Modulul 1 ASPECTE GENERALE

CONŢINUT
TERMINOLOGIE

Unitatea de învăţare 1.1.

Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu
Unitatea de învăţare 1.2.
Concepte şi definiri în Geografia turismului
Unitatea de învăţare 1.3.
Conţinut Organizaţii internaţionale cu responsabilităţi în
domeniul turismului
Recapitulare
Exerciţii de verificare / Surse de documentare

Însuşirea definiţiei şi al obiectului de studiu al Geografiei

Turismului
Înţelegerea caracterului interdisciplinar al Geografiei
Turismului şi a legăturilor pe care această disciplină le are cu
celelalte ramuri ale geografiei
Cunoaşterea conceptelor de bază utilizate în
Obiective Geografia Turismului
Cunoaşterea principalelor organizaţii internaţionale cu
responsabilităţi în domeniul turismului

turism / turist / spaţiu turistic / circulaţie turistică

geografia turismului / interdisciplinaritate
organizaţii turistice / OMT

Cuvinte cheie
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.1.
GEOGRAFIA TURISMULUI – OBIECT INTERDISCIPLINAR DE STUDIU

Obiectul de studiu al geografiei turismului este reprezentat de fenomenul turistic cu

toată complexitatea sa, respectiv deplasarea persoanelor către obiectivele cu funcţie atractivă,
din zona emitentă către zona receptoare, acolo unde are loc consumul produsului turistic şi
valorificarea elementelor de infrastructură.
Fenomenul turistic este condiţionat de trei mari categorii de premise care influenţează
circulaţia turistică:
a) fondul turistic – format din totalitatea factorilor de atracţie dintr-un teritoriu,
respectiv: obiective ale fondului turistic natural care aparţin reliefului, climei, apelor,
învelişului biogeografic şi obiective ale fondului turistic antropic, care pot fi cultural –
istorice, obiective economice, vestigii arheologice, monumente istorice sau arhitectonice,
colecţii de artă, colecţii ştiinţifice, valori etnografice şi folclorice, obiective ştiinţifice şi
religioase etc.
b) factorul uman – care îşi exprimă cerinţa pentru o formă de turism în funcţie de
nevoile socio-culturale şi posibilităţile materiale individuale. De exemplu, populaţia urbană îşi
manifestă nevoia de echilibru, de refacere fizică şi nervoasă la care se asociază nevoia de
divertisment şi de lărgire a orizontului spiritual. Toate aceste nevoi sunt rodul modului de
viaţă urban în care ritmurile cotidiene au creat o nouă psihologie şi noi necesităţi de
valorificare a timpului liber.
c) baza tehnico - materială – care vine în întâmpinarea doleanţelor turistice, atât ale
rezidenţilor cât şi ale non-rezidenţilor – reprezintă totalitatea amenajărilor realizate, aici fiind
incluse dotările şi serviciile turistice pentru cazare, alimentaţie publică, sport, distracţie,
recreere, dotările comerciale şi alte servicii publice, precum şi transporturile ce fac legătura
între zona rezidenţială şi zona de agrement. Prin acest ansamblul de amenajări este valorificat,
la parametrii optimi, fondul turistic natural şi antropic.
Ca efect al tendinţei generale de evoluţie a societăţii omeneşti, fenomenul turistic a
intrat într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune complexă, specifică, la
nivelul mediului geografic. În acest context, geografia turismului trebuie să beneficieze de o
informaţie conformă cu stadiul atins de fenomenul turistic, precum şi cu tendinţa sa de
evoluţie, fapt pentru care subliniem legăturile acestei discipline cu celelalte ramuri ale
geografiei.
De altfel, geografia turismului are un caracter puternic integrator, fiind considerată pe
bună dreptate o disciplină de sinteză geografică. Acest lucru este subliniat şi de către dl.
Pompei Cocean (Geografia Turismului, 1996) care arată că domeniul său de studiu – mediu
geografic – prin prisma activităţii sale şi a fenomenelor social – economice condiţionate de
valorificarea acestuia, se suprapune tuturor celor trei ramuri ale geografiei –fizică, umană şi
economică.
Funcţionalitatea fenomenului turistic este de neconceput fără aportul factorului uman.
Turismul, în ansamblu, este o activitate specific umană, fapt pentru care este bine de ştiut şi
înţeles toate mecanismele care generează această activitate. În clarificarea acestor probleme
un rol hotărâtor îl are: geografia populaţiei (diferenţierea populaţiei pe grupe de vârste şi
condiţii sociale), geografia aşezărilor (diferenţierea localităţilor turistice după structură şi
funcţionalitate) şi geografia culturală (definirea potenţialului antropic al turismului).
Totodată, subliniem relaţiile geografiei turismului cu principalele ramuri ale Geografiei
Economice, în special cu geografia transporturilor (căile şi mijloacele de transport turistic),
geografia schimburilor internaţionale (schimbul internaţional de valori materiale şi spirituale)
sau geografia agriculturii (produsele agro-alimentare specifice oferite în procesul consumului
turistic) etc.

