Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Încă de la începutul lumii, multe suflete alese au dobândit Raiul prin mărturisirea credinţei
în Iisus Hristos – Domnul, prin jertfe şi chinuri. Suntem mulţumiţi că şi ţara noastră a fost
binecuvântată cu astfel de suflete. Cu toate că a fost subjugată de popoare păgâne, totuşi a avut
parte de un popor binecredincios, harnic şi stăpân pe el. Pe pământul ţării noastre au fost şi sunt
mulţi oameni temători de Dumnezeu. Munţii noştri s-au sfinţit din belşug de suflete alese ale
sihaştrilor, pustnicilor şi mucenicilor. Pădurile noastre au adăpostit multe mănăstiri şi biserici, unde
prin altarele lor s-au plămădit mulţi sfinţi ierarhi, care prin suferinţe au mărturisit credinţa cea
adevărată şi mulţi dintre ei n-au suferit putrejune. Aceştia sunt pentru noi ca un roi de albine, care
ne îndulcesc cu rugăciunile lor cele neîncetate către Domnul. Prin ei, ne-a binecuvântat
Dumnezeu şi pe noi, şi ne-am apropiat mult de harul Său. O asemenea albină de miere
duhovnicească aducătoare, care a luptat toată viaţa sa pentru apărarea dreptei credinţe, suferind
chinuri grele şi multe bătăi, a fost şi este şi Sfântul Ierarh Glicherie. Datori suntem să-i mulţumim
Domnului şi noi, cei care l-am cunoscut şi ne-am învrednicit de-a primi binecuvântarea lui cât a fost
pe pământ, precum şi cei care nu l-au văzut, dar au ţinut şi ţin, prin mărturisirea lui, credinţa cea
dreaptă (cea pe stil vechi), că aceasta este adevărată şi mântuitoare.
Nici o altă credinţă, fie ea născocită sau primită de la altcineva, decât cea rămasă de la
Sfinţii Apostoli şi întărită de Sfinţii dumnezeieştii Părinţi, însuflaţi de Duhul Sfânt de la cele şapte
Soboare ecumenice, nu este mântuitoare. Iar noi, ştiind prea bine că suntem lăsaţi în lumea aceasta
(fie mai mulţi sau mai puţini ani), pentru a ne mântui sufletul de veşnica muncă cea din iad, să
luptăm din toate puterile noastre, să lăsăm orgoliile cele primite de la diavol şi să ţinem această
credinţă dreaptă, pentru a ne învrednici de slava cea cerească. Zălog punem pe sfinţii noştri,
mucenici, pustnici, ierarhi români care neîncetat se roagă pentru noi, căci ţinând această credinţă şi
făcând faptele cele bune, cu siguranţă ne vom sălăşlui în sânul raiului, aproape de dumnezeiasca
lumină a lui Hristos.
Şi mai rog pe Bunul Dumnezeu, ca tuturor celor ce vor citi aceste mărturisiri de credinţă şi
minuni, ce s-au scris aici, păstrate din tată în fiu prin viu grai, să li deschidă ochii minţii lor şi să se
mântuiască. Blagosloveşte, Sfinte Ierarhe Glicherie, pentru a scrie aici minunatele tale fapte şi trăiri
duhovniceşti, precum şi alegerile tale, cele vrednice de toata mărirea, care le-ai făcut pe pământ,
cand erai printre noi, când cu binecuvântarea lui Dumnezeu ai luat pe umerii tăi turma lui Hristos,
care rămăsese fără păstor după anul 1924.
Minunile şi mărturiile care se vor scrie aici au fost povestite de Nicolai Păstrăvanu, mai
târziu Nectarie Păstrăvanu (1880-1955), cel ce a fost un stâlp neclintit al Bisericii de Stil Vechi din
România. El s-a născut şi a trăit în satul Poiana, com. Brusturi, iar mai apoi, după moartea soţiei lui,
a lăsat toate în grija fiului său, Gheorghe Păstrăvanu (fiind şi el tot aşa întărit în această credinţă) şi
a plecat la Slătioara, pentru a ajuta pe puţinii călugări, în frunte cu Sfântul Ierarh Glicherie, să ridice
în acel colţişor de ţară (mai ferit de autorităţi) un sfânt lăcaş de cult pentru închinare.
I. Statornicia Sfântului Glicherie în credinţă
După ce în ţara noastră s-a primit calendarul gregorian, mulţi dintre călugării aflaţi prin
mănăstiri care nu voiau să primească schimbarea, ieşeau şi se adăposteau pe unde puteau, de frică
să nu fie prinşi că erau bătuţi şi chinuiţi, ca şi sfinţii cei din vechime care nu voiau să se închine la
idoli. Astfel s-a întâmplat şi cu preotul Glicherie Tănase şi cu părintele David, care neprimind
schimbarea, au ieşit din mănăstirea Procov, ascunzându-se în munte la Râpa lui Coroi haiducul.
Aici au dus o viaţă foarte grea, îndurând mult frig şi foame. Ne povestea bunicul că dormeau pe
frunze în acea mică peşteră, pentru că el şi cu alţi creştini din Vânători i-au vizitat de mai multe ori,
ducându-le câte ceva de trebuinţă. Dar se temeau şi ei să meargă mai des, pentru a nu-i vedea cineva
şi să anunţe autorităţile, şi Doamne fereşte să fie prinşi părinţii şi arestaţi.
După doi ani de stat în acea peşteră ascunşi, Sfântul Glicherie şi părintele David s-au gândit
să îşi facă bani de drum şi să meargă la Sfântul Munte. Au cosit toate fâneţele schitului Sihla, au
mai vândut din hainele primite şi au reuşit astfel prin nişte creştini să-şi scoată paşapoarte şi au
plecat. Ajunşi acolo, au petrecut duhovniceşte, împreună cu ceilalţi sihaştri români, greci, bulgari,
un an întreg. Sfântul Glicherie a gândit că ar fi bine să rămână acolo să se roage până la sfârşitul
vieţii. Dar n-a fost să fie aşa. Într-o Duminică s-a întâmplat ca Sfântul Glicherie să meargă să
slujească Sfânta Liturghie la biserica Schitului Adormirea Maicii Domnului, care era aşezată pe cel
mai înalt vârf al Athosului, unde a slujit împreună cu Patriarhul Ierusalimului şi cu Mitropolitul
Sfântului Munte. După terminarea slujbei, Preasfinţitul Patriarh a întrebat: Care este părintele
Glicherie din România? Aceeaşi întrebare a pus-o şi preasfinţitul mitropolit. Atunci, Sfântul
Glicherie arătându-se, cei doi au zis cum că au avut vedenie pentru el, că va trebui urgent să se
întoarcă în România, că printr-însul va păstra Domnul o făclie a dreptei credinţe.
Ne povestea bunicul întotdeauna plângând dialogul dintre el şi Patriarhul Damianos: S-a
apropiat de mine, spunea Sfântul Glicherie, cu paşi repezi Patriarhul şi mi-a zis: «Precum ciobanul
care i-a venit în turma sa de oi o haită de lupi, le-au risipit toate oile şi le-au rupt în mai multe
cârduri, nemaivăzându-se, sărmanul cioban ascunzându-se şi el să nu-l mănânce lupul s-a văzut
amărât şi singur. Dar ce a făcut? A luat o talangă mare, a ieşit afară din ascunzătoare şi umblând pe
dealuri, pe văi, prin păduri, prin tihărăi (n.red.: (Pop.) Povârniş pe coasta unui munte; râpă abruptă;
loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie deasă) sunând talanga, oile una câte una care au mai rămas
au început a se aduna, zbierând şi tremurând în jurul lui. Şi atunci a zis ciobanul: De voi mai trăi şi
bine le-oi păzi, se vor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi mai bune. Tot aşa să faci şi sfinţia-
ta, părinte Glicherie! Cât de greu va fi să mergi în ţară, căci creştinii rămaşi nealteraţi au nevoie de
un adevărat păstor rânduit de Cel de Sus».
După mai multe învăţături folositoare de suflet de la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului şi
de la Preasfinţitul Mitropolit al Sfântului Munte, primind binecuvântare şi bani de drum, cei doi
părinţi s-au întors în România iar la nevoinţă, la chin şi la durere pentru a-şi păzi turma.
Era într-o iarnă înainte de Naşterea Domnului. Sfântul Glicherie trebuia să umble cu ajunul
prin toate satele, unde erau creştinii adevăraţi şi să le vestească Naşterea.
Creştinii de atunci erau ca focul cel aprins. Atâta dragoste aveau de preot şi de
binecuvântarea lui, încât nopţi întregi stăteau la marginile satului sau la capătul drumului, pe unde
ştiau ei că trebuie să sosească preotul cu ajunul, căci se umbla noaptea, nu ziua, pentru că se temeau
de pârâcioşii de pe nou şi de autorităţi. Nu mâncau zile întregi şi nu dormeau nopţi întregi, până nu-
l vedeau pe preot trecut cu prevestirea Naşterii Domnului. Aveau o credinţă pironită în el şi o
dragoste nebiruită.
Când a venit de exemplu Sfântul Glicherie în satul Poiana cu ajunul în acea iarnă era pe la
ora 22. Toţi bărbaţii cei mai puternici şi cu credinţă tare au ieşit înaintea lui. Sfântul Glicherie şi
dascălii intrau şi cântau, iar bărbaţii mergeau o ceată înaintea lor şi o alta în urma lor, pentru a fi
bine păziţi. Când termina de umblat cu ajunul în Poiana veneau oameni din satul vecin şi-l luau la ei
şi tot aşa până termina peste tot. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte, că după ce a terminat la Poiana
cu bine au venit şi l-au luat la Drăgăneşti. Cei care l-au păzit prin Poiana, unii dintre ei nici n-au
apucat să se culce, că s-a stârnit un zvon (cred că de la un rău-făcător), cum că Sfântul a fost prins
de poliţie şi este închis la Primărie la Drăgăneşti.
Foarte repede, creştinii s-au alarmat şi n-au stat cu mâinile în sân, au luat-o aşa obosiţi cum
erau către Drăgăneşti. Bunicul nostru de pe mamă, Ştefan Chirilă când a auzit, nu a mai zăbovit nici
un minut. A luat cojocul pe el şi în rest aşa cum era pregătit de culcare, a apucat a pune şi un bocanc
într-un picior, că de celălalt a şi uitat de frică, să nu ajungă prea târziu şi să se facă ziuă ca să nu-l
mai poată elibera pe Sfântul, căci ziua era mai greu şi ei ştiau asta.
A încălecat pe cal, şi doar în câteva minute a fost la uşa Primăriei. A bătut în uşă, a strigat, a
făcut şi calul să necheze că nu ieşea nimeni. Paznicul aţipise, trezindu-se la nechezatul calului, şi a
ieşit speriat. Când a fost întrebat unde-I părintele, unde l-au dus, cu un glas tunător, acesta a rămas
fără glas că nu se întâmplase nimic. I-a povestit apoi cum că preotul a trecut cu doi dascăli de
aproximativ o jumătate de oră pe aici şi sunt trecuţi către Săveşti.
Auzind acestea, bunicul a dat bici calului şi a mers la Săveşti să vadă cu ochii lor dacă-I
adevărat. Chiar la intrarea în Săveşti i-au ajuns, le-au spus cele auzite, apoi s-a întors spre casă.
