Introducere in ETICA

"Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti
mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?" Micah 6:8

De ce acest curs ?

Mai întâi, fiindcă chiar și cel mai sublime spectacol poate deveni o suferinţă dacă nu știi să-1
trăiești și să-l impărtăşești,,. Degeaba iti ofera viata ocazii dacă nu stii să le impărtaşeşti.
Etica în concepția populară nu face parte din ceea ce numim în mod curent „cultură generală".
Un „om cultivat" trebuie să cunoască ceva istorie , cele mai importante referinte literare şi
artistice, ceva biologie sau fizică, dar nimeni nu-i va reproşa dacă ignoră un curs de etică sau
istoria gindirii .
Totuşi, este foarte important pentru oricine, să studieze puţin ŞI ,,ETICA,, şi asta pentru cel
putin trei motive foarte simple.
Primul este că, fără ea, nu poti întelege adevăratul sens al lumii în care trăim, cultura și
gândirea..diferitelor civilizații…
Si in al doilea rind a trăi frumos respectând întru- totul libertatea de existență a
celorlalți, este o sursă de dezvoltare personală și împlinire a vieții care duce la fericire. Ori
acest lucru ne învață etica.
Și în al treilea rând,instruirea aceasta este necesară deoarece aproape toate convingerile
şi valorile noastre filosofice se înscriu, în marile viziuni asupra lumii, deja elaborate şi
structurate de-a lungul istoriei ideilor. Este indispensabil să le întelegi, pentru a le sesiza
logica, dimensiunea, miza...și finalul….
Dar chiar dincolo de ceea ce se câstigă in înţelegerea de sine si a celorlalti, cunoasterea ,,eticii,, ne
ajute să trăim mai bine si mai liber.
A învăţa să trăiesti, a învăţa să RESPECTI DREPTUL FUNDAMENTAL al semenului tău din
respect și iubire, a nu te mai teme de diferitele chipuri ale mortii sau, pur si simplu, să depăsesti
banalitatea vieţii cotidiene și plictisul, timpul care trece, toate acestea constituiau scopul principal al
1
scolilor de filosofie și etică din Antichitate .

Învăţăturile etice sunt propuneri legate de viaţă. Ele ,continuă să ni se adreseze peste secole şi
nimeni și nimic nu le poate face să devină perimate. Străvechea înţelepciune ne mai poate inspira
încă, chiar dacă trăim bine ancorati în secolul XXI.
Sigur că dincolo de cunoaşterea lumii şi a istoriei, trebuie să ne interesăm şi de cei din
jurul nostru. Căci nu numai că nu suntem singuri, dar însăşi notiunea de educatie
demonstrează că nu ne-am putea naşte şi nici n-am supravietui fără ajutorul celorlalti
oameni, începând cu părintii noştri. Dar, cum să trăieşti împreună cu ceilalti şi ce reguli de
conduit să adopti, sau cum să te comporti într-un mod util și demn, într-un mod „corect" în
relatiile cu altii? Toate acestea țin în sens extins, de sfera etică.

DEFINITII
D.E.X-ul are următoarea definiţie pentru etică:

Ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de
clasă şi cu rolul lor în viaţa socială. Este deci, totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare
ideologiei unei anumite clase sau societăţi…

În viziunea laică, etica este o combinaţie între corectitudine şi respectul faţă de legile comunităţii,
modelate discret de legile morale.
Etica creştină cuprinde sfere mai înalte, bazându-se pe Biblie, cuprinzând toate nivelele Vechiului
Testament şi Noului Testament cum ar fi Predica de pe munte, epistolele lui Pavel.

Prin ce se deosebeşte etica de morală?

Termenii la origine sunt similari. Cuvântul „etică” = gr. „ethos”, lat. „ethicus” = obicei.
Echivalentul lui „ethos” este lat. „NORMOS” care are acelaşi sens. De asemenea, „normos” formează
rădăcina cuvântului românesc „moralitate”.
Deci, „etica” este un studiu al purtării cuviincioase, biblice, în situaţii obişnuite şi speciale.
Care ar putea fi diferenţele dintre moralitate şi etică?
În timp ce moralitatea stă la baza acţiunilor drepte, etica este acţiunea însăşi.

2
 Etica este arta de a ne comporta și a avea relații reciproc avantajoase, iar morala este fundamentul
exprimării noastre ca ființă inteligentă, selectează și susține motivațiile noastre, ce stau la baza faptelor bune.
Experţii care au încercat să definească „etica” au făcut unele observaţii interesante:
Norman L. Geisles în cartea sa: „Etica: alternative şi subiecte” spune la pag. 27: „normele sau regulile
morale sunt inevitabile şi esenţiale într-o etică adevărată…” Inevitabile, deoarece numai aşa înţelegem ce este
„bine” şi „mai bine”.
Pe de altă parte, mulţi specialişti cred în etica de situaţie, apelând la ea în particular. Astfel, etica are
înţelesuri diferite, pentru persoane diferite. Uneori acestea sunt în contradicție cu morala... Este posibil, deci,
să ai principii de etică înaltă şi să ai carenţe morale. Dar se poate şi invers, adică să ai principii etice mai
puţin prietenoase şi să fii moral. Aceasta deoarece unele cutume sociale s-au format în afara moralului
divin...
Ex. - Sabatul......și serviciul.......
- Atitudinea față de obiceiurile legate de cultul morților...... ( coliva sau bogdaproste)

De ce etică creștină ?
Iar in jurul Bibliei s-a dezvoltat cea mai mare școală terestră. Mesajul ei merită să fie auzit, căci,
spre deosebire de ceea ce se întâmplă in istoria stiinţelor, gândirea etică din cele mai vechi cărți ale
Bibliei, încă ne vorbeşte.
Multe teorii ştiintifice vechi au fost inlocuite, dar, marile răspunsuri etice date din cele mai vechi
timpuri problemei de a sti „cum să trăiesti" sunt valabile şi astăzi.
Din conținutul eticii biblice afli cum să învingi temerile, cum să te raportezi la Dumnezeul tău şi
la semenul tău. ,, Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci
dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?" Micah 6:8

Mila = a fi părtaș la stările sufletești ale semenului tău…negative și positive…..

Henlee H. Barnette în cartea sa „Introducere în etica creştină”, vede etica, mai precis rolul ei în
definirea „binelui suprem” şi în determinarea naturii şi scopului planurilor lui Dumnezeu.

3
 Philipe E. Hughes în lucrarea sa „Etica creştină în societatea laică” observă că „…domeniul eticii este
cel al datoriei şi al obligaţiei, căutând să facă distincţie între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între
responsabilitate şi iresponsabilitate…”
Avem nevoie de studiul eticii creştine?
După cunoaşterea eticii creştine vom dobândi:
 apreciere mai profundă a adevărului lui Dumnezeu,
 mai bună pregătire a apăra poziţia biblică pozitivă cu privire la problemele controversate
actuale,
 studiul eticii cultivă înţelepciunea, priceperea şi discernământul cu privire la punctele de
vedere care se opun valorilor creştine.
Cunoaşterea eticii îi ajută pe credincioşi să devină mai stabili în credinţa biblică şi să nu se lase
înşelaţi de „filosofia şi amăgirea deşartă, după datina oamenilor…”
Responsabilitatea slujitorilor lui Dumnezeu este de a propovădui etica biblică prin vorbă şi faptă.
Exemplul pe care îl dă orice creştin este cel mai sugestiv. Cei de lângă noi sunt influenţaţi de modul în
care punem în practică principiile eticii sănătoase.
Studiul eticii creştine presupune o bună cunoaştere a Bibliei.
Premisa majoră este că dragostea spirituală este esenţială pentru a experimenta etica lui Hristos. Doar
dragostea lui Isus ne despovărează de dorinţele deşarte. Apoi, iubirea de aproapele, este subsecventă sau o
secvență a dragostei divine. Apoi, ajungem la dragostea de sine, adică respectul de sine sau mai bine zis acea
umilă ( adică realistă ) apreciere a valorii personale, ce reprezintă respect faţă de Creator, prin creatura Sa.
Ieremia 9,24, arată clar că originea conduitei etice este în Dumnezeu. „Cel ce se laudă, să se laude că
are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ.
Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul”.
Aici sunt prezentate cele trei atribute care se reflectă în conduita etică: dragostea, mila şi dreptatea.
Această conduită o descoperim în purtarea lui Dumnezeu cu omul.

4
 Cum a apărut etica ?

De câteva secole, teoreticienii au încercat cu insistenţă să I-se găsească răspuns la această

Întrebare…
Oamenii de știință în domeniu, au tendinţa de a privi înapoi, întrebându-se dacă nu a existat o stare
neconflictuală înainte ca regulile să fie impuse, o stare în care nu era nevoie de reguli pentru că, poate,
nimeni nu a vrut niciodată să facă ceva rău. Apoi se întreabă: „Cum s-a ajuns la pierderea stării
anterioare eticii? Ne putem întoarce la ea?".
În cultura noastră, au fost larg acceptate două răspunsuri generale la aceste două întrebări.
Unul - elaborat în principal de greci şi de sceptici și atei (Hobbes) - explică etica pur şi simplu
ca pe un mecanism al prudentei egoiste; mitul originii sale este contractul social. Starea anterioară eticii
e percepută ca fiind una de solitudine, dezastrul primordial declanşându-se atunci când oamenii au început
să se întâlnească unii cu alţii.
În momentul în care au făcut-o, conflictul a fost inevitabil, iar starea naturală a devenit atunci, aşa cum a
descris-o Hobbes, „un război al tuturor împotriva tuturor" (1651, partea întâi, capitolul 13, p. 64),
deşi, aşa cum sublinia Rousseau, ei nu fuseseră ostili unul faţă de celălalt înainte de a interacţiona
(1762, pp. 188,194; 1754, partea întâi).
Supravieţuirea, nemaivorbind de ordinea socială, a devenit posibilă doar datorită regulilor la care s-a
ajuns printr-o negociere nedorită. (Această variantă a fost, desigur, acceptată de obicei la modul
simbolic, nu literal.)

Cealaltă variantă, de origine creştină, explică morala ca pe o încercare umană necesară de a alinia
natura noastră imperfectă la voinţa divină. Căderea Omului, care a produs acea imperfecţiune în natura
noastră ce a fost descrisă - din nou, simbolic - în Facere.
5
 Simplitatea este întotdeauna bine-venită într-o lume confuză, aşa că popularitatea acestor două
variante nu este surprinzătoare.

Asistăm azi la ceea ce am putea numi un Război Civil al valorilor. James Dobson şi Gary Baner
spuneau că lumea este împărţită în „două tabere încleştate într-un conflict crâncen al valorilor şi eticii, care
pătrunde la fiecare nivel al societăţii. Este un război pentru inima şi mintea oamenilor. Pe de o parte este
concepţia biblică despre morală şi etică, iar în tabăra opusă este concepţia umanistă despre morală şi etică.
Concepţia umanistă este divizată în trei ramuri uşor de definit:
 umanismul secular,
 marxism-leninismul-ateismul,
 umanismul cosmic (mişcarea New Age).
Toate întorc spatele lui Dumnezeu izvorul binelui și moralei…..

ETICA PREFILOSOFICĂ

Sintagma etică prefilosofică se referă la felul în care se discutau chestiunile etice înainte
de apariţia primelor teorii etice consecvente din jurul anului 500 î.C. În perioada
prefilosofică nu apăruseră încă teoriile morale şi nimeni nu se întreba pe ce bază trebuia
luate deciziile morale. Perioada nu este numită „prefilosofică" pentru că lumea antică ar fi
avut o cultură inferioară, ci pentru că, spre deosebire de gânditorii de mai târziu, oamenii
vremii preocupaţi de moralitate nu acordau la fel de mare atenţie unor chestiuni
fundamentale. Pe atunci directivele etice erau cuprinse în coduri de legi clare, precum Codul
lui Hammurabi, Pentateuhul şi alte coduri de legi din Egipt sau Mesopotamia, India sau
China si Dacia sau Tracia, iar nu în tratate filosofice de-sine-stătătoare. Oamenii care
6
primiseră aceste coduri de legi le considerau de provenienţă divină. N-ar trebui să ne mire,
deci, faptul că ele nu justifică , prescriu, ci menţionează implicit şi deseori explicit că
,au sursă divină. Culturile antice aveau o serie de legi asemănătoare, dar şi legi foarte
diferite de la popor la popor.( Pentru o prezentare a similarităţilor existente între diferitele
legi prefilosofice, vezi C.S. Lewis, The Abolition of Man, MacMillan, New York, 1947, p. 97-
121.)
Din toate fragmentele antice aduse în discuţie se poate intui că iniţial Zalmoxes a fost preotul
divinităţii celei mai adorate de localnici; apoi a devenit rege, cumulând cele două atribuţii, iar după
moarte i s-a oferit titulatura de daimon. Strabon confirmă intuiţiile noastre.
Zalmoxes trebuie să fi trăit la începutul secolului 6 î.Ch., căci altfel ar fi menţionat în
contextul luptelor dintre geţi şi perşi. Anterioritatea sa este dovedită şi de lista reformatorilor
religioşi pe care o oferă Diodor din Sicilia, listă în care Zalmoxes apare nu alături de Pitagora ci
alături de Moise şi Zaratrustra.
,,Zalmoxes a primit legile poate atunci când s-a retras în locuinţa subterană, alături de esenţa
divină a focului. Ideea unei legi divine apare încă în fragmentele lui Heraclit şi capătă o mare
amploare la Platon, precum şi la neopitagoreici. Hierocles scria că „Legea este neschimbătoarea
putere a lui Dumnezeu, aplicată la organizarea lumii, la crearea fiinţelor divine şi la veşnica şi
imuabila lor rânduială.” (Versurile de aur, versul nr. 1),,

Într-o epocă mult mai târzie, Iordanes ne informează, referindu-se la Deceneus, că

„transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de belegines.” (Getica, 69).
Deşi mărturiile lui Iordanes sunt denaturate prin subiectivismul său exagerat, totuşi ele atestă
că în vremea puternicului regat , dacii se conduceau după legi de esenţă divină. (Dan
Olteanu – Religia Dacilor – colecţia Mythos, pag. 173 – 174 )

Majoritatea acestor coduri de legi prezentau distincţia dintre bine şi rău şi totodată
7
răsplăţile pentru facerea binelui şi pedepsele pentru facerea răului.

IOV 31
Un exemplu grăitor pentru felul in care se făceau distincţiile morale în perioada
prefilosofică îl oferă Iov, capitolul 31. Textul este foarte important deoarece datează
probabil din epoca patriarhală ( circa 2000 in.H.) şi precede Legea din Vechiul Testament.
Textul pune PUNE PROBLEMA MORALITĂŢII în stilul caracteristic al Iumii antice. Aici
Iov îli apără integritatea morală de acuzaţiile celor trei prieteni ai săi, care credeau că s-
ar putea ca Iov să merite nenorocirile venite peste el. Descriindu-şi caracterul , Iov indică o
serie de distincţii morale şi genul de evaluare morală prevalente in perioada prefilosofică.
Deşi unele contraste, exprimă explicit doar un singur aspect, calitatea morală opusă se deduce
foarte uşor din context. Iată câteva distincţii morale contrastante prezentate în text:

 Minciuna - înşelătoria opusă integrităţii verbale (Iov 31:5-6)

. Zgârcenia opusă dărniciei (v. 7-8)
Adulterul opus fidelităţii conjugate (v. 9-12)
 Exploatarea servitorilor opusă tratării lor corecte (v. 13-15)
 Lăcomia faţă de săraci opusă mărinimiei (v. 16-23)
 Îngâmfarea dată de bogăţii opusă smereniei (v. 24-25)
 Idolatria opusă închinării la adevăratul Dumnezeu (v. 26-28
 Răsbunarea opusă iertării (v. 29-30)
 Ipocrizia opusă sincerităţii (v. 33-37)
 Câștigul ilicit opus câştigului licit (v. 38-40)
 De reţinut , indeosebi trăsăturile de caracter şi înclinatiile opuse lor. O concluzie
importantă este că în cartea Iov nu doar acţiunile sunt descrise şi puse în contrast, ci şi
trăsăturile de caracter şi virtuţile date de situaţii specifice. Iov 31 şi alte exemple

8
prefilosofice asemănătoare arata ca moralitatea se axa mai mult asupra dezvoltării
anumitor trăsătturi de caracter decât asupra soluţionării dilemelor morale. Problema
morală ţinea mai mult de cultivarea virtuţii decât de luarea unei hotărâri morale corecte
în cazuri dificile.
Etica prefilosofică dezvăluie legătura strânsă dintre factorul etic şi cel etnic.
In etica antică, societatea punea accent pe buna-cuviinţă sau pe corectitudine. De
multe ori acţiunea corectă era esenţială pentru supravieţuirea comunităţii, întrucât
anumite culturi credeau că necuviinta sau incorectitudinea era o ofensă la adresa zeilor
lor. Deşi majoritatea codurilor morale au o serie de elemente comune, detaliile legilor
fac ca aceste coduri să fie diferite. Diversitatea ţinea de diferenţele dintre practicile
religioase şi de felul diferit în care fiecare cultură aplica principiile generale pe care le
avea în comun cu celelalte culturi.
Dezbaterile morale actuale au ca scop soluţionarea unor cazuri dificile, efort redat
prin termenul de cazuistică. Abordarea moralitătii în perioada prefilosofică şi în cea clasică
greacă diferă substantial de tratarea ei în spaţiul universitar şi secular actual. Astăzi
suntem interesati să aflăm ce anume este bine să facem într-o anumită situatie, iar apoi
să justificăm cum am stabilit ce este de facut. Cultura actuală se axează pe acţiune. În
perioada prefilosofică şi clasică, moralitatea era preocupată de devenirea persoanei.
Cele două culturi ridicau întrebarea ce anume presupune faptul de a fl un om bun.
Etica respectivă se axa pe caracter. În preajma anului 500 î.C., gânditorii greci clasici au
contribuit din plin la dezvoltarea teoriei etice, motivul fiind noile legături ale grecilor cu
alte culturi din imperiul lor, prin care au înteles enorma diferenţă morală dintre ei şi
aceste culturi. Drept urmare, grecii au început să-şi pună întrebări vizând diferitele
noţiuni de bine şi de virtute care circulau în epocă. Ei şi-au pus pentru prima data întrebările
cheie de la baza teoriei morale: Ce face ca o persoană/acţiune să fie bună' si Pe ce bază
deducem că aceasta este bună?
9
 ETICA
CONFORM STOICILOR

Luc Ferry "Învaţă să trăieşti"

Majoritatea istoricilor sunt de acord că filozofia a apărut în Grecia, cam in secolul al VI-lea
î.H. Astfel, la Atena, existau încă din secolul al IV-lea î.H. numeroase scoli filozofice. Cel mai
adesea, ele purtau numele locului în care se intruneau. De pildă, fondatorul şcolii stoice,
Zenon din Kition (c. 334-262 î.H.) îşi rostea învătăturile sub niste arcade (porticuri) pictate.
Asa a apărut cuvântul „stoicism", din grecescul ston, care înseamnă „portic".

Lectiile lui Zenon de sub celebrele arcade erau gratuite si publice; ecoul lor a fost atât de mare,
încât, după moartea sa, învătătura lui a fost dusă mai departe de ,discipoli.

THEORIA: contemplarea ordinii cosmice

Gânditorul antic din școala stoică căuta să-și găsească locul in lumea care ne înconjoară. El
credea că, pentru a invăţa să trăieşti şi să acţionezi în interiorul universului nostru, trebuie
mai întâi s-l cunoşţi.

Aceasta e prima sarcină a omului : să cercetezi și să cunoști universul și lumea în mijlocul

cărora trăim . Să ajungi să cunoști ordinea frumusețea și esența lucrurilor. Această acțiune de
cunoaștere, în greceşte, se numeşte theoria şi are o etimologie foarte interesantă: to theion
sau to theia orno înseamnă „văd (orao) divinul (Melon)", „văd lucrurile divine (theio)".
10
Aşadar, pentru stoici, theoria însemna chiar strădania de a contempla ceea ce e „divin" în
universul care ne înconjoară.
Cu alte cuvinte, prima sarcină a filosofiei este ,,Theoria,, cu sarcina de a vedea esenţa
lumii, partea ei cea mai reală, cea mai importantă şi mai semnificativă.
Theoria ne descoperă două esențe ale universului văzut, cercetat:
- Esența cea mai profundă a lumii care este armonia, ordinea, dreaptă şi frumoasă ,
divină, pe care grecii o numesc cosmos.
În limbile europene, din termenul cosmos a derivat, printre altele, şi cuvântul
,,cosmetică". La origine, ,,cosmetică" ,însemna ştiinţa frumuseţii corpului, care trebuie
să ţină seama de armonia proportiilor si care are rolul să scoată în relief ceea ce este „bine"
(şi, dacă e cazul, să mascheze defectele...).

- A doua esență a lumii care ne descoperă că structura universului este nu numai „divină",
perfectă, armonioasă ordonată, dreaptă și frumoasă, ci şi „raţională", conformă cu ceea
ce grecii numesc logos (termen din care a derivat cuvântul „logică") şi care desemnează
o formă de ordonare, demnă de admiratie, a lucrurilor.

Iată ce anume trebuie să ne ajute theoria sa dezvăluim şi să înţelegem.

Grecii atribuiau numele de „divin" (theion) tocmai acestei ordini, acestui cosmos în ansamblu,
adică structurii ordonate și logice – logos - a universului, şi nu, precum evreii şi creştinii,
unei Fiinţc exterioare universului, care ar fi existat înaintea lui si 1-ar fi creat.
Aşadar, stoicii ne invită să contemplăm (theorem) acest tip de divin, care n-are nimic de-a face
cu un Dumnezeu personal, ci se confundă cu ordinea lumii; iar în acest scop trebuie folosite toate
mijloacele adecvate — de exemplu, studiul ştiintelor exacte, fizica, astronomia sau biologia,
dar şi toate observatiile care pun în evidentă cat de „bine făcut" și logic, este universul în
întregime (şi nu doar o parte sau alta a sa).

11
Ceea ce trebuie reţinut este că theoria filozofică, înţeleasă în acest dublu sens, cosmos –
frumoasa si logos – logica , încearcă să prindă esenţa sau structura intimă a lumii create de
Dumnezeu care le era necunoscut. Fapte. 17. 23…

ETICA : cum să ne conportăm față de universul cunoscut

După ce filosofii greci au cunoscut theoria cu cele două esențe ale sale, au întrebat: Cum
să ne purtăm cu ceia ce am cunoscut, mai ales că în mijlocul universului cunoscut, se
află și semenii nostri? Și au căutat un mod de comportament adecvat cunoașterii
theoriei, care să devină natură comportamentală, de obicei, adică ethic ( OBICEI )

Dar ce etică poate corespunde oare theoriei pe care am descris-o pe scurt?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur : .comportamentul să fie frumos armonios
logic,considerându-l pe semenul tău ca parte a cosmosului pe care-l admiri.Acesta era
pentru stoici cuvântul de ordine al oricărei acţiuni juste, să ne supunem ordinii armonioase şi
bune pe care ne-a dezvăluit-o theoria.
După cum se vede , cunoaşterea se deschide imediat spre etică, adica spre o traire a cunoașterii.
Iată, de altfel, şi motivul pentru care, în scolile filozofice de odinioară, se insista_ mai putin asupra
vorbelor şi mai mult asupra faptelor; mai puţin asupra conceptelor şi mai mult asupra
exerciţiilor de înţelepciune. Școală peripatetică…..

Pentru cei din vechime, nu voinţa unei majorităţi era chemată să hotărască ce e bine şi ce e
rău, ce e just şi ce e injust, deoarece criteriile ţineau toate de ordinea naturală, exterioară
şi superioară omului, adică divinul.

FINITUDINEA - a treia sarcină a filosofiei era găsirea înțelepciunii.

12
După ce filosofii au înțeles legitimitatea și normalitatea înțelegerii și trăirii etice, sau lovit de
problema finitudinii umane… Nemulțumiți de faptul că murim așa de repede avînd în noi gândul
veșniciei, au ridicat întrebarea: CUM TRECEM DINCOLO DE FINITUDINE………? Există o
posibilitate de a trăi veșnic ? TREBUIE SĂ GĂSIM O CALE…! Și A APĂRUT AL III-LEA
DOMENIU DE CERCETARE AL FILOSOFIEI NUMIT ,, INTELEPCIUNEA MINTUIRII
SALVĂRII. Numai că încercau să descopere această cale prin rațiune și știință, PRIN ETICĂ, fără
ajutorul lui Dumnezeu, PE CARE NU-L CUNOȘTEAU, ASTA NE SPUNE ȘI INSCRIPȚIA DE
PE ALTAR ( Fapte 17, 23.) … Și încă o tot caută…

CREŞTINISMUL -&- FILOZOFIA GRECĂ

Dan Brown: Niciun zeu nu a supraviețuit științei, Dumnezeu va fi înlocuit de o nouă formă de
conștiință colectivă… Omenirea nu mai are nevoie de Dumnezeu și ar putea, cu ajutorul
inteligenței artificiale, să dezvolte o nouă formă de conștiință colectivă care va putea să
îndeplinească rolul religiei, a declarat scriitorul american Dan Brown, autorul seriei literare "Codul
lui Da Vinci", informează Reuters. Scriitorul american a făcut aceste declarații, provocând
rumoare, la Târgul de Carte de la Frankfurt unde își promovează noul său roman, "Origin", cel de-
al cincilea volum dedicat unui profesor de la Harvard, expertul în simbolistică Robert Langdon,
protagonistul din "Codul lui Da Vinci", o carte care a pus sub semnul întrebării istoria
creștinismului. Romanul "Origin" s-a inspirat din întrebarea "Va supraviețui Dumnezeu științei?",
spune Dan Brown, adăugând că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în istoria omenirii. "Suntem
oare atât de naivi astăzi încât să credem că zeii din prezent vor supraviețui și vor mai fi adulați
peste o sută de ani?", a declarat Dan Brown, în vârstă de 53 de ani, în timpul conferinței sale de
presă de la Frankfurt, la care au fost prezenți numeroși admiratori ai scriitorului american. "Din
punct de vedere istoric, niciun zeu nu a supraviețuit științei, zeii evoluează", a adăugat Dan Brown.
12 Oct 2017

OARE … ?

Știți cum îi ziceau stoicii și epicurienii lui Pavel creștinul, apostolul lui Dumnezeu ?

Fapte 17. 15 – 21. 32. ……………palavragiu………………..

13
Știți cum s-a terminat această luptă ? Filosofii moderni de calibru, recunosc înfrângerea științei și
filosofiei grecești. Luc Fery un filosof modern francez, spune că gândirea creştină a învins
filozofia greacă, încât a dominat Europa pân la Renastere.
,,…Ca să spunem adevărul, creştinii au găsit, in legăltură cu problema finitudinii, răspunsuri
care nu aveau echivalent în gândirea grecească. Pot să spun că aceste răspunsuri erau atât de
„performante", atât de „tentante", încât s-au impus unei mari părţi din omenire ca fiind absolut
de nerespins… ,,

Ca să mergern direct la esenţă, voi prezenta cele cinci trăsături fundamentale care marchează
ruptura radicală dintre creştinism şi lumea grecească. Prezentate de Luc Fery în cartea sa
,, Învață să trăiești,,
Aceste cinci trăsături te vor face să întelegi cum, pornind de la o nouă theoria, creştinismul va
elabora si o morală total inedită, dar şi o doctrină a mântuirii bazată pe iubire, care îi va permite să
cîştige inimile oamenilor şi să reducă pentru mult timp, filosofia la statutul subaltern de simplă
„slujitoare a religiei ,, .

PRIMA TRĂSĂTURĂ , fundamentală: logosul, despre care am văzut că, pentru stoici, se
confunda cu structura LOGICA, impersonală, armonioasă şi divină a cosmosului în
întregime , se va identifica pentru creştini cu o persoană, cu Isus Hristos.
John 1:1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

Stîrnind un adevărat scandal printre greci, noii credincioşi vor afirma că logosul, adică divinul, nu
e deloc identic cu ordinea armonioasă si logica a lumii ca atare, ci că s-a întrupat într-o fiintă
excepţională, Hristos!

John 1:14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o
slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.,,

Miza acestei dezbateri, aparent foarte abstractă, arată clar, trecerea de la o doctrină anonimă
si oarbă a mântuiri la promisiunea că vom fi mântuiti de o persoană divină Hristos, în calitatea
noastră de persoane.
Or, asa cum vom vedea, această „personalizare" a mântuirii ne permite, avantaje demne
de luat în seamă.

14
Un singur exemplu: e indiscutabil că, fără valorizarea tipic crestină a persoanei umane, a
individului ca atare, n-ar fi apărut niciodaiă filozofia drepturilor omului la care tinem atât
astăzi.
În traducerea Evangheliilor , termenul logos, împrumutat de la stoici, e tradus prin
„Cuvânt".
Pentru gânditorii greci în general si pentru stoici în particular, pretenţia că un Om, oricare ar
fi el, chiar si Hristos, este „Cuvântul întrupat" — după formula din Evan ghelii — ţine de
delir.
Astfel, mai ales în timpul lui Marcus Aurelius ultimul mare gânditor stoic, dar si împărat al
Romei, la sfârşitul secolului al II-lea d. H. — perioadă în care creştinismul era persecutat în
imperiu —, romanii nu au ezitat deloc să-i masacreze pe crestini din cauza acestei „deviaţii"
intolerabile. Pe vremea aceea nu se prea glu mea cu ideile...

Revenim putin la textul în care Ioan, autorul celei de a patra Evanghelii, operează această
modificare a sensului acordat de stoici termenului de logos. Iată ce spune el:
John 1:1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Până aici, toate bune, stoicii pot fi încă de acord cu Joan, mai ales cu ideea că logosul şi divinul
sunt una si aceeaşi realitate. Dar în John 1:14 se spune: Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin
de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.,,

Aici se încurcă totul , si a locuit prîntre noi [nu se mai potriveste nimic: divinul a devenit om şi s-a
întrupat în lisus, ceea ce nu are niciun înţeles pentru stoici!]. Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-
născut din Tatăl, plin de har si de adevăr - Suntem în plin delir din punctul de vedere al în inţelepţilor greci.
Ce înseamnă toate astea? Pur şi simplu —în acea epocă era o chestiune de viaţă şi de
moarte —, divinul si-a schimbat înţelesul, nu mai este o structură impersonală, ci dinpotrivă, o
persoană individuală, cea a lui Isus, „Omul-Dumnezeu ".
Aceasta e o schimbare de sens fundamentală, care va angaja umanitatea europeană pe o cu
totul altă cale decât aceea preconizată de greci.
În Evanghelia sa, Ioan ne cheamă să credem că ceea ce numim Cuvântul întrupat, divinul ca
atare, nu mai desemnează structura raţională şi armonioasă a cosmosului, ordinea universală
ca atare, ci o persoană umană.
Cum ar putea un stoic cu un pic de judecată să accepte ca toată credinţa lui să fie luată în
derâdere într-o asemenea măsură?
În acest context, Marcus Aurelius a poruncit moartea lui Iustin, un fost stoic devenit primul
Părinte al Bisericii şi primul filozof crestin.
Aşadar, a doua trăsătură: credinţa va lua locul ra-ţinnii şi chiar se va ridica
împotriva ei.
15
Ne amintim că theoria cuprinde două aspecte, pe de o parte — dezvăluirea structurii esenţiale
a lumii (divinul), pe de alta — mijloacele de cunoaştere pe care le pune in mişcare pentru a face
acest lucru (viziunea). Or, nu numai divinul, theion, se schimbă fundamental, devenind o
fiinţă personală, ci şi orao, vederea, sau modul de a-1 contempla, de a-1 înţelege şi de a te
apropia de el. De acum încolo, nu raţiunea va fi facultatea teoretică prin excelenţă, ci
credinţa. De aceea, religia va ajunge foarte curând să se opună cu toate forţele raţionalismului
stoic, care era miezul filozofiei, adică va ajunge să detroneze însăşi filozofia.

Într-adevăr, spre deosebire de filozofii greci, pentru creştini, accesul la adevăr nu se face,
doar prin intermediul raţiunii umane, ci și prin încrederea în cuvintele Omului-Dumnezeu,
Hristos, care afirmă că este fiul lui Dumnezeu, logosul întrupat.
Amintesc că la origine, încredere înseamnă şi „credinţă". Instrumentul teoretic adecvat
pentru contemplarea lui Dumnezeu este credinţa,și încrederea, în limitele unei judecăți
raționale.

De aici rezultă a treia trăsătură : pentru a practica aşa cum se cuvine noua teorie
se cere smerenia omului în cercetarea şi cunoaşterea lui Dumnezeu .

E vorba aici de dubla umilinţă:

- cea a unui Dumnezeu care acceptă să se „coboare" până la a se face om printre oameni,
- şi cea a credinciosului, care renuntă să recurgă la ratiunea pură, acordând toată încrederea
cuvântului lui Iisus şi făcând astfel loc credintei . . .

A patra trăsătură : arată că din această perspectivă, „gândirea prin credinţă "
înlocuieşte „gândirea proprie umană", iar filozofia nu a dispărut cu totul, dar a devenit
„sluji-toarea religiei".

Formula a apărut în secolul al XI-lea, de sub pana sfântului Petru Damian, un teolog crestin
apropiat de papalitate. Ea a dobândit o mare răspândire, deoarece marca faptul că, din acel
moment, în cadrul doctrinei crestine, raţiunea pură se va supune credinţei care o va conduce.
Ratiunea îşi păstrează rolul in a interpreta Scripturile şi in a întelege natura pentru a extrage
învătăturile divine. Dar, la fel de evident, doctrina mântuirii nu mai e apanajul filozofiei şi, chiar
dacă in principiu nu există contradicţii intre ele, adevărurile revelate de credintă primează in fata
celor descifrate de ratiune.

16
A cincea trăsătură orientează Etica spre : LIBERTATE, EGALITATE,
FRATERNITATE — NAŞTEREA I DEII MODERNE DESPRE UMANITATE

Au fost unii istorici care s-au așteptat că dominarea gândirii de către religie, exilarea
filozofiei pe planul al doilea, să aibă drept consecinţă un regres pe plan etic.
În multe privinţe, se poate spune că s-a întâmplat exact invers.
Pe plan moral, creştinismul a adus cel puţin trei IDEI NOI negrecesti — sau nu neapărat
greceşti —, toate trei direct legate de revoluţia teoretică despre care am vorbit.

Lumea greacă era in mod fundamental o lume aristocratică, un univers ierarhizat, în care cei mai buni
prin natura lor trebuiau, „din principiu", să se afle sus, celor mai puţin buni rezervându-li-se rangul
inferior. Să' nu uităm că cetatea greacă era bazată pe sclavie.
Spre deosebire de ea, crestinismul aduce cu sine ideea că umanitatea e în mod funciar una
singură si că oamenii sunt egali in demnitate — idee nemaiauzită în epocă, idee pe care o va
mosteni în întregime universul nostru democratic.
Dar ideea de egalitate n-a apărut din nimic, astfel că e foarte important să înţelegi modul în care
învățătura lui Isus, purta in germene noul concept de demnitate egală a tuturor oamenilor.
Acest concept a împuternicit cele trei trăsături caracteristice ale eticii crestine, hotărâtoare
pentru înţelegerea eticii creștine.

Prima trăsătură: libertatea de alegere, „liberul arbitru", devine fundamentul

moralei; îşi face apariţia noţiunea de demnitate egală a tuturor oamenilor.

Am văzut că marile cosmologii grecesti aveau drept normă natura. Or, natura e in mod funciar
ierarhică, adică neegalitară: in fiecare categoric de fiinţe se întâlnesc toate gradele calitative, de la
excelenţa supremă la cea mai mare mediocritate.
Într-adevăr, e evident că, dacă ne rezumăm la punctul de vedere natural, suntem dotati foarte
inegal: mai mult sau mai puţin puternici, iuţi, înalţi, frumosi, inteligenţi etc. Toate darurile natural
sunt inegal împărţite. De altfel, în vocabularul grec, noţiunea de virtute e legată direct de aceea de
talent sau dar natural. Virtutea este, în primul rând, excelenţa unei naturi bine dotate.
Altfel spus: lumea greacă este o lume aristocratică, adică un univers bazat în întregime pe
convingerea că există o ierarhie naturală a fiinţelor. Unii sunt făcuţi in mod natural să conducă,
alţii să asculte — de aceea viaţa politică grecească acceptă foarte bine sclavia.
Pentru creştini, , această convingere este nelegitimă. Ceea ce contează nu sunt însuşirile naturale
17
ca atare, darurile primite la nastere. Pe plan moral însă, aceste inegalităţi ale darurilor natural, n-au
nicio importanţă.
Contează doar modul in care sunt folosite calităţile primite la nastere, şi nu calităţile însele.
Ceea ce e moral sau imoral este libertatea de alegere, „liberul arbitru" cum îi spun filozofii, si nu
însusirile naturale. Poate că acest punct de vedere ţi se pare secundar sau evident, dar, in acea vreme,
era ceva nemaiauzit, stricând total echilibrul acelei lumi.
Simplu spus, odată cu crestinismul, iesim din universul aristocratic si păsim în cel al -egalităţii —,
fiindcă demnitatea umană e aceeaşi pentru toţi, indiferent de inegalitătile native, fiind bazată pe
libertatea oamenilor şi nu pe însuşirile naturale.
Argumentatia creştină — care va fi reluată de moralele moderne, inclusiv de cele mai laice — e
simplă şi totodată puternică.
În esenţă, ea spune aşa: există o dovadă indiscutabilă a faptului ca însuşirile naturale nu sunt virtuoase
in sine, că n-au nimic moral in ele însele, şi anume faptul că toate, fără excepţie, pot fi folosite şi pentru
a face bine, si pentru a face rău. Forţa, frumuseţea, inteligenţa, memoria etc., pe scurt, toate darurile
naturale căpătate la naştere, sunt desigur calităţi, dar nu din punct de vedere moral, căci toate pot fi
puse şi in slujba a tot ceea ce poate fi mai rău. Dacă-ţi foloseşti forţa, inteligenţa sau frumuseţea
pentru a comite o crimă cumplită, demonstrezi prin fapta însăşi că însuşirile naturale n-au absolut
nimic virtuos , moral, în ele însele.
Asadar, numai utilizarea lor poate fi virtuoasă, aşa cum arată una dintre cele mai cunoscute parabole
din Evanghelie, parabola talanţilor. Singur hotărăşti ce faci cu darurile tale naturale, binele sau răul.
Dar numai folosirea lor e morală sau imorală, nu darurile ca atare! E absurd să vorbesti despre „ochiul
virtuos". Doar o acţiune liberă poate fi numită virtuoasă, nu ceva ce tine de natură. De acum înainte,
„liberul arbitru" este punctul de pornire al oricărei judecăţi asupra moralităţii unui act.
Creştinismul operează deci pe plan moral o veritabilă revoluţie in istoria gândirii, o revoluţie ce
se va face simţită până şi în marea Declaraţie a Drepturilor Omu- lui din 1789, a cărei mostenire crestină
în acest sens este neândoielnică.
Căci, poate pentru prima data în istoria umanităţii, liberteltea, şi nu natura, devine fundamentul
moralei.

Deci, aşa cum spuneam, creştinismul se va afla, în mod mai mult sau mai puţin secret, la
originea democraţiei moderne.
Paradoxal, deşi Revoluţia Franceză a fost foarte ostilă Bisericii, ea datorează totuşi
creştinismului o parte esenţială a mesajului egalitarist pe care 1-a îndreptat împotriva
Vechiului Regim. De altfel, constatăm şi azi ce dificultăţi au societăţile care nu au cunoscut
18
crestinismul atunci când încearcă să dea naştere unor regimuri democratice, deoarece pentru ele
ideea de egalitate nu e deloc evidentă.

A doua trăsătură e direct legată de prima: ea constă în statuarea faptului că, pe

plan moral, spiritul e mai important decât litera,,,forul interior" mai decisiv decât
observarea literală a legii cetăţii, care rămâne întotdeauna o lege exterioară.

Şi aici poate servi drept exemplu un episod din Evanghelie, binecunoscutul pasaj în care Isus
Hristos ia apărarea femeii adultere pe care mulţimea se pregăteşte s-o ucidă cu pietre, după obicei.
Desigur că in acea vreme, a-ţi înşela soţul sau soţia era considerat de toată lumea ca fiind un păcat
de moarte. Desigur că exista o lege care cerea ca femeia adulteră să fie ucisă cu pietre. Aceasta era
litera codului juridic în vigoare. Dar cum rămâne cu spiritul lui, cu „conştiinţa intimă"? Hristos iese
din mulţime, din cercul celor ce gândesc corect şi nu au în minte decât aplicarea strictă, mecanică, a
legii. El face apel la conştiinţa lor, şi iată ce le spune de fapt: in forul vostru interior sunteti
siguri că e bine ceea ce faceţi? Dacă v-aţi autoexamina puţin, sunteţi siguri ca v-ati găsi mai
buni decât acea femeie pe care vreţi s-o ucideţi ? Să arunce primul cu piatra cel care n-a
păcătuit niciodată... Şi atunci, toţi acei oameni, în loc să urmeze litera legii, se reîntorc la ei
înşişi ca să regăsească spiritul legii, şi cugetă la propriile lor defecte, începând să se îndoiască,
din acea clipă, ca pot fi nişte judecători necruţători...

Poate că, la prima vedere, nu ne dăm seama cât de innovator a fost creştinismul, nu numai faţă
de lumea greacă, ci, poate chiar mai mult, faţă de cea evreiască. Deoarece creştinismul acordă
acest loc precumpănitor constiintei, spiritului mai mult decât literei, el nu va impune practic
niciun fel de legiferare a vieţii cotidiene, in afară de cele 10 porunci eprimate de Isus pentru forul
interior in doua mari principii de existenţă şi relaţii. ( Să iubeşti pe
………………………………………………………………)

A treia trăsătură fundamentală a eticii creștine: îşi face intrarea în scenă concepţia
modernă despre umanitate.Toți oamenii au aceleași drepturi la existență…

Desigur ca ea nu le era necunoscută nici grecilor, nici altor civilizaţii. Toată lumea ştia ca
există o „specie umană" diferită de celelalte specii animale. Stoicii, mai ales, ţineau mult la
ideea că toţi oamenii aparţin aceleiaşi comunităii. Erau „cosmopoliţi", asa cum se va spune mai
19
târziu.
Odată cu creştinismul însă, ideea de umanitate dobândeşte o nouă dimensiune.
Bazată pe demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, ea va căpăta o conotaţie etică pe care nu
o avea înainte. Acest lucru are o cauză foarte profundă, pe care am amintit-o: odată ce la baza
acţiunii morale se aşează liberul arbitru, odată ce virtutea rezidă nu în însuşirile naturale
inegal repartizate, ci în folosinţa pe care alegi să le-o dai în cadrul unei libertăţi aceeaşi pentru
toţi, e de la sine inţeles că toţi oamenii sunt la fel.
De acum încolo, umanitatea nu va mai putea fi împărţită, conform ierarhiei naturale şi
aristocratice a fiinţelor, între mai buni şi mai puţin buni, între supradotaţi şi subdotaţi,
între stăpâni şi sclavi. De aceea, în accepţiunea creştinilor, trebuie să ne numim cu toţii
„fraţi", având toţi acelaşi rang de creaturi ale lui Dumnezeu, dotate cu aceeaşi capacitate de a alege
liber sensul acţiunilor noastre.
Faptul că cineva e bogat sau sărac, mai mult sau mai puţin inteligent , dotat sau nu, nu mai are
importanţă.
Ideea demnitătii egale a oamenilor va face ca umanitatea să devină un concept etic de
prim-plan.
Odată cu ea, noţiunea greacă de „barbar" — sinonimă cu aceea de străin — va dispărea in
avantajul convingerii că umanitatea ori este UNA, ori nu există deloc.
În jargonul filozofic, plin de sens în acest caz, se spune că creştinismul ne prezinta prima morală
universalistă.

Acestea fiind spuse, rămâne problema mântuirii, care, ca întotdeauna, nu e nicidecum

rezolvată prin morală, cu care nu se confundă. Tocmai în acest domeniu, mai mult decât în etică,
religia creştină va aduce o noutate nemai întâlnită, dând lovitura de graţie filozofiei. Cu privire
la chestiunea iniţială (cum să învingi spaima trezită în om de conştiinţa finitudinii), creştinismul e
suveran.
În timp ce stoicii îşi reprezentau moartea ca pe o trecere de la o stare personală la una
impersonală, ca pe o tranziţie între statutul de individ conştient şi cel de fragment cosmic
inconştient, concepţia creştină asupra mântuirii nu ezită să ne promită de-a dreptul veşnicia
trăită în mod personal.

Cum să-i rezişti? Cu atât mai mult cu cât, aşa cum vei vedea, această promisiune nu e făcută în
mod uşuratic, superficial. În special promisiunea mântuirii a adus creştinismului un
asemenea succes uriaş, care nu se dezminte nici în zilele noastre. Mintuirea prin Hristos, si El
merită crezut……

Etica în Antichitate
20
 Etica în Mesopotamia antică

Cele mai vechi documente care au un conţinut etic au fost scrise de locuitorii Mespotamiei, în urmă
cu aproximativ cinci mii de ani. Ele oferă indicii asupra dezvoltării iniţiale a eticii în societăţile
stabile.

În Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinţe, poveşti cu eroi şi mituri
se pot distinge concepte de valoare.

. Cele mai multe texte recuperate datează de la începutul mileniului al II-lea î.Hr., dar atestări mai
timpurii, adica cele mai vechi dateaza de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr., si ne indică faptul că
societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze monarhice.

- Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină.

Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa, adica in seviciul
monarhului, reprezentantul zeilor – dupa cum ne spune creaţia epică babiloniană Enuma elish
(Speiser, 1958 ; Pritchard, 1958, capitolul 6, pp. 33-36 şi 131).
Regele guverna după un cod despre care se presupunea că i-a fost dezvăluit de zeitatea supremă,
dar care, în fiecare caz, reprezenta în mod clar o proiecţie a eticii şi practicilor sociale de atunci.
Reglementările erau prezentate ca legi cazuale de forma: „Dacă un om...".
Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor.
Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în
numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

În Sumerul antic, Etica ce reiese din Epopeea lui Ghilgameş , este bine-cunoscuta etică a
muncii - împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi.
Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î.Hr., era caracterizat drept un om care
„cerceta, examina, judeca, percepea şi conducea just" (Heidel, 1949).

21
 Codul de legi al regelui semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, elaborat la începutul
secolului al XlX-lea î.Hr., este unul dintre primele decrete regale recuperate de arheologi.
Lipit-Iştar pretindea că a fost ales de zeul cerului, Anu, şi de zeul vântului şi al furtunii,
Enlil, să asigure dreptatea în acele locuri, să răspundă plângerilor, să elimine ostilităţile şi insurecţia
armată şi să aducă pacea sumerienilor şi akkadienilor.

Atenţia acordată dreptului familiei reflectă preocuparea pentru valorile familiei şi stabilitate
prin oferirea de indicaţii cu privire la drepturile asupra proprietăţii şi la moştenire, la copiii
născuţi de soţia sau soţiile legale, de sclave sau de prostituate.

Nu era recunoscută egalitatea între indivizi sau aceea între sexe. Unii bărbaţi şi unele femei erau
moşieri prosperi, alţii erau sclavi care puteau fi cumpăraţi sau vânduţi, deşi libertatea putea fi
câştigată.

Alte legi priveau etica afacerilor.

Lipit-Iştar ne apare ca un rege care a redus datoriile, a fixat controale pentru a preveni
nedreptatea socială şi a încercat să limiteze averile particulare.

Într-un epilog, regele se laudă că a eliminat ostilităţile, rebeliunea, plângerile şi că a stabilit

dreptatea şi adevărul în regatul său.

Codul lui Hammurabi al Babilonului (1728-1646 î.Hr.), cel mai faimos cod de legi
mesopotamian, reflectă mare parte din conţinutul codurilor precedente.
Hammurabi a fost ales de zei pentru a asigura bunăstarea supuşilor săi cu dreptate şi prin
eliminarea răului şi a vicleniei, astfel încât „cel puternic să nu-1 asuprească pe cel slab".
*Dreptatea, care însemna „lucrul drept", se referea în primul rând la dreptatea în sens
economic (Saggs, 1962, pp. 198 şi urm.) şi multe legi priveau proprietatea, acţiunea în justiţie,
practica comercială şi contractele.

. Justiţia făcea distincţie între clase sociale şi membrii unei familii.

 Pentru injuriile aduse membrilor aristocraţiei se aplica lex talionis (legea talionului).
 Pentru injuriile aduse oamenilor de rând şi sclavilor se aplicau doar amenzi, iar în cazul
sclavilor, amenda era plătită stăpânului ca recompensă pentru daune aduse proprietăţii.
 Legea familiei stabilea întâietatea tatălui. Dacă un membru al aristocraţiei întâmpina
dificultăţi financiare, îşi putea vinde soţia sau copiii ca sclavi pe o perioadă de patru ani.
22
  Luarea în căsătorie a unei soţii fără contract nu avea bază legală.
 Violarea unei fecioare de rang aristocratic promise deja se sfârşea cu moartea
violatorului.
 Soţiile acuzate de infidelitate erau aruncate într-un râu în care se presupunea că zeul
acestuia le va decide nevinovăţia sau vinovăţia.
 Acuzaţiile false erau pedepsite aspru, iar cine făcea pe nedrept acuzaţia de crimă era
osândit la moarte.
 Comportamentul neglijent sau ineficient se solda cu plata daunelor,
 Un chirurg care opera cu un bisturiu de bronz un pacient de rang înalt cauzându-i moartea
sau care, operându-1 la ochi, îi cauza orbirea era pedepsit prin tăierea mâinii. Dacă
operaţia reuşea, medicul era plătit cu zece bani de argint. Dacă pacientul era sclav, medicul
trebuia să dea un alt sclav în locul celui mort, iar pentru pierderea unui ochi, trebuia să-i
plătească stăpânului jumătate din valoarea sclavului. Dacă sclavul se vindeca, medicul primea doi
bani de argint.

 Dacă un bărbat o lovea pe fiica însărcinată a unui om de rând, provocându-i pierderea sarcinii, el
trebuia să plătească zece bani de argint pentru pierderea sarcinii.
Dacă lovitura cauza moartea femeii era ucisă fiica atacatorului. s Dacă femeia era de rang inferior
sau sclavă, criminalul trebuia să plătească o amendă. Legea îl favoriza pe bărbat fată de femeie şi pe
aristocrat fată de omul de rând sau de sclav.

Etica în Egiptul antic

 La baza eticii egiptene se afla ma 'at, cuvânt care semnifica dreptate, echilibru, normă, ordine,
adevăr, acţiune dreaptă şi corectă, toate stabilite de la începuturi de către zei şi garantate acum de
faraoni.
Începând cu dinastia a V-a (cea 2450-2300 î.Hr.), funcţionarii publici numiţi de rege pentru a se ocupa
de problemele legale erau numiţi „preoţi ai ma'at-ului" , adica ei trbuiau sa urmareasca dreptate,
echilibru, normă, ordine, adevăr, acţiune dreaptă şi corectă... (Morenz, 1973, pp. 12 şi urm.).
23
Nu au fost recuperate coduri de legi care să definească ma 'at, iar conceptul pare să fi funcţionat ca
valoare de bază a conduitei şi raţiunii morale.

- Dreptatea şi adevărul nu erau concepte vagi, ci trebuiau aplicate în viata de zi cu zi. în tribunale,
magistraţii trebuiau să manifeste ma 'at în ceea ce spuneau şi prin modul în care rezolvau cazurile
(Morenz, 1973, p. 125).

Normele etice care susţineau ma'at-ul erau predate în şcolile de scribi, de către cărturari.
S-au descoperit aforisme, maxime şi sfaturi copiate de ucenici, unele datând din jurul anului 2000
î.Hr., ceea ce subliniază importanţa respectării preceptelor pentru obţinerea succesului în afaceri,
guvernare, funcţii administrative şi de stat.
 Proprietatea era moştenită de către familie prin mamă, iar când murea mama, tatăl risca să piardă
tot, deoarece fiica sa obţinea controlul asupra proprietăţii.
Pentru a evita înstrăinarea proprietăţii, nu puţine erau cazurile când tatăl se căsătorea cu fiica sa ori
fratele cu sora lui. Fără îndoială că multe dintre aceste uniuni erau aranjamente formale, cu simplul scop
de a proteja proprietatea; este discutabil dacă aceste căsătorii se realizau sau nu şi din punct de vedere
sexual. Termenul „soţie-soră" este menţionat adesea în inscripţii şi este posibil ca unele dintre aceste
căsătorii incestuoase să manifeste iubire adevărată şi afecţiune între fraţi.
Unitatea socială de bază era familia, alcătuită din tată, una sau mai multe soţii şi copiii lor.
Căsătoriile incestuoase erau considerate fireşti.

„Zeii Osiris şi Set s-au căsătorit cu surorile lor Isis, respectiv Neftis. Din uniunile lor au rezultat
Horus, respectiv Anubis ; ca urmare, zeii au sustinut căsătoriile între fraţi şi surori - dar fără
îndoială, acestea au existat la începuturi pina la deyvoltarea religiilor politeiste în Egipt (Budge,
1977, p. 23).
Manchep White precizează că „pentru a proteja puritatea succesiunii, era indicat ca regele să
procreeze cât mai mulţi copii cu putinţă, prin ceea ce se numeşte uniune interzisă. De aceea se întâmpla
adeseori ca el să se căsătorească cu propriile-i fiice si surori" (Manchep White 1970, p. 15).

- În ceea ce priveşte căsătoriile neincestuoase, ucenicii erau sfătuiţi să aleagă cu grijă o soţie pe
care să o hrănească, să îi asigure îmbrăcăminte şi bijuterii care să o mulţumească, deoarece ea
le oferea copii, mai ales fii care urmau să preia atribuţiile tatălui şi să ducă mai departe numele
familiei.
- Soţul era avertizat să evite disputele juridice cu soţia sa, precum şi soţiile altor bărbaţi,
deoarece legile le favorizau.
24
 Datorită legii asupra moştenirii, femeile egiptene se bucurau de un statut şi de o libertate care le
erau refuzate femeilor din alte părţi ale Orientului Apropiat.

 Era descurajată nerespectarea autorităţii parentale. Un fiu trebuia să fie umil, dispus să
accepte sfaturi, să evite actele necinstite şi frauduloase şi să aibă un comportament decent.
- Conform spuselor înţeleptului vizir Ptah-hotep (secolul al XXV-lea î.Hr.), neascultarea filială
putea fi cauza renegării fiului.
- Înţeleptul învăţător, Amen-em-opet (secolul al XlV-lea î.Hr.) a predicat împotriva dorinţei avide
de putere şi a acumulării de avere prin jaf, fraudă sau înşelătorie în afaceri, i-a îndemnat pe
ucenicii lui să gândească înainte de a deschide gura şi i-a avertizat cu privire la asocierea cu
persoane aducătoare de necazuri.
Idealul său era bărbatul temperat care săvârşea fapte bune şi acte caritabile, care nu îşi bătea joc de
persoanele cu infirmităţi fizice sau de cei în vârstă, care ajuta un bătrân beat în loc să-1 lovească şi care,
apostrofat fiind de către un vârstnic, accepta calm insultele.
Unele dimensiuni ale eticii egiptene sunt legate de credinţa lor în viaţa de apoi.
 „Nici o altă naţiune a lumii antice nu a fost mai hotărâtă să învingă moartea şi să câştige viaţa
veşnică" (Lichtheim, 1975, I, p. 119).
Se proceda la conservarea corpului şi folosirea magiei în combinaţie cu un concept de raţiune etică.

- Capitolul 125 din Canea Morţilor cuprinde o confesiune negativă în care defunctul recită
dinaintea unui juriu alcătuit din 42 de judecători divini o listă de 42 de păcate necomise.
Greşelile includeau comportamentul urât faţă de persoane şi animale, blasfemia, jaful,
calomnierea de către un servitor a stăpânului său, cauzându-i suferinţă, crima, sexul ilicit sau
masturbarea, înşelătoria ş.a.m.d.
 Într-o altă declaraţie făcută în Holul Ma 'at-ului, cel cercetat pretinde că a dat pâine flămândului,
apă însetatului, haine celui dezbrăcat şi a asigurat transportul pe apă al celui fără barcă
(Budge, 1913, p. 587).

 Evident, una dintre cele mai puternice motivaţii pentru respectarea valorilor sociale acceptate
era teama de judecata de apoi.

 Interzicerea cruzimii asupra animalelor, un principiu etic neobişnuit în lumea antică, are la
bază credinţa egipteană că Ptah, zeul creator a dat viaţă fiinţelor prin cuvântul său. Astfel, egiptenii îşi
imaginau că toate creaturile lumii lăudau Zeul, la fel cum făcea fiecare egiptean în parte.

În ciuda respectului şi a veneraţiei pe care le manifestau faţă de aceste creaturi (unele erau
25
mumificate), egiptenii nu ezitau să le folosească drept hrană.

În ceea ce priveşte lumea din afara graniţelor Egiptului, noţiunile pe care le aveau egiptenii cu
privire la propria superioritate erau evidente. Termenul „străin" sugera o categorie inferioară celei pe
care egiptenii o considerau a fi categoria umană, deoarece, conform gândirii egiptene, influenţa
străină era responsabilă de dezbinarea socială.
În unele scrieri, străinii care locuiau departe de bogăţia Nilului şi de normalitatea vieţii din Egipt (ma
'at) erau incluşi în categoria animalelor. Totuşi, dacă un străin dorea să se stabilească în Egipt, atunci
acea persoană intra în rândul oamenilor.

Etica Indiană

Se poate vorbi concret despre „etică indiană" ?

Nu se poate contesta faptul că tradiţia indiană s-a ocupat de căutarea „unei vieţi conforme cu normele
morale" şi de respectarea principiilor, legilor, regulilor etc. care ar putea favoriza atingerea acestui scop.
- Gânditorii indieni nu au ezitat să cerceteze natura moralităţii, a „ceea ce este drept" şi „ceea ce
este nedrept", „binele" şi „răul", deşi s-au oprit la descrierea lui ethos-etica-,prin natura
moravurilor, obiceiurilor şi tradiţiilor, - adică s-au mulţumit să exprime ceea ce înseamnă dharma
în sanscrită, şi anume ordinea morală şi socială.
- In India, etica era considerată „sufletul" aspiraţiilor spirituale şi morale ale poporului, împreună
cu structurile sociale şi politice şlefuite de-a lungul timpului.

Remarci generale despre etica indiană veche

- Poporul indian, plasa de partea „binelui" : fericirea, sănătatea, supravieţuirea, reproducerea,

plăcerea, calmul, prietenia, cunoaşterea şi adevărul;

- de partea „răului" erau situate antonimele lor aproximative sau nonvalorile: nefericirea sau
suferinţa, boala şi rănirea, moartea, infertilitatea, durerea, furia, duşmănia, ignoranţa sau greşeala,

26
 minciuna etc.

- Spune că binele absolut devine posibil atunci când întreaga lume se poate bucura de lucrurile
bune pe care cosmosul le oferă. (Rigveda 10,87,11).

- Ceea ce este „drept" sau, altfel spus, dreptatea se identifică cu „ritul", adică este formalizat ca
ritual, cu un conţinut variat.

- Deci ceea ce numim etică, deşi este naturalistă, este în mare măsură normativă, ca o ordonarea
„divină" a lucrurilor, o absolutizare a legii morale

- Totuşi, apar o serie de paradoxuri cu relevanţă etică. De exemplu: Scriptura lor le cere
evitarea cărnii; dar un preot ar greşi faţă de zei dacă ar refuza să ia parte la oficierea unui ritual de
jertfire care implică şi un animal, iar preotul trebuia să mănânce carnea lui.

Etica hindusă clasică, în Vedele

Autoritatea vedică devine normativă în următoarele perioade; în afară de imnuri şi ritualuri, Vedele
sunt invocate ca surse sau simboluri ale eticii. Apar două concepte semnificative din punct de vedere
moral, dharma și karma.
- dharma – are înţelesuri multiple şi diferite, începând cu cel de „principii fixe" din Vede, şi variind
de la „poruncă, uzanţă, datorie, corectitudine, justiţie, moralitate, virtute, religie, fapte bune, funcţie sau
caracteristici" până la „normă", „echitate", „adevăr" şi multe altele (Kane, 1969, 1,1:1-8).
- - karma, (acţiune-efect). ele culminând cu conceptele etice de purusharthas (sfârşituri), care devin
centrale pentru etica hindusă clasică .

Etica în Upanişade

 Upanişadele (după 500 î.Hr.), textele filosofice cheie ale poporului hindus. In aceste scrieri,
cunoaşterea metafizică este plasată deasupra scopurilor lumeşti.
- Această tendinţă se conturează la yoghini şi asceţi şi influenţează gândirea etică indiană. Munca
nu poate spori sau sărăci, măreţia acestei cunoaşteri (Upanişada Brihadaranyaka 5,5,6-7;
4,4,24).

- Se consideră că virtutea este necesară pentru cunoaştere, iar dictonul socratic „cunoaşterea
înseamnă virtute" răzbate şi în aceste texte.
27
- Persoana ideală imaginată în Upanişade trebuie să-şi depăşească emoţiile, sentimentele,
înclinaţiile în căutarea unei „chemări" superioare, dar egocentristă. Insă există câteva reguli.

- S-au adus acuzaţii, cum că am avea de-a face cu o morală bazată pe misticism, coruptă din punct
de vedere etic şi chietistă (Danto, 1972, p. 99).

- Eexistă o listă cu trei virtuţi preamărite în Upanişade, care merită menţionate

- damyata, = stăpânirea de sine

- datta, = dăruirea sau sacrificiul

- dayadhvam, = compasiunea.

Etica Derivată (Smarta)

 La susţinătorii tot mai îndoctrinaţi şi legalişti ai normei dharma, au loc dezvoltări paralele şi
continue pe care le vom grupa în ceea ce numim etica smarta (derivată).

 Cele mai cunoscute texte sunt Cartea legilor lui Mânu şi tratatul de politică al lui Kautilya. Ele
scot în evidenţă perspectiva legalistă (Mânu, 1975; Kane, 1969).

 Atât Kautila, cât şi Mânu susţin obligaţia regelui de a pune pe primul loc bunăstarea cetăţenilor
şi apără drepturile şi interesele individului din cadrul unui grup, deşi nu în maniera cea mai
egalitară.

 Mânu chiar admite că ar exista diferite dharme în diferite epoci, fapt sugestiv pentru relativitatea
eticii (Mânu, 1975,1, pp. 81-86).

 Mânu stabileşte zece virtuţi, şi anume, mulţumirea, iertarea, stăpânirea de sine, lipsa furiei,
neînsuşirea, puritatea, controlul senzualităţii, înţelepciunea, autocunoaşterea şi adevărul.
Acestea sunt elemente obişnuite în etica indiană.

28
Etica Jaina

 Etica Jaina face parte din tradiţiile etice indiene mai puţin cunoscute. Jainismul, care este
atât un sistem filosofic, cât şi un mod de viaţă, a fost creat în jurul anului 500 î.Hr. de
către Mahavira, un învăţător-ascet nonconformist, considerat contemporan cu Buddha,
fiind adeseori comparat cu acesta.

 Jainismul este, în mod categoric, ateist, respingând, ca şi budismul, credinţa într-un

„suprem Dumnezeu personal".

 Sursa învăţăturilor Jaina porneşte de la un grup şi mai bătrân de „mari învăţători"

(tirthankaras), numiţi Nirgranths. învăţăturile lor erau codificate şi sistematizate în texte
canonice cunoscute sub numele de Nigantha pavayana, dintre care majoritatea nu mai
există (Jaini, 1979, p. 42).

 Principiul filosofic de bază de la care porneşte etica Jaina este că orice entitate din această
lume are jiva sau un principiu conştient, a cărui trăsătură specifică este conştiinţa,
împreună cu energia vitală şi buna dispoziţie.

- Substratul etic al acestei perspective „spirituale" asupra lumii este de a instaura o disciplină
rigidă în favoarea renunţării.
E de la sine înţeles că întreaga etică Jaina este percepută în raport cu etica monastică.

………………………………………….pină aici………………………………..

Ideile morale ale lui Buddha (cca 560-480 îHr)

Pînă în secolul XX, Buddha a fost pesemne gînditorul cu cea mai mare influenţă în
istoria omenirii. Învăţătura sa a înflorit pe tot cuprinsul subcontinentului indian timp de

29
mai bine de 1500 de ani, şi în tot acest răstimp s-a transformat şi diversificat cel puţin
atît
cît a făcut-o creştinismul în primii săi 1500 de ani de existenţă în Europa.
Cît priveşte viaţa lui Buddha, ne bazăm aproape exclusiv pe scrierile budiste păstrate în
multe limbi orientale, care au măcar avantajul de a fi foarte cuprinzătoare.

Părţile cele mai vechi şi care îl privesc cel mai direct pe Buddha, Coşul discursurilor
(Suttapiţaka) şi Coşul Codicelui de Invăţătură
(Vinayapiţaka) ocupă, în diferite variante, cîteva rafturi de bibliotecă.
Realitatea lui Buddha trebuie extrasă pe cale critică, prin eliminarea a ceea ce ţine în
mod vădit de legendă precum şi a ceea ce s-a dovedit că aparţine unor perioade mai
tîrzii.

La 29 de ani fericirea lui Buddha i-a fost tulburată de frământări metafizice şi renunţă
la fericirea şi plăcerile vieţii mediului său.
El motivează astfel: „Viaţa în mijlocul familiei mi-a apărut îngustă şi nedemnă, în
vreme ce viaţa petrecută fără adăpost e neîngrăditã; e anevoie să duci o viaţă
spirituală desăvîrşită şi pură în toate privinţele şi să rămîi în acelaşi timp în
înghesuiala căminului”. În sufletul lui Gautama (viitorul Buddha) are loc o schimbare
majoră:
„De vreme ce sînt supus naşterii, îmbătrînirii, morţii, întristării şi întinării, de ce
alerg după ceea ce este, asemeni mie, supus lor?

30
Ce-ar fi dacă, , aş aspira către ceea ce nu se naşte, nu îmbătrîneşte, nu e supus bolii,
morţii şi întristării, către suprema curmare a robiei, ce nu cunoaşte întinare, către
încetarea tuturor acestor suferinţe?”. (Jaspers, K. Oamenii de insemnătate crucială.
Socrate. Buddha. Confucius. Iisus. Bucureşti: Ed. PAIDEIA, 1996, p. 91.)
Ca urmare, a luat hotărîrea de a părăsi casa, ţinutul natal, familia şi fericirea, spre a-şi
găsi mîntuirea prin asceză. Următorii 6-7 ani au devenit pentru Buddha ani ai unei
asceze severe. El a plecat din ţara natală într-acolo unde nu avea să mai existe ţară. Cu
toate că părinţii săi nu au vrut aceasta, vărsînd lacrimi amare şi jeluindu-se, ascetul
Guatama şi-a tăiat părul şi barba şi s-a îmbrăcat în straie galbene de călugăr.
Fiind iniţiat de învăţători în exerciţiile ascezei, în yoga, el s-a supus mortificării vreme
de mulţi ani, trăind în pădure, ferindu-se de orice întîlnire cu oamenii cu scopul ca nici
ei să nu-l vadă şi nici el să nu-i zărească. Şi aşa a dus o viaţă plină de lipsuri şi
experienţe cumplite asupra corpului său în aşteptarea clipei cunoaşterii, „cu limba
strivită de cerul gurii”, „reţinîndu-şi, ţinîndu-şi, chinuindu-se să-şi fixeze gîndurile
cu forţa. Dar toate aceste tentative au fost în zadar. Mortificările trupului n-au dus la
iluminare. Dimpotrivă, Gautama a înţeles că în asceză, care nu-i decît asceză, adevărul
rămîne ascuns, că a te supune constrîngerii severe e un lucru ineficient.
Şi astfel într-o zi a renunțat la asceză. Era un lucru grav în religia yoghină. A luat o
masă îmbelşugată spre a-şi redobîndi forţele, supărându-I pe prietenii lui asceți.
Aceștia l-au părăsit și renegat. Gautama a rămas singur.
Într-o noapte, aflat sub un smochin, i-a venit în timpul meditaţiei iluminarea. Dintr-o
dată şi pe deplin, privirii sale spirituale i s-a

31
dezvăluit cu limpezime corelaţia universală: ceea ce este, de ce este, felul în care se
luptă fiinţele în sete lor oarba de viaţă, rătăcind pe cărările sufletului –, ce este
suferinţa, de unde vine ea şi cum poate fi suprimată.
Această iluminare e formulată ca o învăţătură: nu e potrivită nici viaţa petrecută în
plăcerile şi desfătările lumii, nici cea dusă într-o asceză în care omul se chinuie pe sine
însuşi. Una e lipsită de nobleţe, cealaltă e plină de suferinţe, şi nici una nu duce la ţintă.
Calea descoperită de Buddha se află la mijloc. Este numită Cărarea mîntuirii. Ea
porneşte de la credinţa că viața în lume înseamnă suferinţă şi că esenţială e
eliberarea de suferinţă și a trăi o viaţă dreaptă în vorbă şi faptă, care duce la o
adîncirea în treptele meditaţiei, asupra adevărului despre suferinţă. Astfel, calea
parcursă e luminată de cunoaştere abia la sfîrşit. Atunci cercul s-a închis și
desăvîrşirea a fost atinsă.
Cunoaşterea desăvârșirii e pasul prin care se iese din sfera nesfîrşitelo reâncarnări şi
a intra în veşnicie, se iese din fiinţarea în lume spre a ajunge în nirvana.
Gautama, devenit acum Buddha (Iluminatul) a şezut 7 zile sub smochin cu picioarele
încrucişate sub el, simţind bucuria mîntuirii. După ce a ajuns prin iluminare la
certitudinea eliberării sale, a vrut să păstreze tăcerea. El era convins că iluminarea care
l-a pătruns îi este străină lumii, deoarece ea îşi are mersul ei. Însă Buddha nu se poate
menţine în tăcere, deoarece este cuprins de milă faţă de tot ce este viu. De aceea se
hotărăşte, ce-i drept fără tragere de inimă, să-şi propovăduiască învăţătura, fără a-şi
face mari speranţe.
Iar mai apoi, cînd predicile lui au un succes atît de uriaş, el prezice că învăţătura cea
adevărată nu se va putea păstra îndelung. Dar păşeşte totuşi mai departe pe calea
32
aceasta a propovăduirii dorind să le ofere oamenilor ajutorul. „În lumea căzută-n
întunecime vreau să fac să răsune toba cea fără de moarte” spunea el.
Buddha a mai trăi peste patru decenii colindînd din loc în loc, făcîndu-şi
cunoscută învăţătura în vastele ţinuturi ale părţii răsăritene ale Indiei de Nord.
Decisivă însă pentru influenţa istorică exercitată de Buddha s-a dovedit a fi
întemeierea unor forme stabile de comunităţi monahale. Discipolii săi îşi părăsiseră
ţinutul natal, îndeletnicirile şi familia, și trăiau pentru iluminare. Colindau prin lume,
ducîndu-şi viaţa în sărăcie şi castitate, înveşmîntaţi cu straiele galbene de călugări,
putînd fi recunoscuţi şi după tunsură. Ei atinseră stadiul cunoaşterii eliberatoare, și nu
mai vroiau şi
nu-şi mai doreau nimic în această lume. Trăiau din cerşit, purtînd în mînă vasul în care
oamenii le puneau cîte ceva de-ale gurii atunci cînd treceau prin sate.
Învăţătura lui Buddha recomandă mântuirea omului prin dobîndirea înţelegerii
lucrurilor. Însă această cunoaștere nu înseamnă ceea ce înțelegem noi prin cunoașterea
științifică .
Cunoașterea la Budha nu se obține prin procese de gîndire logice şi prin observare
empirică, ci se raportează la experienţa dobîndită prin transformările stării de conştiinţă
şi pe treptele de meditaţie. Numai prin adîncirea în meditaţie Buddha a izbutit să
găsească învăţătura pe care apoi a împărtăşit-o celorlalţi.
Starea de meditaţie la Buddha implică o comunicare cu fiinţe şi lumi de origine
transcendentală şi aflat în astfel de stări, el privea lucrurile „cu ochiul divin,
clarvăzător, transcendental”.

33
Această cale a mîntuirii se numeşte Cărarea nobilă cu opt braţe: - -- ----
- credinţă dreaptă,
- decizie dreaptă,
- vorbă dreaptă,
- faptă dreaptă,
- viaţă dreaptă,
- năzuinţă dreaptă,
- amintire dreaptă,
- adîncire dreaptă.

La temelia Cărării nobile cu opt brașe se află credința care se bazează pe:
- Atitudinea corectă în gîndire, vorbe şi fapte;
- adîncirea corectă prin escaladarea treptelor de meditaţie;
- cunoaşterea;
- și eliberarea.
Eliberarea se dobîndeşte prin cunoaştere, cunoaşterea prin meditaţie, meditaţia e
înlesnită prin ducerea unei vieţi drepte.

Concepția lui Buddha asupra vieții în lume e exprimată de el în învățătura

despre suferinţă:
„Acesta-i adevărul despre suferinţă: naşterea e suferinţă, bătrîneţea e suferinţă, boala
e suferinţă, a fi legat de cei neiubiţi e suferinţă, a fi despărţiţi de cei iubiţi e suferinţă, a
nu dobîndi ce-ţi doreşti e suferinţă”.
34
Acesta-i adevărul despre apariţia suferinţei: setea e cea care duce la renaştere,
împreună cu plăcerea şi dorinţa, setea de plăceri, setea de devenire, setea de
vremelnicie.
Acesta-i adevărul despre suprimarea suferinţei: a suprima această sete prin nimicirea
deplină a dorinţei, a o lăsa să se îndepărteze, a se lepăda, a se desprinde de ea, a nu-i
oferi adăpost.
Acesta-i adevărul despre calea suprimării suferinţei: este Cărarea nobilă cu opt braţe
(despre ele am vorbit anterior).
Să nereferim succint la fiecare din aceste 8 braţe.
- Credinţa dreaptă reprezintă însuşirea celor patru adevăruri cardinale ale lui
Buddha.
- Decizia dreaptă reprezintă adoptarea acestor adevăruri ca program individual al
vieţii şi renunţare la ataşarea faţă de lume.
- Vorba dreaptă înseamnă renunţarea la minciuni, la blocarea cuvintelor,
orientărilor verbale ce nu se referă la scopul moral menţionat mai sus care constă
în renunţarea la lume.
- Fapta dreaptă reprezintă nonviolenţă şi nepricinuire vreunui rău vietăţilor lumii.
- Viaţa dreaptă constă în desfăşurarea faptelor adevărate într-o linie a comportării.
- Năzuinţa dreaptă constă în starea permanentă de veghe şi vigilenţă, pentru că
gîndurile proaste au proprietatea de a se întoarce.
- Amintirea dreaptă constă în faptul de a ţine minte permanent că totul este
trecător.

35
 - Adîncirea dreaptă trece prin 4 stadii ce sînt destul de greu de descris: extazul
provocat de izolare şi care se manifestă printr-o atitudine contemplativă asupra
lumii; bucuria liniştii interioare ce este provocată de eliberarea de interesul
contemplativ; eliberarea de bucuria liniştii interioare legată de conştientizarea
eliberării de toate senzaţiile corporalităţii şi trăirilor spirituale;
imperturbabilitatea
perfectă constînd din indiferenţă faţă de eliberare şi de conceperea ei.

Adevărul lui Budha, cuprinde reţeta, leacul şi este prezentat în trei componente:
„moralitatea sau virtutea, meditaţia şi înţelepciunea.
Moralitatea constă dintr-un mod de viaţă liniştit, închinat adevărului, integru şi
profund disciplinat, astfel încît să nu fie vătămător nici pentru sine însuşi, nici pentru
alţii...
Meditaţia... este asociată cu moralitatea: încercarea de a-şi înfrîna simţurile de la ceea
ce e imoral şi de a crea stări mentale prielnice, fireşti şi utile activităţii...
Înțelepciunea este o nouă atitudine, o nouă deprindere a cugetului, născută din
stăpînirea de sine pe care o dă meditaţia.
Omul se poate ţine acum departe de experienţă, îi poate vedea primejdiile şi se poate
îndepărta de ea.
Poate observa, fără însă a le căuta, chiar şi plăcerile şi aspiraţiile de o
clipă cum licăresc înaintea ochilor minţii”.( Carrithers, M. Buddha. Bucureşti: Ed.
Humanitas, 1996, p. 100-102.)

36
Acestea învățături au devenit un program normativ de propovăduire, fundamentat din
punct de vedere psihologic pe cele 8 braţe ale înălţării spirituale.

Cauza ultimă a stării deplorabile ce există în lume constă în aceea, după cum consideră
Buddha, că oamenii-profesionalii, ca şi tot ce-i viu, se află într-o stare de orbire, de
neştiinţă, sînt înşelaţi de lucrurile vremelnice de care se agaţă.
De aceea nici nu există decît o singură eliberare: suprimarea neştiinţei prin cunoaştere.
Nu în detalii, nu pe ici-colo trebuie cunoaşterea să schimbe ceva. Ci numai starea
fundamentală a contemplării înseşi, cu perspectiva asupra întregului, poate să producă
o dată cu transformarea ei şi mîntuirea.
Mîntuirea constă în eliberarea omului (profesionalului) de felul său de a se agaţă de
lucruri, în desprinderea sa de tot ceea ce –şi doreşte , spre a putea astfel dobîndi
înţelegerea asupra stării, a originii, şi a anihilării acestei vieți în lume.
Neştiinţa în sine, orbirea, preocuparea de cele vremelnice, cramponarea de aceastea,
reprezintă originea, iar cunoaşterea desăvîrşită –înseamnă anihilarea acestei vieți
lumești.
Buddha a fost preocupat de toate formele de viaţă. Într-un sens etic mai profund
concepţia budistă despre societate includea toate fiinţele vii, nu doar profesionalii, ci şi
animalele şi creaturile inferioare. Spre deosebire de sistemele etice occidentale,
cultivarea virtuţilor morale şi sociale vizează comportamentul faţă de toate fiinţele vii.
În opinia lui Buddha, monarhul universal este obligat să conducă în mod corect şi
imparţial. Concepţia corectitudinii avea trei dimensiuni:
- imparţialitatea,
37
- răsplata dreaptă şi
- bună-credinţă.
Deşi imparţialitatea şi corectitudinea trebuie să reprezinte
trăsăturile definitorii ale oricărui monarh, maniera de guvernare trebuie să fie în
spiritul toleranţei.

În învăţătura lui Buddha există noţiunea de „Metta” tradusă în română ca iubire, lipsa
dispreţului. Ea reprezintă o stare pe care o atinge omul care învinge duşmănia şi
ataşarea senzuală faţă de lume şi care se materializează într-o atitudine binevoitoare şi
similară faţă de toate fiinţele vii.( Carrithers, M. Buddha. Bucureşti: Ed. Humanitas,
1996, p. 100-102.)

De pe această poziţie a purităţii morale absolute ce coincide cu eternitatea, atitudinea

faţă de lume și viață poate fi numai negativă. De aceea toate imperativele eticii lui
Buddha sînt prohibitive, iar în totalitatea lor ele reprezintă un anumit sistem al
renunţării la lume.

Codul moral al adepţilor lui Buddha constă din cinci interdicţii:

- budistul laic nu trebuie să ucidă,
- să fure,
- trebuie să trăiască neprihănit,
- să nu spună minciuni
- şi să nu consume băuturi alcoolice.
38
Pe lîngă cele enumerate mai sus, călugărul trebuie :
- să se reţină de la cîntare, dansuri, muzică,
- bijuterii, lux, aur şi argint,
- de la mîncare în orele nepotrivite.

Învăţătura lui Buddha este îndreptată spre a pune capăt discordiei dintre oameni prin
autoperfecţionarea lăuntrică a personalităţii.

Deoarece Buddha restrînge potenţialul pozitiv al profesionalului la un singur aspect,

acela de a dobîndi mîntuirea prin nonposesie, nonfixare, nonrezistenţă, rezultă ca a
construi în lume, a configura lumea devine ceva lipsit de sens, după cum lipsită de sens
va fi şi o viaţă împlinită în iubire și progres, îmbogăţirea prin pătrunderea în fenomenal
(în lumea succesului), la fel ca şi dorinţa de cunoaştere ştiinţifică ce se extinde
nelimitat, ori în istorica iubirea de familie , ori a lăsa ceva pentru istorie, toate sunt
lipsite de sens .

Deci :

Concluzii

Cultura indiană, ca oricare altă civilizaţie, doreşte să impună o conduită etică corectă şi o
înţelegere din punct de vedere teoretic a eticii. O serie de idei importante şi principii au luat
naştere și au contribuit la supravieţuirea societăţii, la dezvoltarea sa, chiar şi sub aspect estetic.
39
 Rom. 2. 14, 15..... Cand Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o
lege, isi sunt singuri lege;

15. si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor
si gandurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele.

Etica chineză clasică

 Diferenţele dintre etica occidentală şi cea chineză sunt profunde şi cuprinzătoare. Conform
psihologiei noastre de origine greacă, eul prezintă o structură duală : raţională şi emoţională. Din
acest motiv, procesele mintale sunt explicate la nivel de raţionament şi dorinţă. Concepţia
noastră cu privire la morală face referire la capacitatea de gândire a omului.

 Gânditorii chinezi percep acţiunea umană în mod diferit; în viziunea lor, aceasta nu este
motivată nici de capacitatea de gândire, nici de concepţii sau dorinţe ci de binele comun.

- Gândirea chineză este mai înclinată spre aspecte sociale. Umanitatea are ea însăşi un caracter
social. Fiinţa umană are o conduită socială (dao).

 Scriitorii chinezi moderni au tradus cuvântul „etică" printr-un termen compus - dao de -, care
reuneşte conceptele de cale (orientare) şi virtute.

 Dao =desemnează conduita publică, obiectivă.

 De = (virtutea) cuprinde trăsăturile de caracter, abilităţile şi dispoziţiile formate ca urmare a

adoptării conceptului dao. De reprezintă realizarea în plan fizic a lui dao în anumite structuri ale
sistemului uman, cum ar fi familia, statul sau individul. .

Confucius şi daoismul convenţional

40
 Confucius (551-479 î.Hr.) a fost cel dintâi şi cel mai cunoscut gânditor al perioadei
clasice. El afirma că transmite un simplu cod de conduită socială - li (ritual, cod) -moştenit de la
înţelepţii conducători din vechime.
Daoismul lui Confucius are la bază Cartea codului Li.
Confucius i-a învăţat pe discipolii săi principiile daoismului, care se regăsesc în toate
textele clasice. Nu se considera un filosof, ci, mai degrabă, un istoric, iar sarcina sa nu era aceea
de a explica sau de a sistematiza principiile codului, ci de a le asimila şi a le transmite mai
departe.

CONFUCIUS

Concepţiile etice ale lui Confucius (cca 551-479 îHr)

E un lucru greu să încerci să-ţi formezi o imagine despre figura

istorică a lui Confucius, peste care timpul şi-a lăsat în mod inevitabil amprenta. Cu
toate că activitatea lui a cuprins atît redactarea unor texte aparţinînd patrimoniului
clasic chinez, cît şi scrierile sale proprii, totuşi nu sîntem în posesia nici măcar a unui
rînd despre care să putem afirma cu certitudine că ar fi al său. Vom putea totuşi să ne
formăm o imagine a figurii istorice, dacă ne vom orienta după acele pasaje din textele
esenţiale ce-i pot fi atribuite lui.
Confucius este tatăl spiritual al naţiunii chineze. Învăţătura lui (în afară de două perioade
destul de scurte – în sec. III d.Hr. şi în anii revoluţiei culturale maoiste din anii ’60 ai sec. al XX-lea) pe
parcursul celor două mii şi cinci sute de ani ce s-au
scurs de la crearea ei se bucură în China de o recunoaştere şi veneraţie incontestabile.

41
Ideea fundamentală a lui Confucius este cea a salvării profesionalului (omului) pe
calea înnoirii Antichităţii( a tradiției istorice).
În acea epocă de restrişte a destrămării Imperiului, filosoful a vrut să le aducă
oamenilor mîntuirea sfătuindu-I să se întoarcă la Calea („Dao”) a celor din vechime
într-o vreme cînd imperativele şi ritualurile religioase care odinioară reglementau viaţa
socială şi politică îşi pierduseră forţa.
După el, calea era cea a cunoaşterii Antichităţii. Profeţii evrei au
vestit cele revelate de Domnul, iar Confucius a vestit – glasul Antichităţii. „Sînt un om
care transmite mai departe tradiţia, şi nu unul care creează ceva nou: sînt un suflet
devotat şi iubesc Antichitatea”spunea el. Prin aceste cuvinte Confucius îşi exprimă
atitudinea fundamentală de pietate, socotind că substanţa fiinţei noastre se găseşte în
obîrşia și tradiția părinților, a istoriei. Adevărata istorie începe pentru el o dată cu
întemeietorii societăţii şi ai guvernării, ai datinilor şi orînduielilor.
Confucius „critică”, ce e rău în trecut și deosebeşte între ceea ce a fost bun şi ce a fost
rău, selectează ceea ce merită să rămînă în amintire ca un model demn de urmat sau
drept exemplu descurajant. El susţine că
este necesar de repetat adevărul etern, dar nu de imitat trecutul.
Calea spre adevăr constă în studierea trecutului, dar diferenţiind în cadrul lui adevărul
de falsitate. (Jaspers, K. Oamenii de insemnătate crucială. Socrate. Buddha. Confucius. Iisus. Bucureşti: Ed. PAIDEIA, 1996,
p. 91.)

Categoria fundamentală a învăţăturii lui este „Jeni”, ce poate fi tradus în română ca

„început uman”, „milă”, „omenie”, „umanism”. „Jeni” pune în lumină trăsătura
42
specifică a omului şi programul activităţii lui, ea este începutul uman în om,
reprezentînd concomitent şi datoria umană. Este imposibil să afirmi ce reprezintă omul
dacă nu vei răspunde, în acelaşi timp, la întrebarea: în ce constă menirea morală a
omului?
Spunînd altfel, omul este aceea ce face el singur din sine.

Confucius a fost întrebat de multe ori ce este „Jeni”. Printre răspunsurile sale există şi
o asemenea afirmaţie: „Aceasta înseamnă a iubi oamenii,,.
Unui alt discipol i-a răspuns: „Acest cuvînt este reciprocitatea, ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face”.
Confucius a formulat astfel principiul care mai tîrziu, în tradiţia culturală europeană, a
căpătat denumirea de regula de aur a moralităţii.
Etica moral-politică al lui Confucius este compusă din rituri („Li”) şi muzică. Etosul
se realizează în raporturile dintre oameni şi în cadrul guvernării. El se vădeşte în
caracterul „omului nobil”.
După Confucius, ordinea e asigurată (conservată) prin ritualul („Li”, al conduitei). „Un
popor nu poate fi condus decît prin rituri ( obiceiuri curate), şi nu prin ştiinţă”. Aceste
„Li” înseamnă educarea permanentă a tuturor oamenilor în a avea obiceiuri curate de
comportament..
Confucius a atras atenţia oamenilor asupra acestor „Li” în ansamblul lor, el le-a
studiat, cules, formulat şi ordonat – buna-cuviinţă cu care omul se mişcă, salută, se
manifestă ca fire sociabilă, şi asta în diferite moduri în funcţie de situaţie; modurile
aducerii de jertfe, ale celebrărilor, ale sărbătoririlor; riturile căsătoriei, naşterii, morţii
43
şi înmormîntării; regulile cîrmuirii; rînduielile muncii, războiului, ale programului
zilnic,
ale anotimpurilor, treptelor vieţii, ale familiei, ale tratării oaspeţilor, ale preotului;
formele de viaţă ale Curţii, ale tagmei funcţionarilor.
„Omul se deşteaptă prin cîntece, se întăreşte prin „Li”, se desăvîrşeşte prin muzică”.
Devine om cel „ce biruindu-şi sinele se încadrează în limitele acestor „Li”, ale legilor
moralităţii. Şi chiar dacă, de exemplu, tot dreptatea reprezintă problema principală,
totuşi „omul nobil se lasă călăuzit în exercitarea ei de „Li”. Aceste „Li” şi obiceiul
strămoșilor (primordialitatea) trebuie să fie în echilibru, fără extreme.
Confucius nu face diferenţieri între rituri, moralitate şi lege, subliniind
rădăcina lor comună. Frumosul nu este frumos fără a fi bun, iar binele nu-i bun fără a
fi frumos.
După Confucius, respectul faţă de părinţi şi stima faţă de fraţii mai mari
reprezintă baza omeniei.
Tatăl este pentru fiu instanţa ultimă şi instanţa morală absolută. Respectul fiului
(„Seao”) către tatăl său şi concomitent grija tatălui faţă de fiul său reprezintă o relaţie
morală primară ce nu se poate dezagrega. Nu există nici un principiu sau împrejurare,
nu există absolut nimic ce ar putea să îndreptăţească denunţarea tatălui.
Ulterior, această dispoziţie a lui Confucius a obţinut o consolidare în jurisprudenţă. În
sec. I îHr au fost emise legi ce prescriau de a ascunde părinţii, iar în codul medieval al
legilor chineze denunţurile tatălui,
mamei, bunelului erau pedepsite cu moartea. Omagiul adus de fiu tatălui se întoarce la
el prin stima din partea copiilor lui.
44
Dorinţa de efectuare a unor schimbări nu trebuie să atenteze la cultul strămoşilor.
Schimbările sînt posibile şi dorite, dar ele trebuie să fie încuviinţate de părinţi.
Confucius ne învaţă că noul trebuie să apară din trecut, că idealurile trebuie obţinute
din trecutul ce a existat şi nu din viitorul posibil şi problematic.
De aceea putem conchide că respectul din partea fiului este piatra unghiulară a
civilizaţiei chineze.
După Confucius, o guvernare dreaptă trebuie să fie preocupată de trei lucruri: de
suficientă hrană, de o forţă armată suficientă şi de păstrarea încrederii poporului în
stăpînire. „Cînd stăpînitorii
iubesc bunele moravuri, poporul se va lăsa condus cu uşurinţă”.
Omul nobil nu este un sfînt. Sfîntul se naşte şi este ceea ce este, omul nobil însă abia
prin autoeducaţie devine ce este. Omul nobil e descris de Confucius cu diversele lui
trăsături de caracter, moduri de gîndire şi gesturi. El e caracterizat în opoziţie cu omul
vulgar.
Omul nobil se pricepe la dreptate, cel vulgar la profit. Cel nobil e calm şi senin, cel
vulgar tot timpul încercat de spaime. Omul nobil e sociabil fără să fie cu nimeni de o
familiaritate trivială, cel vulgar se bate pe burtă cu toată lumea, fără însă să fie sociabil.
Omul nobil e demn fără trufie, cel vulgar trufaş fără demnitate. Omul nobil rămîne
ferm şi în caz de nenorocire, cel vulgar în schimb se pierde cu firea. Omul nobil se
cercetează pe sine, cel vulgar îi cercetează pe alţii. Omul nobil e atras în sus, cel vulgar
în jos. Omul
nobil e independent, îndură deopotrivă necazurile îndelungi şi o îndelungată fericire,
trăieşte fără spaime, îl mîhneşte propria sa neputinţă, dar nu şi faptul că ceilalţi nu-l
45
cunosc. El face lucrurile după cum consideră că trebuie făcute şi nu cere nimic de la
alţii şi nu nutreşte în el mînie. În sus, omul nobil nu se mînie pe Cer, nici în jos pe
oameni.
Omul nobil nu acceptă să intre în nici o rivalitate, decît cel mult, dacă aşa-i să fie, la o
tragere cu arcul, de exemplu. Dar şi cînd se întrece cu cineva, el tot rămîne un om
nobil.
Lui îi place să fie încet la vorbă şi iute la faptă. Evită ca vorbele să-i întreacă faptele.
Urmează principiul: mai întîi sã acţioneze şi abia apoi îşi va potrivi vorbele după cele
făptuite. Omul nobil e plin de veneraţie în faţa voinţei Cerului şi în faţa oamenilor
însemnaţi. Un aşa tip de om nu se pierde în lucruri depărtate, absente. Se situează într-
un aici şi acum, în situaţia reală.
Omul nobil este o chintesenţă a tuturor calităţilor măreţe, este o personalitate ideală.
Omul nobil, după Confucius, tinde să cunoască „calea justă” („Dao”), dă
dovadă de omenie în toate, se gîndeşte numai la aceea de a urma ritualul, este sincer şi
adevărat în cuvinte, cinstit şi respectuos în acţiuni şi permanent învaţă.
Pe parcursul acestor aproape două mii şi cinci sute de ani de cînd a trăit şi a creat opera
sa, ideile şi valorile create de Confucius au fost zeificate. Într-adevăr, după cum
remarcă K. Jaspers, „ne aflăm în faţa unei ciudate evoluţii în cursul căreia Confucius,
acest bărbat care n-a vrut să fie nimic altceva decît un om şi care ştia că nu era nici
măcar un sfînt, a ajuns în cele din urmă un zeu”. Scopul lui era s-a ajute oamenii -
profesionalii să devina buni. (Jaspers, K. Oamenii de insemnătate crucială. Socrate. Buddha. Confucius. Iisus.
Bucureşti: Ed. PAIDEIA, 1996, p. 91 .)

