CUPRINS

I. TEORIA RELATIVITÃÞII RESTRÂNSE ............................................................................................ 5

1. Bazele teoriei relativitãþii restrânse ....................................................................................................... 5
1.1. Relativitatea clasicã (Galilei-Newton) ......................................................................................... 5
1.2. Experimentul Michelson-Morley .................................................................................................. 8
2. Postulatele teoriei relativitãþii restrânse. Transformãrile Lorentz. Consecinþe........................... 11
2.1. Postulatele teoriei relativitãþii restrânse..................................................................................... 11
2.2. Transformãrile Lorentz ................................................................................................................ 12
2.3. Consecinþe ale transformãrilor Lorentz ..................................................................................... 13
3. Elemente de cinematicã relativistã ºi de dinamicã relativistã........................................................ 14
3.1. Compunerea vitezelor .................................................................................................................. 14
3.2. Principiul fundamental al dinamicii ........................................................................................... 15
3.3. Relaþia masã-energie .................................................................................................................... 16

II. ELEMENTE DE FIZICÃ CUANTICÃ .............................................................................................. 28

1. Efectul fotoelectric extern ...................................................................................................................... 28
1.1. Legile efectului fotoelectric extern ............................................................................................ 29
1.2. Ipoteza lui Planck. Ipoteza lui Einstein..................................................................................... 31
1.3. Interpretarea legilor efectului fotoelectric extern. Ecuaþia lui Einstein ................................. 31
2. (*) Efectul Compton ................................................................................................................................. 35
3. Ipoteza lui de Broglie. Difracþia electronilor. Aplicaþii .................................................................... 38
4. Dualismul undã-corpuscul ..................................................................................................................... 41

III. FIZICÃ ATOMICÃ .............................................................................................................................. 55

1. Spectre atomice ........................................................................................................................................ 55
2. Experimentul Rutherford. Modelul planetar al atomului ............................................................... 58
3. Modelul Bohr ........................................................................................................................................... 66
4. Experimentul Franck-Hertz................................................................................................................... 69
5. (*) Atomul cu mai mulþi electroni ......................................................................................................... 71
6. Radiaþiile X ............................................................................................................................................... 76
7. (*) Efectul LASER ................................................................................................................................... 80

Teoria relativitãþii restrânse 3

IV. SEMICONDUCTOARE. APLICAÞII ÎN ELECTRONICÃ ........................................................ 100
1. Conducþia electricã în metale ºi semiconductoare. Semiconductoare intrinseci ºi extrinseci 100
2. Dioda semiconductoare. Redresarea curentului alternativ ............................................................ 107
3. (*) Tranzistorul cu efect de câmp. Aplicaþii ....................................................................................... 110
4. (*) Circuite integrate ............................................................................................................................... 111

V. FIZICÃ NUCLEARÃ ........................................................................................................................... 121

1. Proprietãþi generale ale nucleului atomic ......................................................................................... 121
1.1. Structura nucleului ..................................................................................................................... 121
1.2. Dimensiunile nucleelor .............................................................................................................. 123
1.3. Masa nuclearã ............................................................................................................................. 124
1.4. Sarcina electricã a nucleului ..................................................................................................... 124
2. Energia de legãturã a nucleului atomic. Stabilitatea nucleelor atomice .................................... 125
2.1. Forþe nucleare ............................................................................................................................. 125
2.2. Modele nucleare ......................................................................................................................... 126
2.3. Stabilitatea nucleelor atomice ................................................................................................... 127
3. Radioactivitatea. Legile dezintegrãrii radioactive ........................................................................... 129
4. Interacþiunea radiaþiei nucleare cu substanþa. Detecþia radiaþiilor nucleare. Dozimetrie ...... 138
5. Fisiunea nuclearã. Reactorul nuclear ................................................................................................ 144
6. Fuziunea nuclearã ................................................................................................................................. 145
7. (*) Acceleratoare de particule .............................................................................................................. 147
8. (*) Particule elementare ........................................................................................................................ 148

4 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 Capitolul I
Teoria relativitãþii restrânse
1. BAZELE TEORIEI RELATIVITÃÞII RESTRÂNSE

1.1. Relativitatea clasicã (GALILEI-NEWTON)

Dupã cum aþi observat, descrierea miºcãrii unui mobil, realizatã

de doi observatori aflaþi în miºcare unul faþã de celãlalt, este diferitã:
– pilotul unui avion vede copilotul în repaus;
– viteza unui avion faþã de aer (mãsuratã, de exemplu, cu un
tub PRANDTL, pe baza legii lui BERNOULLI) nu este aceeaºi cu viteza
avionului faþã de sol (mãsuratã de radarul turnului de control);
– dacã douã avioane se îndreaptã unul spre altul cu viteze
egale (mãsurate faþã de aer), fiecare pilot va înregistra o vitezã dublã
a avionului din faþa sa.
Eppur si muove!
În secolul al XVI-lea era acceptatã teoria geocentricã a lui Isaac NEWTON (1642–1727)
PTOLEMEU, dar observaþiile astronomice ale lui TYCHO BRAHE ºi ideile fizician, matematician,
lui COPERNIC ºi KEPLER sugerau cã, de fapt, Pãmântul se miºcã în astronom ºi chimist englez.
jurul Soarelui. GALILEI a încercat sã impunã concepþia heliocentricã,
dar a întâmpinat douã dificultãþi. Prima: biserica susþinea necondi-
þionat concepþia geocentricã; a doua: cei dispuºi sã discute argu-
mentau cã dacã Pãmântul s-ar miºca, fenomenele mecanice s-ar
desfãºura altfel.
Pentru a impune concepþia heliocentricã, GALILEI a arãtat cã
variate experimente de mecanicã (aruncãri ale unor corpuri pe diferite
direcþii, ciocnirea unor bile, oscilaþiile unui pendul etc.) se desfãºoarã
identic pe o navã care fie se deplaseazã rectiliniu uniform (faþã de
o apã liniºtitã), fie se aflã în repaus (faþã de þãrm).
Studiind miºcarea unei bile pe o suprafaþã netedã, GALILEI a
descoperit principiul inerþiei, enunþat mai târziu de NEWTON ºi
cunoscut sub numele de Primul principiu al Mecanicii newtoniene.

Reþineþi!
Referenþialele în care se verificã principiul inerþiei
se numesc referenþiale inerþiale (R.I.) Galileo GALILEI (1564–1642)
astronom, matematician ºi fizician italian.

Teoria relativitãþii restrânse 5


Reþineþi!
Referenþialele inerþiale se depla-
seazã unul faþã de altul recti-
liniu uniform. De aceea, refe-
renþialele care se miºcã acce-
lerat (de ex. se rotesc) în raport
cu un R.I. sunt referenþiale
neinerþiale (în acestea nu se
verificã principiul inerþiei!).
Temã experimentalã
Modificaþi experimentul astfel:
imediat dupã aruncarea mingii
în sus, opriþi-vã!
– Cum trebuie sã procedaþi
acum pentru a prinde mingea?
– Ce s-ar întâmpla dacã, imediat
dupã aruncarea mingii, aþi în-
cepe sã vã deplasaþi mai repede
sau v-aþi schimba direcþia de
miºcare?
Atenþie!
N EWTON era adeptul ideii cã
timpul este absolut (adicã nu
depinde de referenþialul ales)
astfel încât el nu a inclus timpul
în ecuaþiile transformãrilor; noi
vom face acest lucru, pentru a
putea compara aceste relaþii cu
cele scrise de EINSTEIN, în cadrul
Teoriei relativitãþii restrânse.
Fig. 1.1.
6 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
Generalizând rezultatele experimentelor sale, GALILEI a enunþat
principiul relativitãþii clasice (galileene):
Legile mecanicii au aceeaºi formã în orice referenþial inerþial.
Experimentaþi!
Pentru a verifica Principiul relativitãþii clasice, efectuaþi
experimentul urmãtor.
Luaþi o minge, aruncaþi-o vertical în sus ºi prindeþi-o când
recade, fãrã a deplasa mâna cu care aþi aruncat-o.
Începeþi sã vã deplasaþi în linie dreaptã, cu vitezã constantã
ºi, dupã primii câþiva paºi, aruncaþi mingea cu aceeaºi miºcare ca
înainte.
Observaþi cã, deºi acum vã deplasaþi faþã de sol, reuºiþi sã
prindeþi mingea ca ºi în cazul anterior, când eraþi în repaus.
Transformãrile GALILEI-NEWTON
Reluaþi experimentul ºi cereþi ajutorul colegilor. Rugaþi un
coleg C sã urmãreascã miºcarea mingii stând nemiºcat la câþiva paºi
de linia pe care vã deplasaþi ºi alt coleg C' sã urmãreascã miºcarea
mingii în timp ce el se deplaseazã rectiliniu uniform (pe o direcþie
paralelã cu cea pe care vã deplasaþi dumneavoastrã).
Cum vor descrie cei doi elevi miºcarea mingii?
Ambii vor observa o aruncare sub un unghi, dar vitezele de
lansare ºi unghiurile respective vor fi diferite.
Pentru a putea descrie corect miºcarea unui corp, vãzutã din
referenþiale inerþiale diferite, va trebui sã alegem (în fiecare referenþial
inerþial) câte un sistem de axe de coordonate; fiecare observator va
descrie miºcarea în raport cu propriul referenþial, folosind sistemul
de axe ales. Evident, valorile coordonatelor ºi ale proiecþiilor vitezei
vor fi diferite, dar (dupã cum ne-au sugerat experimentele realizate)
legile miºcãrii vor rãmâne neschimbate ca formã.
Folosind principiul relativitãþii galileene, N EWTON a scris
relaþiile matematice dintre coordonatele unui mobil studiat de doi
observatori inerþiali.
Sã considerãm douã referenþiale inerþiale ℜ ºi ℜ' în care alegem,
respectiv, câte un sistem rectangular de axe de coordonate (Oxyz ºi
O'x'y'z') ºi câte un sistem de mãsurat timpul (t ºi t') (fig. 1.1).
Facem urmãtoarele ipoteze:
r
– ℜ' are faþã de ℜ viteza constantã L , iar ℜ faþã de ℜ', viteza
r r
L′ = − L ;
– duratele ºi distanþele se mãsoarã (în ℜ ºi în ℜ') cu etaloane
identice din punct de vedere fizic;
r
– Ox are orientarea lui L , iar Ox, Oy, Oz ºi O'x', O'y', O'z'
sunt, respectiv, paralele ºi de acelaºi sens;
– la momentele t = t' = 0, originile O ºi O' coincid.
Un eveniment care se petrece într-un punct anume, la un anumit
moment de timp, este numit eveniment spaþio-temporal ºi va fi reperat
faþã de ℜ ºi ℜ' prin cuadrupletele (x, y, z, t), respectiv, (x', y', z', t').
 Relaþiile dintre aceste cuadruplete reprezintã transformãrile
GALILEI-NEWTON (de la ℜ la ℜ' sau invers, de la ℜ' la ℜ) ºi pot fi
deduse urmãrind figura 1.2:
⎧ x' = x − Lt ⎧ x = x ' + Lt '
⎪ y' = y ⎪y = y'
⎪ ⎪ Fig. 1.2.
⎨ ºi ⎨ (1.1)
⎪ z' = z ⎪z = z '
⎪⎩t' = t ⎪⎩t = t '

Consecinþe ale principiului relativitãþii clasice Într-un caz mai general

r
(viteza L are orientare oarecare
Utilizând transformãrile GALILEI-NEWTON, se pot deduce, prin ca în fig. 1.3), relaþiile se pot scrie
calcul direct, unele consecinþe ale principiului relativitãþii clasice. sub forma:
l Distanþa dintre douã puncte este invariantã:
r r r r r r
⎧r ' = r − Lt ⎧r = r ' + Lt'
r r r r ⎨ ºi ⎨
d ' = r2' (t ') − r1' (t ') = r2 − r1 = d . ⎩t' = t ⎩t = t'

l Durata unui fenomen este invariantã: τ' = t'2 − t1' = t2 − t1 = τ .

l Viteza unui mobil se schimbã, la trecerea de la ℜ la ℜ' sau
H H H H H H
invers, conform relaþiilor: u' = u − L ºi, invers, u = u' + L .
H H
H du' du H
l Acceleraþia unui mobil este invariantã: a' = = = a.
dt' dt
l Forþa care acþioneazã asupra unui corp este invariantã:
r r r r
F ' = ma' = ma = F . Fig. 1.3.

Reþineþi!
Folosind relaþiile de transformare a coordonatelor stabilite
pe baza principiului relativitãþii clasice (GALILEI-NEWTON), distanþa
dintre douã puncte ºi durata unui fenomen nu se schimbã prin
trecerea de la un referenþial inerþial la altul, adicã rãmân
invariante), iar vitezele unui mobil faþã de fiecare dintre cei doi Fig. 1.4.
H H H
observatori sunt legate prin relaþia u' = u − L (ºi invers,
r r r
u = u' + L ) (fig. 1.4).

Observaþie:
GALILEI a studiat cãderea liberã lãsând sã cadã din Turnul
înclinat din Pisa corpuri cu mase diferite ºi mãsurând durata cãderii.
Deºi a observat, probabil, cã toate corpurile sunt deviate spre rãsãrit,
nu a atras atenþia asupra acestei constatãri, care indica faptul cã
Pãmântul nu este, de fapt, un referenþial riguros inerþial.

Temã de reflecþie
Amintiþi-vã alte dovezi ale faptului cã Pãmântul nu reprezintã
un referenþial inerþial, pe care le-aþi studiat, în clasele anterioare, la
geografie sau la fizicã. Turnul înclinat din Pisa

Teoria relativitãþii restrânse 7


Albert Abraham MICHELSON
(1852–1931), fizician, chimist
ºi astronom american.
Dispozitivul experimental utilizat
de MICHELSON ºi MORLEY
Edward Williams MORLEY
(1838–1923)
fizician ºi chimist american.
8 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
1.2. Experimentul MICHELSON-MORLEY
La sfârºitul secolului al XIX-lea a apãrut o problemã care a
zdruncinat temeliile fizicii clasice: principiul relativitãþii galileene
se pãrea cã nu poate fi extins asupra tuturor fenomenelor fizicii
(în particular asupra fenomenelor electromagnetice).
Pentru explicarea faptului cã lumina, care s-a dovedit cã este o
undã transversalã, se propagã prin spaþiul cosmic, fizicienii au introdus
un model: tot spaþiul este ocupat de un mediu cu proprietãþi contradictorii
(foarte rarefiat, pentru a nu influenþa vizibil miºcarea corpurilor celeste,
dar rigid, pentru a permite propagarea undelor luminoase, transversale)
numit eter.
Modelul introdus a creat o nouã problemã: în ce mãsurã
eterul este antrenat de corpurile în miºcare? Au fost emise mai
multe ipoteze:
– eterul este antrenat parþial (FRESNEL – 1818);
– eterul este total antrenat (STOKES – 1845, HERTZ – 1890);
– eterul este în repaus (LORENTZ – 1892).
Presupunând cã eterul nu este antrenat de corpurile în
miºcare ºi cã putem aplica propagãrii luminii transformãrile
G ALILEI -N EWTON , ar trebui sã putem mãsura, prin experimente
r
de opticã sau de electromagnetism, viteza L a Pãmântului faþã
de acest mediu ipotetic; fizicienii au numit acest fenomen vânt
eteric.
Intervalul de timp Δt| necesar unui fascicul îngust de luminã
r
pentru a parcurge dus–întors o distanþã l paralelã cu viteza L a
Pãmântului ar trebui sã difere de intervalul de timp corespunzãtor
cazului în care Pãmântul ar fi în repaus faþã de eter:
2l
Δt0 = , (1.2)
c
l l 2l 1 Δt0
Δt| = + = ⋅ = , (1.3)
c+L c−L c 1 − β2 1 − β2
unde am notat viteza luminii în vid cu c, raportul L/c cu β, ºi am
aplicat regula clasicã de compunere a vitezelor, dedusã anterior pe
baza transformãrilor GALILEI-NEWTON (1.1).
Pãmântul se miºcã faþã de Soare cu aproximativ 30 km/s,
deci β = 10–8; de aceea, diferenþa presupusã dintre cele douã intervale
2
este foarte micã ºi nu poate fi mãsuratã direct.
MICHELSON ºi MORLEY (1881–1891) au avut ideea sã foloseascã
un al doilea fascicul, care sã se propage pe aceeaºi distanþã l, dar pe
o direcþie perpendicularã pe viteza Pãmântului.
 De asemenea, intervalul de timp Δt⊥ necesar fasciculului de
luminã sã parcurgã dus-întors drumul de la O la O2 ºi înapoi (adicã
r
braþul interferometrului perpendicular pe L ) ar trebui sã difere (con-
form teoriei clasice) de intervalul de timp Δt0 = 2l/c corespunzãtor
cazului în care Pãmântul ar fi în repaus faþã de eter: lumina trebuie
Δt⊥
sã parcurgã de fapt distanþa 2 · c în timp ce Pãmântul se
2
Δt⊥
deplaseazã cu 2 · L (fig. 1.5). Utilizând teorema lui PITAGORA, Fig. 1.5.
2
obþinem:
l Δt0
Δt⊥ = 2 ⋅ = (1.4)
c −v
2 2
1 − β2

Diferenþa Δt dintre cele douã intervale de timp, Δt| ºi Δt⊥ ar

trebui sã fie, conform calculelor anterioare,

Δt 0 Δt 0 β2
Δt = Δt| – Δt⊥ = − = Δt 0 , (1.5)
1 − β2 1 − β2 2

unde, pentru | x | n 1 ºi r ∈ R, am aproximat (1 + x)r = 1 + rx.

Dispozitivul construit de cei doi este un interferometru:
fasciculul coerent de luminã provenind de la sursa S (fig. 1.6) este
împãrþit în douã fascicule perpendiculare de oglinda semi- Fig. 1.6.
transparentã O (aºezatã la 45° faþã de direcþia fasciculului). Schema interferometrului Michelson
(separarea razelor este exageratã)
Aceste douã fascicule coerente sunt reflectate de oglin-
zile O1 ºi O2 (plasate perpendicular pe direcþia fiecãrui fascicul), ajung
înapoi la O ºi apoi pãtrund împreunã în luneta de observaþie L.
Rolul lamei transparente C este de a compensa drumurile
optice ale celor douã raze (raza 1 strãbate de trei ori oglinda
semitransparentã O, pe când raza 2 strãbate aceastã oglindã o Temã
singurã datã). 1) Pentru a înþelege ideea care a
Observarea franjelor de interferenþã se datoreazã diferenþei de stat la baza experimentului
drum optic dintre cele douã raze dar, conform teoriei clasice, poziþia M ICHELSON -M ORLEY , urmãriþi
simularea virtualã de la adresa de
franjelor ar trebui sã difere în cazul în care Pãmântul se deplaseazã internet:
prin eter, faþã de cazul în care aceastã miºcare nu ar exista. V http://galileoandeinstein.
physics. virginia.edu/more_stuff/
Diferenþa respectivã era prea micã pentru a fi pusã în evidenþã
flashlets/mmexpt6.htm
cu acest interferometru, de aceea MICHELSON ºi MORLEY au procedat
2) Construieºte-þi propriul inter-
cu ingeniozitate: un braþ al interferometrului a fost orientat pe ferometru MICHELSON-MORLEY:
direcþia miºcãrii Pãmântului ºi s-a observat poziþia franjelor de V http://www.ligo-wa.caltech.edu/
interferenþã formate, apoi s-a rotit cu 90° dispozitivul (care era teachers_corner/lessons/IFO_
9t12.html
aºezat pe o baie de mercur) ºi s-a observat noua poziþie a franjelor.
Teoria relativitãþii restrânse 9

George Francis FITZGERALD
(1851–1901), fizician irlandez.
Hendrik Antoon LORENTZ
(1853–1928), fizician olandez,
laureat al premiului NOBEL (1902).
10
Indiferent care ar fi fost poziþia iniþialã a franjelor, la rotirea
interferometrului cu 90° diferenþa de drum îºi schimbã semnul, astfel
încât franjele ar trebui sã se deplaseze corespunzãtor unei diferenþe
de drum duble, 2cΔt. Deplasarea relativã p a franjelor ar trebui sã
fie, corespunzãtor:
2cΔt 2cΔt0 β2 2lβ2
p= ; ⋅ = . (1.6.)
λ λ 2 λ
În cazul experimentului din 1891, lungimea braþelor interfero-
metrului era l = 11 m (obþinutã prin reflexii succesive ale celor douã
fascicule), lungimea de undã a radiaþiei folosite era λ = 590 nm, iar
β2 are valoarea 10–8; cu acestea, rezultã:
2 ⋅ 11 ⋅ 10−8
p• ⋅ 100% • 37% ,
590 ⋅ 10−9
adicã o valoare observabilã cu mare uºurinþã (în fapt, interferometrul
permitea detectarea unei deplasãri de o sutã de ori mai micã).
MICHELSON ºi MORLEY au repetat experimentul în decursul
urmãtorilor 10 ani ºi, de fiecare datã, rezultatul a fost negativ! Aceasta
ne aratã cã cel puþin una dintre ipotezele fãcute nu a fost corectã.
Pentru a explica acest rezultat negativ, au fost considerate mai multe
ipoteze.
MICHELSON însuºi a considerat cã absenþa „vântului eteric”
aratã cã eterul este total antrenat, ipotezã în dezacord cu mai multe
fapte experimentale cunoscute la vremea respectivã.
Cea mai interesantã a fost ipoteza avansatã de FITZGERALD ºi
LORENTZ, care au arãtat cã rezultatul negativ ar putea fi explicat
admiþând cã braþul interferometrului orientat pe direcþia vitezei
Pãmântului se scurteazã cu factorul 1 − β2 :
l'2 = l2 1 − β2 , (1.7)
dar nimeni nu a putut indica o cauzã fizicã pentru a explica aceastã
„contracþie” a lungimii.
Singurul care a reuºit sã explice corect fenomenul a fost
Albert EINSTEIN. Pentru aceasta însã, el a fost nevoit sã iasã din
cadrul fizicii clasice ºi sã construiascã o nouã teorie, Teoria
relativitãþii restrânse (TRR).
Aceastã teorie este remarcabilã pentru cã nu mai face apel la
modelul contradictoriu al eterului ºi reuºeºte sã explice fenomenele
evidenþiate pânã atunci bazându-se doar pe douã postulate, uºor de
enunþat, dar mai greu de acceptat!
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 2. POSTULATELE TEORIEI RELATIVITÃÞII RESTRÂNSE.
TRANSFORMÃRILE LORENTZ. CONSECINÞE

2.1. Postulatele teoriei relativitãþii restrânse

La începutul secolului al XX-lea, fizica era pusã în faþa unei

contradicþii: conform legii clasice de compunere a vitezelor (dedusã
pe baza transformãrilor GALILEI-NEWTON), lumina ar fi trebuit sã aibã
viteze diferite în raport cu douã referenþiale inerþiale diferite, dar
aceastã presupunere ducea la concluzii aflate în dezacord evident cu
rezultatele experimentale (în particular, cu experimentul MICHELSON).
Analizând toate rezultatele cunoscute, Albert EINSTEIN (1905)
a ajuns la concluzia cã mecanica newtonianã, bazatã pe ideea timpului
absolut, nu se poate aplica fenomenelor care comportã miºcãri cu
viteze apropiate de viteza luminii (de exemplu, fenomenelor optice
sau celor electromagnetice).
Analizând noþiunea de simultaneitate, el a arãtat cã sincro-
nizarea ceasurilor a doi observatori inerþiali (A ºi B) aflaþi în miºcare
relativã trebuie fãcutã cu ajutorul unui semnal luminos, deoarece: Albert EINSTEIN
– nicio interacþiune nu se poate transmite cu vitezã infinitã; (1879–1955)
fizician americano-elveþian
– nu s-au observat viteze mai mari decât viteza luminii în vid. de origine germanã.
Aceastã metodã se bazeazã pe ipoteza (verificatã în toate
experimentele cunoscute) cã valoarea vitezei luminii în vid nu depinde
de miºcarea relativã a observatorului ºi a sursei.
Generalizând observaþiile experimentale, EINSTEIN a enunþat,
în 1905, douã postulate; astfel el a elaborat o nouã teorie, diferitã
de teoriile clasice, numitã Teoria relativitãþii restrânse. Prin aceasta,
Fig. 1.7.
el a extins principiul relativitãþii clasice (galileene) de la fenomenele
mecanice la toate fenomenele fizice. Sincronizarea
Cele douã postulate pot fi enunþate astfel: ceasornicelor
Primul postulat La momentul t1, observatorul
A trimite (prin vid) un semnal
Legile fizicii au aceeaºi formã în orice referenþial inerþial. luminos spre B; acesta recepþio-
neazã semnalul la momentul t'2
Al doilea postulat
(mãsurat cu ceasul aflat în repaus
Viteza luminii în vid are aceeaºi valoare în orice referenþial inerþial. faþã de referenþialul sãu) ºi îl retri-
mite spre A fãrã întârziere; A re-
Aceste postulate nu conþin ipoteza timpului absolut ºi pleacã cepþioneazã semnalul reflectat de
de la premisa cã nu existã un observator privilegiat; altfel spus, B la momentul t3 (fig. 1.7).
timpul ºi spaþiul sunt relative, adicã depind de observator. Ceasurile se considerã sin-
O consecinþã evidentã, dar în totalã contradicþie cu fizica t +t
cronizate dacã t2′ = 1 3 .
clasicã, este cã un observator faþã de care o sursã de luminã se 2
deplaseazã, va înregistra aceeaºi valoare a vitezei luminii în vid ca Observatorul B va proceda
ºi în cazul în care sursa ar fi fost în repaus. analog.

Teoria relativitãþii restrânse 11


Fig. 1.8.
Cum pot fi deduse transformãrile
LORENTZ speciale (relaþiile 1.8)?
Presupunem cã transformãrile de
coordonate dintre cele douã sisteme
inerþiale considerate sunt liniare, adicã
sunt de forma: x' = A x + B t + C, ct' =
= M x + N ct + P ºi, x = A' x' + B' ct' +
+ C', ct = M' x' + N' ct' + P' (unde A,
B, … C' sunt constante ºi unde am þinut
seama de postulatul constanþei vitezei
luminii: c' = c)
Urmãrim cum se schimbã coordo-
natele unor evenimente uºor de descris
în ambele referenþiale:
– considerând evenimentul origine,
rezultã imediat C = P = C' = P' = 0;
– considerând evenimente care se
produc în originea fiecãrui sistem de
coordonate al un moment dat, deducem
B = − Aβ, N = − Mβ, B' = A'β, N' = M'β.
– considerând un semnal luminos
care pleacã din originea fiecãrui refe-
renþial, deducem N = − A ºi N' = − A'.
– aplicând primul postulat al teoriei
relativitãþiirestrânse, conform cãruia
forma legilor fizicii este aceeaºi în orice
referenþial inerþial, obþinem A = A' = γ.
Înlocuind aceste valori în relaþiile
pe care le-am scris iniþial, obþinem for-
mulele 1.8.
2.2. Transformãrile LORENTZ
Ca ºi în cazul transformãrilor GALILEI-NEWTON, vom considera
douã referenþiale inerþiale ℜ ºi ℜ' în care stabilim câte un sistem
triortogonal de axe de coordonate (Oxyz, respectiv O'x'y'z') ºi câte
un sistem de mãsurat timpul (t, respectiv t') (fig. 1.8):
– cele douã referenþiale se deplaseazã unul faþã de altul cu
r
vitezã constantã: ℜ' se deplaseazã faþã de ℜ cu viteza L , iar ℜ' faþã
H H
de ℜ' cu viteza L′ = − L ;
– în referenþialele ℜ ºi ℜ', duratele ºi distanþele se mãsoarã
cu etaloane (de timp, respectiv de lungime) identice din punct de
vedere fizic;
r
– axa O'x' are orientarea lui L , iar Ox, Oy, Oz ºi O'x', O'y',
O'z' sunt, respectiv, paralele ºi de acelaºi sens;
– la momentele t = t' = 0, cele douã origini (O ºi O') coincid;
– un eveniment spaþio-temporal este reperat faþã de ℜ ºi ℜ'
prin cuadrupletele de numere (x, y, z, t) ºi, respectiv, (x', y', z', t').
Considerând cã relaþiile între (x, y, z, t) ºi (x', y', z', t') sunt
liniare ºi aplicând în mod consecvent postulatele teoriei relativitãþii,
vom gãsi transformãrile LORENTZ speciale.
Aceste relaþii au fost scrise de LORENTZ (care s-a bazat pe
ipoteza contracþiei), dar deducerea lor riguroasã nu se poate face
decât în cadrul teoriei einsteiniene. Notând:
r vr r 1
β = , β < 1 ºi γ = , γ ≥ 1 (fig. 1.9), obþinem:
c 1 − β2
⎧ x' = γ (x − β ct ) ⎧ x = γ (x' + β ct' )
⎪ y' = y ⎪ y = y'
⎪ ⎪
⎨ ºi, invers, ⎨ , (1.8)
⎪ z' = z ⎪ z = z'
⎪⎩ct' = γ (ct − βx) ⎪⎩ct = γ (ct' + βx' )
Principiul de corespondenþã. La viteze L n c ale sistemelor,
grupul transformãrilor LORENTZ se reduce la transformãrile GALILEI-
NEWTON, astfel încât cele douã teorii, newtonianã ºi relativistã, conduc
la acelaºi rezultat. Aºa se explicã validitatea rezultatelor obþinute în
mecanica clasicã.