Când a ieşit din Drăgăneşti, s-a întâlnit pe luncă şi cu bărbaţii care mergeau din Poiana spre
Primărie. Spunându-le că toate merg bine, au pornit cu toţii mulţumiţi spre casă. Aproape când să
ajungă bunicul acasă, a simţit şi el că-I este frig la un picior şi abia atunci a văzut că era fără un
bocanc. Aşa credinţă şi aşa dragoste pentru preot.
Tot în timpul prigoanei, într-un an umbla Sfântul Glicherie cu ajunul Botezului prin satul
Groşi. Când a apărut părintele cu oamenii de la Săcuţa, că de acolo venea spre Groşi, oamenii de
aici déjà îl aşteptau. L-au luat în primire şi au intrat în sat la fel de păzit şi din faţă şi din spate. Ca
dascăli erau cei doi din sat: Niculai Tofan şi Niculai Oţel.
La unul din creştini, cu numele Dumitru Ionaşcu îi venise băiatul de la Bucureşti acasă de
sărbători, aducând cu el un aparat mic de radio care era pus pe o masă în faţa icoanelor. Cât au
aşteptat preotul, băiatul a dat drumul la aparat şi se cânta ceva. În acel moment, au intrat şi Sfântul
Glicherie cu dascălii cântând “În Iordan” şi se auzea şi aparatul cântând, că băiatul de emoţie a uitat
să-l mai închidă. Atunci Sfântul Glicherie a zis către aparat, numindu-l diavol: “Cânţi tu sau noi?”
Taci, am zis, şi nu a tăcut, a mai zis o dată şi nu a tăcut. A treia oară însă a făcut cruce pe aparat cu
mâna şi a tăcut. Şi iar i-a mai zis: „Ce te-ai urcat aici sus la icoane, diavole, nu ţi-i ruşine? Dă-te
jos!” Şi, o! Minune, că tot atunci aparatul a fugit de-a roata în fundul sub-patului. Cei doi dascăli au
rămas încremeniţi, iar oamenii casei nici n-au observat până ce nu au ieşit Sfântul.
După ce au ieşit afară de la acea casă a zis Sfântul Glicherie către dascăli, să nu spună nimic
la nimeni despre acea minune, legându-i cu numele lui Hristos, până când el nu va mai fi. Şi aşa au
făcut, că noi am aflat de la ei după moartea Sfântului.
CAP. VII. Pentru vreo două pere
Ştim cu toţii că sfintele canoane arată că toţi bărbaţii trebuie să poarte mustaţă iar de la o
vreme şi barbă. În timpul prigoanei însă acest lucru pe politicienii de atunci îi deranja. Poliţaiul,
primarul, notarul şi popa chiar dacă vedeau doi, trei oameni cu barbă mergând pe drum, fie chiar şi
din întâmplare, erau urmăriţi să vadă unde se adună sau unde merg, fiindcă ziceau ei că sunt
„vrăjmaşi din cei pe vechi” şi se adună undeva la o casă pentru rugăciune.
Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul Neculai Păstrăvanu în vara anului 1937. Într-o
duminică după-amiază, împreună cu fratele său, Petru, au mers de la Poiana la Brusturi, la un
cumătru de-al lor, cu numele Ion Râpeanu să mănânce pere „sântileşti”, că erau coapte şi probabil ei
nu aveau. I-a văzut însă cineva şi i-a pârât la popa, iar aceasta a anunţat miliţia, spunând că s-au
adunat bărboşii la Ion Râpeanu la rugăciune. Să meargă deci repede, să-i prindă în fapt şi să-i
aresteze. Nu s-a lăsat prea mult rugat nici miliţianul, din râvna de a-şi păstra funcţia, şi îndată a mai
luat doi oamneni pe nou şi a urcat în deal la Râpeanu. Pe bunicul şi pe frate-său i-au găsit în livada
la păr, mâncând pere. Cum i-a văzut, miliţianul i-a întrebat: „Hei, bărboşilor aţi terminat sfeştania?”
Auzind aceasta, fratele bunicului, fiind mai tânăr a sărit gardul şi a fugit, însă pe bunicul l-au prins
şi l-au bătut acolo până s-au săturat. În zadar mai căuta gazda să le explice că au venit să mănânce
pere. Cred că pe bunicul l-ar fi omorât călăii din bătaie, dacă nu ar fi ieşit afară din casa soţia şi cei
pentru copii ai lui Ion Râpeanu, care s-au speriat şi ţipau că din gură de şarpe. Văzând aceasta,
poliţaiul l-au luat şi l-au dus la consiliul popular. Acolo l-au întins jos şi l-au călcat în picioare cu
cizmele lui care pe călcâie aveau fier, încât tot trupul i s-a făcut albastru, având numai urme ca de
potcoave. Cei care erau cu miliţianul îl întrebau apoi râzând: „Zi-ne tare, mai ai nevoie de sfeştanie?
Hai, spune, vrem să auzim şi noi!”
După ce au văzut că nu se mai putea ţine pe picioare, l-au trimis cu doi soldaţi la
Baia la judeţ pentru a-l aresta pe bietul om nevinovat, bătut, leşinat amărât. În acest răstimp, soţia şi
copiii îl aşteptau acasă. Când a ajuns la Baia la consiliul judeţean, soldaţii l-au predat unui soldat,
iar ei s-au întors înapoi la Brusturi.
Citind procesul verbal, miliţianului nu-i venea să creadă. Se uita când pe foaie, când
la bunicul, care îşi zicea în gândul lui: oare ce-or fi scris şi ori câţi ani îmi vor da? Imediat poliţaiul
a sunat şi a venit prefectul. Acesta citind şi el procesul verbal a zis: „Cum, moşule, pentru vreo două
pere te-au bătut în halul ăsta? Atunci bunicul abia vorbind a zis: „O, pere, pere; dacă ştiam, nu mai
doream pere în toată viaţa mea!” Fiind om cu suflet şi văzându-l aşa bătut, prefectul a rupt procesul
verbal, a chemat un sergent, i-a dat maşina lui personală poruncindu-i să-l ducă măcar până la
Boroaia. Dar acesta la dus chiar până acasă la Poiana.
După acea bătaie, bunicul a zăcut mult timp bolnav la pat. Urma cizmelor cu fierul lor, s-au
cunoscut pe pieptul lui până la moarte. Şi adeseori când răsufla greu din piept plângea şi-i zicea
tatei: „Ce bine ar fi fost dacă măcar m-ar fi prins şi m-ar fi bătut când eram la rugăciune, că aş fi
avut plată, dar aşa... ştiu şi eu?!?
Nu a ţinut însă mult bucuria creştinilor de stil vechi de a veni cu dragoste la bisericile lor,
pentru că şi România o dată cu Gheorghiu Dej au primit şi curenţii comunismului.
Din ordinul statului s-au stricat toate bisericile noastre rămânând numai una la Balş nu se
ştia prin ce minune. Atâta bucurie a fost atunci pe capul celor pe nou, încât nici cu rudele lor de pe
vechi nu ar mai fi discutat.
Cei de pe vechi erau atunci marul discordiei. De se întâmplă cumva, ceva în comună, ei
eraude vină. Ei erau chemaţi la poliţie şi bătuţi aproape dein orice. Amenzile cele mai mari tot ei le
primeau, dările la stat ale lor erau mai mari şi trebuiau plătite în termeni de..., dacă nu se dublau şi
erau luaţi la arest. Într-un cuvânt putem spune că sărmanii creştini nu mai erau aproape stăpâni nici
pe casele lor. Mulţi preoţi şi multe măicuţe au fost chinuiţi şi chinuite în acel regim. Nu aveau voie
să ţină cărţi de rugăciune în casele lor creştinii, pentru că unde auzeau că sunt cărţi umblau echipe
prin sat prin case răscoleau şi le găseau şi le dădeau foc. Îmi amintesc că ne spunea tata ca bunicul
îşi făcuse aproape toate cărţile care trebuiau pentru slujbă bisericească aduse de prin Bogdăneşti
procuate de cineva de pe la mănăstirea Rastei. Dar nu putea să le ţină în casa ci le ţinea ascunse prin
stogurile cu fân s-au pe sub stresinele gardurilor de nuiele car erau acoperite cu paie. Duminică şi în
sărbătorile mari, dacă se adunau creştinii la rugăciune în casă la bunicu, aduceau cărţile de unde
erau scunse, făceau rugăciune şi iar le ascundeau, pentru că de la acea bătaie pe care a luat-o de la
poliţe, creştinii mai mult îl căutau şi îl întrebau de orice lucru sau orice cuvânt despre credinţa în
lipsa preotului pentru că ştiau că el citeşte mult şi aleargă mult cu preotul prin toate părţile unde era
nevoie. De aceea îl numeau cei de pe nou “urechea protului Glicherie”.
O dată de “Învierea Domnului” s-au adunat creştinii la bunicu acasă să facă slujba
“Învierii”. S-au adunat creştinii din mai multe sate. Au venit şi trei cântăreţi buni de la Rădăşeni
care au cântat îngereşte, căci toată mulţimea care era adunată la rugăciune a plâns de bucurie.
Am aflat după vreo 15 ani că acei cântăreţi au fost: Mitropolitul Silvestru Onofrei, cu fratele
şi cu tatăl lui, părintele Varlam, care mai târziu l-am cunoscut şi noi că ne citea întotdeauna la
Slătioara „Molifta pentru împărtăşire”.
Dar nu s-a făcut bine ziuă, n-au apucat a ciocni câte un ou roşu, că a şi venit cel care făcea
de pază prin sat în acea noapte, fiind tot pe vechi şi le-au spus să fugă, că poliţia a intrat în sat. Au
fugit atunci care încotro, dar cei mai mulţi s-au ascuns în lunca Nisturei, un pârâiaş pe aproape.
După ce gazdă a ascuns cărţile, a stins lumina şi s-au culcat, numai şi poliţia a bătut la uşă. A zis
poliţaiul (după ce a intrat în casă): „Miroase a tămâie şi a fum de lumânare, dar dacă oamenii sunt
singuri şi dorm nu avem ce le face”. Bine că au scăpat de data aceasta ca prin urechile acului,
datorită paznicului, însă bunicul se aştepta la mai rău de acum încolo, că era vizat din nou.