46
 Discipolii lui Confucius au reunit toate dialogurile avute cu acesta sub forma unor
aforisme care constituie cartea Analectelor.
Au existat şi dezacorduri în rândul discipolilor cu privire la daoismul promovat de către
Confucius. Unii dintre ei puneau accent pe ritualul ,, Li,, conduită socială - li (ritual, cod în timp
ce alţii înclinau spre ren (umanism).
În opinia lui Confucius, rolul fundamental al limbajului este de a orienta acţiunea
umană. Limbajul devine astfel un instrument de coordonare a comportamentului uman.
În viziunea sa, aceasta ţine de latura educaţională a daoismului. A argumentat că succesul
comunicării unui dao literar constă în corectarea denumirilor {Analecte 13:3).

Confucius formulează clar o versiune negativă a regulii de aur: „Ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face". Aceasta are la bază principiul reciprocităţii.
În teoria etică a lui Confucius, sentimentul meritului cunoaşte o slabă manifestare.
Confucius a propus înlocuirea legii-normelor, cu educaţia socială. Baza raporturilor
normative dintre oameni este dată de raporturile aferente rolurilor sociale, şi nu de simpla
mijlocire a raţiunii.

Contactul cu civilizaţia apuseană a însemnat pentru tradiţia chineză o invazie ideologică

. Gânditorii chinezi au manifestat un interes aparte pentru sisteme filosofice occidentale precum
socialismul şi pragmatismul.

47
 Etica evreiască

Există o literatură consistentă pe tema „eticii evreieşti".

Ce este etica evreiască ?

Răspunsul este condiţionat de răspunsul la întrebarea: „Ce este iudaismul ? ". Răspunsul nu este
ușor şi după cum spune un vechi proverb: „Doi evrei, trei păreri" (Two jews, three views).

Predispoziţia binecunoscută a evreilor de a discuta în contradictoriu pe teme teologice, fără că

aceasta să atragă după sine excluderea din comunitate, reflectă preocuparea lor tipică pentru aspecte
practice, concrete.

De exemplu, în Talmud, Dumnezeu spune: „M-au uitat, dar au păstrat Tora! " (TJ. Hagigah, I.
7). Legea devine un înlocuitor al lui Dumnezeu. Legea e zeul lor. Dispare ce le-a spus D. la început.
,,...Mă port frumos cu ,, el ,, că-l iubesc; mă port iubitor cu el , căci mi-e drag de el,, . Au dat la o parte
persoana și au oprit codul de comportare.

48
 După Isaiah Tishby şi Joseph Dan, literatura pe teme de etică evreiască se împarte în patru mari
categorii:

- biblică,

-rabinică,

-medievală

- şi modernă.

Mai recent, anumiţi savanţi (precum Israel Efros şi Shubert Spero) au consimţit asupra
faptului că Biblia ebraică recunoaşte existenţa unui sector distinct al activităţii umane paralel cu
ceea ce numim etică.

Având în vedere că etica reprezintă o preocupare clară a Bibliei, legea morală nu este
prezentată ca fiind diferită în mod semnificativ de legile din domeniul civil, penal sau canonic:
toate „sunt date de un singur stăpin" (Eccl. 12,11).

În ebraica biblică, nici măcar nu există un cuvânt pentru „etică" în sensul celui pe care îl
folosim noi.

Biblia învaţă normele etice, dar nu în mod conştient şi nu ca atare: ea este o sursă a eticii
evreieşti, dar „nu se vede pe sine" ca text etic.

Acestea fiind spuse, rămâne valabilă o întrebare: care sunt învăţăturile etice ale Bibliei
?

Probabil că „cele zece porunci dumnezeieşti", - Exodul, 20 - reprezintă cele mai

cunoscute învăţături etice ale Bibliei.

Cel puţin şase dintre ele au un impact etic direct:

49
 a) cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta;

b) să nu ucizi;

c) să nu faci adulter;

d) să nu furi;

e) să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău;

f) să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău (inclusiv nevasta aproapelui
tău, ceea ce nu face din Decalogul un monument închinat sensibilităţilor feministe).

Celelalte patru porunci („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...", „să nu ai alţi dumnezei afară
de Mine", „să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert", „adu-ţi aminte de ziua de
odihnă, ca să o sfinţeşti") se referă la aspecte teologice şi canonice.

Cu alte cuvinte, la baza moralei stă voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi mai puţin
relevant pentru morală decât este pentru religie.

Cererea lui Dumnezeu ca oamenii să se poarte cuviincios unii cu alţii are la bază
învăţătura biblică potrivit căreia omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1,27).

Acesta este punctul de pornire a ceea ce poate constitui cea mai importantă doctrină etică a
Bibliei ebraice: imitatio Dei, imitarea lui Dumnezeu (vezi eseurile scrise de Saphiro şi Buber în
Kellner, 1978).

Doctrina biblică legată de imitatio Dei îşi găseşte expresia în versete precum: „Fiţi sfinţi,
că Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru" (Lev. 19,2);

50
 „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău decât să te temi de
Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului,
Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău" (Deut. 10,12);

„Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile
Domnului, Dumnezeului tău, şi vei umbla pe căile Lui" (Deut. 28,9).

Aceste versete ilustrează în mod explicit două porunci: de a fi sfinţi, pentru că

Dumnezeu este sfânt, şi de a umbla în căile Lui. Cum putem deveni sfinţi şi, în felul acesta,
asemenea lui Dumnezeu? Biblia este cât se poate de clară. Leviticul 19,2 reprezintă
introducerea la o listă de porunci morale (cinstirea părinţilor, milostenie, justiţie, onestitate,
grija sărmanilor etc), canonice (cinstirea zilei de sabat, sacrificiile etc.) şi numele Domnului
Dumnezeu în deşert).

Rolul central al concepţiei potrivit căreia omul este creat după chipul lui Dumnezeu (care stă la
baza poruncii de a-L imita pe Dumnezeu) este accentuat în binecunoscuta dezbatere a doi rabini ai
Mişnei: Akiba şi Ben Azzai. Discuţia lor se derulează în jurul întrebării:

„Care este cea mai importantă maximă a Torei? ".

Răspunsul lui Rabi Akiba este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev. 19,18), iar
al lui Ben Azzai: „Iată acum cartea neamului lui Adam. Când a făcut Dumnezeu pe Adam, 1-a făcut
după chipul lui Dumnezeu" (Gen. 5,1). (Sifra, VII.4.

Ambii rabini consideră doctrina potrivit căreia omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu ca
pe învăţătura centrală a Torei. Citatul lui Ben Azzai nu face altceva decât să prezinte în mod direct
această doctrină, iar cel al lui Akiba constituie implicaţia morală clară a acesteia. Având în vedere că
tradiţia iudaică preferă în mod clar aspectele practice, faptul că Rabi Akiba este considerat învingător în
această dispută nu ne surprinde absolut deloc.

51
 De asemenea, această concepţie privind respectul faţă de aproapele, bazată pe faptul că toţi
suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, îşi găseşte expresia în cele mai cunoscute învăţături rabinice,
aşa-numita „Regulă de Aur" a lui Hillel.

Atunci când un neevreu 1-a rugat pe Hillel să-i prezinte dintr-o suflare întreaga învăţătură
toraică, acesta i-a răspuns: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face; aceasta este esenţa întregii Tore.
Restul sunt comentarii. Du-te şi studiază". (B.T. Shabbat 31a).

Poate că este doar o impresie personală (nu îmi place să fiu cicălit), dar îmi place să
cred că felul în care Hillel a formulat acest principiu este superior unui cunoscut contemporan
de-al său care a exprimat aceeaşi idee în termeni pozitivi: „Fă-le celorlalţi ceea ce ţi-ar plăcea
să-ţi facă ei ţie", întrucât consider că nu există respect mai mare pentru aproapele decât acela de
a-1 lăsa în pace, în condiţiile în care comportamentul aproapelui nu dăuneaz ă nimănui.

În concluzie, în ciuda importanţei preceptelor Torei şi ale Talmudului, acestea nu se

prezintă în mod explicit ca texte pe teme etice; în cadrul lor, etica nu este percepută ca o
categorie distinctă, de ordin religios sau intelectual.

De-abia în Evul Mediu, sub influenţa curentelor de gândire greceşti preluate dinspre
Islam, se distinge un corp de literatură iudaică ce este consacrat în mod explicit eticii. Forma
era esenţial grecească; evident, nu preocuparea pentru un comportament moral reprezenta o
noutate, ci crearea unor texte, diferite de Tora şi halaha, care să se ocupe de aspecte legate de
etica comportamentală.

Literatura acestei perioade a fost împărţită de Tishby şi Dan în patru categorii:

filosofică, rabinică, pietistă şi cabalistă.

Elemente de etică s-au infiltrat în texte filosofice sau mistice, în predici, omilii, testamente
şi scrisori, povestiri şi fabule, poezii, comentarii ale Bibliei şi ale Mişnei şi în manuale de etică
comportamentală.
52
 Acest aspect este subliniat în lucrarea celui mai de seamă filosof evreu din perioada
medievală, Moise Maimonide (1138-1204). într-o operă relativ cunoscută, Legile trăsăturilor de
caracter, Maimonide prezintă o versiune puţin modificată a doctrinei lui Aristotel privind
„aurita cale de mijloc", privită ca o învăţătură etică a iudaismului.

În Călăuza rătăciţilor, lucrare filosofică a lui Maimonide, acesta prezintă o interpretare pur
intelectuală a iudaismului, considerând că perfecţiunea etică (şi în acelaşi timp halahică) este un
nivel propedeutic inerent atingerii perfecţiunii intelectuale.

Astfel, filosoful Maimonide ne îndeamnă la a-L imita pe Dumnezeu ţinând cont de speculaţii de
ordin metafizic; rabinul Maimonide insistă ca această imitare să aibă un impact practic asupra vieţii
desfăşurate în cadrul comunităţii.

Poate ca răspuns la scrierile etice ale filosofilor evrei din perioada medievală, scriitorii care
erau adepţi ai tradiţiei rabinice au început să scrie tratate etice bazate în întregime pe texte ale Mişnei şi
ale Talmudului, în încercarea de a dovedi că acesta oferă tot ceea ce este necesar pentru crearea unui
sistem etic complet.

Preţuind îndemnul rabinic de a face mereu apel la Tora, întrucât „aceasta cuprinde totul" (Avot,
V. 25), ei simţeau că nu este nevoie să recurgă la Aristotel în domeniul învăţăturilor etice. Omul trebuie,
mai degrabă, să cerceteze Tora şi compilaţiile rabinice.

Literatura etică pietistă este asociată cu un grup de mistici şi pioşi evrei, care poartă numele
de hasidei aşkenazi; ei au activat în Germania secolelor al XH-lea şi al XlII-lea. Această literatură se
ocupă cu probleme specifice şi situaţii concrete şi nu se află în căutarea unor principii cu caracter
general. Se caracterizează printr-o profundă pietate, cuprinde superstiţii tipice poporului evreiesc şi
nespecifice elitelor religioase, şi pune accentul pe efortul necesar îndeplinirii unui act religios sau
moral: cu cât această dificultate este mai mare, cu atât actul respectiv devine mai demn de laudă.
Această concepţie, cât şi aceea potrivit căreia omul pios (Jiasid) se deosebeşte prin respectarea „legii
53
Raiului", care este mai strictă şi mai exigentă decât „legea Torei", pe care o respectă toţi ceilalţi, nu
reprezintă o noutate pentru iudaism, însă a căpătat, în mod sigur, noi interpretări oferite de Hasidei
Aşkenazi. Acest îndemn la un comportament etic peste limita obligaţiei a influenţat în mare măsură
evoluţia ulterioară a evreimii europene.

Unul dintre cele mai impresionante curente intelectuale din istoria iudaismului medieval ţine
de apariţia şi de răspândirea mişcării mistice Cabala (vezi Scholem, 1946 şi Idei, 1988).

O idee cabalistă care a influenţat semnificativ etica evreiască a fost aceea conform căreia actele
religioase pot avea un impact puternic chiar asupra structurii Universului. Acest lucru are sens în
contextul unei viziuni asupra lumii care consideră latura materială şi cea spirituală ca fiind într-o stare
continuă de întrepătrundere. Astfel, se poate susţine existenţa unei interdependenţe clare între acţiunile
omului şi evoluţia lumii.

Evreilor li s-a permis să ia parte pe deplin la activităţile culturale desfăşurate de către societatea
în care trăiau în 1789, în Europa, şi mult mai târziu în lumea islamică. Când acest lucru s-a întâmplat,
atitudinea evreilor a fost foarte entuziastă. Această deschidere şi implicare în cultura largă reprezintă
un element distinctiv, caracteristic iudaismului modern.

Un al doilea element distinctiv al iudaismului modern constă în fragmentarea acestuia în

diferite mişcări, curente şi chiar denominaţiuni. Astfel, iudaismul din ziua de astăzi se distinge de
cel medieval prin deschiderea faţă de problemele lumii moderne.

In ceea ce priveşte etica, această situaţie este cât se poate de clară.

Unii gânditori evrei susţin că etica evreiască este autonomă, în sensul kantian al cuvântului,
alţii spun că ea este, a fost şi ar trebui să rămână absolut heteronomă(Care se supune unei legi
venite din exterior, străină fenomenului respectiv. )(vezi capitolul 14, „Etica lui Kant"). Diverşi
gânditori consideră că în orice abordare posibilă a relaţiei dintre etică şi halaha prevalează
poziţia autoritară a tradiţiei iudaice. Mai concret, există rabini care se consideră experţi în
54
legea şi etica iudaică şi care, în faţa comisiilor însărcinate cu dezbaterea problemei avortului,
adoptă opinii diametral opuse legate de atitudinea iudaică cu privire la avort. (Vezi eseurile din
Kellner, 1978, şi referinţele bibliografice ale lui S. Daniel Breslauer.)

O întreagă mişcare ce a debutat în secolul trecut şi se caracterizează prin accente moderne

remarcabile, aşa-numita „mişcare musar" (vezi Goldberg, 1982), este percepută ca o versiune a eticii
rabinice medievale.

Desigur, dată fiind situaţia, evreii şi iudaismul nu fac notă discordantă, fiind asemenea
celorlalţi. Răspunsurile împărţite pe care le dă iudaismul problemelor lumii moderne ţin, în
aceeaşi măsură, de reflecţia asupra naturii modernităţii şi a iudaismului.

55
 Etica islamică

Islamul este cea mai recentă dintre principalele religii ale lumii, aparţinând familiei credinţelor
monoteiste, care include, de asemenea, iudaismul şi creştinismul.

Normele şi premisele care au caracterizat credinţa şi acţiunile în Islam au două surse de inspiraţie
fundamentale.

Prima este de natură scripturală şi cuprinde mesajul dezvăluit de către Dumnezeu profetului
Mahomed (632), înscris în Coran,

Cea de-a doua cuprinde exemplificarea acelui mesaj, structurat în modelul de conduită perceput de
Profet, acţiunile, proverbele şi normele sale, numite colectiv Sunnah.

Musulmanii consideră Coranul ultima dintr-o serie de revelaţii dăruite de Dumnezeu omenirii, iar
Sunnah drept proiecţia istorică a unei existenţe umane inspirate şi ghidate de către divinitate, indi-
vidualizată în persoana profetului Mahomed, considerat şi ultimul din seria mesagerilor lui Dumnezeu.

Fazlu Rahman, renumit savant în gândirea islamică la University of Chicago şi gânditor musulman
modern, susţinea că, în faza sa iniţială, islamismul a demarat ca o preocupare raţională şi morală
profundă de a reforma societatea şi că această intenţionalitate morală a fost concepută în aşa fel încât să
încurajeze un angajament faţă de raţionalizare şi discurs raţional.

56
 Ca şi alte tradiţii religioase, în special creştinismul şi iudaismul, islamismul indentificase cu
precizie semnificaţia sursei autorităţii morale pentru a răspunde la întrebarea:

„Ce trebuie şi ce nu trebuie făcut?".

Dumnezeu, în afară de a dezvălui omenirii voinţa sa, o îndeamnă să folosească raţiunea în

dezlegarea revelaţiei.

O parte a acestei investigaţii raţionale i-a determinat pe musulmani să elaboreze reguli pentru un
comportament etic şi principii care să constituie baza acestora.

Învăţătura etică a lui Mahomed

Mahomed s-a născut la Mecca, în anul 570, în clanul

qurayshit, Banu Haşim. Îşi petrece primii cinci ani din viaţă, dat la doică, în pustiu.
La moartea mamei sale nu moşteneşte decît o sclavă, cîteva oi şi 5 cămile. El este
crescut mai întîi de bunicul său, apoi de unchiul său dinspre tată, Abu Talib, al cărui
fiu, Ali, va fi unul dintre primii săi discipoli.
În anii tinereţii, este păstor de oi, apoi, la douăzeci şi nouă de ani,
caravanier în slujba unei văduve bogate, Khadidja, cu cel puţin zece ani mai în vîrstă
decît el, cu care se căsătoreşte trăind un mariaj fericit din care se va naşte o fată,
Fatima, care mai tîrziu se va căsători cu Ali.

57
Spune Mahomed că în noapte, din 26 spre 27 din luna Ramadan, a primit de la D.
porunca: „Predică, în numele Domnului tău!”. El s-a adresat la oamenii simpli,
meşteşugari, muncitori, sclavi, creştini sau convertiţi la iudaism, pe scurt pe toţi cei ce
trăiesc la marginea oligarhiei din Mecca, dispreţuiţi şi exploataţi.
O temă este dominantă: cea a pedepsei lui Dumnezeu, pe care o vor aduce arabilor,
după exemplul popoarelor dispărute sub mînia cerească, practicile lor idolatre,
nelegluite faţă de un Dumnezeu unic şi generos.
Dar nu e vorba de schimbarea edificiului social, nici măcar a practicilor sale de cult:
dacă Mahomed se roagă adesea singur sau cu credincioşii săi, el se amestecă cu
concetăţenii săi păgîni în obiceiul lor de venerare, în Kaaba, a pietrei negre şi a
izvorului Zamzam.
El El își câștigă adepți spunându-le că nu trebuie să te atingi de un ritual stabilit decât
că s-o faci într-o intenţie nouă, s-ofaci pentru Dumnezeu.
Cum ostilitatea celor ce-și vedeau interesele amenințate (curayshiţilor) nu se lasă
dezarmată, mica comunitate a lui Mahomed a scăpat în exil: spre anul 615, un prim
grup de credincioşi se refugiază în Abisinia, în timp ce Mahomed caută sprijin chiar în
Arabia. Respins la Taif, se întoarce la Medina (Yathrib), unde locuiesc împreună o
puternică comunitate evreiască şi două triburi arabe de origine yemenită. Se refugiază
printer ei. În acest timp duce tratative cu adversarii.
Acordul odată încheiat, Mahomed şi tovarășii săi părăsesc Mecca: acesta este exilul
Hegira, care va fi luată, după aproximativ şaptesprezece ani, drept începutul erei
islamice.

58
Întorsătură decisivă când din simplu predicator, Mahomed devine şeful unei asociaţii
noi, în care se vor destrăma vechile legături de trib, este exilul Hegira. Adepții săi şi
aliaţii din Medina,și Meeka, rup toate legăturile cu grupurile lor originare, și adoptă o
credinţă comună reprezentată printr-un şef unic şi necontestat. Însuşi acest şef
evoluează: are acum siguranţă dată de atașații săi.
Khadidja murind în 620, el s-a angajat pe calea poligamiei, consolidînd, prin
căsătoriile sale, legăturile existente şi creînd altele; situaţia sa conjugală
devine o afacere de stat şi chiar de Coran. După învăţătura şi exemplul său,
comunitatea se organizează. Sînt instaurate datini care vor deveni, mai tîrziu, izvoare
ale dreptului şi ale ritualului.
Decepţionat de încăpăţînarea evreilor,care-l salvaseră, dar care nu aderau la
învățăturile lui Mahomed, i-a expulzat sau nimicit cu sabia. În urma refuzului iudeilor
și creștinilor de al urma, a schimbat direcţia (qibla) rugăciunii: Ierusalimul este
părăsit pentru Mecca.
Mahomed renunță la o moştenire iudeo-creştină oarecare, și trece la faptele lui,
expediţii de pradă duse împotriva caravanelor celor ce nu-l acceptau.
Schimbarea se face prin cucerirea Medinei, apoi profitînd de o situaţie favorabilă,
trupele din Medina cuceresc Mecca fără cea mai mică împotrivire: Profetul intră în
Kaaba, distruge idolii şi primeşte supunerea cetăţii, convinsă, că astfel îşi va asigura
liniştea caravanelor sale.
De acum înainte, marea istorie a Islamului a început.
Ea trece evident prin unirea triburilor Arabiei. Puterii lui Mahomed, instalat la Medina,
se supun pe rînd triburi din ce în ce mai numeroase, din Nadjd pînă la marginile
59
Yemenului. Dar, în acelaşi timp, își afirmă dorința de a ataca Bizamțul. În anul 10/632,
Mahomed, ale cărui puteri slăbesc, îşi desăvîrşeşte Pelerinajul,
fixează prin acţiunile sale ritualul pentru viitor şi cere credincioşilor adunaţi, în diverse
cuvîntări grupate mai tîrziu sub titlul de Invăţătura Despărţirii, să fie descărcat de
misiunea sa.
Revenit la Medina, imploră iertarea fraţilor săi şi îşi aşteaptă sfîrşitul, pe care îl
primeşte cu seninătate în braţele lui Aisha, soţia sa în vîrstă de optsprezece ani.
Istoria nu a reţinut ziua exactă a acestei morţi.
Credinţa musulmană în sensul dogmaticii religioase se conţine formula conform căreia
Allah este unic, iar Mahomed este trimisul lui.

Islamul, așa cum se desprinde din textul Coranului, se sprijină pe cinci „stîlpi”
(arkan).
1. Profesiunea de credinţă (shahada:mărturia) este, prin excelenţă, actul de
conversiune la islam. „Nu există alt Dumnezeu decît Allah, şi Mahomed este
trimisul lui Allah”: această formulă, recitată în împrejurările cele mai grave ale
vieţii, găseşte o formă supremă în mărturia martiriului.
2. Rugăciunea (salat), precedată de abluţiunile rituale, este spusă în cinci moment
ale zilei: în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui, seara-noaptea 96.
3. Întâlnirea în comun este întotdeauna recomandată şi prescrisă vinerea:
credincioşii se adună atunci la moschee (masjid), cu faţa spre mihab, nişa
decorată indicînd direcţia (qibla) către Mecca.
Imamul, care se aşează în faţa adunării credincioşilor, nu este decît îndrumătorul
60
 rugăciunii colective, şi nu preot de vreun grad oarecare.
Element esenţial al reuniunii de vineri este predica (khutba), pronunţată de la
amvon (intnbar).
4. Postul (sawm) este în mod explicit definit de către Coran ca o continuare a legii
ebraice şi creştine. Totuşi, pentru a-l deosebi de aceste antecedente, Manomed va
sfîrşi prin a-i asigura o data specifică: Ramadanul, luna Revelaţiei, cum am văzut, dar
poate, de asemenea, luna sfîntă la vechii arabi.
Ramadanul, „focul cerului”, se va deplasa în mod regulat străbătînd diversele perioade
ale anului. Această mobilitate a postului și postul în sine, orice s-ar întîmpla, rezistă,
căci el este pentru Islam una din cele mai înalte expresii spirituale ale sale.
Pelerinajul (hajj) la locurile sfinte de la Mecca, este recomandat fiecărui musulman de
îndată ce are puterea şi mijloacele necesare să-l facă. În locuri şi
cu rituri moştenite de la Arabia păgînă, dar reconvertite spre adorarea Dumnezeului
unic, pelerinajul, adună, între 7 şi 13 ale ultimei lunii a anului musulman, pelerini
veniţi din întreaga lume.
În centrul veneraţiei lor stă Kaaba, de plan dreptunghiular,din piatră, împodobită cu un
văl de brocart reînnoit în fiecare an; în unul din colţurile sale este încastrată piatra
neagră; alături, în incintă, izvorul Zemzem şi piatra lui Avraam, pe care
patriarhul s-a suit pentru a îndrepta partea superioară a templului.
Tot teritoriul Mecăi este tabu (haram) iar pelerinii, pentru a pătrunde aici, îmbracă,
la anumite opriri hotărîte dinainte în drumul lor, costumul de sacralizare (ihrim); două
bucăţi de stofă fără nici o cusătură.

61
Veşmînt uniform, participare colectivă la rituri, identitate a interdicţiilor, sexuale
sau de alt fel , ested viu observată

5. Pomana (sadaqa, zdkai) poate fi interpretată ca o reconvertire, într-un sens

spiritual, a virtuţilor tradiţionale de generozitate şi ospitalitate practicate de Arabia
păgînă.
Pentru islam, ca şi pentru alte religii, cel sărac are o creanţă asupra celui bogat,
care, pentru a scăpa de ea, trebuie „să-şi purifice” averea, revărsînd din ea o parte
asupra celor lipsiţi, sclavilor, orfanilor şi călătorilor. Această datorie de caritate
comportă o parte lăsată la iniţiativa voluntară şi secretă a individului şi alta
instituţionalizată, sub forma unei contribuţii a credinciosului la cheltuielile
colectivităţii: în comparaţie cu resursele exterioare – pradă de război, confiscări,
capitaţie (impozitul pe cap de om)plătită de evrei şi creştini, pomana legală reprezintă
efortul comunităţii prin ea însăşi.
Pomana are ca scop corectarea nedreptăţilor sociale şi indivizii trebuie să-şi
cheltuie averea şi efortul pentru familie şi rude, orfani, săraci, vagabonzi, nevoiaşi,
eliberarea sclavilor.
Aceste acţiuni definesc responsabilitatea unui musulman de a dobîndi o conştiinţă
socială şi de a se împărţi resursele individuale şi comune cu cei mai puţin privilegiaţi.
De-a lungul timpului, acestea au devenit un act obligatoriu.
Aceştia sînt stîlpii sau emblemele (oa’a’ir) islamului.

62
Autorii adaugă uneori Jihadul, literal, „efortul” pentru domnia lui Dumnezeu: efort
personal de demnitate sau de asceză, dar, de obicei, participare, la lupta armată pentru
expansiunea sau apărarea islamului.

Omul ce doreşte să se familiarizeze cu etica Coranului într-o formă succintă

rămîne deziluzionat. Mahomed nu a lăsat nici Decalogul său, nici Predica de pe
munte. El nu a creat o doctrină morală specială. Însă lipsa eticii în sensul european al
cuvîntului (ca o sferă deosebită a cunoaşterii şi culturii) nu înseamnă lipsa ei în calitate
de program moral anumit.
Toate normele ce intră în Decalog şi Predica de pe munte şi care formează conţinutul
moralei umane sînt reprezentate şi în Coran, şi în acest sens, Coranul continuă în mod
direct tradiţiile iudaismului şi creştinismului. Particularitatea eticii
Coranului constă într-o legătură indisolubilă cu alte forme de reglementare a
relaţiilor dintre oameni – ritualul religios, obiceiul, dreptul.
Totodată, într-unul din capitolele Coranului, întitulat Criteriul98, revelaţia,
pentru întreaga omenire, devine punctul de referinţă în distingerea binelui de rău.
Asemenea iudaismului şi creştinismului, începuturile islamului se regăsesc în ideea
de poruncă divină este fundamentul pentru stabilirea ordinii morale prin străduinţa
profesionalului.
În alte părţi din Coran, acelaşi termen indică conceptul unei moralităţi revelate, care
prezintă umanitatea cu o distincţie certă între bine şi rău, fapt care nu este un subiect al
neajunsurilor umane.

63
Moralitatea în Coran nu este sistematizată în forma unui cod anumit şi nu poate fi
redusă la o totalitate de principii generale. Aici există anumite dispoziţii singulare
(de tipul interdicţiei asupra consumului cărnii de porc sau a vinului), există norme ce
reglementează relaţiile într-o anumită sferă (în ceea ce priveşte căsătoria, succesiunea
etc.), există noţiuni ce generalizează relaţiile morale şi virtuţile concrete (echitatea,
ilostenia, conştiinţa, dărnicia etc.), dar nu există noţiunea sau termenul ce ar
corespunde noţiunii de „etică” (sau morală).
Etica Coranului ţine cont de posibilităţile şi de circumstanţele vieţii. În
acest sens ea este indulgentă faţă de om. Spre exemplu, musulmanului i se
interzice să consume carne de porc, dar dacă se întîmplă că el nu are ce mînca în
afară de carne de porc, atunci este permisă o derogare de la interdicţia în cauză.
Exist obligaţiunea postului, dar ea nu se răsfrînge asupra femeilor gravide sau
asupra celor care sînt în captivitate. Aşadar, normele eticii musulmane conţin şi
permit anumite excepţii, imperativitatea lor nu poate fi considerată destul de
categorică.
Problema de ce omul trebuie să fie o fiinţă morală nu este o problemă, deoarece ea
este rezolvată prin includerea moralei în credinţă. Modul de viaţă moral garantează
beatitudinea vieţii veşnice, iar modul de viaţă amoral duce în mod inevitabil la
chinurile agoniei morţii veşnice.
Echitate şi milostenie caută cel care caută un folos pentru sine.
Motivul moral în islam coincide atît cu motivul înţelepciunii, cît şi cu motivul pietăţii.
Etica musulmană reiese din conceperea integrală şi destul de reală a omului, care
înţelege şi acceptă posibilităţile lui limitate.
64
 Etica musulmană în lumea contemporană

Criteriile etice, care guvernează chestiuni legate de dreptatea economică şi socială şi de

strategii morale utilizate pentru a soluţiona probleme de sărăcie şi dezechilibru, au câştigat din
ce în ce mai multă importanţă în contextul etic musulman.

Având în vedere faptul că cea mai cunoscută concepţie religioasă din Occident presupune o
separare teoretică între activitatea considerată laică şi cea în principal religioasă, unele aspecte
ale discursului musulman contemporan, care nu acceptă o astfel de separare, par stranii şi chiar
retrograde.

Când acest discurs, exprimat în ceea ce pare a fi limbajul religios tradiţional, a ajuns să fie
relaţionat cu schimbările radicale, cu violenţa, a determinat o agravare a percepţiilor stereotipe
în ceea ce priveşte fanatismul, violenţa şi diferenţele culturale şi morale ale poporului
musulman.

Aşa cum arată evenimentele şi evoluţiile care au avut loc în ultima vreme, nici o reacţie a unei
comunităţi musulmane din lume nu poate fi considerată normativă pentru toţi musulmanii.

În procesul de căutare a unei viziuni care să ajute poporul musulman în luarea unor decizii cu
privire la problemele etice prezente şi viitoare, cea mai mare provocare ar putea fi nu numai
aceea de a formula o continuitate şi un dialog cu propriul trecut etic, ci, precum vechii
musulmani, de a rămâne deschişi la toate posibilităţile şi provocările noilor descoperiri etice şi
morale.

65
 Etica în Grecia antică

Scurt istoric

Tradiţia eticii filosofice occidentale - a început odată cu grecii antici.

În contextul actual, „etica grecească" înseamnă perioada de la Socrate până la Epicur (341 -271
î.Hr.) şi fondatorii stoicismului grec, Zenon din Citium (334-262 î.Hr.), Cleantes (331-232
î.Hr.) şi Chrysippos (280-206 î.Hr.).

Chrysippos a fost deosebit de prolific şi se crede că ar fi fost autorul a peste şapte sute de
„cărţi" (manuscrise),

Epicur a scris aproximativ o treime din acest număr. Din păcate, din acest efort au rămas
puţine urme : nu s-a păstrat nici o operă a lui Chrysippos, iar de la Epicur au rămas doar trei sumare
şi o colecţie de „doctrine-cheie".

Poemul lui Lucreţiu, Despre natura lucrurilor, ne oferă o prezentare destul de completă a principiilor
epicureice, deşi nu prezintă multe informaţii cu privire la doctrina etică.

66
 Cicero ilustrează, într-un mod foarte competent, trăsăturile centrale ale sistemului epicureic, ale
.stoicismului, precum şi ale concepţiei sceptice adoptate de Şcoala lui Platon din secolele al III-lea şi al
II-lea î.Hr.

Dar, în cazul lui Socrate, Platon şi Aristotel, care, din orice perspectivă, sunt consideraţi a fi cei
mai importanţi reprezentanţi ai eticii greceşti, situaţia este diferită.

Socrate nu a scris, de fapt, nimic, dar se poate desprinde o perspectivă generală despre ideile şi
metodele sale din precedentele dialoguri ale lui Platon, cum ar fi Euthyphron şi Laches .

Platon continuă să dezvolte o serie de idei care îl vor separa progresiv de Socrate, cu toate că el le-ar
fi considerat extensii legitime ale abordării socratice : în special cea care a ajuns să fie cunoscută sub
numele de „teoria formelor" şi o teorie a guvernării strâns legată de prima.

Aristotel nu va avea nimic în comun cu teoria formelor a lui Platon, pe care a respins-o imediat după ce
s-a alăturat Şcolii, la vârsta de şaptesprezece ani; dar, cu excepţia celor două tratate etice ale sale, Etica
eudemică şi Etica nicomahică (ambele scrise după fondarea propriei sale şcoli, Lyceum-ul sau
Peripatos-ul), elaborate pe baza moştenirii sale academice, ca şi tratatul său, Politica. (Numele de
liceu vine de la școala Lyceum (gr: Λύκειον, Lykeion), care era amplasată în afara zidurilor vechii
Atene, fiind asociată în special cu Aristotel. Această școală a fost numită astfel deoarece a fost
construită pe locul unui templu al lui Apollo Lykeios(Denumirea de Λύκειος poate însemna Lician,
protector împotriva lupilor. ) care data dinainte de secolul al VI-lea î.Hr..

Aristotel a înființat această școală în anul 335 î.Hr. și, în timp ce preda se plimba prin curtea școlii
înconjurat de discipoli, astfel că școala a primit numele de peripatetică. Școala a fost distrusă de
generalul roman Lucius Cornelius Sulla în anul 86 î.Hr., dar ulterior a fost reconstruită. Nu se știe
exact data la care și-a încetat funcționarea. Complexul școlar a fost redescoperit în 1996 cu ocazia
săpăturilor pentru Muzeul de Artă Modernă din Atena. )

67
 Relaţia dintre filosofii elenistici cu Aristotel, Socrate şi Platon este complexă, deşi nu există dubii în
legătură cu faptul că aceştia au scris cunoscând operelor predecesorilor lor.

Teme şi probleme în etica greacă

Etica greacă din toate perioadele gravitează în jurul a doi termeni, eudaimonia şi arete ; sau, după cum
sunt traduse tradiţional, „fericire" şi „virtute". Vom începe cu o clarificare a semnificaţiilor reale ale
acestor concepte centrale.

Vom discuta pentru început despre eudaimonia. „Fericirea", în limbajul actual, are conotaţia unui
sentiment subiectiv de mulţumire sau plăcere (ca şi în expresia: „în culmea fericirii").

Grecii însă atribuiau acest termen unei persoane, referindu-se la ceea ce ar fi, de fapt, sursa acestor
sentimente, adică posesia a ceea ce stirneste si implineste dorinta, adica se consideră dezirabil. Astfel, o
persoană poate fi considerată eudaimon deoarece aceasta este bogată, puternică, are copii sănătoşi
ş.m.a.d.; un om bun ar fi eudaimon chiar dacă ar fi tras în ţeapă -„fericirea este o manifestare a căldurii
sufleteşti"

Relaţia dintre „virtute" şi arete este mai complexă. în primul rând, atât lucrurile, cât şi oamenii pot fi
descrişi ca posesori ai unui arete care li se potriveşte („excelenţă" ?).

Dar, în al doilea rând, şi mult mai important, lista acestor aretai (forma de plural) ale unei fiinţe
umane poate include calităţi care nu sunt în nici un caz „virtuţi" - adică, nu reprezintă calităţi morale, ci
daruri de la natura, talentr si abilitati.

Socrate, după spusele lui Platon se intreba: cum ar trebui să trăiască un om pentru a atinge
eudaimonia ?

68
 Este mai mult o invitaţie la reflecţie asupra a ceea ce este cu adevărat dezirabil în viaţa unui om:
cum ar trebui să trăiască un om pentru a putea spune obiectiv că a avut o viaţă trăită cu succes ?

Răspunsul lui Socrate, acordă un loc de frunte pentru arete, echivalentă cu „virtute". Aceasta
presupune că o viaţă bună trebuie să fie o viaţă morală. Aceast lucru ar putea fi considerat esenţa
poziţiei lui Socrate - şi cea a lui Platon .

Dar Aristotel pare să adopte o poziţie diferită: pentru el, viaţa „în concordanţă cu" arete, în sensul
cel mai înalt, este viaţa intelectului, în care „morala" şi restul „virtuţilor" cuprind întreaga fiinţă umană
care are nevoi şi funcţii complexe. Ne putem face o idee despre adevăratul sens al termenului arete
dacă analizăm tipul argumetului pe care Platon şi Aristotel îl relaţionau cu eudaimonia.

A doua ipoteză este aceea că viaţa bună, eudaimonia, va consta în îndeplinirea cu succes a acelei
funcţii.

Dar, în al treilea rând, nimeni şi nimic nu va putea să îşi îndeplinească funcţia specifică cu succes
doar dacă posedă un arete relevant, adică doar dacă este cel mai bun din categoria sa (deci, utilizarea
celor două exemple platoniciene, singurul cal care va câştiga cursa şi singurul cosor care poate fi folosit
pentru a tăia via va fi cel mai bun).

Subiectul investigaţiei nu este morala, ci natura bunei vieţi a omului; iar dacă putem accepta păreri
diferite cu privire la ceea ce înseamnă natura umană, atunci putem accepta şi păreri diferite asupra a
ceea ce ar presupune o bună viaţă umană.

Dreptatea, curajul, moderaţia, pietatea, liberalismul - toate acestea reprezintă o parte din
idealul civic în Grecia secolelor al V-lea şi al IV-lea î.Hr.;

Ceea ce Socrate nega era faptul că o persoană ar putea să acţioneze contrar discernământului său dintre
bine şi rău.
69
 Pentru Platon şi Aristotel, utilizarea raţiunii este necesară, dar nu suficientă pentru a trăi viaţa după
principiul arete.

Accentul pus pe propriul interes poate fi perceput ca o formă de egoism, iar dacă ne-am lua după
Epicur, aceasta ar constitui definiţia corectă.

Credinţa lor în raţiune îşi avea rădăcinile în cultura greacă din secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr.

Doar hedoniştii şi-au declarat retragerea din sfera politicului, ca fiind mult prea periculos; toţi
ceilalţi văd omul, pentru a folosi celebra expresie a lui Aristotel, ca pe un „animal politic" sau mai

Lumea este plină de probleme - legate de forme de război, de războiul însuşi, de viată şi moarte, de
sex, rasă şi religie - la care asigurarea lui Aristotel potrivit căreia „maturitatea va aduce un răspuns" nu
poate constitui o soluţie.

Platon, de exemplu, nu pune la îndoială sclavia, în timp ce Aristotel o justifică în modul cel mai
întrebător. El nu ripostează nici împotriva poziţiei subordonate a femeilor în societatea greacă (cu
excepţia, în cazul lui Platon, a existenţei unor baze pragmatice: unele femei sunt într-adevăr
excepţionale, aşa că ar fi păcat să nu fructifici talentele lor).

Ei susţin un naţionalism limitat şi cred în inferioritatea raselor care nu sunt de sorginte grecească
ş.a.m.d.

Un post-scriptum: am spus că Socrate şi aproape toţi cei care l-au urmat au acordat un loc important
conceptului de arete, conditie pentru o viaţă bună.

70
 O perspectivă creştină asupra eticii

Există câteva caracteristici care se disting în ce priveşte etica creştină, fiecare find
examinată aici, pe scurt.

Etica creştină se bazează pe voia lui Dumnezeu

Etica creştină este o exprimare a pozitiei poruncii divine. Îndatorirea etică este un lucru pe
care trebuie să-1 facem. Este o prescriptie divină. Bineînteles, imperativele etice pe care le dă
Dumnezeu sunt în acord cu caracterul Său neschimbător. Aceasta înseamnă că
Dumnezeu doreşte ceea ce este drept în conformitate cu atributele Sale morale. „Fiti sfinji,
căci Eu sunt sfânt", a poruncit Dumnezeu lui Israel (Lev. 11:45). „Voi fiți, dar, desăvârşili,
după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit", a spus Isus ucenicilor Săi (Matei
5:48). „Dumnezeu nu poate să mintă" (Evrei 6:18). Aşadar, nici noi nu trebuie să
minlim. „Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:16), iar Isus a spus, „Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuli" (Matei 22:39). Pe scurt, etica creştină se bazează pe voia lui Dumnezeu,
iar Dumnezeu nu doreşte nimic care este în contradiclie cu caracterul Său moral neschimbător.

Etica crestină este absolută

Deoarece caracterul moral al lui Dumnezeu nu se schimbă (Mal. 3:6; Iacov 1:17), se poate spune
că obligaliile morale care izvorăsc din natura Sa sunt absolute. Aceasta înseamnă că se aplică
întotdeauna, oriunde şi pentru oricine. Bineînleles, nu tot ceea ce doreşte Dumnezeu izvorăşte
în mod necesar din natura Sa neschimbătoare. Unele lucruri sunt doar în acord cu natura Sa,
dar izvorăsc liber din voia Sa. De exemplu, Dumnezeu a ales să testeze ascultarea morală a lui
Adam şi a Evei, interzicându-le să mănânce dintr-un anumit pom (Gen. 2:16-17). Cu toate că a fost
un lucru greşit din punct de vedere moral ca Adam şi Eva să încalce acea poruncă, noi nu ne mai
aflăm astăzi sub aceeaşi poruncă. Acea ponmcă era bazată pe voia lui Dumnezeu şi nu izvora în
mod necesar din natura Sa.
Pe de altă parte, porunca lui Dumnezeu de a nu ucide (Gen. 9:6) se aplica înainte ca Legea
să-i fie data lui Moise, după darea Legii (Exod 20:13) şi din vremea lui Moise până astăzi
71
(Rom. 13:9). Pe scurt, crima este un lucru greşit în orice vreme, în orice loc şi pentru toli
oamenii. Acest lucru este valabil pentru că oamenii sunt creati „după chipul lui
Dumnezeu" (Gen. 1:27; 9:6). Aceasta implica o asemănare morală cu Dumnezeu (Col.
3:10; Iacov 3:9). Şi tot ce derivă din caracterul moral neschimbător al lui Dumnezeu este un
principiu moral absolut. Din această categorie fac parte obligalii morale precum, sfintenia,
dreptatea, dragostea, trăirea în adevăr şi îndurarea. Alte porunci care derivă din voia lui
Dumnezeu, însă nu în mod necesar din natura Sa, sunt aplicabile credinciosului, însă nu sunt
absolute. Aceasta înseamnă că ele trebuie să fie ascultate pentru că Dumnezeu le -a
prescris, însă nu le-a prescris pentru toli oamenii, vremurile şi locurile. Îndatoririle morale
absolute, dimpotrivă, sunt aplicabile tuturor oamenilor, în orice vreme şi în orice loc.

Etica crestină se bazează pe revelatia lui Dumnezeu

Etica creştină se bazează pe poruncile lui Dutnnezeu, a căror revelatie este atât generală (Rom.
1:19-20; 2:12-15) cat şi specială (Rom. 2:18; 3:2). Dumnezeu S-a revelat pe Sine atât în natură
(Ps. 19:1-6) cat şi în Scriptură
(Ps. 19:7-14). Revelalia generală a lui Dumnezeu cuprinde poruncile Lui pentru toli oamenii.
Revelalia specială declară voia Sa pentru credincioşi. Însă în oricare caz, baza responsabilitălii
etice umane este revelalia divină.
Nerecunoaşterea lui Dumnezeu ca sursă a îndatoririi morale nu scuteşte pe nimeni, nici
chiar pe ateist, de îndeplinirea îndatoririi sale morale. Pentru că „Neamurile, măcar că n-au
lege (Legea lui Moise), fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri
lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta
mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovălesc sau se dezvinovălesc între
ele" (Rom. 2:14-15). Chiar dacă necredincioşii nu au legea morală în minlile lor, o au totuşi scrisă
în inimă. Chiar dacă nu o cunosc pe cale cognitivă, ei o dovedesc prin înclinaliile tor.

