allen, care au avut un impact mare asupra lui, ajungând chiar să renunțe la învățăturile părinților

lui, să întoarcă spatele creștinismului și să devină deist, lucru care s-a menținut timp de 12 ani.4

Deși avea o gândire deistă, Miller a rămas un om cu principii înalte, cinstit și serios, bucurându-se

de admirația, respectul și încrederea oamenilor. Datorită faptului că citise așa de mult, devenise un om

4
foarte cult și inteligent, ajungând chiar să fie ales în funcții publice înalte (judecător de pace, polițist,

ajutor de șerif), mai mulți ani la rând, implicându-se în mod activ și în politica internă și externă a statului.

În contextul războiului din 1812 dintre Statele Unite ale Amercii și Regatul Unit, Miller s-a oferit

voluntar pentru a lupta în război. A devenit la scurt timp și căpitan, fiind influențat de alți 47 de oameni

din Poultney care au declarat că vor lupta doar dacă, Miller le va fi căpitan.

Desfășurarea acestui război a avut o influență mare și asupra gândirii deiste a lui Miller, deoarece

două dintre întâmplările petrecute în cadrul acestuia, au zdruncinat puternic principiile noi asimilate,

făcându-l să se regândească la Dumnezeu.

Prima dintre ele se referă la bătălia de Plattsburg, în timpul căreia un obuz a explodat la mai puțin

de un metru de Miller și alți trei tovarăși de luptă. Cei trei au avut răni serioase, dar Miller a scăpat fără

nicio zgârietură.5

A doua întâmplare face referire la componența armatelor beligerante. Armata britanică avea, în

data de 11 septembrie 1814, 15 000 de soldați pedeștri și o mică flotă pe lac. Armata americană, dispunea

doar de 5500 de soldați.6 Aparent armata americană nu avea nicio șansă în fața englezilor. Dar, un an mai

târziu, în mod surprinzător, războiul a fost câștigat de armata americană.

Având aceste întâmplări în minte, Miller a început să se gândească tot mai des la șansele ca aceste

lucruri să fie posibile. Oricât s-ar fi gândit, nu a reușit să găsească nicio explicație rațională sau logică

pentru aceste evenimente. Cu toate acestea, un gând și mai puternic îl neliniștea. “Oare chiar exista un

Dumnezeu căruia să-i pese de oameni?” 7

După finalizarea războiului, s-a mutat în Low Hampton, unde a început să frecventeze serviciile

divine ale bisericii baptiste locale, din respect pentru mama sa. Obișnuia să meargă doar atunci când

predica unchiul său Elihu. Iar când acest nu reușea să vină, nu se ducea, fiind deranjat de încercările

7
membrilor de a citi corect. Totul, până într-o zi, când, în urma unei discuții cu mama sa pe acest subiect, a

luat decizia de a citi el însuși predicile, în lipsa unchiului său. Această hotărâre a fost primită foarte bine

de către membrii bisericii, care abia așteptau ca cineva învățat să citească predicile în timpul serviciilor

divine.

A fost desemnat să citească din cartea lui Alexander Proudfit, Practical Discourses (Discursuri

practice), acest lucru mărin și mai mult îndoielile sale cu privire la Deism.8 Totuși, el încă credea că

Biblia, era greșită, fiind o pură invenție omenească, până când a citit o predică care i-a schimbat viața

pentru totdeauna.

„Pe da de 15 septembrie 1816, diaconii au ales o predică intitulată Importanța îndatoririlor

pământești, scrisă de Alexander Proudfit. Însă, pe măsură ce o citea, dl Miller a izbucnit dintr-o dată în

lacrimi, atât de copleșit de emoții, încât n-a mai fost în stare să continue. A fost nevoit să îi înmâneze

hârtia unuia dintre diaconii mai puțin învățați și să ia loc în adunare.”9 Prăbușit din cauza păcatelor sale și

a mustrării Duhului Sfânt, Miller și-a dat seama cât de păcatos și cât de mare nevoie are de un Mântuitor.

A reînceput studiul Scripturii, afirmând despre aceasta că a devenit o încântare și că a descoperit în

Isus un prieten.10 A început să renunțe la toate celelalte cărți și să încerce să studieze și să cerceteze Cartea

pe care ani la rândul a criticat-o și a batjocorit-o ca fiind o invenție omenească plină de contradicții.