După vreo câteva zile, intrând frica în poliţaii de la Piatra Neamţ, dar totodată şi răutatea
mai mare, în loc să le dea drumul la părinţi acasă, i-au trimis la Bucureşti în penitenciar la
Văcăreşti. Aici şi mai rău, cu cătuşele la mâini şi la picioare legaţi cu lanţuri i-au băgat într-o hală la
subsol pe nişte grătare, iar apa curgea pe dedesubt. Amar chin. Sentinela sta lângă ei şi cu un bici îi
băteau şi îi purtau să zăngănească lanţurile. În întunericul acela şi în acea umezeală au stat câteva
săptămâni, nemaiştiind Sfântul Glicherie nici zilele măcar. Atunci a căzut în deznădejde puţin şi
ştiind că trebuie să fie pe aproape sărbătoarea Sfântului Ilie, s-a rugat mai multe nopţi cu mâinile
întinse către cer, şi cu cătuşele pe ele (să ne imaginăm puţin cât de greu i-a fost!) şi cu tot deadinsul
a strigat la Sfântul Ilie să vină să-l scape de acolo, zicând: Sfinte Ilie, tu cel care ai omorât pe cei
patru sute de popi idoleşti care se rugau lui Baal să le mistuiască jertfa şi apoi să dea ploaie, care s-
au adunat pe Muntele Carmelului, nereuşind nimic, iară tu, Sfinte Ilie, cu puterea Domnului
Dumnezeului nostru ai coborât foc din cer şi a mistuit jertfa, apoi ai dat şi ploaie, vino şi la mine
aici în temniţă, şi-mi dezleagă lanţurile acestea, că sunt foarte grele şi nu le mai pot purta, precum şi
mâinile din cătuşe, ca să pot face o sfântă cruce! Te rog, Sfinte! Şi, o! Minune! Uşa temniţei s-a
deschis singură şi a intrat Sfântul Procopie şi i-a zis: De ce plângi aşa, părinte, că a auzit Domnul
ruga ta şi m-a trimis la tine, că astăzi e ziua mea. Şi toată încăperea aceea s-a umplut de lumină, iar
Sfântul Procopie s-a atins de lanţurile Sfântului Glicherie şi toate au căzut jos.
Apoi a intrat şi Sfântul Ilie şi i-a zis: La ce m-ai chemat, părinte? Te-am chemat, Sfinte, să
mă scoţi de aici, că nu mai pot! Atunci Sfântul Ilie s-a întors către Sfântul Procopie şi l-a întrebat:
Ce i-ai adus, Sfinte, că astăzi e ziua ta! Iar Sfântul Procopie i-a dat Sfântului Glicherie două pâini
albe şi calde şi Sfântul Ilie a zis iarăşi: Părinte, din aceste două pâini veţi mânca şi veţi fi sătui două
săptămâni, până la ziua mea. Atunci voi veni şi-ţi voi mai aduce încă două pâini cu care veţi mai
trăi încă trei săptămâni şi apoi vă vor scoate de aici. Şi încă ceva: Cât mai stai aici, să tipăreşti în
mine Acatistul meu că nu este scris până acum, că te vor scoate de aici şi te vor duce cu domiciliul
forţat să lucrezi moşia boierului Arsântescu şi acolo îl vei scrie. Uşa iarăşi s-a deschis singură şi
sfinţii au plecat, iar acea încăpere iar s-a întunecat-
Spunea Sfântul Glicherie, că atât cât au stat Sfinţii şi a fost lumină, a văzut că pe lângă
pereţii acelei încăperi, mai erau vreo douăzeci de deţinuţi care zăceau bolnavi, nemaiputând nici să
vorbească.
A rupt atunci Sfântul Glicherie o pâine cerească şi le-a dat la toţi să guste şi o! Minune! Toţi
s-au făcut sănătoşi şi s-au întărit şi au început să vorbească. Văzând şi santinelele acele minuni nu
au mai dat cu biciul în părinţi şi nici lanţuri pe Sfântul Glicherie nu au mai pus, iar bolnavii care s-
au tămăduit au zis: Mare este Dumnezeu cu Sfinţii Lui şi tot Sfânt şi acest preot, că de nu era el aici,
noi muream.
După ce au trecut şi cele treisprezece zile, a venit şi Sfântul Ilie şi i-a adus şi el două pâini şi
iarăşi s-a făcut lumină şi l-a întrebat: Acum, părinte, e mai bine? Părintele atunci i-a mulţumit că
într-adevăr la toţi le-a fost mai uşor.
- Să nu uiţi de Acatistul meu – i-a mai zis Sfântul Ilie şi a plecat.
După aceea, Sfântul Glicherie a rupt iar o pâine cerească şi le-a împărţit-o celor arestaţi şi o,
minunile Tale, Doamne! Că mâncând din pâinile acelea, nu le-a mai fost foame.
După ce au trecut şi cele trei săptămâni care au zis Sfântul Ilie, cu adevărat pe Sfântul
Glicherie l-au scos de acolo şi l-au dus cu domiciliul forţat la boierul Arsântescu. Acest boier a fost
foarte bun şi cu frica lui Dumnezeu. Era şi ceva mai mare în partid şi în ascuns ţinea pe vechi. Aici,
Sfântul a dat-o foarte bine, numai că nu era liber să meargă măcar o dată pe lună să-şi vadă creştinii
săi.
Într-o sărbătoare după ce şi-a făcut pravila şi a stat la masă Sfântul, s-a culcat să se
odihnească puţin. Şi cum dormea, a venit îngerul Domnului şi l-a deşteptat, zicându-i: Scoală-te şi
începe a scrie Acatistului Sfântului Ilie, că eu te voi ajuta unde va fi nevoie. Atunci Sfântul
Glicherie s-a ridicat repede şi s-a dus la boier, spunându-i cele văzute. Auzind boierul acestea, i-a
adus caiet şi condei şi l-a aşezat la masa de scris.
Cu ajutorul Sfântului Înger a scris Sfântul Glicherie tot Acatistul şi cu cele trei rugăciuni de
la urmă. Când a fost gata, boierul l-a dat la tipar şi a scos mai multe cărticele. Acel boier s-a
învrednicit a auzi cum îi dicta Sfântul Înger părintelui când scria, dar de văzut nu l-a văzut. Cu o
mulţumire nemărginită în suflet, a zis boierul către Sfântul Glicherie: Am luptat cu mine însumi să-
mi ţin credinţa cea adevărată, dar că am să-l văd pe cel care luptă din răsputeri pentru a o păstra şi
duce mai departe, nu m-am gândit niciodată.
După aceea, Sfântul Glicherie a căpătat şi mai multă încredere în boier şi i-a spus multe de
prin cărţi, cum a fost la Sfântul Munte şi cum a fost trimis iarăşi în România, şi câtă bătaie a luat la
Piatra Neamţ, cum a fost aruncat şi în foc, cum a vorbit cu Sfântul Procopie şi cu Sfântul Ilie în
temniţă la Bucureşti şi cum a fost adus de acolo aici.
I-a mai spus că va veni un război mare şi că atunci vor fi la conducere cei săraci, iar boierii
vor cădea. Sărmanul boier întristându-se, l-a întrebat pe Sfântul ce poate să facă el ca să scape. Iar
Sfântul l-a învăţat să-şi vândă moşiile şi castelele şi să-şi lase numai o casă de locuit, ca astfel,
devenind sărac, va scăpa, însă banii să-i păstreze, pentru că va veni o perioadă foarte grea după
război. Şi aşa a făct boierul, după învăţătura Sfântului şi toate cele proorocite de dânsul s-au
împlinit. Cât a stat Sfântul Glicherie la boier, doi ani de atunci încolo, tot ce făcea, făcea după ce îl
întreba pe Sfântul: cum să muncească, ce să semene şi cum să se poarte cu servitorii.
După ce Sfântul Glicherie a fost eliberat şi a venit la Brusturi, a mers şi boierul cu dânsul să
vadă bisericile şi pe adevăraţii creştini, aducându-le şi cărticele cu Acatistul Sfântului Ilie. Şi acum,
la Brusturi, se mai păstrează acele Acatiste şi sunt foarte folositoare. Avem şi noi una şi o păstrăm
ca pe o icoană vie a Sfântului Glicherie şi când o citim la vreme de furtună mai ales, îi sărutăm
iscălitura lui cu dragoste.
Mai ştim însă că atunci când s-a început a se face Mănăstirea Slătioara printre primii ctitori
a fost şi boierul Arsântescu, cu tot neamul lui, căci a venit şi a adus bani pentru ctitorie chiar el, şi i-
a mulţumit Sfântului Glicherie pentru sfaturile date, că aşa a făcut cu averile lui, după cum l-a
învăţat Sfântul şi a ieşit foarte bine.
După ce s-au stricat primele biserici, creştinii cei adevăraţi erau văzuţi de autorităţi şi de
popii cei de pe nou, ca fiind cei mai mari criminali ai societăţii. Nicăieri nu mai erau primiţi, nici
măcar un cuvânt nu mai aveau de spus. Ei nu aveau nici un drept, nici la şcoli nici în conducere. Iar
dacă vreunul îndrăznea să-şi ceară vreun drept, era imediat dus la poliţie, ţinut închis de la 3 la 7
zile, bătut şi maltratat ca un sclav.
Cred că şi de la noi din comuna Brusturi s-au făcut mulţi sfinţi atunci după schimbare. Că
aşa a avut parte judeţul Neamţ de cei mai răi jandarmi, iar comuna Brusturi de cei mai răi popi pe
nou, în frunte cu Lupescu, Ghiorghiu şi alţii.
Era prin Postu Sfinţilor Apostoli (că acest post nu-l prea puteau suferi ei) când poliţaii cu
popa Lupescu şi cu alţi capi ai bisericii pe nou, nu-i putea vedea pe cei de pe vechi că se adună
undeva la rugăciune, că erau imediat pe urmele lor. Ca să-i poată speria şi mai mult, cau adus
armată, cu arme şi cu tancuri, cu mitraliere din Fălticeni, făcând cordon şi înconjurând toţi
Brusturii. Apoi au umblat jandarmii prin sat şi pe toţi bărbaţii i-au adus la primărie cu mic cu mare.
Iar pe femei le întrebau acasă dacă ţin pe nou sau pe vechi, iar care spunea că ţine pe vechi, primea
un pat de armă pe spate şi o înjurătură bună.
După ce au adunat toţi bărbaţii satului la primărie, cei pe nou erau trimişi acasă, iar cei de pe
vechi erau bătuţi şi maltrataţi mai rău ca pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. La intrarea în
primărie era popa Lupescu şi primarul, şi câţiva capi pe nou care dădeau parola, care şi cum trebuie
bătut mai mult şi care mai puţin. Jandarmii făceau după comandă. Cei care păzeau mai cu tărie
credinţa şi au fost văzuţi cândva umblând cu Sfântul Glicherie la rugăciune sau cu Ajunul, aceia
erau trântiţi cu faţa la pământ şi bătuţi aşa de tare cu arme, cu bâte până ce oboseau jandarmii se
schimbau între ei şi-i luau din nou, întrebându-i unde le este preotul şi dacă mai ţin pe vechi. Care
răspundea afirmativ, era izbit apoi de toţi pereţii.
Era acea cameră ca un abator din vechime, toată plină de carne şi sângele care sărea din
trupurile creştinilor. A ţinut acel măcel o săptămână încheiată. Nu a rămas om din sat nebătut atunci.
Din acele bătăi, mulţi au murit până toamna. Doi dintre ei au murit chiar la Consiliu: Huţanu Ion şi
Buzdea Ghiţă. Femeile lor plângeau, dar slăveau pe Dumnezeu pentru că bărbaţii lor au murit
muceniceşte, făcându-se sfinţi prin suferinţa şi moartea pentru credinţă şi adevăr.