2
 Geomorfologia

G. Aşezărilor
G. Populaţiei
Climatologia

Biogeografia

G. Culturală
Hidrologia

G. Socială
Geografia Fizică Geografia Umană

Cadrul natural Res. turistice FOND Res. turistice Omul

naturale TURISTIC antropice

GEOGRAFIA
TURISMULUI

studiul
fenomenului
turistic

Infra - Mobilităţi RENTABILITATE Profit Venit

structură ECONOMICĂ

G. Economică Economie
G. Transporturilor

G. Schimburilor

Ec. Turismului
G. Agriculturii

Management
G. Industriei

Marketing

Statistica

Fig. 1. Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu (schema concept)

Legătura cu geografia fizică se realizează prin intermediul resurselor turistice naturale

oferite de cadrul natural (relieful, clima, apele, vegetaţia şi fauna). Deşi, teoretic, aceste
elemente oferă un potenţial turistic inepuizabil, trebuie bine cunoscută limita optimă până la
care exploatarea turistică nu afectează trăsăturile şi structura peisajului geografic (atenţia fiind
concentrată asupra elementelor de vegetaţie şi faună – componente epuizabile în decursul
timpului).
Deloc de neglijat este caracterul interdisciplinar al geografiei turismului, menţionând în
acest sens legăturile sale cu istoria, biologia sau geologia care, prin domeniul lor de studiu,
întregesc potenţialul de atractivitate a unor regiuni. De exemplu, în criteriile de identificare a
potenţialului cultural – istoric de mare relevanţă este poziţia etnologică (porneşte de la origini,

3
până în contemporaneitate), precum şi subiectul sau tema culturală (se referă la sursele de
inspiraţie care au stat la baza multor bunuri culturale şi care poate caracteriza o anumită
cultură, în anumite perioade de evoluţie istorică).
Pe de altă parte, fiind o ramură economică de prim rang, valorificând o serie de resurse
şi comercializând pe piaţă produse turistice foarte diverse, turismul este de neconceput în
afara limitelor de rentabilitate economică. Astfel, devine clară legătura între geografia
turismului, care studiază întreaga dimensiune a fenomenului turistic, şi disciplinele economice
care dictează normele unei bune funcţionări economice, respectiv: economia turismului,
statistica, marketingul şi managementul turistic.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.2.

CONCEPTE ŞI DEFINIRI ÎN GEOGRAFIA TURISMULUI

Treptat, pentru a definii întreaga complexitate a fenomenului turistic, s-a definitivat o

terminologie specifică. Dintre aceşti termeni specifici amintim:
a) turism - fenomen social-economic definitoriu pentru societatea umană actuală, în
continuă creştere, care satisface nevoia umană de cunoaştere, de recreere şi recuperare fizico-
psihică în condiţiile unei civilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru
majoritatea populaţiei. Prin relaţiile generate de satisfacerea nevoilor de consum ale
călătorilor, turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct de activitate, constituindu-se,
aşa cum apreciază unii autori, într-o ramură a economiei naţionale, care prin specificul ei se
integrează în sfera sectorului terţiar. Pe de altă parte, turismul cuprinde în sfera sa de acţiune o
serie de activităţi de natura serviciilor şi anume: furnizarea de informaţii, comercializarea de
vacanţe, efectuarea unor prestaţii de transport, cazare, tratament, agrement etc.
Marile concentrări de populaţie pe areale restrânse, obligativitatea unei părţi a
populaţiei de a muncii şi trăi într-o interdependenţă continuă, lipsa mişcării, stresul cotidian şi
efectele negative ale poluării chimice şi sonore, au contribuit la creşterea dorinţei de exod
temporar, într-un mediu, de regulă natural. În acest fel se departajează locul de reşedinţă cu
funcţia sa emitentă şi locul de destinaţie, cu funcţia sa de primire, de receptare cu caracter
temporar. Legătura între cei doi poli se face printr-o deplasare într-un teritoriu de tranzit
turistic. Acest proces se repetă la intervale mai mult sau mai puţin regulate, materializându-se
prin sosiri şi plecări. Geografic, se constată îmbinarea a trei elemente: 1) deplasarea în scop
turistic (componenta dinamică); 2) concentrarea în zonele de destinaţie, cu deplasări de mică
anvergură în orizontul local (componenta statică); 3) modificarea peisajului geografic ca
urmare a activităţilor turistice, prin dotările turistice cu caracter infrastructural.
Ştiaţi că ?

Una dintre cele mai vechi şi cuprinzătoare definiţii date turismului şi

acceptată pe plan mondial a fost formulată în anul 1942 de către
profesorul elveţian W. Hunziker:
„Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea
şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul şi
deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi activitate
lucrativă oarecare”,
în lucrarea: Allgemeine Fremdenverkehrslehre (Manual general de turism),
Poligraphischer Verlang A.G. Zurich

4
 În ansamblu, noţiunea de turism exprimă acţiunea de a vizita diferite locuri şi
obiective turistice pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât şi
staţionarea temporară în locurile alese ca destinaţie pentru petrecerea timpului liber. Însă, în
turism se disting două categorii de relaţii: relaţii materiale, care apar atunci când turiştii recurg
la anumite servicii plătite, şi relaţii imateriale (intangibile), rezultate din contactul cu
populaţia locală, cu civilizaţia, cultura, tradiţiile, instituţiile publice etc. din ţara vizitată.
Pornind de la aceste considerente, devine clar că turismul trebuie să fie definit în
strânsă legătură cu relaţiile complexe ce se sudează între turist şi zona de destinaţie (ţară,
regiune, localitate etc) precum şi între turist şi diferitele dimensiuni ale vieţii publice
(culturale, sociale, politice, economice). De necontestat este rolul social şi cultural al
turismului, fapt pentru care subliniem importanţa democratizării accesului la turism,
antrenarea maselor largi de oameni ai muncii la activităţile turistice, promovarea constantă a
unor forme de turism în masă. Legislaţia multor state din lume recunoaşte dreptul la folosirea
timpului liber în scop turistic, în mod similar cu dreptul la muncă. Libertatea călătoriei şi a
turismului este un stimul ce trebuie conceput în armonie cu priorităţile, instituţiile sociale şi
tradiţiile fiecărui stat în parte.
Turismul este un fenomen cultural, deoarece cultura unei ţări, a unei naţiuni reprezintă
tot ce omul a creat până acum. Legătura dintre turism şi cultură poate fi exprimată în diferite
feluri: turismul este o funcţie, o manifestare a culturii, ceea ce înseamnă că nu putem înţelege
turismul contemporan fără a fi conştienţi de ceea ce se petrece în cultura contemporană;
turismul este un element permanent de cultură sau, altfel spus, o cultură contemporană poate
fi înţeleasă numai dacă este cunoscută prin intermediul acţiunilor turistice. Practic, turismul se
transpune într-un act de cunoaştere, de cultură, deoarece turistul acumulează, în timpul
deplasărilor sale dintr-un loc în altul, o apreciabilă cantitate de cunoştinţe din cele mai variate
domenii.
Putem deci concluziona că, turismul este un fenomen social, cultural şi economic care se
manifestă sub forma unei circulaţii de masă cu caracter continuu, repetat sau periodic, la
diferite intervale de timp, din zona de provenienţă către cea de destinaţie turistică.