Miller cerceta Biblia verset cu verset, folosindu-se de Concordanța lui Cruden și nu mergea mai

departe până nu înțelegea fiecare verset în parte. Miller, „nu a folosit niciun alt comentariu sau dicționar

biblic și nici oricare altă carte care fusese scrisă pe marginea Scripturii. Dorea doar să afle ce fel de

Dumnezeu descoperea Biblia.”11 Acest obicei a continuat până a ajuns la versetul care avea să-i schimbe

10

11
radical viața: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți, apoi Sfântul Locaș va fi curățit”

(Daniel 8:14).

În urma unui studiu profund, care dura uneori de dimineața devreme, până noaptea târziu, Miller a

ajuns la concluzia corectă și justificată că cele 2300 de seri și dimineți, reprezentau de fapt 2300 de ani și

că acestă perioadă a început cu anul 457 î. Hr.. Totuși, a presupus într-un mod greșit că expresia „apoi

Sfântul Locaș va fi curățit” semnifica sfârșitul lumii și revenirea Domnului Hristos. După un studiu intens

de doi ani, în anul 1818 a ajuns la concluzia că Domnul Hristos avea să revină în jurul anului 1843 (la

2300 de ani de la anul 457 î. Hr.) și că peste 25 de ani aproape nimic nu va mai exista.12

Chiar dacă era convins de această nouă descoperire, totuși nu îndrăznea să împărtășească și cu alții

acest lucru, de teamă că ar fi putut greși vreun rezultat și că ar duce oamenii în eroare. Dar cel mai mult se

temea să nu-ți strice reputația formată până atunci.

Aceste trăiri au durat 13 ani, timp în care s-a convins din ce mai mult că Isus avea să revină în

1843. Conștiința îl mustra deseori îndemnându-l mereu să predice ceea ce descoperise. La un moment dat

a promis Domnului că va face acest lucru, cu o singură condiție: dacă îl va invita cineva să predice.

Spre surprinderea lui a primit un răspuns mai repede decât credea. În mai puțin de 30 de minute,

Dumnezeu i-a răspuns printr-o bătaie hotărâtoare la ușă. A primit vizita nepotului său, Irving, care locuia

la 30 de km depărtare de casa lui. Miller află, că el a fost trimis de tatăl său cu o „invitație specială” prin

care acesta să le vorbească oamenilor despre ce a studiat în Biblie, „despre a doua venire.”13

(si acesta a fost inceputul Marei treziri despre a doua venire)

Nasterea miscarii Milleriste

12

13
 Dupa prima sa predica despre a doua venire tinuta la Dresden, oamenii de acolo incantati

si impresionati de cuvant lau rugat sa vina in fiecare seara timp de o saptamana pentru a le vorbi

de acest adevar. La sfarsitul saptamani peste 10 famili au fost convertite la Isus Hristos. Curand

numele “William miller” avea sa ajunga in toate satele de in jur, si sa primeasca ogramada de

invitati de la bisericile baptiste, metodiste, Congregationaliste, sa predice in bisericile lor.

Oriunde unde mergea miller Iesau botezuri, noi convertiti iar in biserici sa producea o

redesteptare si o reforma, asa ca Pastorii de la biserici vazand acest lucru “se aprovechaban”.

Cu toate ca miller avea un inpact mare nu era suficient ca sa declansese o miscare, fiindca

glasul lui doar ajunsese pana la cateva sate din jur, si orase mici. Pana cand intro buna zi un om

numit Joshua V. Himes

Mişcarea Millerită, 1839 – 1844

1. Joshua Himes (Christian Connexion, Boston) – deschiderea

oraşelor – organizatorul mişcării millerite - prima revistă millerită
(februarie 1840): The Signs of the Times („Semnele timpului”); a
doua revistă: Midnight Cry („Strigătul de la miezul nopţii”) -
biblioteca celei de-a doua veniri - millerismul – mişcare naţională
după 1840 - Napoleon al presei

2. Josiah Litch (metodist) – a treia persoană a mişcării millerite - a

citit „lecturile” lui Miller – „în 5 minute voi răsturna tot sistemul” -
l-a întâlnit la T.Cole în 1839 - a scris „Probabilitatea revenirii lui
Hristos” – aproximativ 1843 - primul pastor millerit angajat şi
 retribuit – agent al comitetului de publicaţii - profeţia 11 august
1840 - Imperiul Otoman - teologul mişcării millerite
Josiah Litch fusese angajat ca editor adjunct. „Semnele
timpului” a fost prima dintre publicaţiile care au găzduit
articolele lui Miller.