Văzând creştinii că apele s-au mai limpezit, au adus iarăşi pe Sfântul Glicherie să facă
Sfânta Liturghie la Brusturi. S-au adunat creştinii din toate satele de prin împrejurimi în casă la
Neculai Buzdea. Mulţimea nu mai încăpea în casă şi s-a umplut şi curtea, de nu se mai auzea peste
tot citirea Sfintei Slujbe, deci era foarte greu. După ce s-a terminat, toţi creştinii s-au hotărât să mai
rămână Sfântul şi pe a doua zi, pentru a le sfinţi un loc pe care voiau să zidească o biserică cât de
repede va fi cu putinţă, că era foarte greu prin casele oamenilor că nu mai încăpeau. Se temeau şi să
poarte dascălii cărţile de colo-colo, să nu fie prinşi, că doar au mai căzut în plasă de multe ori când
au fost prinşi cu genţile cu cărţi şi le-au fost luate şi arse.
După cum s-au hotărât, a doua zi de dimineaţă au ieşit în câmp acolo între Buzdeni, că era
mult loc liber, dar nu ştiau cum şi unde să sfinţească loc pentru temelie de biserică. Cu toate că
Sfântul Glicherie şi părintele Ghermano Chirilă au stat la rugăciune toată noaptea să le arate
Domnul unde va fi, toţi stăteau nedumeriţi. Apoi numai deodată toţi l-au văzut pe părintele
Ghermano că îşi face semnul sfintei cruci cu mâna şi începe a căuta prin iarbă. A umblat el aşa
căutând câteva minute, apoi se apleacă şi smulge un smoc de iarbă, vine cu el în grabă şi îl arată
Sfântului Glicherie şi celorlalţi, care au văzut că era plin de untdelemn.
Atunci, toţi s-au dus după dânsul, ferind iarba în două părţi, pe dâra plină de ulei. Şi, o!
Minune! Îngerul Domnului le-a trasat tot proiectul temeliei bisericii cu ulei, iar ei rupând iarba a
rămas drept chipul bisericii pe pământ, şi acolo s-a făcut biserica. După ce Sfântul Glicherie a sfinţit
locul aici la Brusturi, a fost luat şi prin alte comune, unde creştinii s-au hotărât să-şi ridice biserici
pentru a sluji mai uşor.
Cu muncă, rugăciune şi cu dragoste, în aproape doi ani s-au ridicat mai multe biserici
în care se putea sluji. Câtă bucurie pe creştinii noştri, că se puteau ruga iarăşi în biserică! Însă
nu după mulţi ani, iarăşi autorităţile în legătură cu cei de pe nou s-au răzvrătit şi mulţi preoţi
au închis, pe alţii i-au bătut până ce li s-a tras moartea, şi multe biserici au închis. Multe au
avut de îndurat creştinii cei adevăraţi în acele timpuri. Numai ei ştiu câte bătăi, chinuri şi
umilinţe aveau de îndurat din partea celor cu sânge rece.
Pentru a-şi bate joc de bătrânii satului Poiana care ţineau pe vechi, poliţaiul Stejar şi cu doi
soldaţi, puşi de popa Lupescu, într-o Duminică, când la noi mai era o săptămână din Postul Naşterii
Domnului, iar la ei se mânca carne, pentru că le trecuse Naşterea, au venit dis-de-dimineaţă şi au
adunat toţi bătrânii din susul satului: pe Dumitru Alista, Gavril Movilă, Vasile şi Ion Movilă, Ghiţă
Rotărescu şi alţii, şi i-au adunat în mijlocul satului, i-au încolonat, au tras un foc de armă şi i-au
speriat, aooi le-au ordonat să meargă la biserica pe nou din sat şi să se roage. Ajunşi la biserică, toţi
s-au închinat frumos pe la icoane, după care poliţaiul a zis să dea pomelnice. Ei au răspuns că nu au
bani şi fără bani nu pot să dea. Când slujba s-a apropiat de sfârşit, unul din cei aduşi cu forţa a ieşit
până afară şi a văzut că erau pregătiţi soldaţii să-i înfrupte, că se adusese un ceaun cu friptură. A
venit înapoi, a spus şi celorlalţi, iar când popa a zis: „Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”,
ei toţi au plecat ca din puşcă tocmai când nimeni nu se aştepta afară, şi de aici s-au împrăştiat ca
iepurii, de nu i-au mai putu prinde nimeni. Aşa, cu puterea lui Dumnezeu, au scăpat neînfruptaţi.
A doua zi, din cei mai tari în credinţă, vreo trei au fost chemaţi la post să răspundă de ce au
fugit de la biserică şi nu au stat până la urmă, iar ei cu blândeţe au zis că nu ei au plecat, ci popa i-a
trimis, zicând nouă, celor chemaţi, să ieşim şi să nu îi încurcăm pe ceilalţi, că aveau de mâncat şi de
băut. Pe astfel de oameni (a zis popa Lipescu cu ciudă – că era şi el acolo), să nu-i mai aducă
niciodată la biserică nimeni, că nici o slujbă nu au ascultat cât au stat, pentru că altceva bolboroseau
din gură şi făceau cruce când ştiau ei, şi nu când trebuia; nici pomelnice nu au dat, deci mai bine ar
fi să se lipsească de ei. Aşa au făcut, încât niciodată nu i-au mai adus cu de-a forţa la rugăciune.
Dacă au văzut poliţaiul şi popa Lupescu că la biserică nu au putut să-i înfrupte pe creştini,
anul viitor a umblat pe la toţi cei de pe vechi acasă ca să-i înfrupte. După ce a trecut Naşterea la cei
de pe nou, cei pe vechi mai aveam încă două săptămâni de postit. În acest timp, popa Lupescu şi
poliţaiul Stejar intrau în casă cu arma în mână, de îi speria şi îi întreba dacă au mâncat de frupt sau
nu. Dacă spuneau că nu, le deschidea gura forţat cu baioneta şi-i înfrupta cu carne sau cu brânză.
Dacă nu voiau să înghită, le puneau arma în piept, spunându-le că-i împuşcă. Unii, mai fricoşi,
înghiţeau, iar alţii ţineau în gură până găseau timp prielnic să dea jos, iar alţii scăpau cu totul şi cu
totul altfel.
Au intrat şi la părinţii noştri şi au întrebat întâi unde-i bunicul, că pe el aveau ciuda cea mai
mare, dar atunci s-a întâmplat să nu fie acasă, că deja se auzise că au gând rău asupra celor pe vechi
din satul Poiana, iar bunicul stătea ascuns la rudele lui de prin alte sate. L-a întrebat poliţaiul pe tata
unde-i „tartărul cel bătrân”, iar mama a încercat să-i răspundă, dar nu a mai apucat, fiindcă poliţaiul
a scos mişeleşte o ghiohuţă de mână şi i-a dat una după cap, la care mama a căzut leşinată pe vatra
de la sobă unde dormeau cei doi copilaşi ai lor. Atunci, tata a strigat de frică la copii: „măi, treziţi-
vă, că au omorât-o pe mama voastră!” Popa, văzând aşa, l-a repezit pe tata peste masă şi a căzut şi
el cu masă cu tot. Sub faţa de masă aveau puşi banii pe care îi aveau de pe urma unei vaci pe care o
vânduseră, iar când masa au căzut, banii au ieşit la iveală. Atunci popa a hotărât să îi lase
neînfruptaţi, dar să le ia banii, după care au ieşit. Tata s-a ridicat apoi de jos, şi văzând că mama e
tot leşinată pe jos, a luat repede găleata cu apă şi a turnat-o toată peste ea. S-a deşteptat şi mama,
dar s-au trezit şi copiii într-un ţipăt, că i-a ajuns apa rece şi pe ei.
Mama l-a întrebat pe tata dacă au plecat, iar tata, cu un oftat adând, i-a spus că au plecat, dar
le-au luat banii de pe masă. „Nu-i nimic”, a răspuns mama. „Putem să zicem că a pierit vaca, dar
bine că am rămas neînfruptaţi”.
Aşa au umblat prin satul Poiana în mai mulţi ani la rând, ca să-i înfrupte, dar cei cu credinţă
tare scăpau, într-un chip sau altul.
Tot în acele vremuri grele, s-a întâmplat de i-a murit şi moşului nostru, Vasile Păstrăvanu,un
băieţel de un an. Mama copilului avea multe rude pe nou, dintre care unul avea chiar funcţie de
conducere în comitetul bisericii, şi a vorbit cu el şi cu popa, şi l-au îngropat pe băieţel fără nici un
fel de slujbă, la cimitirul din sat.
Unul din comitet însă nu era atunci prin zonă şi când s-a întors după vreo trei zile, a aflat
veştile şi a sărit în sus de turbare, urlând şi înjurându-i pe cei din comitet, pentru că au lăsat copilul
„bărbosului” în cimitir, pentru că nu l-au pus să jure că ţine pe nou, de ce nu l-a dus măcar popa de
pe nou la groapă, ca să-i „facă de râs pe vechioşi”.
Atunci, în starea aceea în care era, s-a dus la cimitir, la mormântul copilului, l-a dezgropat şi
l-a spânzurat în clopotniţă. După vreo trei zile, cei care treceau pe lângă clopotniţă, auzeau plânset
de copil. Despre această minune înfricoşată, încă mai povestesc cei bătrâni care au apucat acele
timpuri. Aceste lucruri au ţinut două săptămâni, de ajunseseră oamenii să se teamă a mai trece pe
acolo, dar nimeni nu îndrăznea să ia trupul bietului copil de acolo şi să-l îngroape.
S-a alarmat tot satul, iar popa i-a zis unuia din comitet să meargă la tatăl copilului să-l
anunţe unde îi este copilul şi să vină să îl îngroape.
Acum, să judecăm singuri, noi cei care citim aici, cum a reacţionat sărmanul tată, când a
mers de şi-a văzut copilul cel mort şi îngropat, fiind acum spânzurat. Atât a putut spune: „Sunteţi
mai răi decât dracii!”, iar apoi a plecat acasă.
Iar cel ce a făcut asemenea faptă, după ce a fost scuturat un pic de oamenii din sat, l-a pus
înapoi în mormânt.
Spunea bunicul că după ce s-a terminat temelia de turnat, Sfântul Glicherie s-a dus pe munte
cu câţiva oameni şi au doborât câţiva brazi, i-au tras cu lanţuri şi cu funii la un drum şi apoi i-au
tăiat la dimensiuni după cum le trebuiau lor pentru grinzi. Bunicul îi măsura. Unii îi cojeau iar alţii
îi aşezau. Când s-a înserat, cei din sat au plecat acasă, rămânând numai Sfântul Glicherie, bunicul şi
cu doi oameni din Rădăşeni, care trebuiau să care toate acele lemne la vale, unde era temelia.
Sfântul le-a numărat apoi şi a început să le măsoare şi socotea să vadă dacă le ajung sau le
mai trebuie. Măsurând el, unul dintre ele era mai scurt. Şi i-a zis bunicului să mai urce toţi o dată
muntele, să mai taie un brad, că nu ajung, deoarece acela este mai scurt. Bunicul a oftat, iar ceilalţi
doi au spus că nu mai pot de obosiţi şi s-au aşezat toţi pe un butuc să se odihnească puţin, că erau
istoviţi, iar apoi să se urce iar pe munte. Cum se uitau toţi spre munte, numai ce Sfântul Glicherie s-
a ridicat şi s-a dus la acel lemn, l-a luat de un capăt şi a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai
lungit lemnul când erai în casa părintească, lungeşte-l şi pe acesta, ca să nu ne mai ducem pe munte
după altul, că nu mai putem şi vine noaptea, şi trebuie să-i şi cărăm la temelie.
