CERBUL DE LA BALTĂ

A fost odată doi fraţi împăraţi. Unul avea copii, dar celălalt nu avea. Cel fără de copii era
trist şi îngrijorat gândindu-se cui îi va rămâne împărăţia după moartea sa ! Şi se gândi să-i ceară
un copil de suflet de la frate-su. Fără zăbavă merse deci şi-i ceru:
— Frăţioare, dă-mi şi mie un copil să-mi moştenească împărăţia !
— Bine, frate, văd că n-ai avut rod şi ca să nu ni se piardă neamul, din cei trei copii ţi-1 dau pe
cel mare ca să-ţi fie de folos ţie şi împărăţiei.
Plecă fratele mulţumit, aşteptînd să-i trimită pe fiul cel mai mare. Aşteptă el o zi, o săptămâ-
nă, o lună, un an şi crăişorul nu venea! De ce nu venea ? Iacă intrase pe gânduri bietul împărat şi
nu-şi putea da cu socotelile ce se întâmplase. Fratele cel cu trei copii, îl luă pe ăl mare, îl îmbrăcă
în haine strălucitoare numai din aur şi argint, îl armă din dinţi până-n picioare îl sui pe un cal alb
şi-i arătă calea spre noua împărăţie. Ȋmpăratul încalecă şi el pe alt roib şi, pe drum ocolit, ajunse
înaintea fiului său la podul de aramă. Când acolo se prefăcea că este o ală mare cu dinţii rânjiţi şi
sabia ridicată, gata să-i ia zilele ăluia care va cuteza să treacă peste podul cel mare. Copilul cel
mare, când îl văzu, se-nfricoşă foarte, începu să tremure, întoarse calul îndărăt şi se duse dârdâ-
ind de frică la tată-su, care pe altă cale ajunse şi mai îndată la palat. Ȋl ascultă pe fiul cel mare
povestindu-şi păţania şi-şi dete seama că nu e bun să fie împărat. De aceea îl rosti pe cel mijlocar
şi-i dete drumul înainte. Pe altă parte şi el i-o luă iar înainte şi ieşea iar la podul de aramă. Iar se
îmbracă în ţoale de ale fioroase şi iar se spăimântă şi feciorul mijlociu, fugind acasă. Ȋmpăratul
pe altă cale, i-o lua înainte şi-1 aştepta îngrijorat la palat de acum. Copilul îi povesti taina cu fiara
de la podul de aramă şi groaza ce l-a apucat, iar împăratul trist a dat din cap, văzând că nici acest
copil nu preţuieşte o ceapă degerată. S-a lăsat păgubaş şi de ăsta şi căzu bolnav pe patul de
moarte, văzând ce copii fricoşi poate să aibă. Cel mai mic însă nu se lăsă mai prejos şi vru şi el
să-şi încerce norocul.
— Tată, dă-mi un cal şi paloş şi eu omor fiara de la podul de aramă ! Numai lasă-mă să-mi în -
cerc şi eu norocul.
— Tăicuţule, te las, numai cumpăneşte bine ce greutăţi te aşteaptă. Mai întâi să nu uiţi că e vai de
capul încoronat, că treburile împărăţiei de capul lui se lovesc, iar tu eşti un nemintos, care crezi
că tot ce zboară se mănâncă !
— Tată, eu mă duc cu credinţa-n Dumnezeu şi am să birui!
Atunci împăratul mi-1 rosti frumos ca de plecare pentru cale lungă, să-i ajungă. Pe de altă
parte el îi ieşi înainte la podul de aramă, fără ca să simtă ceva feciorul său. Din nou se-mbrăcă
într-o piele de fiară sălbatică ce urla ca turbată la sosirea micuţului crăişor. Crăişorul îşi luă vânt
şi cu roibul sări peste fiară gata-gata să-i ia capul de la trup. Atunci împăratul aruncă blana şi
strigă la feciorul său să se-ntoarcă:
— Heiii Petreeee ! întoarce-te o ţâră-ndărăt, că tata vrea să-ţi dea câteva poveţe să-ţi prindă bine
la drumul greu şi lung.
