Metropolitan Panteleimon Rodopoulos - Territorial Jurisdicion Accrodin to Orthodox

Canon Law - The Phenomenon of Ethnophyletism in recent years

Încă din vechime creștinismul s-a manifestat din punct de vedere canonic printr-o practică
unitară: un singur episcop destinat unei singure eparhii, pentru care să fie săvârșitorul Euharistiei
și păstorul credincioșilor. Chiar și orașele mai mici aveau episcopi, în ciuda existenței unui
mitropolit care executa deja o jurisdicție canonică acolo.
În timpul persecuțiilor apare și problema suprapunerii jurisdicțiilor din pricina
imposibilității definirii granițelor teritoriale ale episcopiei. În această situație foarte mulți preoți au
fost puși în situația dificilă de a alege sub a cui jurisdicție de supun. Când persecuțiile s-au încheiat,
Biserica a reușit să stabilească ferm granițele eparhiilor. Astfel acestea au fost asociate cu
provinciile (romane, bineînțeles).
În secolele 4 și 5 puterea administrativă a mitropoliților celor 5 mari orașe ale Imperiului
au crescut încât acestea au fost denumite Patriarhii, iar episcopii lor – Patriarhi, prin aceasta,
episcopii din împrejurimi (din orașele mai mici) pierzându-și independența totală pe care o aveau.
Tot acum apare și Sinodul Patriarhal, în care mitropoliții sunt aleși și întronați de către
patriarh.
În tot acest timp se dezvoltă acest sistem al dependențelor (atârnări, în limbajul vechi
românesc), în care mitropoliții sunt orientați canonic către patriarhul lor, iar episcopii din orașele
mai mic, către mitropolitul lor.
Foarte important: limitele geografice ale patriarhatelor sunt și limitele canonice – nimic
mai mult! Acest lucru a fost stabilit la Sinoadele ecumenice ca fiind în conformitate cu învățătura
creștină despre Biserica și ca atare așa trebuie păstrat. (Cf. canonul 6 de la sinodul 1 ecumenic)
Tradiția canonică recunoaște celor 5 patriarhate întâietatea. Constantinopolului i se
recunoaște, însă întâietatea (primatul de onoare) ca fiind „Nea Romi”; asta în special prin canonul
28 de la Sinodul 4 ecumenic. Autorul adaugă aici că barbarii asupra cărora avea jurisdicție
Constantinopolul erau neamurile/celelalte națiuni care existau în afara Imperiului Roman
(interpretarea lui Ioannis Zonaras). Recent s-a descoperit o însemnare de secol 11, care multă
vreme i-a fost atribuită lui Leon cel Înțelept; această însemnare spune că până și anumite teritorii
din sudul Italiei (Calabria) îi erau supuse Constantinopolului.
Biserica nu a fost revelată de Dumnezeu cu scopul de a servi ambițiilor politice. De aceea
nu există Biserica Ortodoxă Română, Bulgară, Rusă, etc, ci Biserica Ortodoxă din România; din
Rusia. Biserica este una, iar acest lucru trebuie exprimat cu toată puterea. Granițele Bisericilor
locale au fost stabilite administrativ la granițele teritoriului țării respective.
Etnofiletismul e un produs al Revoluției Franceze și al Iluminismului și s-a dezvoltat la
finalul secolului 18 și începutul sec. 19. Este o teorie politică care a stat la baza creării statelor
naționale europene.
Ea are consecințe dezastruoase în teritoriile unde oamenii au conviețuit prietenește chiar
dacă nu erau de același sânge.
 În viața oamenilor simpli nu există ideea etnofiletismului în ceea ce privește națiunea, la
fel nici la antici nu o să găsim acest lucru. Națiunea, din totdeauna a fost asociată cu religia și
cultura. Lucrul acesta se vede la bizantini, evrei, musulmani, greci antici, etc.
Autorul vorbește și el despre maturizarea diasporei, despre cedarea autocefaliei.