b) călător / turist / călătorie turistică. În ansamblu identificăm ca turist orice persoană

care se deplasează în afara domiciliului său pentru un interval de timp nedefinit, cu scopul
principal al destinderii şi refacerii fizico-psihice. Etimologic, termenul de turist este extrem de
disputat, atât în limba engleză cât şi în limba franceză, el având aproape aceeaşi semnificaţie:
plimbare, călătorie, circuit. Practic, termenul englez derivă din limba franceză, iar utilizarea se
datorează tinerilor britanici care, în procesul de instruire trebuiau să efectueze călătorii pe
continent (grand tour)1.
Experţii Ligii Naţiunilor consideră turist orice persoană care călătoreşte timp de 24 de
ore sau mai multe într-o ţară care nu este ţara domiciliului său stabil. Uniunea Internaţională a
Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) arată că – orice persoană care vizitează un loc,
altul decât acela de reşedinţă, pentru orice altfel de motiv, altul decât acela de a exercita o
activitate remunerată şi efectuând un sejur de cel puţin o noapte (sau de 24 ore) poate fi

1
TO TOUR (a călători, a colinda) – termen apărut în anglia în secolul al XVIII-lea ce desemna iniţial acţiunea
de a voiaja în Europa, derivă la rândul său din cuvântul francez TOUR (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare,
drumeţie) şi a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima forme de călătorie care
urmăresc cu preponderenţă un scop de agrement sau recreere.
Interesant este faptul că, şi în vechime funcţionau termeni similari – cuvântul tur în ebraica antică, cel grecesc
tournos şi respectiv cel latin turnus, păstrând semnificaţia de circuit, în sensul de călătorie, descoperire,
recunoaştere sau explorare.
după: Luis Fernandez Fuster – Teoria y tehnica del turismo – volumul I, Madrid, 1967

5
considerat ca turist naţional; iar orice persoană care se deplasează într-o altă ţară decât aceea
în care îşi are reşedinţa obişnuită, pentru orice alt scop, altul decât acela de a exercita o
profesiune remunerată în ţara în care pleacă este turist internaţional.

C Ă L Ă T O R I

VIZITATORI ALŢI CĂLĂTORI

în scop de relaxare, recreere, persoanele care au scop lucrativ
vacanţe, vizite la prieteni, rude, remunerat; persoanele care îşi
afaceri, religioase, tratament, schimbă domiciliul; lucrătorii din
pelerinaje etc zonele de frontieră; nomazii;
imigranţii; refugiaţii; apatrizii;
diplomaţii şi familiile acestora;
detaşaţii de toate categoriile şi
familiile acestora (militari,
culturali etc.)
TURIŞTI EXCURSIONIŞTI

Fig. 2. Clasificarea călătorilor (schema concept)

Literatura de specialitate mondială cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist:

excursionist, vizitator sau călător2:
- călătorul este reprezentat de totalitatea persoanelor care se deplasează între două sau
mai multe locaţii în orice scop;
- vizitatorul reprezintă orice persoană care călătoreşte într-un loc altul decât cel obişnuit
pentru mai puţin de 12 luni consecutive şi al cărei scop principal nu este acela de
prestare a unei activităţi lucrative la locul vizitat;
- turistul (overnight visitor - vizitatorul „de peste noapte”) este vizitatorul care rămâne
cel puţin o noapte în mijloacele de cazare colective sau private la locul vizitat;
- excursionistul (same day visitor - vizitatorul „de aceeaşi zi”) este vizitatorul care nu-şi
petrece noaptea în mijloace de cazare colective sau private la locul vizitat;
- vacanţierul reprezintă vizitatorul care se deplasează pentru propria plăcere în afara
reşedinţei obişnuite pe o perioadă de timp de cel puţin patru zile, făcându-se în acest
fel o diferenţiere între turismul de week-end (1-3 zile) şi turismul de vacanţă (peste
patru zile).
c) fond turistic / potenţial turistic / patrimoniu turistic. Totalitatea componentelor
mediului natural sau cele ale mediului antropizat, prin valoarea lor calitativă sau cantitativă,
estetică sau cognitivă, se constituie în „materia primă” necesară apariţiei, funcţionării şi
dezvoltării industriei turistice. Această resursă fundamentală este sintetizată de către unii
cercetători în termenul de fond turistic - definit de către C. Zwizewski (1978) ca: totalitatea
resurselor naturale, socio-culturale şi istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza
ofertei primare a unui teritoriu. Fondul turistic grupează totalitatea resurselor turistice,
respectiv toate elementele de atracţie turistică ce se pot diferenţia după mai multe aspecte cum
ar fi: originalitatea, unicitatea sau caracterul reprezentativ pentru o categorie mai largă de
situaţii. Prezenţa fondului turistic permite valorificarea economică a teritoriului respectiv însă,
atracţia este maximă acolo unde fondul turistic se remarcă prin complexitate, atât din punct de
2
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997, pag. 5.