Copilul întoarsă capu şi se opri din cale mirându-se că în loc de o fiară sălbatică vede pe tată-
su ! Ȋmpăratul îl îmbrăţişă de bucurie şi-1 sfătui cât o fi şi o trăi să se ferească de omul roşu, să n-
aibă-ncredere-n el şi să nu descalece calul. Pe deasupra-i mai dădu şi pielea cu care i-a spăimân-
tat la podul de aramă:
— Na-ţi-o şi când ţi-o fi vreodată mai greu să nu uiţi să te arunci pe ea şi aşa o să scapi de
năpastă. De-acum mergi cu Dumnezău şi să auzim de bine.
— Ȋţi mulţămesc, tată, şi-ţi voi dovedi că sunt viţă de împărat viteaz şi neînfricat!
Şi plecă de-aici înainte singur pe locuri prăpăstioase cu ale, sălbăticiuni şi oameni răi, iar el
singur ! Merse el, merse şi chiar la calea jumătate, îl apucă o sete pe inimă, că nu mai putu răbda
şi scoborî de pe cal să bea apă dintr-un bunar! Mai întâi legă el calul de stinghia bunarului şi
coborî în jos pe o scară, de beu apă. După ce beu apă, se-ntoarse-n sus. Când privi, văzu în capul
scării pe omul roşu râzând ca un smintit că l-a păcălit. I-a luat scara şi l-a lăsat să moară-n fundul
fântânii, la-ntuneric! Ȋncepu el să ofteze: ce-o să se facă? De ce nu l-a ascultat pe tată-su? Dar în
zadar, omul roşu îl avea la mână ! Puteau să-i putrezească oasele jos la răcoare, dar dacă-i
devenea slugă, putea vedea şi lumina zilei! De aceea, omul roşu îi grăi:
— Băiete, eu îţi vreau binele. Nu sunt un mincinos ca alţi oameni. Ȋţi pun scara să ieşi la lume,
dacă-mi dai calul cu armele tale şi ţoalele tale. Iar de-acum înainte tu eşti sluga mea, iar eu sunt
Pătru, fiul cel mic de împărat. Dacă te învoieşti, grăieşte !
— Mă-nvoiesc !
Omul roşu îi pusă scara, îi luă mai întâi armele, hainele scumpe şi se sui pe calul împărătesc.
De aci înainte Pătru mergea pe picioare, desculţ, iar omul roşu călare, ca un mare crăişor de la
răsărit. După ani de călătorie pe jos, iată-i ajunşi la cetatea mare împărătească strălucind de
măreţie ca soarele cerului. Stătură locului şi se minunau de cele ce vedeau, împăratul le deschisă
porţile de aur şi-1 sărută pe omul roşu, crezându-1 că este nepotul său din viţă împărătească. Pe
slugă însă nici n-o băgă-n seamă. Ca să nu-1 omoare omul roşu, Pătru îl asculta ca o slugă cre -
dincioasă, fără să cuteze a-i trece nici pe dinainte, necum să-i întoarcă vorba. Treceau anii şi el îl
asculta cum ascultă cânele pe stăpân. Pe la un timp s-auzi că la o baltă mare s-a abătut un cerb cu
coarnele numai pietre scumpe şi că face multe rele. Omoară-n cale tot ce este vietate: oameni,
boi, bivoli, cai, oi, catâri şi câte altele! A trimis împăratul ostaşi şi călăreţi, cu arcuri, suliţi şi
ţoghii să omoare cerbul de la baltă, dar toţi cum s-au dus acolo, s-au prăpădit. Omul roşu, ca să
scape de slugă, îl rugă pe împărat să-1 trimeată pe Pătru să omoare cerbul de la baltă. Pătru fiind
silit, n-are ce se face şi se duce. Plecă el oftând şi lăcrămând, gândindu-se că nu mai are aici nici
o scăpare. Pe drum, o muiere bătrână îl vede lăcrămând şi-i iese înainte întrebându-1:
— De ce plîngi, măi băiete?