S-a aşezat apoi lângă ceilalţi tovarăşi, şi după ce au mai stat puţin a zis către bunicul: hai,
măi frate Neculai să-l mai măsurăm o dată. Şi, o, minunea Ta, Doamne! Când l-au măsurat, era
puţin mai lung decât ceilalţi! Au mai tăiat din el şi l-au aşezat la loc. Mulţumind toţi Domnului şi
cunoscând minunea, au început cu drag a-i trage la vale.
Tot bunicul i-a povestit tatei cum că într-o zi a venit la mănăstire o femeie care plângea fără
mângâiere, încât nici nu mai putea vorbi. Au întrebat-o oamenii care lucrau acolo ce a păţit, iar ea i-
a întrebat, cu un glas stins, dacă acolo îl poate găsi pe părintele Glicherie. Atunci părintele David a
luat-o şi a dus-o puţin mai către biserică şi i l-a arătat pe Sfântul care venea cu un braţ de şipci.
Aflându-l, femeia i-a căzut în faţă cu plecăciune şi a început să povestească cu glas mare. Toţi
oamenii rămas uitându-se la ea. „ Părinte, - a zis ea către Sfântul – eu sunt din judeţul Iaşi, din satul
Câmpuri, şi am să vă povestesc pe scurt cele petrecute şi văzute în satul nostru. De la noi din sat a
fost un tânăr dus la Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut călugăr. După ce s-a schimbat calendarul, a mai
slujit Domnului vreo câţiva ani în schimă. Dar după ce şi-a dat seama că nu-i bine, el şi încă doi
călugări s-au sfătuit să iasă din mănăstire şi să plece unde vor vedea cu ochii, numai să nu mai stea
în acea rătăcire. Într-o noapte, şi-au făcut bagajul să iasă, că ziua se temeau.
Cel din Câmpuri avea o icoană mare cu Maica Domnului şi altele mai mici cu Domnul şi cu
alţi Sfinţi. A vrut să ia cu el numai icoana cea mare şi când s-o ia din cui, toate celelate icoane s-au
aşezat singure peste cea mare. Atunci călugărul a înţeles că trebuie să le ia pe toate. Ceilalţi doi au
luat cărţi, haine şi ceva pesmeţi şi au ieşit în pădurea de deasupra Nemţişorilor. Au zăbovit prin
pădure vreo două, trei săptămâni, după cum ne-au povestit ei nouă, după care s-a făcut frig, a căzut
bruma şi a dat îngheţul şi nu au mai putut sta. Au terminat şi pesmeţii şi tot plângeau şi se rugau la
Maica Domnului, sărutând icoana, să-i îndrume să meargă undeva, să nu moară de foame, dar mai
cu seamă să poată ţine pe vechi, aşa cum este bine şi cum au ţinut mai înainte.
Într-o noapte, cel de la Câmpuri a visat-o pe sora lui că îi dădea o pâine. Şi deşteptându-se, a
spus şi celorlalţi că sora lui sigur trăieşte şi să meargă cu toţi la dânsa la Câmpuri şi să stea acolo.
Au mers ei mai multe nopţi (că ziua se temeau să nu îi vadă cineva), şi au ajuns la sora sa. Aceasta
visase şi ea pe fratele ei şi îl aştepta. După ce au mai stat de vorbă şi i-a ospătat, sora i-a lăsat pe ei
în casă să locuiască, iar ea a venit la mine, că eu am fost naşa ei” - a spus femeia care îi povestea
toate acestea Sfântului Glicherie, şi mă cheamă Parascheva.
Apoi a început a povesti mai departe: „Au stat părinţii aceia în căsuţa finei mele mai mult de
zece ani şi s-au rugat în linişte şi au ţinut sărbătorile pe vechi. Nimeni nu s-a legat de dânşii.
Munceau la câmp şi-şi câştigau pâinea. Mai ziceau sătenii că de ce stau ei aşa separaţi şi nu se duc
la Mănăstirea Negreşti, că acolo sunt mai mulţi călugări, însă aceia erau pe nou, iar lumea nu ştia că
cei trei ţin pe vechi. S-a întâmplat însă într-o zi că a trecut primarul pe la căsuţa lor, împreună cu
brigadierul CAP-ului din sat şi i-au chemat pe călugări într-o bostănărie, punându-i să culeagă
pepenii în coşuri şi să-i care la căruţe. Tocmai că pe vechi era Cuvioasa Parascheva, iar călugării au
zis că ei nu lucrează în acea zi, dar a doua zi ei fac toată tarlaua fără nici o plată. Aflând chiar din
gura lor că ţin pe vechi, primarul i-a dus la postul de poliţie şi chiar el a început a-i bate pe rând pe
toţi trei, până a obosit, după care i-a luat miliţianul.
Apoi i-au trimis acasă şi le-au dat timp de gândire trei luni de zile, dacă se dau pe nou sau
nu. După ce timpul s-a scurs, aflând că nu se dau pe nou, primarul şi miliţianul i-au bătut chiar
acolo, în căsuţa lor, până i-au lăsat leşinaţi. Sora cuviosului se ducea acum în fiecare zi să-i
îngrijească, pentru că fratele ei era un pic mai binişor, dar ceilalţi doi nu s-au mai dat jos din pat
aproape doi ani.
Din şase în şase luni însă, primarul trecea iar pe la ei, şi dacă îi vedea cumva mai răsăriţi, îi
bătea iarăşi. Odată, au prins-o şi pe fina la ei, că venise să-i hrănească, şi au bătut-o şi pe ea aşa rău,
încât nu a mai trăit mult şi a murit din acea bătaie. Pe părinţi însă aşa i-a chinuit cu bătaie încă vreo
trei ani şi mă duceam eu acum de îi îngrijeam” spunea femeia.
„După ce încă s-au mai asprit legile comuniste, au venit primarul şi miliţianul la căsuţa lor şi
i-a dat foc. Părinţii nu au mai putut ieşi afară, că erau grav bolnavi din cauza bătăii, însă din gură
ziceau rugăciuni şi mulţumeau lui Dumnezeu că prin foc se sfârşesc şi ei. Părintele care avea icoana
cu Maica Domnului şi-a ridicat ochii către ea şi a zis: „Fugi, fugi, Maica Domnului! Fugiţi,
Sfinţilor, că voi aveţi putere... noi nu mai avem”. Şi toate icoanele au ieşit la marginea drumului şi
s-au aşezat la rând cu faţa în sus. Căsuţa a ars toată. A rămas doar un stâlp unde era pusă, într-un
cui, căndeluţa aprinsă. Cuvioşii părinţi au ars toţi. Nu au rămas decât oasele şi scrum amestecat cu
sânge.
S-au adunat atunci acolo aproape toţi sătenii. Mulţi au încercat să ia icoanele din drum, dar
nu au putut. Mulţi necredincioşi aruncau cu pietre în candelă, dar nu putea nimeni să o nimerească,
şi nimeni nu putea să înainteze spre locul unde erau sfinţii, căci o putere nevăzută îi împingea
înapoi. Toţi se mirau, până şi primarul ucigaş, dar nu puteau face nimic. După ce s-a înserat şi
fiecare a plecat la casele lor – mărturisea Parascheva – s-a dus şi ea cu soţul ei să vadă ce e acolo.
Au vrut şi ei să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Au căzut în faţa lor în genunchi şi s-au rugat,
le-au sărutat, dar tot nu le-au putut ridica. Au mers apoi la acasă la ei şi s-au rugat cât au putut la
icoana lor cu Maica Domnului, după care au adormit. Parascheva a visat că era lângă icoanele
sfinţilor din drum şi Maica Domnului din icoană i-a arătat un drum lung şi i-a zis să meargă pe acel
drum până va ajunge în satul Slătioara din judeţul Suceava. Acolo, la capătul satului, urma să
găsească nişte oameni care construiesc chilii la o mănăstire. Să intre acolo şi să întrebe de părintele
Glicherie, să se închine lui cu plecăciune şi să-i povestească lui toate cele petrecute la Câmpuri, că
el va şti ce este de făcut – toate acestea i le-a poruncit Maica Domnului femeii.
„Aşa am ajuns aici”, a continuat femeia. Sfântul Glicherie a oftat, apoi a ridicat ochii spre
cer şi a spus femeii că trebuie neapărat să meargă la Câmpuri, la locul faptei. Au şi pornit la drum.
Mergeau numai noaptea, de frica autorităţilor. Când au ajuns la locul acela, mare i-a fost mirarea
Sfântului Glicherie când a văzut casa arsă şi stâlpul rămas întreg, nici măcar afumat, cu căndeluţa
care încă ardea. A mers şi s-a uitat şi la cei trei sfinţi care pătimiseră pentru adevărata credinţă. I-a
văzut arşi, iar oscioarele lor erau împrejmuite de un cordon roşu ca flacăra. După ce Sfântul le-a
citit rugăciunile care se fac la înmormântare, i-a binecuvântat şi a ieşit în drum la icoane. S-a
închinat la ele şi a întrebat-o pe Maica Domnului din icoana cea mare dacă vor să plece dintre
păgâni şi să meargă la Slătioara. Şi, o, minune! Toate icoanele s-au desprins de pământ şi s-au făcut
pachet. Sfântul le-a luat şi le-a pus în raniţa lui şi au plecat la locuinţa Paraschevei.
Aici, după ce şi-a citit pravila, i-a spus Paraschevei să meargă şi să ia oasele mucenicilor şi
să le îngroape în fundul livezii, la un copac, apoi să acopere cu ceva mormântul sau să facă soţul ei
un gărduţ, ca să nu calce nimeni pe acolo, iar candela să o ia la dânsa acasă şi să o aprindă
permanent spre pomenirea celor trei sfinţi şi a finei ei.
Cum s-a făcut noapte, Sfântul a luat icoanele şi a plecat spre Slătioara. Tot în acea zi,
Parascheva s-a tăiat cu cuţitul la un deget şi de durere nu a putut dormi toată noaptea aceea. Se
gândea şi la părintele Glicherie, ca nu cumva să îl prindă cineva, se gândea şi la ce avea ea de făcut
cu sfintele moaşte a doua zi. Dar noaptea a trecut, şi, cu toată durerea, ea a mers şi a îngropat
oasele, acoperind mormântul mai întâi cu nişte scânduri. Apoi a strâns grămăjoară şi scrumul
amestecat cu sânge, iar rana de la deget i s-a vindecat în chip minunat, de nu se mai cunoştea nici
tăietura.
Dacă a văzut acestea, femeia a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfinţilor care au ars acolo, apoi a
luat scrum amestecat cu sânge şi l-a pus într-o cutie, din care ungea mereu pe cei bolnavi, care se
tămăduiau.
Nu după mult timp, s-a întâmplat că primarul acela a căzut şi şi-a rupt un picior. A fost la
spital, i-au pus piciorul în ghips, iar după o lună de zile, în loc să îi treacă, piciorul i s-a albăstrit, iar
de durere urla ca un câine.