Etica creştină este prescriptiva- data prin lege…

Pentru că binele moral este prescris de un Dumnezeu moral, rezultă că acesta este
prescriptiv. Pentru că nu există o lege morală dacă nu există un Dătător moral al Legii,
atunci nici o legislalie morală nu poate exista fără un Legislator moral. Deci etica creştină
72
este, prin însăşi natura ei, prescriptivă, nu descriptivă. Etica se ocupă cu ceea ce ar trebui să
fie, nu cu ceea ce este. Creştinii nu-şi găsesc îndatoririle morale în standardul creştinilor, ci în
standardul oferit creştinilor – Biblia.
Din punct de vedere creştin, o etică pur descriptivă nu este cu niciun chip etică.
Descrierea comportamentului uman este treaba sociologiei. Însă prescrierea
comportamentului uman este treaba moralei. Încercarea de a extrage caracterul moral al
lucrurilor din modul de vială al oamenilor este, aşa cum deja am văzut, un eşec. Ceea ce fac
oamenii nu reprezintă baza pentru ceea ce ar trebui să facă. Dacă ar fi astfel, atunci oamenii
ar trebui să mintă, să înşele, să fure şi să ucidă, pentru că aceste lucruri se fac tot timpul.

Etica creştină este deontologică

Sistemul etic poate fi împărlit în două categorii, cea deontologică (centrată pe îndatorire) şi
cea teleologică (centrată pe scopul final).

Etica creştină este deontologică. Utilitarismul este un exemplu de etică teleologică. Natura
eticii deontologice poate fi văzută mai clar atunci când este pusă în contrast cu cea
teleologică.
Câteva ilustraiii vor clarifica acest punct. Un om încearcă să salveze o persoană de la înec,
însă nu reuşeşte. Conform eticii teleologice, aceasta nu a fost o faptă bună pentru că nu a
avut un rezultat bun. Din moment ce rezultatul determină dacă acliunea a fost bună sau nu,
iar rezultatul în acest caz nu a fost bun, atunci se deduce că încercarea de salvare nu a fost o
faptă bună.
Bineînleles, o formă mai sofisticată a eticii teleologice (utilitaristă) ar putea susline că
încercarea a fost bună, chiar dacă a dat greş, pentru că a avut un efect bun asupra societălii.
Oamenii au auzit despre cele întâmplate şi au fost încurajati să ajute la salvarea altora pe
viitor. Dar chiar şi în acest caz, acliunea de salvare nereuşită nu a fost bună în sine. Ar fi
fost bună dacă şi numai dacă ar fi avut rezultate pozitive, fie pentru persoana care s-a
înecat, fie pentru altcineva.
Prin contrast, etica creştină este deontologică şi insistă că pănă şi unele acliuni care dau
greş sunt bune. Creştinii cred, de exemplu, că este mai bine să iubeşti şi să pierzi, decât

73
să nu iubeşti deloc. Creştinii nu consideră Crucea un eşec, doar pentru că numai o parte
dintre oameni sunt salvali. Sacrificiul divin este suficient pentru toli oamenii, chiar dacă este
eficient doar pentru cei care cred. Etica creştină susline că este bine să se aclioneze
împotriva bigotismului şi rasismului, chiar dacă unii eşuează. Şi aceasta, deoarece
acliunile morale care reflectă natura lui Dumnezeu sunt bune, indiferent dacă au parte de
succes sau nu. Binele pentru creştin nu este determinat prin loterie. În vială,
câştigătorul nu aclionează întotdeauna corect.
Cu toate acestea, etica creştină nu neglijează rezultatele. Doar pentru că rezultatele nu
determină ce anume este corect, nu înseamnă că nu este bine să luăm în seamă rezultatele. Într-
adevăr, rezultatele acliunilor sunt importante în etica creştină. De exemplu, un creştin ar trebui
să calculeze în ce direclie este îndreptată arma inainte de a apăsa pe trăgaci. Conducătorii auto
trebuie să calculeze consecintele posibile ale vitezei in raport cu alte obiecte. Oratorii sunt
responsabili să calculeze efectele posibile ale cuvintelor lor asupra altora. Creştinii au îndatorirea
de a anticipa rezultatele refuzului de fi vaccinali impotriva unor boli serioase şi aşa mai departe.
Cu toate acestea, in toate ilustraliile date există o diferenlă importantă intre folosirea
deontologică a rezultatelor şi folosirea lor teleologică. În etica creştină aceste rezultate sunt
toate calculate în cadrul regulilor şi normelor. Aceasta înseamnă că nicio anticipare a vreunui
rezultat de acest gen nu poate fi folosită drept justificare pentru încălcarea legii morale a lui
Dumnezeu. Utilitariştii, pe de altă parte, folosesc rezultatele anticipate pentru a incălca regulile
morale. De fapt, ei folosesc rezultate pentru a formula reguli. Regulile existente pot fi încălcate
dacă aşa o cer rezultatele. De exemplu, în timp ce etica creştină îngăduie vaccinarea
(inocularea de viruşi) pentru proteclie împotriva bolilor, nu îngăduie omorârea fetuşilor
pentru purificarea stocului genetic al rasei umane. În acest ultim caz, rezultatul final ar fi folosit
pentru a justifica folosirea unor mijloace rele. Pe scurt, scopul poate justifica folosirea
mijloacelor bune, însă nu justified folosirea oricăror mijloace şi, cu siguraniă, nu a celor rele.

Etica creştină îşi descoperă forţa şi autoritatea atunci când este pusă în slujba omului si il studiaza
pe om, urmarind apararea libertatii lui de a exista in siguranta si fericit…

Studiind omul, etica filosofică a identificat patru coordonate ale demnităţii umane:

1. liberul arbitru- libertatea de alegere. Există în natura umană necesitatea ca

omul să-şi exercite liberul arbitru, neîngrădit de nici o altă conştiinţă umană.

74
 2. unicitatea , specifica şi neconfundabila, pe care oricare individ îl poartă în
sine şi prin care se afirmă înaintea celorlalţi;

3. instictul social, - nevoia de a aparţine de o familie de fiinţe omeneşti ca

familia propriu-zisă, prietenii, societatea, naţiunea...

4. spatiul intim - sfera chestiunilor private, inviolabile, care se cere să rămână

doar ale individului şi ale celor cărora el li-l încredinţează.

Filosofia etică consideră, pe drept cuvânt, că acestea constituie „cifrul” omului, iar Morala se
constituie ca un apărător al acestor drepturi fundamentale. Orice daună adusă uneia din aceste patru
trăsături fundamentale ale fiinţei umane devine un act imoral.

Etica creştină, recunoaşte drept Autoritate supremă (autoritate vine de la „autor") şi sursă a
principiilor morale: nu natura, nici omul, ci Voia lui Dumnezeu, aşa cum se descoperă în Legea
fundamentală rostită de Isus Hristos, se cuprinde în cele două principii surori:

1. Iubirea totală şi fără rezervă pentru Dumnezeu; şi

2. Iubirea de aproapele, ca de sine însuşi.

Pentru Etica creştină, Iubirea este esenţa naturii divine (1 Ioan 4,8); este totodată atributul
fundamental al caracterului Său; cât şi principiul fundamental al guvernării Sale (Romani 13,10).
Iubirea este principiul fundamental, neraţional, prin care fiinţa există pentru unicul scop de a se
dărui pe sine pentru alţii; iar fericirea fiinţei umane este doar o consecinţă a dăruirii de sine.

În consecinţă, privind la Autor şi recunoscând Autoritatea Sa, Etica creştină identifică drept
principiu suprem al moralei dragostea, principiu înscris în natura omului şi care determină
existenţa şi sensul lui de a fi. Din acest proto-principiu derivă toate celelalte principii morale care
reglementează alegerea şi conduita omului.

După planurile de raportare a conduitei (sau după reperele la care mă raportez), morala creştină
distinge:

 Etica spirituală: care se defineşte prin raportarea la Dumnezeu (spiritual şi practic);

75
  Etica personală: care se defineşte prin raportarea faţă de sine (psihologic, intelectual şi fizic);
şi
 Etica interumană: care se defineşte prin raportarea faţă de aproapele (moral şi social).

Invatatura lui Isus le-a reliefat cel mai bine.

Etica in invatatura lui Isus

Revenim la rădăcinile eticii creştine din timpul propovăduirii lui Iisus, în special la
învăţătura conţinută în evanghelile sinoptice.

Esenţa învăţăturii lui Iisus este împărăţia lui Dumnezeu sau modul în care Dumnezeu
conduce lumea ca Domn al ei. Iisus a exemplificat-o prin propria învăţătură şi viaţă.

A reflectat asupra tradiţiilor poporului Său, pe care le-a cunoscut prin intermediul sinagogilor,
şi le-a interpretat într-un mod nou şi original prin prisma misiunii Sale.

Ştia că avea de îndeplinit scopul divin pentru lume.

Înţelegerea intimă a lui Dumnezeu reiese în mod clar din evanghelii.

Viziunea asupra legii lui Dumnezeu era exprimată mai puţin prin afirmaţii doctrinare şi mai mult
prin mijloace indirecte, parabole şi sentinţe pline de miez , privitoare la viaţa de zi cu zi, dar menite să
schimbe modul de gândire al ascultătorilor şi să-i transpună într-o nouă dimensiune.

Legea lui Dumnezeu nu mai implică pedepsirea păcătoşilor, ci asumarea consecinţelor păcatelor
săvârşite.
76
 Au urmat de aici învăţături etice uneori paradoxale.

S-ar putea pune întrebarea în ce măsură putem fi siguri că aceste învăţături îi aparţin lui Iisus.

Răspunsul este într-o primă instanţă că evangheliile au fost supuse unei examinări critice mai
meticuloase şi mai ample decât orice altă scriere din Antichitate .

Lăsând deoparte unele elemente incerte prezente pe alocuri, nu încape îndoială că ele includ o
bună parte a învăţăturii lui Isus, cu toate că aceasta a ajuns la noi trecută prin filtrul preocupărilor
primelor comunităţi creştine.

O dovadă indirectă în acest sens se referă la faptul că două mari teme ale creştinismului de după
înviere (perioada paulină), dinamismul Duhului Sfânt şi universalitatea evangheliei, nu erau aflate în
viaţa lui Iisus, ci apar doar ca sugestii anticipative în evanghelii.

Care este comportamentul adecvat unui cetăţean al împărăţiei Iui Dumnezeu ?

- Pe de o parte, acesta implică morala „naturală", de exemplu, Regula de Aur: „Tot ce voiţi să
vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel"1 (Mat. 7,12). Aceasta se regăseşte într-o formă
asemănătoare şi în alte sisteme etice.

Ea poate fi înţeleasă la diferite niveluri, cu condiţia de a rămâne consecvent în trecerea de la sine

la alţii.

Însă trăsătura distinctivă a învăţăturii etice a lui Iisus constă în modul radical de a privi
morala.

- De exemplu, nu există o limită în iertarea aproapelui (Mat. 18,21 şi urm.), nu pentru că acest
lucru ar însemna un câştig în faţa ofensatorului, ci pentru că el corespunde iertării păcatelor noastre
de către Dumnezeu.

- Nu există limite cu privire la iubirea aproapelui (Le. 10,29 şi urm.),

77
 - De asemenea, suntem îndemnaţi la a ne iubi vrăjmaşii (Mat. 6,14 şi urm.), nu pentru că
aceasta ar reprezenta un câştig în faţa duşmanului (deşi acest lucru este posibil), ci pentru că
Dumnezeu îşi iubeşte vrăjmaşii.

- Îngrijorarea reprezintă cel mai clar semn al lipsei încrederii în Dumnezeu (Mat. 6,19-34), în
special aceea legată de avere.

- Iisus are o atitudine critică faţă de iubirea de sine a celor „drepţi" (Le. 18,9-14), în dauna
celorlalţi .

- La baza acestor învăţături stă faptul că Iisus promova încrederea în Dumnezeu ca fiind adevărata
credință.

- În faţa ambiguităţilor existenţei, El se raportează la vreme, la răsăritul soarelui şi la trimiterea

ploii atât peste cei drepţi, cât şi peste cei nedrepţi, văzând acest lucru ca pe un semn al bunătăţii
necondiţionate a lui Dumnezeu. Pentru un sceptic, această atitudine poate duce la concluzia potrivit
căreia universul nu ţine cont de meritele morale. În acest sens, Iisus este un arhetip pentru discipolii
Săi.

- Etica Sa diferă foarte mult de etica obişnuită care presupune să răspunzi binelui cu bine,
adică etica reciprocităţii. Viaţa socială necesită un anumit nivel de reciprocitate, pe care ne putem în
mod normal baza. În viaţa de zi cu zi, ne bazăm pe aceasta. Unii oameni depăşesc limitele acesteia într-
un sens sau altul, iar alţii oferă atât cât primesc. Unii, care nu oferă nici măcar un nivel minim, pot
sfârşi în închisoare.

- Isus merge mai în profunzime, prevenindu-ne în mod explicit cu privire la consecinţele iubirii
doar faţă de cei care ne iubesc şi afirmând că acest lucru nu este deloc extraordinar: „Oare păgânii
nu fac la fel?" (Mat. 5,47). El merge dincolo de sfera revendicărilor contrare, a drepturilor şi
obligaţiilor, după cum spune clar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (13,8): „Să nu
datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii".
78
 - Iisus îndeamnă la a ne dezvolta un anumit fler, sau o cutezanţă creativă în momentele decisive
ale vieţii.

- Există un pasaj în Biblie care îndeamnă la alegerea locului celui din urmă, pentru a fi chemat,
apoi, în locul cel dintâi (Le. 14,7 şi urm.), ceea ce este prezentat drept o pură morală a prudenţei,
învăţând că egoismul este autodistructiv. Deci să ne dezvoltăm o morală a prudenței.

- Învăţătura cu privire la răsplată se regăseşte în pasaje ca Matei 19,29, sub forma vieţii
veşnice, sau Luca 18,22, sub forma comorii în cer, şi, în special, în Fericirile din Predica de pe
munte: „Fericiţi cei cu inima curată, că ei vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5,8).

Această învăţătură, la fel ca aceea cu privire la pedepse, desemnează o stare a lucrurilor.

În împărăţia lui Dumnezeu există aceeaşi răsplată indiferent dacă, întocmai ca în pilda despre
lucrătorii tocmiţi la vie, lucrezi toată ziua sau numai începând cu ceasul al unsprezecelea (Mat. 20,1
şi urm.).

Această învăţătură îndeamnă la uitarea de sine, care atrage o bunătate neconştientizată, în

tratatele de spiritualitate este numită adesea „dezinteresare".

- Iisus este foarte sever în privinţa bunătăţii conştiente de sine (Luc. 18,9 şi urm.).

În parabola despre oi şi capre (Mat. 25,31 şi urm.), oile nu sunt conştiente de bunătatea lor sau
de răsplată.

Răsplata de care vorbea Iisus nu se obţine printr-o urmărire directă a acesteia.

Într-adevăr, urmărirea „dezinteresării" în mod conştient este autodistructivâ. Nu putem urmări.

uitarea de sine ca atare. Pentrucă Dumnezeu este aşa cum îl prezintă Iisus, înseamnă că imitarea vieţii
lui Iisus ne conduce la El. În caz contrar, ne îndreptăm către distrugere, simbolizată de arderea
perpetuă a gunoaielor în afara zidurilor Ierusalimului (Gheena).

79
 Faptul de a fi tentat să faci lucrul corect dintr-un motiv greşit, aceasta fiind a patra şi cea mai
insidioasă tentaţie a lui Becket din piesa Omor în catedrală de T.S. Eliot, nu modifică realitatea
intenţiei rele.

Răsplata prezenţei lui Dumnezeu este rezervată celor care urmează calea lui Iisus din
iubire, şi nu pentru răsplată.

Numai aceştia vor fi capabili să aprecieze răsplata.

De multe ori, învăţătura cu privire la răsplată nu a fost urmată sau înţeleasă.

- Milostenia este asemenea unui experiment cu turnesol.

Donaţiile şi bunurile lăsate ca moştenire au avut adesea drept scop câştigarea îngăduinţei lui
Dumnezeu aici şi în viata de apoi, nefiind un semn al bucuriei, închinat gratiei divine.

- Este de remarcat faptul că Iisus nu a stabilit norme etice precise şi detaliate. Ci ne-a
dat principii universal valabile.

Întrebat dacă se cuvine a da bir Cezarului sau nu (Mat. 22,25 şi urm.), El a răspuns: „Daţi
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu", fără a specifica ce
anume aparţine fiecăruia. Acest aspect a dat naştere unei analize continue în diverse situaţii. Să
ne dezvoltăm o etică socială corectă.

- Educaţia primită reprezintă un factor decisiv.

Rugat de doi fraţi să facă împărţirea moştenirii lor, El a refuzat (Le. 12,14). Punctul de
vedere al lui Richard Robinson este îndreptăţit (1964, p. 149):

„Hristos nu se pronunţă cu privire la problemele sociale, cu excepţia divorţului, şi toate

încercările de a-i atribui o doctrină politică sunt eronate. Nu se pronunţă cu privire la război,
pedeapsa capitală, jocuri de noroc, justiţie, administrarea legii, împărţirea bunurilor, socialism,
80
uniformizarea veniturilor, egalitatea sexelor, discriminarea rasială, egalitatea şanselor, tiranie,
libertate, sclavie, autodeterminare sau contracepţie. A fi pentru oricare dintre acestea sau
împotriva lor nu implică doar o atitudine creştină în condiţiile în care prin «creştin» se înţelege
ceea ce Iisus învaţă în evangheliile sinoptice" ci pur și simplu umană. Ține de calitatea de om…

- Există păreri potrivit cărora versetul din Predica de pe munte privind „înoarcerea
celuilalt obraz" reprezintă un îndemn la pacifism ca strategie politică (Mat. 5,39 şi urm.),

Pasajul include, de asemenea, porunca de a scoate ochiul şi de a tăia mâna care te

smintesc scoțând în relief corectitudinea maximă şi îndemnul de a lăsa şi cămaşa celui care vrea
să-ţi ia haina (rămânând astfel gol, întrucât se purtau doar două rânduri de haine).

Întocmai ca paradoxul, hiperbola reprezintă o modalitate de a conferi ideilor abstracte un

caracter concret.

Robinson are dreptate: pasajul nu se pronunţă nici pentru, nici împotriva pacifismului ca
strategie politică. Așa să faci dar nu ca să hrănești orgoliul sau răutatea și doar neputința celeilalte
părți, sau să aperi integritatea eticii tale hristice.

- Divorţul pare să constituie o excepţie de la fapul că Iisus nu a oferit învăţături etice

detaliate, însă acest lucru e foarte îndoielnic.

Versetele-cheie din Marcu (10,1-12) ilustrează voinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte
căsătoria, lipsind orice referire directă la dreptul ecleziastic şi, încă şi mai puţin, la legile statului.

La Matei (5,32 şi 19,9), este inclusă o precizare cu privire la divorţ: acesta nu este permis,
cu excepţia cazurilor de porneia, termen tradus, de obicei, prin adulter.

S-a discutat enorm pe seama acestui text.

81
 În afara faptului că este puţin probabil ca Iisus să fi oferit norme detaliate de comportament
doar pentru o singură problemă, este clar că Matei îl înfăţişează în ipostaza de arbitru între
cele două şcoli rabinice, ale lui Hillel şi, respectiv, Şammai, rivale cu privire la motivele care
justifică divorţul, ţinând cont de legea mozaică a Deuteronomului (24,1).

- Cea de-a patra evanghelie ilustrează într-un mod aparte trăsăturile distinctive ale
învăţăturii etice a lui Iisus. Nu se dau norme de comportament pentru nici o problemă specifică.
Accentul cade pe provocarea radicală pe care Iisus o aduce obiceiurilor acceptate.
Se insistă pe dovedirea iubirii prin cuvânt, voinţă şi faptă, aceasta fiind chiar şi o condiţie a
cunoaşterii (7,17).

- Este sigur că Iisus a opus standardele împărăţiei lui Dumnezeu, celor ale societătii, nu doar
prin atitudinea faţă de săraci, ci şi faţă de eretici şi schismatici (samaritenii), faţă de cei imorali
(prostituatele şi soţii adulteri), compromişi din punct de vedere politic (vameşii), respinşi de
societate (leproşii), marginalizaţi din punct de vedere social ori faţă de femei în general.

- Care este înţelesul iubirii la care s-a referit Iisus când a spus că legea Vechiului Testament
(Tora) poate fi rezumată în două porunci: să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi
(Mat. 22,34 şi urm.) ?

Se ştie că pentru cuvîntul – ,,dragoste,, – sau - ,,iubire,, - corespund diferite cuvinte greceşti, în
primul rând eros (o dorinţă de satisfacţie manifestată la diferite niveluri, până la acela superior al
frumuseţii, adevărului şi bunătăţii), philia (prietenie) şi agape (implică corectitudinea faţă de ceilalţi).

Acesta din urmă era un cuvânt grecesc mai degrabă lipsit de forţă expresivă, pe care creşinii l-au
preluat pentru a exprima esenţa învăţăturii lui Iisus.

Cele două tipuri de iubire nu sunt univoce, întrucât adorarea şi venerarea se regăsesc doar în
atitudinea noastră faţă Dumnezeu, nu şi faţă de aproape.

82
 Pe scurt, iubirea faţă de aproape implică răspunderea pentru celălalt, nu în virtutea
calităţilor ce-i sunt specifice ca individ, ci datorită umanităţii sale create după chipul lui
Dumnezeu (Gen. 1,22).

Ea nu depinde de afecţiunea firească a celui care iubeşte sau de atracţia naturală a celui iubit.

Nu implică o atitudine reciprocă, ci capacitatea de a te pune în locul aproapelui.

Cine se urăşte sau se dispreţuieşte pe sine nu îşi poate iubi aproapele.

Mândria, trândăvia şi îngrijorarea sunt duşmanii sinelui şi, astfel, ai iubirii de tip agape.

Când este vorba de mai mult de două persoane, agape implică corectitudinea faţă de ceilalţi.

Pentru a răspunde iubirii lui Dumnezeu prin iubirea aproapelui e nevoie să trăieşti înăuntrul unei
comunităţi a iubirii, înăuntrul unei frăţii a pocăinţei, a iertării şi a împăcării.

Noul Testament oferă o imagine detaliată a Bisericii în această privinţă şi are o atitudine foarte
critică atunci când ea nu reuşeşte să fie o astfel de comunitate.

Însă întrebările cu privire la justiţie rămân deschise.

Să luăm ca exemplu doi părinţi ce au doi copii, pe care îi iubesc la fel de mult; însă aceştia pot
fi foarte diferiţi, iar părinţii trebuie totuşi să fie corecţi cu fiecare. Parabola talanților – fiecăruia după
puterea lui – poate că implicarea nu este identică, dar este totală în raport de nevoile fiecăruia. Dacă
aşa stau lucrurile cu relaţiile familiale, înseamnă că e la fel de necesar şi în relaţiile colective mai
ample în care oamenii sunt implicaţi. Așa arată la Isus corectitudinea faţă de ceilalţi.

- Acest lucru este valabil chiar şi pentru problemele legate de război. Scurta dezbatere a lui
Toma de Aquino cu privire la elementele care stau la baza unei doctrine a „războiului drept"(cel
de apărare) are loc într-un cadru în care acesta tratează problema iubirii. (Summa Theologiae, 2a,
2ae, q40, articolele 1-3.)
83
 Relaţia dintre justiţie şi iubire este complexă, generând întrebări la care răspunde filosofia
morală, cum ar fi aceea legată de obligaţiile speciale.

- Trebuie spus cel puţin că iubirea presupune justiţia, altfel, degenerează în sentimentalism.
Iubirea ca motivaţie nu oferă un conţinut detaliat deciziilor etice.

Deciziile de ordin etic ce derivă din iubire, necesită un anumit nivel de cunoaştere şi
discernământ, o combinaţie între aptitudini şi receptivitate.
Iubirea care nu este modelată după justiţie şi care se mulţumeşte cu „a vrea binele" este
iresponsabilă şi potenţial periculoasă. (ascunzi un terorist, sau ești martor într-o crimă sau abuz de
copii…)

Unele dintre cele mai mari păcate împotriva iubirii au fost săvârşite de care cei care „voiau
binele". ( vezi cazul de la tanacu. Sau cazul techirghiol)

Tradiţia teologică luterană pune accentul în mod special pe iubirea gratuită şi continuă a lui
Dumnezeu, pe graţia Sa divină care nu depinde în nici un fel de meritele oamenilor, de justiţie. Adică noi
nu-i urțm pe păcătoși, dar demascăm păcatul…

Astfel, Isus promovează respingerea unei religii a faptelor, care consideră că poate câştiga
aprobarea lui Dumnezeu prin fapte şi se promovează concepţia că viaţa creştină trebuie să
reprezinte un mod natural de a trăi viața ca un răspuns dat graţiei divine prealabile.

Oamenii sunt chemaţi să se împărtăşească din iubirea lui Dumnezeu, iubire care doreşte un
răspuns , dar care nu renunţă când acesta nu vine.

Biserica a întâmpinat greutăţi în menţinerea acestui mod radical de a înţelege iubirea.

Elementele radicale ale eticii lui Iisus se constituie într-un corolar autentic al radicalităţii
împărăţiei lui Dumnezeu, cerându-ne să trecem dincolo de lupta necesară privind justiţia, în
vederea desăvârşirii iubirii.
84
 Isus vine cu o poruncă nouă , ,, iubițivă unii pe alții așa cum v-am iubit eu”. Cu alte cuvinte
standardul nu mai este ,,…ca pe tine însuți” ci ,,…iubește așa cum te-am iubit eu…”

Este nivelul divin de etică.

Doar în învățăturile lui Isus descoperim modul în care ar trebui să funcţioneze lucrurile.
Care era perspectiva primilor creştini în aceasta privinţă? Cel mai bun martor în acest sens este
Sfântul Apostol Pavel; ultimii ani din viata sa au dus la apariţia creştinismului postapostolic şi la
scrierea ultimelor cărţi ale Noului Testament.

Sfântul Apostol Pavel

În ceea ce îl priveşte pe Sfântul Apostol Pavel, el a fost un gânditor complex şi a înţeles faptul că
baza eticii lui Iisus constă într-un răspuns de bucurie dat graţiei divine ce se revarsă peste oameni.
„Fără plată aţi primit, fără plată să daţi" (Mat. 10,8).

Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum este prezentată în primele trei evanghelii, este considerată în
epistolele Sfântului Apostol Pavel ca noua viaţă întru Hristos, pe care o înţelegea ca pe o experienţă
colectivă.

O exprimare tipică este: „Noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos" (Rom.
12,5). „Legea lui Hristos" este însuşi Hristos (Rom. 10,4).

Împărăţia lui Dumnezeu este atât o realitate actuală, cât şi un ferment de-a lungul istoriei (Rom.
14,7), care se va manifesta în toată măreţia sa (1 Cor. 15,24; 15,50).

Iubirea reprezintă piatra sa de temelie. Caracteristicile iubirii sunt prezentate în 1 Corinteni 13,
care se aseamănă oarecum unei diatribe stoice, dar al cărei spirit este foarte diferit.

85
 Iisus constituie modelul pentru acest pasaj.

Sfântul Apostol Pavel nu citează în mod direct evenimente din viaţa lui Isus, ci presupune că
acestea sunt cunoscute ascultătorilor şi cititorilor, referindu-se în trecere la naşterea, învăţătura,
răstignirea, îngroparea şi învierea Sa. El presupune că primele congregaţii creştine ştiu din proprie
experienţă că lucrarea lui Hristos a dus la o revărsare a Duhului lui Dumnezeu, care a îndepărtat
barierele dintre oameni; dintre evrei şi păgâni, bărbaţi şi femei, sclavi şi oameni liberi. El foloseşte
această premisă împărtăşită pentru a-i mustra atunci când se abat de la realitatea amintită.

În Romani 13 etica creştină este prezentată ca o etică a iubirii.

Mai mult, ceea ce face ca Sfântul Apostol Pavel să fie foarte important pentru noi e faptul că el
este primul creştin despre care ştim că a fost solicitat să arate modul în care etica creştină putea
rezolva diversele probleme apărute în cadrul comunităţilor creştine, ca atunci când delegaţia
corintenilor îi pune diverse întrebări legate de căsătorie, la care el răspunde în 1 Corinteni 7.

În aceste discuţii, apostolul mărturiseşte uneori, aşa cum ne-am aştepta, că nu i se convertise
fiecare parte a minţii astfel încât să înţeleagă toate implicaţiile noii sale credinţe. Unele dintre
propriile învăţături cu privire la femei sunt incompatibile cu intuiţiile sale cele mai bune.(vezi sfatul
de a nu te căsători)

Biserica i-a considerat adesea instrucţiunile drept o regulă cu caracter permanent, astfel
încât, pentru a da un exemplu banal, datorită pasajului din 1 Corinteni 12,5 şi urm., abia în secolul XX
a fost posibil ca femeile să intre în biserică fără să-şi acopere capul. Sfaturile lui trebuie plasate în
contextul situaţiei primelor comunităţi creştine din secolul I d.Hr.

Aşteptarea sa cu privire la sfârşitul iminent al lumii a influenţat sfaturile legate de

căsătorie. Oricum, a avut o atitudine hotărâtă în a-i îndemna pe creştini să-şi continue viaţa şi munca
cotidiană, tocmai întrucât timpul este scurt, şi să nu aştepte sfârşitul cu braţele încrucişate.

86
 Cât despre puterile pământeşti, creştinii nu aveau dreptul să modifice instituţiile umane sau să
influenţeze politica publică.

Abolirea sclaviei nu intră în vederile sale, deşi el indică modul în care creştinii pot transcende
structurile acesteia (vezi Epistola către Filimon).

Problema creştinilor de la sfârşitul primului secol, ca şi a tuturor creştinilor de atunci încoace a fost
aceea de a menţine rigoarea radicală a eticii evanghelice.

Existenţa neîntreruptă a Bisericilor locale a generat un număr de probleme tipice, în special

legate de căsătorie şi de familie.

Tonul emoţional, cât şi conţinutul diferă faţă de primele scrisori; se pune accentul pe pietate şi
perseverenţă, iar iubirea devine o virtute într-o listă de alte virtuţi.

O astfel de etică a răbdării şi a supunerii nu este plăcută pentru lumea de astăzi.

87
 Principii generale în etica adventistă

Când vorbim de etica adventistă nu ne referim la descoperiri noi ci la interpretări care să împace
cerințele etice ale Domnului Isus cu aspirațiile și drepturile generației sfârșitului…Specificul eticii
adventiste rezumă din învățăturile Bibliei și spiritului Profetic.

Definiţia moralităţii

1. Moralitatea
Vine din lat. mos, morales = mod de viaţă, este de fapt relaţia dintre fiinţele umane.
Cele zece porunci controlează relaţia dintre oameni. Chiar şi primele patru porunci.
Relaţia dintre om şi Dumnezeu fiind religia.
Cele patru întrebări ale moralităţii (Mic.6:8): Ţi s-a arătat*, omule, ce este bine! Şi
ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate**, să iubeşti mila şi să umbli
smerit cu Dumnezeul tău?”

88
 a. Ce este binele?

Binele în raport cu:

- Mine .......
- Tine .........
- Dumnezeu și creația Sa ........
Etica studiază ce este folositor pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Cum pot
să-l ajut pe aproapele să fie mai bun? Cum pot eu să fiu mai bun?
Gen.4:6,7 - Dacă faci răul, opusul binelui, păcatul este la uşă.
Moralitatea se concentrează la ce este bine în rtică și în raport cu Dumnrzeu și
creația Sa.( Apoc. 11,18)

b. Ce este corect, drept? Mic.6:8 - să faci dreptate.

Acest concept al dreptăţii şi adevărului este diferit de cea din legislaţie. Acest
concept este strâns legat de natura umană. Noi toţi suntem născuţi cu drepturi
(drepturile umane): dreptul la viaţă, la libertate, demnitate, proprietate personală.
Problema în condiţia păcatului este că aceste drepturi adeseori vin în conflict, de aceea
niciodată nu poţi avea dreptate 100%.
Un vapor mergea de la Londra la NY, un drum de 4-5 săptămâni pe mare. Până la urmă omul de de-asupra a strigat: Văd
statuia libertăţii! Toţi călătorii au urcat să vadă şi în timp ce se apropia, cineva a strigat şi a sărit: „Libertate!” şi şi-a întins
mâna, însă a lovit pe cineva din spate. Căpitanul l-a bătut pe umeri: „Bine ai venit în America, însă libertatea ta se termină la
nasul meu!”

89
 c. Să iubeşti mila şi dragostea (Mica 6:8)
În mod ciudat noi când ştim care este dreptatea şi adevărul, deseori suntem fără
milă în aplicarea lui. Imediat ştim cine a păcătuit, veţi primi telefoane ca: „Pastoree,
când ne întâlnim, căci trebuie să excludem această persoană. A păcătuit!” Mila!
Păcatele într-adevăr sunt păcate, dar păcătoşii nu sunt păcate. Să tratăm păcătoşii ca şi
oameni. Să tratăm cu stricteţe păcatul ca şi medicul un virus. Păcătoşii au loc în
biserică ca şi un bolnav în spital. Dar biserica nu este locul unde se promovează
păcatul, precum nici spitalul nu este locul în care virusul este cultivat. Medicii iubesc
pe pacienţi dar urăsc şi luptă împotriva bolii.

d. Mijloacele
Când Biblia vorbeşte despre o cărare sau despre a umbla, ea se referă întotdeauna la
modul de viaţă. Noi ne pricepem să facem lucruri într-un mod foarte ordonat și tehnic.
(Hitler lucra într-un mod foarte deştept: fiecare evreu avea un tichet pe gât…)
Totodată putem face lucruri bune într-un mod greşit, de asemenea putem face
lucruri rele într-un mod bun. Şi chiar putem să avem milă într-o modalitate greşită.
Mulţi spun că Dumnezeu nu poate să se mânie căci este dragoste. Dar aceşti oameni
nu-L cunosc pe Dumnezeu, căci dragostea se poate mânia,,.
Iacov avea dreptul de întâi născut pentru că Esau îi vânduse şi el îi şi jurase lui
Iacov. Chiar şi îngerul spusese că cel în vârstă va servi tânărului.
EGW spunea că: Esau era un om secular, dar Iacov o persoană spirituală. Isaac
îmbătrânise şi era timpul să-şi binecuvânteze copilul. Într-o zi Rebeca aude cum Isaac
vorbeşte cu Esau, ca să-l binecuvânteze. Noi de multe ori vorbim de Iacov ca fiind de
un caracter înşelător. Dar el n-a fost aşa dinainte. El n-a vrut să mintă. Dar Rebeca
90
credea că mijloacele nu contează, scopul scuză mijloacele. Şi Iacov îşi joacă rolul,
primeşte binecuvântarea, dar consecinţele sunt rele. Ori de câte ori ne facem lucrarea
lui Dumnezeu cu mijloacele omeneşti împotriva a ceea ce a prescris El, ne
binecuvântează, dar consecinţele sunt rele.
Prea des pastorii fac lucruri atât de bune dar într-o manieră atât de rea. Ne întâlnim
cu comitetul şi ne rugăm pentru prezenţa Duhului Sfânt şi după ce spunem Amin
facem exact ceea ce doream înainte de rugăciune şi facem totul fără să aşteptăm ca
Dumnezeu să intervină. Nimeni nu-ţi poate spune ceva dacă ai puterea, doar dacă este
poliţia înăuntru, numai dacă suntem în contact cu internetul divin.

2. Definiţia eticii
. EGW defineşte etica: „etica este ştiinţa sfinţeniei / a sfinţirii” 1. Etica pune
următoarele întrebări:

a. De ce?
Întrebarea aceasta este de natură foarte teoretică.
De ce binele este bine şi de ce dreptatea este dreptate şi mila este milă? Şi de ce
modalitatea aceasta de comportament este mai bună decât cealaltă?
Acest de ce este semnul inteligenţei, nu al rebeliunii.
În mod special adolescenţii vor să fie inteligenţi. Îi spui: nu trebuie să dansezi, să
porţi bijuterii, să înoţi sâmbăta şi ei te întreabă: De ce? Mai demult dacă se spunea că
EGW sau Biblia spune aşa era destul căci se respecta autoritatea. Dar astăzi nu ajunge.
Avem nevoie să găsim motivele pentru care facem sau nu facem aşa ceva. La şcoală

1
Ellen G. White, Testimonies vol.7, p.276.
91
dacă ei pun asemenea întrebări, li se explică, de ce. Şi ei se întorc acasă şi le cerem să
asculte fără să le explicăm de ce. Şi dăm de înţeles că nu trebuie să se gândească ci
doar să asculte, de parcă ar trebui să fii prost ca să ajungi în cer.
Nu este păcat, nici stupid ca să nu şti răspunsul la o întrebare care-ţi este pusă. A nu
şti înseamnă simplu: n-am avut de-a face până acum cu el. Dacă tinerii ne acuză că am
fost foarte dogmatici, legalişti şi începem să explicăm… să fim amabili cu părinţii şi
bunicii noştri: ei au iubit acestea, fără să ştie de ce.

b. Cum?
Este o întrebare importantă. Noi astfel putem fi foarte practici. (este punctul pe i).
Odată am ţinut o predică despre blândeţea lui Moise şi am făcut un apel ca
săptămâna următoare să fim blânzi. Eram mulţumit de predică, m-am simţit bine. Soţia
mea însă tăcea (un semn rău). „Predicile asemănătoare mă descurajează”. „De ce?”
„Pentru că în timpul săptămânii trecute diavolul mi-a spus că nu sunt destul de blândă
şi sâmbătă vii şi îmi demonstrezi din Scriptură că diavolul avea dreptate.” M-am uitat
din nou la predică şi am descoperit că predica mea răspundea la întrebarea de ce şi ce,
dar niciodată cum. Şi atunci am hotărât că nu-mi voi termina niciodată vreo predică
înainte să concluzionez cum să fac ceea ce cer.
Dacă mint, şi eu predic împotriva minciunii, trebuie să găsesc soluţia cum să nu mai
mint. Altfel sunt un medic care spune diagnosticul fără să ofere tratament.
Etica este ştiinţa moralităţii, care ridică probleme în legătură cu de ce şi cum.

92
Care este norma în etica adventista ?
Pentru adventiști norma nu sunt magistraţii, nu cultura, ci Dumnezeu: Cele Zece
porunci şi alte principii morale.

3. Natura cerinţelor
În Scriptură cerinţele nu sunt niciodată minime, ci maxime! Nu este ceea ce pot
să fac mai puţin pentru.
Cineva m-a întrebat dacă este lucru rău să spui cuvinte urâte de la dreapta la
stânga. Deseori predicăm despre tânărul bogat şi îl vorbim de rău. De ce? Pentru că
tânărul bogat a fost frumos, bogat şi puternic şi Isus îi spune: vinde-ţi maşina, lasă-ţi
slujba, soţia şi copii şi urmează-mă. Ce cerinţe! N-a vrut s-o facă. Voi aţi face-o?
Ceilalţi au lăsat plasele şi părinţii şi L-au urmat pe Isus Hristos. Acest băiat era tânăr,
frumos şi bogat şi totuşi era nefericit. Biblia vorbeşte foarte mult despre moralitate şi
etică. Folosiţi toate sinopticile în predicarea acestei imagini. Ce i-a spus Isus? „Ţine
poruncile.” Dar tânărul poate a mai fost şi la farisei şi a primit acelaşi răspuns. Dar Isus
pare mai liberal şi poate cere altceva… De aceea Îl întreabă „Care?”. Tânărul spune
ceva lui Isus, ce eu nu pot să spun despre mine. Şi totuşi vorbesc lucruri rele despre el,
pentru că suntem atât de naivi că dacă cineva are o slăbiciune îl facem rău, total rău.
Nimic bun în cel care bea. În momentul în care numele lui ne vine în minte, vedem
numai sticle de votcă. Cu excepţia cazurilor în care oamenii au păcătuit împotriva
Duhului Sfânt, ceilalți, mai au ceva bun în ei. Tânărul spune că a păstrat toate
poruncile din tinereţe şi Isus nu-l numeşte ipocrit şi nu-l trimite acasă să tacă din gură.
Şi din gura acestui tânăr iese o întrebare: „Ce să fac mai mult?” Nu este minimumul ci

93
are tendinţa spre maximum. „Isus, îmi spui să sar, spune-mi cât de sus”. Este dispoziţia
pe care Isus a căutat-o în el şi pentru care l-a iubit.
Femeile mă întreabă ce e rău în bijuterii. Eu le răspund: „Care este relaţia ta cu
Isus? Este cumva ce pot să fac mai puţin şi totuşi să urc în ceruri, sau ce pot să fac mai
mult? Încep eu să trag de cărarea aceasta să devină mai largă încât să-mi permit
discoteca şi totuşi să ajung în ceruri, puţin alcool, puţină minciună şi totuşi să ajung la
ceruri?”
Tragic este că ne putem lărgi cărarea şi putem merge mai departe că ne simţim
foarte bine. Isus spune: străduiţi-vă să intraţi pe poarta aceasta. Avem libertatea să
lărgim cărarea, dar poarta este strâmtă şi aşa rămâne, n-o putem lărgi.

Etica şi teologia
Are nevoie teologia de etică şi etica de teologie?
Vom începe să discutăm dintr-o perspectivă negativă.

Teologia fără etică

a. Devine speculativă
Scolasticii au ajuns să dezbată câţi îngeri pot să danseze pe vârful unui ac, fără să se înţepe? Ce-ar fi fost dacă
Hristos ar fi păcătuit? Ce s-a întâmplat cu natura Sa divină în mormânt?
Deseori teologia este împinsă pe terenul speculaţiei. N-ar trebui să ezităm în asemenea ocazii ca să spunem că
nu ştim. Nimeni n-a văzut electronul sau protonul în atom. Este doar o teorie. Nu putem cunoaşte totul într-un mod
empiric, nici să înţelegem totul. Etica ne cheamă să gândim asupra lucrurilor care ne interesează, lucrurile
importante.
În timp ce eram student la istorie o fata colega m-a întrebat: „De ce păstrezi sabatul?” era baptista. Am început
să dau răspunsuri teologice, pasaje din Scriptură (Vechiul Testament, Isus, apostolii). „Nu asta te-am întrebat.” Am
început să demonstrez varianta istorică. „Nu asta mă interesează. Eşti cetăţean mai bun dacă păstrezi Sabatul? Eşti
un soţ mai bun, un tată mai bun?” N-am ştiut ce să răspund și am rămas blocat....

94
 b. Teologia devine teoretică
Ea va rămâne la nivelul ştiinţelor academice. Etica ne cheama să predicam Scriptura şi pe nimeni altcineva.
Predicile noastre trebuie să atingă nevoile oamenilor, mai mult decât să fie teoretică. Iar etica ne invită la aplicaţia
practică a doctrinelor.

2. Etica fără teologie

Nu are temelii. Relaţia dintre cele două:
Etica Teologie sistematice (priveşte la Scriptură nu ca la o carte ci o Bibliotecă de 66 de cărţi căci atunci când
ne apropiem de această bibliotecă, teologia sistematică priveşte la un anumit subiect şi încearcă să trateze într-o
modalitate sistematică, pornind de la teologia biblică, conducând la înţelegerea şi practicarea prezentă)
Etica Exegezei biblice / teologie biblică (studiază teme şi le studiază în diferite cărţi ale Bibliei. Studiul este
făcut din perspectivă exegetică.)
Etica teologiei biblice întreabă ce adevăruri se găsesc în Scriptură. EticaTeologiei sistematice însă se întreabă:
ce importanţă au întrebările acestea pentru astăzi. Bazată pe teologia sistematică găsim etica.
Etica se ocupă în mod special cu întrebări, conflicte a vieţii noastre zilnice. Etica nu studiază pe Iosif din
Geneza. Etica îl studiază pe Iosif astăzi în România. Ispita aceea există şi astăzi, dar în forme diferite. Aşa că etica
recuperează exemplele biblice şi le re-aplică în contextul nostru modern.

Etica şi pastoraţia

De ce ar trebui să studieze pastorul etica? Cunosc greacă şi ebraică, predică, cunosc răspunsul la problemele
teologice. De ce ar trebui să studieze etica?

1. Lumea tehnologică şi ştiinţifică se schimbă foarte repede.

Transplant de organ, inginerie genetică, eutanasie etc. În mod constant apar noi întrebări, la care nu putem
răspunde direct din Scriptură, de ex. SIDA nu este menţionată de Scriptură. Ce trebuie deci să facem? Etica ne ajută
în felul acesta să privim şi să înţelegem un anumit subiect. În timp ce Scriptura nu vorbeşte de SIDA, vorbeşte de

95
subiecte care creează SIDA şi dacă noi învăţăm învăţătura Scripturii despre sex vom face paşi uriaşi în controlul şi
eliminarea acestei boli.