Plecă el să-i spună tot necazul. Atunci muierea auzind cum stă taina îi grăi:
— Petre, e drept, cerbul multă floare omenească a băgat în pământ. Tu să mă asculţi dacă vrei să
scapi. Să sari gardul la mine-n ogradă, să rupi o floare de pe stratul de viorele şi, dacă vei scăpa
de câinele meu, scăpat vei fi şi de cerbul de la baltă.
Sări el gardul în ogradă, rupsă o floare şi, când să sară gardul îndărăt, un câine mare negru se
repezi să-1 rupă-n bucăţi. Aruncă pielea ce i-a dat-o ta-su, câinele se-mpiedică-n pielea ferme -
cată, iar el scapă teafăr. Ȋncepu de aici încolo să capete curaj şi nădejde că are să omoare cerbul.
Muierea-i dete pielea cea fermecată şi-1 mai învăţă să sape o groapă adâncă lângă baltă. Ȋn
groapă să facă un om. Pe om să puie pielea cea vrăjită. Să ia gida, în vârf să-i puie un ac. Cerbu
va veni să se scalde şi să-1 ochească, atunci când se va întoarce cu capul către groapă, drept la
capul pieptului, unde zace casa sufletului. Cerbul era fiară mare, cu coarnele ajungând prin
vârfurile copacilor şi cu o gură mare cât o şură. Se cutremura pământul când trecea spre baltă să
bea apă, să se scalde. După ce se scăldă, se-ntoarse cu faţa spre voinicul din groapă. Pătru trasă
cu gida şi-1 lovi la partea stângă, chiar la casa sufletului. Cum îl lovi, fugi spre un deal mare, cu
pielea fermecată într-o mână. Cerbul sorbi apa din baltă şi o azvârli după Pătru ca să-1 doboare.
Dar el se prinsă de tulpinile copacilor şi apa să-ntoarsă cu pietre mari şi copaci la vale, fără să-1
smintească din loc. Cerbul însă, cu gida înfiptă în cap, nu-1 lasă. Când fu gata-gata să-1 ajungă,
îi aruncă în faţă pielea cea fermecată, cerbul se-mpiedică de un ciutac, căzu şi muri. El îi tăie
capul şi-1 duse împăratului. Se miră împăratul de curajul slugii ginerelui său, iar omul cel roşu se
bucură că de-acum înainte cerbul de la baltă n-are să-i mai omoare oastea lui Verdeş-mpărat şi el
va putea face nunta cu frumoasa crăiasă a acestuia. Dar până la Verdeş-mpărat, era cale lungă să-
ţi ajungă. Cine s-a dus acolo, viu nu s-a mai întors. Pe cine să-1 trimită atunci în peţit ? Doar n-o
să-şi puie viaţa la cercare omul roşu! Să-1 trimită pe argatul său. Plecă el posomorât, dar cu
credinţa-n Dumnezeu. Mergând el zile şi nopţi, ajunse la o ţarină mare, unde arau plugurile
brazde mari şi adânci, iar un om le înghiţea şi tot se văita că moare de foame. Pătru sta-n loc şi se
crucea de cele ce vedea.
— Te miri de mine ? Miră-te mai bine de ăla care a omorât cerbul de la baltă!
— Cerbul de la baltă eu l-am omorât!
— Atunci să ştii că eu sunt Flămânjosul! Ia-mă cu tine, că-ţi voi fi de folos.
Şi-1 luă cu el. Merseră ei ce merseră, când colo, deteră de un om voinic cât un mal. Nouă
pâraie-i curau în gură şi el sta şi se văita că nu mai poate de sete. Pătru, când zări minunea, se-
nchină de cele ce văzu, iar omul setos îi zise:
— Ce te miri, bă, de mine. Miră-te mai bine de ăla care a omorât cerbul de la baltă?
