Băiatul cel bubos şi ghigorŃul

de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut
el ca să se cureŃe de bube? dară în deşert. BăieŃii la joc şi fetele la horă îl
huiduia şi fugiau de dânsul ca de o lepră.

Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiŃea amarul, şi răbda. Nici tu joc,
nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalŃi băieŃi şi flăcăi,
cum unii se încurau jucându-se, cum alŃii se zbenguiau cu fetele, şi râmnea la
dânşii.

În toate zilele se ducea el la un puŃ de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi
era pe la curtea împărătească. Într-o zi, când scoase apă văzu în ciutură un
ghigorŃ. Bucuria lui, că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Când,
ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească:

- Flăcăule, aruncă-mă iară în puŃ, şi nu-Ńi face păcat cu mine, că mult bine Ńi-
oi prinde şi eu vrodată.

Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un peşte? SimŃi el că trebuie

să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan şi-i dete drumul în puŃ.

Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce nu făcu bietul tată-

său, ce nu drese ca să-şi dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i
da inima să-şi lege capul cu nici unul din peŃitorii ce veneau să o ceară, deşi
toŃi erau împăraŃi şi fii de împăraŃi.

Băiatul cel bubos însă de câte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră,
vedea că îi tot râde. El nici să se gândea că pentru dânsul se punea la
fereastră, şi că îl pândea până ce trecea, ci socotea că aşa este ea de felul ei
cu zâmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să
fie un om frumos, ori că o trăgea aŃa ca spre ursitul ei.

Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se
prăpădească băiatul de ruşine când văzu că pe dânsul îl cheamă! Se făcu roşu
ca sfecla, se zăpăci până într-atâta de nu ştiu deocamdată să zică nici două
boabe legănate. Atât de mult se fâstâcise el.

Apoi, Ńiindu-şi firea şi luându-şi inima în dinŃi, dete nişte răspunsuri de merse
fetei tocmai la inimă.

Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi tâcâia
inima nu-i tâcâia, dară lui ştiu că-i tâcâia de sta să-i iasă afară din piept. Şi
dintr-acel minut, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără
voia lui, trecând pe la curtea împărătească, ia aşa, numai ca să treacă.

1
El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dânsul, şi ducându-se la puŃ
într-o zi, se uită înăuntru şi zise:

- Peşte, peştişor, ghigorŃule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată,
odată; rogu-te, scapă-mă de bubele astea uricioase şi împuŃite.

N-apucă să sfârşească vorba bine, şi ce să vezi dumneata? odată îi căzu

bubele, şi rămase curat şi luminat, ca un pui de brad.

Când l-a văzut fata de împărat aşa mândru şi frumos, nu s-a mai putut opri,
şi l-a sărutat. Vezi că inima îi da brânci către dânsul, şi se bucură, nevoie
mare, că pusese ochii pe un aşa boboc de flăcău.

Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se

lua în căsătorie, şi ducându-se la împăratul, tatăl său, îi zise:

- Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu daca Ńie îŃi place ori ba, dară mie
îmi sfârâie inima după dânsul.

- Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea?

Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe un fluieră-vânt,

golan şi fără nici un căpătâi?

- Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de
omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice
inima să-l iau. Daca nu vei voi să mă însoŃesc cu el, să ştii cu hotărâre că pe
altul nu iau, o dată cu capul.

Daca văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia
nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binişor pe amândoi, i-
a băgat într-o butie şi i-a dat pe gârlă.

Ei începură a se boci şi a plânge de mi Ńi se rupea rărunchii. El, biet,

nevinovat, păŃea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse
capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului.

Văzând însă că cu bocela nu o scoate la nici un căpătâi, se ruşină singur de

sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puŃin la inimă când se
întâmplă de caz în nevoie, şi începu a se gândi, ca ce ar face să scape de
primejdie.

Când, odată îi veni în gând ghigorŃul.

- I!... zise, ghigorŃule drăguŃ, acum să te văd! Mi-ai dat dovezi de năzdrăvănia
ta. Ştiu că poŃi multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut.

2
Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi dumneata? dintr-o
păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu
avea aşa palat bogat şi împodobit cu de toate frumuseŃile lumei. Atâta numai,
că butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinŃă.

Mai gândi o dată băiatul cel bubos la ghigorŃ şi dori ca palatul să se strămute
într-o pădure.

DorinŃa lui se împlini numat cât te ştergi la ochi.

Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucruşoarele dintr-
însul era puse la rânduiala lor şi toate îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane.

Ei acolo au făcut nunta. FaŃă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei
măreŃi, floricelele cele frumoase, pasările văzduhului şi stelele cerului
împreună cu sânta lună.