Exerciþii
1. Verificaþi cã, pentru viteze mici, transformãrile LORENTZ
speciale se reduc la transformãrile GALILEI-NEWTON.
Fig. 1.9.
2. Verificaþi cã transformãrile LORENTZ speciale pot fi scrise
matriceal sub forma:
Matricele transformãrilor LORENTZ
speciale sunt inverse una alteia (adicã
produsul lor este egal cu matricea ⎛ x' ⎞ ⎛ γ 0 0 −γβ ⎞ ⎛ x ⎞ ⎛x⎞ ⎛ γ 0 0 γβ ⎞ ⎛ x' ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
unitate) ºi fiecare dintre ele are determi-
⎜ y' ⎟ = ⎜ 0 1 0 0 ⎟ ⎜ y⎟
⋅ ⎜ y⎟ ⎜ 0 1 0 0 ⎟ ⎜ y' ⎟
nantul egal cu unitatea: dupã cum se
⎜ z' ⎟ ⎜ 0 sau ⎜ ⎟ = ⎜ ⋅ .
poate verifica uºor, γ2(1 – β2) = 1 (vezi 0 1 0 ⎟ ⎜z⎟ z 0 0 1 0 ⎟ ⎜ z' ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
interpretarea graficã din fig. 1.9) ⎝ ct' ⎠ ⎝ −γβ 0 0 γ ⎠ ⎝ ct ⎠ ⎝ ct ⎠ ⎝ γβ 0 0 γ ⎠ ⎝ ct' ⎠

12 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 2.3. Consecinþe ale transformãrilor LORENTZ H
Dacã viteza L cu care se
deplaseazã ℜ' faþã de ℜ are o
Transformãrile LORENTZ speciale sunt o consecinþã directã a orientare oarecare în raport cu
postulatelor Teoriei Relativitãþii Restrânse. Odatã stabilitã forma axele de coordonate, transformã-
acestor transformãri, consecinþele acestora pot fi deduse prin calcul rile LORENTZ se pot scrie, mai
direct, ca ºi în cazul transformãrilor GALILEI-NEWTON. general, sub forma:
H
⎧ H ⎡ β ⋅ rH H
( ) ⎤
⎪rH ' = γ rH − βct + (γ − 1) ⎢
( ) β −
H⎥
r
⎪ ⎢ β 2
⎥
Relativitatea simultaneitãþii a douã evenimente ⎨ ⎣ ⎦
⎪ H H
care nu se petrec în acelaºi loc (
⎪ct' = γ ct − β ⋅ r )
⎩

Dacã evenimentele sunt simultane în ℜ, adicã Δt = 0, atunci sau

H H H
obþinem c Δt' = − γβ ⋅ Δr ≠ 0 , adicã evenimentele nu vor mai fi ⎧ H ⎡ β ⋅ rH ' H
( ) ⎤
H H H⎥
simultane faþã de observatorul din ℜ' (pentru cã evenimentele nu se
⎪ ( ) ⎢
⎪r = γ r ' + β ct' + (γ − 1) ⎢ β2 β − r ' ⎥
H ⎨ ⎣ ⎦
petrec în acelaºi loc, Δr ≠ 0 ). Analog, pentru Δt' = 0, obþinem ⎪ H H
H H (
⎪ct = γ ct' + β ⋅ r '
⎩ )
c Δt = γβ ⋅ Δr ' ≠ 0 .
Conservarea lungimii
Dilatarea duratei unui fenomen segmentelor perpendiculare
care se produce într-un anumit loc H
pe direcþia vitezei relative L
Fie Δt = τ0 durata unui fenomen care se desfãºoarã într-un Folosind transformãrile LO-
H RENTZ , acest fapt se obþine
punct fix faþã de ℜ (adicã Δr = 0 ); atunci, observatorul din ℜ' va
τ0 imediat. Dacã l0 = y'2 − y'1 ,
înregistra o duratã Δt ' = τ = > τ0 = Δt . Analog, dacã Δt' = τ0
1 − β2 atunci l = y2 (t ) − y1 (t ) = l0 ºi
H τ0
ºi Δr ' = 0 , atunci Δt = τ = > τ0 . În acord cu primul postulat,
1 − β2 dacã l0 = y2 − y1 , atunci
ambii observatori înregistreazã o „dilatare” a duratei fenomenului. l = y'2 (t' ) − y'1 (t' ) = l0 .
Aceastã concluzie poate fi
Contracþia lungimii unui segment paralel cu direcþia obþinutã ºi prin urmãtorul raþio-
H nament: dacã observatorii din ℜ
vitezei relative L
ºi din ℜ’ ar trece unul pe lângã
H
Fie l0 = x'2 − x'1 lungimea unei rigle aºezate pe direcþia axei altul (cu viteza constantã L ),
ei ar putea sã compare lungimile
O'x'; coordonatele x'1 ºi x'2 pot fi mãsurate oricând, deoarece rigla este
unor rigle perpendiculare pe
în repaus faþã de ℜ'. Dacã l este lungimea mãsuratã de observatorul H
direcþia vitezei L (de exemplu,
solidar cu ℜ, faþã de care rigla se aflã în miºcare, atunci
trasând un semn pe acestea în
l = x2 (t ) − x1 (t ) , dar coordonatele x1 ºi x2 trebuie sã fie mãsurate în momentul întâlnirii); dar con-
acelaºi moment t, adicã trebuie sã avem 0 = cΔt' + βΔx'; cu aceasta, form primului postulat, ambii ar
gãsim uºor: l = x2 (t ) − x1 (t ) = γl0 (1 − β2 ) = l0 1 − β2 < l0 . În acelaºi trebui sã observe acelaºi lucru
(fie o alungire, fie o scurtare a
mod, pentru l0 = x2 − x1 obþinem relaþia l = x'2 (t' ) − x'1 (t' ) = riglei celuilalt); dacã semnele de
= l0 1 − β2 . pe riglã nu ar coincide, acest
lucru nu ar fi posibil (un obser-
În acord cu primul postulat, ambii observatori înregistreazã o vator ar observa o alungire, iar
„contracþie” a riglei. celãlalt, o scurtare).
Teoria relativitãþii restrânse !
 3. ELEMENTE DE CINEMATICÃ
RELATIVISTÃ ªI DE DINAMICÃ
RELATIVISTÃ

3.1. Compunerea vitezelor

Compunerea vitezelor se face dupã o regulã mai complicatã:

se schimbã atât valorile componentei paralele cu viteza relativã, cât
ºi a celor perpendiculare pe aceasta.
r r
Fie u viteza unui mobil în raport cu referenþialul ℜ ºi u'
viteza aceluiaºi mobil faþã de referenþialul ℜ'. Conform definiþiei
Fig. 1.10.
vitezei ºi în acord cu primul postulat al TRR, se poate scrie:

dx dy dz dx ′ dy ′ dz ′
ux = , uy = , uz = ºi u ′x′ = , u ′y′ = , u ′z ′ = .
dt dt dt dt ′ dt ′ dt ′
Exemplu numeric
Folosind transformãrile LORENTZ, gãsim imediat:
Considerând valorile:
u'x = 0,8 c, u'y = 0,5 c, u'z = 0 L2 L2
L = 0,2 c ºi uy 1 − u 1 −
u −L c 2 , u' =
z
c 2 ºi
u' x = x , u' y =
folosind relaþiile stabilite, gãsim: uL uL z
uL
1 − x2 1 − x2 1 − x2
ux = 0,86 c, uy = 0,42 c, uz = 0. c c c
De asemenea, se schimbã ºi
unghiul dintre direcþia de miºcare
L2 L2
a mobilului ºi viteza relativã a u' y 1 − u' 1 −
u' + L c2 , u =
z
c2 .
referenþialelor: ux = x , uy = z = (1.9)
u' L u' L u' L
tg α = 0,488 ºi α = 26° 1 + x2 1 + x2 1 + x2
c c c
(fig. 1.10).
tg α' = 0,625 ºi α' = 32° Considerând, de exemplu, cã u' x = c (adicã un semnal luminos
(fig. 1.11) ºi emis în ℜ'), gãsim (în acord cu postulatul constanþei vitezei luminii

c+L c+L
în vid): u x = = = c.
c ⋅L c +L
1+ 2
c c

Atenþie! Aceasta nu este o demonstraþie a constanþei vitezei

luminii, ci doar un calcul care aratã cã teoria este autoconsistentã
(am regãsit ceea ce am postulat).
Fig. 1.11.

Exerciþiu
Verificaþi cã, în cazul în care vitezele implicate sunt mult mai
mici decât viteza luminii în vid c, formulele relativiste devin relaþiile
clasice (GALILEI-NEWTON) de compunere a vitezelor.
14 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 3.2. Principiul fundamental al dinamicii

În celebra sa lucrare Principiile matematice ale filosofiei

naturii, Newton a enunþat principiul fundamental al mecanicii sub
r dpr r r
forma F = , unde p = mL este impulsul punctului material.
dt
În cazul în care masa este constantã (adicãr nu depinde de
r
vitezã), relaþia se poate scrie sub forma cunoscutã F = ma . Newton
a preferat prima formã, deoarece existã posibilitatea ca masa sã se
modifice din considerente mecanice în cursul miºcãrii (de exemplu,
masa unei rachete purtãtoare scade pe mãsurã ce combustibilul arde).

Variaþia relativistã a masei cu viteza

Plecând de la postulatele TRR, EINSTEIN a arãtat însã cã

Pagina de titlu a lucrãrii
proprietãþile inerþiale ale unui corp depind de referenþialul faþã de lui Isaac NEWTON.
care se studiazã miºcarea sa, altfel spus, în raport cu un referenþial
inerþial ℜ, masa unui corp depinde de viteza lui. Dependenþa masei
de vitezã este datã de relaþia:
m0 m0
m= = = γm0 > m0 , (1.10)
L 2
1 − β2
1− 2
c
unde am notat cu m0 masa particulei aflate în repaus în raport cu
referenþialul ℜ (numitã masã de repaus) ºi cu m masa particulei
r
care are viteza L faþã de ℜ (numitã masa de miºcare a particulei).
Observãm cã masa corpurilor creºte cu viteza, devenind extrem de
mare când viteza particulei se apropie de viteza luminii în vid.
Fizicianul american BERTOZZI a realizat în 1962 un experiment
prin care a pus în evidenþã dependenþa relativistã a masei electronilor
de viteza acestora. BERTOZZI a folosit un accelerator liniar, Lineac
(tensiunea maximã de accelerare fiind de 4,5 · 106 V) ºi a mãsurat
dependenþa vitezei electronilor de tensiunea de accelerare.
Comparând rezultatele sale cu previziunile teoriei clasice a
constatat cã, pentru valori mari ale tensiunii de accelerare, rezultatele
⎛ m L2 ⎞
se abat de la formula clasicã ⎜ 0 = eU ⎟ ; dar rezultatele sale sunt
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
în deplin acord cu teoria einsteinianã.
Pentru valori mici ale vitezei, diferenþa dintre masa de miºcare William BERTOZZI,
fizician american, profesor la
L 2
ºi cea de repaus se poate scrie m – m0 =_ m0 . Massachusets Institute of Technolgy.
2c 2

Impulsul unei particule relativiste

r r
Definiþia impulsului este asemãnãtoare celei clasice ( p = mL ),
dar aici m reprezintã masa de miºcare a particulei:
r r r
p = mL = γβm0 c . (1.11)
Teoria relativitãþii restrânse 15
 Principiul fundamental al dinamicii se va scrie sub forma datã
de NEWTON:
r dpr
F= , (1.12)
dt r
r r
Fig. 1.12. unde impulsul este dat de relaþia anterioarã ( p = mL = γβm0 c ).
Relaþia dintre forþã ºi accele- Relaþia dintre forþã ºi acceleraþie se obþine calculând derivata
raþie a fost scrisã, la început, impulsului (încercaþi singuri!); obþinem relaþia:
sub forma: r r r r
r m0 an m0 at r ma LL .
F= + F = ma + ⋅
L2 c2
v2 ⎛ v2 ⎞
3
1 − (1.13)
1− 2 ⎜1 − 2 ⎟ c2
c ⎝ c ⎠
r r Aceastã relaþie ne aratã cã forþa ºi acceleraþia nu mai sunt
unde an ºi at reprezintã accele-
raþia normalã (perpendicularã pe neapãrat coliniare, ca în cazul newtonian; existã ºi o componentã
vitezã) ºi, respectiv, acceleraþia paralelã cu viteza particulei (fig. 1.12).
tangenþialã (pe direcþia vitezei)
ºi pãrea sã arate cã proprietãþile 3.3. Relaþia masã-energie
inerþiale depind de direcþie, ceea
ce nu este corect! Energia totalã relativistã a unei particule libere este legatã de
proprietãþile inerþiale ale particulei (adicã de masa acesteia) prin
Atenþie!
d Ecin celebra relaþie a lui EINSTEIN:
reprezintã viteza de variaþie
dt E = mc2 (1.14)
a energiei cinetice (amintiþi-vã cã
energia cineticã este o mãrime de Sã încercãm sã stabilim aceastã relaþie pornind de la teorema
dL variaþiei energiei cinetice a unui punct material.
stare), pe când reprezintã vite-
dt
dL
za cu care se efectueazã lucrul Pornim de la relaþia dEcin = dL ºi þinem seama cã = P;
mecanic (lucrul mecanic este o dt dt dt
r
mãrime de proces). dL r r dp r
puterea mecanicã P este datã de relaþia P = = F ⋅L = ⋅ L.
dt dt
H dpH H
dL H dm
Dar F = =m +L , de unde rezultã:
dt dt dt
H H
dp r H dL dm dm dm dm
P= · L = mL ⋅ + L2 = (c 2 − L 2 ) + L2 = c2 .
dt dt dt dt dt dt

Fig. 1.13. Am obþinut, deci, relaþia dEcin = c 2 dm , din care obþinem

Triunghiul dreptunghic desenat
are ipotenuza proporþionalã cu
valoarea energiei totale relativiste
a particulei, cateta orizontal㠖
proporþionalã cu energia de repaus
a acesteia ºi cateta vertical㠖 pro-
porþionalã cu mãrimea impulsului
multiplicatã cu valoarea constantã
a vitezei luminii în vid, c (fig. 1.13).
Aplicând teorema lui PITAGORA,
rezultã imediat relaþia energie-
impuls.
16
dt dt
printr-o integrare simplã:
Ecin = (m − m0 ) c 2 = mc 2 − m0 c 2 sau Ecin + m0 c 2 = mc 2
EINSTEIN a interpretat suma dintre energia cineticã a particulei
relativiste ºi cantitatea m0 c 2 ca fiind energia totalã relativistã a unei
particule libere: E = mc 2 = γ m0 c 2 . Cantitatea m0 c 2 trebuie sã fie
interpretatã ca energia unei particule aflate în repaus faþã de un
referenþial inerþial; de aceea a fost numitã energia de repaus a
particulei: E0 = m0 c 2 . Rezultã cã energia cineticã se poate scrie:
Ecin = E − E0 = (m − m0 )c 2 = (γ − 1) m0 c 2 . (1.15)
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
Relaþia dintre energia totalã ºi impulsul particulei libere

Prin calcul direct putem stabili o relaþie importantã între energia

totalã relativistã a particulei ºi impulsul acesteia:

E 2 = c 2 p 2 + m02 c 4 . (1.16)

Fig. 1.14.
Relaþiile scrise admit o interpretare geometricã simplã (fig. 1.13),
care permite efectuarea unor calcule mai rapide.

Relaþia dintre energia cineticã ºi impuls

Formule de aproximare
Se poate deduce uºor ºi o relaþie între energia cineticã ºi Pentru x << 1, ºi r un numãr
impulsul unei particule relativiste: real, se pot utiliza relaþiile aproxi-
mative:
c 2 p 2 = Ecin (Ecin + 2m0 c 2 ) . (1.17) (1 + x) r = 1 + rx sau
r (r − 1) 2
Putem interpreta grafic aceastã relaþie, completând figura 1.13: (1 + x)r = 1 + rx + x
2
construim un semicerc a cãrui razã este proporþionalã cu energia De exemplu:
totalã relativistã a particulei, E (adicã egalã cu ipotenuza triunghiului
1
din figura 1.13) aºa cum se vede în figura 1.14. = 1 K x + x2;
În triunghiul dreptunghic înscris în acest semicerc, proiecþiile 1± x
catetelor pe ipotenuzã sunt proporþionale cu E + E0 = Ecin + 2 E0 ºi
1 x2 3x4
cu E − E0 = Ecin ; aplicând teorema înãlþimii, obþinem relaþia datã. = 1m + .
1 ± x2 2 8

Relativitatea forþei

Spre deosebire de cazul clasic (nerelativist), componentele

forþei care acþioneazã asupra unei particule care se deplaseazã în
r
referenþialul ℜ cu viteza u se modificã pentru observatorul solidar
cu referenþialul ℜ′, conform relaþiilor (deduse cu ajutorul transfor-
mãrilor LORENTZ speciale):

r r Fig. 1.15.
L(F ⋅ u ) L2 L2
Fx − Fy 1 − Fz 1 −
Fx' = c2 , Fy' = c2 , F' = c2 . (1.18)
uL uL z
uL
1 − x2 1 − x2 1 − x2
c c c Aproximaþia nerelativistã
Criteriul energiei totale:
Aproximaþia nerelativistã
l valoarea energiei totale relati-
În anumite cazuri, pentru unele dintre particulele implicate, viste a particulei ( E = mc 2 =
este suficientã o tratare aproximativã. Decidem dacã putem înlocui = γ m0 c 2 ) nu depãºeºte valoarea
tratarea exactã, relativistã, cu aproximaþia nerelativistã, folosind unul energiei sale de repaus ( E0 =
dintre cele patru criterii (echivalente) indicate în caseta alãturatã. = m0 c 2 ) cu mai mult de 1%
Interpretarea graficã se poate urmãri în fig. 1.15 (energia
din valoarea ei: E ≤ 1,01 E0 .
cineticã este mult mai micã decât energia totalã relativistã).
Teoria relativitãþii restrânse 17
 Criteriul energiei cinetice: Folosind formulele de aproximare indicate în casetã, în aproxi-
maþia nerelativistã vom putea scrie:
l valoarea energiei cinetice a

particulei Ecin = (m − m0 ) c =
2
β2 3β4 β2
γ =1+ + =1+ ,
= (γ − 1)m0c2 nu depãºeºte 1% din 2 8 2
valoarea energiei de repaus: m0L 2 m0L 2 3L 2 m L2
Ecin ≤ 0 ,01 E0 . E = m0 c 2 + + ⋅ 2 = m0 c 2 + 0 ,
2 2 4c 2
Criteriul impulsului:
l mãrimea impulsului particulei m0L 2 m0L 2 3L 2 m0L 2
Ecin = + ⋅ 2 = ,
p = mL = γm0L nu depãºeºte va- 2 2 4c 2
loarea calculatã conform meca-
nicii newtoniene ( p0 = m0L ) cu
mai mult de un procent din L2 3L 4 L2
p = m0L + m0L + m0L = m0L + m0L .
valoarea ei: p ≤ 1,01 p0 . 2c 2 4c 4 2c 2

Criteriul vitezei:
l valoarea vitezei particulei nu
Particule cu masã de repaus nulã
depãºeºte 14% din valoarea vi- Pentru o particulã cu masã de repaus nulã (de exemplu fotonul),
tezei luminii în vid: L ≤ 0 ,14 c = 0
care se deplaseazã faþã de orice RI cu viteza luminii în vid (c),
= 0,42 · 108 m · s–1.
energia totalã E ºi energia cineticã Ecin sunt egale între ele ºi sunt
legate de impuls prin relaþia: Ecin = E = cp .

Aproximaþia ultrarelativistã

Pentru particulele care au, în raport cu un R.I., o energie

cineticã mult mai mare decât energia lor de repaus, energia totalã
relativistã ºi energia cineticã sunt aproximativ egale între ele, astfel
Fig. 1.16. încât putem scrie Ecin = E = cp.
Interpretarea graficã a acestui caz se poate urmãri în fig. 1.16,
Aproximaþia ultrarelativistã
unde se observã cã ipotenuza (care este proporþionalã cu energia
Criteriul energiei totale: totalã relativistã) ºi cateta verticalã (care este proporþionalã cu
l valoarea energiei totale rela- mãrimea impulsului înmulþitã cu valoarea vitezei luminii în vid)
tivistã a particulei ( E = mc 2 = sunt aproximativ egale.
În aproximaþia ultrarelativistã, þinând seama cã 1 – β n 1, se
= γ m0 c 2 ) depãºeºte de mai mult
poate scrie:
de 10 ori valoarea energiei sale
de repaus ( E0 = m0 c2): 1 m0 c 2
γ= , E≅ ,
E ≥ 10 E0 . 2(1 − β) 2(1 − β)
Criteriul energiei cinetice:
l valoarea energiei cinetice a
⎛ 1 ⎞ m0 c 2
Ecin =⎜ − 1⎟ m0 c 2 = ,
⎜ 2(1 − β) ⎟ 2(1 − β)
particulei Ecin = (m − m0 )c 2 = ⎝ ⎠
= (γ − 1)m0 c 2 depãºeºte de mai
mult de 9 ori valoarea energiei sale βm0 c m0 c
p≅ ≅ .
de repaus: Ecin ≥ 9 E0 . 2(1 − β) 2(1 − β)

18 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 Vom decide dacã, pentru o particulã cu masa de repaus nenulã Criteriul impulsului:
putem înlocui tratarea relativistã cu aproximaþia ultrarelativistã
(caracteristicã particulelor cu masa de repaus nulã), folosind unul l mãrimea impulsului particulei
dintre cele patru criterii echivalente indicate în caseta alãturatã. p = mL = γ m0L depãºeºte de
mai mult de 10 ori valoarea
Particula relativistã în câmp de forþe conservative calculatã conform mecanicii
clasice ( p0 = m0L ): p ≥ 10 p0
Energia particulei este datã de suma dintre energia totalã Criteriul vitezei:
relativistã mc2 = γm0c2 ºi energia potenþialã Epot:
l valoarea vitezei particulei nu
E = mc2 + Epot = γ m0c2 + U = Ecin + Epot + m0c2. diferã de valoarea vitezei lu-
minii în vid cu mai mult de o
Relaþia dintre energie ºi impuls se scrie: jumãtate de procent:
L ≥ 0 ,995 c = 2 ,985 ⋅ 108 m ⋅ s -1 .
E= c p +2 2
m02 c 4 + E pot .

Puterea mecanicã are expresia:

r r
P = F ⋅L.
Folosind relaþia dintre forþã ºi acceleraþie, deducem:

r r r r r r
r r m a ⋅ L 2 mc 2 a ⋅ L
P = F ⋅ L = ma ⋅ L + 2 L = .
c − L2 c2 − L2
Fig. 1.17.
astfel încât putem rescrie relaþia dintre forþã ºi acceleraþie sub forma:
r r
r r Pr r r ⎛ r L ⎞L
m a = F − 2 L sau m a = F − ⎜ F ⋅ ⎟ .
c ⎝ c⎠c
r r r r r
Pentru forþa LORENTZ, F = q L × B , P = F ⋅ L = 0 ; de aceea,
un câmp magnetic uniform (constant în timp) nu poate modifica r
mãrimea vitezei particulei, ci doar direcþia ei de miºcare. F
Fig. 1.18.
r r r r
m a = F = qL × B ,

adicã, în acest caz, acceleraþia are aceeaºi orientare cu forþa (care

rãmâne în permanenþã perpendicularã pe vitezã) (fig. 1.17); singura
deosebire faþã de expresia clasicã fiind cã aici m semnificã masa de Temã
miºcare a particulei:
Pentru a înþelege din punct
m0 de vedere practic teoria relati-
m = γm0 = .
L2 vitãþii restrânse, realizaþi experi-
1− 2 mentele virtuale descrise la
c
adresele de internet:
Dacã o particulã încãrcatã cu sarcina q se gãseºte într-un câmp
r V http://aether.lbl.gov/www/
electric E , se poate scrie (fig. 1.18): classes/p139/exp/gedanken.html
r r ⎛ r Lr ⎞ Lr V http://www.walter-fendt.de/
m a = qE − ⎜ qE ⋅ ⎟ . ph14e/timedilation.htm
⎝ c⎠c
Teoria relativitãþii restrânse 19
 TEORIA RELATIVITÃÞII RESTRÂNSE

Schemã recapitulativã

1. Teoria relativitãþii restrânse, formulatã de EINSTEIN în 1905, este fundamentatã pe ipoteza propagãrii cu
vitezã finitã a interacþiunilor, în contradicþie cu ipotezele spaþiului absolut ºi timpului absolut ale teoriei
nerelativiste, newtoniene (care se bazeazã pe ipotezã propagãrii instantanee a interacþiunilor). Teoria
relativitãþii restrânse se aplicã tuturor sistemelor fizice, indiferent de viteza de miºcare a acestora (în timp
ce teoria newtonianã se aplicã numai la viteze mult mai mici în comparaþie cu viteza luminii).
Pag. 5
2. Un eveniment fizic este caracterizat prin poziþia sa în spaþiu ºi prin momentul de timp la care se
desfãºoarã ºi se exprimã printr-un ansamblu de patru numere (x, y, z, t) ce constituie coordonatele
spaþio-temporale ale evenimentului. Coordonatele spaþio-temporale depind de referenþialul ales.
Pag. 6
3. Unui sistem fizic de referinþã sau referenþial i se ataºeazã un sistem de trei axe de coordonate
necoplanare ºi un sistem de mãsurã a timpului (ceasornic) solidar cu axele de coordonate.
Pag. 6
4. În referenþialele în care se verificã principiul inerþiei, orice corp îºi pãstreazã starea de repaus sau de
miºcare rectilinie ºi uniformã atâta timp cât asupra sa nu acþioneazã alte corpuri.
Pag. 5
5. Mecanica newtonianã (nerelativistã) se bazeazã pe principiul lui GALILEI sau principiul relativitãþii
galileene: legile mecanicii au aceeaºi formã în orice sistem de referinþã inerþial.
Pag. 6

6. Transformãrile GALILEI–NEWTON stabilesc relaþiile de legãturã între coordonatele spaþio-temporale

(x, y, z, t) ºi ( x', y', z', t') ale unui eveniment în raport cu douã referenþiale inerþiale diferite ℜ ºi ℜ'
r r
care se miºcã cu viteza constantã v (respectiv -v ) unul în raport cu altul (axele se aleg astfel încât
r
viteza v sã fie paralelã cu axa Ox):

⎧ x ' = x − vt ⎧ x ' = x ' + vt '