— Eu sunt acela care am omorât cerbul de la baltă !
— Şi eu sunt ăla ce mă numesc Setosu. Ia-mă cu tine, că-ţi voi fi de folos, mă voi adăpa pe unde
voi da de râuri şi izvoare.
Plecară de-acum trei inşi pe cale, pe cărare, făr'de pic de demâncare. Când în cale un om
îmbrăcat în nouă cojoace, sta de se zgribulea şi dârdâia de frig, înconjurat de toate părţile de foc,
şi tot striga cât îl ţinea gura că nu mai poate de ger şi mai cerea alte cojoace. Pătru rămase locului
mirându-se:
— Doamne, Doamne, ce să mai fie şi asta, se vaită de ger, în mijlocul focului, îmbrăcat în nouă
cojoace?
— Ce te miri, ce te-nduri! Mai bine te-ai mira de voinicul ăla care a omorât cerbul de le baltă.
— Eu am omorât cerbul de la baltă.
— Atunci eu sunt Frigurosu şi merg cu tine, poate-ţi voi fi cândva de folos.
De-aci înainte plecă împreună cu Flămânjosu, Setosu şi Frigurosu, la un noroc! Nu merseră
mult, că văzu pe o câmpie un găligan de om, cu nişte picioare lungi cât prăjinile, iar mânili cât
rişchitoarili. Alerga după un iepure speriat de pe cârtog şi-1 bătea cu palma peste fund să fugă
mai repede. Se opriră-n loc toţi, mirându-se:
— Doamne, ce o mai fi şi asta ?
Lunganul îl auzi, se opri din fugă şi-i grăi:
— Băiete, nu căsca gura, nu te mira de mine, miră-te de ăla care a omorât cerbul de la baltă!
— Eu sunt ăla care am omorât cerbul de la baltă.
— Atunci, să ştii că eu sunt Fugilă, ia-mă cu tine că poate-ţi voi fi vreodată de vreun folos.
L-a luat şi pe ăsta şi au pornit-o tot înainte. Când la un timp se opresc mirîndu-se de un om
care prindea musca, îi da drumul şi iarăşi o prindea. Omul ăsta îl văzu că se miră ca un copil,
grăindu-i:
— Ce te miri, băiete ! Mai bine te-ai mira de ăla care a omorât cerbul de la baltă!
— Eu sunt ăla care am omorât cerbul de la baltă, îi răspunsă Pătru.
̶ Dacă tu eşti ăla, eu sunt Muschilă-Ochilă, ia-mă cu tine, că-ţi voi fi odată de folos.
Şi de aici înainte plecă băiatul cu: Flămînjosu, Setosu, Frigurosu, Fugilă şi Muschilă zis
Ochilă, drept la Verdeş-împărat.
Cum ajunseră, li se deschiseră porţile cele mari împărăteşti, iar Verdeş-împărat din tinda de
sus le grăi:
— Să ştiţi că eu fata nu voi da-o decât dacă la o masă îmi veţi mânca nouă cuptoare de pâine,
nouă berbeci fripţi şi pe deasupra încă un bou mare în frigare. Iar de nu veţi mânca, capetele vi le
voi tăia, de s-a duce pomina.