6
vedere natural, cât şi din punct de vedere antropic. Din punct de vedere genetic, fondul turistic
se divide în două componente, şi anume:
a) fondul turistic natural - obiectivele turistice aparţinând cadrului natural
caracterizându-se printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fizionomică, în
sfera atractivităţii turistice fiind cuprinse toate componentele fizico geografice ale
mediului (structuri litologice, forme şi microforme de relief, elemente de hidrografie,
compoziţia asociaţiilor vegetale etc.) dar şi anumite însuşiri ale acestuia (clima, starea
vremii etc.);
b) fondul turistic antropic - reuneşte o gamă foarte largă şi variată de componente, care
pot fi grupate în: 1. edificii şi elemente cu funcţie turistică (obiective culturale,
religioase, istorice); 2. manifestări antropice cu funcţie turistică (târguri, expoziţii,
carnavaluri etc).
Punerea în valoare a resurselor turistice (a ofertei primare) şi a resurselor create (oferta
secundară) într-o anumită zonă turistică depinde, în mare parte, de dinamica dezvoltării
economiei naţionale a unei ţări, de politica de ansamblu pe care o promovează ţara respectivă,
de facilităţile oferite pentru atragerea vizitatorilor etc. Astfel, dincolo de noţiunea simplă de
fond turistic, putem percepe o noţiune mai complexă – potenţialul turistic – care însumează
totalitatea valorilor naturale, culturale, economice ş.a., care, în urma unor activităţi umane, pot
deveni obiective de atracţie turistică. Dincolo de prezenţa resurselor care compun fondul
turistic sunt necesare lucrări de amenajare şi echipare, investiţii de capital şi un volum
considerabil de muncă. Acest fapt este subliniat şi de către O.M.T., în viziunea căreia,
potenţialul turistic al unei ţări sau zone este dat de ansamblul componentelor naturale, cultural
istorice şi socio-economice care exprimă posibilităţi de valorificare în plan turistic, oferă sau
dau o anumită funcţionalitate teritoriului şi constituie premise pentru dezvoltarea activităţilor
de turism.
Totodată, noţiunea de potenţial turistic este intim legată de conţinutul prestaţiilor
turistice3. Practic, nu se poate vorbi despre potenţial turistic fără a se face referire în mod
concret la prestaţiile de servicii turistice, oferite într-o gamă tot mai diversă şi la nivelul
calitativ al preferinţelor şi exigenţelor turiştilor şi vizitatorilor potenţiali.
În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii şi controverse în
delimitarea clară a noţiunilor de fond / potenţial / patrimoniu turistic. Astfel, mulţi autori
includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile
complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi patrimoniu turistic. Cea
mai mare parte a specialiştilor admite însă că, patrimoniu turistic reprezintă oferta efectivă a
unui teritoriu însumând elementele de potenţial turistic cu structurile de primire şi de
infrastructură specifice. Totodată sunt incluse în sfera patrimoniului turistic şi factorii generali
ai existenţei umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi calitatea serviciilor prestate pentru
buna desfăşurare a activităţilor turistice.

d) baza tehnico – materială turistică / infrastructura turistică. Exigenţele

contemporane au impus un standard ridicat desfăşurării activităţilor turistice. Este de
neconceput un turism de calitate în lipsa unei baze materiale turistice pe măsură. Această bază
materială este compusă din totalitatea dotărilor tehnice şi edilitare necesare asigurării
serviciilor reclamate de buna desfăşurare a actului turistic. În cadrul bazei tehnico-materiale
se includ: structurile de primire - capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, structurile de
agrement, structurile de tratament (în cazul turismului balnear), precum şi reţeaua de servicii
aferente turismului (transporturi turistice, servicii speciale). Unii autori includ în cadrul bazei
tehnico-materiale şi elemente ale infrastructurii generale: căile de comunicaţie, reţelele de

3
Snak O., Baron P., Neacşu N., (2001) Economia Turismului, Ed. Expert, Bucureşti, p. 28.

7
energie electrică şi termică, apă potabilă, canalizare, serviciile poştale, bancare, medico-
sanitare etc.
Prezenţa acestei baze materiale constituie premisa pentru asigurarea unor facilităţi
turistice. Acestea pot fi percepute ca elemente materiale care întregesc oferta turistică şi
asigură condiţiile necesare pentru prestarea serviciilor turistice. În literatura de specialitate,
facilităţile turistice sunt împărţite în două mari categorii, şi anume:
1. facilităţile de bază – ansamblul mijloacelor materiale şi umane necesare pentru
constituirea produsului turistic; în această categorie sunt incluse dotările de bază –
transporturile, cazarea, alimentaţia, agrementul, divertismentul etc;
2. facilităţile complementare - cuprinde acele servicii care nu sunt aservite în
exclusivitate turismului, respectiv acele servicii cu caracter general de care pot
beneficia într-o măsură determinată şi turiştii.