⎪y' = y ⎪y = y'
⎪ ºi ⎪⎨
⎨
⎪z ' = z             ⎪ z = z '
⎪⎩t ' = t ⎪⎩t = t '
Pag.7
7. Transformãrile GALILEI–NEWTON conduc la urmãtoarele consecinþe ale principiului relativitãþii galileene:
distanþa dintre douã puncte ºi durata unui fenomen nu se schimbã la schimbarea referenþialului
inerþial (sunt invariante), pe când vitezele unui mobil în raport cu cele douã referenþiale sunt legate
r r r r r r
prin legea galileeanã de compunere a vitezelor: u ' = u − v ºi u = u '+ v .
Pag.7
8. Tentativa lui MICHELSON ºi MORLEY, prin care aceºtia urmãreau sã mãsoare viteza Pãmântului faþã de
„eter” printr-un experiment de opticã, a condus la un rezultat negativ, ceea ce înseamnã cã principiul
galileean al relativitãþii nu se aplicã tuturor fenomenelor din naturã.
Pag. 8
20 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
9. Nici ipoteza FITZGERALD-LORENTZ a contracþiei braþului interferometrului pe direcþia vitezei Pãmântului
cu factorul 1− β2 , prin care s-ar putea explica rezultatul experimentului MICHELSON ºi MORLEY, nu
putea fi înþeleasã din punct de vedere fizic.
Pag. 10
10. În acelaºi timp toate experimentele arãtau cã viteza luminii nu se schimbã în funcþie de referenþialul
inerþial.
Pag. 11
11. Sintetizând toate rezultatele experimentale într-o teorie coerentã, EINSTEIN a enunþat douã postulate
(diferite de cele clasice) care stau la baza unei noi teorii asupra spaþiului ºi timpului: Teoria relativitãþii
restrânse:
a) Primul postulat: „Legile fizicii au aceeaºi formã în orice referenþial inerþial” (Atenþie: nu numai
legile mecanicii).
b) Al doilea postulat: „Viteza luminii în vid are aceeaºi valoare în orice referenþial inerþial”.
Esenþa acestor postulate este renunþarea la timpul absolut, relativitatea spaþiului ºi timpului, con-
stanþa vitezei luminii în vid (ca vitezã maximã de propagare a interacþiunilor, independentã de miºcarea
relativã a sursei sau a observatorului).
Pag. 11
12. Transformãrile LORENTZ stabilesc relaþiile de legãturã între coordonatele spaþio-temporale (x, y, z, t)
ºi (x', y', z', t') ale unui eveniment, în raport cu douã referenþiale inerþiale ℜ ºi ℜ', ca o consecinþã
a postulatelor teoriei relativitãþii restrânse:

⎧ x' = γ( x − βct ) = γ ( x ' + βct ')

⎧x ' =
⎪ y' = y ⎪y= y'
⎪ ºi ⎪⎨
⎨
⎪ z' = z ⎪z = z '
⎪⎩ct' = γ( ct − β x ) ⎪⎩ct = γ (ct ' + βx ')
v 1
unde β = ºi γ = .
c 1 − β2 Pag. 12
13. De observat cã la viteze mici ( v = c ) ale sistemelor, transformãrile LORENTZ se reduc la transformãrile
GALILEI, astfel încât cele douã teorii, newtonianã ºi einsteinianã, conduc la aceleaºi rezultate (principiul
de corespondenþã).
Pag. 12
14. Între lungimea l a unui corp mãsuratã în sistemul laboratorului (lungimea cinematicã) ºi lungimea l0
mãsuratã în sistemul propriu (lungimea proprie) existã relaþia:

v2 ,
l = l0 1 −
c2
care evidenþiazã contracþia lungimilor dupã direcþia miºcãrii, lungimea maximã pe direcþia vitezei
fiind cea proprie.
Pag. 13
15. Între durata Δt = τ a unui fenomen mãsuratã în sistemul laboratorului ºi durata proprie Δt = τ 0
existã relaþia:
τ0
τ= ,
1 – β2
care evidenþiazã dilatarea duratelor, durata minimã fiind cea proprie. Pag. 13

Teoria relativitãþii restrânse 21

16. Dacã douã evenimente nu se petrec în acelaºi loc dar sunt simultane în ℜ, evenimentele nu mai rãmân
simultane ºi în ℜ', adicã simultaneitatea lor este relativã.
Pag. 13
r r r r
17. Vitezele u ºi u ' în raport cu referenþialele ℜ ºi ℜ', care se miºcã cu viteza relativã v (sau -v )
paralelã cu axa Ox, se compun dupã relaþiile:

L2 L2
u' y 1 − u' z 1 − 2
u' + L c , u' =
2
c .
ux = x , uy =
u' x L u' x L z
u' x L
1+ 2 1+ 2 1+ 2
c c c
fiind respectat postulatul invarianþei vitezei luminii.
Pag. 14

18. Conform postulatelor teoriei relativitãþii, masa, care mãsoarã inerþia unui corp aflat în miºcare cu
r
viteza v în raport cu un anumit referenþial, depinde de mãrimea vitezei conform relaþiei:
m0
m= ,
v2
1− 2
c
r
unde m0 este masa de repaus a corpului iar m masa de miºcare (cu viteza L ) a acestuia.
Pag. 15
r
19. Impulsul relativist al unui corp de masã m0 care se deplaseazã cu viteza L este, prin definiþie:
r
r r m0 v
p = mv = .
v2
1− 2
c
Pag. 15

20. Energia totalã relativistã a unui corp este legatã de masa corpului prin relaþia: E = mc 2 .
Pag. 16

21. Mãrimea E0 = m0c 2 se numeºte energie de repaus a corpului, iar mãrimea:

E − E0 = c 2 ( m − m0 ) = Ecin
se numeºte energie cineticã.
Pag. 16

22. Între energia totalã ºi impulsul relativist al unui corp existã relaþia: E 2 = c 2 p 2 + m02c 4 .
Pag. 17

23. O particulã cu masa de repaus nulã (m0= 0) se deplaseazã cu viteza luminii ºi are impulsul:
E
p= = mc .
c
Pag. 18
24. Relaþiile cinematice dintre β ºi γ precum ºi relaþiile dinamice dintre energia de repaus, energia de miºcare ºi
impulsul unei particule relativiste se pot reþine uºor cu ajutorul unei construcþii grafice simple.
Pag. 18

22 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 TEST DE AUTOEVALUARE

I. Adevãrat (A) sau fals (F)? 2,0 p

1. Viteza cu care scade distanþa dintre douã particule care se miºcã, faþã de un referenþial inerþial,
una spre alta, pe aceeaºi direcþie, cu vitezele L1 = 1,11 · 108 m · s–1 ºi L2 = 2,22 · 108 m · s–1 are valoarea
3,33 · 108 m · s–1. (…) 0,5 p
2. Aria unui disc de razã R = 2 · 1016 m, care se deplaseazã, faþã de un referenþial inerþial, cu viteza
L = 2,6 · 108 m · s–1 în lungul unui diametru este 2π · 1032 m2. (…) 0,5 p
3. Relaþia dintre energia cineticã Ecin a unei particule relativiste, impulsul p ºi energia de repaus
E0 este: E 2cin – c2p2 = E 20. (…) 0,5 p
H
r dL
4. Notând cu c valoarea vitezei luminii în vid, acceleraþia a = a unei particule relativiste cu
dt r
masa de repaus m0, care se miºcã, faþã de un referenþial inerþial, sub acþiunea unei forþe rezultante F ,
H
r r F L2
orientatã permanent perpendicular pe direcþia vitezei sale L , este: a = 1 − 2 . (…) 0,5 p
m0 c

II. Alege relaþia corectã! 4,0 p

1. Relaþia dintre masa de repaus m0 ºi masa de miºcare m a unei particule relativiste care se
r
deplaseazã cu viteza L , în raport cu un referenþial inerþial este: 1,0 p
A. m20 c2 = (c2 + L2)m2; B. m2c2 = (c2 – L2)m20 ;
C. m20 c2 = (c2 – L2)m2; D. m2c2 = (c2 + L2)m20 .

2. Relaþia dintre timpul de viaþã τ0 al unui miuon μ determinatã în sistemul în care el este în repaus
ºi timpul de viaþã τ al acestuia înregistrat de un observator faþã de care miuonul se deplaseazã cu viteza
r
constantã L este: 1,0 p
A. τ20 c2 = (c2 + L2)τ2; B. τ2c2 = (c2 – L2)τ20 ;
C. τ20 c2 = (c2 – L2)τ2; D. τ2c2 = (c2 + L2)τ20 .

3. Relaþia dintre lungimea L0 a unui etalon de lungime AB, determinatã în sistemul în care el este
în repaus ºi lungimea L a acestui etalon înregistratã de un observator faþã de care etalonul se deplaseazã
r
cu viteza constantã L , înclinatã cu 30° faþã de AB, este: 1,0 p
A. (4c2 – L2)L20 = 4c2L2; B. 4c2L20 = (4c2 – L2)L2;
C. 3(c2 – L2)L20 = 4c2L2; D. (4c2 – 3L2)L20 = 4c2L2.
r r
4. Relaþia dintre masa de miºcare m a unei particule relativiste, viteza L , forþa rezultantã F , care
H
acþioneazã asupra sa pe direcþia vitezei acesteia ºi acceleraþia a imprimatã particulei, este: 1,0 p
H r H r
A. mc2 a = (c2 – L2) F ; B. mL2 a = (c2 – L2) F ;
r r r r
C. m(c2 – L2) a = c2 F ; D. m(c2 – L2) a = L2 F .
Teoria relativitãþii restrânse 23
 III. Indicã valoarea corectã! 3,0 p
1. Energia de repaus a unei particule relativiste care, faþã de un referenþial inerþial, are energia
GeV
cineticã 2,10 GeV ºi mãrimea impulsului 2,90 (unde c este viteza luminii în vid), are valoarea:
c
1,5 p
A. 0,90 GeV; B. 0,95 GeV;
C. 1,00 GeV; D. 1,90 GeV.
2. Masa de repaus particulei complexe formate în urma ciocnirii centrale dintre o particulã cu masa
de repaus m01 = 3 · 10–27 kg, având masa de miºcare (determinatã într-un referenþial inerþial ℜ) de 1,625
ori mai mare ºi o altã particulã cu masa de repaus m02 = 4 · 10–27 kg, aflatã în repaus în referenþialul ℜ,
este:
1,5 p
A. 7 · 10–27 kg; B. 8 · 10–27 kg;
C. 12 · 10–27 kg; D. 14 · 10–27 kg.
Rãspunsuri corecte: I. 1. A; 2. A; 3. F; 4. A. II. 1. C; 2. C; 3. D; 4. A. III. 1. B; 2. B.

PROBLEME REZOLVATE
1. Etaloanele de lungime AB ºi A'B' (identice din punct de vedere fizic) sunt paralele ºi se deplaseazã
H
unul faþã de celãlalt, pe direcþia lor comunã, cu viteza relativã L .

(a) (c)

(b)

Fig. 1.

Un observator faþã de care AB este în repaus înregistreazã la un moment dat situaþia din fig. 1.a.
Dupã cât timp observatorul va înregistra situaþia din fig. 1.b?
Rezolvare:
Deoarece etalonul A'B' se deplaseazã în raport cu observatorul solidar cu etalonul AB (a cãrui
lungime proprie este L0), acest observator va înregistra o lungime cinematicã L mai micã a etalonului A'B':
L2
L = L0 1− .
c2
Durata Δτ în care extremitatea B' a segmentului A'B' va ajunge în dreptul extremitãþii B a segmentului
L0 − L L ⎛ L2⎞
AB va fi: Δτ = = 0 ⎜1 − 1− ⎟ . O interpretare graficã poate fi urmãritã în fig. 1.c.
L L ⎜ c2⎟
⎝ ⎠
H
2. În referenþialul inerþial ℜ, particula relativistã A se deplaseazã cu viteza constantã L (egalã cu
0,25 c), pe direcþia ºi în sensul axei Ox ºi particulã relativistã B se deplaseazã în planul xOy cu viteza
H
constantã u (egalã cu 0,50 c), a cãrei direcþie face unghiul θ = 60° cu axa Ox.
" FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 În referenþialul propriu al particulei A, considerãm axele O'x', O'y', O'z' respectiv paralele cu Ox, Oy, Oz.
Ce unghi face direcþia de miºcare a particulei P' cu axa O'x' ? Care este mãrimea vitezei particulei
B faþã de A?
Rezolvare:
În referenþialul ℜ, proiecþiile vitezei particulei B pe axele Ox, Oy ºi Oz sunt (fig. 2):
ux = u cos θ, uy = u sin θ ºi uz = 0.
Proiecþiile vitezei particulei B pe axele O'x', O'y', O'z' se obþin folosind relaþiile de transformare ale
proiecþiilor vitezei; obþinem:

L2
u sin θ 1 −
u cos θ − L c 2 ºi u' = 0.
u'x = , u'y = z
uL cos θ uL cos θ
1− 1−
c 2
c 2

De aici rezultã expresia tangentei unghiului cerut:

L2
u sin θ 1 −
u ′y c2
tg θ' = = .
u x′ u cos θ − L
c 5
Cu valorile numerice din enunþ, obþinem: u'x = 0 ºi u'y = ; rezultã cã
r 5
unghiul θ' este de 90° (viteza u ' este orientatã paralel cu axa O'y').
Mãrimea vitezei relative a particulei B faþã de particula A va fi:
Fig. 2.
c 5
u' = u ′x2 + u ′y2 + u ′z 2 = .
5
(*) 3. Pentru o particulã relativistã, notãm cu x raportul dintre energia cineticã Ecin ºi energia de repaus
Ecin
E0: x = .
E0
1 L
Exprimaþi, în funcþie de x: a) factorul relativist γ = ; b) expresia γβ; c) raportul β = .
1 − β2 c
Aplicaþie: x = 1.
Rezolvare:
E − E0 E
a) Scriem: x = = – 1 = γ –1, deci γ = x + 1 = 2.
E0 E0
Aplicând teorema lui PITAGORA în triunghiul dreptunghic din fig. 3, deducem
succesiv:
Fig. 3.
b) γβ = γ2 − 1 = x ( x + 2) = 3 = 1,73;

x ( x + 2) 3
c) β = = = 0,866.
x +1 2
(*) 4. Calculaþi raportul dintre masa de repaus m0 ºi masa de miºcare m a unei particule relativiste libere,
când se cunosc energia cineticã Ecin ºi impulsul p.
Rezolvare:
Utilizãm relaþia relativistã energie-impuls: E2 = c2p2 + E02 ºi þinem seama de definiþia energiei cinetice:
E – E0 = Ecin.
Teoria relativitãþii restrânse 25
 c2 p2 c2 p2
Rezultã: c2p2 = E 2 – E 02 = (E – E0)(E + E0) = Ecin(E + E0), E + E0 = , 2E0 = – Ecin,
Ecin Ecin
c2 p2 m E c 2 p 2 − Ecin
2
2E = + Ecin; în sfârºit, obþinem 0 = 0 = 2 2 2 .
Ecin m E c p + Ecin
Observaþie Se poate da ºi o soluþie geometricã: relaþia relativistã energie-impuls E 2 = c2p2 = E 02 admite
urmãtoarea interpretare: E, E0 ºi cp reprezintã, respectiv, ipotenuza ºi cele douã catete ale unui triunghi
dreptunghic (fig. 4).
θ
1 − tg 2
m0
=
E0
= cos θ = 2 ; dar cp = cp ctg θ + E ,
m E θ sin θ cin
1 + tg 2
2
astfel încât putem scrie:
θ
2sin 2 θ
Ecin 1 − cos θ 2
= = = tg
cp sin θ θ θ 2
2sin cos
2 2
ºi rezultã imediat aceeaºi expresie ca mai înainte. Fig. 4
r
(*) 5. O particulã relativistã cu masa de repaus m0 se deplaseazã cu viteza constantã L 1 faþã de
r r
referenþialul inerþial ℜ1 ºi cu viteza L 2 faþã de referenþialul inerþial ℜ2 care are în raport cu ℜ1 viteza L .
Arãtaþi cã c2p21 – E 21 = c2p22 – E 22 are aceeaºi valoare în ambele referenþiale.

R. Aplicând relaþia energie-impuls, observãm cã, în orice referenþial inerþial, expresia c2p2 – E 2 are
valoarea –m20c4.

PROBLEME PROPUSE
1. Pentru ce vitezã L1 durata cinematicã a unui fenomen se dubleazã în raport cu durata sa proprie?
R. L = 0,866 c = 2,6 · 108 m · s–1.
2. Un pãtrat de arie A0 (reprezentat, de exemplu, de patru protoni) se deplaseazã cu viteza L = 0,866 c în
raport cu un observator inerþial O. Cum se va modifica valoarea ariei acestui pãtrat mãsuratã de observatorul O?
R. Se reduce la jumãtate.
(*) 3. Exprimaþi raportul dintre masa de repaus m0 ºi masa de miºcare m a unei particule relativiste
libere, când se cunosc energia totalã a particulei E ºi impulsul acesteia p. Indicaþi ºi o interpretare geometricã.
m0 c2 p2 m cp
R. = 1 − 2 . Vezi problema rezolvatã 4: 0 = cos θ = 1 − sin 2 θ , sin θ = .
m E m E
(*) 4. Masa de miºcare a unei particule relativiste diferã de masa de repaus a acesteia cu x = 200%.
L
Care este valoarea raportului = β?
c
1 x ( x + 2)
R. β = 1 − 2 = = 0,943.
γ x +1
(*) 5. Masa unui electron este m1 când el se miºcã uniform cu viteza L1 ºi se reduce la 50% din
m1 când viteza se reduce ºi ea la 50% din L1. La câte procente din m1 se va reduce masa electronului
când viteza se reduce la 25% din L1?
R. 46% m1.
26 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 (*) 6. Douã microparticule identice, cu masa de repaus m0 fiecare, sunt accelerate pânã la viteza
L = 0,866 c. Cele douã particule se ciocnesc central, formând o altã particulã cu masa M; energia eliberatã
în cursul ciocnirii particulelor reprezintã 50% din energia de repaus a uneia dintre cele douã particule.
M
Calculaþi raportul .
2m0
M
R. Se aplicã legea conservãrii energiei ºi legea conservãrii impulsului; rezultã: = 1,75 > 1.
2m0
7. Fie douã evenimente E1 ºi E2 care au loc (faþã de referenþialul inerþial ℜ) în punctele P1(x1, y1,
z1), respectiv P2(x2, y2, z2) la momentele t1, respectiv t2. Considerãm un alt referenþial inerþial ℜ', care
se deplaseazã faþã de ℜ cu o vitezã constantã, orientatã pe direcþia ºi în sensul axei Ox (axele
de coordonate sunt respectiv paralele cu axele alese în ℜ, iar la momentul iniþial, t = t' = 0, O coincide
cu O').
Arãtaþi cã expresia s = ( x2 − x1 ) 2 + ( y2 − y1 ) 2 + ( z2 − z1 ) 2 − c 2 (t2 − t1 ) 2 va rãmâne invariantã în ℜ'
dacã se considerã valabile transformãrile LORENTZ.
Ce interpretare geometricã puteþi da expresiei s?
R. Þinând seama de faptul cã viteza luminii este invariantã (c' = c) ºi utilizând transformãrile
LORENTZ, rezultã prin calcul direct cã

s´ = ( x2′ − x1′ ) 2 + ( y2′ − y1′ ) 2 + ( z2′ − z1′ ) 2 − c 2 (t2′ − t1′) 2 = s;

aceastã expresie reprezintã intervalul relativist dintre douã evenimente
spaþio-temporale dintr-un univers cu patru dimensiuni (trei spaþiale ºi una
temporalã) imaginat de MINKOVSKI, aºa cum se poate urmãri în diagrama din
fig. 5. Observaþi cã, în aceastã diagramã, axele x' ºi ct' nu mai sunt perpendiculare
una pe cealaltã, ci sunt egal înclinate faþã de bisectoarea axelor rectangulare x
ºi ct; aceastã bisectoare, având ecuaþia x = ct, reprezintã mersul unei raze de
luminã emise din originea axei x, în lungul acesteia, la momentul t = 0. Paralelele
la axe, duse din E1 ºi E2, determinã coordonatele spaþio-temporale în fiecare
sistem de coordonate.
Fig. 5 Am reprezentat o dimensiune spaþialã ºi dimensiunea temporalã (ct sau ct'
sunt lungimi).
r
F H
(*) 8. Arãtaþi cã pentru o particulã relativistã cu masa de repaus m0 este valabilã relaþia: – a
m
r
= f L , unde f este o expresie pe care trebuie sã o determinaþi.

r r
dp r r dm
R. Legea fundamentalã a dinamicii se poate scrie: F = = ma + L , de unde rezultã cã
dt dt
1 dm L dL dL
f= . Efectuând calculele, rezultã: f = 2 . Mãrimea reprezintã acceleraþia tangenþialã
m dt c − L dt
2
dt
a particulei.

(*) 9. O particulã relativistã se deplaseazã cu vitezã constantã; energia sa de repaus este E0, iar
energia cineticã este de n ori mai mare decât valoarea pe care am obþine-o dacã am folosi pentru calcul
formula clasicã, nerelativistã. Care este expresia energiei cinetice a particulei (calculatã relativist)?

1
R. Ec ⎡ n − 4 + n (n + 8) ⎤ .
4 ⎣ ⎦
Teoria relativitãþii restrânse 27
 Capitolul II
Elemente de fizicã cuanticã
Alexandre-Edmond BECQUEREL
(1820–1891), fizician francez.
Heinrich Rudolph HERTZ
(1857–1894), fizician german.
Efectul fotoelectric extern.
28
1. EFECTUL FOTOELECTRIC EXTERN
Alexandre-Edmond BECQUEREL (1839) ºi Heinrich HERTZ (1887)
au observat cã dacã pe suprafaþa curatã a unui metal cade un flux
de radiaþii ultraviolete, metalul emite electroni; fenomenul a fost
denumit efect fotoelectric extern; electronii emiºi sunt numiþi
fotoelectroni.
Pentru a studia acest efect s-a realizat caracteristica intensitate
–tensiune a unui tub electronic (numit diodã), construit dintr-un
balon de sticlã (cu o fereastrã prin care sã poatã trece radiaþiile
ultraviolete) vidat în interior ºi având doi electrozi: catodul (metalul
care emite electroni sub acþiunea radiaþiilor UV incidente) ºi anodul
care colecteazã fotoelectronii.
Alura caracteristicii intensitate-tensiune este cea indicatã în
fig. 2.1. Se observã cã dacã nu aplicãm nicio tensiune între anod ºi
catod, totuºi intensitatea curentului fotoelectric (datorat foto-
electronilor emiºi de catod cu o anumitã energie cineticã) este nenulã;
pentru a anula curentul fotoelectric trebuie sã aplicãm o tensiune
inversã, numitã tensiune de stopare (U = – USTOP). Pentru valori
pozitive ale tensiunii U dintre anod ºi catod se observã cã intensitatea
fotocurentului atinge o valoare de saturaþie, ISAT.
Pentru a stabili legile efectului fotoelectric, se mãsoarã în
diverse condiþii intensitatea curentului de saturaþie ISAT ºi tensiunea
de stopare USTOP.
Fig. 2.1 Dioda cu vid pentru studiul
efectului fotoelectric extern: schema
montajului, vedere ºi o caracteristicã.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 1.1. Legile efectului fotoelectric extern

Cel care a stabilit legile efectului fotoelectric extern este

Wilhelm HALLWACHS; aceste legi erau însã în totalã contradicþie cu
ipoteza asupra naturii ondulatorii a luminii (doveditã de experimentele
lui HUYGENS, YOUNG ºi FRESNEL). Sã urmãrim experimentele lui
HALLWACHS.

Experimentul I
Alegem un metal (M1) ºi folosim radiaþii ultraviolete de o
anumitã frecvenþã ν.
Wilhelm HALLWACHS
Pentru valori diferite ale fluxului energetic Φe al radiaþiei (1859–1922), fizician german.
incidente, trasãm caracteristicile diodei ºi mãsurãm, pe curbele trasate,
intensitatea curentului de saturaþie ISAT ºi tensiunea de stopare USTOP.
Observaþii:
a) între intensitatea curentului de saturaþie ºi fluxul energetic
incident existã o relaþie de directã proporþionalitate: ISAT ∼ Φe;
b) tensiunea de stopare USTOP este aceeaºi pentru valori dife-
rite ale fluxului energetic incident Φe.

Experimentul II
Pentru metalul considerat (M1), alegând o anumitã valoare a
fluxului energetic incident Φe ºi pentru valori diferite ale frecvenþei Experimentul I: reprezentãri grafice.
ν a radiaþiilor incidente (obþinute, de exemplu, folosind filtre), trasãm
caracteristicile diodei.
Repetãm acest experiment pentru alte metale (M2, M3 ...).
Observaþii: v1 < v2 < v 3
a) dependenþa tensiunii de stopare USTOP de frecvenþa radiaþi-
ilor incidente este liniarã: USTOP = aν – b1, unde a ºi b1 sunt constante
pozitive;
b) intensitatea curentului de saturaþie ISAT creºte foarte puþin
odatã cu creºterea frecvenþei ν;
– U3 – U2 – U1
c) dependenþa liniarã pãstreazã aceeaºi pantã (a), dar schimbã
ordonata la origine (b3 ≠ b2 ≠ b1 ≠ b3): graficele dreptelor sunt
paralele între ele. M1
M2

Experimentul III
Pentru diferite metale, studiem apariþia efectului fotoelectric
pentru valori din ce în ce mai mici ale frecvenþei ν a radiaþiilor
incidente (altfel spus, pentru valori din ce în ce mai mari ale lungimii
de undã λ).
Observaþii: Experimentul II: reprezentãri grafice.
Pentru fiecare metal în parte, existã o limitã inferioarã a
frecvenþelor pentru care efectul fotoelectric nu se mai produce.
Elemente de fizicã cuanticã 29

Temã: stabiliþi, pe baza
observaþiilor experimentale,
legile efectului fotoelectric ex-
tern ºi comparaþi cu enunþurile
care urmeazã.
• Energiile electronilor, expri-
mate în joule, au valori mici (de
ordinul 10–18 J); de aceea, de
obicei sunt exprimate într-o
unitate de mãsurã din afara S.I.,
numitã electronvolt (simbol:
eV). Un electronvolt reprezintã
energia suplimentarã pe care o
capãtã un electron accelerat sub
tensiunea U = 1 V. Relaþia de
transformare:
1 eV= 1,6 · 10–19 J.
• Energia cineticã a fotoelectro-
nilor este de ordinul electron-
volþilor, în timp ce energia lor
de repaus este mult mai mare:
E0 = m0e c2 = 511 keV;
de aceea, fotoelectronii pot fi
trataþi nerelativist.
Temã: Considerând inter-
pretarea microscopicã indicatã,
arãtaþi cã legile EFE vin în
contradicþie cu ipoteza asupra
naturii ondulatorii a luminii ºi
încercaþi sã stabiliþi ce ar fi
trebuit sã se observe dacã lu-
mina ar fi avut numai aceastã
naturã.
30
Experimentul IV
Încercãm sã punem în evidenþã întârzierea între momentul în
care începem sã iradiem catodul ºi momentul în care apare
fotocurentul.
Observaþie:
Nu se poate pune în evidenþã experimental intervalul de timp
dintre începerea iradierii ºi apariþia fotocurentului.
De fapt, întârzierea este de ordinul nanosecundelor, interval
prea mic pentru a putea fi evidenþiat cu dispozitivul experimental
descris.
Enunþul legilor efectului fotoelectric extern (EFE)
Prima lege a EFE
Intensitatea curentului electric de saturaþie ISAT este direct
proporþionalã cu fluxul energetic Φe al radiaþiilor electromagnetice
incidente, dacã frecvenþa acestora ν este constantã.
A doua lege a EFE
Tensiunea de stopare U STOP creºte liniar cu frecvenþa
radiaþiilor electromagnetice incidente ºi nu depinde de fluxul
energetic al acestora, Φe.
A treia lege a EFE
Efectul fotoelectric extern se produce numai dacã frecvenþa
radiaþiilor electromagnetice incidente ν este mai mare sau cel puþin
egalã cu o valoare minimã νprag, caracteristicã fiecãrei substanþe.
A patra lege a EFE
Efectul fotoelectric extern se produce aproape instantaneu.
Interpretarea microscopicã a legilor EFE
Determinãrile macroscopice fãcute (am mãsurat tensiunea de
stopare ºi intensitatea curentului electric de saturaþie) ne oferã infor-
maþii despre caracteristicile electronilor – energia cineticã maximã
ºi numãrul fotolectronilor emiºi în unitatea de timp de cãtre catod:
– aplicând teorema variaþiei energiei cinetice celor mai energici
electroni obþinem:
Ecin, max = eUSTOP;
– din definiþia intensitãþii curentului electric deducem imediat
(când toþi fotoelectronii emiºi de catod în unitatea de timp sunt
colectaþi de anod, intensitatea fotocurentului ajunge la saturaþie):
ΔQ eΔN e
= = ISAT ,
Δt Δt
unde ΔQ este sarcina totalã a celor ΔNe fotoelectroni.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 1.2. Ipoteza lui Planck. Exemplu numeric
Ipoteza lui Einstein.
Energia unui foton al
Deoarece fizica clasicã nu a putut explica legile EFE, fizicienii radiaþiei roºii (cu lungimea de
undã 700 nm) este de 1,76 eV,
au fãcut apel la o teorie ale cãrei baze au fost puse de Max PLANCK
iar energia un foton al radiaþiei
în 1900: fizica cuanticã. violet (cu lungimea de undã
În încercarea de a explica proprietãþile radiaþiei termice de 450 nm) este de 2,76 eV.
echilibru, PLANCK a introdus în fizicã o ipotezã revoluþionarã:
oscilatorii atomici nu pot avea orice energie, ci numai anumite valori
discrete (aici, discret înseamnã numãrabil):

En = n · hν,

unde h este o constantã numitã constantã de acþiune sau constanta

lui PLANCK (h = 6,626·10-34 J·s), iar ν are dimensiunile unei frecvenþe.
De aceea, oscilatorii atomici nu pot primi sau ceda energie
electromagneticã decât în „porþii” discrete, numite cuante de energie.
Energia ε a unei cuante depinde de frecvenþa radiaþiei electro-
magnetice absorbite sau emise conform relaþiei:

ε = hν.