Când auzi Pătru, deodată se-ntristă şi-ncepu să plângă, că ştia bine ce-i poruncea împăratul
nici în ruptul capului nu are ce să facă? Mîncăciosu însă, cum îl vedea oftând, se strica râzând
ştiind că n-o să-i ajungă bunătăţile nici pentru o măsea. Ȋmpăratul porunci de li se aduseră cele
nouă cuptoare de pâine, cei nouă berbeci fripţi şi un bou aninat în frigare. Mâncăciosu când se
aruncă pe cuptoarele de pâine le făcu praf dintr-o îmbucătură, iar pe berbeci şi pe bou îi înghiţi
parcă ar fi mâncat o pipotă de găină. După asta-i veni foame şi începând să strige că leşină de
foame de-nghiţi nişte depozite de muniţii de la străjerii împărăţiei. De nu-1 oprea împăratul, era
gata să-i înghită oştirea toată ! Se miră împăratul că asemenea mâncăcios nu mai văzuse şi nici
auzise, însă tot nu se dădu bătut şi porunci să scoată din pivniţi nouă ardoave de vin vechi şi, de
nu le vor bea, capul le va tăia. Setosu puse gura la cep şi le beu dintr-o sorbitură pe toate; apoi
începu să se vaite că moare de sete. Alergă în vale la un râu şi-1 sorbi dintr-o-nghiţitură. Toţi
curtenii rămaseră cu gurile căscate şi cu ochii holbaţi la namilă, temându-se să nu le sece toate
râurile şi toate mările. Setosu, de necaz că n-are ce să mai bea, se puse pe doagele şi cercurile de
la ardoave şi pe toate le mâncă parcă ar fi mâncat o coaje de pâine. Ȋmpăratul, speriat, îl opri:
— Stai, bă, că te pomeni că vrei să bei izvoarele apelor şi mărilor să laşi omenirea să piară de
sete? Ogoieşte-te, că ridic toate armatele să lupte cu tine şi nu ne lăsăm bătuţi.
Dacă văzu el ce văzu, se aşeză locului, dar când aruncă o gură de apă peste un regiment de
ostaşi fu cât pe-aci gata-gata să-i înece. Ȋmpăratul, când văzu cu cine are de-a face, s-apucă cu
mâinile de păr şi-şi smulse barba. Supărat, porunci să-i înşele la noapte şi să-i culce într-o sobă
mare de tuci. Noaptea, soldaţii de jur împrejur aprinseră nouă cară de lemne, ca să-i ardă de vii.
Până la ziuă mai aduseră încă nouă cară cu lemne groase, să facă cenuşă nu friptură. Când
noaptea, focurile ardeau de duduia pământul, Gerosu sufla că moare de ger. Dimineaţa se scoală
împăratul cu noaptea-n cap să-şi vadă isprava. Când deschiseră uşa, mare-i fu mirarea văzându-i
pe toţi suflând în palme şi bătând pintenii de frig. Ȋmpăratul Verdeş se facea că nu e supărat, însă
nu ştia la ce greutăţi să-i puie, doar-doar le-o tăia capetele. Iacă ce-i mai trăsni prin minte:
— Unul dintre voi să se-ntreacă cu împărăteasa mea la fugă până la Muntele ăl Mare. Ea să
alerge pe o iapă năzdrăvană, iar cel ce se încumetă, să fugă pe jos.
 Dintre ei ieşi afară Fugilă. împăratul dete semnalul de începere a întrecerii. Ȋmpărăteasa
zbura-n vânt ca o nălucă, iar Fugilă, cu două ulcioare goale-n mână, păşea legănat, fără grabă.
Mai la urmă lungeşte pasul, ajunge el mai întâi la fântână, umple ulcioarele, se-ntoarce la iapă, o
bate cu mâna peste fund pe iapă şi-i zice să grăbească; apoi se-ntoarce voios la-mpăratul să-i dea
apă de izvor din munte să bea. Ȋmpărăteasa se-ntoarse târziu, cu iapa frântă de oboseală.
Ȋmpăratul dacă vedea şi minunea asta, mai-mai să nu-i crape fierea-n el de usturimea de la ficaţi.