Trăiau acolo ei ca în sânul mumei lor. Unde să auzi la dânşii ceartă! ferita
sântuleŃul să vezi la dânşii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vâre
coada între ei.

Şi aşa petrecând ei, căsătoria lor fu binecuvântată cu un copilaş, ce se născu

împlătoşat cu un piept de aur. Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se
sperie, şi îi şi puse gând rău.

Dară fiind rodul pântecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci
de-l puse într-un pom nalt şi îl năpusti acolo.

Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare; că va ridica

tulpina din care ieşise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre;
că va întâmpina un zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu
faŃă curată; apoi că va fi povăŃuit de o altă pasăre.

Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, şi a-i

aduce de mâncare.

În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vânătoare cu o mulŃime

de curteni, slujitori şi vânători. Şi vânează ici, vânează colea, se depărtase de
oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămâind numai cu
credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci seara se apropie, şi loc de repaus
nu este, şi casă de găzduit nici pomeneală.

Tot bâjbâind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum
ajunseră, descălecară, şi voind să lege căpăstrul calului de propteaua porŃii,
aceasta îi înfruntă, zicându-le:

- De, mă neghiobilor, da ce, aici legaŃi voi caii? locul cailor este la grajd.

3
Împăratul rămase stâlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu ruşine cum el,
împăratul, să fie mustrat de o proptea.

Şi, tot strângând pumnii şi dinŃii de necaz, se plimba de colo până colo pe
dinaintea porŃii, ca să se mai răcorească niŃel şi să-şi astâmpere necazul.

Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porŃii nişte oameni,

lucru ce nu mai văzuse el de când intrase în butie, coborî scara palatului şi
veni la poartă de pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte
oameni de omenie şi rătăciŃi.

Stăpânii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscuseră pe dânşii,

vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască.

Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce văzu în acele palaturi.

N-apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi
făceau slujba, şi sta să asculte la altele cari vorbeau şi se îmbărbătau una pe
alta la lucru. Masa se puse în linişte şi cu bună rânduială. Toate îşi aveau
vătaful lor: tacâmurile mesei, trăncănăile de la bucătărie, aşternuturile,
măturile de casă şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rânduielile lor.

După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii cei rătăciŃi. Găsind

o potecă care îi scoase la luminiş, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă
la curtea lui cu hotărâre desăvârşită a pune gonaci cari să afle ale cui erau
palaturile acelea din coprinsul împărăŃiei sale, şi despre care nimeni nu-i
povestise nimic. El avea de gând ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui
acolo.

Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copaci, carele

creştea repede ca o floare, până ce într-o zi se Ńinu vulturoaica după dânsul să
vază unde tot vine el. Când privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dânsa
şi puse gând rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo până ce plecă vulturul.

Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul
copilului, ca să-i mănânce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum
zisei, de aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simŃi ciocniturile
vulturoaicei, întinse mânuşiŃele, parcă l-ar fi învăŃat cineva, apucă pe
vulturoaică de gât, şi strânse, şi strânse, până ce o sugrumă şi căzu jos
moartă.

Atunci şi copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna pe câmp. În cale se

întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dând peste o aşa
bunătate şi frumuseŃe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dânsul, şi
trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse
băiatului, şi acesta învăŃă să citească şi să scrie.

După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăŃă a face o luntre, cu care se

plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul în luntre, cu care se învăŃa la mânat.

4
Mai târziu el îi şi întrecu la meşteşugul de a mâna luntrea şi îi plimbă şi pe
dânşii.

Plimbându-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era

aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă
cunoştinŃă cu dânşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii,
şi află că el este copilul lor.

După aceasta părinŃii îl rugară să rămâie cu dânşii. El nu voi, vezi că ursita lui
îl trăgea în altă parte.

Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci daca ajunse, dete peste palaturile
împăratului, tatăl mă-sii.

Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest

june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre,
sângele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.

El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăŃiei prin iscusinŃa lui

făcu pe împărat să aibă pe acest tânăr mai de aproape al său.

Fiind tot pe lângă împăratul, şi văzând adesea pe fata împăratului, căci după
surghiunirea fetei celei mari dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să
se întinză până la dânsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dânsul. Într-o zi
se încumese a-i face cu mustaŃa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la
dânsul. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea
împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiŃi, şi se rugară de
împăratul să-i căsătorească.

Împăratul, carele ştia de patarama celei dintâi fete, nu se împotrivi nici o cirtă
de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de
nuntă de ştiu că s-a dus pomina.

Apoi fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăŃiei şi îi urcară pe dânşii, cari
domniră cu omenie câte zile avură.

Şi încălecai p-o şea etc.