Într-o lucrare fundamentalã din 1905, Albert E INSTEIN a Un electron liber

considerat cã ºi lumina este formatã din cuante de energie, numite nu poate absorbi un foton!
fotoni, care au caracter corpuscular. Presupunem cã în acest
Energia unui foton depinde de frecvenþa radiaþiei electro- proces s-ar conserva simultan
magnetice conform relaþiei lui PLANCK: energia ºi impulsul:
εf = hν. εf + E0 = E, pf = p
sau
hν
1.3. Interpretarea legilor efectului hν + m0c2 = mc2, = mL.
c
fotoelectric extern.
Rezultã
Ecuaþia lui Einstein
m(1 – β) = m0.
Sã considerãm cã unii dintre fotonii incidenþi (o fracþiune η, Þinând seama cã:
unde η poartã numele de randament cuantic ºi are, în practicã, valori
m0 = m(1 – β2)1/2
extrem de mici, de ordinul 10–4%) interacþioneazã cu electronii de
conducþie din metale (a cãror energie nu poate depãºi o anumitã obþinem:
valoare Emax caracteristicã metalului, numitã energie FERMI); în acest m(1 – β) = m(1 – β2)1/2
proces, un foton transferã unui electron întreaga sa energie, εf = hν. sau
Sã încercãm sã interpretãm legile efectului fotoelectric extern β(1 – β) = 0
cu ajutorul ipotezei lui EINSTEIN a fotonilor. dar β > 0 (electronul nu poate
Din punct de vedere microscopic, considerãm cã EFE este rãmâne în repaus) ºi β < 1 (con-
datorat interacþiunii fotonilor cu electronii de conducþie dintr-un form teoriei relativitãþii res-
metal. În urma interacþiunii, electronul (care a absorbit întreaga ener- trânse), astfel încât ecuaþia obþi-
nutã nu poate avea soluþii.
gie a fotonului incident) are energie suficientã pentru a pãrãsi metalul.
Elemente de fizicã cuanticã 31
 Impulsul fotonilor incidenþi este transferat în principal
metalului; trebuie sã remarcãm faptul cã efectul fotoelectric nu poate
avea loc cu electroni liberi (în acest caz, nu se pot conserva simultan
energia ºi impulsul).
Prima lege a efectului fotoelectric extern

Intensitatea curentului de saturaþie este proporþionalã cu nu-

mãrul fotoelectronilor emiºi în unitatea de timp, iar acesta este propor-
þional cu numãrul fotonilor incidenþi în unitatea de timp:
eN e eηN f
ISAT = = ; (2.1)
Δt Δt
fluxul energetic al radiaþiei incidente este dat de energia cedatã
metalului de lumina incidentã în unitatea de timp:
E,
Φe = (2.2)
Δt
Fizicianul german Max PLANCK iar energia luminii incidente se poate obþine înmulþind numãrul
(1858–1947) împreunã cu Albert EINSTEIN fotonilor incidenþi în unitatea de timp cu energia unui foton:
(1879–1955), laureaþi ai Premiul NOBEL
pentru fizicã (1918, respectiv 1921). E = Nfεf = Nfhν. (2.3)

Din relaþiile (2.1), (2.2), (2.3) deducem:

eN e eηN f eηE eηΦ e

ISAT = = = = ,
Δt Δt hν ⋅ Δt hν
de unde rezultã:
eηΦ e
ISAT = ,
hν
în acord cu prima lege a efectului fotoelectric extern.
Dependenþa slabã de frecvenþa radiaþiei incidente a numãrului
fotoelectronilor se explicã prin faptul cã fotonii cu frecvenþã mai
mare au energii mai mari, deci au la dispoziþie mai mulþi electroni;
observaþi însã cã, la acelaºi flux energetic Φe, numãrul fotonilor
Φ
scade când frecvenþa creºte: Nf = e · Δt.
hν

A doua lege a efectului fotoelectric extern

Aplicând legea conservãrii energiei interacþiei dintre un foton
ºi un electron ca în cazul particulelor, lucru permis datoritã ipotezei
fotonilor, ºi urmãrind diagrama din fig. 2.2, se poate scrie:
εf = Ecin + L + ΔE, unde:

l εf este energia fotonului incident,

l Ecin este energia cineticã a fotoelectronilor emiºi,

Fig. 2.2. Diagrama energeticã pentru l L se numeºte lucru de extracþie; reprezintã energia minimã care
interacþia foton-electron. trebuie cedatã unui electron pentru ca el sã pãrãseascã metalul (L = – Emax),
32 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 l ΔE este diferenþa dintre energia maximã a electronilor din
metal ºi energia iniþialã a electronului care a interacþionat cu fotonul
(vezi fig. 2.2).
De aceea, energia cineticã a fotoelectronilor poate fi scrisã:
Ecin = εf – L – ΔE.

Deoarece ΔE > 0, energia cineticã maximã a fotoelectronilor

va fi datã de relaþia:
max
Ecin = εf – L = hν – L.
Dar tensiunea de stopare USTOP este proporþionalã cu energia
cineticã maximã:
E max h L Frecvenþa de prag
USTOP = cin = ν – ,
e e e
adicã (aºa cum prevede a doua lege) USTOP creºte liniar cu frecvenþa
ν a radiaþiilor incidente.
Emisia unui fotoelectron este un act individual (interacþiune
foton-electron), astfel încât energia fotoelectronului nu depinde de
numãrul fotonilor incidenþi (care este direct proporþional cu fluxul
energetic Φe).
Ecuaþia lui EINSTEIN
Relaþia care exprimã conservarea energiei în interacþiunea Observaþie
dintre un foton ºi un electron de conducþie este cunoscutã sub numele
de ecuaþia lui EINSTEIN pentru efectul fotoelectric extern: c
Deoarece ν = , se poate
max
λ
hν = Ecin + L scrie:
Aplicarea legii conservãrii energiei ca în cazul particulelor a c hc
fost posibilã datoritã caracterului corpuscular al fotonilor propus de h ≥ L sau λ ≤ = λprag,
λ L
EINSTEIN. Rezultã cã radiaþia electromagneticã are caracter dual
ondulatoriu-corpuscular, fapt esenþial pentru fizica cuanticã. astfel încât se poate spune cã
EFE nu poate avea loc decât
A treia lege a efectului fotoelectric extern dacã lungimea de undã λ a
radiaþiilor incidente este mai
Deoarece energia cineticã a fotoelectronilor este pozitivã
micã decât o valoare maximã
mL 2 (caracteristicã fiecãrui metal):
(Ecin = = hν – L – ΔE), pentru ca efectul fotoelectric extern
2
sã se producã trebuie sã fie îndeplinitã inegalitatea: hc
λprag = .
L
hν – L ≥ ΔE ≥ 0.
Aceastã valoare este numitã
La limitã ar putea fi extraºi electronii având energia maximã permisã pragul roºu al efectului foto-
în interiorul metalului, Emax, astfel încât: electric (deoarece, în spectrul
L vizibil, lungimea de undã creºte
ν ≥ = νprag. de la violet spre roºu).
h
Rezultã cã EFE nu se poate produce decât dacã frecvenþa radiaþiei
incidente este mai mare decât o anumitã valoare de prag, caracteristicã
fiecãrui metal (lucrul de extracþie L este diferit pentru metale diferite),
în acord cu a treia lege a efectului fotoelectric extern.
Elemente de fizicã cuanticã 33
 A patra lege a efectului fotoelectric extern
Caracteristicile fotonului:
Deoarece reprezintã ciocnirea unui foton (a cãrui vitezã este
hc foarte mare, c = 3 · 108 m/s) cu un electron interior al unui metal,
Energia εf = hν = procesul are loc într-un timp foarte scurt, practic instantaneu, aºa
λ
cum spune a patra lege.
hν h
Masa mf = = Ce este fotonul?
c 2
λc
de miºcare Dupã cum am vãzut, legile EFE pot fi înþelese foarte uºor
Valoarea considerând ipoteza lui EINSTEIN (1905) asupra naturii fotonice a
vitezei Lf = c luminii.
în vid Reþineþi cã o radiaþie monocromaticã este formatã din fotoni
de aceeaºi energie ºi de acelaºi impuls.
Masa Desigur, lumina prezintã, în unele fenomene (interferenþa,
m0f = 0
de repaus difracþia, polarizarea), o naturã ondulatorie, iar în alte fenomene
(cum este EFE) îºi manifestã natura corpuscularã.
h hν Aceasta înseamnã cã, la scarã microscopicã, deosebirile dintre
Impulsul pf = =
λ c undã ºi particulã (care, la scarã macroscopicã, par ireconciliabile)
Sarcina dispar, lumina fiind o entitate complexã, cu caracter dual.
electricã qf = 0 Sã remarcãm însã cã, într-o anumitã interacþiune, lumina se
comportã întotdeauna în acelaºi mod, fie ondulatoriu, fie corpuscular.
Particulele de luminã, fotonii, au caracteristici corespunzãtoare
particulelor clasice (energie, impuls, moment cinetic), dar se
deosebesc de acestea prin faptul cã nu se pot gãsi în repaus; altfel
Încercaþi singuri: spus, masa lor de repaus este nulã. De aceea, uneori sunt numiþi
cvasiparticule.
Urmãrind graficul din fig. 2.3
corespunzãtor EFE pentru cad- Interacþiunile fotonilor cu atomii sau cu electronii pot fi con-
miu ºi cunoscând cã o diviziune siderate procese de ciocnire ºi li se pot aplica legile conservãrii
pe fiecare axã reprezintã 1 eV, impulsului ºi energiei. Dar, în urma interacþiunii, fotonii ori cedeazã
stabiliþi: întreaga lor energie, ori nu cedeazã deloc energie (în acest caz
ciocnirea fiind perfect elasticã).
a) energia minimã a fotonilor Deoarece masa de repaus a fotonilor este nulã, ei sunt particule
care pot produce EFE; ultrarelativiste, relaþia dintre energie ºi impuls fiind:
b) lucrul mecanic de extracþie, L.
εf = cp.
Din punct de vedere electric, fotonii sunt neutri. (Neavând
masã de repaus, nu pot avea nici sarcinã electricã)
Unele dintre caracteristicile fotonilor pot fi urmãrite în tabelul
alãturat.

Temã
Pentru a înþelege legile efectului fotoelectric extern, realizaþi
experimentele virtuale prezentate la adresele de internet:
V http://www.lon-capa.org/~mmp/kap28/PhotoEffect/photo.htm
V http://physics.berea.edu/~king/Teaching/ModPhys/QM/Photoelectric/
Photoelectric.html
V http://phet.colorado.edu/simulations/photoelectric/photoelectric.jnlp
V http://www.walter-fendt.de/ph14e/photoeffect.htm
Fig. 2.3.

34 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 2. (*)EFECTUL COMPTON
Studiind împrãºtierea (difuzia) radiaþiilor X (numite ºi radiaþii
RÖNTGEN) pe o probã de grafit, COMPTON a descoperit în radiaþia difuzatã,
în afara radiaþiilor cu o lungime de undã egalã cu cea a undei incidente,
ºi o radiaþie având o lungime de undã mai mare.
Acest fenomen nu putea fi explicat considerând doar natura
ondulatorie a radiaþiilor X.
COMPTON a mai observat cã procentul radiaþiilor X cu lungimea
de undã mai mare depinde de unghiul θ sub care se face observarea;
pentru θ = 0° (adicã la difuzia înainte), nu se înregistreazã radiaþii
cu altã lungime de undã.
Efectul COMPTON constã deci în variaþia (creºterea) lungimii Arthur Holly COMPTON
(1892–1962), fizician american.
de undã a unui procent din radiaþiile X incidente.
Reluând experimentul cu alte elemente, COMPTON a observat
cã variaþia lungimii de undã depinde doar de unghiul de difuzie,
fiind independentã de elementul împrãºtietor (fig. 2.5).
Totodatã, a fost pusã în evidenþã ºi apariþia unor electroni
rapizi (cu energii mari, care îi situeazã în domeniul relativist).
Pentru a explica fenomenul, considerãm, conform ipotezei lui
EINSTEIN, cã radiaþiile X reprezintã un flux de fotoni care interacþio-
neazã cu electronii slab legaþi (practic liberi) din atomii probei.
Dupã cum am vãzut, un electron liber nu poate absorbi un
foton; conform aceloraºi considerente, un electron liber nu poate
nici sã emitã un foton.
Dar, considerând cã ambele procese se succed la un interval Experimentul lui COMPTON.
de timp foarte scurt, ansamblul proceselor este permis de legile de
conservare ale energiei ºi impulsului: electronul absoarbe fotonul
(cu energia εf0 = hν0) ºi emite, dupã un interval de timp extrem de
scurt, un alt foton cu energia εf = hν.
Datoritã reculului suferit, electronul capãtã o energie cineticã
Ecin apreciabilã, comparabilã cu energia sa de repaus, m0c2; de aceea,
efectul COMPTON trebuie sã fie tratat relativist.
Aplicând legea conservãrii energiei întregului proces, rezultã
imediat cã energia fotonului difuzat trebuie sã fie mai micã decât
cea a fotonului incident (de aceea, lungimea de undã a fotonului
difuzat va fi mai mare decât a celui incident):
hc hc
ε0f = εf + Ecin, adicã hν0 = hν + Ecin sau = + Ecin.
λ0 λ
În starea iniþialã avem:
h hν 0
a) un foton cu energia εf0= hν0 ºi impulsul pf0 = = ;
λ0 c
b) un electron în repaus, cu impulsul nul ºi energia m0c2.
În starea finalã avem:
h hν
a) un foton cu energia εf = hν ºi impulsul pf = = ,
λ c
orientat la un unghi θ faþã de direcþia fotonului incident; Fig. 2.5. Variaþia lungimii de undã
b) un electron rapid, cu energia mc2 ºi impulsul p = mv, orientat depinde de unghiul de difuzie:

la un alt unghi ϕ faþã de direcþia fotonului incident. Δλ = λ – λ0 = Λ(1 – cos θ).

Elemente de fizicã cuanticã 35
 r r r
Legea conservãrii impulsului se va scrie: p0 f = p f + pe . Proiectãm
aceastã ecuaþie vectorialã pe cele douã axe perpendiculare din fig. 2.4:
h h
Ox: = cos θ + pcos ϕ, (2.4)
λ0 λ
h
Oy: 0 =sin θ – psin ϕ, (2.5)
λ
Scriem conservarea energiei sub forma:
hc hc
– = Ecin. (2.6)
λ0 λ
Obþinem un sistem de trei ecuaþii cu trei necunoscute. În mod
tradiþional, se aleg drept necunoscute:
– variaþia lungimii de undã a fotonului, Δλ,
– energia cineticã a electronilor de recul, Ecin,
– tangenta unghiului ϕ, tg ϕ.
Desigur, trebuie sã þinem seama de relaþia relativistã dintre
energia cineticã Ecin ºi impulsul electronului, p (1.17):
Ecin · (Ecin + 2m0c 2) = c2p2.
Pentru a rezolva sistemul de ecuaþii se poate proceda astfel:
Arthur Holly COMPTON (i) eliminãm unghiul ϕ între ecuaþiile (2.4) ºi (2.5): izolãm
explicând efectul care-i poartã numele. termenii care conþin ϕ în membrul din dreapta, ridicãm la pãtrat
egalitãþile obþinute, apoi le adunãm:

h2 h2 2h 2
+ – cos θ = p2; (2.7)
λ0
2
λ 2
λ 0 λ
(ii) ridicãm la pãtrat ecuaþia (2.6):

h2c2 h2c2 2h 2 c 2
+ – = Ecin
2
; (2.8)
y λ 02 λ2 λ0λ
(iii) înmulþim ecuaþia (2.7) cu c2 ºi apoi scãdem ecuaþia (2.8):
O x 2h 2 c 2
(1 – cos θ) = c2p2 – Ecin
2
; (2.9)
λ0λ
(iv) din ecuaþiile (1.17) ºi (2.6) deducem uºor:

⎛ hc hc ⎞
c2p2 – Ecin
2
= 2m0c2Ecin = 2m0c2 ⎜ − ; (2.10)
⎝ λ0 λ ⎟⎠

(v) din ecuaþiile (2.9) ºi (2.10) rezultã:

h
Δλ = λ – λ0 = (1 – cos θ) = Λ(1 – cos θ), (2.11)
m0 c

Fig. 2.4.
h
unde constanta Λ = se numeºte lungimea de undã COMPTON a
m0 c
electronului ºi are valoarea 2,43 · 10–12 m = 2,43 pm.
36 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Energia cineticã a electronului de recul rezultã din ecuaþia (2.6):

hc Δλ hc 1
Ecin = = . (2.12)
λ 0 λ 0 + Δλ λ0 λ
1+ 0 Observaþii
Δλ
V Deoarece variaþia maximã a
Folosind rezultatul (2.11) rezultã: lungimii de undã a radiaþiei inci-
dente este 2Λ ; 5 pm, efectul
hc 1 COMPTON nu poate fi observat
Ecin = . (2.13)
λ0 1 + λ0 decât pentru radiaþiile X (a cãror
Λ (1 − cosθ) lungime de undã este cuprinsã
în intervalul de la 10-11 m pânã
Tangenta unghiului de împrãºtiere al electronului de recul se
la 10-8 m, adicã de la 10 pm
obþine din ecuaþiile (2.4) ºi (2.5):
pânã la 10 nm).
θ V Efectul nu poate fi evidenþiat
ctg
p sin ϕ sin θ sin θ 2 dacã împrãºtierea se face pe
tg ϕ = = = = .
p cos ϕ Δλ Λ Λ
+ 1 − cos θ (1 − cos θ) ⎛⎜ ⎞
+ 1⎟ +1 protoni, deoarece, în acest caz,
λ0 λ0 lungimea de undã C OMPTON
⎝ λ0 ⎠
h
(Λ= )
Efectul descoperit de COMPTON se dovedeºte în deplin acord m0 p c ar avea valori cu trei
cu ipoteza lui E INSTEIN asupra naturii corpusculare a luminii; ordine de mãrime mai mici
nu poate fi explicat pe baza ipotezei asupra naturii ondulatorii a decât în cazul electronilor.
luminii, care prevedea cã radiaþiile difuzate ar trebui sã aibã aceeaºi V Raportul dintre intensitatea
lungime de undã cu cele incidente (conform principiului radiaþiei cu lungimea de undã
HUYGENS-FRESNEL). modificatã ºi cea cu lungimea
de undã nemodificatã este mai
mare pentru elementele la care
Test de autoevaluare procentul electronilor liberi este
mai mare (deoarece difuzia
Completaþi spaþiile libere astfel încât sã obþineþi o afirmaþie Compton are loc doar pe
corectã: electronii liberi).
1. Efectul COMPTON poate fi explicat bazându-ne pe ipoteza
asupra naturii _________________ a luminii.
2. Variaþia lungimii de undã a fotonului împrãºtiat
_______________ de natura atomilor împrãºtietori.
3. Variaþia lungimii de undã a fotonului este maximã când Temã
împrãºtierea a avut loc la unghiul θ = __________. Realizaþi experimentul COMP-
4. Dacã variaþia lungimii de undã a fotonului este egalã cu TON cu ajutorul simulãrii virtuale
lungimea de undã COMPTON, împrãºtierea a avut loc la unghiul θ = de la adresele de internet:
__________.
V http://www.launc.tased.edu.au/
5. Unghiul sub care a fost difuzat un foton având lungimea de online/sciences/physics/
undã egalã cu lungimea de undã COMPTON, de cãtre un electron care compton.html
a fost deviat cu ϕ = 120° faþã de direcþia fotonului incident, are
valoarea θ = __________. V http://www.student.nada.kth.se/
~f93-jhu/phys_sim/compton/
6. Energia cineticã a electronului de recul provenit dintr-o Compton.htm
difuzie COMPTON, în care variaþia lungimii de undã a fotonului inci-
dent a fost egalã cu lungimea de undã iniþialã, reprezintã un procent
de _____ % din energia fotonului incident.
Elemente de fizicã cuanticã 37

Louis Victor Pierre Raymond,
duce DE BROGLIE (1892–1987),
fizician francez, laureat al premiului
Nobel pentru fizicã în 1929.
3. IPOTEZA LUI DE BROGLIE.
DIFRACÞIA ELECTRONILOR.
APLICAÞII
Lumina are o naturã dualã: în unele fenomene (interferenþã,
difracþie, polarizare) se manifestã pregnant natura sa ondulatorie,
iar în alte fenomene (efectul fotoelectric, efectul Compton) se
manifestã cu precãdere natura sa corpuscularã, discretã.
În 1924, Louis DE BROGLIE a presupus cã microparticulele au
ºi ele o naturã dualã: dacã în fenomenele cunoscute pânã atunci se
manifesta numai natura corpuscularã, discretã, ar trebui sã existe
alte fenomene, în care sã se manifeste ºi natura lor ondulatorie.
La prima vedere aceastã ipotezã pare exageratã, dar sã nu
uitãm cã ea se referã doar la microparticule, pentru care noþiunile
clasice de localizare, traiectorie, vitezã, impuls etc. nu mai sunt atât
de uºor de definit.

William Henry B RAGG (1862–1942),
fizician englez ºi fiul sãu, William Law-
rence BRAGG (1890–1971), fizician austra-
lian, laureaþi ai premiului Nobel în 1915.
Un „experiment gândit”
Sã considerãm un electron aflat singur într-o incintã
neluminatã; dacã dorim sã-l localizãm, va trebui s㠄aprindem
lumina”, ceea ce va avea ca rezultat modificarea dramaticã a
impulsului sãu în urma ciocnirii cu fotonii. De aceea, traiectoria
sa va fi mai degrabã o curbã fractalã decât o curbã continuã, cum
eram obiºnuiþi sã considerãm; de fapt, nici nu putem spune cã
electronul are o traiectorie!
Louis DE BROGLIE a considerat cã relaþiile dintre caracteristicile
ondulatorii ºi cele corpusculare ale microparticulelor sunt chiar cele
h
postulate de Einstein (E = hν ºi p = ) prin ipoteza fotonilor.
λ
Astfel, unei microparticule cu energia totalã relativistã E ºi
impulsul p îi poate fi asociatã o undã (numitã undã DE BROGLIE sau
h
E
undã asociatã) cu frecvenþa ν = ºi lungimea de undã λ = :
h p

E mc 2 m0 c 2 h h h L2
ν = = = ºi λ = = = 1− .
h h L2 p mL m0L c2
h 1−
c2
De aici rezultã o relaþie care meritã puþinã atenþie:

E mc 2 c2
λν = = = .
p mL L
Dar produsul λν reprezintã viteza undei DE BROGLIE:
λν = LB,
Fig. 2.6. Difracþia BRAGG a electronilor
acceleraþi sub o tensiune U pe reþeaua astfel încât am obþinut un rezultat paradoxal (în aparent dezacord
cristalinã a unui metal. cu postulatele TRR):
38 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 c2 c
λν = Lf = = c > c Viteza de grup
L L
În afara vitezei de fazã a unei
pentru viteze ale microparticulei mai mici decât viteza luminii în unde, se defineºte viteza de
vid. grup:
De fapt, nu existã contradicþie: λν = LB reprezintã viteza de dν
fazã a undei DE BROGLIE ºi nu este legatã de transportul energiei, Lg = , unde numãrul de
dν%
care se face cu viteza particulei, L < c. undã ν% este definit prin relaþia
În aproximaþia nerelativistã, vom scrie, aproximativ:
1
ν% =
Ecin m0L 2 h h λ
ν = = ºi λ = = . În cazul undelor de BROGLIE,
h 2h p m0L
Viteza de fazã va fi, aproximativ, viteza de grup va fi datã de
dE
E m0L 2 L relaþia Lg = .
λν = = = . dp
p 2m0L 2 Derivând în raport cu p relaþia
Utilizând relaþia relativistã dintre energie ºi impuls (1.16) energie-impuls, obþinem:
(ilustratã grafic în fig. 1.13), dE 2p c 2 mL
E2 = c2p2 + m20c4, Lg = = c2 = = L,
dp 2E mc 2
obþinem, pentru unda DE BROGLIE: adicã viteza de grup a undelor
h2 DE BROGLIE este tocmai viteza
h 2ν 2 = c 2 + m20c4 sau microparticulei (L < c).
λ2
În aproximaþia nerelativistã,
ν2 1 m02 c 2 vom scrie:
= + ,
c2 λ2 h2 dEcin 2p m0L
Lg = = = =L,
relaþie care se numeºte legea de dispersie a undelor DE BROGLIE. dp 2m0 m0
În aproximaþia nerelativistã, relaþia energie-impuls se scrie: adicã acelaºi rezultat.

p2 h2 h
Ecin = deci hν = sau ν = .
2m0 2m0 λ 2
2m0 λ 2

Confirmarea experimentalã a ipotezei lui DE BROGLIE a fost

fãcutã trei ani mai târziu de George P. THOMSON apoi, independent,
de Clinton J. DAVISSON ºi Lester H. GERMER, care au realizat difracþia
electronilor pe reþeaua cristalinã a unor metale (fig. 2.6).
Metoda folositã a fost metoda BRAGG: reflexia selectivã pe
planele reþelei cristaline a unor metale.
Relaþia lui BRAGG este asemãnãtoare relaþiei obþinute în clasa
a XI-a la studiul difracþiei undelor pe o reþea de difracþie (de exemplu,
un DVD). Dacã distanþa dintre familiile de plane paralele ale reþelei
este d, atunci diferenþa de drum dintre douã raze apropiate care
interferã va fi δ = 2d sin θ (fig. 2.7), unde unghiul θ este unghiul
de cotangenþã (complementul unghiului de incidenþã).
Desigur, într-o reþea cristalinã sunt multe familii de plane
paralele, astfel încât analiza imaginilor este laborioasã. Fig. 2.7. Relaþia lui BRAGG pentru diferenþa
Reþeaua cristalinã a metalelor, având constanta de ordinul de drum la reflexia selectivã pe douã plane
zecimilor de nanometri, este o foarte bunã reþea de difracþie pentru cristaline vecine: δ = 2d sin θ.