2. Din cauza tendinţei de globalizare culturală.

Oamenii călătoresc în afara României. Se vor întâlni cu francezi, iar descoperă că ei beau vin. De ce n-aş bea şi
eu? În Germania ei beau bere, în America se găteşte în Sabat, Americanii cred că europenii joacă fotbal în Sabat.
Astăzi pastorii nu mai păstoresc o singură cultură ci o sinteză. Etica este transculturală pentru că fiinţa umană
este transculturală. Autoritatea în etica creştină este biblia şi Dumnezeu şi nu cultura. Dumnezeul se adresează
fiinţelor umane. Nu cultura, ci cele zece porunci ne spun ce e bine sau rău. ( Nu Neemia ne spune că nu trebuie să
cumpărăm sau să vindem în Sabat).
Biblia ne oferă răspunsuri. „Niciodată să nu intrăm în polemică despre adevărurile Scripturii, căci atunci
facem dependent un adevăr biblic de elocvenţa noastră. Prezentaţi adevărul cum e scris în Scriptură, faceţi-l
clar şi lăsaţi-l să lucreze.”2

Pastorul, etica și vulnerabilitatea sa

Este cel mai greu ca un pastor să fie mântuit. ( Am auzit asta deseori)
Din punct de vedere al profesiei lor, pastorii sunt vulnerabili. Ei studiază Biblia, lucrul lor este în biserică, şi
apare pericolul ca noi să devenim foarte familiarizaţi cu Dumnezeu şi cu Biblia.
Cind m-am dus in pastoratie, mama mi-a zis: „Fiule, promite-mi că în ziua în care vei merge pe amvon şi nu vei
simţi frica de Dumnezeu şi responsabilitatea, în ziua aceea îţi vei da demisia.” (De câteva ori m-am surprins că ar fi
trebuit s-o fac)
Preşedintele de conferinţă nu te va întreba de viaţa ta morală, ci câte persoane ai botezat. Veţi putea fi promovat
şi în acelaș timp pierdut pentru veşnicie.
Singura şansă este ca sensibilitatea noastră morală să fie trezită. Fără aceasta veşnicia noastră este în
pericol.
Sunt oameni care studiază psihologia pentru că ei înşişi au probleme psihologice, oameni care studiază
medicina pentru că tatăl lor a murit de cancer, teologi care vor să fie mai aproape de Isus, departe de ispite şi mai
uşor de mântuiţi.

2
Ellen G. White.
96
 Când am fost hirotonisit, cineva mi-a spus: „Dacă eşti atras-mulţumit să faci orice altceva, te rog nu te fă
pastor. Dumnezeu nu are nevoie de mulţi pastori. Biserica are nevoie de câţiva pastori consacraţi.” Acest lucru ne
învaţă Ghedeon: un grup mic de pastori consacraţi vor birui vrăjmaşul. Dumnezeu nu depinde de numărul oamenilor
ca să fie victorios. Acolo unde este El, acolo este majoritatea.
Sper ca etica nu se va opri la acest curs în viaţa dvs. ….

Nu putem să construim un sistem, pe excepţii, căci acelea nu mai sunt excepţii: Nu mai conduceţi căci se
întâmplă accidente ?. De ex. Situaţia lui Avraam pe Moria. Dumnezeu spune ca să nu ucizi şi totuşi el ştia că
Dumnezeu i-a spus asta. A fost o excepție.
Învăţaţi să deosebiţi lucrurile.
Ceea ce ar trebui să fac şi toţi ar trebui să facă se află în Scriptură şi trebuie s-o spun. Predicile noastre
trebuie să fie mai mult etice decât teologice.
Dumnezeu nu se contrazice niciodată. Cele zece porunci sunt valabile și pentru pentru rege și pentru
proletar.
Poruncile primite ulterior nu desfiinţează poruncile anterioare. Oamenii astăzi vorbesc de revelaţia
progresivă şi spun că Noul Testament are autoritate mai mare decât Vechiul Testament datorită acestei revelaţii. Dar
să ne aducem aminte că Isus nu în felul acesta s-a raportat la Vechiul Testament.
Revelaţia ulterioară nu face altceva decât să reafirme şi să confirme revelaţia anterioară. (Mt.5:48). Ura este
călcarea poruncii, şi gândirea plină de pofte este călcarea celor zece porunci.
Revelaţia progresivă focalizează şi întăreşte revelaţia anterioară.

CODUL ETIC PASTORAL

Asociaţia Pastorală a Conferinţei Generale, în consultare cu pastorii şi administratorii Bisericii din
lumea întreagă, a pregătit următorul cod etic pe care îl recomandă fiecărui pastor adventist:

Codul etic al pastorului adventist de ziua a şaptea

Recunosc că chemarea la predicarea Evangheliei din partea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea nu
se face în scopul de a oferi un privilegiu sau o poziţie deosebită, ci pentru a trăi o viaţă de consacrare şi
slujire a lui Dumnezeu, a Bisericii Sale şi a lumii. Declar că viaţa mea personală şi activitatea mea
97
profesională vor fi înrădăcinate în Cuvântul lui Dumnezeu şi supuse stăpânirii lui Hristos. Sunt cu totul de
acord cu doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.
Mă consacru pentru menţinerea standardelor înalte ale credinţei şi competenţei în lucrarea mea. Mă
angajez să clădesc relaţii întemeiate pe principiile exprimate în viaţa şi învăţăturile Domnului Isus.
Prin harul lui Dumnezeu, voi aplica în viaţa mea următoarele standarde:
1. Să cultiv o viaţă devoţională plină de importanţă pentru mine şi familia mea.
2. Să folosesc tot timpul şi atenţia mea slujirii ca fiind singura mea vocaţie.
3. Să mă consacru pentru o dezvoltare profesională continuă.
4. Să iniţiez şi să menţin relaţii profesionale de întrajutorare cu colegii pastori.
5. Să respect cu stricteţe secretul profesional.
6. Să susţin organizaţia care m-a angajat şi biserica mondială.
7. Să administrez finanţele bisericii şi pe cele personale cu credincioşie.
8. Să consider şi să-mi tratez familia ca parte principală a slujirii mele.
9. Să practic vieţuirea sănătoasă.
10. Să cultiv relaţii decente cu sexul opus.
11. Să respect personalitatea fiecăruia fără părtinire sau prejudecăţi.
12. Să iubesc pe aceia pe care îi slujesc şi să mă consacru creşterii lor spirituale.

După direcţiile în care se exercită Slujirea, Etica pastorală se referă la domeniile următoare:

1. conducere
2. predicare
3. învăţare
4. slujire în nevoi
5. susţinerea organizaţiei (a bisericii).
6. promovarea cauzei bune în societate şi în orice circumstanţe

1. Conducerea – înainte de orice acţiune explicită, se referă în primul rând la:

98
A. Conducerea indirectă, prin influenţă, prin care liderul exercită rolul de model spiritual.
Acest rol implică:

a. Integritatea de caracter – sau corespondenţa dintre ce ştii că-i bine, pe de o parte, şi

cum te porţi, pe de alta. Integritatea nu se referă atât de mult la ce facem, ci la cine
suntem, pentru că cine suntem determină ce vom face. Integritatea este pusă la probă
atunci când omul este confruntat cu dileme în care interesele lui intime intră în
contradicţie cu principiile morale la care el a subscris.
b. Stăpânirea de sine – sau subordonarea aspirațiilor personale lăuntrice, principiilor
divine. Stăpânirea de sine este actul de auto-guvernare, care precedă guvernarea altor
grupuri de persoane sau instituţii. Numai cine câştigă constant biruinţă asupra pornirilor şi
instinctelor sale exercită influenţă regeneratoare ca model spiritual.

c. Familia pastorului. Căminul reprezintă atelierul „prototipurilor de relaţii” care în mod

normal se reproduc, în „serie”, în viaţa socială. Articolul include:

(1) Relaţia cu soţia – argument pentru credibilitate şi autoritate în comunitate.

(2) Relaţia cu copiii şi cu adolescenţii din familie – echilibristică între două

prăpăstii: permisivitatea şi dictatura.

(3) Dezvoltarea profesională – Educaţia continuă şi planul de lectură a

pastorului.

(B) conducerea directă – activitate care se referă la administrarea problemelor unei biserici
sau a unui district. Această formă de conducere explicită implică:

a. Gestionarea treburilor bisericii locale – aceasta are de-a face cu aspectele de organizare şi
conducere a structurii bisericii. Aceasta aduce în discuţie:

(1) Autoritatea pastorului şi Abuzul de autoritate - limitele şi cuprinsul autorităţii. Cele 7

tipuri de conducător.

(2) Autocraţia – autoritatea de a conduce singur.

(3) Politica în biserică – clanul şi jocul partidelor.

(4) Manipulare versus Influenţare.

99
2. Predicarea & 3. Învăţarea.
Predicarea şi Învăţarea sunt domenii de exerciţiu al autorităţii, pentru că atât pastorul cât şi
învăţătorul acţionează pe temeiul autorităţii primite şi deţin, din start, creditul enoriaşilor şi al
ucenicilor.

Ambele sunt forme de „slujire prin cuvânt", întrucât folosesc – ca mijloc principal – cuvântul. Şi
nu doar ca instrument: Ele comunică Cuvântul lui Dumnezeu şi urmăresc să implanteze în mod
temeinic adevărul Bibliei.

Învăţarea oferă explicaţia Cuvântului (exegeza). Învăţarea este preponderent raţională, rece şi
neutră – cum se cuvine unui savant nepărtinitor.

Predicarea – aplicația - transmite în principal convingeri alături de informaţii. Predicarea este

preponderent emoţională, fierbinte şi cu tendinţă – cum se cuvine unui luptător în Marea Luptă
dintre Hristos şi Satana.

Aceste două domenii nu se exclud, ci dimpotrivă, se completează. Fără aplicaţie, explicaţia ar fi

teorie abstractă. Şi fără explicaţia corectă, aplicaţia ar fi doar fabulaţie fără temei şi mesaj. Slujirea
prin cuvânt – respectiv Învăţarea şi Predicarea – implică aspecte etice importante:

a. corectitudinea doctrinală – gestionarea corectă a textului și doctrinei Bisericii

tale.Dacă ai îndoieli cu privire la o doctrină etic este să pleci.

b. corectitudinea folosirii textului biblic – utilizarea textului sau a pretextului biblic,

trebuie făcută în consonanţă cu învăţătura contextului, precum şi cu a învăţătura
generală a Scripturii.

c. onestitatea împrumuturilor – până unde e valabilă Etica copyright-ului , atunci

când folosim date şi ilustraţii?

d. acurateţea informaţiilor – Etica neexagerării: evitarea prezentării ipotezelor sau

opiniilor drept „fapte" dovedite. Datorită autorităţii cu care mentorul vorbeşte, o
prezentare deformată poate uşor să dezinformeze auditoriul. Chiar şi când pare „în
avantajul” adevărului, minciuna rămâne tot producţia diavolului şi conduce la
compromiterea adevărului (Vezi Fapte 16, 16-18).

e. conservarea caracterului divin al mesajului – Etica reprezentării – vegherea

perseverentă de a nu umaniza şi degradarea caracterului divin al mesajului prin
scoaterea la iveală a talentului prezentatorului, mai presus de mesajul divin. Este
100
 marea ispită a predicatorilor dotaţi să ajungă – chiar involuntar - să se etaleze pe ei
înşişi în defavoarea Cuvântului. A-ţi însuşi doar o fărâmă din slava Lui, înseamnă a-L
jefui de ce I se cuvine doar Lui.

4. Slujirea nevoilor membrilor. Evanghelia îl abordează pe om holistic, ca pe un întreg.

Evanghelia n-a delimitat niciodată slujirea nevoilor profunde (de ordin spiritual) de nevoile
aparente, imediate (de ordin fizic, psihic şi material). Slujirea Mântuitorului ne stă înainte ca o pildă
în acest sens. Cu toate că n-a fost intenţia Domnului Hristos ca biserica să-şi schimbe misiunea
explicită pentru a se transforma într-o „instituţie de binefacere”, atât biserica cât şi slujitorii lui
Dumnezeu nu se pot detaşa de responsabilitatea implicită faţă binele holistic al celor ce nu-L
cunosc pe Hristos. În concordanţă cu această filosofie, etica pastorală include:

1. Susţinerea organizaţiei.

Este o parte a Eticii pastorale de a conduce mintea oamenilor, prin exemplu şi cuvânt, la
perspectiva spirituală, accesibilă doar credinţei.

Indiferent de sentimente sau resentimente, pastorul este mandatat de Capul bisericii să

respecte cu toată credincioşia regulile – aşa relative cum sunt – ale bisericii, reguli care-şi au
izvorul în Revelaţie şi experienţa dinamică a bisericii. Susţinerea organizaţiei include:

a. Susţinerea regulilor de organizare a bisericii – a tipului reprezentativ de organizare; a

hotărârilor Conferinţei Generale aşa cum se regăsesc în Manualul comunităţii şi în „Working
Policy” (setul de reguli de administrare a angajaţilor bisericii); a hotărârilor Uniunii şi a
conferinţei; a normativelor care reglementează îndatoririle angajaţilor (regulamentul de
ordine interioară şi caietul de sarcini).
b. Susţinerea rolurilor în conducerea organizaţiei – a atribuţiunilor care derivă din funcţie în
cadrul organizaţiei.:

(1) respectul faţă de superiori – atitudinea de voluntară subordonare faţă de roluri.

(2) Respingerea criticismului – modalitate de atacare a lipsurilor celor aflaţi în roluri,

acoperită de realismul acuzaţiilor, prin care se subminează însăşi organizaţia. Criticismul este
o stare de spirit şi nu conţinutul propriu-zis al obiecţiunii. Poate exista o Critică etică,
nedestructivă? Dacă da, care este aceasta?

c. Menţinerea colegialităţii. Etica colaborării respinge spiritul competiţiei, bârfa – criticarea

predecesorului sau a succesorului, politica de promovări și utilizarea mustrarii – pentru
sine şi pentru alţii.
d. Gestionarea banilor bisericii şi ai membrilor. Acest domeniu include:
101
 (1) credincioşia în plata zecimii personale – .

(2) credincioşia faţă de zecimea membrilor: Zecimea poate fi administrată şi de pastorul

local, sau numai de comitetul conferinţei? De un administrator singular, sau doar de grupul
de administratori ai conferinţei? Dar poate fi zecimea administrată de comitetul local al
comunităţii? Poate fi zecimea utilizată în scopuri indirecte ale lucrării Domnului, afară de
întreţinerea slujitorilor şi a misiunii directe?

Îndeplinirea sarcinilor administrative – cenuşăreasa îndatoririlor pastorale

Promovarea cauzei bune în societate. Prin natura mandatului primit – de a însămânţa şi de a hrăni
speranţa unei lumi mai bune în inimile oamenilor - pastorul reprezintă un pol de referinţă pentru
cauza bună. Capitolul acesta vizează raportarea faţă de diferite categorii de persoane şi de
probleme, ca:

a. Relaţia cu personalul clerical din alte denominaţiuni – fără a deveni ecumenic...

b. Relaţia cu autorităţile civile – fără a politiza pro sau contra...

c. Atitudinea faţă de problemele timpului:

(1) Avortul – are vreo şansă? Dacă da, când şi cum?

(2) Clonarea

(3) Revoluția Sexuală .

(4) S.I.D.A.

(5) Etanasia

(6) Etica migrației și a războiului

7 Etica relațiilor

102
 Etica și lucrarea de consiliere a pastorului
În lucrarea de slujire a pastorului se întâlnește în mod implicit aspectul consilierii spirituale. Deși
consilierea a căpătat valențe sporite și speciale în zilele noastre, pastorii au puţină pregătire în acest
domeniu, poate doar câteva cursuri în timpul pregătirii pentru pastoraţie.
William W. Rankin citează câteva critici contra acestei practici considerate inadecvate,pentru
pastorii consilieri, “Pastorii, dedicaţi în întregime lucrării pastorale, nu sunt la fel de competenţi la psihologie
când au de-a face cu oameni cu probleme psihologice şi emoţionale şi nu pot trata cu rezultate bune
asemenea cazuri”.3
Totuși s-a observat că pastorii consilieri sunt încurajați de încrederea pe care le-o arată majoritatea
enoriaşilor. Howard J. Clinebell arată că 80% din cei care au solicitat consiliere de la pastori au primit
ajutorul dorit, şi numai 11% au raportat că nu le-a fost de ajutor consilierea pastorului.4
Rămâne totuși adevărul că din nefericire pastorul nu este întotdeauna calificat pentru consiliere
serioasă în probleme emoţionale grave: căsătorii distruse, probleme în relaţiile cu ceilalţi, depresii, tendinţe
de sinucidere, probleme morale deosebite şi altele asemenea. În acest caz, cel mai bine este ca pastorul să
aplice cu prioritate consilierea spirituală. Dacă este nevoie de consiliere suplimentară, pastorul va trebui să
aibă o listă de recomandare a clienţilor săi, către profesioniști. Pastorii n-ar trebui să încerce să se angajeze
în lucrări pe care nu pot să le facă. Pretinzând că sunt profesionişti atunci când nu sunt decât amatori, ei
încalcă principiile eticii.
Una dintre problemele cu care se confruntă pastorul-consilier amator este tendinţa de a se implica
emoţional în relaţia cu persoana consiliată, iar alte situaţii, pastorii se pot simţi obligaţi să dea răspunsuri
complete şi autoritare la întrebări, din simplul motiv că li s-a atribuit rolul de consilier. Adesea „un
ascultător sensibil este tot ce are nevoie cel consiliat. Prin simplul fapt că vorbeşte, persoana poate vedea mai
clar problema şi poate ajunge la concluzii potrivite.”7
A face aluzii publice la orice situaţie care s-ar putea asemăna cu ce s-a discutat în şedinţele de
consiliere este o încălcare flagrantă a eticii.

3
William W. Rankin, Confidenţialitatea şi clerul: bisericile, etica şi legea (Harisburg, Pa: Morehouse Publishing, 1990), 12.
4
David K. Swityer, Lucrătorul consilier în situaţii de criză, ediţierevăzută şi completată, (Nashville: Abingdon Press, 1986), 253-254.
7
Rex H. Knowles, “Decizia etică a lucrătorului creştin în consiliere”, în Probleme de etică în lucrarea de consiliere, ed. Jane A.
Boyajian (New Brighton, Minn.: United TheologicL Seminary, 1984), 55-56.
103
 Nu este alt aspect al lucrării pastorale în care lipsa de competenţă să poată avea efecte atât de negative
ca în consiliere.
Lucrătorii cu responsabilitate etică înţeleg că au timpul limitat, energie limitată şi că sunt de fapt
predaţi lui Dumnezeu și că ei vor face bine dacă vor lăsa partea cea mai importantă a consilierii pe seama
profesioniştilor creştini.

Confidenţe care trebuie păstrate

Nu este o cale mai sigură pentru un pastor de a distruge încrederea unui membru din biserică decât
divulgarea unei confidenţe. Unui astfel de pastor nu i se va mai da o a doua şansă. Când este abordat de un
membru al bisericii care are o problemă delicată, pastorul nu trebuie nici să menţioneze că un alt membru ar
fi venit cu o problemă asemănătoare. Dacă persoana respectivă cere confidenţialitate, pastorul nu trebuie să
împărtăşească nimănui informaţia – nici măcar soţiei sale. Excepţional ar fi cazul în care soţia pastorului este
într-o perfectă armonie spirituală cu lucrarea şi este o sursă de putere şi sprijin prin faptul că împărtăşeşte
informaţiile şi împrejurările dificile cu care se confruntă soţul ei. Totuşi, pastorul trebuie să-i informeze pe
cei consiliaţi de faptul că ar vrea că încredinţeze problema în rugăciune soţiei, dar că nu o va face decât cu
aprobarea lor. În cazul în care cel consiliat insistă ca nimeni altcineva să nu afle, pastorul trebuie să se
conformeze fără ezitare sau să procedeze etic şi să nu accepte de la început confidenţa.
Singura situaţie în care confidenţa nu poate fi păstrată de pastor este aceea când se pune problema
prevenirii în comiterea unei nelegiuiri sau a evitării implicării în pregătirea unei asemenea fapte. În cazul în
care consilierul simte că secretul ce urmează a-i fi încredinţat implică o atenţie sau o acţiune criminală,
clientul trebuie imediat întrerupt şi avertizat că lucrătorul nu poate păstra o astfel de confidenţă. Aşa cum
arată William Rankin,

Există anumite situaţii în care se confruntă lucrătorii bisericii în calitatea lor de consilieri pastorali, care par să
se apropie sau chiar trec dincolo de confidenţialitate. Datoria păstrării unei confidenţe este limitată în cazul în
care o persoană periculoasă intenţionează sau dă de înţeles numai că are de gând să comită acte de distrugere.
Este de asemenea limitată când i se cere pastorului să acopere o crimă aflată în derulare. Pretinsul „drept la
confidenţialitate” nu este în mod absolut şi fără riscuri încurajat de lege. Nu se poate încuraja discreţia şi
apărarea confidenţei în situaţii complexe. Uneori a fost smulsă o promisiune iniţială de păstrare a confidenţei,
ca o garanţie împotriva descoperirii unor lucruri ascunse. Dar nu trebuie cedat dreptul de a pune lucrurile
într-o lumină corectă nici chiar cu riscul vulnerabilităţii personale. Altminteri se ajunge la şantaj. Sunt copii
care au fost molestaţi, violaţi şi de frică să nu fie descoperiţi, păstrează o confidenţă care le face mult rău.10

10
Rankin, Confidenţialitatea şi clerul, 78.
104
 Dacă lucrătorul-consilier este pus în faţa unei situaţii nedorite de a primi o informaţie confidenţială
care implică încălcarea unor legi ale ţării sau învăţătura Scripturii, acel lucrător trebuie să ţină de etica lui
Dumnezeu. Iacov 5 şi alte pasaj insistă asupra faptului că mărturisirea greşelilor nu asigură acoperirea
fărădelegilor noastre, ci mai degrabă aceasta deschide calea rugăciunii. Abia apoi urmează iertarea şi
vindecarea.
Când o confidenţă implică în mod evident acoperirea unei abateri morale care ar trebuie mărturisită,
lucrătorii se confruntă cu situaţii fără ieşire. Din nou, este recomandată întreruperea celui consiliat şi
îndrumarea lui către un consilier profesionist care ar putea să trateze problema fără a deveni involuntar
complicele unui păcat ascuns. Pastorul trebuie să-l facă pe potenţialul client să înţeleagă că a împărtăşi un
păcat ascuns unei alte persoane nu va rezolva problema. În cel mai bun caz îi va oferi o eliberare de moment.
Desigur, păcatele din trecut care au fost învinse sau informaţii care ar aduce prejudicii altora sau
excepţii. În situaţiile cele mai complexe, consilierul creştin va găsi călăuzirea divină, dacă rămâne credincios
principiilor divine; şi în cazul informaţiilor confidenţiale rămâne valabilă aceeaşi premisă desăvârşită ce a
fost stabilită cu secole în urmă: „milă, judecată şi dreptate” (Ier. 9,24). Cel mai bine ar fi ca slujitorii lui
Dumnezeu să se comporte atât de corect încât membrii bisericii să ştie că pot avea încredere în conducătorul
lor când trebuie să păstreze o confidenţă. Ei vor vedea în pastor un om credincios atât lor cât şi lui
Dumnezeu şi nu-l vor împovăra cu informaţii compromiţătoare.

Consilierea în probleme sexuale

Când este potrivit ca pastorul să consilieze probleme privind căsătoria şi activitatea sexuală? Aceasta
nu înseamnă a susţine un seminar despre căsătorie. Consilierea în particular asupra unor probleme grave de
căsnicie este altceva şi necesită pregătire specială. Este recomandabil ca pastorul să transfere asemenea
necazuri unui consilier creştin competent.
Dacă pastorului i se pare esenţial pentru lucrare să se implice în consiliere maritală şi sexuală este
important să fie bine instruit şi să citească mult despre acest subiect.
Vârsta va fi întotdeauna un factor demn de luat în seamă în diferitele situaţii de consiliere. Dacă
pastorul este mult mai tânăr şi mai puţin matur sau mult mai bătrân decât cei consiliaţi, ei s-ar putea simţi
jenaţi.
105
 În primul rând, pastorul trebuie să păstreze încrederea şi confidenţialitatea celor care-i solicită
ajutorul. Dacă este posibil, este bine ca sesiunile de consiliere să se desfăşoare în biroul bisericii sau în casa
pastorului, în prezenţa soţiei sale. Un astfel de aranjament nu-i va deranja pe cei consiliaţi, dacă o respectă
pe soţia pastorului şi integritatea lor de cuplu. Dacă acest respect nu există, sesiunea de consiliere nu va fi
eficientă oricum.

Capcane sexuale ce trebuie evitate

Bărbaţii trebuie să fie deosebit de atenţi atunci când sunt izvor de mângâiere şi de recăpătare a
încrederii de sine pentru o femeie decepţionată. Este foarte probabil ca în această perioadă ea să aibă o mare
nevoie de afecţiune din partea cuiva, în care să poată avea încredere, pe care-l poate aprecia. Oferindu-i
sprijin, grija pe care i-o purtaţi s-ar putea transforma în pasiune, mai ales dacă este o femeie atrăgătoare.
Dar aveţi grijă: nu lăsaţi sprijinul spiritual pe care i-l acordaţi să devină baza unei relaţii personale
nepotrivite.
Nu profitaţi niciodată de dragostea şi încrederea și aprecierea pe care o manifestă o femeie într-o
şedinţă de consiliere. Deoarece nu este ceva neobişnuit ca pastorul să aibă o imagine de sine foarte bună, el
ar putea, în mod inconştient să primească cu plăcere admiraţia. O inocentă apreciere reciprocă poate scăpa
de sub control dacă nu sunteţi atenţi.
Nu iniţiaţi şi nu încurajaţi îmbrăţişări (şi adesea săruturi) care fac de multe ori parte din
manifestările bucuriei în cercurile de prieteni. Adesea, cel puţin teoretic, reprezintă dovada legăturii
spirituale dintre participanţi În practică, ele devin cu uşurinţă o capcană, deoarece participă doar membrii
de sex opus. Ceea ce la început pare un comportament obişnuit, poate deveni o gravă problemă morală.
Fiţi atenţi la femeia lipsită de scrupule care se învârte în jurul pastorului. Ce premiu mai preţios ar
putea obţine decât pe un slujitor al lui Dumnezeu! Binecuvântat este lucrătorul care este atent la astfel de
capcane, sau a cărui soţie are de la Dumnezeu intuiţia de a aborda problema înainte ca aceasta să devină
serioasă. Pe lângă luarea măsurilor de precauţie, lucrătorul creştin trebuie să ceară de la Dumnezeu ajutor în
această privinţă.
Lucrătorul creştin, ca orice alt om este vulnerabil la tentaţiile sexuale atunci când el şi soţia sa
încearcă să-şi revină după o neînţelegere serioasă sau după o perioadă de neregularitate sexuală. El poate
deveni o ţintă uşoară pentru o femeie întreprinzătoare care poate prelua controlul unei relaţii înainte ca el
să-şi dea seama de existenţa problemei. Cât de important este să păstrezi arzând focul de acasă! Un cuplu
106
care se bucură de o relaţie caldă, plină de dragoste, este apărat de tentaţia unuia sau a celuilalt de a cădea în
păcate sexuale, sau de a se angaja vreodată într-un comportament imoral în afara căsniciei.

Comportamentul pastorului consilier faţă de persoanele de sex opus

Ar fi bine ca lucrătorii bisericii să fie iubiţi şi admiraţi şi de femeile şi de bărbaţii din biserică. Ca
răspuns la această afecţiune, ei se vor comporta cu persoanele de sex opus într-un mod corect, dar şi
satisfăcător. Ei vor căuta să stabilească relaţii cu toţi membrii bisericii, trasând în acelaşi timp, prudent,
limitele integrităţii personale.
De exemplu, pastorul nu-i va face să se simtă prost în public pe cei care i-au arătat prea multă
afecţiune.
În unele cazuri este posibil ca pastorul să fi interpretat greşit anumite comportamente. Chiar dacă
asemenea persoane sunt într-adevăr vinovate, ele trebuie tratate cu blândeţe. Dacă pastorul acţionează cu
înţelepciune în asemenea circumstanţe, efectul va fi mult mai bun decât dacă ar încerca prin discuţii să
corecteze o situaţie problematică.
Pe de altă parte, pastorul va avea grijă să evite situaţii care ar putea părea dubioase din punct de
vedere moral, indiferent cât de inocenţi par indivizii în cauză. Nolan B. Harmon observă:

,,...Pericolul care apare în relaţia pastorului cu femeile nu constă neapărat într-o greşeală din partea
lucrătorului – deşi există fără îndoială femei nechibzuite în biserică, la fel ca şi în afara ei; şi există şi fraţi slabi
– dar faptul că ele pot cauza comentarii şi bârfe, poate afecta lucrarea pastorului. Pastorul chibzuit ştie că de la
un lucru neînsemnat se poate isca un scandal şi se comportă ca atare. S-a recomandat evitarea vizitelor la femei
tinere căsătorite în absenţa soţilor lor. Sugestia este ca altă persoană să meargă împreună cu pastorul, fiind o
procedură delicată când e vorba de a vizita o femeie Trebuie evitate vizitele repetate la o femeie, deoarece ar
crea riscul unor discuţii. Trebuie evitat orice ar putea cauza bârfe... ”.3

Ce ar trebui să facă lucrătorul creştin când se confruntă cu situaţii la fel de dificile ca cea în care a
fost pus Iosif în casa stăpânului său Potifar?

3
Nolan B. Harmon, Etica şi eticheta pastorală, a II-a ed. rev., (Nashville: Abingdon Press, 1987), 92-93.
107
 Faceţi exact ce a făcut Iosif – fugiţi! Indiferent cât de mare e atracţia sau cât de neplăcută ar fi
descoperirea, nici un om al lui Dumnezeu nu-şi poate permite o asemenea greşeală. Ajunge numai să începeţi
să număraţi consecinţele pentru a fi în stare să rezistaţi tentaţiei. O asemenea cădere morală va afecta grav
viaţa lucrătorului şi a soţiei sale, a copiilor şi a altor membri ai familiei. În plus, afectată direct sau indirect,
va fi cealaltă parte implicată în situaţie, familia ei, biserica, denominaţiunea lucrătorului şi mai presus de
orice, însuşi Domnul şi Împărăţia Lui.
Primul lucru care trebuie luat în considerare când vorbim despre comportamentul slujitorului lui
Dumnezeu faţă de persoanele de sex opus şi în special faţă de soţia sa, este faptul că el serveşte ca model de
comportament pentru bărbaţii din biserica sa.
Dacă el nu-şi respectă cum trebuie soţia sau alte femei din biserică, atitudinea sa va fi reflectată după
un timp, în cel puţin o parte dintre bărbaţii bisericii, adesea chiar în proprii lui fii.
Conduita unui pastor trebuie să fie atât de corectă, încât nimeni să nu poată să-i atace morala şi
comportamentul.
Etica lucrătorului creştin în acest caz este reflectarea aspectelor psihologice şi mentale ale unui
comportament corect, în care standardele sale morale devin expresia fizică a ceea ce el are în inimă. Isus a
accentuat importanţa comportamentului etic atunci când a spus că, dacă un bărbat „se uită la o femeie ca s-o
poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Mat. 5:28). Este mult mei înţelept ca omul să-şi rezolve
problema în inima lui şi să ceară iertare Domnului, decât să ajungă în situaţia de adulter, cu consecinţele atât
de tragice pe care acesta le are asupra tuturor.
O altă problemă cu care se poate confrunta pastorul nechibzuit cu femeile din biserica sa vine chiar
din casa lui. O soţie de pastor geloasă este capabilă de aceleaşi reacţii faţă de comportamentul soţului său ca
orice altă femeie.
S-au întâmplat cazuri în care soţia pastorului s-a angajat ea însăşi într-o aventură pentru a se
răzbuna pe comportamentul imprudent al soţului său.
Rezultatul poate fi la fel de distrugător, ca şi când chiar pastorul ar avea o aventură publică.
Atunci când în viaţa unor oameni cunoscuţi apar probleme de comportament sexual, zvonurile se
răspândesc în toată ţara cu o repeziciune uimitoare. Se ocupă de asta persoanele amatoare de scandal.
Totuşi, deşi explozia de publicitate negativă scoate la lumină aceste cazuri fără întârziere, mii de
predicatori buni şi decenţi trăiesc mai departe aşa cum trebuie să trăiască oamenii lui Dumnezeu. Ei îşi

108
iubesc şi îşi respectă soţiile, iar familiile lor sunt apreciate de toţi cei care-i cunosc şi care au fost
binecuvântaţi prin lucrarea lor.
Este o încurajare pentru mine să observ în fiecare an că cea mai mare majoritate a lucrătorilor nu au
niciodată probleme de morală care să necesite măsuri drastice. Această constatare nu va ajunge niciodată pe
prima pagină a publicaţiilor, dar este scrisă cu litere de aur în analele Cerului.

Factori care contribuie la decăderea morală a pastorului consilier

Pentru a ne raporta corect la problema eşecului lucrătorilor este bine să înţelegem factorii care
contribuie la decăderea lor şi procesul prin care ei îşi pot reveni. Cea mai importantă cauză a decăderii
morale este şi cea mai evidentă: o problemă spirituală. Lucrătorul creştin trebuie să menţină tot timpul
atitudinea pe care a avut-o Iosif faţă de o astfel de înjosire. El a spus pur şi simplu. „Cum aş putea să fac un
rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen. 39:9).

Totuşi există mulţi factori care se împotrivesc ideii că adevărata iubire de Dumnezeu ne
împiedică să cădem.
1. Munca excesivă este un duşman, atât al creşterii spirituale, cât şi al puterii morale. Îndatoririle de
fiecare zi produc un puternic stres emoţional. Oboseala ne distruge valorile, nelăsând timp pentru
relaxare şi meditare.
2. ,,Rugăciunea de menţinere,, De prea multe ori, lucrătorul se face vinovat de
„Rugăciunea de menţinere”, adică exact atâta rugăciune cât este necesar pentru a linişti conştiinţa
şi a menţine un tonus spiritual decent.
3. Neînţelegerile conjugale pot încuraja în mare măsură imprudenţa morală. Uneori, fapta
imorală nu este decât un act de răzbunare împotriva partenerului de viaţă. Aceasta poate rezulta
din gelozie, inamicul armoniei în căsnicie. Dacă armonia este prezentă în casă, iar pericolul
intervenţiei unei a treia părţi este mic.
4. Imagine de sine disproporţionată...Un pastor nechibzuit poate fi uşor atras în cursă ca
rezultat al egoismului personal. Lucrătorul creştin îşi poate crea o imagine de sine isproporţionată
datorită rolului său public. Chiar succesul pe care-l are la amvon poate crea această imagine de
sine superioară. El se poate simţi ca un erou cuceritor, înzestrat cu o mulţime de calităţi, gata să se
angajeze în cucerirea celei mai atrăgătoare femei care, din întâmplare, este o admiratoare a lui.

109
 5. Stima de sine scăzută... Această situaţia inversă, a pastorului care are o imagine de
sine inferioară şi se simte copleşit atunci când o femeie atrăgătoare din comunitate pare a fi
interesată de persoana lui. S-ar putea ca el să nu fi reuşit să câştige afecţiunea bisericii, dar atenţia
pe care i-o arată această persoană atrăgătoare va compensa lipsa.
Cei mai mulţi pastori, din fericire, nu vor cădea niciodată pradă imprudenţelor sexuale. Cu toate acestea,
este bine să fiţi avertizaţi asupra acestei posibilităţi. “Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1
Cor. 10:12). Situaţia poate păcăli atât pastorul neatent, cât şi pe cel care are tendinţa de a se identifica
puternic cu cei pe care-i consiliază.

...................................................

Pastorul și favoritismele
Slujitorii lui Dumnezeu se confruntă cu unul dintre cele mai dificile teste de comportament etic în
relaţia cu admiratorii lor, cu membrii care îşi iubesc şi îşi admiră pastorul mai mult decât alţii. Acest gen de
enoriaşi vor fi de regulă printre conducătorii bisericii şi le vor oferi companie şi sprijin pe care aceştia le vor
aprecia sincer. Indiferent cât ar părea de atrăgătoare o relaţie apropiată cu astfel de persoane, pastorul
trebuie să menţină o oarecare distanţă. El nu poate avea cu ei aceeaşi relaţie, fără rezerve, specifică
prietenului pastor. Legătura prea strânsă cu orice membru al bisericii, va afecta relaţia pastorului cu
biserica. Pastorul va neglija inevitabil părtăşia cu ceilalţi membri ai bisericii dacă petrece foarte mult timp
doar cu câţiva dintre ei.
Vechea expresie „familiaritatea naşte ignoranţă” este valabilă. Există foarte puţini oameni care pot
păstra acelaşi respect înalt pentru pastorul care le este prea apropiat. Pe de altă parte, cei ce nu fac parte din
cercul de prieteni al pastorului se vor simţi daţi la o parte. Mulţi vor suferi din cauza aceasta; unii vor fi
geloşi; alţii nu vor reuşi să arate pastorului dragostea şi respectul pe care le-ar arăta dacă relaţiile dintre
pastor şi membrii ar fi echilibrate. Aceştia nu vor aprecia prietenii pastorului iar sentimentul se va agrava pe
parcursul timpului.
110
 Situaţia devine şi mai gravă atunci când prietenii apropiaţi îl copleşesc pe pastor cu daruri şi alte
atenţii. Îmi aduc aminte de trista experienţă a unui tânăr pastor care, luându-şi în primire noul district , s-a
împrietenit cu un cuplu foarte distins din biserică. Ei erau bogaţi şi l-au asaltat imediat pe tânărul pastor şi
pe familia sa cu daruri, excursii şi afecţiune. Cu toate acestea, peste câteva luni el a fost nevoit să-şi exercite
autoritatea pastorală într-o situaţie în care era implicat şi acest cuplu. Instantaneu, afecţiunea lor s-a
transformat în antipatie şi apoi în ură. Acel cuplu a încercat să distrugă lucrarea tânărului pastor şi să obţină
mutarea lui din biserică. Deşi aceasta nu s-a întâmplat, pastorul şi familia sa au avut mult de îndurat, luni de
zile numai din cauză că au abordat greşit o relaţie. Au plătit un preţ mare pentru câteva „privilegii”.
Studiul de etică al lui Lutzer, Pastor către pastor, face următoarea observaţie:

,, Paradoxal, uneori, cel care se împrieteneşte primul cu pastorul, la venirea lui, este cel care i se întoarce
primul împotrivă. Omul este interesat de pastor pentru a-l informa despre lucrurile din biserică. Dacă pastorul
nu este de acord cu el de la început, acesta va deveni curând adversarul lui. Succesul pastorului ar fi pentru el
cea mai mare dezamăgire ”.11

De altfel, este uşuratic și neetic să accepţi daruri şi favoruri de la aceia care aşteaptă imediat în
schimb afecţiune şi atenţie specială. Ca lideri spirituali, să nu cădem niciodată în cursa în care au căzut fiii
profetului Samuel: „Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui. Ei se dedau la lăcomie, luau mită şi călcau
dreptatea” (1 Sam. 8,3).
Ce se întâmplă cu cei care în mod sincer apreciază lucrarea pe care o faci şi nu au gânduri ascunse?
Poţi oare să te apropii de ei fără tratament preferenţial şi să dezvolţi totuşi o relaţie călduroasă cu conştiinţa
că pastorul nu trebuie să facă diferenţe? Lucrătorul matur din punct de vedere spiritual va înţelege şi va
ajuta construirea relaţiilor sănătoase şi trainice. Astfel, apare o nouă întrebare: Cum rămâne cu prieteniile
trainice când pastorul sau lucrătorul îşi schimbă biserica? Cum se vor raporta aceștia la noul pastor?

Relaţiile pastorului cu foştii lucrători din biserică

Binecuvântaţi sunt lucrătorii care pot rupe, fără durere, legătura cu fosta lor adunare. Deşi prietenia
şi părtăşia pot să rămână chiar şi în cazul foştilor lucrători, pastorii nu ar trebui să-şi mai exercite influenţa
asupra bisericilor din care au plecat.
Un pastor repartizat la o nouă biserică nu trebuie să exercite o influenţă inhibitoare asupra fostei
biserici, care acum încearcă să construiască o legătură cu noul pastor. Pastorul transferat va dori să urmeze

11
Lutzer, Pastor către pastor, 30.
111
cel mai înalt standard etic posibil, refuzând să ţină relaţii prea strânse cu foştii săi membri.
A diviza o adunare prin impunerea unor relaţii de loialitate exagerată, poate fi un absolut dezastru, atât
pentru pastorul care pleacă, pentru membri cât şi pentru biserică în general.
Problema relaţiilor durabile devine mai acută atunci când un pastor are rude în fosta lui biserică.
Totuşi, chiar şi această situaţie poate fi rezolvată uşor, dacă se aplică principii etice corecte. Chiar dacă un
lucrător se simte flatat de şansa menţinerii unei influenţe puternice în biserica sau comitetul bisericii de la
care a plecat, aceasta nu poate avea o justificare etică.
Când lucrătorii pleacă dintr-o biserică , ei trebuie să-şi ia cu ei influenţele, sfaturile şi rolul lor de
lideri spirituali ai bisericii. A nu lăsa pe membri fostei biserici să solicite, fie chiar şi cea mai mică influenţă a
fostului pastor, este echivalent cu a produce o diviziune în lucrarea Domnului. Nu ne avertizează oare
Scriptura împotriva unei asemenea etici întoarse pe dos? „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac
dezbinări.”

Pastorul şi colegii săi

Uneori, un pastor care pare să se menţină la un înalt standard etic, se comportă inadecvat faţă de
colegii săi. Poate că e vorba de gelozia de breaslă sau chiar de un egoism destul de pronunţat. Oricare ar fi
cauza, persoanele care îşi desconsideră colegii de lucrare, trebuie să se roage pentru o dragoste mai mare
pentru lucrare şi pentru Dumnezeul Însuşi. Pastorii tineri, cu discernământ, vor învăţa curând că ei au
nevoie de sprijinul şi respectul colegilor de lucrare. Ori, pentru a le obţine trebuie mai întâi să le dai
exemplu.

Relaţia cu pastorul precedent al bisericii

Succesul sau eşecul pastorului precedent va avea o mare influenţă asupra relaţiilor tale sau a lucrării
din biserica ta. Dacă acesta a condus bine înainte de venirea ta, nu este etic a trece cu vederea acest fapt
atunci când îi vei lua locul. Acest lucru este valid mai ales la începutul lucrării ca nou pastor. Cei care sunt
loiali fostului pastor te vor urmări îndeaproape, pentru a observa începutul tău ca lider.
Indiferent că e vorba de un serviciu divin, de o şedinţă de comitet sau chiar de o simplă conversaţie cu
unul dintre membrii comitetului, fie că ei sunt sau nu sunt de acord cu tine, este important să acorzi credit
lucrătorului lui Dumnezeu pe a cărui lucrare va trebui să construieşti. Toţi vor fi interesaţi de felul cum îl
112
evaluezi pe predecesorul tău. Luptaţi-vă şi rugaţi-vă să rezistaţi unei atitudini nesănătoase faţă de acest
pastor. Dacă simţiţi gelozie, rugați-vă Domnului să scăpați de ea, căci altfel vă va distruge.
Faceţi tot posibilul să păstraţi legătura cu pastorul căruia i-aţi urmat, ca şi cu o persoană cu care
aveţi multe în comun. Conversaţia voastră n-ar trebuie să fie niciodată centrată pe aspectele negative ale
lucrării voastre; bucuraţi-vă împreună pentru victoriile pe care le-aţi avut! Acei membri ai adunării care n-
au acceptat uşor tranziţia v-ar aprecia mai mult după o asemenea iniţiativă. Cei care nu erau deosebit de
încântaţi de persoana pastorului anterior vă vor admira generozitatea.
Dar dacă pastorul anterior a avut o lucrare mediocră, sau chiar a eşuat?
O asemenea lucrare nu trebuie criticată nici în public nici în particular. Dacă veţi lua o atitudine
critică lipsită de etică lucrarea dumneavoastră poate fi tratată la fel după ce veţi pleca din biserică.
Dacă pastorul precedent a fost un lucrător plin de succes, probabil va trebui să fiţi mai direct în
referirile pe care le faceţi în public despre lucrarea lui.
Mai întâi, onorează-l pe acel om ca pe un prieten personal. Dacă se întâmplă ca tu să ai succes mai
mare, nu este nevoie să pui în evidenţă contrastul. Membrii bisericii sunt foarte buni analişti. De asemenea,
este bine să-l inviţi din când în când pe fostul pastor ca oaspete de onoare, după o anumită perioadă de timp
de la plecarea sa. Va trebui să iei legătura cu el şi să faci tot posibilul să păstrezi relaţie vie cu el. Prietenia şi
respectul tău vor fi o mare încurajare.

Relaţia cu succesorul dumneavoastră în activitatea pastorală

Nu veţi întâmpina nici o problemă în menţinerea unei atitudini corecte faţă de cel care vă urmează în
slujba de pastor dacă inima dumneavoastră este după voia lui Dumnezeu. Întrebaţi-vă dacă vreţi cu adevărat
ca noul pastor să aibă succes; mai mult, dacă doriţi ca biserica pe care o lăsaţi în urmă să prospere.
Pastorii foarte populari sunt întotdeauna responsabili de ceea ce se întâmplă în biserică după plecarea
lor. Dacă ei nu i-au lăsat succesorului o temelie puternică de la care să pornească, vina lor ar putea fi mult
mai mare decât a celui ce urmează în cazul unui insucces al acestuia.
Pastorii care pleacă se confruntă cu o altă întrebare importantă: cât de strânsă trebuie să rămână
legătura dintre ei şi membrii bisericii pe care o părăsesc? Întrebarea devine şi mai critică atunci când e
vorba de „stâlpi ai bisericii” sau membrii ai comitetului. După părerea mea contactul ar trebui să fie minim.
O relaţie strânsă cu membrii fostei biserici nu va fi nici în folosul lor nici în folosul actualului pastor.
Ce ar putea fi mai rău şi mai lipsit de etică decât să îngreunezi lucrarea succesorului tău?
113
 O problemă de ordin etic ar putea apărea atunci când pastorii îşi cumpără o casă în oraşul unde
slujesc. În asemenea împrejurări procedaţi cu grijă şi arătaţi respect creştinesc pentru comunitatea din care
aţi plecat şi pentru actualul pastor. În astfel de circumstanţe, bunele maniere, fără să menţinem practica
etică, cer ca pastorul local să fie respectat.
Ca slujitor al lui Dumnezeu, primul loc în lista dumneavoastră de rugăciuni ar trebui să-i aparţină
celui care vă urmează în lucrare. Dacă el are succes, veţi împărţi victoriile. Dacă greşeşte, insuccesele vă
aparţin şi dumneavoastră. Nu uitaţi că, la urma urmei, construiţi sau dărâmaţi Împărăţia Cerurilor. Noi
avem doar onoarea de a fi colaboratori ai aceluia care, în confruntarea finală, va câştiga în mod sigur. Cu
toate acestea, noi va trebui să dăm socoteală de modul cum am lucrat împreună cu ceilalţi slujitori ai
Domnului.