Femeia lui se săturase de urletele lui, dar îi spunea să rabde, că va păţi şi mai rău, că
Domnul îl va bate pentru ce a făcut călugărilor.
A urlat aşa, zi şi noapte, vreme de trei luni, neliniştindu-se nicidecum. Femeia lui a auzit că
Parascheva a tămăduit mulţi bolnavi cu scrumul din sfinţii arşi şi a rugat-o să vină şi la soţul ei să-l
ungă la picior, dar să nu îi spună ce fel de leac este acela, fiindcă omul ei este tot la fel de cârtitor
împotriva lui Dumnezeu şi a celor de pe vechi. Parascheva se temea de acest om necredincios, însă i
s-a făcut milă de femeia lui, care plângea şi o ruga din tot sufletul, şi astfel a mers şi l-a uns la picior
şi s-a tămăduit, prin puterea Domnului şi a sfinţilor, şi iarăşi a putut merge, că Dumnezeu nu voieşte
moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Însă în zadar, că primarul nu a încetat a-i prigoni
pe cei ce ţineau credinţa adevărată.
Nu a trecut mult timp, şi mergând el cu o maşină la Regiune cu mai multe treburi, a avut un
accident şi a murit. După ce l-au îngropat, o altă minune: ziua îl îngropau, iar noaptea ieşea afară
din mormânt, cu tot cu sicriu. Şi aşa s-a tot întâmplat, vreme de patruzeci de zile. Lumea era
îngrozită de putoarea care era în cimitir şi nici că s-a mai dus cineva ca să-l îngroape. Femeia lui
însă, şi de scârbă şi de frică, precum şi din ruşine faţă de oameni, s-a dus iar la Parascheva şi s-a
jeluit ei, rugând-o să meargă ea la Părintele acela care a luat icoanele şi să-l întrebe pe el ce e de
făcut în acest caz, că tot ce va cheltui pe drum, cu tot cu zilele pierdute, ea i le va plăti înzecit,
numai să se ducă.
După aceste rugăminţi, Parascheva a mers iar la Slătioara. Ne povestea bunicul, părintele
Nectarie, că într-o dimineaţă s-au trezit cu Parascheva iar la mănăstire, întrebând iarăşi unde e
Sfântul Glicherie, îngrozită fiind dar de data aceasta nu mai plângea. Sfântul abia ce fusese eliberat
din puşcărie. Stând de vorbă cu Parascheva, care i-a povestit amănunţit toate cele întâmplate cu
primarul cel răufăcător, Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a zis: „Minunate sunt lucrurile Tale,
Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!”. A stat apoi puţin pe gânduri, a dat din cap şi a zis:
„Du-te în acasă şi spune-i femeii lui să-l îngroape cu un câine, cu cel mai rău câine care se va găsi
în sat, că în felul acesta nu va mai ieşi afară, pentru că a fost mai rău decât un câine, şi de aceea nici
pământul nu îl primeşte. S-a dus Parascheva la femeia lui şi i-a spus, şi făcând aşa, nu a mai ieşit
nici mortul din groapă.
După ce s-a terminat de făcut biserica Mănăstirii Slătioara, au început părinţii împreună cu
Sfântul Glicherie să ridice şi câteva chilii, căci ei credeau că prigoana a încetat. Dar nu a fost să fie
aşa, pentru că într-o zi a venit o maşină de miliţieni şi i-a prins pe toţi călugării ce se aflau atunci în
mănăstire, i-a urcat în maşină aşa cum erau şi i-au dus.
Au rămas atunci numai câţiva fraţi tineri, care erau duşi în pădure după lemne. Pe ceilalţi, în
frunte cu Sfântul, i-au luat şi i-au dus unde nimeni nu ştia. Au umblat atunci câteva cete de creştini,
oameni mari şi cu credinţă tare, pe la mai multe tribunale şi penitenciare, şi i-au căutat, dar nu i-au
găsit. Toţi creştinii erau întristaţi şi plângeau nemângâiaţi, crezând că i-au împuşcat. A umblat şi
tata şi i-a căutat, pentru că era şi bunicul cu ei, dar nu a aflat nimic. Parcă intraseră în pământ.
Trecuse mult timp, iar de ei nu se auzise nimic.
Pe vremea aceea, aveam în casă o icoană veche cu Bunavestire. Era aşezată în odaia de
oaspeţi. Tata a adus-o în camera de locuit şi decuseară am început a face Paraclisul Maicii
Domnului, iar până dimineaţă ne-am rânduit la citit toţi ai casei, cu plângere şi cu metanii. Când am
terminat cele 40 de Paraclise, am trecut toţi pe la icoană şi ne-am închinat, am sărutat-o şi am mai
înălţat fiecare încă o rugă în gând. Pe când se închina tata, în icoană a strălucit o icoană şi s-a auzit
un zgomot, de parcă cineva bătea în sticla ei. Atunci tata a zis: „Părinţii trăiesc, slavă Domnului!
Trebuie să aflăm unde sunt. Aceasta este o bună-vestire. Certând ne-a certat Domnul, dar morţii nu
ne-a dat” - a mai zis el. „Iată, este aproape un an de zile de când nu ştim nimic de ei, dar îi vom
găsi. Îţi mulţumim Ţie, Doamne!”
Tocmai în acel moment, a bătut la uşă un văr de-al tatei şi i-a spus să se îmbrace repede şi să
meargă la comună la Brusturi, că vine un deputat de la Bucureşti să ţină o şedinţă de partid şi
trebuie să fie prezenţi toţi locuitorii comunei care nu au pământ, sau cei care au foarte puţin, pentru
că se vor face liste şi vor primi de la cei care au mai mult de cinci hectare. Aşa a şi fost. După ce s-a
ţinut şedinţa, mulţi dintre cei săraci s-au bucurat, aducându-i mulţumiri domnului deputat Onţanu.
Iar acesta a încheiat şedinţa cu următoarele cuvinte: „Care dintre voi aveţi o problemă, spune-ţi-mi-
o mie acum, că vă dau cuvântul meu că vă ajut cu orice”. Tata, auzind aceste cuvinte, a săltat de
bucurie şi a zis în gândul lui: „Mă voi ţine de el şi îl voi ruga până ce voi afla unde sunt închişi
părinţii.
Când domnul Onţanu a dat să plece de la Brusturi, tata l-a aşteptat la maşină şi i-a zis: „Să
ştiţi că săptămâna viitoare am să vin şi eu la Bucureşti la dumneavoastră, cu o mare problemă. Dacă
nu vă supăraţi, daţi-mi adresa. Atunci, cu multă dragoste, deputatul Onţanu i-a dat adresa lui,
precum şi numărul de telefon, după care i-a zis râzând: „Îţi dau numărul de telefon, dar nu cred că
ştii tu, de la ţară fiind, cum să faci să vorbeşti cu mine”. Într-adevăr, pe atunci nu existau telefoane
la ţară, ci numai în centrele mari. Bucuros, tata i-a răspuns că a lucrat doi ani la telefonia germană,
în timpul războiuului. Mulţumit de răspuns, d-l Onţanu i-a răspuns: „Bine, atunci te aştept!”
Luni dimineaţă, tata a plecat la Bucureşti, iar marţi l-a sunat pe deputat din Gara de Nord.
Acesta i-a ieşit înainte şi l-a condus la apartamentul lui. Aici, tata i-a povestit totul despre părinţi.
Când a auzit că era vorba de călugări pe vechi, d-l Onţanu şi-a pus mâinile în cap şi a spus: „O, nu,
nu pot să fac nimic. Îmi pare sincer rău, dar aşa sunt ordinele, şi...”
„Ştiu, a spus tata, dar este aproape un an de zile de când nu mai ştiu nimic despre tatăl meu,
Mai ştiu că toţi murim, indiferent cine am fi pe acest pământ, iar cineva trebuie să ne caute de
rânduială şi după moarte, însă eu acum nu ştiu ce să-i fac; sunt vii sau morţi? Atât vreau să ştiu,
nimic altceva, iar dacă se află în viaţă, aş vrea să ştiu la ce închisoare sunt ţinuţi.
Deputatul s-a înduioşat atunci şi i-a zis: „Păstrăveanule, ca să pot afla ceva, trebuie să stai în
Bucureşti până vineri, dar unde să stai, că la mine nu te pot ţine... o, o... vechi-nou!” Bucuros, tata i-
a spus că are unde să stea şi două săptămâni, numai să afle ceva despre dânşii. „O să ne întâlnim
vineri, i-a spus deputatul, că am audienţă la Mitropolie şi poate voi afla ceva, că am o rudă care este
arhiereu. Sper că îmi va spune ce doresc, cu toate că ştiu că vă desconsideră foarte tare pe voi, cei
de pe vechi. L-a mai întrebat pe tata şi unde va găzdui şi dacă gazda are telefon, ca să îl sune joi.
Când ziua întâlnirii celor doi a sosit, d-l Onţanu l-a chemat pe tata la un restaurant anume, ca să
poată sta de vorbă liniştiţi, că era mai liber. După vreo două ore de discuţii despre stilul nou şi cel
vechi, au pornit-o amândoi către Mitropolie, dar despărţiţi, astfel încât să nu dea de bănuit că s-ar
cunoaşte. După ce deputatul a intrat în audienţă, tata a rămas afară, într-o sală de aşteptare. După
câteva ore bune, Onţanu a ieşit şi au pornit amândoi spre apartament, tot separat. Acolo, tata a aflat
că părinţii erau închişi la penitenciarul Ghencea, iar deputatul l-a trimis înapoi la gazda lui,
spunându-i că vor merge sâmbătă la închisoare.
Toate porţile temutei temniţe li s-au deschis cu uşurinţă, şi toţi gardienii îl salutau pe
deputat, plini de respect. L-au chemat apoi pe şeful lor, un maior în vârstă, căruia i l-a arătat pe tata,
spunându-i că este fiul unuia dintre călugării închişi, despre care nu mai ştie nimic de aproape un an
de zile. Maiorul a spus că de când i-au adus aici, s-a întrebat cum de i-au închis acolo, în cea mai
amară puşcărie, având dosarele atât de curate. „Au fost acuzaţi formal de propagandă împotriva
statulu – spuse maiorul – dar ei nu au scos nici un cuvânt rău de când se află aici. Ba chiar pot să vă
spun şi o minune petrecută cu ei, pe care mi-a relatat-o un sergent major aflat în subordinea mea.
Era în perioada în care se lucra la subteran şi erau mai mult de două sute de deţinuţi, printre care şi
aceşti părinţi. Tocmai când trebuia să ne vină schimbul şi să ieşim la suprafaţă, s-a spart o conductă
care a inundat şanţul şi au început a se risipi malurile şi pe toţi ne-ar fi prins acolo şi am fi murit, de
nu ar fi ridicat părintele Glicherie mâinile sale spre cer, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, îngăduie
puţin, rogu-Te, ca să iasă zidirea Ta la suprafaţă”. Iar Dumnezeu a făcut o minune, că nici o
pietricică nu s-a mai desprins de la locul ei câtă vreme a stat el cu mâinile ridicate, iar noi am ieşit”.