Elemente de fizicã cuanticã 39

 Ecran
Lentilã de proiecþie
Lentile
intermediare
Diafragmã
Lucarna obiectivului
Lucarna
condensorului
Lentile condensoare
Sursa de electroni
Fig. 2.8. Schema constructivã
a unui microscop electronic.
Figuri de difracþie a electronilor
pe reþeaua cristalinã a unor metale.
Clinton Joseph DAVISSON (stânga; 1881–1958),
Lester Halbert GERMER (mijloc; 1896–1971),
fizicieni americani ºi George Paget THOMSON
(dreapta; 1892–1975), fizician englez. Primul ºi
ultimul au fost laureaþi ai premiului Nobel
pentru fizicã în 1927.
40
electroni, deoarece lungimea de undã λ asociatã electronilor acceleraþi
la tensiuni U de ordinul zecilor de volþi este de acelaºi ordin de
mãrime:
h hc h
λ = = = .
p Ecin ( Ecin + 2m0 c )
2
2m0 eU
De exemplu, pentru U = 150 V, obþinem λ = 0,1 nm.
O aplicaþie a fenomenelor observate o constituie microscopul
electronic. Pentru a putea înregistra detalii mai mici decât cele pe
care le putem vedea cu microscopul optic, va trebui sã folosim
lungimi de undã mai mici; accelerând electroni, unda asociatã are
lungimea de undã de ordinul 0,1 nm, astfel încât vom putea înregistra
detalii de acest ordin de mãrime.
Observaþie
h h
Deoarece λ = = , folosind microparticule cu
p 2m0 eU
masa de repaus mai mare, vom putea obþine lungimi de undã ºi
mai mici. Astfel, s-au construit microscoape cu protoni ºi chiar cu
ioni, aceste aplicaþii confirmând ipoteza lui DE BROGLIE.
Principiul dupã care este construit microscopul electronic
(fig. 2.8) este analog principiului de construcþie al microscopului
optic, dar lentilele optice sunt înlocuite de aºa-numitele lentile
electrice sau magnetice (acestea focalizeazã fasciculul de electroni
acceleraþi cu ajutorul unor câmpuri electrice sau magnetice).
Microscop electronic (stânga) ºi imaginile mãrite de câteva mii de ori,
reprezentând eritrocite (mijloc) ºi respectiv particule de polen (dreapta), obþinute
cu acest microscop electronic.
Observarea detaliilor cu microscopul electronic se face pe
ecranul fluorescent al acestuia sau pe filme.
De aceea la microscopul electronic nu se pot observa culori!
Fotografiile care apar în culori au fost colorate convenþional, ulte-
rior obþinerii lor.
Construirea unui microscop electronic este dificilã ºi datoritã
faptului cã electronii trebuie sã se deplaseze prin vid.
O limitare a microscopului electronic este legatã ºi de grosimea
probei, limitatã de slaba putere de pãtrundere a electronilor.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Observaþie
Comportarea ondulatorie a microparticulelor este o pro-
prietate intrinsecã a acestora; s-au fãcut experimente (care au
durat mai multe luni de zile) în urma cãrora s-a arãtat cã se
obþine o figurã caracteristicã de difracþie chiar dacã, la un
moment dat, un singur electron interacþioneazã cu cristalul pe
care are loc difracþia.

4. DUALISMUL UNDÃ-CORPUSCUL
Analizarea fenomenelor legate de interacþiunea radiaþiei electro-
magnetice cu electronii (legaþi sau liberi) ºi de interacþiunea micro-
particulelor cu cristalele ne-au arãtat cã, la scara microcosmosului,
deosebirea dintre unde ºi particule nu mai este atât de evidentã, cum
pãrea la scarã uzualã.
La scara microcosmosului se manifestã un dualism
corpuscul-undã în ambele sensuri: Werner HEISENBERG (1901–1975),
fizician ºi filozof german, laureat al
– undele electromagnetice se comportã, în anumite fenomene, premiului Nobel pentru fizicã în 1932.
ca un flux de particule;
– microparticulele pot da naºtere unor fenomene caracteristice
undelor.
Fizicienii au încercat sã trateze noile fenomene descoperite,
ce nu puteau fi explicate pe baze clasice (efectul fotoelectric, efectul
COMPTON, difracþia electronilor pe reþele cristaline º.a.), aplicând
reguli noi vechilor sisteme.
Astfel, EINSTEIN a introdus ipoteza corpusculilor de luminã,
iar DE BROGLIE a introdus ipoteza undelor asociate microparticulelor.
Aceste ipoteze au permis dezvoltãri ulterioare ale unei noi
teorii capabile sã explice în mod unitar toate aceste fenomene,
mecanica cuanticã. Aceasta a fost construitã, în douã modalitãþi
diferite, dar echivalente, de E. SCHRÖDINGER ºi de W. H EISENBERG.
SCHRÖDINGER a construit o teorie cuanticã ondulatorie, bazatã
r
pe o funcþie de undã complexã, Ψ( r , t), care descrie starea sistemului
cuantic ºi poate fi determinatã, în principiu, ca soluþie a unei ecuaþii
cu derivate parþiale. Funcþia de undã conþine informaþii despre starea
sistemului cuantic considerat.
Teoria lui HEISENBERG este matricealã: mãrimilor fizice le Erwin SCHRÖDINGER (1887–1961),
corespund matrici asociate unor operatori care satisfac legi de evoluþie fizician ºi filozof austriac, laureat al
premiului Nobel pentru fizicã în 1933,
ce descriu sistemul cuantic. alãturi de P.A.M. DIRAC.
Rezultatele care pot fi obþinute când se fac mãsurãri asupra
mãrimilor fizice observabile sunt descrise de legile cuantice ale pro-
cesului de mãsurã.
Valorile mãrimilor fizice mãsurate se vor calcula ca valori
medii.
Elemente de fizicã cuanticã 41

Max VON LAUE (1879–1960), fizician
german, laureat al premiului Nobel
pentru fizicã în 1914.
Arnold J.W. SOMMERFELD
(1868–1951), fizician german.
42
De exemplu, dacã se mãsoarã energia electronului din atomul
de hidrogen, se pot obþine, cu diverse probabilitãþi, valori apropiate
de cele din ºirul valorilor energiei din modelul clasic al lui BOHR.
Aceste probabilitãþi diferite explicã intensitatea diferitã a liniilor
spectrale (unele sunt mai strãlucitoare, iar altele sunt mai întunecate),
fapt care nu putea fi explicat conform modelului BOHR.
Admiþând caraterul dual al sistemelor cuantice, HEISENBERG a
demonstrat, cu ajutorul unui experiment de difracþie a electronilor
printr-o fantã, cã existã mãrimi fizice care nu pot fi mãsurate simultan
cu precizie oricât de mare.
Dacã notãm cu ΔM abaterea pãtraticã medie a mãsurãrilor fãcute
pentru determinarea mãrimii M, HEISENBERG a demonstrat cã, pentru o
microparticulã, o coordonatã ºi proiecþia impulsului particulei pe axa
respectivã nu pot fi, în principiu, determinate simultan cu o precizie
oricât de bunã, lucru care nu se aplicã însã dacã mãsurãm o coordonatã
ºi proiecþia impulsului particulei pe altã axã.
Abaterile pãtratice medii satisfac relaþiile din tabela urmãtoare:
h
Δx · Δpx ≥ Δx · Δpy ≥ 0 Δx · Δpz ≥ 0
2
h
Δy · Δpx ≥ 0 Δy · Δpy ≥ Δy · Δpz ≥ 0
2
h
Δz · Δpx ≥ 0 Δz · Δpy ≥ 0 Δz · Δpz ≥
2
Relaþiile din tabelã se numesc relaþiile de nedeterminare (sau
relaþiile de incertitudine) ale lui HEISENBERG.
De asemenea, abaterea pãtraticã medie ΔE obþinutã la mãsu-
rarea energiei E a unei particule aflatã într-o anumitã stare este
legatã de durata τ în care particula se aflã în aceastã stare energeticã
h
prin altã relaþie de nedeterminare: τ · ΔE ≥ .
2
Aceastã relaþie ne explicã de ce, în cazul efectului COMPTON,
electronul liber poate sã absoarbã fotonul: cu cât abaterea de la
legea conservãrii energiei este mai mare, cu atât electronul va emite
un foton dupã un timp mai scurt, astfel încât legea conservãrii energiei
sã nu fie încãlcatã pe o duratã mai mare decât τ; în acest caz,
aceastã încãlcare nu poate fi, principial, evidenþiatã.
Relaþiile de incertitudine ale lui HEISENBERG reprezintã un
criteriu de recunoaºtere a sistemelor cuantice, pentru a stabili dacã
unui sistem i se aplicã legile clasice sau cuantice de evoluþie.
În încheiere, remarcãm faptul cã, deºi NEWTON a considerat ºi
el cã lumina este formatã din corpusculi, aceºtia nu erau aceiaºi cu
fotonii introduºi de EINSTEIN; ca urmare, putem spune cã evoluþia
conceptelor în fizicã a evoluat pe o spiralã ascendentã, fizicienii
revenind la idei mai vechi, dar pe un nivel superior.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Bazele experimentale ale fizicii cuantice
INFERENÞE TEORETICE
Printre fenomenele ºi faptele experimentale care pot fi consi- ÎN FIZICA CUANTICÃ
derate ca puncte de plecare în construirea fizicii cuantice, pentru cã
au evidenþiat dificultãþile teoriei clasice în interpretarea lor coerentã Unele inferenþe teoretice care au
ºi au determinat apariþia unor idei noi în fizica de la începutul decurs din analizarea feno-
secolului al XX-lea, un rol deosebit l-au avut: menelor ºi faptelor experi-
1803 – experimentele de difracþie a luminii (YOUNG) mentale ce au stat la baza fizicii
1900 – curba de distribuþie a radiaþiei corpului negru (PLANCK); cuantice, au fost:
1905 – explicarea efectului fotoelectric extern (EINSTEIN); – ipoteza cuantelor de energie a
1907 – teoria cãldurilor specifice (EINSTEIN) lui PLANCK;
1908 – principiul de combinare (RYDBERG-RITZ);
1912 – experimentele de difracþie a razelor X (VON LAUE), – ipoteza fotonilor a lui EINSTEIN;
teoria cãldurilor specifice (DEBYE); – caracterul dual al radiaþiei;
1913 – experimentul FRANCK-HERTZ; – cuantificarea sistemelor sub-
1922 – experimentul lui STERN ºi GERLACH (spinul electronic); stanþiale (BOHR);
1923 – efectul COMPTON;
– principiul de corespondenþã
1927 – experimentele lui DAVISSON ºi GERMER asupra difracþiei
electronilor; al lui BOHR;
1928 – experimentele lui G. P. THOMSON asupra difracþiei razelor – caracterul dual al particulelor
catodice. substanþiale (DE BROGLIE);
– caracterul universal al duali-
Prezentare cronologicã a principalelor etape tãþii corpuscul-undã.
de evoluþie a fizicii cuantice în prima jumãtate
a secolului al XX-lea
1900 - Max PLANCK emite ipoteza cã un oscilator armonic de
frecvenþã ν nu poate emite sau absorbi energie decât prin intermediul
unor cantitãþi discrete, numite cuante, relaþia dintre energia cuantei
ºi frecvenþa oscilatorului fiind ε = hν ; constanta h, numitã constanta
lui PLANCK, apare ca o unitate naturalã de acþiune (energie × timp). Cãutaþi pe www!
Pe baza acestei ipoteze, PLANCK reuºeºte sã gãseascã legea corectã
de distribuþie spectralã a radiaþiei termice. V http://www.colorado.edu/
1905–1906 - Albert EINSTEIN introduce ipoteza fotonilor. Pe physics/physicsinitiative/
baza legilor experimentale ale efectului fotoelectric extern (descoperit physics2000/index.pl?type=TOC
de H. HERTZ în 1887), EINSTEIN postuleazã cã o undã electromagneticã V http://www.quantum-physics.
h polytechnique.fr/
este alcãtuitã din fotoni de energie ε = hν ºi impuls p = ,
λ V http://www.quantum-physics.
recunoscând caracterul dual al radiaþiei, ondulatoriu-corpuscular.
polytechnique.fr/en/
1913 - Niels BOHR, prin postulatele sale asupra atomului,
cuantificã acþiunea electronilor atomici consideraþi în rotaþie în jurul V http://www.lon-capa.org/~mmp/
nucleului, explicând formulele lui BALMER (1885), RYDBERG (1890)ºi applist/applets.htm
RITZ (1908) privind seriile spectrale ale atomului de hidrogen ºi V http://phet.colorado.edu/
arãtând cã momentul cinetic al electronilor în atom ar trebui sã fie web-pages/simulations-base.html
h
un multiplu întreg al constantei lui PLANCK raþionalizate ( h = ). V http://science.uniserve.edu.au/
2π school/curric/stage6/phys/
1915–1916 - Arnold SOMMERFELD cuantificã orbitele eliptice index.html
ale electronilor în câmpul coulombian al nucleului, introduce
V http://www.mip.berkeley.edu/
cuantificarea spaþialã ºi justificã structura finã a liniilor spectrale, physics/appletindex.html
elaborând un model cuantic relativist al atomului.
Elemente de fizicã cuanticã 43
 1923–1925 - Louis Victor DE BROGLIE formuleazã teoria generalã a dualismului corpuscul-undã,
introducând funcþia de undã care descrie evoluþia particulelor cuantice.
1925 - G. E. UHLENBECK ºi S. A. GOUDSMITH introduc momentul cinetic propriu al electronului (spinul),
reuºind astfel sã interpreteze corect efectul ZEEMAN.
1924–1926 - Wolfgang P AULI , Enrico FERMI , Paul Adrien Maurice DIRAC , pe de o parte ºi
Satyendra Nath BOSE împreunã cu Albert EINSTEIN pe de altã parte elaboreazã teoria statisticilor cuantice,
care guverneazã pe de o parte electronii ºi, pe de altã parte, fotonii. Indiscernabilitatea particulelor
cuantice se aºazã la baza principiului identitãþii microparticulelor, constatându-se o legãturã directã între
spin ºi statistici (bosoni ºi fermioni). Este formulat principiul de excluziune al lui PAULI.
1925–1926 - Erwin SCHRÖDINGER ºi Werner HEISENBERG elaboreazã formalismele ondulatoriu ºi,
respectiv, matriceal ale mecanicii cuantice, punând bazele acestei teorii; se aratã cã aceste douã formalisme
sunt echivalente.
1926 - P. A. M. DIRAC elaboreazã formalismul general al mecanicii cuantice.
1926 - Max BORN aratã cã interpretarea funcþiei de undã trebuie fãcutã probabilistic, fiind corelatã
cu densitatea de probabilitate de localizare a unei particule cuantice.
1927 - Experimentele de difracþie a electronilor, efectuate mai întâi de C. J. DAVISSON ºi L. H. GERMER
iar apoi de C. P. THOMSON ºi A. REID confirmã experimental teoria lui DE BROGLIE.
1927 - W. HEISENBERG deduce relaþiile de incertitudine care îi poartã numele.

ELEMENTE DE FIZICÃ CUANTICÃ

Schemã recapitulativã

1. Emisia de electroni de cãtre o suprafaþã metalicã sub acþiunea unei radiaþii electromagnetice incidente
se numeºte efect fotoelectric extern. Fenomenul a fost observat de Heinrich HERTZ în anul 1887.
Pag. 28

2. Dispozitivul realizat pentru studiul efectului fotoelectric se numeºte diodã ºi este alcãtuit dintr-un
electrod numit catod (care emite electroni sub acþiunea radiaþiei incidente) ºi alt electrod numit anod
(care colecteazã fotoelectronii), ambii electrozi fiind într-un balon vidat.
Pag. 28

3. Curentul fotoelectric poate sã aparã în circuit în absenþa tensiunii exterioare, datoritã fluxului de
radiaþii, ºi se anuleazã numai dacã se aplicã pe diodã o tensiune inversã numitã tensiune de frânare
sau de stopare U STOP .
Pag. 28

4. Legile experimentale ale efectului fotoelectric extern sunt:

I. Intensitatea curentului fotoelectric de saturaþie I SAT este direct proporþionalã cu fluxul energetic
Φ e al radiaþiilor electromagnetice incidente, dacã frecvenþa acestora ν este constantã.
II. Tensiunea de stopare U STOP creºte liniar cu frecvenþa radiaþiilor electromagnetice incidente ºi nu
depinde de fluxul energetic al acestora Φ e .
44 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 III. Efectul fotoelectric extern se produce numai dacã frecvenþa radiaþiilor electromagnetice incidente
ν este mai mare sau cel puþin egalã cu o valoare minimã ν prag , caracteristicã fiecãrui metal.
IV. Efectul fotoelectric se produce practice instantaneu.
Pag. 29

5. Legile efectului fotoelectric vin în contradicþie cu ipoteza naturii ondulatorii a luminii, ipotezã care
fusese doveditã experimental prin fenomenele de interferenþã ºi difracþie (HUYGENS, FRESNEL).
Pag. 31

6. Pentru a explica legile experimentale ale radiaþiei termice, Max PLANCK a formulat, în anul 1900,
ipoteza cuantelor de energie, ε = hν (unde h este constanta lui PLANCK). Prin aceastã ipotezã PLANCK
pune bazele mecanicii cuantice.
Pag. 31

7. Conform ipotezei cuantelor, oscilatorii microscopici pot primi ºi ceda energie în mod discontinuu prin
cuante de energie ε = hν , în contradicþie cu concepþia clasicã, conform cãreia schimbul de energie
s-ar face în mod continuu.
Pag. 31

8. În anul 1905, EINSTEIN formuleazã ipoteza fotonilor, cu ajutorul cãreia se pot explica în mod corect
legile efectului fotoelectric extern.
Pag. 31

9. Conform ipotezei fotonilor, lumina este formatã din corpusculi de radiaþie numiþi fotoni, care au
h
energia ε f = hν ºi impulsul pf = .
λ
Pag. 32

10. Relaþia care exprimã conservarea energiei la interacþiunea dintre un foton ºi un electron, în cazul
efectului fotoelectric extern, se scrie sub forma: hν = Ecin + L , unde L este lucrul mecanic de
extracþie al electronului din metal ºi reprezintã energia minimã care trebuie cedatã unui electron
pentru ca acesta sã pãrãseascã metalul.
Pag. 33

L
11. Frecvenþa de prag este determinatã de relaþia: ν prag = . Aceastã valoare reprezintã frecvenþa minimã
h
a radiaþiei care poate produce efectul fotoelectric ºi este caracteristicã fiecãrui material care emite
fotoelectroni sub acþiunea radiaþiei.
Pag. 33

12. Explicarea legilor efectului fotoelectric printr-un proces de ciocnire între un foton ºi un electron, cu
respectarea legilor de conservare pentru energie ºi impuls, consacrã caracterul corpuscular al radiaþiei,
care are în acelaºi timp ºi caracter ondulatoriu (demonstrat de fenomenele de interferenþã ºi de
difracþie).
Pag. 34

13. Radiaþia electromagneticã are caracter dual ondulatoriu-corpuscular, fapt care constituie un element
esenþial al teoriei cuantice.
Pag. 34

Elemente de fizicã cuanticã 45

14. Un alt fenomen fizic care demonstreazã caracterul corpuscular al radiaþiei este efectul COMPTON, care
constã în difuzia radiaþiilor X (studiate în capitolul urmãtor) pe electroni slab legaþi (de exemplu, pe
o probã de grafit), care determinã apariþia în radiaþia difuzatã a unei componente având lungimea de
undã λ mai mare în raport cu aceea a radiaþiilor X incidente, λ0.
Pag. 35

15. Explicarea efectului COMPTON este posibilã pe baza ipotezei fotonilor a lui EINSTEIN, aplicând legile
de conservare ale energiei ºi impulsului pentru interacþiunea foton X – electron slab legat.
Pag. 35

16. În cazul efectului COMPTON, variaþia lungimii de undã a fotonilor X sau deplasarea COMPTON este datã
de formula:
h
Δλ = λ − λ 0 = (1 − cos θ) = Λ (1 − cos θ) ,
m0c
h
unde mãrimea Λ = se numeºte lungimea de undã COMPTON a electronului: Λ = 2, 43 ⋅10−12 m .
m0c
Pag. 36

17. Efectul COMPTON ºi efectul fotoelectric nu pot fi explicate dacã se admite natura pur ondulatorie a
radiaþiei, impunând astfel un caracter dual al acesteia.
Pag. 37

18. Din legile de conservare a energiei ºi a impulsului se pot obþine ºi expresiile pentru energia cineticã
a electronului de recul, precum ºi pentru unghiul ϕ sub care va fi împrãºtiat electronul de recul.
Pag. 37

h
19. În 1924, Louis DE BROGLIE a extins relaþiile ipotezei fotonice a lui EISTEIN ( ε f = hν ºi pf = , care
λ
leagã caracteristicile corpusculare ale fotonului, ε ºi p de cele ondulatorii, ν ºi λ) la microparticule,
care, conform ipotezei lui DE BROGLIE, ar trebui sã se comporte ºi ondulatoriu: unei microparticule,
E h
de energie E ºi impuls p i se poate asocia o undã cu frecvenþa ν = ºi lungimea de undã λ = .
h p
Pag. 38

20. Ipoteza undei asociate DE BROGLIE, verificatã experimental de experienþe de difracþie ºi de interferenþã
cu electroni (sau cu alte microparticule: neutroni, protoni etc.) de tip DAVISSON ºi GERMER, demonstreazã
caracterul dual, ondulatoriu–corpuscular, al microparticulelor, realizând un paralelism cu caracterul
dual al radiaþiei.
Pag. 38, 39
21. În experienþele lui DAVISSON ºi GERMER, care au urmãrit verificarea experimentalã a ipotezei undelor
asociate DE BROGLIE, reþeaua cristalinã a metalelor a fost utilizatã ca reþea de difracþie pentru electroni,
h h
acceleraþi la o tensiune astfel încât lungimea de undã asociatã λ = ; sã punã în evidenþã
p 2m0eU
h
fenomenul de difracþie. Verificarea experimentalã a relaþiei λ = prin experienþele DAVISSON–GERMER
p
a confirmat ipoteza lui DE BROGLIE a undei asociate.
Pag. 40

46 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

22. O aplicaþie importantã a difracþiei electronilor o constituie microscopul electronic, în care lungimile
de undã asociate electronilor acceleraþi sunt de ordinul a 0,1 nm, ceea ce conduce la performanþe de
mãsurã mult mai bune (cu mai multe ordine de mãrime în raport cu microscopul optic), pentru studiul
structurilor microscopice.
Pag. 40

23. Pentru astfel de sisteme fizice, cu caracter dual, noþiunile clasice de localizare ºi traiectorie îºi pierd
sensul, astfel încât este necesarã o nouã teorie care sã explice în mod unitar toate aceste fenomene.
O astfel de teorie este fizica cuanticã dezvoltatã de E. SCHRÖDINGER ºi W. HEISENBERG, iar sistemele
fizice cu caracter dual cãrora li se aplicã noua teorie se numesc sisteme cuantice.
Pag. 41

24. Relaþiile de nedeterminare (de incertitudine) ale lui HEISENBERG, care exprimã faptul cã valorile
coordonatelor ºi proiecþiile impulsurilor asociate acestora nu pot fi determinate simultan cu precizie
h h h
oricât de mare, Δx ⋅ Δpx ≥ , Δy ⋅ Δp y ≥ , Δz ⋅ Δpz ≥ (unde Δx, Δy, Δz ºi Δpx, Δpy, Δpz reprezintã
2 2 2
impreciziile determinãrii coordonatei ºi, respectiv, a impulsului dupã direcþia datã) evidenþiazã
caracteristicile procesului de mãsurare cuantic (pentru sisteme cu caracter dual) ºi reprezintã chiar
un criteriu pentru a stabili dacã un sistem se comportã clasic sau cuantic.
Pag. 42

Sã rezolvãm împreunã!

1. Studiindu-se experimental efectul fotoelectric pentru un anumit metal, s-a obþinut urmãtoarea dependenþã
a energiei cinetice maxime a fotoelectronilor de lungimea de undã a radiaþiei monocromatice incidente (vezi
figura). Deduceþi, numai cu ajutorul graficului:
a) lungimea de undã de prag, λ0;
b) lucrul mecanic de extracþie al unui electron din fotocatod L,
apoi estimaþi precizia determinãrii lucrului de extracþie, comparând
rezultatul obþinut la punctul a) cu cel obþinut utilizând relaþia între L
ºi λ0.
Soluþie:
Din ecuaþia lui EINSTEIN rezultã:

hc hc hc ⎛λ ⎞
Ecin = −L= − = L ⎜ 0 − 1⎟
λ λ λ0 ⎝ λ ⎠.
a) Deoarece Ecin = 0 pentru λ = λ0; deducem λ0 = 0,4 μm;
b) Se observã E cin = L pentru λ = 0,5 λ 0 , astfel încât L = 3 eV. Dar, pentru λ 0 = 0,4 μm,

hc 6,63 ⋅ 10−34 ⋅ 3 ⋅ 108 ′

L′ = = eV = 3,1 eV , aºa cã precizia va fi ε = L − L = 3,3% .
λ 0 0, 4 ⋅ 10−6 ⋅ 1,6 ⋅ 10−19 L

2. Pe o suprafaþã perfect absorbantã cade normal un fascicul paralel de luminã monocromaticã, cu

lungimea de undã λ = 500 nm. Presiunea exercitatã asupra peretelui este p = 10 mPa. Calculaþi:
a) Concentraþia n a fotonilor din fascicul.
b) Numãrul N1 al fotonilor care cad pe o suprafaþã de 1 m2 într-o secundã.
Elemente de fizicã cuanticã 47
 Soluþie:
Presiunea asupra peretelui este datoratã variaþiei impulsului fotonilor
în urma ciocnirii cu acesta:
r h
ΔF Nf λ Nf hc Nf hc hc
p= = · = · = · =n ;
S S Δt ScΔt λ V λ λ
pλ 1
de aici rezultã: n = = 2,5 · 1016 3 .
hc m
Numãrul fotonilor care cad în fiecare secundã pe o suprafaþã de 1 m2 este N1 = nΔV, unde ΔV este
volumul unei prisme drepte (sau al unui cilindru drept) cu aria S1 = 1 m2 ºi înãlþimea cΔt (ca în figurã):
h
N1 = nScΔt = pS Δt = 7,5 · 1024 fotoni.
λ
3. Calculaþi intensitatea fotocurentului obþinut prin iradierea unui strat de litiu (Li) cu un fascicul
de radiaþii de frecvenþã ν = 7 ⋅1019 Hz , având fluxul energetic Φ e constant, egal cu 1,5 W. Randamentul
cuantic η (definit ca numãrul fotonilor care elibereazã electroni ΔNel raportat la numãrul fotonilor
incidenþi ΔNf într-un interval de timp Δt) este 0,05%. Dacã lungimea de undã λ0 de prag are valoarea
521 nm, care este valoarea lucrului de extracþie pentru Li?
Soluþie:
ΔQ eΔN el ηeΔN f ηe E
Intensitatea fotocurentului este datã de I = = = = ⋅ ; dar energia E a fotonilor este
Δt Δt Δt Δt hν
eηΦ e
legatã de fluxul energetic prin relaþia: E = Φ e Δt , aºa cã obþinem I = . Numeric rezultã I = 25,8 μA.
hν
hc
Lucrul de extracþie este dat de L = hν 0 = ; rezultã L = 0,38 aJ = 2,4 eV.
λ0

4. Pe un strat de cesiu (Cs) se trimite un fascicul de fotoni cu lungimea de undã λ = 500 nm .

Calculaþi viteza fotoelectronului ºi tensiunea pentru care fotocurentul se anuleazã, dacã frecvenþa de prag
pentru Cs este ν 0 = 4,37 ⋅1014 Hz . ªtiind cã la lungimea de undã λ = 500 nm ochiul are un maxim de
sensibilitate corespunzãtor unei energii de 0,96 · 10-16 J, calculaþi numãrul necesar de fotoni pentru a se
produce senzaþia vizualã.
Soluþie:
hc mvmax
2
2h ⎛ c ⎞
Din ecuaþia lui EINSTEIN hν = Ecin + L sau
max
= + hν 0 , deducem vmax = ⎜ −ν 0 ⎟ . Nu-
λ 2 m ⎝λ ⎠
m mvmax
2
meric: vmax = 5,0 ⋅105 . Tensiunea de stopare este datã de eU STOP = , deci
s 2
mvmax
2
h⎛ c ⎞
U STOP = = ⎜ −ν 0 ⎟ . Numeric: USTOP = 0,67 V.
2e e⎝λ ⎠
Emin
Numãrul fotonilor necesari producerii senzaþiei vizuale: N min = = 280 .
hν

5. Calculaþi viteza fotoelectronilor proveniþi de pe suprafaþa unei plãci de platinã (Pt), pentru care
lucrul de extracþie L are valoarea de 5,29 eV, în cazul iradierii cu:
a) radiaþie ultravioletã, cu lungimea de undã λ1 = 150 nm ;
b) radiaþie gama, λ2 = 1 pm.
48 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Soluþie:
hc
a) Energia fotonului este datã de ε1 f = hν1 = = 1, 28 ⋅10−18 J ; energia de repaus a electronului este
λ1
E0 e = m0 ec 2 = 8,176 ⋅10−14 J . Deoarece energia fotonului este mult mai micã decât energia de repaus a
mvmax
2
m
electronului (0,0016 %), vom utiliza relaþia nerelativistã hν 1 = + L , de unde rezultã v = 9,65 ⋅105 .
2 s
hc
b) De aceastã datã, ε 2 f = hν 2 = = 19,86 ⋅10−14 J , comparabilã cu energia de repaus a electronului
λ2
(240 %), deci va trebui sã folosim formulele relativitãþii restrânse (einsteiniene). Pe de altã parte, lucrul
de extracþie exprimat în joule are valoarea 0,85 · 10–18 J, mult mai micã decât energia fotonului, astfel

⎛ 1 ⎞
încât L poate fi acum neglijat. Se poate scrie: hν 2 = Ecin + L ; m0 ec ⎜ − 1⎟ , de unde obþinem
max 2
2
v
⎜⎜ 1 − ⎟⎟
max

⎝ c 2
⎠
hν 2 ( hν 2 + 2m0 ec 2 )
vmax = c . Numeric?
hν 2 + m0 e c 2

*6. Un electron liber, aflat în repaus, este ciocnit de un foton cu lungimea de undã λ0 = 0,5 Λ (unde
Λ este lungimea de undã COMPTON). Fotonul este împrãºtiat dupã o direcþie ce face un unghi drept cu
direcþia de miºcare a electronului de recul. Calculaþi:
a) Factorul relativist γ, viteza L ºi energia cineticã a electronului de recul Ecin.
b) Unghiurile θ ºi ϕ dintre direcþia de miºcare a fotonului incident ºi cea a fotonului difuzat,
respectiv a electronului de recul.
Δν
c) Frecvenþa ν, lungimea de undã λ, variaþia lungimii de undã Δλ ºi variaþia relativã a
ν0
frecvenþei fotonului difuzat.
d) Valoarea maximã λMAX pe care o poate lua lungimea de undã a fotonului incident, în condiþiile
problemei.
Soluþie:
Aplicãm legile de conservare ale energiei ºi impulsului:

m0 c 2
hν0 + m0c = hν +
2
;
L2
1− 2
c
hν 0 hν m L sin θ hν m L cos θ
= cos θ + 0 ºi 0 = sin θ – 0 .
c c L 2 c L 2
1− 2 1− 2
c c
ºi rezolvãm sistem de ecuaþii obþinut.