Relaţia cu biserica vecină aflată în dificultăţi

Cartea Etica şi eticheta pastorală de Nolan B. Harmon tratează acest subiect astfel:

,,...Din fericire rivalitatea interbisericească a scăzut în ultimii ani, iar adversităţile denominaţionaliste aproape că
au dispărut. Totuşi, între bisericile locale, mai ales în oraşele mici, există anumite dorinţe de afirmare pe plan
local.”1

Atitudinea dumneavoastră ca pastor şi a bisericii dumneavoastră trebuie să fie de compasiune sinceră.

Nu dispreţuiţi niciodată o biserică vecină care trece prin dificultăţi. Nu profitaţi niciodată de situaţie. Trataţi
biserica aşa cum a-ţi trata propria biserică.
Când membrii dezamăgiţi ai celeilalte biserici încep să apară la biserica dumneavoastră, fiţi pregătiţi
să luaţi atitudine etică. La prima vizită este bine să-i primiţi cu căldură dar fără să faceţi comentarii asupra
motivului pentru care au venit. Totuşi, la a doua vizită ar trebui să staţi de vorbă cu ei şi apoi să luaţi
legătura cu pastorul lor. Scopul dumneavoastră este de a duce aceste oi la păşunea lor, în grija păstorului lor.
Dacă o familie începe să frecventeze biserica dumneavoastră datorită dificultăţilor pe care le-au avut
în biserica vecină, este etic ca să-i învățați să meargă mai întâi să rezolve acolo problemele pe care le au.
Dacă îi acceptați așa este foarte posibil că vă vor crea probleme şi dumneavoastră. Pe de altă parte, dacă fug
de o problemă deja existentă în biserică, cine poate garanta că ei vor rămâne în biserica ta dacă apare aceeaşi
problemă.
1
Nolan B. Harmon, Etica şi eticheta pastorală, a ii-a ediţie revizuită, (Nashville: Abingdon Press, 1987), p. 77.
114
 A primi o altă familie dintr-o altă biserică în dificultate fără să-i ajuţi să se întoarcă la biserica lor,
reprezintă o gravă abatere de la etica pastorală. Bănuiţi ce consecinţe vei întâmpina tot primind pe membrii
descurajaţi ai altor biserici ? Procedând aşa, nu vei avea o biserică puternică şi nu vei obţine afecţiunea
celorlalţi colegi. Primul lucru pe care trebuie să-l urmăriţi în asemenea ocazii este să menţineţi o relaţie bună
cu pastorul bisericii în dificultate şi să-l ajutaţi să depăşească această problemă în biserica lui.

Relaţia cu pastorii invitaţi

Când soseşte la tine un coleg cu scopul de a forma o echipă, trebuie să te pregăteşti pentru aceasta.
Tratează-l ca pe un oaspete de onoare şi oferă-i aceeaşi dragoste şi loialitatea cu care te tratează pe tine
biserica. Dacă nu-i acorzi încrederea şi nu te comporţi etic cu el, biserica va observa, veţi pierde
binecuvântarea evanghelizării şi nu va avea loc trezirea spirituală pe care o aşteptai.
Mai bine să nu vină nici un evanghelist în biserica ta dacă nu poţi să-i arăţi afecţiune şi admiraţie.
Onorează-i pe evanghelişti. Invită-i cu căldură la amvonul bisericii tale şi dă-le posibilitatea să-şi facă
lucrarea. Nu te teme de eventualele deosebiri dintre tine şi el. Dacă el predică mai bine decât tine, înseamnă
că biserica are nevoie să audă o predică mai bună. Dacă nu este la fel de talentat ca tine biserica va fi
bucuroasă să te asculte pe tine după ce pleacă el. Lucrarea unui evanghelist în biserica ta va trezi interesul
pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
În timpul vizitei unui misionar, oferă-i tot ce are nevoie pentru viaţa zilnică. Oferă-i părtăşie, roagă-te
împreună cu el şi cere ungerea lui Dumnezeu peste el. De cele mai multe ori, cazarea misionarului în casa
pastorului este un lucru folositor, şi pentru el şi pentru familia pastorului.
Când găzduiţi misionari sau alţi predicatori, planificarea trebuie făcută atent. Să-i prezentaţi bisericii
şi să-i subliniaţi lucrarea. Daţi-i timp destul să-şi prezinte mesajul. Atenţie asupra remarcilor pe care le
faceţi! Prezentarea invitatului trebuie să fie simplă, clară şi să eviţi exagerările. La încheierea predicii
invitatului este bine să nu faceţi comentarii. Dacă a fost predica bună, ascultătorii o ştiu, iar dacă a fost slabă
nu puteţi să le schimbaţi părerea.

Relaţiile cu colegii pastori din aceeaşi localitate

Transferul într-o altă localitate ca pastor poate fi o experienţă interesantă, chiar provocatoare. În
unele părţi din ţară te poţi aştepta la o primire călduroasă. Pastorii vecini vor lua iniţiativa de a face
115
cunoştinţă cu tine. Pe de altă parte, gândeşte-te cum este să ajungi într-un oraş unde nimeni nu-ţi simte
prezenţa? Nu îţi plânge de milă! Caută-i tu pe „vecinii” tăi pastori. Poartă-te cu căldură şi politeţe cu toată
lumea, chiar şi atunci când ai fost întâmpinat cu răceală. Participă la adunările i pastorale locale. Lasă să se
cunoască faptul că eşti lucrător în Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu ceilalţi pastori din localitate. Dacă
insişti să vii în întâmpinarea pastorilor colegi din localitate, vor apărea şi rezultatele la vremea potrivită.
Este alarmant faptul că uneori lucrătorii din aceeaşi confesiune nu pot lucra în armonie, deşi se
confruntă cu aceleaşi probleme. Misiunea noastră este să venim în întâmpinarea nevoilor spirituale ale
oamenilor. Noi putem şi suntem obligaţi să ne întărim unii pe alţii în lucrare. În familia lui Dumnezeu nu este
loc pentru rivalitate, nu este timp pentru certuri. Timpul este scurt; ogorul este copt. Trebuie să ne pregătim
pentru întoarcerea marelui Domn al Secerişului lucrând împreună.

Etica în administrarea finanţelor

Lucrătorul creştin trebuie să păstreze o atitudine corectă cu privire la bani. Banii trebuie respectaţi,
dar nu iubiţi; apreciaţi, dar nu poftiţi. S-a spus în glumă, de multe ori, că „banii nu înseamnă totul – dar
banii cumpără totul”. Din fericire, lucrurile cele mai importante din viaţă nu sunt nici de vânzare şi nici n-au
preţ.
Totuşi, mânuirea corectă a banilor, devine o problemă critică pentru acele persoane care, ori sunt
prea legate de bani, ori tratează banii cu prea multă uşurinţă.
Recunoaşterea faptului că Dumnezeu este sursa adevărată a oricărei binecuvântări financiare ne
determină să luăm în serios principiul zeciuielii valabil, atât pentru biserică, pentru pastor, cât şi pentru
familia sa.
Termenul „principiu” e potrivit, dacă ne gândim că practica de a da o zecime lui Dumnezeu a fost
instituită ca răspuns la binecuvântări încă în cartea Genezei şi a fost reafirmată de Domnul Isus în Noul
Testament.
Alături de zeciuială, Biblia menţionează frecvent darurile. La un moment dat Isus stătea lângă
vistieria templului ca să-i observe pe cei care făceau daruri El a apreciat-o mai mult pe văduva care a dat
mai puţin, decât pe bogatul care făcuse o donaţie substanţială (Luca 21:2-3). Învăţătura pe care trebuie să o
tragem de aici, din perspectivă etică, este aceasta: Dumnezeu răsplăteşte darurile în funcţie de cât rămâne,
nu de mărimea lor.

116
 Asigurarea întreţinerii familiei
Responsabilitatea administrării banilor implică asigurarea nevoilor familiei. Biblia spune că cel care
nu se îngrijeşte de familia sa îşi neagă credinţa şi este mai rău decât un necredincios (1 Tim. 5:8). Este mai
bine să sacrifici unele avantaje personale ale confortului modern de viaţă, decât să-i lipseşti pe cei pe care îi
ai în întreţinere de cele strict necesare. Când le asigurăm belşug copiilor noştri, ei nu numai că se bucură de
beneficiile imediate, ci primesc şi un exemplu pentru atunci când vor fi mari, şi anume să pună în practică
ceea ce noi le-am „predicat” prin exemplul personal.

Plata corectă a taxelor şi impozitelor

Când cheltuielile guvernamentale sunt excesive, calcularea şi plata taxelor şi impozitelor pot deveni
un serios test de etică. Şi totuşi înşelarea cât de mică atrage după sine riscul de a fi prins. Celor cu adevărat
credincioşi, Duhul Sfânt le va aduce aminte de învăţătura lui Isus (Ioan 14:26): „Daţi Cezarului ce este al
Cezarului” (Marcu 12:17). Tocmai asta trebuie să facă credincioşii. Ei îşi vor calcula şi plăti impozitele
datorate până la ultimul bănuţ, plătind exact cât trebuie – nici mai mult nici mai puţin.

A cheltui cumpătat
Indiferent de mărimea venitului unei familii, modul în care se fac cheltuielile determină soliditatea financiară
a familiei. Iată o regulă bună de urmat: Mai ăntâi puneți de o parte ce datorați Domnului, apoi puneși
deoparte partea cezarului iar când e vorba de banii familiei fiți înțelepți și echilibrați. De exemplu,
conducerea unei maşini care depăşeşte puterile financiare ale familiei nu are sens. Bugetul familiei nu trebuie
restrâns pentru a salva unele aparenţe de prosperitate cu haine şi maşini scumpe. Probabil aţi auzit despre
omul care transpira în lunile de vară în timp ce conducea o maşină fără aer condiţionat cu ferestrele închise,
doar ca să dea impresia că are aer condiționat! Asemenea ipocrizie prostească poate afecta sănătatea, ca să
nu mai vorbim de avere. Cât despre cumpărăturile familiei, a căuta reduceri sau preţuri avantajoase este un
obicei bun.

Cine să fie principalul administrator al banilor în familie? Primul răspuns este să fie cel care se
pricepe mai bine. Totuşi, situaţia ideală ar fi ca amândoi să înveţe individual arta de a dispune împreună de

117
resursele financiare, de achitarea plăţilor şi de menţinerea unui buget echilibrat. Atunci, în cazul unei situaţii
de urgenţă, boală, accident sau chiar moarte, orice soţ poate continua să administreze fondurile familiei fără
teamă şi eficient. Deşi această administrare în comun a banilor este ideală, fie responsabilităţile serviciului,
fir programul încărcat pot determina o anumită orientare a responsabilităţilor financiare spre soţ sau soţie,
de la caz la caz.

Deschiderea unui cont de economii şi a unor acţiuni de investiţii

Este cel mai bine să deschizi conturi de economii încă din copilărie. Totuşi, următorul moment
favorabil în deschiderea unui cont de economii este să depui lunar 5% din venitul brut. Odată format,
obiceiul depunerii de economii regulate este aşa uşor de menţinut în practică. Sistemul economiilor constante
trebuie introdus timpuriu, în perioade de linişte financiară, tocmai pentru a face mai uşoare perioadele de
criză.
Etica unui bun servitor cere crearea unui fond de economii al familiei pentru cazuri de urgenţă care
să poată aduce, în caz de nevoie, echivalentul a cel puţin două salarii lunare. Acest fond trebuie păstrat la un
nivel potrivit în timp ce contul economiilor pe termen lung este majorat continuu prin depozite de 5% di
venituri.
Cea mai bună investiţie pe care ar putea s-o facă un slujitor al lui Dumnezeu ar fi de a procura o casă
cu ajutorul facilităţilor acordate în mod obişnuit în angajarea unui nou pastor. Conferințele se bucură că nu
mai sunt nevoiţe să întreţină o casă din fondurile bisericii, mai ales că dacă biserica deţine o locuinţă, ea nu
va fi satisfăcătoare pentru familiile tuturor pastorilor care se pot perinda de-a lungul anilor.
E. White scrie îndemnând că oricât de puțin am câștiga nu ar trebui să renunțăm la practica de a face
economii punând ceva de o parte.

Etica disciplinării
În Galateni 6:1 se vorbeşte despre restaurare: “Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo
greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii
118
ispitit şi tu.” Comentariul cuvântului grecesc katartizo, “a readuce la starea potivită”, e se foloseşte şi pentru
acţiunea de a pune la loc un os frânt. Din nefericire, multe oase ale trupului lui Hristos au rămas ieşite din
încheieturi şi n-au mai fost puse la loc niciodată.
Înainte de procesul de vindecare să poată începe, trebuie administrat tratamentul disciplinar.
Măsurile disciplinare îl vor ajuta pe cel care a greşit să trateze personal gravitatea problemei şi să fie
pregătit să nu mai repete fapta.
Disciplina nu este acelaşi lucru cu osândirea. Isus a zis: “Nici eu nu te osândesc... Du-te şi să nu mai
păcătuieşti” (Ioan 8:11). Disciplina nu trebuie deci să fie în primul rând punitivă, ci doar o dezaprobare a
păcatului.
În asemenea cazuri, procesul de restaurare spirituală se poate face cu succes.

Relaţia cu lucrătorul sancţionat (disciplinat)

Colegii lucrătorului aflat sub sancţiune trebuie să respecte regulamentul de sancţiuni cu credincioşie
şi corectitudine. În ciuda faptului că e greu să fiii obiectiv, trebuie să susţii actul disciplinar. Nu este sănătos
să faci observaţii, sugerând că programul de îndreptare ar fi nedrept sau lipsit de obiectivitate.
Cârtirile şi comentariile împotriva programului de disciplinare, nu-l ajută pe cel greşit şi nici procesul
mde reabilitare a lui. Ce pot să facă colegii este să înconjoare cu căldură şi să sprijine familia încercată. Cel
greşit să fie înconjurat cu respect şi iubire şi să fie călăuzit spre ajutorul pe care-l poate primi de la
Dumnezeu.
Desigur, toate acestea sunt valabile doar când lucrătorul căzut este pocăit şi hotărât să intre într-o
bună relaţie cu Dumnezeu.
Când familia unui lucrător este câştigată, biserica întreagă este binecuvântată

Reputaţia lucrătorului în casă şi în societate

119
 Felul în care un lucrător îşi foloseşte autoritatea de lider în casă determină imaginea pe care o lasă în
biserică. Membrii bisericii ajung să-l respecte ca lider, atunci când simt că el are principii înalte de etică în
relaţiile sale de familie. Ei vor accepta învăţătura lui, predica lui şi sfatul ca venind de la un adevărat om al
lui Dumnezeu. Reputaţia lui va depăşi felul lui de viaţă în măsura în care îşi realizează rolul de cap al
familiei.
Felul în care lucrătorii se raportează la biserică şi la liderii ei în îndeplinirea rolului care le revine,
devine un fapt foarte bine cunoscut în zona unde lucrează ei.
Reputaţia lucrătorului că este un lider capabil se răspândeşte de asemenea în cadrul cultului său în
unele cazuri chiar pentru un rol de conducere.
Mai important, promovarea lucrătorului pe baza reputaţiei sale etice îi este de folos atât lui cât şi
bisericii. Aceasta dă de asemenea lumii înconjurătoare o imagine bună despre Împărăţia lui Dumnezeu şi
arată ce poate face harul Lui. Când etica divină a dragostei stăruitoare este baza reputaţiei lucrătorului şi a
bisericii. Dumnezeu Însuşi va fi glorificat. Iată ce spunea Isus: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi oamenii că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13:35). O biserică cu o astfel de reputaţie
va căuta oamenii în nevoie.
Contează mult ca biserica şi pastorul ei să-şi poată duce mai departe lucrarea lui Dumnezeu şi
lucrarea să reflecte cele mai înalte standarde etice de conducere şi autoritate spirituală. Fără excepţie, atunci
când membrii comunităţii întâmpină probleme spirituale sau când încep să caute o biserică vor fi atraşi în
mod irezistibil către asemenea biserici şi către pastorul lor.

..................................................................................................................... ....................................................

Pastorul trebuie să fie cunoscut ca prieten al tuturor membrilor, atât ai bisericii lui cât şi ai altor
biserici.
Mă uimeşte întotdeauna să aud că unii pastori pleacă de la birou la ora cinci şi nu vor să mai aibă de-a
face cu membrii bisericii până când începe următoarea zi de lucru.
De asemenea, nu pot să-i înţeleg pe pastorii care nu vor să salute membrii bisericii nici înainte şi nici
după serviciul divin. Atitudine acestor pastori este de genul: oamenii mă cunosc, ştiu unde sunt – să vină ei la

120
mine. Dacă aceasta este relaţia între pastori şi membri, aceştia se vor întreba: Oare ne putem aştepta la ajutor
din partea unuia căruia nici nu-i pasă de noi?

Etica pastorului în îmbrăcăminte

Când lucrătorii se află în faţa adunării nu trebuie să se îmbrace ostentativ, dar nici nu trebuie să
apară în haine de lucru în grădină. Lucrătorii trebuie să se îmbrace cu grijă şi cu gust pentru a arăta respect
lui Dumnezeu, casei Sale şi oamenilor Săi. Nu am putut să găsesc o scuză pentru pastorul care a apărut în
faţa adunării cu cămaşa atât de deranjată încât i se vedea burta supradimensionată. Chiar dacă hainele lui
erau mai simple, acest pastor nu avea nici o scuză pentru stângăcia cu care se îmbrăca. Sunt însă şi mai rele
cazurile când pastorul se îmbracă cu haine mai modeste decât îşi pot permite pentru a atrage compasiunea
bisericii. În vremurile care au urmat perioadei de criză, se raportau adesea cazuri când evangheliştii
vizitatori îngenunchiau înaintea adunării ca să-şi arate găurile din tălpile pantofilor, pentru a încuraja
generozitatea la colectă.
Îmbrăcămintea lejeră, chiar în biserică, pare a fi astăzi mai la modă ca niciodată. Totuşi, oricât de
neformal ar fi serviciul, dacă se desfăşoară în casa lui Dumnezeu, e necuviincios să nu se arate respectul
cuvenit situaţiei. Sentimentul de satisfacţie pe care îl trăieşti când eşti îmbrăcat corect pentru un eveniment
social ar trebui păstrat şi pentru momentele de laudă şi închinare în casa lui Dumnezeu.
Pastorul trebuie să umble pe stradă îmbrăcat îngrijit dacă vrea să câştige respectul comunităţii.
Uneori pastorii prea graşi pot avea probleme în a menţine o aparenţă acceptabilă. În asemenea cazuri
pastorul trebuie să fie şi mai atent, mai ales când poartă îmbrăcăminte lejeră. N-ar trebui să fie dificil să te
îmbraci în aşa fel încât să-i respecţi pe ceilalţi şi pe tine însuţi.

Etica vizitelor pastorale

Vizitarea spitalelor este una dintre cele mai importante responsabilităţi ale lucrării unui pastor.
Intrând într-o cameră de spital el se întâlneşte cu o persoană care a avut timp să se gândească la lucruri
spirituale şi are timp să asculte un sfat înţelept.

121
 În ceea ce priveşte vizitele la domiciliu, pastorul se poate confrunta cu situaţia de a fi nevoit să viziteze
aceeaşi persoană bolnavă de mai multe ori. În general este bine ca interesul să se concentreze asupra vizitării
creştinilor tineri şi a noilor convertiţi.
Desigur, cei bătrâni sau cei imobilizaţi la domiciliu nu trebuie neglijaţi.
Cheia vizitelor eficiente este ca ele să fie scurte. Oamenii prietenoşi vor avea tendinţa de a monopoliza
timpul pastorului. Oricât de plăcută ar fi o conversaţie prelungită, pastorul este cel care cade victimă
timpului nevalorificat.
O tentaţie similară neetică este de a vizita numai casele atrăgătoare dintr-o comunitate. Iacov ne
avertizează asupra pericolului de a-i favoriza pe cei bogaţi. Aceasta este slujirea creştină la cel mai înalt
nivel.
Pastorul trebuie să fie un cetăţean agreabil al comunităţii. El trebuie să se comporte cu cei din lume la
fel cum se comportă cu membrii bisericii sale. El trebuie să fie prietenos şi cu membrii bisericii din cealaltă
parte a oraşului, chiar dacă ei au principii spirituale complet diferite de ale lui. Trebuie să arate bunătatea
creştină atât persoanelor cu un caracter ireproşabil cât şi barmanilor din oraş. El este reprezentantul lui
Dumnezeu. Mulţi au fost câştigaţi pentru Domnul datorită unei atitudini prietenoase care să arate dragostea
lui Hristos, decât prin orice alte mijloace. Nu costă mult să fii cel mai prietenos pastor din oraş, în schimb
oferă multe satisfacţii.

Etica şi timpul liber: recreerea şi relaxarea planificată

Pentru a-şi menţine sănătatea fizică şi psihică pastorul va trebui să ţină seama de legea Sabatului.
Şi el, la fel ca toate celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, are nevoie de o zi de odihnă în fiecare săptămână: o zi
departe de responsabilităţile bisericii, în afară de sâmbătă şi duminică. Familia, împreună cu alţi membri ai
personalului bisericii îl pot ajuta să-şi menţină acest program. A ţine legea Sabatului este o chestiune de etică.
Această zi a fost instituită de Dumnezeu.
Mă simt foarte motivat când mă gândesc la experienţa tristă a unui pastor bătrân care nu a avut
niciodată vreo pasiune sau vreo activitate de recreere. El îşi găsea toată împlinirea în lucrarea sa de învăţător
al Bibliei. La bătrâneţe, când nu a mai putut să-şi continue slujba la amvon, datorită frustrării şi disperării s-
122
a sinucis. Acesta este exemplul clasic al pastorului care refuză să ia aminte la semnalele de alarmare ale
suprasolicitării.
Un alt pastor, după ce a suferit un atac de cord, spunea că cei care zic că-şi vor lua vacanţa în cer, s-ar
putea s-o primească mai repede decât se aşteaptă.
Pastorul are nevoie de recreere planificată, care în mod obişnuit trebuie să includă şi familia. Ce
binecuvântaţi sunt cei ai căror copii agreează acelaşi tip de activităţi sau sport ca şi părinţii lor! Este deosebit
de plăcut dacă soţul şi soţia împărtăşesc interesul pentru o anumită activitate de recreere. Pentru aceasta este
nevoie de flexibilitate şi de cel mai înalt principiu de etică posibil – dragostea.
Vacanţele sunt absolut necesare. Unii pastori preferă vacanţe mai scurte decât una în fiecare an.
Chiar şi aşa, ei trebuie să facă unele variaţii şi să planifice măcar o dată la doi ani o vacanţă mai lungă..
Dacă pastorul şi familia sa îşi iau vacanţă, trebuie să se asigure că pot participa la un serviciu divin în
Sabat. Un om al lui Dumnezeu trebuie să recunoască exemplul puternic pe care-l oferă acest lucru familiei
sale şi celorlalţi membri din biserică. El nu-şi va abandona viaţa spirituală în timpul vacanţei. De altfel,
Dumnezeu călătoreşte şi El alături de lucrătorul Său. Menţineţi un echilibru al timpului de distracţie şi de
muncă în familia dumneavoastră. Ţineţi seama de cheltuieli, de timp şi de natura activităţilor de recreere –
dar acestea trebuie să constituie o parte a stilului de viaţă al familiei dumneavoastră, mai ales datorită
presiunilor tot mai puternice asupra slujbei şi a familiei. Un program de recreere raţional va asigura
longevitatea lucrării şi familiei dumneavoastră. O activitate recreativă este întotdeauna mai ieftină decât o
internare în spital şi chiar decât o înmormântare moderată. Cu alte cuvinte timpul, banii, părtăşia şi familia
trebuie să fie luate în considerare când alegeţi o activitate de recreere. După ce aţi cântărit toţi aceşti factori
sunteţi în măsură să luaţi o decizie.
În final, un aspect foarte important al vieţii şi lucrării unui om al lui Dumnezeu, este de a recunoaşte
că trupul său este un templu al Duhului Sfânt. A neglija acest templu înseamnă a se îndrepte către declinul
etic şi a deveni inapt fizic pentru a-şi îndeplini chemarea. Pe de altă parte, folosirea activităţilor recreative
este o metodă bună de a întări şi a restaura acest templu.

123
 SUBIECTE ETICE CONTEMPORANE

Cea mai bună modalitate de a aborda principalele probleme etice şi morale ale epocii noastre este să le
examinăm în lumina perspectivei etice a lui Dumnezeu. Am văzut că punctul de vedere a lui Dumnezeu este
expus cel mai clar şi mai concis în Ieremia 9,24: „Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe
pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul.”

Divorţul şi recăsătorirea
Creşterea alarmantă a ratei divorţurilor în ultimii ani şi celelalte probleme legate de relaţiile familiale
sunt motive de mare îngrijorare. Waldo Beach observă:

Un factor sociologic important este schimbarea drastică a naturii şi funcţiei familiei monogame în societate. În
aparenţă, ea este în siguranţă: 96% dintre oameni se căsătoresc. Dar în profunzime, instituţia familiei în sine
este nesigură. Indicele cel mai alarmant al acestei evoluţii este creşterea rapidă a ratei divorţurilor. 1

Astăzi divorțul face ca mulţi copii proveniţi din cupluri divorţate vor fi crescuţi de un singur părinte. Chiar
dacă acesta se recăsătoreşte, aşa cum fac 75% din cazuri, apar tensiuni şi schimbări dificile cum ar fi problema
custodiei. Cât despre copii, împărţirea afecţiunii între părintele vitreg şi cel natural este adesea traumatică. 3
Biblia are o poziţie clară şi fermă faţă de acest subiect: Dumnezeu refuză divorţul (Mal. 2,16). Haideţi
să luăm în calcul câteva din problemele legate de divorţ:
1. Divorţul este rezultatul înstrăinării sentimentelor uneia sau mai multor persoane.
2. Divorţul încalcă rânduiala lui Dumnezeu cu privire la căsnicie.
3. Divorţul distruge familia şi relaţiile care pot face din aceasta un colţ de rai într-o lume plină de
tulburări.

1
Waldo Beach, Etica creştină în tradiţia protestantă (Atlanta: John Knox Press, 1988), 54-55.
3
Beach, Etica creştină în tradiţia protestantă, 54-55.
124
 4. Divorţul aduce amărăciune, apăsare, inimi zdrobite, singurătate – o mulţime de probleme de
ordin spiritual, social, psihologic, care nu dispar niciodată.
5. Divorţul devastează viaţa cuplului şi mai ales a copiilor.

Este recăsătorirea răspunsul la această problemă? În cele mai multe cazuri acesta este pasul imediat
următor. Totuşi, recăsătorirea nu poate garanta fericirea, oricât de serios ar fi privită. De exemplu, pot
apărea probleme majore în ceea ce priveşte modul în care sunt trataţi copiii şi drepturile lor în noua familie.
Apar de asemenea modificări forţate la nivelul familiilor fiecărei părţi.
În mod sigur, trebuie luat în considerare şi punctul de vedere al Scripturii asupra acestui subiect.
Hristos declară în Matei 5 că oricine se căsătoreşte cu o persoană divorţată (partea vinovată într-o
despărțire) comite adulter cu acea persoană. Singura excepţie este în cazul în care unul dintre parteneri a
comis adulter.

Isus nu a schimbat natura divorţului, ca şi distrugător al căsătoriei. El pur şi simplu a eliminat toate
scuzele, raţionamentele sau cauzele, cu excepţia “preacurviei” (porneia, practicarea imoralităţii sexuale).
Totuşi, în nici un caz El nu recomandă divorţul şi recăsătorirea. Ele nu sunt permise decât cu această
condiţie.
Divorţul a devenit atât de acceptat în ziua de azi, încât a afectat şi gândirea Bisericii.
Exemplul dat de liderii spirituali ai Bisericii este de o importanţă extremă în aceste situaţii. Dacă un
pastor a divorțat chiar și de ar fi şi cel mai înzestrat lucrător nu poate fi respectat şi acceptat în rolul de
pastor model în relaţiile de familie, în faţa adunării. Asta nu înseamnă că cei care au fost afectaţi de această
problemă nu pot fi eficienţi în alte lucrări.
Lucrătorul este cel care ar trebui să conducă Biserica în formarea unei atitudini corespunzătoare cu
privire la divorţ. Mai întâi, misiunea pastorului şi a adunării este de a sprijini familiile care au probleme în
căsnicie, făcând toate eforturile pentru menţinerea unităţii. Norman L. Geisler consiliază astfel:

Regula biblică nu este: Divorţul este întotdeauna greşit. Regula este următoarea: O
relaţie unică, permanentă şi durabilă este întotdeauna corectă. Cu alte cuvinte Biblia
este preocupată de permanenţa căsniciei. Regula este să păstrezi vie, cu orice preţ, o

125
 relaţie de dragoste unică atâta vreme cât aceasta nu înseamnă perpetuarea răului sau
nu împiedică posibilitatea existenţei unei situaţii mai bune.9

Numai atunci când ambele părţi ale unei căsnicii tulburate au renunţat complet la ideea de menţinere
a căminului, se poate lua în considerare soluţia divorţului, pentru a evita un rău şi mai mare. Dar în acest caz
nu se pot căsătorii cu alte persoane.
Se poate întâmpla ca o persoană divorţată să apeleze la un pastor pentru consiliere atunci când
divorţul nu a avut o cauză dreaptă. Lane A. Scott sugerează:

,,... Există oare vreo posibilitate de reconciliere, deşi divorţul a fost pronunţat? Dacă da, trebuie folosite orice ă
mijloace care ar putea duce la acest deznodământ, înainte ca vreunul din parteneri să se recăsătorească...”10

Chiar dacă pastorul va îndemna biserica să ia atitudine împotriva divorţului, victimele acestuia
reprezintă o cu totul altă problemă. Divorţul poate fi iertat, Biserica fiind prima care îşi exprimă iertarea.
Biserica va arăta iubire şi înţelegere faţă de cei ca căror viaţă a fost zdrobită de divorţ. (1 Tim. 3,2.5).

Etica şi sexul
După secole de represiuni și inhibiții în care plăcerea a fost pusă sub semnul interdicției, în care corpul și
sexualitatea erau asociate rușinii și vinovăției, urmează o perioadă ce impune cu totul alte tendințe, secolul
XX, secolul eliberării corpurilor și al „Revoluției sexuale ”.

Secolul XX presupune desprinderea de rigoriile veacurilor precedente, individul devenind suveran al propriului
corp. Asistăm astfel la o „laicizare” a trupului și plăcerii, religia și Biserica nu mai au practic nici o putere iar noile
comportamente ce încurajează emanciparea corpurilor intră în totală contradicție cu morala victoriană. În cartea Cea
mai frumoasă istorie a iubirii, Dominique Simonnet afirmă că incipitul acestei revoluții o reprezintă sfârșitul
căsătoriilor aranjate-„femeile cuceresc încetul cu încetul puterea de a zice nu;dragostea devine liantul cuplului.
Căsătoria aranjată devine astfel rușinoasă” [1] .

Eliberarea despre care se vorbește are loc la toate nivelele, inclusiv al limbajului, nu mai sunt probleme de pudoare
atunci când se aduc în discuție părțile anatomice ale corpului, pronunțarea cuvintelor precum „sex” sau „vagin”

Norman L. Geisler, Etica, subiecte şi alternative (Grands Rapids: Baker Book House, 1989), 207
9

Leon O. Hynson, Lane A. Scott, ed. Etica creştină: o incursiune în etica creştină din perspectiva biblic teologică (Anderson, Ind.:
10

Warner Press, 1983).

126
devine un lucru absolut firesc. Pudoarea ce caracteriza cândva exprimarea sentimentelor și le cenzura dispare lăsând
locul unei libertăți mult mai mari – „dintr-o dată sărutul profund este pus în valoare, devine simbolul pasiunii și se
generalizează”.[2]

Timp de secole nuditatea a fost un tabu absolut, femeile nu se arătau goale decât în momentul botezului. După
Primul Război Mondial, eliberarea corpului presupune expunerea acestuia, femeile poartă fuste scurte, costum de
baie, trupul se dezvăluie privirii tot mai mult. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce un nou val al
liberalizării, tinerii fiind influențați de filmele americane ce promovau optimismul, plăcerea și sloganul „trăiește
clipa la maxim”. Anii ’60-’70 reprezintă punctul de vârf al revoluției sexuale, moment în care corpul și plăcerea
devin mai importante chiar și decât sentimentul dragostei.

Treptat se face tranziția de la „dragostea idilică la sexualitatea obligatorie” iar o dată cu introducerea metodelor
contraceptive și legalizarea avortului nu mai există bariere – „de acum toate împreunările amoroase devin
posibile”[3]. Atitudinile provocatoare se înmulțesc covârșitor în a doua jumătate a secolului XX – „În 1946, la șase
zile după detonarea unei bombe atomice pe atolul Bikini, Louis Reaud lansează un costum din două piese minuscul
– care încape într-o cutie de chibrituri – bikini ”[4]. Considerată scandaloasă pe moment ideea a făcut valuri ulterior,
devenind o afacere de succes și mai mult decât atât, un exemplu rămas în istorie în lupta pentru libertatea corporală.
Sexualitatea nu mai este expediată, evitată, ea devine parte din cotidian, de la filmele la cinematograf, la cărțile
poștale și până la plaja de pe litoral, peste tot sunt afișate cu nonșalanță trupuri sumar acoperite, tot mai
provocatoare.

Atmosfera de mijloc al secolului XX este marcată de o libertate fără precedent, detașată total de ipocrizia
perioadelor anterioare. Momentul Mai 1968 reprezintă punctul terminus al mișcării de emancipare, deviza ce anunța
noua lume fiind „să trăim fără timpi morți, să ne bucurăm fără limite”[5]. Mișcarea ia amploare în marile orașe și în
mediul universitar, Dominique Simonnet scrie:„Mai 68 este o revoluție antiautoritară, antitradiționalistă, în care
sexualitatea are rolul unui far, a unui instrument de măsură a schimbărilor în curs. Dintr-o dată, voluptatea
irumpe”[6]. De acum este recunoscută și respectată dorința și plăcerea femeilor iar virginitatea nu mai este un
criteriu demn de luat în seamă, din contră, o experiență vastă reprezintă un atuu. Această liberalizare a sexualității,
ce îi privea pe toți oamenii era noul „panaceu universal”, leacul pentru orice problemă, prin noutatea sa el era
asociat cu speranța, promisiunea, ruperea tuturor barierelor, cu alte cuvinte o nouă viață la un alt nivel ce marca o
nouă epocă a păcii și înțelegerii universale. Adevărul este că dragostea devine obscenă iar sexul, considerat aproape
un act de purificare este cel care primează înainte de orice, devenind prioritate absolută iar căsătoria se transformă

127
într-un act ridicol. Perioada aceasta de liberalizare dă naștere unui haos care va genera în cele din urmă apariția
SIDA, în anul 1983.

Secolul XX permite ca sexualitatea să iasă din sfera strictă a căsătoriei unde se aflase până acum și să desfințeze
fostele valori precum virginitatea feminină și viața conjugală consumată în anumite limite. Dacă până atunci soțul
adulterin nu fusese condamnat într-o prea mare măsură de societate, din contră, astfel de comportamente fiind
repede trecute cu vederea, acum este rândul femeii infidele să obțină indulgența opiniei publice, purtarea ei fiind
pusă pe seama nefericirii conjugale sau a maltratării soțului, actul de infidelitate fiind considerat acum doar un
refugiu. Justiția devine tot mai permisivă în acest sens și chiar de la începutul secolului XX nu va mai condamna
adulterul însă violența conjugală va fi tot mai aspru pedepsită de Codul Penal.

Condiţia "sine qua non" a înfăptuirii revoluţiei sexuale este eliminarea lui Dumnezeu. Revoluția sexuală
urmăreste eliberarea exprimării sexuale de orice îngrădiri religioase, sociale și etice.
Iar pentru cine are credinţă, efectul cel mai dezastruos, cu urmări în veşnicie,al revoluției sexuale, e
cel din învăţătura sfântului Pavel: "Desfrânaţii nu au loc în împărăţia lui Dumnezeu".
Creştinii, câţi au mai rămas, sunt conştienţi că revoluţia sexuală este strategia cea mai reuşită a
Satanei în aceşti ani ai istoriei mântuirii.
E lucru sigur că nici într-o epocă a istoriei. nici măcar pe vremea Sodomei şi a Gomorei omenirea nu a
atins un asemenea grad de decădere morală. Sodomiții o făceau să se răzbune, contemporanii o fac de plăcere
, ca un stil de viață. Care va fi preţul pe care omenirea îl va plăti pentru această tristă aventură? Nu ştim dar
îl presimţim. Păcatul conţine în el însuşi pedeapsa, după cum fructul conţine în el sămânţa.

Și totuși... nu doar pesimism. În ciuda tabloului întunecat care ni se prezintă, pesimismul nu este
justificat. Duhul Sfânt se mişcă liber printre ruinele omenirii păcătoase şi noi recunoaştem semnele speranţei
şi ale perspectivei recuperării valorilor morale sănătoase.
Numărul creştinilor autentici numiţi "conservatori" sau "tradiţionali" şi acuzaţi de fundamentalism
de adepţii progresişti ai imoralităţii e în continuă creştere.
Găsim taţi care se angajează să fie soţi fideli, tineri care decid să trăiască în castitate desăvârşită până
la căsătorie, femei care le înfruntă cu curaj pe vechile feministe, persoane care recuperează valorile morale
ale sexualităţii, ale familiei, ale căsătoriei ale castităţii conjugale, bărbaţi şi femei care, dezgustaţi de viaţa
păcătoasă, se convertesc la credinţă şi încep o viaţă nouă.

128
 Ar trebui să luăm aminte la sfatul apostolului Pavel către tânărul Timotei: „Fii o pildă pentru
credincioşi în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie” (1 Timotei 4,12).

Pastorul...? și el este în pericol ...?

Chemarea la slujire pastorală este o însărcinare sfântă, implicând, printre altele, respect pentru
personalitatea omului, aşa cum rezultă din porunca a şaptea. Orice abuz de încredere în acest domeniu aduce
ocară lucrării pastorale, bisericii şi lui Dumnezeu. Deoarece nu este raţional să le ceri membrilor să acorde
încredere pastorilor care au avut abateri sexuale (adulter, homosexualitate, desfrânare etc.) şi biserica îşi
asumă un risc atunci când angajează ca pastori sau transferă pe cei care au avut o conduită sexuală
incorectă. Etic este ca asemenea pastori să predea conferinţei scrisorile lor de acreditare.
În timp ce violarea poruncii a şaptea face ca un pastor să nu mai poată fi angajat în lucrarea
pastorală, el are nevoie şi poate primi harul şi iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Biserica trebuie să caute să
restabilească şi să cultive relaţiile sale spirituale cu acesta și cu familia sa.

Specialiştii în counseling pentru pastorii cu probleme sexuale au schiţat un portret tipic al

pastorului care este cel mai expus la cădere morală.
El este un bărbat de vârstă mijlocie, dezamăgit de chemarea lui, care îşi neglijează familia, se izolează de
colegii săi pastori şi întâlneşte o femeie care are nevoie de el.
Un studiu cu privire la clerul protestant a dat la iveală că 13% dintre ei au avut experienţe
extramaritale cu o membră a bisericii. Cifra a fost aproape dublă faţă de ceea ce s-a raportat în dreptul altor
specialişti, sugerând că pastorii sun deosebit de vulnerabili în acest domeniu. Să menţionăm câteva motive
pentru această situaţie morală a pastorilor.
Problema – Unii cercetători în domeniul comportamentului au identificat cinci caracteristici care, pe
lângă frumuseţea fizică, fac ca o persoană să pară atractivă pentru sexul opus. Aceste caracteristici nu au fost
destinate să fie aplicate în special pastorilor, dar observaţi cât de bine se potrivesc:
Încrederea în sine. Desigur, nu toţi pastorii se simt siguri de sine, dar în general par aşa. Şi încrederea
atrage.

129
 Puterea . Oamenii sunt atraşi nu numai de putere, ci şi de persoanele puternice. Pastorul este de
obicei socotit ca fiind o persoană puternică. Această putere este amplificată da faptul că el vorbeşte cu
autoritate – autoritate venită de la Dumnezeu şi din Scriptură.
Recunoaşterea publică. Pastorii se bucură într-o anumită măsură de un statut de celebritate în cadrul
organizaţiilor lor. Şi renumele este un afrodisiac pentru sexul opus. Pastorii par să aibă o dorinţă şi o nevoie
deosebită de a fi iubiţi. Dacă nu primesc de la familie și comunitatea lor dragostea şi recunoaşterea de care
au nevoie, ei pot fi copleşiţi de cineva anume care le oferă această recunoaştere.
Manifestarea interesului şi grijii. Se aşteaptă ca pastorii să fie ascultători atenţi, interesaţi, sensibili.
Este numai un pas mic de la comunicare intimă la comportament intim. Counseling-ul reuşit implică un
sfătuitor care manifestă o adevărată grijă pentru celălalt şi o persoană ale cărei nevoi să fie împlinite. De aici
şi până la intimitatea sexuală nu mai este decât un pas.
Pastorii lucrează în mare parte cu voluntari din biserică de sex feminin. Când două persoane de sex
opus, oricare ar fi ele, au o viaţă apropiată, când le place să colaboreze şi sunt singure mai mult timp, există
probabilitatea de a se trezi unele dorinţe sexuale.
Amabilitatea. Amabilitatea este o calitate romantică. Ea face parte din arsenalul pastorului.
Toate aceste cinci caracteristici care contribuie la atracţia romantică sunt tipice pentru pastori.
Slujba şi chemarea noastră ne oferă caracteristici atractive în plus, pe care de obicei nu le avem. Dacă nu ne
dăm seama de lucrul acesta sau de faptul că o femeie ar putea avea un plan, putem deveni obiectul unor
preocupări sau acţiuni imorale.

Soluţii. Iată câteva soluţii:

Iubeşte-ţi soţia şi demonstrează acest lucru – Străduieşte-te să-ţi îndeplineşti datoriile faţă de familie.
Grădina vecinului nu arată mai verde, dacă ţi-ai udat propria grădină. Caută să fii văzut deseori
exprimându-ţi afecţiunea faţă de soţia ta într-un mod corespunzător culturii locale.
Fii conştient de vulnerabilitatea ta – Prea mulţi pastori, care au spus: „Cu mine nu se va întâmpla aşa
ceva niciodată”, sunt acum foşti pastori. Şi ţie ţi se poate întâmpla, dacă crezi că te poţi juca cu mici flirturi şi
fantezii sexuale şi să rămâi totuşi neafectat. Ţine seama de natura impulsivă a dorinţei sexuale. Dacă sunt
îngăduite dorinţele erotice şi romantice, ele vor trece în mod inevitabil peste bariera raţiunii.
Fii vigilent – Fii atent cu sentimentele tale.

130
 Sesizează prompt şi sincer începutul unei atracţii prin jocul privirii reciproce sau dorinţa de a fi în
compania ei. Ia seama la luminile de avertizare, când începe să te preocupe prezenţa, îmbrăcămintea sau
semnalele erotice ale celei pe care o consiliezi.
Fii atent cu sentimentele femeilor. Când un pastor are o ispită, nu neapărat cu o seducătoare
experimentată, ci de cele mai multe ori cu o persoană rănită în sentimentele ei, cu o slabă apreciere de sine şi
care se simte atrasă de cineva care o ascultă şi o sfătuieşte, trebuie să ia seama. Dacă nu intuieşti sentimentele
romantice ale femeilor, încrede-te în soţia ta – ea cu siguranţă le intuieşte. Dacă simţi o atracţie deosebită faţă
de cineva, spune-i soţiei. Dând glas sentimentelor, eşti ajutat să le alungi şi, când soţia ta ştie, este imposibil să
se întâmple ceva rău.
Dă dovadă de responsabilitate. Pastorii îşi asumă riscuri pe care consilierii necreştini se tem să şi le
asume. Specialiştilor în domeniu li se cere să raporteze altcuiva despre relația cu fiecare client. Spune cuiva
cu regularitate ce se întâmplă în relaţiile tale de counseling, cu clienții tăi.
Nu consilia des femei, când eşti singur. În multe ţări, pastorii sunt singurii specialişti care mai primesc
invitaţii la domiciliul clientelor. Trebuie să mai fie cineva de faţă atunci când acorzi asistenţa spirituală unei
femei acasă la ea. Nu consulta în biroul tău când nu mai este nimeni în incinta clădirii. Pune un geam în
cadrul uşii sau lângă uşa biroului. Counseling-ul cere ascultare intimă, dar nu evitarea vizibilităţii!
Fii prevăzător în sfătuirea cu privire la sexualitate – Bărbaţilor le este greu să vorbească cu femeile
despre problemele lor sexuale fără ca ei înşişi să fie provocaţi sexual. Ar fi mai înţelept ca femeile să discute
aceste probleme cu o altă femeie. Dacă e posibil fă din soția ta ajutorul tău.
Fii gata să fugi – Cu amabilitate, dar hotărât, îndepărtează-te de o situaţie ispititoare. Dar, persoanei
căreia i se acordă asistenţă spirituală nu trebuie însă să i se dea impresia că este respinsă şi fără ajutor; deci,
vei stabili să fie ajutată de altcineva.
Cu siguranţă, Solomon ştia din experienţă multe. El stăruia: „Depărtează-te de drumul care duce la ea,
şi nu te apropia de uşa casei ei, ... ” (Proverbe 5,8.9). Este o afacere proastă să-ţi vinzi familia şi viitorul
pentru o clipă de senzualitate.
Fii tare din punct de vedere spiritual – Păstrează-ţi spiritualitatea la înălţime. Adu-ţi aminte că
porunca „Să nu comiţi adulter” se referă chiar la tine. Fă aşa cum a făcut Iosif: „El nu este mai mare ca mine
în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău
atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Genesa 39,9). Priveşte adulterul ca păcat, nu numai
împotriva ta şi a familiei tale, ci şi împotriva Dumnezeului tău.