Până acum toate poruncile le duseră la îndeplinire şi trebuia să le dea fata să-i fie mireasă omului
roşu, ce se da drept om de viţă împărătească! Ȋnsă Verdeş-împărat tot nu vroia s-o dea decât cu
de-a sila. Dorea întradins să-i pedepsească pe ăşti nătărăi veniţi în peţit, să le rămînă doar oasele-
nşirate pe garduri. Şi iar îi mai veni un gând negru. Noaptea să se culce fiica împăratului sub un
măr de aur aproape de Pătru, şi dacă în zori va pieri din acel loc, le va atârna capetele-n pari, să
sperie ciorile din vie. Măi, ce-o mai fi şi asta se gândiră ei tremurând de spaimă ! Peste noapte
fiica-mpăratului se prefăcu-n zână şi pe o aripă de vânt zbură-n cer. Muschilă-şi lungi mâinile
până sus aproape de bolta cerească, trase zâna pe pământ şi o culcă lângă Pătru Făt-Frumos, care-
n lume n-a mai fost. Ȋn vărsatul zorilor sosi împăratul zâmbind pe sub mustaţă, că de data asta,
nici tartorele de la talpa iadului nu-i mai scapă. Când colo, zâna dormea lîngă Pătruţă Făt-Frumos
! Nu-i venea să creadă ochilor împăratului ce vedea ? I se părea că visează, dar nu era din păcate
vis. Şi turbat de mânie, nu mai putu pune frâu gurii şi dă-i înainte cu sudalme şi vorbe urâte faţă
de tânăra prinţesă şi Pătruţă Făt-Frumos.
— Bine, crăiţă, aşa te-am învăţat eu, aşa te-am crescut eu, aşa m-asculţi tu de-mi mâncaşi zilele
la bătrâneaţă ! Eu am crezut că împăratul are armăsar, dar văd că a ieşit din el măgar ! Ce ruşine !
Te-ai pus lângă un terchea-berchea, trei lei perechea ! în zadar prinţesa se văicărea şi-i arăta că ea
a zburat în slava cerului, dar că omul cel cu mâinile lungi a prins-o, că el ştia una şi bună, că fata
lui e nebună! După ce toate poruncile fură îndeplinite iar împăratul nu mai ştie ce să mai
născocească ca să nu le dea fata, Pătruţă Făt-Frumos, se sculă, făcu plecăciune în faţa marelui
Verdeş-împărat, zicându-i:
— Iată, înălţate împărate, că tot ce ne-ai poruncit ţi-am îndeplinit. Ce mai vrei să-ţi mai facem că
suntem gata.
— Nu mai vreau nimic, băiete ! Voi pe toate le-aţi izbândit, măcar că n-am crezut. Acum ce să
mai fac ? O să rămân fără de odrasla mea, singur, singurel cu motanul în vatra focului.
— Atunci dă-ne fata s-o ducem, precum am primit poruncă de la Roşu-împărat!
— Măi băiete, nici în ruptul capului, nu dau fata după Roşu-împărat, care-i pui de drac, făr' de
păr pe cap, cu trei fire-n barbă, nu e om de treabă. El te-a înşelat, calul ţi-a luat, tu l-ai ascultat, c-
aşa i-ai jurat! Eu toate-am ghicit de la început! Acum du-te să vie unchiul tău, împăratul, cu omul
roşu, că eu mă pregătesc de nuntă, ce n-a mai văzut lumea de când este lume, iar pe fată, o s-o
dau eu după cel ce se cuvine s-o dau !
Se-ntoarsă Pătruţă Făt-Frumos cu ortacii săi şi-i spusă unchiului toate cele întâmplate din fir
în păr, numai una n-o spunea, aceea că el este nepotul său, crăişor de viţă împărătească şi nu
omul roşu, hain şi rău la suflet, bun numai pentru înşelat.
Se rostiră toţi curtenii după obrocul împărătesc, îmbrăcaţi în straie albe de aur şi argint,
numai sluga omului roşu în ţoale ca de argat. Când ajunseră la Verdeş-împărat se lumină curtea
de atâta strălucire şi bogăţie. Numai cântece, joc şi veselie, la palatele de cleştar ale împăratului.