Λ λ2 3 Λ
a) γ = = 2, L = c 1 − 02 = c = 2,6 · 108 m · s–1, Ecin = m0c2 = 1,022 MeV.
λ0 Λ 2 λ0

λ0 1
b) cos θ = = , θ = 60°, ϕ = 90° – 60° = 30°,
Λ 2
Elemente de fizicã cuanticã 49
 c
c) ν = = 1,2 · 1020 Hz, λ = Λ = 2,426 · 10–12 m, Δλ = Λ – λ0 = 0,5 Λ, Δλ = 1,213 · 10–12 m
Λ
Δν λ
= 0 – 1 = –0,5 = –50%
ν0 Λ
λ0
d) Deoarece = cos θ ≤ 1 rezultã λ0 ≤ Λ = 2,426 · 10–12 m. Observãm cã aceeaºi restricþie se
Λ
λ 02
obþine punând condiþia: 1− ∈ R.
Λ2

*7. Într-un experiment de împrãºtiere a unui fascicul de raze X (cu lungimea de undã λ0) pe electroni
liberi, se constatã cã energia cineticã a electronilor de recul nu depãºeºte valoarea Emax = 190 keV.
Determinaþi:
a) valoarea unghiului de împrãºtiere pentru care energia cineticã a electronilor de recul Ecin are
valoarea maximã Emax;
b) lungimea de undã λ0 a radiaþiei X incidente.
Soluþie:
hc 1
a) Energia cineticã a electronului de recul este: Ecin = ⋅ ; deducem cã Ecin are
λ0 λ0
1+
Λ( 1 − cos θ)
hc 1 h
valoarea maximã Emax = ⋅ pentru cos θ = −1, adicã pentru θ = 180° (aici Λ = = 2,426 pm
λ0 λ0 m0 c
1+
2Λ
este lungimea de undã COMPTON).

hc ⎛ 2m c 2 ⎞
rezultã: λ 0 = Λ⎜⎜ 1 + 0 − 1⎟⎟ = 3,7 pm .
1
b) Din ecuaþia Emax = ⋅
λ0 λ ⎜ Emax ⎟
1+ 0 ⎝ ⎠
2Λ

8. Un electron este accelerat, pornind din repaus, de tensiunea U = 1,0 MV. Considerând unda
planã DE BROGLIE asociatã miºcãrii electronului, aflaþi:
a) Viteza electronului L, lungimea de undã λ ºi frecvenþa ν.
b) Viteza de fazã Lf (comentaþi faptul cã Lf > c); o relaþie între frecvenþa ν ºi lungimea de undã
λ (independentã de viteza electronului); semnificaþia derivatei frecvenþei ν în raport cu numãrul de undã,
d ν (x) 1
, x = ν% = .
dx λ
c) Expresia fazei, considerând ϕ = 0 pentru x = 0 ºi t = 0; referenþialul în care faza este datã de
relaþia: ϕ = 2πν1t1 ºi valoarea ν1 a frecvenþei în acest referenþial.
Soluþie:
a) Aplicând legea conservãrii energiei, scriem: E = eU + m0c2 = 2m0c2 de unde deducem: γ = 1 +

eU 1 2 2 m h h h h
+ 2 = 3, L = c 1 − = c = 2,82 · 108 , λ = = = = =
m0 c γ 2
3 s p γβm0 c γ − 1 m0 c
2
2 2 m0 c
E γm0 c 2
= 0,9 · 10–12 m = 0,12 pm ºi ν = = = 3,7 · 1020 Hz.
h h
50 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 c c2 m
b) Viteza de fazã va fi: Lf = λν = = = 3,2 · 108 > c (!); acest fapt este posibil deoarece
β L s
viteza de fazã nu este legatã de transportul energiei.
h2
Utilizând relaþia energie-impuls deducem uºor: h2ν2 = c2 + m20c4.
λ2
1 m c2
Notând x = ν% = ºi ν0 = 0 rezultã: ν2 = c2x2 + ν20; prin derivarea ambilor membri în raport
λ h
dν dν c2 c2
cu x obþinem: 2ν = 2c2x; acum rezultã semnificaþia mãrimii cerute: = = 2 = L (viteza
dx dx λν c
electronului). L
⎛ r⎞ 2πm0 c
c) Expresia fazei este: ϕ = 2π ⎜ νt − ⎟ = (γct – γ 2 − 1 r ), astfel încât, în sistemul de
⎝ λ⎠ h
m0 c 2 m c2
referinþã propriu al electronului (în care Le = 0) avem: λ → ∞, ϕ1 = 2πν1t1 = 2π ºi ν1 = 0 =
h h
1,23 · 1020 Hz.

9. O microparticulã cu masa m efectueazã o miºcare unidimensionalã, sub acþiunea unei forþe Fx = −kx .
Folosind relaþiile de nedeterminare ale lui HEISENBERG, estimaþi valoarea minimã a energiei totale a microparticulei,
presupunând cã abaterile pãtratice medii ale unei mãrimi (coordonatã, impuls) sunt de acelaºi ordin de mãrime
cu mãrimea însãºi.
Soluþie:
k
Din punct de vedere clasic, particula va avea o miºcare oscilatorie armonicã, cu pulsaþia: ω = ;
m
mω2 x 2 p x2
energia totalã a microparticulei va fi datã de relaþia: E = Ec + E p = + . Considerãm x ; Δx , px ; Δpx
2 2m
mω2 (Δx) 2 (Δpx ) 2 mω2 (Δx)2 h2
ºi Δx Δpx ≥ h ; energia totalã devine: E = + = + . Aceastã expresie se
2 2 2m 2 8m(Δx) 2
2
1⎛ h ⎞ hω hω hω hν
poate scrie sub forma: E = ⎜ m ωΔx − ⎟ + , de unde deducem E ≥ , adicã Emin = = ,
2⎝ 2 m Δx ⎠ 2 2 2 2
k
cu ω = 2πν = .
m

REZOLVAÞI SINGURI!

1. Cunoscând lucrul de extracþie a unui fotoelectron de la suprafaþa wolframului (LW = 4,5 eV),
calculaþi lungimea de undã de prag pentru acest metal.
R: 275 nm.

2. Iradiind succesiv suprafaþa unui fotocatod cu douã radiaþii monocromatice având lungimile de
undã λ1 = 350 nm ºi λ 2 = 540 nm , viteza maximã a fotoelectronilor scade de k = 2 ori. Calculaþi lungimea
de undã de prag.
R: 650 nm.
Elemente de fizicã cuanticã #
 3. Iradiem fotocatodul de wolfram al unei celule fotoelectrice cu radiaþie monocromaticã astfel
încât factorul relativist al fotoelectronilor sã fie: a) 0,10; b) 0,98. Calculaþi, în cele douã situaþii, lungimea
de undã a radiaþiei incidente.
R: a) 480 nm; b) 600 fm.

*4. Calculaþi mãrimea impulsului p al unui electron COMPTON, dacã fotonul (având energia iniþialã egalã
cu energia de repaus a electronului) a fost împrãºtiat la unghiul θ = 180°.
4
R: p = m0 c = 3,64 ⋅ 10 −22 N · s.
3
*5. Calculaþi energia fotonului care a suferit o împrãºtiere COMPTON la un unghi de 180° pe un electron
liber, aflat în repaus, ºtiind cã energia fotonului incident a fost de 0,17 MeV.
ε
R: ε ' = = 0,10 MeV .
2ε
1+
m0 c 2
*6. Într-un experiment de tip COMPTON se observã radiaþia X împrãºtiatã sub unghiul θ faþã de direcþia
radiaþiei X incidente. Consideraþi cã radiaþia suferã în þintã douã împrãºtieri succesive într-un singur plan.
a) stabiliþi expresia variaþiei lungimii de undã observate, în funcþie de θ ºi ψ (unghiul dintre prima
direcþie de împrãºtiere ºi bisectoarea unghiului θ), ca în figurã;
b) stabiliþi expresia energiei cinetice totale a celor doi electroni de recul ºi a valorii ei maxime;
c) pentru θ′= 0 ºi pentru θ″ = 180°, comparaþi rezultatele obþinute cu acelea ce se obþin în cazul în care
radiaþia suferã o singurã împrãºtiere.
⎛ θ ⎞
R: a) Variaþia lungimii de undã: Δλ = Δλ1 + Δλ 2 = 2Λ ⎜1 − cos cos ψ ⎟ ;
⎝ 2 ⎠
b) suma energiilor cinetice ale electronilor de recul:

ε0 f ε0 f
Ecin1 + Ecin2 = ≤ .
λ0 λ0
1+ 1+
⎛ θ ⎞ ⎛ θ⎞
2Λ ⎜ 1 − cos cos ψ ⎟ 2 ⎜1 + cos ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2⎠

ε0 f ε0 f
c) pentru θ ' = 0, 0 ≤ Δλ ≤ 4Λ 0 ≤ ΣEcin ≤ ; pentru θ '' = π, Δλ = 2Λ, ΣEcin = .
λ0 λ0
1+ 1+
4Λ 2Λ

*7. În urma împrãºtierii COMPTON la 120°, valoarea lungimii de undã a radiaþiei incidente a crescut de 1,5
ori. Determinaþi aceastã valoare.
R: 7,278 pm.

*8. Cu un spectrograf de raze X, care foloseºte difracþia BRAGG pe un cristal cu grosimea H = 5 nm, se
mãsoarã modificarea lungimii de undã a unei radiaþii care a suferit o împrãºtiere COMPTON la unghiul θ = 60°.
λ
Puterea de rezoluþie a aparatului, în funcþie de ordinul n al difracþiei, este datã de relaþia P = = nN , unde
Δλ min
N este numãrul planelor cristaline.
Unghiul dintre direcþia fasciculului incident ºi direcþia celui difractat este Φ = 120°. Pentru ce lungimi de
undã spectrograful poate pune în evidenþã efectul COMPTON?
52 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 λ λ θ
R: Se folosesc relaþiile: Δλ ≥ = , 2d cos Φ = nλ , Δλ = 2Λ sin 2 , H = N d . Rezultã:
P nN 2 2

θ Φ
λ ≤ 2 sin HΛ cos = 7,8 nm .
2 2

9. O bilã de cupru (LCu = 4,47 eV), neoxidatã, neutrã ºi izolatã electric ºi depãrtatã de alte corpuri,
este iradiatã cu o radiaþie monocromaticã având lungimea de undã 200 nm. Calculaþi tensiunea electricã
la care ajunge bila de cupru faþã de pãmânt în urma emisiei de electroni prin efect fotoelectric.
R: 1,74 V.

10. Un foton al unei radiaþii monocromatice cu lungimea de undã 232 nm extrage un fotoelectron
de la suprafaþa unui fotocatod de platinã (lucrul de extracþie pentru platinã este LPt = 5,29 eV); acesta
se deplaseazã pe aceeaºi direcþie cu fotonul incident (perpendicular pe suprafaþa fotocatodului), în sens
opus. Precizaþi orientarea impulsului transmis fotocatodului ºi calculaþi valoarea acestuia.
R: 1,4 · 10–25 N · s.
*11. Considerând o împrãºtiere de tip COMPTON, stabiliþi o relaþie între unghiul ϕ pe care îl face direcþia
impulsului electronului de recul cu direcþia fotonului incident, unghiul θ de difuzie a fotonilor ºi raportul
ε0 f
η= (dintre energia unui foton incident ºi energia de repaus a electronului).
m0 c 2
⎛ θ⎞
R: Aplicând legile de conservare, obþinem: (1 + η)⎜ tg ⎟(tg ϕ) = 1 .
⎝ 2⎠
*12. Ca urmare a unei împrãºtieri COMPTON pe un electron considerat liber, un foton a fost emis sub
unghiul θ = 180° . Electronul, aflat iniþial în repaus (E0 = m0c2 = 0,5 MeV), a devenit ultrarelativist (E o E0).
Calculaþi, în primã aproximaþie, energia fotonului difuzat.
R: În aproximaþia ultrarelativistã, E = c 2 p 2 + m02c 4 ; cp ; de aceea, aplicând legile de conservare ale
1
energiei ºi impulsului, gãsim: ε f = m0 c 2 = 0, 25 MeV .
2
r
13. Un foton cu impulsul p 0 f este difuzat de un electron liber, iniþial aflat, practic, în repaus. Între
H H
impusul final al electronului p , unghiul ϕ fãcut de direcþia impulsului electronului p cu direcþia fotonului
r r ϕ pf
incident p 0 f ºi impulsul fotonului difuzat p f existã relaþiile: (1) tg = ºi (2) p > p0 f . Determinaþi
2 p0 f + p
unghiul de difuzie θ.
R: Þinând seama de conservarea impulsului ºi de relaþia (1), relaþia datã se poate aduce la forma
π
( p02 f + p 2f − p 2 )( p02 f − p 2f − p 2 ) = 0 . Datoritã relaþiei (2), deducem p02 f + p 2f = p 2 , adicã è = .
2
14. Consideraþi cã electronul unui atom de hidrogen s-ar miºca pe o traiectorie circularã, sub acþiunea
atracþiei coulombiene a nucleului (presupus fix).
ªtiind cã diametrul observat al atomului de hidrogen este 100 pm, calculaþi lungimea de undã asociatã
miºcãrii electronului.
1 m
Se dau: k0 = 9 ⋅ 109 , me = 9,1·10−31 kg, e = 1,6·10−19 C, h = 6,63·10−34J·s.
4πε 0 F
4πε 0 d
R: λ = h ⋅ = 300 pm , adicã de aproximativ trei ori diametrul atomului.
me 2 2
Elemente de fizicã cuanticã 53
 15. Cu câþi electronvolþi trebuie sã creascã energia unui electron aflat în miºcare uniformã, astfel încât
lungimea de undã asociatã sã scadã de la 100 pm la 50 pm?
2
⎛ hc ⎞ 2 4
R: Se foloseºte relaþia E = ⎜ ⎟ + m0 c ; þinând seama cã masa de repaus a electronului este 511 keV,
λ
⎝ ⎠
se obþine ΔE = 453 keV.
16. Un neutron ºi un nucleu de deuteriu (deuteron) se îndreaptã unul spre celãlalt; în referenþialul propriu
al deuteronului, energia cineticã a neutronului este Ecin = 25 eV.
Calculaþi lungimea de undã asociatã miºcãrii celor douã particule în sistemul centrului lor de masã
(SCM).
mn vn
R: Se poate utiliza aproximaþia nerelativistã. Viteza centrului de masã este vCM = ; în SCM,
mn + md
mn md vn pn 2mn Ecin
impulsurile celor douã particulelor vor avea aceeaºi mãrime: pn* = pd* = = = . Rezultã
mn + md 1 + mn 1+
mn
h ⎛ m ⎞ md md
λ= ⎜⎜1 + n ⎟⎟ = 8,6 pm.
2mn Ecin ⎝ md ⎠

λ
17. Un electron se poate deplasa într-un domeniu sferic, de razã R = D = , unde λ este lungimea de
2π
undã asociatã miºcãrii electronului. Considerând cã nedeterminarea în cunoaºterea poziþiei electronului este de
ordinul razei R, estimaþi, pe baza relaþiilor de incertitudine, nedeterminarea minimã în determinarea vitezei
electronului.
h h h h mv x v x
R: Pentru orice direcþie Ox, Δv x ≥ = = = ⋅ = .
2mΔx 2m, 2mλ 2m h 2
18. Un fascicul de electroni cu energia cineticã Ecin = 200 eV cade normal pe o faþã a unui
monocristal. Maximul de difracþie de ordinul trei se observã într-o direcþie care face cu normala unghiul
α = 60°. Calculaþi distanþa dintre planele reticulare corespunzãtoare.
nh
R: d = = 15 nm.
2 2mEcin sin( π2 − α2 )

*19. Un foton X cu energia ε0 = 185 keV suferã o difuzie COMPTON pe un electron liber aflat,
practic, în repaus; variaþia lungimii de undã a fotonului este Δλ = 3 pm.
Determinaþi unghiul ϕ dintre direcþia de miºcare a electronului de recul ºi direcþia fotonului
incident.
θ
ctg
2 θ 1 2 ; rezultã:
R: Se pot folosi relaþiile: Δλ = 2Λ sin , sec x = 2 = 1 + ctg x ºi tg ϕ =
2 2
2 sin x h
1+
λ 0 m0c
2Λ
−1
tg ϕ = Δλ
1
= 0,577 ; , adicã ϕ = 30°.
ε0 f 3
1+
m0 c 2

54 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 Capitolul III
Fizicã atomicã
1. SPECTRE ATOMICE
Tipuri de spectre
Dupã cum aþi învãþat la studiul dispersiei ºi al difracþiei, lu-
mina albã se poate descompune în culorile componente fie cu ajutorul
unei prisme optice, fie cu ajutorul unei reþele de difracþie.

Experimentaþi singuri Fig. 3.1. Prismã opticã ºi pix folosit

ca prismã opticã.
Improvizaþi un spectroscop folosind o prismã opticã sau un
pix hexagonal, din material plastic transparent, echivalent cu o prismã
opticã de unghi 60° (fig. 3.1). Priviþi spre un bec incandescent;
gãsiþi poziþia pentru care observaþi culorile componente ale luminii
albe, adicã spectrul acesteia.
Priviþi acum (cu acelaºi instrument) flacãra incolorã a
aragazului, în care presãraþi sare de bucãtãrie (NaCl). Flacãra devine
Fig. 3.2. Spectroscop cu prismã.
galbenã, dar acum prisma nu mai poate dispersa lumina galbenã a
flãcãrii.
Pentru observaþii mai precise, trebuie folosit un spectroscop
de laborator (fig. 3.2). Identificaþi la acesta elementele componente:
fanta, dispozitivul de colimare a fasciculului incident, prisma opticã,
luneta de observare.
Dacã folosim drept surse de luminã tuburi cu descãrcãri în
Fig. 3.3. Spectre de emisie:
gaze rarefiate (adicã la presiuni scãzute), în câmpul de observaþie al continuu (sus), de linii (mijloc),
lunetei vom vedea mai mult imagini ale fantei, fie sub forma unor de bandã (jos).
linii verticale bine separate între ele, numite linii spectrale, sau sub
forma unor regiuni luminoase separate de spaþii întunecoase, numite
benzi spectrale.
Spectrele observate în aceste condiþii se numesc spectre de Fig. 3.4. Spectru de absorbþie.

emisie ºi, dupã cum am vãzut, pot fi continue, caracteristice metalelor

incandescente, de linii în cazul gazelor monoatomice sau de bandã,
pentru gazele moleculare (fig. 3.3). Fig. 3.5. Spectrul de emisie al
Un experiment spectaculos, dar mai greu de realizat ne poate hidrogenului: aceste patru linii au fost
arãta ce sunt spectrele de absorbþie (fig. 3.4). Luãm o lampã cu denumite Hα, Hβ, Hγ ºi Hδ.

Fizicã atomicã 55

Gustav Robert KIRCHHOFF
(1824–1887) fizician german.
Johann Jakob BALMER
(1825–1898) matematician elveþian.
Johannes Robert RYDBERG
(1854–1919) fizician suedez.
56
vapori de sodiu ºi proiectãm lumina pe flacãra incolorã a unui arzãtor
cu gaz (Bunsen, Teclu sau chiar aragaz); flacãra nu va lãsa umbrã
pe un paravan aºezat într-o poziþie simetricã cu lampa faþã de arzãtor.
Dacã însã punem pe flacãra becului o sitã metalicã peste care am
presãrat sare de bucãtãrie (sau altã sare de sodiu), flacãra devine
galbenã, iar pe paravan se va putea observa umbra flãcãrii; aceasta
indicã faptul cã vaporii de sodiu absorb tocmai radiaþiile pe care le
pot emite (acest fenomen a fost studiat de KIRCHHOFF).
Heliul a fost denumit astfel tocmai pentru cã a fost descoperit
în Soare, observându-se cã spectrul continuu al Soarelui este brãzdat
de linii de absorbþie.
De o importanþã deosebitã în studiul structurii atomului sunt
cele patru linii spectrale din domeniul vizibil ale hidrogenului atomic
(fig. 3.5); studiul lor a dus la elaborarea modelului cuantic al
atomului de hidrogen de cãtre Niels BOHR (iulie 1913).
Încã de la sfârºitul secolului al XVIII-lea, fizicienii au încercat
sã explice emisia luminii de cãtre atomi. S-a pornit de la cel mai
simplu atom: hidrogenul.
Valorile observate ale lungimilor de undã ale liniilor spectrale
din spectrul vizibil (notate simbolic Hα, Hβ, Hγ, Hδ) sunt indicate în
tabela urmãtoare (±0,005 nm).
Simbolul Hα Hβ Hγ Hδ
Lungimea de undã [nm] 656,28 486,13 434,05 410,17
Culoarea Roºie Albastrã Violetã Violetã
Pentru a afla o formulã generalã care sã înglobeze aceste
patru valori, fizicienii au apelat la un profesor de matematicã din
Basel, Johann Jakob BALMER; acesta a reuºit, în 1885, sã stabileascã
urmãtoarea formulã empiricã:
m2
λ = λ0 , (3.1)
m2 − 4
în care constanta λ0 are valoarea 364,56 nm iar m este un numãr
întreg care poate lua valorile 3, 4, 5 sau 6.
Stabilirea acestei formule a însemnat un pas înainte: BALMER
a prezis existenþa altor linii spectrale invizibile, în regiunea
ultravioletã a spectrului, corespunzãtoare unor valori superioare ale
lui m (7, 8, ...). Aceste linii au fost puse în evidenþã de spectroscopiºti.
Forma asimetricã a acestei formule nu a permis elaborarea unui
model consistent al atomului, capabil sã explice valorile precise ale
liniilor spectrale observate ºi intensitãþile lor relative.
Cinci ani mai târziu, în 1890, RYDBERG a extins formula lui
BALMER, arãtând cã aceasta se poate scrie sub o formã simetricã,
aplicabilã atât atomului de hidrogen, cât ºi ionilor hidrogenoizi (de
ex. He+, Li2+, Be3+ etc.):
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 1 ⎛ 1 1 ⎞
= Z 2R⎜ 2 − 2 ⎟ , (3.2)
λ mn ⎝n m ⎠
unde: Z este numãrul atomic al elementului (numãrul de ordine din
tabelul periodic al elementelor), R este o constantã, numitã constanta
lui RYDBERG, având valoarea 1,097373.107 m−1, n ºi m sunt numere
naturale (pentru fiecare valoare a lui n, numãrul m poate lua valorile
n + 1, n + 2, n + 3, ...).
Observaþi cã formula lui BALMER este o particularizare a
formulei lui RYDBERG pentru Z = 1, n = 2 ºi m ∈ {3, 4, 5, 6}.
Formula lui RYDBERG a permis sistematizarea multitudinii de Theodore LYMAN
(1874–1954)
1
linii spectrale observate: numãrul de undã ν% = al fiecãrei linii fizician american.
λ
spectrale se poate scrie combinând doi termeni de aceeaºi formã
numiþi termeni spectrali:
R
Tk = Z 2 2 .
k
Într-adevãr,
1 R R ⎛ 1 1 ⎞
ν% = = T n – T m = Z 2 2 – Z 2 2 = Z 2R ⎜ 2 − 2 ⎟ . (3.3)
λ mn n m ⎝n m ⎠

În acest mod, liniile spectrale pot fi grupate în serii spectrale;

clasificarea se face dupã numãrul mai mic n, aºa cum se vede în Curtis HUMPHREYS
tabela alãturatã. Seriile respective au primit numele fizicienilor care (1898–1986)
le-au descoperit ºi studiat. fizician american.
Analizând formula lui RYDBERG observãm cã lungimile de undã Seriile spectrale ale atomilor
ale seriilor spectrale se situeazã între douã valori extreme, numite hidrogenoizi.
limite. Limita superioarã corespunde combinãrii termenului Tn cu Denumirea Regiunea
termenul Tn + 1, iar limita inferioarã corespunde combinãrii termenului n m
seriei spectralã
Tn cu termenul T∞; astfel obþinem: 1 2,3,... LYMAN UV
2 3,4,... BALMER vizibil
n 2 (n + 1) 2 n 2 (n + 1) 2
λmax = = (91,127 nm) · 3 4,5,... PASCHEN IR
(2n + 1) R 2n + 1
4 5,6,... BRACKETT IR
2
ºi λmin = n = (91,127 nm) · n2. 5 6,7,... PFUNDT IR
R 6 7,8,... HUMPHREYS IR

Temã Calculaþi ºi treceþi într-un tabel limitele seriilor spectrale

prezentate, apoi reprezentaþi pe o axã domeniile stabilite. Verificaþi
cã seriile spectrale se încadreazã în regiunile spectrale indicate (seria
LYMAN - în ultraviolet, seria BALMER – în vizibil, seria PASCHEN – în
infraroºul apropiat, iar seriile BRACKETT, PFUNDT ºi HUMPHREYS – în
infraroºul îndepãrtat).
Se pot calcula ºi limitele frecvenþelor seriilor spectrale:
c Rc 3, 292 PHz
νmax = = = ºi
λ min n 2
n2
Friedrich PASCHEN
c (2n + 1) Rc (2n + 1)(3, 292 PHz) (1865–1947)
νmin = = 2 2 = .
λ max n (n + 1) n 2 (n + 1) 2 fizician german.