131
 O viziune biblică asupra sexualităţii

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva fiinţe sexuale și, le-a dat capacitatea să se bucure de relaţiile
sexuale în mod opţional.
Deoarece oamenii au fost îndemnaţi să crească, să se înmulţească şi să umple pământul (Gen. 1:28),
înţelegem că reproducerea nu a fost concepută ca un comportament automat, aşa cum este cazul altor fiinţe
vii, care sunt împinse involuntar în procesul de reproducere.
Dimpotrivă, dintre toate creaturile perfecte modelate de mâna lui Dumnezeu, numai fiinţele umane au
fost înzestrate cu extraordinara capacitate de a se angaja în actul sexual în mod conştient şi voluntar.
Din momentul creaţiei până în prezent, oamenii au avut privilegiul de a se bucura de experienţa
actului sexual în calitate de fiinţe libere, morale şi etice. Odată cu acest privilegiu, apare şi responsabilitatea
păstrării actului sexual în cadrul căsătoriei. Creatorul a dat actului sexual un caracter sacru, care persistă şi
astăzi.
Puritatea şi sfinţenia actului sexual sunt foarte clar accentuate în cartea Genezei în viaţa primilor
oameni creţi de Dumnezeu. Enoh, al şaptelea patriarh după Adam, a fost atât de apropiat de Dumnezeu,
încât, într-o bună zi, Dumnezeu i-a permis lui Enoh să se ridice de pe pământ, direct în prezenţa Sa.
Povestirea biblică arată că în tot acest timp al părtăşiei unice cu Dumnezeu, Enoh continua să se bucure de
relaţia intimă cu soţia sa. În cuvinte simple: „a născut fii şi fiice” (Gen. 5:22). Ce se poate concluziona de
aici? Nici chiar cea mai bună relaţie cu Dumnezeu nu exclude relaţia intimă, fizică în viaţa de familie.
Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Hristos nu a condamnat niciodată sexualitatea. În acelaşi timp
Domnul n-a ezitat niciodată să vorbească ferm împotriva păcatului preacurviei. El consideră legătura
căsătoriei ca fiind inviolabilă. A comite adulter mintal sau a trăi virtual pornografia, înseamnă a-L mânia pe
Dumnezeu.
Apostolul Pavel afirmă clar că relaţia sexuală în căsătorie este potrivită şi de dorit (1 Cor. 7:3-6). Atât
soţul cât şi soţia sunt încurajaţi, chiar li se porunceşte) să-şi arate afecţiunea cuvenită unul celuilalt. În
versetele următoare ale aceluiaşi pasaj (1 Cor. 7:8.9), apostolul tratează din nou subiectul eticii şi moralităţii
în probleme sexuale. El sugerează că, dacă cei necăsătoriţi şi cei văduvi au dificultăţi cu înfrânarea, „este mai
132
bine să se căsătorească decât să ardă”. Deşi recomandă statutul de om necăsătorit, în circumstanșe speciale,
Pavel insistă asupra faptului că în căsătorie, viaţa sexuală este nu numai normală, ci şi poruncită. Chiar în
situaţia în care o femeie credincioasă este căsătorit cu un necredincios, recomandarea lui Pavel este ca
aceasta să păstreze relaţia (inclusiv sub aspect sexual).

Promiscuitatea sexuală
O altă dovadă a evoluţiei negative a eticii şi moralităţii din ziua de astăzi este promiscuitatea sexuală.
Cupluri necăsătorite care locuiesc împreună pătează standardele morale ale comunităţii, sfidează legile lui
Dumnezeu şi îşi bat joc de caracterul sacru al căsătoriei.
Sondajele naţionale dezvăluie un nivel alarmant al relaţiilor sexuale în rândul copiilor, în multe cazuri
neatingând încă vârsta adolescenţei. Prea mulţi oameni cu autoritate, adesea persoane oficiale alese de noi,
trăiesc în mod deschis în adulter. În ciuda marii publicităţi de care au parte astfel de situaţii scandaloase,
publicul pare adesea prea puţin critic şi mai ales nepăsător.
Vedete bine cunoscute ale sportului se laudă cu indiscreţiile lor sexuale şi asta atrage şi mai mult
admiraţia suporterilor.
Un slujitor credincios al lui Dumnezeu îi va învăţa pe tineri frumosul adevăr al vieţii sexuale în
contextul căsătoriei. El îşi va iubi copiii şi-i va proteja prin rugăciune, dând un bun exemplu şi prin
învăţătură. El se va apropia de cei căzuţi în capcana imoralităţii aşa cum s-a apropiat Isus de femeia care
fusese prinsă în adulter. El nu se va grăbi să condamne ci mai degrabă îl va îndrepta pe păcătos către iertare
şi acceptare în biserica lui Hristos.

 Pornografia

Pornografia nu este numai strâns legată de imoralitate, ci şi una dintre manifestările cele mai
diabolice ale acesteia. Lucrătorul creştin trebuie să recunoască atât gravitatea acestei probleme, cât şi
depravarea şi lăcomia celor care o promovează. Phillip Hughes, în Etica creştină şi societatea laică, este uimit
de valabilitatea permanentă a opiniei apostolului Pavel.
Ar fi greu de găsit o descriere mai potrivită a acestor împătimiţi căutători de perversiuni, decât cea
oferită de apostol, despre care acesta scrie că sunt oameni

133
 ,,...plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi,
lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi,fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste
firească, fără milă...,,

Apoi apostolul adaugă ceea ce, cu o acurateţe incisivă, se potriveşte celor angajaţi în aceste afaceri
murdare care le aduc milioane de dolari: “Şi măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea
lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac”. (Rom.
1,29-32).22
Descrierea biblică este foarte exactă. Vânzarea materialelor pornografice este adesea legată de crima
organizată din marile oraşe. Aceste materiale au devenit una dintre cele mai active manifestări ele răului în
ziua de astăzi. Există numeroase cazuri de infractori condamnaţi la moarte pentru viol şi ucidere care au
recunoscut că au început neagra lor carieră de fărădelegi cu pornografia.
Pe lângă obiecţia faţă de rău, lucrătorii creştini trebuie să ia atitudine etică împotriva acestui subiect
în faţa naţiunii. Ei trebuie să fie conştienţi de pericol. Trebuie să-i avertizeze pe tineri. Trebuie să prevină
Biserica întreagă. Nici un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să-şi procure vreodată asemenea materiale care
corup şi pătează. Trebuie reamintite aceleaşi cuvinte pe care Pavel le-a scris lui Timotei: „pe tine însuţi
păzeşte-te curat” (1 Timotei 5,22).

 Imoralitatea în filme şi în televiziune

Pornografia este prezentă pe faţă în cinematografe, magazine de casete video şi în televiziune.

Deranjant este însă faptul că aceste materiale sunt la dispoziţia copiilor şi a tineretului.
Pe măsură ce sensibilitatea morală a societăţii noastre este tot mai tocită, cel care se împotriveşte
promiscuităţii spectacolelor – unei chiar şi în unele cercuri creştine – este considerat îngust sau de modă
veche. Acest fel de distracţii însă nu au nici o valoare educativă şi nici artistică. Chiar atunci când se
ecranizează o carte obişnuită, se introduc scene erotice numai pentru a i se face reclamă care să atragă o
audienţă cât mai largă.
Şi în cazul acesta conducătorii spirituali ai Bisericii trebuie să ia o poziţie clară. Mai întâi prin
exemplul personal, prin aceea că ei nu vor frecventa niciodată cinematografele care difuzează pelicule
murdare şi nici nu vor lăsa ca asemenea filme să fie văzute acasă, indiferent dacă au copii sau nu. Trist este

22
Hughes, Etica creştină în societatea laică.
134
că o anchetă publicată recent arătat că obiceiul de a sta la televizor al creştinilor este identic cu al celor
necredincioşi, dacă nu chiar mai rău.
Lucrătorii creştini serioşi trebuie să promoveze programe serioase pentru cei din bisericile lor, cu atât
mai mult cu cât sunt tot mai rare programele bune. Este chiar importantă participarea, cu frica lui
Dumnezeu, la proteste împotriva alterării standardelor morale din industria filmelor. Este nevoie de
promovarea activităţilor alternative în Biserică pentru tineri şi familii, pentru a-i ajuta să renunţe la
distracţiile nesănătoase. Se pot chiar sponsoriza unele filme sau programe cu mesaj etic şi moral.

 Homosexualitatea

„Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră şi ele la curvie şi au poftit după
trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic” (Iuda 7). Păcatul Sodomei a ieşit
la lumină. Cei care îl practică au reuşit atât de bine să obţină intimidarea socială şi politică încât oamenii
legii şi tribunalele au creat o situaţie incredibilă. Nouăzeci şi nouă la sută din populaţie este nevoită să
suporte etalarea flagrantă a păcatului şi a stilului de viaţă al unui singur procent, cât reprezintă ponderea
actuală a homosexualilor practicanţi.25
Nu există vreun alt păcat pe care Dumnezeu să-l urască mai înverşunat. Vechiul şi Noul Testament
sunt pline de judecăţi, condamnări şi pedepse pentru păcatul homosexualităţii. Iată câteva exemple: în
Geneza 19,4-24 este relatată ruşinoasa poveste a sodomiţilor şi a distrugerii lor; în Levitic 18,22 legea
numeşte homosexualitatea „o urâciune”; în Deuteronom 23,17 sodomiţii din rândul copiilor lui Israel sunt
excluşi din ţară; în 1 Împăraţi 15,12 aşa îi scoate din ţară pe sodomiţi; în Isaia 3,9 este expus păcatul
Sodomei; în Romani 1,24-32 bărbaţii aprinşi de dorinţe homosexuale sunt consideraţi nişte depravaţi; în 1
Corinteni 6,9 este scris că sodomiţii nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Concluzia: atitudinea corectă a
lucrătorului creştin faţă de acest păcat este să-l deteste, aşa cum face Dumnezeu. Răspândirea rapidă a bolii
SIDA demonstrează în mod evident că păcatul homosexualităţii are consecinţe grave; şi totuşi răspândirea
acestei boli pare a nu fi observată de guvernele ameţite. Acestea în schimb aprobă paradele şi demonstraţiile
obscene, permiţând alegerea homosexualilor în poziţii importante, învăţându-i pe copii că homosexualitatea
nu este decât un stil de viaţă alternativ. Tinerii noştri sunt presaţi să considere o alternativă tocmai practica
pentru care Dumnezeu a distrus două cetăţi cu secole în urmă.

25
George Grant şi Mark H. Horne, Legalizarea imoralităţii (Chicago: Moody Press, 1993), 113.
135
 Atitudinea lui faţă de acest păcat este aceeaşi şi în ziua de astăzi. În ciuda învăţăturii biblice clare
asupra naturii păcatului Sodomei, există unii, pretinşi ucenici ai Scripturii, care descriu acest păcat ca pe o
lipsă de ospitalitate.
Care ar trebui să fie atitudinea lucrătorului creştin faţă de această problemă? El trebuie să-l iubească
pe păcătos dar să urască păcatul. El îi va oferi răscumpărarea şi nădejdea în Dumnezeu, căci mulţi oameni
legaţi de acest păcat au fost eliberaţi şi s-au bucurat de libertate tot restul vieţii lor (vezi 1 Cor. 6,9-11).
Obligaţia lucrătorului care se confruntă cu acest stil de viaţă aberant este să conducă învăţătura
oferită de sistemul şcolilor publice şi să neutralizeze influenţa grupurilor sociale contaminate de această
ruină morală. Lucrătorul va insista asupra faptului că nimeni nu se naşte homosexual; aceasta este o
anomalie învăţată. El va lucra cu părinţii copiilor care au tendinţa să se implice în relaţii necuviincioase cu
membrii aceluiaşi sex. Lucrătorul va fi foarte atent la relaţiile din familiile în care mama este iubitoare dar
posesivă şi are o influenţă puternică asupra copilului, mai ales dacă tatăl este foarte pasiv sau abuziv. În cele
mai multe cazuri, lucrătorul nu va putea modifica asemenea circumstanţe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu va
putea totuşi să ofere călăuzire şi ajutor.

 Molestarea copiilor

Molestarea copiilor este la fel de frecventă în societatea noastră ca şi publicitatea care i se face.
Amintirea acestor abuzuri prin mijloace de inducţie psihologică şi prin hipnoză, pare a fi foarte la modă
pentru adulţi, punând la îndoială seriozitatea problemei. Totuşi, molestarea copiilor există şi este o problemă
reală şi serioasă. Una din dimensiunile frecvente ale abuzului în rândul copiilor este abuzul sexual – comis de
părinţi, o rudă apropiată sau un prieten de familie.
Pedofilii atacă în repetate rânduri şi uneori rămân nedescoperiţi ani de-a rândul.
Lucrătorii creştini trebuie să păzească copiii din adunările lor de aceşti lupi îmbrăcaţi în piele de miel.
Trebuie să fie foarte atenţi nu se folosească de persoane necunoscute în lucrarea cu copiii. Trebuie pus la
punct un program de selecţie, folosindu-se formulare puse la dispoziţia Bisericii de către biroul administrativ
al cultului respectiv şi de către companiile de asigurare. Înainte ca problema aceasta să apară, Biserica
(inclusiv liderii ei) va foi asigurată de loialitatea persoanei respective.
Dacă pastorilor li se aduce la cunoştinţă o astfel de problemă, ei trebuie să o trateze direct din punct
de vedere etic. Indiferent cât de dureros ar fi, ei trebuie să-l denunţe pe făptaş. Acest lucru este bun pentru

136
apărarea integrităţii pastorului cât şi pentru binele copilului şi al părinţilor lui. Statistic s-a dovedit că a
arăta milă nemeritată unui pedofil înseamnă a-i pregăti scena pentru un nou act păcătos. 26

 Pedepsirea infracţiunilor

Rata criminalităţii americane este în creştere permanentă; închisorile sunt pline, vieţile şi casele
enoriaşilor noştri sunt afectate de tot felul de infracţiuni. Este cu totul neobişnuit să observăm faptul că
actele reprobabile au pătruns chiar şi în sanctuare.
Ar trebui oare practicată pedeapsa cu moartea? Reinstituirea pedepsei capitale câştigă teren în tot
mai multe state din SUA. Sunt revizuite legile care permiteau pedeapsa cu moartea şi se elaborează noi legi
care impun folosirea ei.
Ar trebui oare ca statul să-i împuternicească pe judecători să fie mult mai drastici cu infractorii şi în
felul acesta să doboare acuzaţiile că ar fi prea indulgenţi cu criminalii? Ar trebui oare să se pună mai mult
accent pe protejarea drepturilor cetăţenilor în loc de a se proteja drepturile delicvenţilor? Pot fi luate măsuri
mai drastice împotriva traficului de droguri înainte ca el să se extindă în întreaga ţară? Răspunsurile la
aceste întrebări vor veni numai atunci când creştinii se vor ruga cu multă râvnă pentru autorităţi.
Criza naţională ridică dispute etice în rândul lucrătorilor şi în Biserică. Noi trebuie să căutăm în
Scriptură punctul de vedere al lui Dumnezeu despre infracţiune şi despre cei care o practică. Biserica trebuie
să-i iubească pe păcătoşi, dar să lupte împotriva păcatului lor. Biserica trebuie să recunoască faptul că
pedeapsa cu moartea a fost ordonată de Dumnezeu ca fiind singura pedeapsă dreaptă pentru crimă (Rom.
13,4). Biserica se va angaja în programe de vestire a Evangheliei în închisori şi de reabilitare, fără a pierde
din vedere faptul că numai Hristos poate transforma inima păcătoasă a omului.
Lucrătorul creştin şi Biserica îi vor învăţa pe copii şi pe adulţi deopotrivă să-i iubească şi să-i respecte
pe cei ce reprezintă autoritatea: profesorii şi directorii, poliţia şi judecătorii, personalul militar şi
conducătorii politici. Chiar dacă suntem dezamăgiţi de acţiunile acestora, noi trebuie să demonstrăm şi de
asemenea să-i învăţăm pe ceilalţi că cei ce au o funcţie înaltă trebuie respectaţi.

26
Benjamin Schlesinger, Molestarea sexuală a copiilor (Toronto: University of Toronto, 1982), 127, 165.
137
 SIDA

SIDA constituie o gravă ameninţare la adresa lumii întregi. Ea este rezultatul tragic al revoluţiei
sexuale. Milioane de oameni au fost răpuşi deja de această boală, milioane de oameni continuă să fie
contaminaţi.

Ce este SIDA?

Etimologic SIDA înseamnă "sindromul imunodeficienţei dobândite"; dobândită, adică în contrast cu

unele tulburări congenitale ale sistemului nostru imunitar.
Clinic SIDA reprezintă manifestarea terminală a unei infecţii prelungite. având o evoluţie lentă (10
ani), cu virusul imunodeficienţei umane (HIV). Acest virus este caracteristic speciei umane. Există doi viruşi
apropiaţi care atacă unul maimuţa, celălalt pisica, dar care nu se transmit de la aceste animale la om.
Pentru prima oară în istoria medicinei se constată că un virus cu totul special, virusul SIDEI, datorita
unei structuri externe deosebite, nu este recunoscut ca un duşman în ochii macrofagelor, ci, dimpotrivă, este
privit ca un prieten şi adăpostit de către macrofage şi limfocite dacă, cu ocazia unei leziuni a pielii sau a
mucoasei virusul vine în contact cu unele din aceste celule. Odată ajuns în interiorul acestor celule imunitare,
virusul utilizează mecanismul de reproducere al gazdei sale pentru a se înmulţi şi a învăţa treptat-treptat
întregul ansamblu ai sistemului imunitar pentru a-l distruge complet prin atacuri succesive pe o perioadă
între 5 şi 10 ani.
Când sistemul imunitar este complet distrus - şi se ştie astăzi ca orice subiect contaminat cu HIV este
în mod inexplicabil condamnat la moarte - organismul nu mai are nici o posibilitate de apărare. Organismul
este atacat de diferiţi microbi care nu mai întâmpină nici un obstacol şi nici o rezistenţă. Subiectul dezvoltă
atunci aşa-zisele "boli oportuniste": pneumocistoză, toxoplasmoză, tuberculoză, cancer de diferite tipuri,
afecţiuni ale sistemului nervos central, etc.

138
Căile de transmitere a virusului SIDEI
Se ştie ca o piele sănătoasă şi o mucoasă sănătoasă sunt absolut impermeabile pentru virusul HIV.
Astfel încât acest virus nu poate pătrunde în organismul omului decât dacă găseşte o rană, o
înţepătură, o eroziune traumatică sau infecţioasă a pielii sau a mucoasei.
În acest caz este suficient un foarte mic număr de viruşi pentru a contamina organismul.

Virusul SIDEI se transmite în primul rând pe cale sexuală.

Prin raporturile sexuale, heterosexuale sau homosexuale, virusul se transmite de la partener la partener prin
spermă şi secreţii genitale.

A doua cale de transmitere a virusului HIV este aceea a transfuziei de sânge sau de fracţiuni
sanguine.
La început nu se cunoştea acest mod de transmitere, de aceea multe persoane au fost infectate prin
transfuzie. Oricât de bine ar fi testat donatorul de sânge, riscul contaminării tot există. Contaminarea cea
mai frecventă rezultă din schimbul de seringi şi ace între toxicomanii care utilizează droguri intra-venoase.
Există un fel de rit al împărtăşirii între drogaţii care facilitează mult propagarea virusului HIV.

A treia cale este transmiterea virusului de la mama la copil.

În Statele Unite ale Americii, unul din patru copii care se nasc din mame purtătoare de virusul SIDEI
este infectat de virusul primit de la mamă.

Ultima cale de transmitere a virusului HIV cunoscută până acum, este prin rănile

pielii. Este forma cea mai rară de transmitere.

Dacă virusul nu poate traversa o piele sănătoasă, în cazul unei răni deschise el atacă celulele păturii
profunde a epidermei.
În afară de cele patru căi de transmitere a virusului pe care le-au identificat epidemiologii, nici o altă
cale nu poate fi identificată.
Persoanele care trăiesc în contact cu bolnavii de SIDA nu se contaminează decât în cazul ca au relaţii
sexuale cu ei sau folosesc seringile şi acele lor pentru a se droga.
Membrii familiei bolnavului, de pildă, nu se contaminează chiar dacă folosesc aceeaşi bucătărie,
aceeaşi toaletă, aceeaşi baie, aceleaşi farfurii şi pahare, aceeaşi îmbrăcăminte, chiar dacă toate acestea nu
sunt dezinfectate.

139
 Sărutul pe obraji nu reprezintă nici un pericol.
Sărutul profund pe gură este riscant.
Virusul nu se poate transmite prin salivă.
Ţânţarii sau alte insecte care înţeapă nu pot transmite virusul.
Până în momentul de faţă nu există nici un vaccin împotriva HIV-SIDA.

Originea şi evoluţia SIDA în lume

Originile virusului HIV rămân obscure. Se presupune ca el a fost prezent pe mai multe continente,
sporadic, cu câteva decenii înainte ca primele cazuri de SIDA sa fi fost semnalate şi descrise.
Infecţia a început să se răspândească la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, la homosexualii
bisexualii şi drogaţii din anumite zone urbane ale Americii, ale Europei Occidentale şi la bărbaţii şi femeile
cu parteneri multipli din anumite regiuni ale Caraibilor şi ale Africii Centrale şi Orientale.
Sindromul SIDA a fost identificat pentru prima dată în 1981 în Statele Unite de către un funcţionar
care a observat că medicamentul era cerut pentru un grup de homosexuali şi de bisexuali care sufereau de
pneumonie foarte gravă însoţit de o prăbuşire a imunităţii celulare.Centrele medicale duc un război teribil
împotriva SIDA, DAR FĂRĂ REZULTATE PÂNĂ ACUM...
Singura strategie reală şi eficace împotriva SIDEI este autocontrolul, înfrânarea, căsătoria monogamă
(un singur bărbat, o singură femeie), fidelitatea conjugală.

SIDA şi etica
Apariţia SIDEI ridică probleme grave din punct de vedere etic. Răspunsul la aceste probleme depinde
de punctul de vedere din care sunt privite.
În momentul de faţă sunt trei puncte de vedere.
Mai întâi este punctul de vedere liberal care domină gândirea ţărilor europene. Pentru liberalism
singurul criteriu în evaluarea faptelor umane este libertatea; tot ce nu afectează libertatea altora este permis.
Deci, permise sunt toate comportamentele sexuale, permisă toxicomania.

140
 Libertate fără responsabilitate. Drama SIDA, spun liberalii, ţine de domeniul privat. În această
perspectivă, prevenirea SIDEI constă în esenţa în serviciile igienice prescrise de serviciile de sănătate şi
utilizarea prezervativului.
Al doilea punct de vedere este cel pragmatic-utilitarist pentru care unicul principiu în viaţă este:
maximum de plăcere cu minimum de suferinţă. Nu se pune problema binelui şi răului. Statul tratează
bolnavii ţinând cont de balanţa cost-beneficii. Practic, nu oferă alte soluţii decât cele pe care le oferi
liberalismul.
Al treilea punct de vedere este cel personalist-creştin pentru care principiul suprem este calea cea grea
a înfrânării şi castităţii conjugale: terapia crucii.
Tratând problema SIDEI din perspective personalismului şi a revelaţiei, Biserica recomandă:
abstinenţa şi fidelitatea în căsătorie.
Lupta împotriva SIDEI, presupune în primul rând o informare corectă şi complexă cu privire la
contaminarea cu HIV, la cauzele bolii, la modurile de transmitere, la evoluţia ei clinică, la deznodământul
fatal. Trebuie evitată panica şi spaima inutilă dar şi siguranţa şi speranţa falsă.
Informaţia este inutilă dacă nu este însoţită de o temeinică educaţie morală. Educaţia morală trebuie
făcută în primul rând celor tineri având în vedere că potrivit OMS, jumătate din cei infectaţi cu HIV sunt
tineri având vârsta între 15 şi 24 de ani. Tinerilor trebuie să li se sădească în suflet principii morale
sănătoase, să li se propună exemple frumoase, şi fie îndrumaţi şi ajutaţi să-şi stăpânească pasiunile şi
instinctele.
Să li se arate că trivializarea sexualităţii înseamnă trivializarea persoanei umane transformate într-
un simplu obiect. Tinerii trebuie conştientizaţi că nu este altă cale de a opri flagelul SIDEI decât castitatea şi
evitarea drogurilor.

Avortul
În istoria omenirii, avortul, chiar dacă în unele perioade de decădere morală s-a practicat, n-a fost
niciodată justificat, ci a fost întotdeauna ceea ce este în realitate: crimă.
Hipocrate, părintele medicinei, cu patru secole de Hristos, îi punea pe discipolii săi să jure:

Nu voi da, oricine mi-ar cere, un drog care provoacă moartea şi nu voi da niciodată sfaturi de acest fel. De
asemenea nu voi da niciodată unei femei mijloace avortive …îmi voi păstra viaţa şi îmi voi exercita arta mea întru
nevinovăţie şi neîntinare.
141
 Medicii, de-a lungul veacurilor, au repetat jurământul lui Hippocrates, formulat în diferite moduri,
dar în esenţă aceleaşi. Ultima formulară o găsim în „Jurământul de la Geneva”, după ororile celui de al
doilea război mondial:

Nu voi consimţi ca deosebiri de religie, de rasă, de partid sau de clasă socială să se interpună între datoria mea
şi pacientul meu. Voi avea respect absolut pentru viaţa umană, din momentul zămislirii.

Avortul, întrucât este atentat la viaţa umană, este condamnat de Sfânta Scriptură în porunca: Să nu
ucizi! (Ex. 20.13) Ceva mai departe în cartea Exodului găsim scris: „nu va fi în ţară femeie care să-şi lepede
copilul” (Ex. 23.26).
„Încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu grijă: avortul ca şi infanticidul sunt socotite crime
odioase.”

În epoca marilor descoperiri ştiinţifice omenirea cade în barbarie. Paradoxal, absurd şi scandalos e faptul că
tocmai în ultimii ani când genetica a fundamental ştiinţific ceea ce omenirea a acceptat dintotdeauna pe baza
revelaţiei creştine, a instinctului şi a moralei naturale, parlamentele au votat şi statele au acceptat avortul,
refuzând în mod arbitrar şi nedrept statutul de om celor mai nevinovate şi mai neajutorate fiinţe umane.
Dezbaterile în vederea legalizării avortului, aparent, s-au plasat la nivel ştiinţific şi raţional. În realitate nu a
fost o victorie a ştiinţei şi nici a raţiunii. ci a barbariei, a absurdului, a marxismului moral, a ideologiilor
iraţionale şi, la urmă urmei, a ateismului modem.

Primul exemplu l-a dat Anglia care a legalizat avortul în 1967.

Au urmat Statele Unite în 1973 cu faimoasa decizie a Curţii Supreme care proclama că până în
săptămâna a 28-a embrionul nu va mai fi protejat de legile statului, deci poate fi eliminat.
Rând pe rând, ţările occidentale au cedat. Irlanda a rezistat cel mai mult. A cedat abia în 1994.
În ţările comuniste fusese autorizat şi practicat pe scara largă cu mult timp înainte.
Desigur, când s-a pus problema legalizării avortului s-au adus argumente de ordin umanitar şi,
anume, s-a spus: dacă avortul de facto tot se practică în mod clandestin, e mai bine să fie reglementat prin
lege şi astfel, prin condiţiile care se pun, să se reducă numărul lor şi, făcut cu asistenţă medicală şi în condiţii
igienice corespunzătoare, să se evite pericolul ca femeile să moară din cauza avorturilor clandestine..!
Şi desigur, pentru a dramatiza avortul clandestin, s-au umflat cifrele. De pildă, la dezbaterile din
parlamentul italian s-a vânturat cifra de doua milioane de avorturi clandestine pe an, când, în realitate, cifra

142
verificată nu depăşea 200/250.000. Interesant este faptul că odată cu legalizarea, nu numai ca nu s-au
eliminat avorturile ilegale, dimpotrivă, numărul lor a crescut, fiindcă clandestinitatea avortului nu provine
atât din teama de a fi pedepsit de lege, cât mai ales din dorinţa de a-1 ţine secret la nivel familial şi social. O
lege nedreaptă nu poate şterge sentimentul de ruşine şi culpabilitate din conştiinţa celui care săvârşeşte
crima.
Statisticile din 1994 înregistrau circa 40 de milioane de avorturi legale, declarate, pe an în lume.

Când începe omul să fie om?

Legislaţiile diferă în ceea ce priveşte limita întreruperii sarcinii. În general e redusă la primele 12 săptămâni;
în Anglia şi Olanda merge până la 24 de săptămâni. În Statele Unite prevalează ideea că avortul se poate face
până când fătul e capabil să supravieţuiască în afara sânului matern, adică până la cinci - şapte luni. Ba, sunt
glasuri care cer să se avorteze până la naştere, sau chiar şi după naşterea copilului, până la înregistrarea la
starea civilă. Un oarecare doctor Watson propune ca înregistrarea să se facă în a patra zi după naştere spre a
se da posibilitatea eliminării noilor născuţi cu malformaţii.

O chestiune foarte dezbătută în lumea ştiinţei este chestiunea zilei a 14-a a embrionului.
Din ziua a 14-a embrionul ar deveni individ uman deoarece în ziua a 14-a se încheie procesul de nidare al
embrionului în uterul mamei; în aceasta perioadă apare linia primitivă care prin adâncire formează şanţul
neural, iar prin apropierea crestelor neurale, formează în cele din urmă tubul neural. Cu alte cuvinte, în
acest moment se formează sistemul nervos şi începe viaţa şi activitatea cerebrală.
Pentru alţii, din ziua a 14-a embrionul devine fiinţă umană individualizată întrucât, din acest moment
nu mai este posibila diviziunea gemelară sau hibridarea.
Şi tot în ultima vreme a apărut în lumea medicală expresia gratuită şi fără acoperire ştiinţifică: aceea
de pre-embrion aplicată embrionului în primele zile după fecundare, mai exact pană la nidare.
După cum se vede, toate aceste termene-limită ale dreptului de a întrerupe sarcina sunt răspunsuri
arbitrare, diferite, contradictorii, la întrebarea: cât timp îi trebuie omului ca să devină om?
Paisprezece zile de la fecundare, spun unii; 3 luni, 6 luni, nouă luni, spun alţii. Douăzeci de ani,
spunea Napoleon, gândindu-se ca omul este om când poate fi înrolat în armată şi trimis la război. O viaţă
întreagă, spunea un filosof. O veşnicie întreagă, ar spune creştinii.

143
 Problema se pune greşit: omul, dacă este om, nu are nevoie de timp ca să devină om, ci are nevoie de
timp ca să dezvolte ce este deja.
E adevărat că în antichitatea creştină şi chiar în Evul mediu s-a pus problema: când primeşte
embrionul suflet? Când este însufleţit? Căci numai din acest moment embrionul devine fiinţă umană.

A existat în secolul al III-lea o afirmaţie teoretizată de Tertulian, numită "traducianism".

Potrivit acestei teorii, o parte din sufletul părinţilor se transmite la concepere şi formează sufletul
copiilor. Se încerca astfel să se explice transmiterea păcatului strămoşesc.
Pentru a respinge această învăţătură, unii Părinţi ai Bisericii, printre care şi Sfântul Toma de Aquino,

au propus teoria însufleţirii succesive, potrivit căreia sufletul, creat direct de Dumnezeu, ar avea
origine diferită de a trupului. După Sfântul Toma, infuzarea sufletului presupune o organizare biologică
prealabilă a trupului. El gândea că viaţa apărută la fecundare aparţine regnului vegetal sau regnului animal
şi primeşte sufletul după 30 sau 40 de zile de la fecundare.
Sfântul Toma se orienta după prescripţiile biblice de purificare a femeii după naştere. În tot cazul,
această teorie a rămas la nivelul dezbaterilor academice şi magisteriul Bisericii nu şi-a însuşit-o niciodată.
Cei care au pus-o în discuţie, inclusiv Sfântul Toma, au susţinut pe plan moral ceea ce a învăţat Biserica, şi
anume, că uciderea embrionului uman, în orice fază de dezvoltare, e crimă.

Apropiată de teoria amintită este teoria filogenezei născută din evoluţionism şi îmbrăţişată de
marxism. Filogeneza se împotriveşte ontogenezei.
Ontogeneza este procesul unitar în care orice fază a dezvoltării embrionului şi a fătului presupune o
fază precedentă până la celula iniţială care este zigotul.
Filogeneza susţine ca individul recapitulează în sine toată istoria evoluţiei formelor de viata din lume,
astfel încât umanizarea individului e precedată mai întâi de diferite forme de viaţă vegetală şi apoi animală.
Toate aceste teorii sunt complet spulberate de ultimele descoperiri ale ştiinţei genetice.
Vă voi expune în continuare câteva lucruri luate din cartea "Embrionul, semn de contradicţie" a
celebrului genetician Prof. Jerome Lejeune, care, cum am amintit şi cu altă ocazie, a fost nu numai un
gânditor lucid, fapt pentru care a fost penalizat cu neacordarea premiului Nobel pe care l-ar fi
meritat.

Nu există materie vie, afirma Lejeune. Materia nu poate să trăiască, nici nu poate să se reproducă. Există numai
materie însufleţită, însufleţită de un mesaj care este viaţa, care face viaţa. Şi dacă acest mesaj este uman, această

144
 viaţa e viaţa umană... Pre-embrion: acest termen nu spune nimic. Nu e necesar sa stabileşti o fază numită pre-
embrion, fiindcă nimic nu precede embrionul. Înainte de embrion există numai spermatozoidul şi ovulul. Când
ovulul e fecundat de spermatozoid se obţine zigotul. Iar când zigotul se divide, devine embrion… După conceperea
sa, un om e un om.

În momentul în care cei doi gameţi - spermatozoidul şi ovulul - fuzionează, zigotul care rezultă este o
entitate biologică nouă cu patrimoniu complex, cu un cod genetic propriu înscris în cele 23 de perechi de
cromozomi - un cod genetic diferit de al părinţilor - cu un nou proiect, cu un nou program după care se va
dezvolta. Această nouă fiinţă se auto-construieşte după proiectul propriu. E o fiinţă autonomă, deci nu parte
din trupul mamei, deşi are nevoie de hrană şi oxigen de la mamă ca să se dezvolte după cum şi mama are
nevoie de hrană şi oxigen pentru a putea trăi.
Faptul că acum fecundarea se poate face şi în eprubetă şi embrionul poate trăi şi în afara sânului
matern arată clar ca noua fiinţă conceputa se bucură de autonomie şi nu e parte din trupul mamei. Şi cum
nici un om nu poate fi proprietatea altui om, zigotul este deja proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu. Nu
poate fi nici proprietatea mamei, nici a părinţilor, nici a statului.

Fecundarea determină o nouă constituţie personală, absolut tipică a acestei noi fiinţe umane, o constituţie unică ce
nu s-a întâlnit în trecut şi nu se va în repeta în viitor. E vorba de o noutate absolută...– afirma Profesorul
Lejeune.

Dintr-un miliard de fiinţe umane nu se va găsi o altă fiinţă umană cu un cod genetic identic.
Cantitatea de informaţii pe care le conţine prima celulă umană, ce nu poate fi văzută decât la microscop, e
atât de mare încât nu poate intra în memoria niciunui computer făcut de mâna omului, nici în cel utilizat de
NASA pentru programele zborurilor spaţiale. E ca o minicasetă pe care e imprimată toată simfonia vieţii, ca
un film minuscul pe care e înregistrat tot filmul vieţii. Caseta, filmul, începe să se deruleze în momentul
conceperii şi derularea sa se termină la moartea naturală a omului. Totul e programat în prima celulă: şi
culoarea ochilor, şi culoarea părului, şi chipul feţei şi firele de păr de pe cap. Înainte de a se naşte, Tatăl
ceresc descifrând codul genetic al zigotului, numărase deja firele de păr de pe capul nostru şi le ştia pe toate.
Unul dintre cele mai frecvente şi cele mai infantile argumente în favoarea avortului e acesta:
embrionul în prima faza nu are chip de om, e un boţ de carne; el se umanizează din momentul în care se
poate recunoaşte la el chipul de om. Chipul omului există deja în zigot şi Dumnezeu îl priveşte cu iubire. De
unde cuvintele pline de admiraţie ale psalmistului:

145
 Doamne "tu mi-ai întocmit rărunchii. Tu m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te laud ca sunt o făptură atât de
minunată. Minunate sunt lucrările tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de
tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip minunat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram
decât un plod fără chip (un embrion fără chip, în textul ebraic) ochii tăi mă vedeau; şi în cartea ta erau scrise
toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile
tale, Dumnezeule!" (Ps. 139,13-17).

De altfel, spune J. Lejeune, se poate dovedi foarte uşor că ce poartă mama în sânul ci e un om şi nu o
maimuţă, chiar şi înainte ca embrionul să aibă chip de om.

Luaţi o celulă a unui embrion de patru celule... luaţi o celulă a unui embrion de cimpanzeu, a unui embrion de
gorilă şi a unui embrion uman şi daţi-le unui student de la cursul de citogenetică de la universitatea din Paris.
Dacă studentul nu ştie să spună: aici e o fiinţă umană, aici e un cimpanzeu, aici e o gorilă, e căzut la examen.
Lucrurile sunt foarte simple.

De altfel, nici nu e nevoie să vină ştiinţa genetică şi să ne demonstreze că fiinţa pe care mama o poartă
în sânul ei aparţine de la concepere specie umane; e un lucru evident, fiind înscris în instinctul matern.
Dacă omul nu e om din momentul conceperii, el nu mai poate deveni om ulterior printr-o simplă
recunoaştere sau printr-o ficţiune juridică. Dacă e om, nu are nevoie de nici o recunoaştere din afară şi dacă
nu e om, cum poate deveni om prin faptul că alţii îl declară om?
Celelalte justificări ale avortului: lipsurile materiale, calitatea vieţii, sănătatea copilului sau a mamei
ş.a.m.d., nu sunt justificări: dreptul la viaţă este dreptul fundamental şi primar al omului şi e valoarea
supremă în faţa căreia toate celelalte valori trebuie să cedeze.

Dumnezeu a zis: Să facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră... Dumnezeu l-a făcut pe om
după chipul sau, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (Gen
1.26-27).

Deja în prima celulă umană, în zigot, e prezent nu numai chipul noii fiinţe umane, chip primit de la
cromozomii părinţilor, dar e prezent şi chipul lui Dumnezeu, întipărit direct de Dumnezeu. Pentru un creştin
acesta este aspectul cel mai grav al avortului. A distruge chipul, portretul unui suveran este un delict aproape
la fel de grav ca şi atentatul la viaţa suveranului. A ucide un copil nenăscut nu e numai infanticid dar, într-un
fel, e şi la fel de grav ca şi atentatul la viaţa suveranului.

Care trebuie să fie atitudinea noastră etică? Evident cea biblică.

146
 Fecundarea artificială

În anul 1969, doi cercetători englezi din Cambridge ajunşi celebri în toată lumea, Edwards şi Stepstoe,
au reuşit să realizeze fecundarea în eprubetă a 18 ovocite dintr-un total de 56. Erau primii embrioni umani
produşi în laborator. Anterior asemenea experimente mai făcuseră numai medicii puşi în solda ideologici
naziste.
După circa 10 ani de tentative, aceiaşi cercetători englezi au reuşit să transfere în uterul matern
embrioni obţinuţi în eprubete şi astfel în 25 iulie 1978, deci se năştea Luiza Brown, primul copil din lume
conceput în afara sânului matern. O cucerire a tehnicii care stă pe acelaşi plan cu zborurile spaţiale.
Această tehnică se numeşte FIVET - cuvânt format din iniţialele cuvintelor "fecundare în vitro şi
transfer".
Se consideră că prin metoda FIVET se rezolvă o problemă care înseamnă o mare suferinţă şi o mare
nerealizare pentru multe familii: problema sterilităţii. Se ştie ca 10-15% din cupluri sunt în imposibilitate de
a avea un copil.
Pentru remedierea acestei situaţii înainte de a se realiza tehnica fecundării în vitro, s-a recurs la
metoda inseminării artificiale.
Multe mii de copii s-au născut în Statele Unite prin această metodă în timpul războiului din Coreea.
Astfel, datorită lipsei îndelungate de acasă a soldaţilor americani plecaţi pe front, s-ar fi creat un gol
demografic. Sperma, congelata, era trimisa acasă de către soldaţii de pe front. Între anii 1969-1972 s-au creat
bănci de spermă în mai toate ţările. De atunci milioane de copii nu-şi cunosc tatăl, deoarece numele
donatorului de spermă fiind ţinut secret.
În ceea ce priveşte metoda FIVET, la zece ani după ce s-a realizat prima fecundare în eprubetă, a
început comercializarea embrionilor. Congelaţi în azot la temperatura de -180° embrionii pot fi implantaţi în
uterul mamei omolog, în cadrul cuplului, sau eterolog, în afara cuplului, în uterul altei femei, după mulţi ani
de la moartea unuia sau a ambilor părinţi. Astfel e posibil ca părinţii să moară într-un secol, iar copii lor să
se nască în secolul următor, sau e posibil ca fraţii să se nască la o distanţă de 100 de ani unul de altul.
Datorită noii tehnici, noţiunea de mamă s-a extins. Au părut aşa-zisele mame substitutive sau mame prin
147
procură sau utere închiriate care, gratis sau pe bani, prin intermediul unor agenţii specializate în acest
domeniu, îşi oferă uterul spre a primi embrioni străini fecundaţi artificial şi a purta sarcina până la capăt.
Astfel se poate întâmpla ca un copil să aibă trei mame: mama care a donat ovulul, mama care a oferit
uterul şi a purtat sarcina şi mama proprietară de drept care a dorit să obţină în felul un copil.
De asemenea, un copil poate să aibă doi taţi şi dacă număram şi bunicii, un copil ar putea sa aibă 10
bunici şi bunice.
Nu mai este nevoie să spun ca pe această cale se pot realiza combinaţii şi legături de rudenie dintre
cele mai ciudate:
- copiii se pot trezi fraţi şi surori cu proprii lor părinţi şi bunici
- sau părinţi ai propriilor lor fraţi şi surori.
S-a găsit, în sfârşit, prin inseminarea de embrioni, posibilitatea şi pentru cuplurile de femei lesbiene să aibă
copii.
Ba chiar şi pentru grupurile de homosexuali, şi nu numai prin inseminarea de embrioni fecundaţi cu proprii
gameţi în uterul unei mame închiriate ci, ascultaţi şi vă minunaţi, chiar prin propria inseminare purtând ei
înşişi sarcina.
Din punct de vedere tehnic acest lucru e posibil, căci o sarcină bărbătească se pare că, sub aspect

tehnic nu se deosebeşte de o sarcină extrauterină. De câţiva ani se fac experienţe foarte discrete în
această direcţie în laboratoare australiene şi americane. Tatăl, aşadar, poate să devină şi mama propriului
copil. Nu putem aştepta ca în viitor, pe lângă spitalele de maternitate să apară şi spitalele de paternitate.

La fel de uluitoare este perspectiva ca o femeie - să zicem o lesbiană - să devină şi mama şi tată al
propriului copil.
Partenogeneza (adică naşterea feciorelnică sau dezvoltarea unui individ dintr-un gamet nefecundat),
posibilă la reproducerea unor nevertebrate şi plante, nu este declarată posibila la om, deşi se fac experienţe
în acest sens.
Dacă se va aplica metoda clonării la om, va fi posibil în viitor ca o femeie, prin fecundarea unui ovul
cu nucleul unei celule din propriul corp, să fie şi mama şi tată al propriului copil.
Odată realizată fecundarea artificială, cercetările şi experienţele continuă în domenii ce ţin de sfera
fantasticului.

148
 De pildă se încearcă fertilizarea trans-specie, adică între gameţi aparţinând la specii diferite, cu scopul
e a se obţine himere sau hibrizi. Asemenea fertilizări s-au reuşit între animale de specii diferite: iepuri şi alte
specii, între berbeci şi capre.
În ceea ce priveşte fertilizarea de gameţi umani cu gameţi ai altor specii de animale, până în prezent
nu s-a ajuns la embrioni care să treacă dincolo de prima diviziune, adică de stadiul de 2 celule.
Prin aceste experimente se încearcă să se obţină o subspecie-umană, adică o rasă inferioară de oameni care
să fie folosită la muncile degradante, ca cele pe care le făceau odinioară sclavii, sau să fie folosiţi ca rezervă
de organe pentru transplant.
De asemenea, se fac cercetări pentru a pune la punct tehnica gestaţia trans-specie, adică implantarea
unui embrion uman în uterul unui animal aparţinând altei specii, sporind astfel numărul mamelor închiriate.
Unui din cei doi savanţi care a realizat fecundarea în eprubetă, Dr. Robert Edwards, a declarat:

Această muncă ar putea să se dovedească necesară pentru îmbunătăţirea tehnicilor de fecundare în vitro şi
pentru a reduce malformaţiile nou-născuţilor. Ar putea fi necesar să se introducă un embrion uman pentru o
scurta perioada de timp (6-12 ore) în oviductul unei scroafe sau al unei iepuroaice.

Se urmăreşte şi posibilitatea în sens invers a gestaţiei trans-specie: embrioni de animale transferaţi în

sânul femeii. Există fermei ecologiste în Statele Unite care şi-au oferit uterul pentru a salva astfel o specie de
maimuţe ameninţate cu dispariţia.

Dar ceea ce le stă cu totul la inimă cercetătorilor este ectogeneza.