Auzind aceasta, tata şi d-l deputat au început să tremure şi să lăcrimeze. Maiorul a spus
apoi: „Uitaţi, acum vin deţinuţii în coloane, că îi duce la muncă. Uită-te şi dumneata printre ei şi
când îi vei zări, să-mi spui ca să-i opresc”. Au trecut vreo cinci coloane şi nu erau, dar în a şasea
coloană i-a zărit. Erau primii. Întâi era Sfântul Glicherie, apoi părinţii David, Chesarie, Calistrat,
Nectarie şi toţi ceilalţi, unul după altul. Tata se uita la ei cu bucurie şi emoţie, nevenindu-i să-şi
creadă ochilor. Ochii părintelui Nectarie s-au umplut de lacrimi când Sfântul Glicherie i-a spus că i-
a sosit fiul. Atunci, domnul maior a dat ordin şi toată escorta a stat pe loc, cu toţi cei o mie şi ceva
de deţinuţi, vreme de cinci minute, până ce au stat de vorbă părinţii cu tata. Erau palizi, slăbiţi,
istoviţi de munca grea, dar se cunoştea pe chipul lor că îndură toate cu mulţumire, în numele lui
Dumnezeu şi pentru Biserica Sa.
Escorta a plecat... tata a rămas plângând şi privind în urma lor. Maiorul, mişcat şi el, a mai
spus: „Ce bine ar fi fost dacă am fi văzut acest sobor de părinţi aliniaţi la o paradă de pace, şi
nicidecum în aceste condiţii mizere ale arestului”. Iar domnul deputat, mulţumit că a reuşit să
rezolve cu bine problema cea grea a tatei, l-a condus până la gară, l-a urcat în tren şi i-a mai zis:
„Nu uita că după furtună apare mereu şi soarele!”
Ajuns acasă, tata a dat veştile bune celor ce îl aşteptau cu sufletul la gură, crezând că l-au
prins şi pe el şi l-au închis, iar apoi a mers la Slătiora şi i-a înştiinţat pe cei rămaşi despre cele
întâmplate şi despre locul unde se află părinţii. După terminarea pedepsei, părinţii s-au întors la
Slătioara, spre bucuria de nedescris a credincioşilor.
Cap. XIII. Salvatorul ierarhiei stilului vechi
Părintele Nectarie povestea cum şi prin ce minune a venit Preasfinţitul Galaction Cordun
pentru prima dată la Slătioara. Era ţinut la Cernica pe atunci, şi s-a întâmplat că în acea perioadă, la
Bucureşti era mare arşiţă, pentru că de două veri la rând soarele pârjolea nemilos pământul, fără ca
să pice din cer vreo picătură de apă. Iarna ce trecuse fusese săracă în zăpadă, aşa că se putea spune
că era secetă în adevăratul înţeles al cuvântului. Căldura devenise de nesuportat, iar oamenii se
sufocau pur şi simplu. Situaţia era atât de grea încât la Mitropolia de stil nou s-a hotărât ca arhiereii
şi preoţii să facă Sfântul Maslu şi procesiune cu sfinte moaşte, doar-doar va se va milostivi Domnul
şi va răcori pământul cu ploaie. Au făcut slujbe în mai multe rânduri, dar de plouat nu ploua.
Atunci, arhiereii şi ceilalţi slujitori au mărturisit că aceasta este mânia lui Dumnezeu pentru
surghiunirea arhiereului Galaction, bătrân şi suferind, şi s-au sfătuit să-l cheme la Bucureşti, să facă
şi el rugăciune pentru ploaie, iar dacă va ploua, să-l lase liber să plece unde va voi.
Ajuns în Bucureşti, preasfinţitul a mers în Piaţa Unirii şi a făcut Sfântul Maslu şi rugăciuni
pentru ploaie. S-au adunat acolo o mulţime de bucureşteni, în frunte cu patriarhul Iustinian, însoţit
de o escortă de arhierei şi slujitori ai Bisericii de stil nou, care stăteau şi îl priveau în tăcere cum se
ruga.
După trei ore de rugăciuni fierbinţi, minunea s-a arătat, căci pe cer a apărut un nor mic, care
s-a tot lăţit până a acoperit tot cerul, şi a început să plouă atât de tare încât s-a umplut tot pământul
de apă în acea zi. Atunci toată lumea a strigat într-un glas ca Preasfinţitul Galaction să fie liber.
Sinodul de stil nou i-a dat un act de eliberare, iar bătrânul arhiereu, mulţumind lui Dumnezeu, a
venit către Slătioara, unde a început să păstorească în linişte norodul credincios cel mult-încercat.
Biserica avea de-acum o ierarhie, prin hitotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi ce s-au făcut în acea
perioadă. Se părea că tulburările şi prigoana încetaseră, dar nu a fost să fie aşa. Au reînceput
atacurile din partea Bisericii de stil nou.
Într-o zi, în curtea Mănăstirii a sosit un protopop pe numele său Ioan Ţiu, minţind că a fost
trimis de Patriarhie să îl ducă pe Mitropolitul Galaction la Bucureşti, unde chipurile avea să i se
înmâneze un act de recunoaştere a Cultului Tradiţional de Stil Vechi. Dar nu a fost aşa, căci pe Înalt
Preasfinţitul Galaction l-au arestat cu domiciliu forţat la Cernica, iar pe Sfântul Glicherie l-au
deportat în Bărăgan-
Deportat în comuna Răchitoasa din judeţul Bărăgan, Sfântul a locuit într-un bordei cu două
camere. În una avea soba cu plită, iar în cealaltă doar un pat de dormit. El locuia în camera cu sobă,
iar în cealaltă se instalase un preot pe nou, închis sub acuzaţia de legionarism. Aici, Sfântul era
liniştit. Ziua şi noaptea se ruga, iar pentru nevoile sale avea o grădiniţă foarte bine îngrijită, în care
muncea.
În Săptămâna Brânzei, trei dascăli din Brusturi (Gheorghe Păstrăvanu, Petrea Movilă şi
Gheorghe Buzdea) s-au hotărât să meargă să îl vadă şi să facă împreună slujba Canonului cel Mare
din prima săptămână a Postului Mare. Au plecat vineri, înainte de lăsatul secului şi au ajuns luni,
chiar în prima zi de post. Mare a fost mirarea celor trei când au intrat în bordei şi l-au găsit pe Sfânt
citind, având alături pe plită o cană de lapte pusă la încălzit.
După ce au luat blagoslovenie, oaspeţii se uitau nedumeriţi către plită. Ştiind ce gândesc,
Sfântul le-a zis repede că nu a uitat zilele şi că nu mănâncă nimic, şi mai ales de dulce în prima zi
de post negru, ci că blidul este al vecinului de dincolo. După ce au mai povestit una-alta, Gheorghe
Buzdea a scos cărţile şi au început slujba Canonului. Preotul de alături s-a trezit şi a venit să îşi ia
laptele. Sfântul i-a dat cana, dar l-a sfătuit încă o dată să nu se înfrupte, ci să postească aşa cum fac
toţi ortodocşii în acele zile.
Atunci popa s-a aşezat şi a spus Sfântului, în auzul tuturor, că a visat că în Moldova se făcea
o adunare mare ca de praznic şi că părintele Glicherie era decorat şi numit păstor al acelor oameni,
iar la rândul său, el era decorat de părintele. Atunci Sfântul a zâmbit puţin şi a zis: „Cu ce te-am
decorat, cu o cană de lapte în post?” Popa a rămas atunci puţin pe gânduri, după care a zis: „Părinte,
nu mai mănânc nici eu de frupt. Postesc de-acum ca sfinţia-ta, facem rugăciune împreună dacă mă
primeşti, dar vrei să ştii cu ce condiţie? Iată: peste trei săptămâni, în calendarul meu nou este
Bunavestire, şi dacă pe mine mă eliberează şi îmi dă drumul acasă, atunci să ştii că e bun calendarul
meu. Dacă de Bunavestire a ta, pe stil vechi, îţi va da sfinţiei-tale drumul acasă, atunci e bun
calendarul vechi, şi eu am să mărturisesc acest lucru şi am să mă dau pe vechi înapoi, aşa cum am
fost. Au stat apoi cu toţii la rugăciune şi aşa au continuat să îşi facă pravila toată săptămâna până
sâmbătă, când dascălii brustureni au plecat.
Au trecut cele trei săptămâni şi a trecut Bunavestire pe nou, dar nu a venit nici o înştiinţare
de la comună, pentru a elibera pe vreunul dintre ei. Popa era foarte supărat, dar a spus că posteşte şi
se roagă în continuare, să vadă ce va mai fi.
După încă două săptămâni, în ajun de Bunavestire pe vechi, a venit un miliţian de la comună
şi a zis: „Părinte Glicherie, pregăteşte-te. Mâine dimineaţă pleci acasă.” Popa a început să plângă cu
amar. Pe de o parte, plângea pentru că îi părea rău că fusese în rătăcire până atunci, iar pe de altă
parte, îi era urât în pustietatea aceea nemărginită. Sfântul Glicherie îl liniştea, sfătuindu-l să ţină în
continuare posturile şi rânduiala după calendarul vechi, iar peste un an, tot în ziua sfântă a
Buneivestiri, va fi şi el eliberat. Bucuros, popa a zis că de vor fi adevărate cuvintele părintelui, el va
veni peste un an direct la Slătioara. Apoi au rămas amândoi la rugăciune toată noaptea, iar
dimineaţa, după ce şi-au luat rămas bun, s-au despărţit cu pace.
Într-adevăr, după curgerea acelui an, popa a fost eliberat şi a venit la Slătioara, unde a şi
rămas, fiind călugărit de Sfântul însuşi. Nu mai ştim amănunte despre viaţa lui, ci doar că a fost
călugăr desăvârşit şi a murit în mănăstire, împlinindu-i-se visul de a fi decorat de părintele
Glicherie.
Ne povestea tata, Gheorghe Păstrăvanu, despre o verişoară de-a lui, pe nume Varvara, care
era mezina familiei şi avea vreo 17-18 ani pe vremea când Sfântul Glicherie venea des de la
Slătioara la Brusturi pentru a sluji Sfânta Liturghie. Fata era cam alintată şi nu prea dădea mare
importanţă învăţăturilor tatălui său despre credinţă.
În Postul Naşterii Domnului, după o slujbă, părinţii şi fraţii ei au rămas la biserică să se
mărturisească. Venind acasă după-amiază mai târziu, au trimis-o şi pe Varvara la mărturisit. Ea însă
le-a zis că nu se va duce la Brusturi, unde părintele ştie că merge la hora satului, ci va merge la
Slătioara, chiar de este departe, dar măcar acolo nu o cunoaşte nimeni şi nu se va şti despre ea că îi
este nepoată după frate părintelui Nectarie. Îi era ruşine de faptul că juca, dar şi frică, şi cu toate
acestea nu se putea lăsa de această patimă.
Mai erau două săptămâni până la Naşterea Domnului, când mai mulţi tineri au mers peste
munţi, din satul Poiana tocmai până la Slătioara, la mărturisit. Cu ei s-a dus şi Varvara. Când a
ajuns-o rândul şi a intrat la mărturisit, după ce a spus că ea merge la horă, la joc şi la distracţie,
Sfântul Glicherie a sfătuit-o să lepede această patimă, căci acela care joacă, este prins în hora
satanei şi va juca în veci în iad. „Mergi afară, mai gândeşte-te câtă vreme eu mai mărturisesc alţi fii
duhovniceşti, iar când te răgândeşti, vino înapoi să îţi fac rugăciunea de dezlegare”. Varvara a ieşit,
s-a tot gândit şi a clătinat apoi din cap, spunându-şi în sine: „Cum să nu joc eu puţin de Crăciun... ce
o să spună ceilalţi? Vor crede că m-am îmbolnăvit la cap, că m-am prostit, că îl ascult pe tata... nu,
nu cred că voi putea face cum spune părintele!”