Prinţesa se îmbrăcase aşa de frumos, că la soare te puteai uita, dar la ea ba. Ȋnsă mulţimea de
crai şi împăraţi chemaţi la nuntă nu văzuseră o mireasă mai frumoasă. Era mai mândră decât o
zână picată din cer. Omul roşu se umfla-n pene ca un curcan şi zâmbea pe sub mustaţa ce n-o
avea, de spân ce era, că prin vicleşuguri ajunse-mpărat ba şi la-nsurat. Şi în gândul lui îşi zicea:
— Leleee, vulpe bătrână mai sunt! Nimeni nu mă-ntrece pe lume. Toţi mă cred cineva ! Asta e
tactică, nu jucărie ! Toate îmi merg ca pe roate, se mângâia el cu asemenea gânduri.
Deodată, sunară trâmbiţile de aur şi nuntaşii porniră la mănăstirea cu nouă turle, cu nouă
clopote şi cu nouăzeci şi nouă de popi, să se încoroneze şi să se cunune tânără crăiasă, pe lume
aleasă, cu omul roşu. Pe când gemea biserica de suflare omenească, numai curteni, crai şi
împăraţi, Verdeş-împărat se ridică de pe scaunul de aur şi grăi:
— Voi nouăzeci şi nouă de-mpăraţi, cu capete-ncoronaţi şi neîncoronaţi. Numai unul dintre voi
este hoţ!
— Care, cine, cum ? îşi dădură cu coatele împăraţii, supăraţi la auzul acestor cuvinte.
— Staţi, fraţilor şi nu vă miraţi! Toţi sunteţi împăraţi! numai unul de aici se dă că e de viţă
împărat, când pe altul 1-a-nşelat! Nici nu e viteaz, numai face pe viteazul. O vulpe vicleană
împopoţonată în straie-mpărăteşti, care l-ar vinde şi pe tată-su ! El se ştie acum. Priviţi faţa lui
galbenă ca ceara. Priviţi-1 cum tremură de frică. Ştie că-1 aşteaptă afară o ţapă în care să stea
înfipt pînă i-o ciuguli corbii carnea ca să-şi mântuie sufletul cel rău şi fărădelegile sale. Mai
priviţi-1 pe acest viclean împărat, că nu-1 mai vedeţi!
Nuntaşii toţi, parcă era un făcut, toţi cu ochii pe omul roşu-galben şi tremurând ca piftiile
iarna-n furculiţă. Când se văzu că înşelătorul era omul cel roşu şi nu mai încăpea nici o îndoială,
împăratul mai întrebă o dată:
— Pătruţă Făt-Frumos, tu eşti cel înşelat, tu eşti nepotul împăratului! Tu să spui cum să piară cel
ce te-a osândit să-1 slujeşti prin viclenie fără milă şi fără să simtă ce e păcatul.
— Ȋnălţate împărate, dacă e pe direptate, să nu-1 chinuiţi prea mult, patru armăsari sălbatici să-i
sfârtice trupul în patru colţuri ale pământului, ca să piară neamul omului roşu şi cel viclean.
Oştirea prinse pe omul roşu, îl despuie de ţoalele împărăteşti, îl bătură şi-1 huliră, ca pe lupul
şchiop care a mâncat turma de oi, apoi l-au legat de patru cai sălbatici şi trupul lui rupt s-a dus în
patru părţi ale lumii, să-i piară urma, să-i piară viţa. Pătruţă Făt-Frumos s-a îmbrăcat în straie
împărăteşti, iar unchiul său a plâns de bucurie că Verdeş-împărat, prin înţelepciunea sa, a aflat
adevărul şi i-a scăpat nepotul din robia acelui om viclean. După ce nuntaşii au răsuflat uşuraţi ca
după o dreaptă judecată, s-a făcut cununia lui Pătruţă Făt-Frumos cu frumoasa prinţesă şi s-au
încoronat amândoi ca împăraţi a întregei lumi. Şi s-a pornit o nuntă cu chiote şi veselie, de când
se punea luna şi până pierea ca secera. S-a chefuit şi petrecut numai în cântece şi jocuri, o zi şi-o
săptămână, o lună şi ani de zile, c-am fost şi eu la nunta lor, pe când eram copil micşor.