Fizicã atomicã 57
 Analizând spectrele de emisie ale altor elemente, observãm o
complexitate superioarã. Spectrele caracterizeazã elementele respec-
tive, astfel încât putem identifica elementele prezente într-o probã
analizând spectrul acesteia. Deoarece liniile spectrale nu au aceeaºi
intensitate, putem determina ºi cantitatea în care se gãseºte un ele-
ment în proba analizatã.
Aceastã metodã se numeºte analizã spectralã ºi poate fi:
– calitativã, dacã determinãm ce tipuri de atomi se gãsesc în
probã;
– cantitativã, dacã determinãm tipurile de atomi care se aflã
August PFUND (1879–1949)
în probã ºi cantitãþile relative în care se gãsesc.
fizician american.

2.EXPERIMENTUL RUTHERFORD.
MODELUL PLANETAR AL ATOMULUI
Modele atomice. Concepte fundamentale
ATOMUL
Substanþele chimice (hidrogenul, heliul, carbonul, oxigenul,
DEMOCRIT din Abdera (stânga)
ºi LEUCIP din Milet (dreapta), uraniul etc.) sunt alcãtuite din particule identice, pe care le numim
filosofi greci (secolul al V-lea î.Hr.). atomi.
Atomul a fost gândit ca fiind ultima particulã obþinutã prin
fragmentarea, de nenumãrate ori, a unei cantitãþi oarecare dintr-o
anumitã substanþã. Datoritã asemãnãrii cu un zid de cãrãmidã, atomii
sunt poetic numiþi „cãrãmizile Universului”.
Conceptul de atom (considerat ca entitate indivizibilã ºi
„Elementul” Proprietãþile indestructibilã din care, prin asociere, se formeazã toate corpurile
primar „atomilor” din Univers), este unul dintre cele mai vechi din istoria ºtiinþei, fiind
focul uºor uscat introdus de DEMOCRIT din Abdera ºi LEUCIP din Milet în secolul al
aerul uºor umed V-lea î.Hr.
pãmântul greu uscat Termenul de element a fost introdus în ºtiinþã de marele filosof
apa greu umed grec PLATON (428–328 î.Hr.), dar ideea existenþei sale i-a aparþinut
lui EMPEDOCLE din Agrigento (secolul al V-lea î.Hr.).
EMPEDOCLE considera cã existã doar patru „elemente” primare,
alcãtuite din „atomi” cu proprietãþi diferite, conform tabelei.
Ulterior, filosofii au considerat ºi un al cincilea „element”,
reprezentând esenþa însãºi a Universului ºi numit, din acest motiv,
quinta essentia. Acest „element” era eterul, în care se considerau a
fi „scufundate” toate celelalte elemente.
MOLECULA
Substanþele compuse sunt alcãtuite din grupãri stabile de atomi,
numite molecule. Atomii sunt aºezaþi într-o moleculã într-un mod
determinat, caracteristic moleculei respective.
PLATON (stânga, 428–328 î.Hr.)
O moleculã poate fi alcãtuitã dintr-un numãr oarecare de atomi:
ºi EMPEDOCLE din Agrigento existã molecule formate din doi sau trei atomi, dar existã ºi mo-
ºi (dreapta, secolul al V–lea î.Hr.), lecule (ale unor substanþe organice) care sunt alcãtuite din sute de
filosofi greci. mii de atomi.
58 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Modul de aranjare al atomilor într-o moleculã este determinat
de interacþiunile acestor atomi. La fel, modul în care atomii sau
moleculele se aºazã pentru a forma un corp (simplu sau compus)
este o consecinþã a modului în care aceºtia interacþioneazã, adicã a
forþelor care se manifestã între atomi sau între molecule.
Structura macroscopicã a substanþelor (vizibilã cu ochiul liber,
cu o lupã puternicã) este o consecinþã a modului în care se aranjeazã
atomii sau moleculele.

ELECTRONUL George Johnstone STONEY

(1826–1911) fizician irlandez.
Deºi au fost gândiþi ca particule indivizibile (ατομοσ înseamnã A introdus în fizicã termenul
în greceºte „ceea ce nu poate fi tãiat”), s-a dovedit cã atomii au o de electron.
anumitã structurã ºi cã ei pot fi fragmentaþi în alte particule
subatomice.
Din studiul mai multor fenomene (electrizarea, electroliza,
efectul fotoelectric) a rezultat cã atomii trebuie sã aibã în structurã
electroni.
Electronul este o particulã practic punctualã, încãrcatã negativ
ºi cu masa cu trei-patru ordine de mãrime mai micã decât a atomului.
Denumirea de electron (în greceºte ελεχτρον înseamnã chihlimbar)
a fost introdusã în fizicã de George Johnstone STONEY, în 1881.
Sarcina electronului este

qe = –1,602 · 10-19 C,
Paul Adrien Maurice DIRAC
iar masa electronului este (1902–1984), inginer ºi matematician
englez, a avut contribuþii deosebite
me = 9,109 · 10-31 kg. în fizica teoreticã.

POZITRONUL
În anumite fenomene (de exemplu radioactivitatea indusã) se
observã particule având proprietãþi foarte asemãnãtoare electronului
(masã, dimensiuni, valoarea absolutã a sarcinii electrice etc.); însã
semnul sarcinii electrice este pozitiv. Aceastã particulã, prevãzutã
teoretic de Paul Adrien Maurice DIRAC în 1929 ºi descoperitã trei
ani mai târziu (1932) de Carl David ANDERSON ºi Patrick Mainard
Stewart BLACKETT în radiaþia cosmicã se numeºte pozitron.
Pozitronul este considerat antiparticula electronului.

IONIZAREA
Deoarece orice atom este neutru din punct de vedere electric,
în interiorul atomilor trebuie sã existe ºi sarcini pozitive, astfel încât
suma sarcinilor pozitive Q+ sã fie egalã cu valoarea absolutã a sumei
sarcinilor negative |Q−|. Carl David ANDERSON (1902–1984),
Numãrul electronilor unui atom este reprezentat de numãrul fizician american, laureat al Premiului
de ordine din tabelul periodic al elementelor, Z. Nobel pentru fizicã în 1936.

Fizicã atomicã 59
 Suma sarcinilor negative ale unui atom este Q– = –Ze, iar
sarcina pozitivã a atomului este Q+ = Ze.
Modificându-ºi sarcina electricã totalã prin pierderea sau
câºtigul de electroni, atomii se pot transforma în ioni pozitivi,
respectiv în ioni negativi; procesul se numeºte ionizare.
Sarcina unui ion monovalent (provenit dintr-un atom care a
pierdut un electron) se numeºte sarcinã elementarã, se noteazã cu e
ºi are valoarea: qe = e = 1,6.10-19 C.
Sarcina electronului este egalã, în valoare absolutã, cu sarcina
elementarã: qe = − e; sarcina pozitronului este egalã cu sarcina
elementarã: qp = e.

INTERACÞIUNEA ATOMILOR

Fig. 3.6. Polarizarea unui atom. Particulele încãrcate electric din interiorul atomului se pot
deplasa unele faþã de altele, astfel încât centrul sarcinilor pozitive
nu va coincide întotdeauna cu centrul sarcinilor negative, deci atomii
se pot polariza electric (fig. 3.6).
În acest mod se poate explica existenþa forþelor de interacþiune
dintre atomi: ele sunt în principal forþe de naturã electricã ºi apar ca
urmare a faptului cã, în funcþie de distanþele reciproce, atomii se
Masele ºi diametrele unor atomi polarizeazã electric.
Nr. Atom Masã Diametru Dacã atomii se transformã în ioni, aceºtia vor interacþiona de
[kg] [10 –9m] asemenea prin forþe electrice de tipul:
1. H 1,66·10–27 0,106 r
r ⎛ αe 2 ⎞ r
F = ⎜ Ce −βr −
–26
2. C 1,99·10 0,150
⎟ ,
3. Si 4,66·10–26 0,235 ⎝ 4πε0 r 2 ⎠ r
4. Ge 1,21·10–25 0,245
unde C, α ºi β sunt constante pozitive, caracteristice tipului de ioni.
DIMENSIUNILE ªI MASELE ATOMILOR

Atomii au diametre de ordinul nanometrilor (1 nm = 10-9 m)

ºi mase de ordinul yoctogramelor (1 yg = 10-24 g).
Pentru a uºura calculele legate de masele ºi dimensiunile
atomilor, au fost introduse douã noi unitãþi de mãsurã, în afara
Sistemului Internaþional:
• unitatea atomicã de masã, care reprezintã o masã egalã cu
a douãsprezecea parte din masa izotopului de carbon C12
6 , are simbolul
u ºi este legatã de unitatea din S.I. pentru masã prin relaþiile:

1 u = 1,66057 · 10-27 kg, ºi invers:

1 kg = 6,02203 · 1026 u;

• ångströmul, care reprezintã o lungime de ordinul de mãrime

al dimensiunii atomului de hidrogen. Simbolul sãu este Å, iar relaþia
de conversie în unitãþi S.I. de lungime este:
John DALTON (1766–1844),
meteorolog ºi chimist englez. 1 Å = 10−10 m.
60 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 FIZICA ATOMICÃ
Fizica atomicã este o ramurã a fizicii care se ocupã cu studiul
proprietãþilor ºi structurii atomului, precum ºi al interacþiunii luminii
(ºi, mai general, a radiaþiei electromagnetice) cu aceºtia.
MODELUL ATOMIC AL LUI DALTON (SFERA RIGIDÃ)
Cel mai simplu model atomic este modelul sferei rigide, propus
de DALTON: se considerã cã atomii au formã sfericã, sunt omogeni ºi
identici între ei pentru fiecare substanþã, dar diferiþi de la o substanþã
la alta, se pot ciocni între ei perfect elastic (adicã fãrã pierdere de
Fig. 3.7. Modelul lui DALTON
energie cineticã) ºi nu sunt încãrcaþi electric (figura 3.7). al atomului: sfera rigidã.
Forþele de interacþiune sunt de respingere la distanþe foarte
mici, se anuleazã la o anumitã distanþã, apoi devin atractive, dar
scad foarte repede odatã cu creºterea distanþei dintre ei. Un grafic
aproximativ poate fi urmãrit în figura 3.8.
Acest model este suficient pentru a explica, în mod calitativ,
structura ºi unele proprietãþi simple ale substanþelor, unele fenomene
simple: difuzia, schimbarea stãrii de agregare, schimbarea stãrii de
încãlzire ºi altele.
Deºi permite efectuarea unor calcule ale cãror rezultate se
verificã destul de bine în practicã, totuºi acest model este insuficient
pentru deducerea unor relaþii cantitative precise.
Fig. 3.8. Dependenþa forþei de
interacþiune dintre doi atomi
MODELUL THOMSON
de distanþa dintre ei.
Modelul „cozonac cu stafide” (THOMSON) a fost unul dintre
primele modele atomice (propus de William THOMSON ºi lord KELVIN
în 1902 ºi dezvoltat de cãtre John Joseph THOMSON în 1903). El a
fost sugerat de experimentele asupra razelor catodice.
Atomul este reprezentat, în cadrul acestui model, printr-o sferã
de razã R, în interiorul cãreia este repartizatã omogen sarcina pozitivã
a atomului, Q+; electronii se aflã înglobaþi în interiorul sferei pozitive
(fig. 3.9).
Fiecare electron este atras spre centrul sferei ca ºi cum acolo
s-ar afla o sarcinã electricã pozitivã, egalã cu valoarea sarcinii aflate
Fig. 3.9. Modelul THOMSON al atomului.
în interiorul unei sfere cu raza r, egalã cu distanþa dintre electron ºi
centrul sferei.
Datoritã acestei particularitãþi, forþa
r exercitatã asupra fiecãrui
H
electron este o forþã de tip elastic ( F = –k r ):
r eQ+ r
F = – r,
4πε0 R 3
iar miºcarea unui electron este descrisã de o lege de tipul:
r r
r = A sin(2πνt + ϕ0),
care reprezintã o miºcare circularã uniformã; proiecþia ei pe orice
John Joseph THOMSON (1856–1940),
diametru al traiectoriei va fi o miºcare oscilatorie armonicã.
fizician englez, laureat al Premiului
Frecvenþa ν a acestei miºcãri, împreunã cu multiplii sãi, ar trebui sã Nobel pentru fizicã în 1906 (stânga) ºi
reprezinte frecvenþele emise de atom în exterior sub formã de radiaþie William THOMSON, LORD KELVIN
electromagneticã, lucru infirmat de observaþiile experimentale. (1824–1907), fizician irlandez (dreapta).

Fizicã atomicã 61

Fig. 3.10. Bombardarea unei foiþe
de aur cu particule alfa.
MODELUL PLANETAR AL ATOMULUI (RUTHERFORD)
În 1898 Ernest RUTHERFORD a descoperit cã anumite nuclee
emit un flux de particule de mii de ori mai masive decât electronii,
cu mare energie (de ordinul megaelectronvolþilor), numite particule
α (sau radiaþie α).
Aceste adevãrate proiectile au fost folosite de RUTHERFORD
împreunã cu GEIGER ºi MARSDEN pentru a investiga structura atomului.
În 1909 ei au realizat un experiment (pe care l-au continuat în di-
verse variante pânã în 1913) în care au bombardat cu particule α o
foiþã de aur cu grosimea de numai 86 nm (fig. 3.10).

Observaþie
Aurul este foarte maleabil ºi, de aceea, foiþele subþiri de aur
nu au discontinuitãþi.

În urma analizei experimentului s-au fãcut urmãtoarele

observaþii:
a) particulele α, în mare majoritate, trec prin foiþã fãrã sã fie
D
deviate;
b) unele particule α sunt deviate cu unghiuri de 1°-2°;
c) existã particule α (0,005% adicã una la 20 de mii) care sunt
radiaþie
deviate sub unghiuri mai mari decât 90°.
împrãºtiatã
Dispozitivul experimental folosit, arãtat schematic în figura
3.11, era format din sursa de radiaþii R (fluxul de particule α), foiþa
Fig. 3.11. Dispozitivul experimental
folosit de RUTHERFORD, GEIGER ºi de aur F, detectorul pe care cad radiaþiile împrãºtiate ºi produc
MARSDEN. scintilaþii ºi microscopul M care permitea numãrarea scintilaþiilor
produse când observarea se fãcea sub un anumit unghi θ faþã de
direcþia fasciculului incident.
Observaþii
Deoarece foiþa de aur era prea subþire (sub 0,1 μm) a trebuit sã
Rezultatele unui experiment efectuat de fie aºezatã pe un suport de sticlã; experimentatorii au verificat mai
RUTHERFORD, GEIGER ºi MARSDEN întâi cã suportul de sticlã nu oprea radiaþiile α.
ΔN θ Pentru a reuºi sã observe scintilaþiile, experimentatorul trebuia
θ ΔN [%] ΔN · sin4 sã stea în întuneric aproximativ o orã înaintea începerii mãsurãtorilor!
N 2
15° 132000 92,9 38,4 Rezultatele unui experiment realizat de R UTHERFORD ºi
30° 7800 5,5 35,0 colaboratorii sãi sunt indicate în tabela alãturatã, în care au fost
45° 1435 1,0 30,8 înscrise: unghiul de observaþie θ, numãrul mediu al scintilaþiilor
60° 477 0,34 29,8 observate ΔN, procentul ΔN pe care îl reprezintã ΔN din numãrul
75° 211 0,15 29,1 N
θ
105° 69,5 0,050 27,5 total al scintilaþiilor observate ºi produsul ΔN · sin4 .
2
120° 51,9 0,037 29,0
Se observã cã, deºi ΔN variazã cu patru ordine de mãrime,
135° 43,0 0,030 31,2
θ
150° 33,1 0,023 28,8 produsul ΔN · sin4 rãmâne, cu o bunã aproximaþie, constant.
2
62 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Pentru a explica aceste rezultate obþinute, RUTHERFORD a
elaborat (în 1911) un model al atomului în care sarcina pozitivã era
concentratã într-o regiune foarte micã din centrul atomului, formând
un nucleu atomic pozitiv în jurul cãruia orbiteazã electronii, sub
acþiunea forþei de atracþie coulombiene.
Acest model, bazat pe ipoteze clasice asupra miºcãrii
electronilor, a fost numit modelul planetar al atomului ºi a fost legat
de numele lui RUTHERFORD (fig. 3.12). Denumirea se datoreazã
analogiei cu sistemul solar, în care planetele se rotesc în jurul Soarelui
sub acþiunea forþei de atracþie universalã (care are o expresie
Fig. 3.12. Modelul planetar al atomului
asemãnãtoare cu a forþei coulombiene). (RUTHERFORD).
Nucleul se considerã a fi sferic, omogen, de dimensiuni
neglijabile, încãrcat cu sarcinã electricã pozitivã, Q+ = Ze ºi con-
centrând, practic, întreaga masã a atomului. Cei Z electroni sunt
consideraþi puncte materiale, având sarcinã electricã negativã ºi masa
cu 3-4 ordine de mãrime mai micã decât masa nucleului.
Interacþiunile dintre electroni ºi nucleu, precum ºi cele dintre
electroni, sunt de naturã electrostaticã, deci pot fi descrise de legea
lui COULOMB. Deoarece nucleul ºi electronul au sarcini electrice de
semne diferite, forþa dintre electroni ºi nucleu este o forþã de atracþie,
pe când forþele de interacþiune dintre electroni sunt de respingere.
Experimentul lui RUTHERFORD a arãtat cã legea lui COULOMB
poate fi aplicatã ºi la distanþe mici, de ordinul diametrului atomic.
Energia totalã, energia potenþialã ºi energia cineticã a unui Fig. 3.13. Graficele energiei cinetice,
electron aflat pe o orbitã circularã de razã r sunt date de relaþiile potenþiale ºi totale a electronului
atomului de hidrogen în modelul
planetar (Z = 1).
Ze 2 Ze 2 Ze 2
Ep = – = 2Etotalã, Ecin = = –Etotalã, Etotalã = – .
4πε0 r 8πε 0 r 8πε 0 r

ºi sunt reprezentate în figura 3.13.

Acest model reuºea sã explice structura atomului ºi era în
acord cu rezultatele experimentale: Philipp Eduard Anton LENARD
(1903), Hantaro NAGAOKA (1904), lordul Ernest RUTHERFORD, Hans
Wilhelm GEIGER ºi lordul Ernst MARSDEN (1910).
Deºi bazat pe rezultate experimentale, modelul planetar
prezentat de R UTHERFORD nu poate explica unele proprietãþi
importante:
• stabilitatea atomului,
• modul în care atomul emite sau absoarbe energie,
• aºezarea atomilor în tabelul periodic al elementelor etc.
Modelele prezentate pânã acum se bazeazã pe fizica clasicã. Ernest RUTHERFORD (1871–1937)
fizician neozeelandez,
Pentru a obþine modele care sã descrie mai precis realitatea trebuie laureat al Premiului Nobel
sã facem apel la fizica cuanticã ºi la fizica relativistã. pentru chimie în 1908.

Fizicã atomicã 63

Johann Wilhelm GEIGER
(1882–1945), fizician german.
Philipp von LENARD (1862–1947)
fizician austriac, laureat al Premiului
Nobel pentru fizicã în 1905.
Albert EINSTEIN
ºi relaþia dintre masã ºi energie.
64
CUANTELE DE ENERGIE
În studiul interacþiunii dintre atomi ºi luminã (mai general:
radiaþia electromagneticã) s-a observat cã schimbul de energie nu
se poate face în orice cantitate.
Lumina de o anumitã culoare (radiaþia monocromaticã) se
comportã ca ºi cum ar fi alcãtuitã din „pachete” sau cuante de
energie.
Schimbul de energie se poate face numai în cuante: cele
douã sisteme (atomul ºi radiaþia electromagneticã) pot schimba
numai un numãr întreg de cuante sau fotoni, conform ipotezei lui
EINSTEIN.
Energia ºi impulsul unui foton depind liniar de frecvenþa
radiaþiei respective prin relaþiile:
hν
εfoton = hν, pfoton = ,
c
unde c este valoarea vitezei luminii în vid: c = 3.108 m·s–1, iar h este
o constantã caracteristicã fizicii cuantice, numitã constanta lui
PLANCK; h are aceleaºi dimensiuni ca ºi momentul cinetic sau ca ºi
mãrimea numitã acþiune, egalã cu produsul energie × timp:
h = 6,626.10-34 J·s.
Valoarea constantei de acþiune h este extrem de micã faþã de valorile
corespunzãtoare unor corpuri macroscopice uzuale, de exemplu, o
bilã de rulment.
Relaþia dintre energia ºi impulsul fotonului este:
εfoton = cpfoton.
Fotonul nu este o particulã în adevãratul înþeles al cuvântului,
de aceea este numit „cvasiparticulã”. Un foton nu poate exista în
repaus.
Deoarece masa particulelor (ca mãsurã a inerþiei) depinde de
viteza acestora conform relaþiei:
m(0)
m(L) = ,
L2
1− 2
c
în cazul fotonului nu se poate vorbi decât despre masa de miºcare,
a cãrei expresie rezultã din relaþia lui EINSTEIN dintre masa ºi energia
unei particule relativiste, εfoton = mfotonc2:
hν
mfoton = .
c2
Masa de repaus a fotonului este consideratã nulã.
Fotonul nu are sarcinã electricã, dar are moment cinetic propriu
(intrinsec), numit spin.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 PREZENTAREA SINTETICÃ A EVOLUÞIEI IDEILOR
Temã
LEGATE DE ATOM
Pentru a înþelege modelele
† Primele cunoºtinþe: LEUCIP, DEMOCRIT, PLATON (500 - 350 atomului de hidrogen, realizaþi
î.Hr.): elaborarea concepþiei atomiste. experimentele virtuale:
† Descoperirea legii proporþiilor definite ºi a legii proporþiilor † http://phet.colorado.edu/
multiple (DALTON, 1801). simulations/hydrogen-atom/
hydrogen-atom.jnlp
† Descoperirea naturii discontinue a sarcinii electrice din
legile electrolizei (M. FARADAY, 1834). Evaluaþi avantajele ºi deza-
vantajele modelelor atomice Ru-
† Descoperirea „razelor” catodice (experimentele lui therford ºi „cozonac cu stafide”
J. PLUCHER, W. CROOKES, H. HERTZ, P. LENARD, dupã 1850). cu ajutorul urmãtorului experi-
ment virtual:
† Experimentele de deflexie a „razelor” catodice ºi
descoperirea electronilor (1897, J. J. THOMSON). † http://phet.colorado.edu/
simulations/rutherford-scattering/
† Stabilirea caracterului neutru al atomului ºi elaborarea rutherford-scattering.jnlp
modelului J. J. THOMSON (1902)
† Modelul „saturnian” elaborat în 1904 de Hantaro NAGAOKA.

† Devierea particulelor alfa emise de radiu în câmpuri externe,

electrice ºi magnetice (1903: RUTHERFORD stabileºte cã
particulele alfa au douã sarcini elementare; 1909: RUTHER-
FORD ºi RAYS stabilesc faptul cã particulele alfa sunt nuclee
de heliu).
† Determinarea experimentalã a sarcinii electrice elementare
(R. MILLIKAN, 1909).
† Elaborarea ºi verificarea modelului atomic cu sarcina
pozitivã concentratã, conform cãruia electronii orbiteazã
în jurul sarcinii pozitive concentrate, plasate central, sub
acþiunea forþei coulombiene: modelul planetar al lui RUTH-
Robert Andrews Millikan
ERFORD, 1911.
(1868–1953) fizician american,
laureat al Premiului Nobel pentru fizicã
† Stabilirea relaþiei dintre parametrul de ciocnire b ºi unghiul
în 1923 (pentru mãsurãtorile asupra
de împrãºtiere θ al particulelor alfa pe un nucleu de aur: sarcinii electronului ºi pentru
RUTHERFORD (1912). Neajuns: parametrul de ciocnire nu contribuþia sa la studiul efectului
fotoelectric.
este mãsurabil.
† Stabilirea relaþiei dintre procentul particulelor alfa difuzate
ºi unghiul de împrãºtiere θ, mãrimi accesibile experimen-
tal: RUTHERFORD (1913).
† Verificarea experimentalã a relaþiei anterioare (1913, GEI- Temã
GER ºi MARSDEN), care a dus la determinarea razei nucleului. Realizaþi un portofoliu cu
tema: „Evoluþia ideilor despre
† Evidenþierea limitelor modelului planetar: nu explicã
atom, din antichitate pânã în
stabilitatea atomului, nu explicã spectrele de emisie sau de prezent”.
absorbþie (1913).
Fizicã atomicã 65

Niels BOHR (1885–1962),
fizician danez, laureat al Premiului
Nobel (1922), explicã regula de
cuantificare a momentului cinetic.
Arnold Johannes Wilhelm
SOMMERFELD
(1885–1962), fizician german. Numele
sãu este legat de constanta structurii
fine. Patru dintre studenþii sãi sunt
laureaþi ai Premiului Nobel pentru
fizicã.
66
3. MODELUL BOHR
Primul model cuantic al atomului a fost modelul lui Niels
Henrik David BOHR (1913); acest model trateazã atomul de hidrogen
ºi ionii hidrogenoizi (He+, Be2+, ...).
BOHR a pornit de la modelul planetar ºi a introdus douã pos-
tulate ºi o regulã de cuantificare a momentului cinetic; astfel s-a
obþinut o bunã concordanþã cu datele experimentale din acea vreme.
Primul postulat al lui Bohr
Existã stãri legate ale atomului, în care acesta nu emite ºi nu
absoarbe energie (aceste stãri se numesc stãri staþionare; într-o stare
staþionarã energia atomului este constantã în timp).
Valorile energiilor stãrilor staþionare formeazã un ºir (o mulþime
discretã, adicã numãrabilã): E1, E2, E3, ..., En, ... (se spune cã valorile
energiei sunt cuantificate).
Al doilea postulat al lui Bohr
Existã posibilitatea ca atomii sã emitã sau sã absoarbã energie
(radiaþie electromagneticã) sub forma unei singure cuante de energie
(foton); aceasta se realizeazã prin trecerea atomului dintr-o stare
staþionarã (cu energia Em) în altã stare staþionarã (cu energia En),
fenomen numit tranziþie cuanticã.
Energia fotonului emis (Em > En) sau absorbit (Em < En) în
urma unei tranziþii cuantice este:
εfoton = | Em – En |.
Rezultã cã frecvenþa radiaþiei electromagnetice observate în
cazul în care un atom dintr-un colectiv de atomi efectueazã aceeaºi
tranziþie va fi:
ε foton Em − En
ν = = .
h h
Observaþie
Se considerã cã miºcarea electronului într-o stare staþionarã
este bine descrisã de legile mecanicii clasice (newtoniene), care însã
nu se mai pot aplica în timpul în care are loc o tranziþie cuanticã.
Pentru a selecta stãrile staþionare, BOHR a introdus o regulã
specialã, numitã regula de cuantificare. Într-o formã echivalentã
celei date de BOHR, aceastã regulã se poate enunþa astfel:
Mãrimea momentului cinetic orbital al atomului poate lua
numai valori date de relaþia:
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 L0 = nh, (3.4) Observaþie
h Într-o primã etapã, efectele
unde momentul cinetic are expresia: L0 = m0Lr = rp, constanta h =
2π relativiste (de exemplu variaþia
se numeºte constanta lui PLANCK raþionalizatã, iar n este un numãr natu- relativistã a masei electronului
ral (n = 1, 2, 3 ...), numit numãr cuantic principal. cu viteza ºi compunerea rela-
Interacþiunea dintre nucleu (care are sarcina electricã +Ze) ºi tivistã a vitezelor) au fost
electron (care are sarcina electricã − e) este de naturã coulombianã. neglijate.
Ulterior, SOMMERFELD a arãtat
Pentru miºcarea unui electron pe o orbitã circularã de razã r,
cã luarea în considerare a
se poate scrie (în ipoteza nucleului fix) urmãtoarea relaþie (numitã
efectelor relativiste poate
ºi condiþia de echilibru dinamic al electronului pe orbitã):
explica mai bine observaþiile
experimentale.
m0L 2 = Ze .
2
(3.5) În teoria dezvoltatã de SOM-
r 4πε 0 r 2
MERFELD , orbitele electronilor

Observaþie sunt eliptice ºi suferã o miºcare

de precesie (fig. 3.14).
Dacã se þine seama cã electronul ºi nucleul se rotesc, de fapt,
în jurul centrului de masã al sistemului, trebuie înlocuitã masa
Mm m
electronului m cu expresia = numitã masã redusã;
M +m m
1+
M
aici M este masa nucleului (care, în cazul atomului de hidrogen, este
de 1837 de ori mai mare decât masa electronului).
Folosind regula de cuantificare, sã deducem expresiile
mãrimilor fizice caracteristice sistemului într-o stare staþionarã:
energia electronului într-o stare legatã, raza unei orbite circulare,
viteza electronului pe o orbitã circularã, perioada ºi frecvenþa de
rotaþie a electronului pe o orbitã circularã (fig. 3.15).
Scriem condiþia de echilibru dinamic a electronului pe orbitã
(3.5) sub forma: Fig. 3.14. „Rozeta” lui S OMMERFELD ,
reprezentând precesia orbitei electronului
m vr
2 2 2
m0 Ze 2 m Ze 2 datoratã variaþiei relativiste a masei cu
adicã L0 = 0
2
0
= . viteza.
r 4πε 0 r 4πε 0

Conform relaþiei de cuantificare a momentului cinetic (3.4),

obþinem valorile cuantificate ale razelor orbitelor circulare:
rn = n 2 r0 , (3.6)

ε0 h 2 4πε0 h 2 52,9 ⋅ 10−12 m ,

unde r0 = = =
πm0 Ze 2 m0 Ze 2 Z

adicã razele cresc proporþional cu pãtratul numãrului cuantic n.