Inima i se împietri şi intră iar la părintele în chilie, spunându-i răspicat că ea nu se poate lăsa
de joc şi nu va putea rămâne acasă de Naşterea Domnului, de vreme ce aproape toţi tinerii din sat
merg la horă. „Daţi-mi orice canon – zise ea – dar de joc tot nu mă las!” Atunci, cu multă blândeţe,
Sfântul i-a zis cu blândeţe: „Uite cum facem. În seara de Ajun faci 4000 de metanii, a doua zi vii la
Sfânta Liturghie la Brusturi, că eu voi fi la biserică în satul vostru, iar după-amiază mergi la joc.”
Varvara s-a bucurat tare mult. A mers liniştită acasă, foarte împăcată cu gândul, aşteptând să
treacă zilele mai repede şi să vină Naşterea Domnului. Şi cum timpul nu stă în loc, a sosit Ajunul,
iar domnişoara Varvara a început decuseară a face metaniile şi pe la ora trei dimineaţă le-a terminat,
apoi s-a culcat, fiind foarte obosită. Apoi, la ora 7 dimineaţă, în odaia ei s-a întâmplat o minune,
pentru că i s-a arătat Sfântul, înveşmântat în alb, cu o cădelniţă în mână, tămâind icoanele de prin
casă şi apoi pe ea, care stătea în pat, zicându-i: „Hai, Varvara, scoală şi mergi la biserică după cum
ai promis, că iată eu am început deja slujba!”
Ea s-a ridicat din pat speriată, dar în acea clipă Sfântul a ieşit pe uşă şi a plecat, iar ea a
alergat într-o suflare în odaia părinţilor ei, trezindu-i şi spunându-le că Sfântul a fost la ei în casă,
trezind-o şi chemând-o la biserică. Au mers amândoi părinţii la ea în cameră şi s-au mirat de
mirosul de tămâie care se simţea acolo. Au mers cu toţii la biserică, iar acolo Sfântul citea Acatistul.
În aer, se simţea acelaşi miros ca în casa Varvarei. Prin sufletul fetei a trecut un fior de frică, iar cele
petrecute au făcut-o să îşi schimbe planurile de distracţie. După Acatist, a luat pomelnicul şi a mers
la sfântul altar să ia blagslovenie de la părintele Glicherie pentru a se împărtăşi, promiţând că în
veci nu va mai juca. Sfântul, deşi nedumerit de schimbarea fetei, dar înţelegând că Dumnezeu i-a
rânduit o minune ca să o facă să înţeleagă că greşeşte, i-a dat blagoslovenie să ia Sfintele Taine în
ziua aceea. Toată frica fetei s-a schimbat în linişte şi bucurie duhovnicească. După slujbă a venit
acasă şi a dormit obosită dar fericită, iar a doua zi a mers cu verişorii ei la Slătioara, ca să îl colinde
pe Sfântul Glicherie şi pe ceilalţi călugări. După aceea, părintele i-a chemat în chilie şi le-a dat
dulciuri, iar apoi le-a ţinut un cuvânt plin de învăţături şi i-a eliberat cu pace. De prisos, cred, să mai
spunem că viaţa Varvarei s-a schimbat foarte mult în bine, încât nu ai fi zis că e una şi aceeaşi
persoană. Mergea la biserică la toate slujbele şi îl cerceta des pe părintele Glicherie, duhovnicul ei.
De multe ori, Dumnezeu îi slobozea să vadă cum o lumină strălucitoare îl învăluie pe Sfântul în
timp ce liturghisea, ori cum un porumbel alb stă aşezat pe mitra sa. Din zi în zi, ea se apropia tot
mai mult de rugăciune şi de lucrarea faptelor bune. Dacă părinţii sau fraţii ei greşeau cumva
înaintea lui Dumnezeu, ea îi mustra şi îi învăţa cu blândeţe.
Pe la sfârşitul lui noiembrie, într-o Duminică, Sfântul venise iar de la Slătioara la biserica
din Brusturi, ca să slujească. Când se ştia că vine părintele, biserica era neîncăpătoare, pentru că
veneau creştini din toate comunele apropiate, dar şi cântăreţi renumiţi, iar slujbele erau atât de
înălţătoare, încât multora li se părea că au murit şi au ajuns în Rai.
Moş Culiţă Hriscu ne-a povestit nouă, nepoţilor părintelui Nectarie (care pe atunci aveam
vreo 12, respectiv 16 ani, şi mergeam şi noi la strană să citim Ceasurile şi să rostim Crezul), cum că
în acea Duminică au venit la Brusturi şi doi dascăli buni de la Fântâna Mare, de lângă Fălticeni. Au
mers cu autobuzul până în staţie la Brusturi, iar de acolo, de frica autorităţilor, au mers pe jos spre
biserică, urmând firul pârâului Brustura, ce urca spre deal.
Era dimineaţă, era frig, şi ei au mers cam repede, tot povestind una-alta. Vorbind ei aşa, la un
moment dat şi-au dat seama că au cam răguşit şi şi-au zis: „Degeaba am bătut atâta cale, că nu vom
putea cânta!” În calea lor era o crâşmă, ce se numea „La Lilică Creţu”. Unul din ei a zis să intre şi
să ia câte un pahar de vin fiert, să se încălzească şi să le treacă răguşeala.
Celălalt stătea însă pe gânduri, neîndrăznind să ia ceva în gură Duminica dimineaţa, când
ştia de mic copil că aşa ceva nu a făcut, şi că oriunde te-ai afla în această zi de sărbătoare, nu ai voie
să mănânci şi să bei până la prânz. Acestea le-au povestit chiar ei, dascălilor de la Brusturi, după un
an, când s-au întâlnit iar, în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la hramul bisericii.
Înduplecat de tovarăşul său de frig şi de răguşeală, precum şi îndemnaţi puţin de duhul
mândriei, căci cântau foarte frumos, au intrat repede în crâşmă, au luat câte un pahar de vin fiert şi
apoi au urcat la biserică. S-au închinat şi apoi au intrat la strană.
Nu au apucat însă să îşi scoată caietele lor cu note, că Sfântul Glicherie a ieşit repede din
sfântul altar, a mers la ei în strană şi le-a zis încet: „Astăzi nu veţi cânta, pentru că ştiţi ce aţi făcut şi
cum se cinsteşte ziua Duminicii. De scârbă şi de ruşine, ei au rămas neclintiţi la locul lor, fără să
cânte, dar tânguindu-se în sinea lor şi cerând iertare la Domnul pentru păcatul făcut.
Oamenii care îi cunoşteau se mirau cum de nu cântă. „M-am mirat şi eu – a spus Moş Culiţă,
şi îmi părea rău că nu îi aud. După slujbă, Sfântul a ţinut cuvânt şi a zis cam aşa: „Creştinii mei,
Dumnezeu a lăsat ca şase zile din săptămână să lucrăm, iar a şaptea, adică Duminica, ziua
Domnului, să o sărbătorim aşa cum se cuvine. Duminica dimineaţa trebuie să stăm numai în
rugăciune. Să mergem cu toţii la biserică, afară de cei rău bolnavi, care nu se pot purta pe picioare,
adică cei care nici măcar de li s-ar aprinde casa, nu ar putea ieşi de acolo. Ceilalţi nu pot lipsi de la
biserică decât din pricini binecuvântate. Chiar şi aceştia care nu pot veni la biserică, trebuie să se
roage singuri acasă aşa cum ştiu ei, dar de mâncat şi de băut nu pot nicidecum, pentru că spune
Domnul nostru că un creştin nu se poate mântui nicidecum de nu va cinsti cum se cade ziua
Duminicii. Pentru că Duminica, Domnul Hristos S-a pogorât din cer şi S-a născut din Pururea-
Fecioara Maria, pentru mântuirea noastră, Duminica S-a pogorât la iad şi a scos de acolo pe Adam
împreună cu tot neamul care a crezut în El, Duminică a înviat din morţi, Duminică a trimis din cer
pe Preasfântul Duh peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, înnoind legea. Tot Duminică, va veni şi va
judeca lumea, şi atunci va fi vai şi amar de noi, care ne-am lenevit sau din îngâmfare sau din
mândrie, sau din slava deşartă nu am ţinut Duminica aşa cum trebuie, că aspru vom fi pedepsiţi. Nu
este greu, creştinii mei, ci trebuie doar să ne luptăm puţin şi să ne obişnuim aşa, precum este
obişnuit cu ceasul deşteptător omul care merge la serviciu. Apoi a mai adăugat: „Părinţilor, aveţi
grijă de copiii voştri. Tatăl să îşi înveţe de crud feciorul sau feciorii, iar mama pe fete. Daţi-le pilde
voi, prin faptele voastre. Nu îl trimte pe el cu vaca sau cu oaia şi tu cu vecinul la băut, iar tu, mamă,
nu îţi lăsa fata să toarcă sau să spele şi tu să stai cu vecina la bârfă pe şanţ. Că de vor vedea copiii
voştri că veţi şchiopăta de un picior, atunci ei vor şchiopăta de amândouă, iar tu, tată şi mamă, veţi
da răspuns pentru ei. Mamelor, aduceţi copiii de mici la biserică, chiar dacă e greu, dar ei se
obişnuiesc şi apoi, cu Darul lui Dumnezeu, vă vor lua ei de mână şi vă vor aduce la biserică. Deci să
înţelegeţi că Duminica este pentru toată zidirea zi de rugăciune, şi nu de destrăbălare. Dimineaţa
veniţi cu toţii la biserică, unde trebuie să staţi cu frică şi cutremur, să luăm aminte la cuvântul lui
Dumnezeu, aşa cum stau îngerii în cer. După slujbă, să luăm Sfânta Anafură şi Agheazma,
mulţumind fără încetare pentru că ne-am învrednicit a fi părtaşi unei Taine înfricoşate, la jertfa fără
de sânge a Mielului lui Dumnezeu, care se dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, spre iertarea
păcatelor. Ajunşi acasă, să avem în suflete nădejdea că Domnul a auzit ruga noastră cea de
dimineaţă şi că vom dobândi viaţa veşnică întru Împărăţia Sa, fiind număraţi alături de slugile Sale
vrednice”.
Apoi, cu multă dojenire, a zis: „Creştinii mei şi mai ales strana să asculte cu atenţie: Dacă
vreunul din dascăli, dintr-o oarecare pricină, nu va putea cânta, este mai bine şi mai primit înaintea
lui Dumnezeu să citească cântările, decât să bea sau să mănânce ceva pentru a putea cânta. Tot la
fel, cel ce se simte sau ştie preabine că din mândrie şi nu în duhul înţelepciunii şi al smereniei cântă,
mai bine i-ar fi lui să citească cântarea, decât să i se întoarcă lui spre păcat.”