3. Charles Fitch – asistentul lui Charles Finney - Billy Graham al

timpurilor moderne - Marea Panică din 1837 – legătura cu Luca
21:26 - primul pastor: Fuller; primul pastor proeminent: Josiah
Litch în 1838 – Joshua Himes în decembrie 1839 - millerismul –
un segment al Marii Treziri americane

 refacerea calculului: Samuel Snow – ziua a 10-a, luna a 7-

a, Ziua Ispăşirii - George Storrs – liderul mişcării lunii a 7-
a; William Miller şi Joshua Himes n-au fost la adunarea de
tabără din 12 august la Exeter când s-a fixat data de 22
octombrie 1844. William Miller a acceptat data doar pe
6 octombrie 1844, Josiah Litch pe 16 octombrie. Charles
Fitch a murit cu 2 zile înainte de 22 octombrie 1844.
  A doua conferinţă generală
Tendinţa de separare a fost impulsionată printr-o circulară
autorizată de cea de-a doua conferinţă generală în 1841. Deşi
această circulară sfătuia credincioşii să rămână în bisericile lor,
ea îi îndemna, de asemenea, pe cei dintr-o zonă geografică să
formeze clase de studiu a Bibliei şi să organizeze întâlniri
sociale pentru încurajare reciprocă. Milleriţii l-au numit, în
acelaşi timp, pe Josiah Litch ca primul lor reprezentant
general, fiind de acord să-l sprijine financiar dacă va părăsi
activitatea pastorală şi se va devota exclusiv promovării
ideilor adventiste. Conferinţa episcopală metodistă l-a eliberat
cu greu pe Litch de îndatoririle sale pastorale, iar el a devenit în
fapt primul lucrător adventist plătit. Miller a călătorit aproape în
întregime pe cheltuiala proprie neprimind altă plată decât cazare
şi masă.

 Separarea

În vara anului 1843 relaţiile dintre cei care aşteptau revenirea lui Hristos şi bisericile protestante
din care aceştia făceau parte erau încordate. Mulţi adventişti s-au întrebat dacă ar trebui să se
retragă din biserici. „Să nu faceţi acest lucru,” a spus „Semnele timpului”. „Continuaţi să fiţi
martori ai credinţei voastre în mijlocul fraţilor voştri. Dacă ei nu vă ascultă, lăsaţi-i să-şi asume
responsabilitatea de a vă exclude ei din biserică.” Chiar şi în ianuarie 1844 Miller era contra
despărţirii, declarând că „nu am avut de gând niciodată să alcătuiesc o nouă sectă, sau să ...
inventez un nume.”

Ieşiţi din Babilon” Charles Fitch – chemarea la separare În toamna anului 1843, însă, o
altă voce se făcea auzită în Ohio. Charles Fitch, probabil cel mai iubit dintre predicatorii
milleriţi, a ţinut o predică impresionantă în Cleveland despre Apocalips 18; „A căzut Babilonul
cel mare... Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu!” Milleriţii, împreună cu majoritatea protestanţilor,
identificaseră papalitatea cu Babilonul din text. Fitch a mers mult mai departe, etichetând
întreaga creştinătate drept Babilon deoarece se opunea soliei revenirii iminente a lui Hristos. El a
chemat toţi creştinii adevăraţi să se adune în lumina „revenirii apropiate”, altfel riscă să piară.

Joseph Marsh – conducătorul mişcării de separare Pe măsură ce săptămânile şi

lunile treceau, iar 1843 devenea 1844, Joseph Marsh a devenit conducătorul chemării pentru
despărţirea adventiştilor de biserici. Marsh a argumentat că este greşit să se continue acordarea
de fonduri şi sprijin unor organizaţii care respingeau revenirea iminentă. Numai prin „separare”,
spunea Marsh, puteau credincioşii adventişti să-şi arate pe deplin devotamentul faţă de adevăr.

Dar ce părere avea conducătorul mişcării, William Miller însuşi? El nu a putut susţine pe faţă
separarea. Mai târziu, când însăşi biserica sa baptistă din Low Hampton l-a exclus pe el
împreună cu adepţii lui, el a acceptat această decizie fără resentimente, dar cu o tristeţe
adevărată.