Cuvântul are la origine două cuvinte greceşti: "ectos" - în afară şi "genesis" = naştere. Este vorba de
producerea unui uter sintetic, artificial, un fel de incubator uman în care să se poată dezvolta complet
copilul, făcând astfel inutil uterul matern.
Pentru a se obţine o naştere prin metoda FIVET trebuie să se producă un număr mare de embrioni
fecundaţi în eprubetă. Şansele de reuşită nu depăşesc 10-12%.
20-30% din embrionii transferaţi în uterul matern pier prin avort spontan, ceea ce înseamnă că
pentru orice copil obţinut, mor circa 88-90 de embrioni.
Având în vedere şi faptul că multe cupluri nu-şi mai reclamă embrionii, există un număr imens de
aşa-zişi embrioni orfani.
În 1996, numai în Anglia existau 300.000 de embrioni orfani.
Ce se face cu acest surplus de embrioni congelaţi?
Sunt distruşi masiv după o perioadă prevăzută de legea fiecărei ţări.
149
 Legea engleză prevede distrugerea embrionilor după 10 ani de la congelare, cea franceză după 5 ani.
Având în vedere ca în mai toate ţările există numeroase centre unde se practică fecundarea artificială
- numai în Franţa sunt peste 100 - putem presupune că numărul embrionilor destinaţi distrugerii sunt de
ordinul milioanelor.
Cât timp ar putea să reziste embrionii congelaţi?
Embrionii congelaţi ai animalelor nu rezistă mai mult de 10 ani.
În cartea sa "Embrionul, semn de contradicţie", prof. Lejeune ne explică cum stau lucrurile.
,,Cuvintele timp (tempus) şi temperatură (temperatura) au aceeaşi origine şi sunt legate între ele. Timpul e
legal de temperatură, adică de mişcarea moleculelor şi atomilor din ele. Cu cât se diminuează mai mult viteza
moleculelor din embrioni şi prin aceasta căldura care se produce prin ciocnirea lor, cu atât se diminuează
mai mult temperatura embrionilor. Se congelează nu numai embrionii, ci şi timpul. Până în prezent se
realizează temperatura azotului de -180°. Dacă s-ar realiza -273°, adică zero absolut, s-ar anula orice mişcare
a celulelor embrionului şi, practic, s-ar anula timpul. Astfel embrionii ar putea să rămână congelaţi, să nu
spunem veşnic, dar pentru un timp nedefinit ,,.
Şi aici Lejeune face o remarcă ce provoacă fiori. El face o paralelă cu lagărele de concentrare naziste.
De fapt, cartea amintita în original, în franceză, poartă titlul "L'enceinte concentrationnaire" = Lagărul de
concentrare. Recipientele cu azot din laboratoarele centrelor de fecundare artificială nu sunt altceva decât
lagăre de concentrare în care embrioni umani, care pentru Prof. Lejeune sunt fiinţe umane, sunt ţinuţi
captivi, dacă nu sunt ucişi, un timp ce nu cunoaşte limită; dacă se realizează temperatura zero absolut, o
veşnicie. În comparaţie cu aceste lagăre de concentrare, cele naziste au fost floare la ureche.
Embrionii umani nedistruşi sunt utilizaţi în alte scopuri. Sunt comercializaţi, sunt folosiţi pentru
experienţe, se fabrica din ci produse farmaceutice sau produse cosmetice.

Numeroşi ginecologi, psihologi şi psihanalişti atrag atenţia asupra pericolului dezechilibrului psihic al
cuplului atunci când patul nupţial este transformat în laborator biologic. Pentru a realiza o asemenea
fecundare forţată, specialiştii în tehnica reproducerii invadează spaţiul cel mai intim, ţinând sub control,
programând şi supraveghind uneori ani de zile viaţa sexuală a cuplului.
Dar, mai ales, sunt condamnate aceste practici întrucât sunt încălcate drepturile fundamentale ale
copilului:

150
 ...copilul are dreptul... să fie rodul actului specific al iubirii părinţilor săi şi are de asemenea dreptul de a fi
respectat ca persoană din momentul conceperii sale.... Originea unei persoane este... rezultatul unei dăruiri.
Copilul care se naşte trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. El nu poate fi nici voit, nici conceput ca produs al
unei intervenţiei a tehnicilor medicale fi biologice; acest lucru înseamnă a-l transforma într-un obiect al unei
tehnologiei ştiinţifice.... Faptul ca un lucru din punct de vedere tehnic este posibil, prin aceasta nu este din
punct de vedere moral admisibil.

Copilul are dreptul la sânul propriei sale mame:

Maternitatea de împrumut reprezintă o neîmplinire obiectivă a obligaţiilor iubirii materne, a fidelităţii

conjugale şi a maternităţii responsabile; ea ofensează demnitatea copilului fi dreptul acestuia de a fi conceput,
adus pe lume şi educat de proprii săi părinţi...

Este o coborâre a omului la nivelul animalului, a aplica la om tehnicile folosite la reproducerea

animalelor:

Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine o fiinţă umană fără nici o legătura cu sexualitatea, prin «fisiune
gemelară», clonare, partenogeneză, trebuie considerate ca fiind contrare moralei, deoarece se împotrivesc
demnităţii atât a procreării umane cât şi a unirii conjugale.

Manipularea genetică, ingineria genetică

Prin expresiile manipulare genetică şi inginerie genetică se înţeleg acele tehnici care îşi propun să
modifice genomul sau patrimoniul genetic al unei celule sau al unui individ, urmărind crearea de specii noi
de plante şi animale sau îmbunătăţirea celor existente.
Cei care a descoperit marile legi ale eredităţii acum vreo 140 de ani în urmă a fost călugărul Gregor
Mendel, realizând hibrizi de mazăre în grădina monastirii Konigkloster din Brno. În continuare, genetica a
făcut paşi gigantici. Prin 1940 s-a descoperit că acizii nucleici (ADN) din care sunt formaţi cromozomii,
purtătorii genelor, constituie suportul material al eredităţii.
În 1965 s-a reuşit pentru prima dată fuziunea de celule umane cu celule de şoareci cu trecerea de gene
în cromozomii umani, dându-se unei celule caracteristici genetice pe care altfel nu ar putea să le aibă.
În 1967 au început să se dezvolte tehnicile diagnosticului prenatal pentru studierea condiţiilor genetice
ale fetusului şi pentru depistarea anomaliilor genetice.
Ştim că celulele umane cuprind 50.000 sau poate 100.000 de gene repartizate pe cei 46 de cromozomi.

151
 Se ştie că gena este o unitate transmisa, normal, fără modificări din generaţie în generaţie, care
determine anumite caracteristici la individul care o poartă.
Până în 1983, cercetătorii localizaseră deja peste 3750 de gene, descoperind care sunt funcţiile lor.
Astfel s-a aflat că gena responsabilă de distrofia musculară de tip Duchenne este pe cromozomul 10, că gena
insulinei se află pe cromozomul 11, că tot pe cromozomul 11 se află gena responsabilă de psihoza maniaco-
depresivă, ş.a.m.d. în prezent se cunosc circa 4.000 de boli datorate unor gene patogene. Deosebit de
importantă pentru medicină este descoperirea genelor onco-gene. Este vorba de proto-oncogene care, captate
întâmplător de un retrovirus, se pot transforma în oncogene printr-un mecanism care nu este prea bine
cunoscut.
O cucerire importantă pentru medicină legală este determinarea amprentelor genetice: un individ
poate fi identificat practic fără risc de a greşi, prin examinarea ADN-ului sau în diferite cazuri cum ar fi
crima, violul, aflarea paternităţii.
Ingineria genetică cunoaşte succese extraordinare în industria farmaceutică graţie clonării
moleculare. Gene specific umane sunt introduse în special în bacterii. Prin tehnica clonării se pot reproduce
masiv şi fără limită substanţe având aceleaşi caracteristici biologice şi funcţionale pe care le au în om. Astfel
se produc hormoni indispensabili pentru buna funcţionare a organismului uman. cum ar fi insulina,
interferonul, somatotropul sau hormonul creşterii.
Desigur, această manipulare genetică a microorganismelor prezintă şi un real pericol. Pot fi produse
noi specii de bacterii care rezistă la toate vaccinurile cunoscute şi care, scăpate din laboratoare, de sub
control, pot ucide populaţii întregi. După unii, aici trebuie căutată apariţia misteriosului virus al SIDEI.
Ingineria genetică e capabilă să opereze modificări genetice ale speciilor prin diferite combinaţii
genetice: se obţin astfel plante transgenice şi animale transgenice. În zigotul unui individ aparţinând unei
specii se transferă sau se injectează o genă a unui individ aparţinând altei specii.
De pildă, gena hemoglobinei unui iepure injectată în zigotul unui şoarece se transmite la descendenţii
şoarecelui.
În perspectivă, cunoaşterea complete a genelor umane va duce la cunoaşterea complete a
mecanismelor responsabile de fiecare funcţie a organismului şi, în consecinţă, la cunoaşterea genelor
patologice responsabile de bolile ereditare.
Aceste cunoştinţe sunt benefice pentru omenire întrucât deschid medicinii perspective mai în
diagnosticarea şi terapia bolilor încă necunoscute.

152
 Terapia genetică sau chirurgia genetică este permisă din punct de vedere moral, întrucât pot fi tratate
boli genetice, fiind tratată o gena bolnavă sau înlocuită, prin transplant, cu o genă normală, la rădăcina
sănătoasă.
Diagnosticul prenatal este permis din punct de vedere moral daca se face cu scopul de a depista şi
preveni bolile cromozomiale dar nu cu scopul de a elimina copilul afectat de asemenea boli.
Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat se va putea modifica patrimonial ereditar uman
adăugând, suprimând sau înlocuind în zigot o genă sau mai multe, modificându-se astfel corpul uman şi
specia umană. Aceste modificări, evident, vor trece la descendenţi.
Asemenea manipulări genetice la subiecţi normali care nu vizează remedierea unei situaţii patologice
ci ameliorarea rasei umane, sau realizarea unor performanţe, să zicem sportive, sau a unei capacităţi
excepţionale de muncă, suprapotenţarea inteligenţei şi memoriei, etc.. nu sunt permise din punct de vedere
etic.
Intervenţiile care modifică patrimoniul genetic uman, falsificând identitatea omului, Lezează
drepturile persoanei umane.
Fiecare om are dreptul să vină pe lume cu natura umană lăsată de Dumnezeu şi nu fabricat în
laborator, aşa cum îl doresc părinţii sau statul. Prin urmare, sunt permise intervenţiile terapeutice asupra
genomului celulelor somatice, dar nu asupra celulelor germinale sau ale zigotului. Ingineria genetică e în
stare, de asemenea, să izoleze gene umane şi să le injecteze nu numai în microorganisme, dar şi în celulele
altor animale. De pildă, oaia Dolly, clonată anul trecut (1997) poartă o gena umană pe care o vor purta şi
descendenţii săi.

Clonarea
Ce este clonarea?

Cea mai uluitoare şi cea mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice este clonarea.
Clonarea este tehnica de producere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi organisme
genetic identice.
Exista două metode de producere a clonilor.
Prima, prin sciziune gemelară. Celulele în primele faze embrionare, deci până la nidarea în uter când
sunt încă omnipotente şi nediferenţiată, sunt divizate şi în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici,

153
având acelaşi material genetic. Desigur, dintr-un asemenea embrion cu puţine celule: 2,4, 8 maximum 16
blastomeri, obţinut pe cale sexuata, adică din întâlnirea unui ovul şi a unui spermatozoid, se pot obţine puţini
cloni.
A doua metodă, aceasta asexuată, constă în transferarea de nucleu: din ovulul nefecundat sau chiar
fecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleii) şi se introduce în loc nucleul celulei altui
individ, al oricărei celule afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut, primind în
întregime patrimoniul genetic, este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Prin aceasta
metodă, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite.
Prin anii 1950 s-a realizat clonarea la broască. Având în vedere că ovulele mamiferelor sunt de o mie
de ori mai mici decât ale broaştelor,
de-abia după 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor: şobolani, oi, vaci, maimuţe, cu nuclee de
embrion la stadiul de 8-16 celule, numite în aceasta faza iniţială blastocite.
Se credea că după aceasta faza embrionară, deci după circa 14 zile de la fecundare, clonarea nu mai
este posibilă întrucât în celulele devenite somatice, diferenţiate, pierzându-şi toţi potenţialitatea, ADN-ul este
definitiv şi ireversibil alterat şi, prin urmare, nu mai posedă patrimonial genetic care să mai dea naştere unui
nou organism normal.
Dar aceasta certitudine s-a prăbuşit la 27 februarie 1997 când revista Nature a lansat vestea că s-a
născut, prin clonare, mieluţa Dolly. Naşterea lui Dolly a costat un milion de dolari, preţul mediu al clonării
unui mamifer. Eroii acestei realizări au fost Jan Wilmut şi K.H.S. Cambel împreună cu colaboratorii lor de
la Institutul Roslin din Edimburg, Scoţia. Marea noutate şi marea senzaţie a constat în faptul că Dolly,
tradus = păpuşa (numele s-a dat în amintirea celebrei cântăreţe Dolly Parton) a fost clonată prin
introducerea în ovulul unei oi a nucleului unei celule preluate din ugerul altei oi adulte, în vârstă de 6 ani, în
ultimul trimestru al sarcinii, aparţinând rasei Fin Dorset. De acum se poate realiza o turma întreagă de oi
Dolly, toate identice cu mama dătătoare de celule. Aşadar, nu era adevărat că celulele, după prima fază de
dezvoltare a embrionului, îşi pierd toţi potenţialitatea şi patrimoniul genetic. Statele care au permis avortul şi
experienţele pe embrion până în ziua a 14-a pe baza afirmaţiei savanţilor că după această zi celulele
embrionului îşi pierd toţi potenţialitatea, au comis o eroare enormă. Naşterea lui Dolly a provocat mare
panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică mondială. Ecoul lor încă nu s-a stins. Daca o asemenea clo-
nare s-a realizat la un mamifer aparţinând clasei din care face parte şi omul, înseamnă că până la clonarea

154
omului prin aceeaşi metodă nu mai este decât un pas, în cazul că nu s-a făcut deja şi se ţine secret. De obicei
lucrurile acestea nu se dau imediat publicităţii.
Vestea naşterii lui Dolly a provocat consternare şi groază în toata lumea şi reacţiile au fost vehemente;
de la preşedintele Clinton care a cerut încetarea experienţelor în vederea clonării omului şi a suspendat
subvenţiilc de la stat, la J. Chirac, la Comitetele Naţionale de Etica, la Consiliul European, la Parlamentul
European, la Organizaţia Mondiala a Sănătăţii.

Clonarea fiinţelor umane se spune în declaraţia Parlamentului European, nu poate fi absolut justificată şi
tolerată de societate întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, e contrară
principiului egalităţii dintre fiinţele umane fiindcă permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane,
lezează demnitatea fiinţei umane...

În 1979 J.B. Shettles de la Universitatea Columbia din New York a transferat nuclee de celule umane
germinale în ovule umane. Embrionii umani clonaţi s-au dezvoltat pană la stadiul de morula.
În l981, doi savanţi de la Universitatea G. Washington, Jerry Hall şi Robert Spillmann, au produs
prin sciziune, deci prin prima formă de clonare, embrioni umani. Nici aceştia nu au ajuns la maturitate.
După 6 zile de la publicarea clonării, Pp. Ioan Paul al II-lea a reacţionat energie într-un discurs în care
vorbeşte despre "experienţe nepermise şi tulburătoare", despre "manipulări halucinante", despre "tentaţiile
unei nebunii autodistrugătoare".
Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte şi dintr-o frică iraţională, amplificată de o
mass-media preocupată mai mult de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv.
Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în serie o armată de cloni uriaşi cu
care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul "Copiii veniţi din Brazilia ", după piesa
cu acelaşi nume, în care este prezentat un oarecare diabolic doctor Mengele, preocupat să producă o armată
de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului conservate în acest scop.
Mai era apoi frica de pierdere a identităţii, a personalităţii. Persoană, cuvânt grec, tradus înseamnă
mască, chip.
Prin clonare, societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de furnici fără chip, adică având toţi
acelaşi chip.
Intre clon şi clonat este identitate genotipă având acelaşi patrimoniu genetic, dar nu şi identitate
fenotipă.. Intre clon şi clonat nu există identitate mai mare decât între doi gemeni, care au şi ei acelaşi
patrimoniu genetic, dar fiecare îşi are identitatea sa, personalitatea sa, destinul său, care diferă în funcţie de

155
mediu, educaţie, cultură, de propriile alegeri şi decizii libere, fiecare fiind dotat cu voinţă. Cu siguranţă că
dintr-un laureat genial al Premiului Nobel, dacă se clonează, nu rezultă un clon genial că şi el.

Motive pro şi contra

Savanţii sunt mândri de succesele lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice şi, fără
îndoială, vor realiza clonarea omului. Dacă nu cumva au realizat-o deja În secret. Nici o lege şi nici o
interdicţie nu-i poate împiedica, aşa cum nimic nu a putut împiedica fabricarea armei atomice.
Hans Ionas, unul dintre părinţii geneticii, dădea (1997) lista cu avantajele clonării umane. Amintesc
câteva dintre ele:
- Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi, cu calităţi excepţionale, ceea ce va îmbunătăţi rasa
umană.
- Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor creditare care există în înmulţirea pe cale
sexuală.
- Toate familiile sterile vor putea să aibă copii.
- Oricine va putea să aibă un copil aşa cum îl doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate pe
care o admiră, o actriţă, un cântăreţ, o rudă, un prieten;
- un tată se poate multiplica pe el însuşi, o mamă pe ea însăşi, clonându-se cu celule din propriul
organism.
- Familiile de lesbiene vor putea şi ele să aibă copii cu celule somatice luate una de la alta.
- Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-1 reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de a
muri.
- Apoi, utilizarea clonului, a dublurii în scopuri terapeutice. Dublura, clonul este păstrat ca rezervă, în
stare embrionară şi la nevoie aceasta poate furniza material biologic, ţesuturi, organe pentru
transplant, în prezent e greu de obţinut organe de transplant şi ele sunt costisitoare. Se folosesc organe
de la animate transgenice, adică la care s-au injectat gene umane, foarte folosit fiind în acest scop
porcul. Însă nu se reuşeşte întotdeauna transplantul şi exisă riscul
unor infecţii. Organele umane de transplant de la accidentaţii mortali sunt puţine. Inimile cumpărate
de la chinezii condamnaţi la moarte costă 30.000 de dolari; rinichii pe care îi vând indienii şi filipinezii
costa 5.000 de dolari.
- Cu organe preluate de la propria dublura se exclude incompatibilitatea, fenomenul respingerii.

156
 - Mai sunt şi alte avantaje. Se pot forma echipe de cloni folosiţi în timp de pace şi de război, fabricaţi la
comanda în funcţie de necesităţi: cloni mari şi puternici pentru anumite munci grele, pentru a forma
echipe de sportivi şi a câştiga la olimpiade, cloni mici pentru zborurile spaţiale, cloni speciali pentru
spionaje, ş.a.m.d..
Multe persoane, în special femei, au cerut deja să fie clonate.
Desigur, nu toţi savanţii sunt entuziasmaţi de marile progrese ale ştiinţei şi optimismul cu privire la
binefacerile pe care le vor aduce descoperirile genetice omenirii, în viitor, mai ales după Hiroshima,
Nurenberg, Cernobîl, este mai reţinut.
Totuşi cercetările vor continua, iat protestele, condamnările, luările de poziţie împotriva clonării
umane care vin din partea capilor de state, a parlamentelor, a organizaţiilor internaţionale, sunt lipsite de
substanţa, de motivaţie etică şi, deci, vor fi absolut ineficiente în declaraţiile lor toţi vorbesc de încălcarea
drepturilor fundamentale şi de lezarea demnităţii omului.
Nu există nici o legislaţie care să protejeze omul de pericolul clonării. S-a afirmat că, sub acest aspect,
bovinele sunt mai protejate decât omul. Urmările clonării, - nu este vorba de clonarea animalelor care poate
fi foarte folositoare pentru producţia de lapte şi de came, sau pentru salvarea unor specii pe cale de
dispariţie, deşi ecologiştii au mari rezerve şi sunt îngrijoraţi pentru viitorul ecosistemului planetei, ci este
vorba de clonarea umană, urmările clonării nici măcar nu pot fi bănuite pentru viitorul omenirii după cum
prin anii 1935, când s-a descoperit posibilitatea fisiunii atomului de uraniu prin bombardarea cu neutroni,
nimeni nu bănuia Hiroshima şi tona de exploziv pe care o avem pe cap de locuitor, cu posibilitatea de a
distruge în prezent de peste 300 de ori întreaga populaţie a globului.
Totuşi, câteva urmări ale acestei revoluţii radicale le putem cunoaşte cu certitudine.
Mai întâi este distrugerea familiei, dispariţia legăturilor de rudenie, de consangvinitate: soţ-soţie, tată-
fiu sau fiică, mamă-fiu sau fiică.
Prin acest sistem de reproducere asexuată pot apărea combinaţiile cele mai stranii:
- un copil, de pilda, poate fi tatăl sau mama fratelui sau surorii sale sau
- un fiu, o fiica, poate fi frate sau sora cu mama sau cu tatăl.
Îndărătul clonării se ascunde aceeaşi tentaţie luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu de a se substitui
lui Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de
Dumnezeu.

157
 Omul consideră că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se în alt mod
decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clonii somatic
identici pe care îi creează. Că şi Dumnezeu care creează omul după chipul şi asemănarea sa, omul creează şi
el oameni după chipul şi asemănarea sa.
„Am furat din nou zeilor focul” - scria Aldo Schiavone în ziarul italian Republica, imediat după ce s-a
născut Dolly.
Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă la noi în ţară clonarea

Eutanasia

 Istoric

Cuvântul "eutanasie" creat în secolul al XVII-lea de Francisc Bacon cu sensul de "a muri uşor şi
dulce" a căpătat din secolul al XIX-lea sensul de "a omorî din milă". E vorba, aşadar de o omucidere
voluntară vizând curmarea unor suferinţe considerate inutile.
În istorie au existat întotdeauna cazuri de eutanasie.
Popoarele nomade îşi abandonau pe cale bătrânii şi bolnavii care deveneau povara în permanentele
lor deplasări.
De regulă, răniţilor în războaie li se dădea lovitura de graţie.
Uneori cei încercuiţi, pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanilor, se omorau reciproc. Aşa au pierit
cei aproximativ o mie de evrei asediaţi de romani la Masada.
Practici asemănătoare găsim la popoarele primitive.
La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi invită pe copii săi să-i mănânce carnea. Apoi urcă
într-un copac, lasă să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl omoară şi îl mănâncă.
Se practică uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile
Cachibas şi Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populaţie slavă Wendi.
Se ştie că în Sparta copiii handicapaţi erau expuşi şi lăsaţi să moară, lucru aprobat de Aristotel,
pentru motive de utilitate publică (Politica VII).
158
 Platon extindea această practică la bătrânii grav bolnavi.(Republica 460)
Epicur rezuma astfel curentul de gândire al grecilor antici:
"Noi suntem stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stăpâni în părăsi viaţa
cu suflet liniştit, aşa cum părăsim teatrul dacă nu ne place.”
La Roma, practica de a expune nou-născuţii cu malformaţii a continuat până la împăratul Valens
(secolul al IV-lea)
Ştim cât de mult preţuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerată o moarte demnă care
permitea să scapi de răzbunarea duşmanilor sau de vreo altă umilire.
Tacitus descrie în termeni elogioşi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19).
Valerius Maximus e fericit să facă cunoscut că Senatul din Marsilia păstra "otrava de stat".
Silius Italicus, care avea el însuşi să se sinucidă, îi elogiază pe celţi care sunt gata să grăbească
moartea bătrânilor, a răniţilor în război şi a bolnavilor.
La Roma, unde erau exaltate forţa, tinereţea, frumuseţea, vigoarea fizică, domnea repugnanţa
absolută faţă de bătrâneţe şi boală.
Stoicii se mândreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanţi: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tânăr. Scria
Seneca: „Dacă bătrâneţea va ajunge să-mi zdruncine judecata, dacă ea îmi va lăsa nu viaţa adevărată, ci
doar existenţa, voi ieşi afară din această locuinţă ruinată şi aducătoare de ruină”.
Dar nu toţi aprobau acest punct de vedere.
Pitagora şi mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei.
Hippocrate a inclus în faimosul său jurământ aceasta fraza: „Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul
nimănui în a procura o otravă sau în a-mi da consimţământul la aşa ceva”.
Cicero scria în visul lui Cicero:

Tu, Publius fi toate persoanele drepte, voi trebuie să vă păstraţi viaţa şi nu trebuie să dispuneţi de ea fără a
primi porunca de la Cel care v-a dat-o, că să nu daţi dovadă că v-aţi sustras de la misiunea umană pe care
Dumnezeu v-a încredinţat-o .

În această privinţă creştinismul a însemnat o schimbare a moravurilor şi a modului de a privi

moartea. Autorul creştin care a tratat magistral tema sinuciderii legată de porunca a VI-a, "Să nu ucizi", a
fost Sf. Augustin.
În continuare, în istoria creştinismului, trebuie să aşteptăm 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva să
ridice problema eutanasiei; şi acest cineva e un sfânt al Bisericii, sfântul Tomas Morus (1478-1535) în care

159
unii vor să-l vadă pe cel dintâi susţinător al eutanasiei în timpurile modeme. Tocmai un sfânt! În romanul
său filosofic. "Utopia", este o pagină în care Tomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai insulei Utopia
care practicau uciderea bolnavilor incurabili, sfâşiaţi de dureri cumplite. Un asemenea comportament e
calificat ca fiind „un act de înţelepciune”, mai mult, „un act religios fi sfânt”.
Desigur că această afirmaţie având în vedere genul literar în care este scrisă cartea, trebuie luată ca o
utopie, nu ca o realitate.
Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi susţinut eutanasia. În cartea sa „Novum Organum”,
Bacon introduce în limbajul modern cuvântul „eutanasie” după ce Morus introdusese cuvântul „utopie”. Nu
încape îndoială că la Bacon eutanasie nu înseamnă uciderea muribundului, ci administrarea de paliative
pentru ca muribundul să poată părăsi calm şi liniştit această viaţă.
De fapt, trebuie să aşteptăm nazismul pentru a vedea eutanasia pusă în practică într-o maniera
organizată, în primul program politic de eliminare a unor vieţi considerate lipsite de valoare vitală. Motivele
au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist: trebuiau suprimate gurile inutile şi trebuia redresată economia
germană afectată de război. Potrivit documentelor tribunalului de la Nurenberg, între 1939 şi 1941, naziştii
ar fi eliminat 70.000 de vieţi omeneşti.
De fapt, ce au făcut naziştii n-a fost eutanasie propriu-zisă, ci simplă exterminare. Eutanasia înseamnă
„moarte dulce”; naziştii nu au avut nici o preocupare că victimele din camerele de gazare să aibă parte de o
moarte dulce. Primele încercări de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-
lea în ţări industrializate: Anglia, Statele Unite şi Germania. S-au creat asociaţii de luptă în acest sens. În
anul 1903 circa o mie de medici din Asociaţia Medicală Americană cereau eutanasia pentru bolnavii de
cancer, pentru tuberculoză gravi şi pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era
prezentat în Germania şi un altul în Statele americane Ohio şi Jawa:
În 1922 sovieticii au decis să nu mai pedepsească delictul de eutanasie, dar şi-au retras îndată decizia.
Deşi după anii '30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei. nici unul n-a fost aprobat
de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.
Lupta s-a reluat după război. În anul 1946, 379 de pastori protestanţi şi rabini au adresat
legislatorilor statului New York o petiţie în care invocau în favoarea eutanasiei „drepturile individului”. Dar
nici aceste încercări nu au avut succes.
În anii '60 s-a adoptat, cu succes, o altă tactică. Lansându-se ideea „morţii din milă”, tribunalele au
început să nu mai pedepsească pe cei care ucideau din milă, cunoscându-se faptul că legislaţiile sunt nevoite

160
în cele din urmă să aprobe o practică deja existentă. Tot aşa se obţinuse puţin mai înainte şi legalizarea
avortului.
Astfel în 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Benedetto Gepponi care îi trăsese soţiei un
glonţ în inimă fiindcă aceasta suferea de o boală care nu s-a ştiut niciodată de ce natură a fost; la autopsie nu
i s-a găsit nimic anormal.
În 1962 în Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason Italian care venise special în Belgia
spre a-şi ucide fratele lovit de o boală incurabilă, pe soţii Vandeputte-Coipel care îl convinseseră pe medicul
lor de familie să administreze o doză mortală de sedativ fiicei lor în vârstă de opt ani atinsă de focomelie.
În acelaşi an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care îşi spânzurase
fiica atinsă de o boală incurabilă.
În 1970 în Italia a fost achitat Livio Daviani care îşi aruncase în Tibru fiul handicapat,
iar în Olanda, în 1973, doctoriţa Postma van Boven care o omorâse cu o doză puternică de morfină pe
mama ei paralizată şi cu crize depresive.
Sub presiunea opiniei publice, toţi aceştia au fost achitaţi întrucât omorâseră din compătimire.
Propaganda în favoarea eutanasiei a fost puternic susţinută de mass-media care s-a străduit să obţină
schimbarea legislator, operând o schimbare în mentalitatea opiniei publice, pedalând pe ideea dreptului
omului de a muri cu delimitate. În aceasta propagandă s-a uzat cu succes de autoritatea unor personalităţi
marcante, mai ales de cea a savanţilor care, în numele ştiinţei, fac abstracţie de valorile morale.
Astfel în 1974 trei laureaţi ai premiului Nobel; Jacque Monod, L. Pauling şi G. Thomson au publicat
în The Humanist, „Manifestul Premiilor Nobel în favoarea Eutanasiei”:

Noi afirmam că este imoral să tolerezi, să accepţi sau să impui suferinţa. Noi credem în valoarea şi demnitatea
individului. Acest lucru cere ca el să fie tratat cu respect şi să fie lăsat liber să decidă în mod rezonabil cu
privire la soarta sa.

Alţi laureaţi ai premiului Nobel li s-au alăturat, cerând să li se dea posibilitatea celor afectaţi de boli
incurabile sau leziuni ireparabile să moară „dulce şi uşor”.
Intenţionat s-a creat confuzie în termeni pentru că, prin cuvinte echivoce care în sine nu exprimă
eutanasia propriu-zisă în opinia publică să se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise.
Astfel în 1967 Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare răspândire. El
apăra dreptul oricărei persoane că în cazul unei boli mortale, fără speranţă de vindecare, să ceară să nu fie
menţinută în viaţă artificial şi să i se întrerupă procedurile. De asemenea, apără dreptul bolnavului de a cere

161
să i se administreze medicamente care să-i uşureze suferinţele, chiar dacă ele grăbesc momentul morţii.
Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor deziderate, Aceste lucruri aprobate prin
lege nu veneau în conflict cu morala catolică. Practic însă, efectul a fost altul: creşterea în paralel a cazurilor
de eutanasie directă şi de sinucidere.
După anul 1970 asistăm la o propagandă din ce în ce mai mare în favoarea eutanasiei, prezentată într-
o îmbrăcăminte de expresii foarte atrăgătoare precum: „moarte dulce”, „a muri cu demnitate”, „a te auto-
elibera”. Foarte mediatizat a fost cazul soţilor Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler şi soţia sa Cynthia
şi-au pus capăt vieţii simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson. Cuplul a hotărât să moară cu
demnitate, pentru a se auto-elibera de o viaţă considerată insuportabilă. Această dublă sinucidere a fost un
act de propagandă în favoarea auto-eliberării. Cu trei ani înainte, Koestler semnase prefaţa la cartea
„Ghidul auto-eliberării” scrisă pentru cei 8.000 de membri ai societăţii EXIT - societatea britanică pentru
eutanasia voluntară. Succesul a fost extraordinar: imediat au apărut alte 18 societăţi identice în Statele Unite,
Europa, Asia, Australia. Numărul a crescut mereu. Numai în Statele Unite sunt în prezent cel puţin 28 de
societăţi de acest gen.
În 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o noua metodă: „self-execution device”, cu
care a ucis-o pe Janet Adkins, în vârstă de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. În continuare, cu
metodă să a pus capăt vieţii a cel puţin 15 persoane, având în jur de 50 de ani şi nu toate fiind în faza finală.
El a ştiut să utilizeze cu dibăcie televiziunea pentru a influenţa opinia publica după ce efectua o eutanasie,
apărea la televizor iar avocatul său îi lua apărarea în presă.
În 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul „Final exit” în care se dădeau instrucţiuni practice
pentru sinucidere a fost un adevărat best-seller, întrucât mass-media i-a făcut o publicitate imensă. Cu
reţetele oferite, mulţi şi-au pus capăt vieţii, printre aceştia fiind 51 copii.
Din păcate, în cruciada eutanasiei s-au înrolat şi oameni ai Bisericii.
În 1975 episcopul american Casey a susţinut familia Quinlan în hotărârea de a-i înlătura lui Karen
Ann Quinlan aparatul de respiraţie artificială spre a o ajuta să moară. Bolnava a supravieţuit şi a continuat
să mai trăiască zece ani cu propria ei respiraţie.
Deşi eutanasia nu a fost legalizată, în ultimii ani, diferite tribunale au acordat autorizaţii de ucidere a
bolnavilor prin întreruperea hrănirii, a hidratării şi a tratamentului.
Primii paşi în vederea legalizării eutanasiei i-a făcut Olanda unde din anii '70 eutanasia n-a mai fost
pedepsit. Printr-o lege din 1993, confirmată în anul următor, li se permite medicilor să practice liber

162
eutanasia. Curios, eutanasia rămâne interzisă, dar noua lege declară că cine o comite nu e urmărit penal.
Numărul cazurilor de eutanasie a crescut în Olanda vertiginos de la an la an. Daca în 1990 erau 454 de cazuri
recunoscute de indici, în 1991 erau 3700 după cifrele date de o comisie de stat. La ora actuală se presupune
că 15% dintre olandezi mor prin eutanasie. În 1994 exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia
şi anumite state americane.
Statele nu se mai interesează de cazurile medicilor care ii ajuta pe pacienţii lor să moară. Recent
Consiliul Europei recunoştea că „a lăsa să moară în totalitate o anumită categorie de bătrâni nu mai este un
mit, ci a devenit o realitate”.
În Olanda există deja medici specializaţi în eutanasie.

Cauze şi pretexte
Care sunt cauzele care au făcut că, prin eutanasie, lumea să se întoarcă la timpurile întunecate ale
barbariei? Răspunsul e simplu: descreştinarea occidentului şi curentele de gândire care domina lumea:
utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evoluţionismul, ateismul, secularismul care au creat o
cultură a morţii şi chiar o fascinaţie a morţii totodată cu pierderea speranţei, a sensului şi valorii vieţii.
Tineretul, dezorientat, se refugiază în droguri şi sinucidere.
„Manifestul asupra eutanasiei”, despre care am amintit, declară că „suferinţa inutilă este un rău”.
Idealul omului care nu crede în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo este fericirea în această lume. Ceea ce dă
sens şi valoare vieţii este sănătatea, frumuseţea, forţa, cariera. Când intervine boala, suferinţa, handicapul,
viaţa îşi pierde sensul şi valoarea şi nu merită să fie trăită, iar omul, considerându-se stăpânul absolut al
vieţii sale, poale decide să-i pună capăt şi e logic că vieţile handicapaţilor, bolnavilor incurabili, bătrânilor,
vieţi considerate inutile şi povară pentru societate, să fie eliminate.
Un alt factor care încurajează practica eutanasiei este ceea ce se numeşte „înverşunarea terapeutică”.
Medicii, încurajaţi de progresele ştiinţei, împing cât se poate de departe anumite tratamente, anumite
intervenţii, în ciuda caracterului fatal al diagnosticului, prelungind de fapt la nesfârşit agonia pacienţilor.
Bolnavii care în ţările dezvoltate mor singuri, părăsiţi de familie, în spitale, printre aparate mânuite de
tehnicieni, constatând adesea că sunt menţinuţi în viaţă spre a se face experienţe pe ei, cer să li se curme
viaţa.

163
 Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului şi a carităţii. Suferinţa provoacă mila, compătimire.
Din milă e ucis un câine rănit care se zvârcoleşte în dureri. Din milă se de lovitură de graţie unui condamnat
la moarte pus la zid şi împuşcat dar care se mai zbate încă la pământ.
Nu e un act de caritate să pui capăt suferinţelor intolerabile pe care le îndură un bolnav, un bătrân,
un handicapat şi a-1 elibera, omorându-l?
Cuvântul milă, compasiune, ascunde ipocrizie şi interes. Nu e vorba atât de suferinţele bolnavului cât
mai ales de suferinţele celor din jurul bolnavului şi uneori de interese meschine cum ar fi moştenirea. Nu e
vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă.
Această este concluzia care se desprinde clar din definiţia care se dă astăzi eutanasiei:

A ucide din milă spre a suprima radical suferinţe extreme sau pentru a-i cruţa pe copiii anormali, pe incurabili
şi pe bolnavii mintali de prelungirea poate pentru mulţi ani a unei vieţi de suferinţă care ar putea, în plus, să
impună poveri prea grele familiei şi societăţii.

S-a amintit cuvântul „incurabil”. Cine poate şti care bolnav este cu adevărat incurabil? Se ştie câte
erori fac medicii în punerea diagnosticului, şi ceea ce este azi incurabil, mâine poate fi curabil. Se cunoaşte
cazul unui medic care după ce şi-a ucis, din milă, fiul difteric, a aflat că se descoperise serul Roux care putea
să-1 vindece.
Învăţătura Bisericii care condamna eutanasia se bazează pe câteva principii şi adevăruri creştine
fundamentale.

Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stăpânul vieţii. Omul nu poate dispune de
viaţa sa sau a altui om fără a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu şi fără a-şi revendica titlul de Dumnezeu.
Medicul care, conform jurământului lui Hippocrate, este slujitorul vieţii, nu al morţii, nu poate lua viaţa
unui om la cerere, căci cel care cere nu-i poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislaţie trebuie să
recunoască, să consfinţească şi să apere dreptul fundamental la viaţă, dar nu la moarte. Căci acordând
dreptul şi la viaţă şi la moarte, legislaţia cade în absurd şi se auto-anulează.
Viaţa este sacră şi inviolabilă. Nu exista viaţă lipsită de sens, de valoare, de demnitate. după cum nu
există moarte lipsită de demnitate în afară de cea provocată prin sinucidere sau eutanasie.

În al doilea rând, în viziunea creştină nu există suferinţă inutilă. Boala, moartea, suferinţa, au
fost răscumpărate, divinizate, sacralizate prin moartea lui Cristos pe Cruce. Unit cu suferinţa lui Cristos,
suferinţa creştinului, din rod al păcatului se transformă în instrument al mântuirii proprii şi al mântuirii
lumii.
164
 Drama bolnavului incurabil sau în faza terminală este în primul rând de ordin psihologie. Părăsit de
medic şi adesea abandonat de propria familie, când îşi exprimă dorinţa de a muri, de fapt bolnavul nu-şi
exprimă dorinţa de a fi ucis, ci suferinţa de a nu fi însoţit, asistat, acceptat, ascultat, iubit şi ajutat să moară
cu demnitate.
Pledoaria pro eutanasia a avut atâta succes, încât în 1993 un sondaj al opiniei publice naţionale din
Statele Unite indică faptul că 75% dintre americani sunt de acord cu sinuciderea asistată de medic.17 Jack
Kevorkian, medic, continuă să practice şi să promoveze eutanasia activă în ciuda contestaţiilor legale.
Totuşi, medicii creştini sunt împotriva eutanasiei de orice fel. Dr. C. Everett Koop, fost chirurg
general al SUA, a delimitat câmpul de luptă încă din 1976, declarând: “În orice discuţie despre eutanasia este
esenţială o înţelegere a termenilor. Uciderea deliberată a unei fiinţe umane, indiferent de motivaţie, este o
crimă.”18 Împotrivirea fermă faţă de sinuciderea asistată continuă să fie susţinută de diferiţi dedicaţi, ca
Ronalf Otremba, care afirmă că eutanasia activă nu este niciodată justificată moral.

În primul rând, există principiul că viaţa este valoroasă prin sine. Această valoare este independentă de stadiul
sănătăţii morale sau fizice a individului. Se bazează pe faptul că Dumnezeu este singurul creator al vieţii şi
deţine autoritatea supremă asupra vieţii şi a morţii.19

Ce consideraţii ar trebui să stea la baza obiecţiei lucrătorului creştin faţă de eutanasia?

Îmbunătăţirea controlului asupra durerii de către ştiinţa medicală a dus la creşterea calităţii vieţii
până acolo încât nu există scuze pentru cererea morţii premature.
Dacă persoana bolnavă nu este credincioasă, ar fi imposibil să împingi acea persoană într-o veşnicie
fără Hristos şi fără speranţă în viaţa viitoare.
Dumnezeu este cel care dă viaţa. Momentul întreruperii ei ar trebui să fie deci decizia Lui.
Creştinii cred în supranatural. Au existat multe vindecări miraculoase ale unor cazuri fără speranţă -
în care erau implicaţi atât credincioşi cât şi necredincioşi.
A pleda pentru eutanasia este în primul rând o atitudine necreştină.

17
Wekesser, Eutanasia, 14.
18
Robert N. Brait şi Stuart E. Rosembaum, ed. Eutanasia: probleme morale (Raffali, N.Y. Promotheus Books, 1989), 69.
19
Ronald Otremba, “Eutanasia nu este etică”, în Wekesser, Eutanasia, 22.
165
 Problemele rasiale

Încă din timpul când fiii lui Noe au ajuns la maturitate lumea a fost chinuită de probleme rasiale.
Simpla diferenţă de limbă, obiceiuri şi culoare tinde să dea naştere sentimentelor de neîncredere şi teamă
între oameni. Timp de mai multe generaţii, în America au existat probleme rasiale mai ales între albi şi
negrii. Periodic, şi alte grupuri rasiale au avut de suferit datorită prejudecăţilor aşa cum s-a întâmplat cu
indienii americani care au fost alungaţi de pe pământurile lor sau cu japonezii americani închişi în timpul
celui de-al doilea război mondial. Astăzi, datorită imigrării unor largi grupuri etnice, cum ar fi coreenii, sud
americanii, africanii şi cei din Orientul Mijlociu, dispute rasiale se nasc adesea între aceste grupuri în special
în oraşele mari. Integrarea în societatea americană nu mai este un lucru uşor pentru ei, dacă se poate spune
că a fost vreodată, iar unii îşi pun întrebarea dacă într-adevăr America rămâne „pământul tuturor”.
Există o tendinţă nefericită spre vechea doctrină „separaţi dar egali”, care a afectat dur sistemele
şcolare şi folosirea facilităţilor cetăţeneşti în sudul Statelor Unite. Problemele naţionale legate de răzmeriţe,
de luptele dintre bande, de mini-războaiele între traficanţi de droguri, tâlhării sau violuri sunt adesea puse
pe seama urii rasiale. Guvernul pare a fi ineficient în încercarea de a reduce luptele rasiale şi incidentele
criminale de această natură. Numai Dumnezeu poate remedia situaţiile de felul acesta.
Lucrătorul creştin cu o etică sănătoasă va practica şi va predica iubirea faţă de oameni, indiferent de
culoare sau de credinţă. El va îndemna Biserica în a-şi deschide uşile şi braţele pentru persoane din toate
rasele. Este încurajator să observăm că în prezent, peste tot în Statele Unite, cultele penticostalilor de culoare
se unesc cu albii într-o părtăşie care aminteşte de trezirea fără bariere rasiale din Azuza Street, Los Angeles.
Nici o naţiune sau comunitate nu poate realiza înalte performanţe etice sau morale, fără
transformarea care vine de la Calvar. La picioarele crucii lui Isus, cei mai răi păcătoşi, ca şi cei mai nobili
sfinţi, pot subscrie împreună la codul eticii lui Dumnezeu, care constă în „milă, judecată şi dreptate pe
pământ” (Ier. 9,24).

BIBLIOGRAFIE

1. BUDGE, E.W. The Book of the Dead , Londra. 1926. ( New York, 1977)
166
 2. BUDGE, E.W.T. The Dwellers on the Nile (Londra. Medici Society, 1913) . ( New York,
University Books, 1960)
3. Heidel, A, The Ghilgamesh Epic and the Old Testament, ( Chicago. University of Chicago
Pres, 1949.)
4. Josephus, Antichități.
5. Larue, G. A.. Ancient Myth and Modern Life. ( Long Beach,Cal., Centerline Press, 1988)
6. Lichtheim, M. Ancient Egiptian Literature (2 volume). ( Berkeley, Unyversity of California,
1975/1976 )
7. Morenz, S. Egyptian Religion. ( Ithaca, NY, Cornell University Press, 1973)
8. Pritchard, J.B. (coord). Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament. (
Princeton, N.J., Princeton University Press, 1958.
9. Robinson, H. W. The Hebrew conception of corporate personality. În Werden und Wesen des
Alten Testaments. J. Hempel. 1936.
10.Speiser, E. A. The creation epic, în Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old
Testament. Princeton University Press, New Jersey, 1958.
11.Seminar de Etică Pastorală de Lucian Cristescu…
12. Kis Miroslav. Curs de Etică Creștină
13. Luc Ferry, Învață să trăiești, Curtea Veche Publishing,București 2007.
a. (TJ. Hagigah, I. 7).
b. Herodot, 1962
c. Maimonide, vezi Weiss și Butterworth, 1983.
d. Scholem, G. 1946.
e. Weiss și Butterwort. C. Etical Writings of Maimonides. ( New York și Dover, 1983.
f. Al-Farabi, The attainment of happiness. ( New York, The Free Press , 1962.
g. Al-Ghazli, Abu Hamid. Tahafut Al – Falasifah , 1963.
h. Arcoun, M. Islam, morale et Politic, Paris, 1986.
i. Peter Singer, Tratat de Etică , Polirom. 2006.
j. Aristotel, Eudemian Ethics. 1984.
k. Lucrețiu, On the Nature of Things. Lacham, (traducator) (titlu traducerii, The Nature of the Universe) (
HARDMONDSWORTH, Penguin Books, 1951.)
l. Platon, Republica,

167