e) amenajare turistică / staţiune turistică. Ca efect al tendinţei generale de evoluţie a

societăţii omeneşti, fenomenul turistic a intrat într-o fază accelerată de creştere, producând o
interacţiune complexă, specifică, la nivelul mediului geografic. În funcţie de natura spaţiului
geografic, factorii implicaţi în amenajarea teritoriului manifestă interes pentru dezvoltarea
zonelor turistice prin aplicarea unor principii care încearcă să îmbine atât solicitările turiştilor,
cât şi cele legate de protecţia mediului înconjurător. Astfel, amenajarea turistică se dovedeşte
a fi un proces continuu de proiectare a noilor dotări turistice, de recondiţionare a celor
existente, de redimensionare a acestora în funcţie de oscilaţiile cererii şi ofertei turistice, de
rentabilizare economică a activităţii turistice.
Într-o accepţiune modernă, amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o viziune
sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă zona sau regiunea turistică) fiind
considerată ca sistem recreativ socio – spaţial. La conturarea sa concură atât propriile structuri
- poziţia în teritoriu, căile de acces valoarea resurselor turistice, dotările de bază materială
etc., cât şi elementele definitorii ale cererii turistice din zonele emitente: populaţie, venituri,
structuri socio-economice. Obiectivele principale ale strategiei de amenajare turistică sunt
următoarele: valorificarea superioară a potenţialului turistic; diminuarea sezonalităţii,
respectiv, extinderea sezonului turistic prin echiparea teritoriului cu dotări exploatabile şi
funcţionale tot timpul anului; atragerea, pe această bază, a unui număr sporit de turişti;
lărgirea ariei geografice de provenienţă a turiştilor străini; sporirea eficienţei economice şi
sociale a activităţii de turism; dezvoltarea tuturor formelor de turism posibile şi pretabile în
teritoriul amenajat; păstrarea şi conservare mediului înconjurător şi a obiectivelor turistice.
Acţiunea de amenajare turistică se materializează în teritoriu (în foarte multe cazuri)
prin apariţia staţiunilor turistice. Atestarea staţiunilor turistice are ca scop crearea cadrului
necesar pentru valorificarea, protejarea şi conservarea potenţialului turistic şi satisfacerea, la
nivel optim, a necesităţilor de odihnă şi de recreere ale populaţiei. În taxonomia utilizată pe
plan mondial, termenul care s-a impus este cel de staţiune turistică – localitate care întruneşte
toate atributele legate de potenţial turistic, organizare, cadru natural şi ambiental, echipare şi
dotare, forţă de muncă etc., menite să confere o activitate turistică dominantă. Staţiunile
turistice pot fi grupate, pe baza mai multor criterii – funcţia turistică, aşezarea geografică,
mărimea, importanţa, locul unde s-a dezvoltat staţiunea, caracterul activităţii turistice,
calitatea peisajului, importanţa şi nivelul de organizare etc. – în categorii diverse, ce vin să
fundamenteze ştiinţific dezvoltarea şi echiparea lor turistică în perspectivă, să justifice
atragerea unor investiţii în modernizarea şi extinderea bazei materiale, în infrastructura urban
- edilitară etc.

8
 În România, referitor la staţiunile turistice, se operează cu următoarea terminologie:
Staţiuni balneare – localităţile care dispun de factori naturali terapeutici, exploataţi, protejaţi
şi utilizaţi pe baza normelor de specialitate, beneficiind totodată de organizare, construcţii,
dotări şi amenajări urban – edilitare adecvate activităţii balneare.
Staţiuni climatice – localităţi sau zone care dispun de factori ambientali cu efecte benefice
asupra organismului, având organizare, construcţii şi dotări pentru odihnă şi agrement şi
amenajări urban – edilitare adecvate acestei activităţi.
Staţiuni balneoclimaterice – localităţi sau zone care dispun de factori naturali şi ambientali
utilizabili în tratament şi odihnă activă, beneficiind de organizare, construcţii, dotări şi
amenajări specifice, precum şi urban-edilitare adecvate activităţii balneoturistice.

f) flux turistic / circulaţie turistică. Fluxul turistic este dat de mişcarea în teritoriu a
vizitatorilor dinspre ariile de provenienţă spre cele receptoare. Această mişcare în teritoriu
(componentă dinamică) este determinată de factorul uman, fiind nuanţată de către: volumul
de participanţi, posibilităţile materiale sau opţiunile psihologice ale acestora. Aceste însuşiri
creionează particularităţile generale ale fluxului turistic, respectiv: direcţia, ritmul şi
intensitatea.
Turismul poate fi cuantificat şi analizat pe cele trei fluxuri turistice majore respectiv
circulaţia turistică internă, turismul emiţător şi turismul receptor. De asemenea, o serie de
indicatori pot fi utilizaţi în aprecierea circulaţiei turistice, şi anume: numărul de turişti străini
sosiţi în ţara luată în considerare (turism receptor); numărul de turişti rezidenţi în afara
graniţelor ţării de reşedinţă (turism emiţător); numărul de turişti interni care se deplasează în
interiorul graniţelor ţării de reşedinţă (circulaţie turistică internă); indicele evoluţiei numărului
total de turişti (interni şi străini) din unităţile de cazare; indicele evoluţiei numărului de turişti
străini sosiţi la frontieră; ponderea numărului de turişti străini cazaţi în unităţile de cazare în
totalul turiştilor cazaţi; ponderea numărului de turişti interni cazaţi în unităţile de cazare în
totalul turiştilor cazaţi; indicele evoluţiei înnoptărilor totale (ale turiştilor interni şi străini) etc.
Circulaţia turistică la nivelul unui teritoriu sau an de referinţă mai poate fi interpretată
prin intermediul a doi indicatori sintetici de analiză, şi anume:

- densitatea circulaţiei turistice – indicator turistic ce se calculează ca raport între numărul

total de sosiri şi populaţia ţării respective (sau ca raport între numărul total de sosiri şi
suprafaţa ţării respective). Acest indicator aduce informaţii cu privire la frecventarea
zonelor turistice şi ce măsuri se impun pentru satisfacerea turiştilor fără a suprasolicita o
anumită zonă.
St
DCT = x100
P
unde: DCT = densitatea circulaţiei turistice; St = numărul total de sosiri turistice;
P = populaţia ţării respective.
- indicatorul general al deplasărilor turistice – indicator turistic ce se calculează ca
raport între numărul total de plecări şi populaţia ţării respective. Acest indicator oferă
informaţii referitoare la intensitatea plecărilor în vacanţă.
Pt
IGDT = x100
P
unde: IGDT = indicatorul general al plecărilor în vacanţă;
Pt = Numărul total al plecărilor turistice; P = populaţia ţării respective.

g) produs turistic / piaţă turistică. Produsul turistic însumează totalitatea bunurilor şi

serviciilor indispensabile bunei desfăşurări a activităţilor turistice. Produsul turistic îşi găseşte

9
un corespondent financiar, preţul acestui produs fiind dat de pachetul de servicii oferite spre
consum în desfăşurarea actului turistic. Produsele turistice se diferenţiază prin originalitate şi
specificitate, acest fapt atrăgând după sine o dezvoltare a unei clientele specifice.
Produsul turistic reprezintă materializarea ofertei turistice care include, pe lângă
elementele de potenţial natural şi antropic, şi acele elemente care definesc producţia turistică,
respectiv ansamblul de servicii şi bunuri materiale care mobilizează forţa de muncă din
turism. Se conturează totodată, un spaţiu al ofertei turistice definit atât în plan cantitativ, prin
atractivitatea sa naturală sau antropică, cât şi în plan calitativ, prin capacitatea sa de primire.
Piaţa turistică – reprezintă aria de interferenţă a ofertei turistice cu cererea, respectiv, a
produsului turistic cu consumatorii săi. Ea se suprapune, în general, zonelor receptoare, dar nu
lipseşte nici în zonele de tranzit sau chiar în zonele emiţătoare (îndeosebi în mediul urban).
Componentele de bază ale pieţei turistice sunt:
1. oferta turistică – exprimată în acest caz prin produsul turistic, ce include atât fondul
turistic cât şi serviciile turistice (transport, cazare, agrement etc);
2. cererea turistică – ce include un volum potenţial de turişti modelat de o largă varietate
de factori de ordin demografic, socio-economic, psihologic (motivaţional) etc.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.3.

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU RESPONSABILITĂŢI ÎN
DOMENIUL TURISMULUI

Organismul interguvernamental major care creează cadrul general de desfăşurare a

activităţii turistice în lume este Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) – cu sediul la
Madrid. Această organizaţie numără 138 de ţări şi teritorii şi peste 350 de membrii afiliaţi
reprezentaţi de administraţii locale, întreprinderi ale sectorului privat (grupuri hoteliere,
companii aeriene, touroperatori etc.) şi alte asociaţii turistice.
Înainte de înfiinţarea acestui for superior, la nivel mondial au funcţionat şi alte
organizaţii de profil, între care amintim: Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de
Propagandă Turistică, creată în anul 1925, iar după cel de-al doilea război mondial, Uniunea
Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism4 (U.I.O.O.T.) cu sediul la Geneva. Un pas
important în evoluţia acestei organizaţii a fost făcut în anul 1967 când membrii U.I.O.O.T. au
adoptat o rezoluţie de transformare în organizaţie interguvernamentală abilitată să se ocupe de
problemele referitoare la turism şi la cooperarea cu alte instituţii competente, cum ar fi:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ,
Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (I.C.A.O.) etc.
Transformarea U.I.O.O.T. s-a produs în 1974 prin ratificarea rezoluţiei de către 51 de
naţiuni membre, acesta fiind, de altfel, şi momentul apariţiei Organizaţiei Mondiale a
Turismului (O.M.T.). Prima sesiune a Adunării Generale a O.M.T. s-a ţinut la Madrid în anul
1975. În anul următor, tot aici s-a instalat secretariatul organizaţiei, într-un imobil pus la
dispoziţie de către guvernul spaniol. Ulterior, O.M.T. a devenit agent de execuţie al
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.).
O.M.T. este finanţată în special prin intermediul contribuţiilor membrilor. Acestea
reprezintă în jur de 90 %, restul provenind din cheltuielile de sprijin al P.N.U.D., veniturile
din plasamente, din vânzările publicaţiilor şi a produselor electronice.
O.M.T. funcţionează prin intermediul mai multor organisme interne, între care:

4
U.I.O.O.T. a funcţionat ca un organism tehnic, nonguvernamental care număra 109 organizaţii naţionale de
turism şi 88 de membri asociaţi, respectiv grupuri publice şi private.