Prima dezamăgire
Data de 21 martie şi apoi 18 aprilie 1844, au trecut fără nici un semn al revenirii Regelui.
Primăvara a trecut; dezamăgirea rodea rândurile credincioşilor adventişti. Nu era o dezamăgire
dramatică, deoarece nu fusese anticipată în exclusivitate o singură zi anume. Dar dezamăgirea
era, oricum, reală. Unii au fost deziluzionaţi şi au hotărât că Miller înţelese totul greşit. Aceşti
adventişti fie au revenit în vechile lor biserici, fie s-au scufundat în scepticism. Majoritatea,
oricum, deşi descurajaţi şi dezamăgiţi, continuau să creadă că revenirea trebuia să se producă în
orice moment. Miller a recunoscut în mod curajos că greşise, dar el a atras atenţia credincioşilor
asupra textului din Habacuc 2:3: „Căci este o proorocie... dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni
şi se va împlini negreşit.” În curând publicaţiile adventiste erau pline de referinţe la „perioada de
întârziere” despre care amintea Hristos în parabola celor zece fecioare.

Mişcarea lunii a şaptea

(The Seventh-Month Movement) Samuel Snow şi noua lumină Chiar înainte de trecerea datelor
din primăvară, Samuel Sheffield Snow a semănat seminţele unei noi mişcări. Câştigat din rândul
necredincioşilor prin mesajul lui Miller, Snow începuse să călătorească în anul 1842 ca vorbitor-
propovăduitor adventist. Studierea intensivă a tabernacolului mozaic şi a tipurilor de ceremonii şi
sărbători iudaice l-au convins că Hristos avea să revină în momentul zilei ebraice a Ispăşirii, în
luna a şaptea a anului. Aceasta era mai degrabă în toamna lui 1844 decât în primăvară. Snow a
început să promoveze această idee în oraşul New York în decursul iernii 1843 – 1844. La
început, ceilalţi lideri adventişti nu i-au acordat atenţie, deşi Miller sugerase o posibilitate
similară în luna mai a anului 1843. Pe măsură ce anul 1844 trecea, Snow a devenit mai energic în
promovarea „zilei a zecea din luna a şaptea”. Conform calendarului ebraic karait, această zi avea
să fie în data de 22 octombrie. Snow şi-a expus opiniile în scrisori trimise revistei „Strigătul de la
miezul nopţii”, dar majoritatea liderilor adventişti continuau să ignore ”noua lumină”. Toate
acestea s-au schimbat ca rezultat al evenimentelor dramatice care au avut loc la întâlnirea de
tabără din Exeter, New Hampshire, la jumătatea lunii august a anului 1844. Dintr-o dată, în timp
ce Joseph Bates vorbea, un călăreţ a intrat în tabără, a descălecat, şi s-a aşezat la marginea
mulţimii. Călăreţul, S.S.Snow, s-a angajat curând într-o conversaţie cu sora lui, doamna John
Couch. După câteva minute, doamna Couch s-a sculat şi, întrerupându-l pe Bates, a spus: „Este
prea târziu ca să mai irosim timpul cu aceste adevăruri pe care le cunoaştem... Timpul este scurt.
Domnul are servitori aici care au hrana potrivită la timpul potrivit pentru casa Lui. Lăsaţi-i să
vorbească...” Bates venise la întâlnirea de la Exeter cu convingerea că acolo va obţine mai multă
lumină asupra motivelor pentru dezamăgirea din primăvară. El a oferit acum, curtenitor,
amvonul noului venit. Snow a 23 început să prezinte dovezile sale pentru convingerea că Hristos
va reveni în marea zi a Ispăşirii, pe 22 octombrie 1844. El şi-a expus ideile cu atâta convingere
încât un val de entuziasm a cuprins auditoriul. El şi-a prezentat argumentele pe larg în două
predici ulterioare. Efectul a fost spectaculos. Pe măsură ce participanţii se împrăştiau în New
England, se auzea proclamaţia: „Iată, Mirele vine... în ziua a zecea a lunii a şaptea! Timpul este
scurt, pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă!”