10
o Adunarea Generală5 – organul suprem al O.M.T., care se reuneşte la fiecare doi ani
pentru a aproba programul de lucru şi bugetul. În cadrul acestui for sunt discutate subiecte
de importanţă capitală pentru sectorul turistic;
o Consiliul executiv – este compus din 26 de membri aleşi de Adunarea Generală cu
aprobarea a 51% din membri efectivi. Acest Consiliu se reuneşte de două ori pe an, fiind
însărcinat să vegheze asupra a ceea ce organizaţia pune în practică;
o Comisiile regionale – în număr de şase, câte una pentru fiecare dintre regiunile: Africa,
America de Nord, Centrală şi de Sud, Asia de Est şi Pacific, Asia de Sud, Europa şi
Orientul Mijlociu, sunt compuse din ansamblul membrilor efectivi şi al membrilor asociaţi
ai regiunii respective. Aceste comisii se reunesc câte o săptămână, o dată pe an;
o Comitetele specializate6 – dau avizul asupra gestiunii şi conţinutului programului său;
o Secretariatul – funcţionează în cadrul sediului central din Madrid, are în subordine cca.
80 de funcţionari permanenţi, însărcinaţi cu punerea în practică a programului de lucru al
organizaţiei şi cu satisfacerea nevoilor membrilor.
O.M.T. îşi ajută membri în nenumărate moduri. Prin turism, O.M.T. urmăreşte
stimularea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă, încurajează protecţia
mediului şi a patrimoniului destinaţiilor turistice, ajută la favorizarea păcii şi înţelegerii între
toate popoarele lumii. Programul său de lucru se împarte în şase domenii: 1. Cooperarea în
vederea dezvoltării; 2. Statistici, observare economică şi studii de piaţă; 3. Mediu
înconjurător, planificare şi finanţare; 4. Calitatea dezvoltării turistice; 5. Dezvoltarea
resurselor umane; 6. Comunicare şi documentare.
Ca agent de execuţie a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, O.M.T.
contribuie cu specialişti şi experienţă în turismul ţărilor din lumea întreagă care au ca scop
dezvoltarea durabilă. Organizaţia obţine finanţări şi execută toate tipurile de proiecte de
dezvoltare turistică7. De asemenea, O.M.T. administrează o bază de date interactive ce conţine
statistici ale turismului şi ediţia electronică a „Tendinţelor pieţelor turistice” pe diferite
regiuni ale globului (www.world-tourism.org). De altfel, organizaţia asigură editarea anuală,
în şase volume, a „Tendinţelor pieţelor turistice” care studiază evoluţia turismului şi factorii
care îl influenţează în fiecare din cele şase regiuni ale lumii: Africa, America, Asia de Est şi
Pacific, Asia de Sud, Europa şi Orientul Mijlociu.
În ceea ce priveşte calitatea dezvoltării turistice, serviciile oferite de O.M.T. sunt
sintetizate într-o bază de date cu privire la comerţul serviciilor turistice, un centru de schimb
de informaţii necesar oferirii de sfaturi referitoare la simplificarea şi securitatea activităţii
turistice. Totodată, membrii sunt informaţi cu privire la toate componentele care determină
calitatea unei destinaţii turistice prin intermediul seminariilor regionale şi a publicaţiilor
periodice (între care amintim, „Protecţia şi securitatea turiştilor”).
O.M.T. ajută statele membre şi întreprinderile turistice la evaluarea propriilor nevoi şi la
punerea în practică a programelor de formare a noilor efective necesare (metoda TEDQUAL
– calitatea educaţiei turistice). Totodată, O.M.T. propune un mijloc de încurajare a
armonizării programelor de studiu şi de creştere a compatibilităţii internaţionale a diplomelor
în turism - Proba universitară de aptitudine turistică (GTAT). Toate aceste acţiuni au ca scop

5
Adunarea Generală este compusă din delegaţi care reprezintă membrii efectivi şi membri asociaţi care au drept
de vot. Membri afiliaţi şi reprezentanţii altor organizaţii internaţionale participă în calitate de observatori.
6
Componenţa Comitetelor specializate: Comitetul de programe, Comitetul bugetului şi finanţelor, Comitetul de
urmărire a statisticilor, Comitetul mediului înconjurător, Comitetul de sprijin a calităţii, Comitetul reţelei de
centre de educaţie.
7
Exemple de proiecte de dezvoltare turistică iniţiate de O.M.T.: Planul de reconstrucţie şi dezvoltare a
Libanului; Strategia de dezvoltare ecologică durabilă a insulelor Andaman; Amenajarea şi gestionarea staţiunilor
din Maldive; Proiect pilot de dezvoltare a ecoturismului în Congo; Comercializarea staţiunilor din China;
Analiza transportului aerian în Costa Rica; Protecţia siturilor istorice din Filipine; Formarea sistemului de
legislaţie turistică în Nicaragua ş.a.

11
dezvoltarea unei educaţii şi formarea lucrătorilor în turism astfel încât ei să poată răspundă
nevoilor viitoarelor profesii din turism şi angajaţilor sectorului.

Ştiaţi că ?
În anul 1994, O.M.T. împreună cu U.N.E.S.C.O. a coordonat
proiectul special „DRUMUL MĂTĂSII” în scopul revitalizării a căilor de
odinioară pe care a mers călătorul Marco Polo şi suita sa, urmat de
caravanele sale ?
De-a lungul a 16 ţări şi 12 000 km, vechiul drum al mătăsii a stârnit
interesul statelor implicate, acestea desfăşurând activităţi comune de
promovare şi manifestări speciale în cadrul saloanelor de turism.