Preluarea datei de 22 octombrie

Câteva zile mai târziu, Snow a publicat un rezumat al argumentelor sale într-un ziar de patru
pagini intitulat „Adevăratul strigăt de la miezul nopţii” (The True Midnight Cry). Deşi principalii
lideri şi publicaţii millerite se opuneau fixării unei date exacte de care să-şi lege speranţele,
marea masă a credincioşilor adventişti au primit cu entuziasm acest nou mesaj. „El s-a răspândit
în toată ţara cu viteza unei tornade”, a declarat publicaţia „Vestitorul revenirii” (Advent Herald)
pe 3 octombrie 1844. Până în prima săptămână a lunii octombrie, Miller, Himes şi ceilalţi lideri
începuseră să capituleze. Josiah Litch a rezistat cel mai mult. Abia pe 16 octombrie şi-a legat
speranţele de data de 22 octombrie.

Moartea lui Charles Fitch

Cu două zile înainte murise Charles Fitch. El a contractat o febră severă după ce s-a expus unui
vânt rece pentru a boteza trei grupuri separate de credincioşi. „Cred în făgăduinţele lui
Dumnezeu”, a spus el pe patul de moarte, aşteptând încrezător să fie reunit cu soţia şi copiii lui în
mai puţin de o săptămână.

Viaţa socială a milleriţilor până la 22 octombrie

Cuvintele nu pot să surprindă febrilitatea activităţilor în care s-au angajat credincioşii adventişti
în săptămânile care au precedat data de 22 octombrie. Culturile nu au fost recoltate; cartofii nu
au fost scoşi din pământ. Magazinele au fost închise; muncitorii şi-au dat demisia din servicii.
Nimic nu era mai important decât faptul că Hristos venea a doua oară peste câteva zile. Oamenii
trebuiau să fie avertizaţi; păcatele trebuiau să fie mărturisite, datoriile plătite, răul trebuia
îndreptat. Tabernaculele millerite şi locurile de întâlnire au găzduit servicii religioase aproape
nonstop.
Dezamăgirea
Dimineaţa zilei de 22 octombrie a fost senină şi luminoasă în majoritatea Statelor Unite.
Grupurile de adventişti se adunau în linişte în case sau în locurile de întâlnire pentru a aştepta
ultimele ore ale istoriei pământului. Aproximativ o sută de mii de oameni au aşteptat cu calm
apariţia lui Isus pe un nor de lumină. Exista o singură excepţie de la această regulă. Cu puţin
timp înainte de 22 octombrie, un millerit complet necunoscut, dr.C.R.Gorgas, a susţinut că i-a
fost arătat în viziune că Hristos va veni la ora 3 dimineaţa pe 22 octombrie. Înainte de acest
moment, neprihăniţii trebuiau să fugă din marile oraşe aşa cum Lot fugise din Sodoma. Himes,
Litch şi alţi lideri adventişti s-au opus cu putere faţă de ceea ce considerau a fi fanatismul lui
Gorgas. Totuşi, între 150 şi 200 din cei aproximativ 3.000 de credincioşi adventişti din
Philadelphia, au călătorit aproximativ şase kilometri în afara oraşului pentru a aştepta revenirea.
Dar marea zi a trecut. Majoritatea credincioşilor au continuat să aştepte răbdători până când
ceasul a bătut miezul nopţii. Atunci au fost nevoiţi să recunoască faptul că ceva nu era în regulă.
Hristos nu revenise. Erau copleşiţi, disperaţi. „Speranţele şi aşteptările noastre cele mai dragi au
fost spulberate”, îşi amintea Hiram Edson, „şi am plâns cum nu am mai plâns niciodată.
Pierderea tuturor prietenilor pământeşti nu putea să se compare cu aceasta. Am plâns, am plâns
până în zorii zilei.” Deşi traumatizantă, dezamăgirea lor nu a diminuat amintirile unora despre
ceea ce Ellen Harmon White a numit „cel mai fericit an din viaţa mea”. Cum este posibil aşa
ceva? Acelaşi participant îşi 24 aminteşte: „Inima îmi era plină de o aşteptare bucuroasă... Ne-am
unit ca popor în rugăciune sinceră pentru o experienţă adevărată şi dovada de netăgăduit a
acceptării noastre de către Dumnezeu...” Nu este de mirare că participanţii la mişcarea millerită
s-au referit în mod special, în anii care au urmat, la adunări călduroase şi solemne ca fiind la fel
cu cele ţinute în 1844.