O.M.T. colaborează cu alte instituţii similare sub egida O.N.U. în domeniul protejării
mediului înconjurător – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O.), Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (I.U.C.N.), Federaţia
Naturii şi a Parcurilor Naţionale din Europa (F.N.N.P.E.), Centrul Mondial de Monitorizare a
Conservării (W.C.M.C.), Bird Life International etc.
Pentru a asigura conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost
aprobată Convenţia pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub
egida U.N.E.S.C.O., prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare
extraordinară şi universală” obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele. În sfera
patrimoniului cultural U.N.E.S.C.O. sunt incluse: monumente – opere ale arhitecturii şi
pictura monumentelor, obiecte sau resturi arheologice, inscripţii, forme de expresie, care din
motive istorice, artistice sau ale ştiinţei sunt de o valoare universală; ansamble – grupe de
clădiri singulare sau legate între ele care datorită arhitecturii lor, a unităţii sau a poziţiei lor în
cadrul peisajului sunt din motive istorice, artistice sau ştiinţifice de o valoare universală;
lăcaşuri – opere făurite de mâinile oamenilor sau opere comune ale omului şi naturii cât şi
regiuni incluzând lăcaşurile arheologice care din motive istorice, estetice, etnologice sau
antropologice sunt de o deosebită valoare universală. Comitetul Patrimoniului Mondial a
elaborat şi o listă a Rezervaţiilor Biosferei care cuprinde 75 de rezervaţii distribuite în 44 de
ţări ale lumii.

Organizaţii şi societăţi turistice în România.

În România, la sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut primele societăţi turistice care se

ocupau cu promovarea şi cunoaşterea ţării. Între acestea amintim: „Societatea Carpatină
Sinaia” (1895), „Societatea turiştilor români” (1903), „Frăţia Munteană” (1925), „Prietenii
Mării” (1925) etc. Însă, cea mai însemnată organizaţie de profil a vremii a fost „Touring –
Clubul României” înfiinţat în 1925, sub egida căruia s-au editat numeroase hărţi turistice ale
mai multor masive muntoase de interes turistic: Făgăraş, Bucegi, Retezat, Ceahlău şi Cheile
Bicazului etc.
În aceeaşi perioadă (1924) s-a înfiinţat şi Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.)
organizaţie oficială patronată de guvernul României. În perioada interbelică (din 1936),
O.N.T. este subordonat Ministerului de Interne având ca principale atribuţii: informarea

12
publicului asupra programului de organizare turistică printr-o vie propagandă8, prin
publicarea şi difuzarea unor materiale audio – vizuale; dezvoltarea turismului prin cooperarea
între instituţiile statului, centrale şi locale, şi cele particulare; organizarea modernizării
mijloacelor de transport, a infrastructurii transporturilor şi a unităţilor de cazare etc.
Şi în prezent, Oficiul Naţional de Turism şi Autoritatea Naţională pentru Turism
(funcţională în unele perioade ca minister de sine stătător) organizează activitatea turistică,
fiind afiliate la O.M.T. şi alte mari organizaţii turistice internaţionale.

RECAPITULARE

EXERCIŢII DE VERIFICARE:

I. Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Organismul interguvernamental major care creează cadrul general de desfăşurare a activităţii
turistice în lume este:
a. U.N.E.S.C.O.; b. U.I.O.O.T.; c. O.M.T.; d. P.N.U.D.
2. Sediul general al Organizaţiei Mondiale a Turismului (O.M.T.) se găseşte în oraşul:
a. Madrid; b. Bruxelles; c. Geneva; d. Barcelona.
3. Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a luat fiinţă în anul:
a. 1924; b. 1974; c. 1925; d. 1995.
4. U.I.O.O.T. reprezintă:
a. Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
b. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale;
c. Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Propagandă Turistică;
d. Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism.
5. Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.) a luat fiinţă în anul:
a. 1924; b. 1944; c. 1975; d. 1995.
6. Cea mai însemnată organizaţie de profil turistic, apărută în anul 1925, a fost:
a. „Societatea turiştilor români”; b. „Prietenii Mării”; c. „Frăţia Munteană”;
d. „Touring – Clubul României”.
7. Primele hărţi turistice ale unor masive muntoase de interes turistic: Făgăraş, Bucegi,
Retezat, Ceahlău etc., au fost publicate sub egida societăţii turistice:
a. „Societatea Carpatină Sinaia”; b. „Touring – Clubul României”;
c. Oficiul Naţional de Turism; d. „Frăţia Munteană”.

II. Explicaţi, pe scurt:

1. rolul social şi cultural al turismului.
2. caracterul interdisciplinar al geografiei turismului.
3. relaţia geografiei turismului cu disciplinele geografiei fizice.
4. relaţia geografiei turismului cu disciplinele geografiei umane.

8
în anul 1937, propaganda turistică internaţională s-a efectuat de către birourile permanente O.N.T. din Paris,
Berlin, Praga, Varşovia, oficiul având 19 vitrine de propagandă turistică în 19 oraşe europene precum şi standuri
turistice la expoziţiile mondiale şi specializate ale vremii;
O.N.T. publică diverse reviste de propagandă turistică - „România”, „Bucureştii Vechi”, „Bucharest et ses
environs”, „Bucureştiul pitoresc”, „Mănăstirile din Bucovina” etc.;
În urma acestor activităţi susţinute de propagandă, în perioada respectivă România a fost vizitată de 104 000
turişti străini, iar 55 000 de români au plecat în străinătate. De asemenea, în ţară, mişcarea turistică internă a
antrenat peste 0,6 milioane persoane. (Păcurar Al. 1999)

13
SURSE DE DOCUMENTARE:

▪ Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2012, Geografia generală a turismului, Edit. Meteor
Press, Bucureşti
▪ Gheorghilaş A., 2014, Geografia Turismului. Metode de analiză în turism, Edit. Universitară,
Bucureşti
▪ Gheorghilaş A., 2005, Geografia turismului internaţional, Edit. Universitară, Bucureşti
▪ Glăvan V., 2010, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti

14