Mãrimea:

ε0 h 2 4πε0 h 2
rI = = = 52,9 pm Fig. 3.15. Valorile cuantificate ale
πm0 e 2 m0 e 2 energiei, razelor ºi vitezelor
electronilor în modelul BOHR al
se numeºte prima razã BOHR. atomului de hidrogen.

Fizicã atomicã 67
 Deducem cã diametrul unui atom de hidrogen este aproxi-
mativ 100 pm, adicã 1 Å (amintiþi-vã cã 1 Å = 10-10 m).
Deoarece
Ze 2
Etotalã = – ,
8πε 0 r
Temã
rezultã acum valorile cuantificate ale energiei totale a unui electron:
Arãtaþi cã valorile cuantificate
ale frecvenþei miºcãrii electro- E0 m0 e 4 m0 e 4
En = –Z2 , unde E = = = 13,6 eV. (3.7)
nului pe orbitã sunt date de ex- n2
0
8h 2 ε 02 32π2 h 2 ε 02
presia:
se observã cã valorile energiei scad, în valoare absolutã, invers
ωn ν0 proporþional cu pãtratul numãrului cuantic n.
νn = = 3 , unde
2π n Modelul lui BOHR a reuºit sã explice formula RYDBERG, regãsind
m0 Z 2 e 4 m0 Z 2 e 4 teoretic valoarea constantei lui RYDBERG R precum ºi valoarea energiei
ν0 = = = de ionizare a hidrogenului, Wionizare.
4h3ε02 32π3 h3ε02 Sã ne amintim relaþia lui RYDBERG (3.2):
= (6,59 · 1015 Hz)Z2,
1 ⎛ 1 1 ⎞
iar valorile cuantificate ale pe- = Z 2R ⎜ 2 − 2 ⎟ ,
λ mn ⎝n m ⎠
rioadei miºcãrii electronului pe
orbitã sunt date de expresia cu m > n ºi R = 1,097373·107 m−1.
Tn = n3T0, unde Sã regãsim aceastã expresie folosind modelul BOHR. Conform
celui de al doilea postulat al lui BOHR ºi relaþiei 3.7, se poate scrie:
4h3ε 02 32ε3 h3ε02
T0 = = = hc m0 e 4 ⎛ 1 1 ⎞
m0 Z 2 e 4 m0 Z 2 e 4 hνmn = = Z2 2 2 ⎜ 2 − ⎟.
λ mn 8h ε 0 ⎝ n m2 ⎠
1,5 ⋅ 10−16 s
= . Comparând relaþiile, gãsim
Z2
m0 e 4 m0 e 4
Cum explicaþi dependenþa de R= = = 1,097373.107 m–1,
numãrul atomic Z a acestor 8h3cε02 32π3 h3cε 02
mãrimi?
în acord cu rezultatele experimentale.
Valoarea minimã a energiei care trebuie comunicatã unui elec-
tron aflat în stare fundamentalã pentru ca acesta sã pãrãseascã atomul
reprezintã energia de ionizare a atomului; pentru atomul de hidrogen,
energia de ionizare este:
m0 e 4
Temã Wi = Rhc = = 2,176 · 10–18 = 13,6 eV.
8h 2 ε 02
Studiaþi modelul Bohr cu
ajutorul simulãrii virtuale de la Folosind relaþia de cuantificare (3.4) ºi expresia razelor
adresa de internet: orbitelor circulare (3.6), obþinem valorile cuantificate ale vitezei
electronului pe orbita circularã:
† http://www.walter-fendt.de/
ph14ro/bohrh_ro.htm v0 Ze 2 Ze 2 ⎛ m⎞
vn = , unde v0 = = = ⎜ 2,19 ⋅ 106 ⎟ Z. (3.8)
n 2hε 0 4πhε 0 ⎝ s ⎠
Pentru prima orbitã Bohr, factorul relativist este:

v0 e2 e2 1
β = = = = = 0,0073 ºi β2 = 53 · 10–6,
c 2hcε 0 4πhcε 0 237
68 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
adicã o valoare destul de micã pentru a justifica neglijarea, în primã
aproximaþie, a efectelor relativiste, dar suficient de mare pentru a
influenþa rezultatele unor observaþii mai precise.
Concluzie
Valorile mãrimilor fizice caracteristice electronului din atomul
hidrogenoid (energia, raza traiectoriei, viteza, frecvenþa, perioada)
nu pot lua orice valori, ci numai valori discrete, dependente de
numãrul natural n (adicã numãrabile). Vom spune cã toate aceste
mãrimi sunt cuantificate, n fiind numit numãr cuantic principal.
Modelul lui BOHR al atomului hidrogenoid este un model
cuantic compatibil, într-o primã aproximaþie, cu observaþiile experi-
mentale legate, de exemplu, de frecvenþele liniilor spectrale ºi de Werner HEISENBERG (1901–1976),
energiile de ionizare. fizician german,
laureat al Premiului Nobel (1932).
Existã observaþii experimentale, legate de exemplu, de intensitatea
liniilor spectrale, de structura finã a liniilor spectrale ºi de multe alte
fenomene (referitoare, în special la atomii cu mai mulþi electroni) care
nu pot fi explicate pe baza modelului simplu al lui BOHR.
La ora actualã, mecanica cuanticã (o teorie dezvoltatã de
S CHRÖDINGER , H EISENBERG ºi mulþi alþii), combinatã cu teoria
relativitãþii a lui EINSTEIN, explicã satisfãcãtor practic toate obser-
vaþiile experimentale, dar bazele sale matematice depãºesc cu mult
nivelul unui manual de liceu.

4. EXPERIMENTUL FRANCK-HERTZ
James FRANCK (stânga, 1882–1964) ºi
Teoria lui BOHR a fost verificatã cu succes printr-un experi- Gustav Ludwig HERTZ (dreapta, 1887–
ment remarcabil, realizat de FRANCK ºi HERTZ încã din 1914, dar luat 1975) fizicieni germani, laureaþi ai
în considerare abia dupã 10 ani. Premiului Nobel pentru fizicã (1925).
Acest experiment a constat în bombardarea atomilor de mercur
(Hg) cu electroni acceleraþi ºi studiul schimbului de energie între
electroni ºi atomi.
Experimentul a demonstrat, printr-o altã metodã decât cele
spectroscopice, cã energia electronilor atomici poate lua numai valori
discrete, adicã este cuantificatã, aºa cum a postulat BOHR în 1924.
Într-un tub de sticlã (vidat în prealabil) se introduc vapori de
mercur la presiune scãzutã ºi se dispun patru electrozi (fig. 3.16):
1. catodul C (cu încãlzire indirectã);
2. grila G1 care controleazã, prin intermediul unei tensiuni
reglabile U1 (în intervalul 0–5 V), electronii emiºi de catod,
3. grila G2 care, cu ajutorul tensiunii reglabile U2 (având valori cu-
prinse în intervalul 0–80 V) accelereazã electronii care strãbat grila G1;
4. anodul A care colecteazã electronii care trec prin ochiurile
grilei G2 ºi înving tensiunea de frânare U3 aplicatã între A ºi G2 Fig. 3.16. Schema dispozitivului
(fixatã la o valoare micã, de exemplu 0,5 V). experimental FRANCK-HERTZ.

Fizicã atomicã 69

Fig. 3.17. Curbã caracteristicã obþinutã
experimental.
Fig. 3. 18. Curba caracteristicã,
trasatã pe hârtie milimetricã.
Experimentul FRANCK ºi HERTZ
în desfãºurare.
70
Ideea care a stat la baza realizãrii experimentului constã tocmai
în aplicarea acestei tensiuni întârzietoare U3 (metoda este cunoscutã
în literatura de specialitate sub numele de metoda potenþialului
întârzietor).
Experimental, reglãm emisia electronilor de cãtre catod (cu
ajutorul tensiunii U1) ºi creºtem treptat valoarea tensiunii de acce-
lerare U2. Dupã ce depãºim valoarea fixatã a tensiunii U3 (0,5 V),
ne-am aºtepta sã obþinem un curent din ce în ce mai mare, datoritã
faptului cã anodul va colecta din ce în ce mai mulþi electroni emiºi
de catod (desigur, pentru valori mai mari ale tensiunii de accelerare,
curentul va ajunge la o valoare de saturaþie, ca ºi în cazul studiului
efectului fotoelectric).
Totuºi, alura curbelor obþinute experimental este cea din figurile
3.17. ºi 3.18 (în fig. 3.18 curba este vizualizatã pe ecranul unui
osciloscop cu memorie).
Aºa cum puteþi observa, creºterea este întreruptã de scãderi
abrupte, înregistrându-se minime pentru valori ale tensiunii de
accelerare U2 care sunt, în medie, multipli întregi de 4,9 V.
Urmãrind cu un spectroscop, constatãm cã, simultan cu apariþia
primului minim, atomii de mercur din tubul de sticlã încep sã emitã
o radiaþie a cãrei intensitate creºte când atingem urmãtorul minim.
Explicaþia acestei comportãri este simplã: cât timp energia
electronilor acceleraþi de grila G2 este inferioarã valorii de 4,9 eV,
ciocnirile electronilor cu atomii de mercur sunt perfect elastice, dar
când energia electronilor atinge valoarea de 4,9 eV, ciocnirile devin
inelastice, electronii cedând toatã energia lor atomilor de mercur.
Rolul tensiunii întârzietoare U2 = 0,5 V este tocmai de a
împiedica electronii, care au cedat toatã energia lor atomilor de
mercur sã mai ajungã la anod.
Sã mai remarcãm faptul cã presiunea vaporilor de mercur din
tubul de sticlã este aleasã astfel încât ciocnirile electronilor cu atomii
de mercur sã aibã loc între grila G2 ºi anod.
Dacã energia electronilor ajunge la 2 · 4,9 eV, unii dintre ei
vor suferi o singurã ciocnire (cedând 4,9 eV atomilor de mercur)
ºi vor învinge cu uºurinþã tensiunea întârzietoare, iar alþii vor suferi
douã ciocniri inelastice succesive ºi vor pierde astfel întreaga lor
energie cineticã, nereuºind sã mai ajungã la anod. Dupã cum se
observã, valorile minimelor nu sunt nule ºi cresc monoton, datoritã
electronilor care fie nu suferã ciocniri, fie suferã mai puþine
ciocniri, pãstrându-ºi astfel o energie suficientã învingerii tensiunii
întârzietoare U3.
Rafinând experimentul, se mai pot pune în evidenþã ºi alte
valori precise ale energiei electronilor pentru care aceºtia se ciocnesc
inelastic cu atomii de mercur.
Astfel, a fost dovedit experimental cã atomii de mercur posedã
nivele energetice discrete.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Desigur, conform postulatelor lui BOHR, atomii de mercur
Temã
excitaþi pe niveluri energetice superioare se vor dezexcita, emiþând
o radiaþie cu lungimea de undã corespunzãtoare diferenþei de energie Realizaþi experimentul FRANCK-
dintre nivelul excitat ºi cel fundamental; în cazul prezentat, rezultã: HERTZ cu ajutorul simulãrii virtuale
hc hc de la adresa de internet:
hc
εf = hν = , deci λ = = = 253,7 nm,
λ εf eU † http://phys.educ.ksu.edu/
fapt verificat de observaþiile spectroscopice. vqm/free/FranckHertz.html
Experimentul imaginat de FRANCK ºi HERTZ a fost realizat ºi Cu datele obþinute, trasaþi
pentru atomii altor elemente chimice; curbele obþinute au avut aceeaºi graficul caracteristic.
alurã, ceea ce înseamnã cã ºi energia celorlalþi atomi este cuantificatã,
în acord cu observaþiile spectroscopice ºi cu modelul cuantificat al
lui BOHR.

(*) 5. ATOMUL CU MAI MULÞI ELECTRONI

Teoria simplã a lui BOHR nu mai poate explica satisfãcãtor
fenomenele legate de atomii cu mai mulþi electroni. Comportarea
acestora este descrisã, cu o foarte bunã precizie, de modelul cuantic
(dezvoltat de SCHRÖDINGER ºi HEISENBERG).
Fermioni ºi bosoni
În sistemele de microparticule, care sunt descrise de mecanica
cuanticã, existã douã tipuri de particule:
– unele care nu pot ocupa aceeaºi stare cuanticã, numite
fermioni; pentru aceste particule, caracterizate de un moment cinetic
propriu (spin) semiîntreg (1/2, 3/2) trebuie sã existe cel puþin un
parametru diferit de la un fermion la altul din sistemul cuantic;
– altele, care se pot gãsi oricât de multe în aceeaºi stare
cuanticã, numite bosoni; aceste particule, caracterizate de un mo-
ment cinetic propriu (spin) întreg (0, 1, 2), pot avea chiar ºi toate
mãrimile fizice caracteristice identice.
Consecinþele acestui fapt sunt uriaºe.
Un sistem de fermioni (de exemplu electronii unui atom sau
protonii ºi neutronii dintr-un nucleu), trebuie sã fie construit analog unui
zid de cãrãmizi: fiecare fermion adãugat sistemului trebuie sã aibã cel Wolfgang Ernst PAULI (1900–1958),
puþin o caracteristicã diferitã de ceilalþi fermioni din acest sistem. fizician austriac, laureat al Premiului
Nobel pentru fizicã (1945).
Acest fapt a fost descoperit de Wolfgang PAULI ºi, de aceea,
poartã numele de principiul de excluziune al lui PAULI.
Bosonii, în schimb, pot avea toate caracteristicile identice,
permiþând, de exemplu, obþinerea fasciculelor LASER coerente
monocromatice de foarte mare intensitate.
Observaþie
O analogie care sã evidenþieze diferenþa dintre fermioni ºi
bosoni ar putea fi urmãtoarea: scriind pe coli de hârtie ºi punând
foaie peste foaie, obþinem un teanc gros de foi, pe când dacã
scriem pe foile virtuale din calculator, putem pune oricâte foi una
peste alta, dar grosimea teancului virtual nu va creºte! Satyendra Nath BOSE
(1894–1974), fizician indian.

Fizicã atomicã 71

Dmitrii Ivanovici MENDELEEV
(1834–1907), chimist rus.
Tabelul periodic al elementelor
Pentru caracterizarea stãrilor cuantice posibile, în mecanica
cuanticã se introduc numere cuantice (care pot lua valori întregi sau
semiîntregi), tot aºa cum, în modelul BOHR, numãrul cuantic n
caracteriza energia ºi momentul cinetic al electronului din atom,
conform relaþiilor cunoscute (3.7, 3.4):
E0
En = – Z 2 ºi L0 = nh.
n2
În modelul cuantic, lucrurile sunt mult mai complicate; pentru
descrierea electronilor atomici trebuie sã introducem ºi alte numere
cuantice, care descriu proprietãþi specifice ale electronilor.
Numãrul cuantic principal n cuantificã valorile energiei; deºi
existã diferenþe sesizabile între valorile prezise de mecanica cuanticã
ºi cele obþinute în cadrul teoriei lui BOHR (de exemplu, energia nu
depinde numai de numãrul cuantic n), valorile energiei sunt apropiate
de cele cunoscute din studiul modelului BOHR. Acest fapt a permis
gruparea electronilor cu acelaºi numãr cuantic principal n în pãturi,
notate spectroscopic cu K, L, M, ... corespunzãtor valorilor lui n:
pãtura K va corespunde valorii n = 1, pãtura L va corespunde lui
n = 2 ºi aºa mai departe.
Observaþie
Proprietãþile chimice ale elementelor (de exemplu valenþa)
sunt legate de electronii din pãtura exterioarã, astfel încât aceste
proprietãþi se vor repeta cu periodicitatea cunoscutã de la chimie.
Un exemplu remarcabil este urmãtorul: în 1871, germaniul nu fusese
descoperit, dar Mendeleev a prezis existenþa lui ºi l-a numit ekasiliciu;
previziunile sale au fost verificate dupã descoperirea germaniului,
aºa cum se poate urmãri în tabela urmãtoare.

Ekasiliciu (Es) Germaniu (Ge)

proprietãþi prezise proprietãþi observate

Masa atomicã 72 u 72,59 u

Densitatea 5,5 g·cm-3 5,5 g·cm-3
Valenþa 4 4
Punctul de topire înalt 937,4°C
Culoarea metalului cenuºiu întunecat cenuºiu deschis
Formula oxidului EsO2 GeO2
Densitatea oxidului 4,7 g·cm -3
4,23 g·cm-3
Formula clorurii EsCl4 GeCl4
Densitatea clorurii 1,9 g·cm -3
1,84 g·cm-3
Tabelul periodic al elementelor, aºa Punctul de fierbere
cum este cunoscut în prezent
al clorurii < 100°C 84°C
(fragment)

72 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 r
Dar teoria cuanticã prevede cã momentul cinetic orbital L0 al
electronului este cuantificat în alt mod decât a indicat BOHR: mãrimea
pãtratului momentului cinetic orbital nu poate lua decât valori date
de relaþia:

L20 = l(l + 1)h 2, (3.9)

în care numãrul cuantic orbital l poate lua valori întregi ºi pozitive,

între 0 ºi n – 1 (în total n valori).
Electronii au energii apropiate între ele, dar diferite, ºi de
aceea în fiecare pãturã ei vor ocupa subpãturi, notate corespunzãtor
valorilor l = 0, 1, 2, 3... cu, respectiv, s, p, d, f ... .
Este uºor de vãzut cã fiecare pãturã (K, L, M, ...) va avea n
subpãturi: astfel, pãtura K va avea doar subpãtura s (corespunzãtoare Ralph de Laer KRONIG
valorii l = 0), în timp ce, de exemplu, pãtura M va avea trei subpãturi, (1904–1995), fizician olandez.
corespunzãtor valorilor posibile ale lui l: 0, 1, 2.
O discuþie specialã meritã faptul cã, în mecanica cuanticã
valoarea minimã a momentului cinetic orbital este nulã; aceasta nu
înseamnã cã electronul nu se miºcã, ci aratã simetria sfericã a
„norului” de localizare a electronului: ºtiþi de la chimie cã orbitalii
s au simetrie sfericã.
În general, teoria lui BOHR este mai aproape de realitate pentru
valori mari ale numãrului cuantic principal, n.
În interiorul unei subpãturi, electronii se pot gãsi în stãri
caracterizate de valori diferite ale proiecþiei Lz a momentului cinetic
orbital pe direcþia axei Oz (axã fixatã din punct de vedere fizic, de
exemplu, printr-un câmp magnetic). Astfel, Lz poate lua numai valori
L20 = 1 · (1 + 1)h2 = 2h2
date de relaþia Lz = mh, în care m se numeºte numãr cuantic mag-
netic orbital ºi poate lua valori întregi, mai mici sau egale în valoarea Lz = 0 sau ±h..

absolutã cu l, adicã aparþinând mulþimii {–l, …, –1, 0, 1, …l}, în Pentru l = 1 (orbitalii de tip p) momentul
cinetic orbital are mãrimea datã de relaþia
total 2l + 1 valori.
Dupã cum aþi învãþat la chimie, electronii au L20 = 2h2.
r încã o caracte-
risticã fundamentalã: momentul cinetic de spin, S . Proiecþia sa pe axa Oz poate lua valorile
−D, 0, D .
Observaþie
Denumirea spin provine de la ideea iniþialã (Ralph KRONIG,
1925) cã acesta s-ar datora rotaþiei electronilor în jurul unei axe
de simetrie, idee abandonatã din considerente relativiste; acum
considerãm cã spinul este o proprietate intrinsecã a particulelor.
Spinul electronilor a fost propus teoretic de UHLENBECK ºi GOUDSMIT
(1925) ºi confirmat experimental de STERN ºi GERLACH.
Conform mecanicii cuantice, analog momentului cinetic or-
r
bital, mãrimea momentului cinetic de spin, S , nu poate lua decât George Eugen UHLENBECK
valori date de relaþia: (stânga, 1900–1988) ºi
Samuel Abraham GOUDSMIT (dreapta,
S 2 = s ( s + 1)h 2 , (3.10) 1902–1978), fizicieni olandezi.

Fizicã atomicã 73
 unde numãrul cuantic de spin s are o singurã valoare semiîntreagã,
3
s = ½, ceea ce aratã cã electronii sunt fermioni; rezultã S 2 = h 2 .
4
Proiecþia momentului cinetic de spin pe axa Oz poate lua
numai valori date de relaþia Sz = msh, unde numãrul cuantic mag-
netic de spin ms poate lua numai valorile semiîntregi + 1 sau − 1 ,
2 2
adicã exact douã valori.
2 2( )
S 2 = 1 1 + 1 D2 = 3 D2 ,
4
Conform principiului de excluziune al lui Pauli, într-un atom
S = ± 1 D.
electronii din aceeaºi subpãturã trebuie sã fie caracterizaþi de valori
z 2
Momentul cinetic de spin are mãrimea diferite ale proiecþiei spinului pe axa Oz ( + 1 sau − 1 ), fapt la
2 2
datã de relaþia S 2 = 3 D 2 . care ne referim în limbaj curent spunând cã electronii au spinul „în
4
Proiecþia sa pe axa Oz poate lua valorile sus” (ms = + 1 ) sau „în jos” (ms = − 1 ).
2 2
1 D sau − 1 h .
2 2

Numãrul cuantic Valorile posibile; Numãrul valorilor Mãrimea pe care Relaþia de

notaþii spectroscopice posibile o cuantificã cuantificare

n {1, 2, 3, ...} nedefinit Energia E = −

Z 2 m0 e4 1
⋅ 2
numãr cuantic n 2
8h ε 02
n
K, L, M, ...
principal

l {0, 1, ... n - 1} n Momentul cinetic

L2 = l( l + 1 )h 2
numãr cuantic orbital s, p, d, f, ... orbital
m {−l,..., −1, 0, 1,...l} 2l + 1 Proiecþia pe axa Oz a
numãr cuantic momentului cinetic orbital Lz = m D
magnetic orbital

s ⎧1⎫ 1 Momentul cinetic 3 2

⎨ ⎬ S 2 = s (s + 1)h 2 = h
numãr cuantic ⎩2⎭ propriu (de spin) 4
de spin

2 Proiecþia pe axa Oz a
ms ⎧ 1 1⎫ Sz = ms h
numãr cuantic ⎨− ,+ ⎬ momentului cinetic de spin
magnetic de spin
⎩ 2 2⎭

În figura 3.19. sunt reprezentate stãrile posibile ale electronilor

în atom, conform regulilor stabilite pentru valorile posibile ale
numerelor cuantice.
La chimie aþi învãþat despre orbitalii atomici ºi modul lor de
completare. Conform regulii construcþiei (regulii ocupãrii succesive
a orbitalilor cu electroni), electronii completeazã pãturile (K, L, M,
...) ºi subpãturile (s, p, d, ...) în ordinea crescãtoare a valorilor
energiei, respectând principiul de excluziune al lui PAULI ºi regula
lui HUND (numãrul electronilor necuplaþi trebuie sã fie maxim).
74 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 2

Fig. 3.19. Valorile posibile ale numerelor cuantice pentru primele trei pãturi
electronice (K, L, M) ºi numerele de ocupare cu electroni ale stãrilor.

În realitate, ordinea crescãtoare a energiilor nu este cea din

fig. 3.19, ci aceea din fig. 3.20. Aceastã ordine crescãtoare a valorilor
energiei se poate memora folosind figura imitând o tablã de ºah din
fig. 3.20: se completeazã diagonalele paralele cu cea principalã, în
ordine cu simbolurile orbitalilor s, p, d, f, ... ºi cealaltã diagonalã cu
numerele 1, 2, 3 ...; citirea se face pe fiecare linie de la stânga la
dreapta, iar liniile se parcurg de sus în jos. Urmãriþi! Fig. 3.20.

Fizicã atomicã 75
 Dupã cum ºtiþi de la chimie:
4p 2
– pe fiecare orbital se pot gãsi cel mult 2 · (2l + 1) electroni;
3d 10
– pot exista cel mult 2 · n2 atomi cu acelaºi numãr cuantic n.
4s 2
3p 2 Datoritã completãrii subpãturilor cu electroni în ordinea
3p 6
3s 2 crescãtoare a energiilor, ceea ce face ca în unele cazuri sã se
3s 2
2p 6 completeze întâi pãturile exterioare ºi abia apoi pãturile interioare
2p 6
2s 2 rãmase necompletate, numerele de elemente din fiecare perioadã (I,
6p 6 2s 2
1s 2 II, III, ...) sunt urmãtoarele: 2, 8, 8, 18, 18, 32, ...
5d 10 1s 2
Sã urmãrim pe douã exemple modul de a nota numerele de
4f 14 ocupare. Ne vom referi la douã elemente din grupa a IV-a principalã,
Si Ge
6s 2 18 32
germaniul ºi siliciul, având numerele atomice (egale cu numerele de
5p 6 electroni) 14 ºi, respectiv, 32. Configuraþia electronicã va fi cea din
4d 10 figura 3.21.
5s 2 Dupã cum se observã, pe ultimul strat (M pentru siliciu ºi N
4p 6 pentru germaniu) se gãsesc patru electroni, ceea ce face ca aceste
3d 10 elemente sã aibã proprietãþi comune: au aceeaºi valenþã, cristalele
4s 2 pe care le formeazã au legãturã tetraedricã, au proprietãþi
3p 6 semiconductoare etc. Sã mai observãm cã, în cazul germaniului, s-a
3s 2 completat cu electroni mai întâi nivelul 4s ºi apoi nivelul 3d, în
2p 6 acord cu ordonarea energeticã a acestor niveluri.
2s 2 Studiind tabelul periodic al elementelor, mai putem remarca
1s 2 faptul cã elementele foarte stabile (gazele inerte) au structuri
Rn electronice complete; de exemplu, radonul (Z = 86).
86
Observaþi cã în pãtura P (corespunzând valorii maxime a
Fig. 3.21. numãrului cuantic principal, n = 6) radonul are configuraþia stabilã
de octet. Evident, radonul se va gãsi în perioada a VI-a, grupa a
VIII-a (6s26p6).

Wilhelm Conrad RÖNTGEN
(1845–1923), fizician german,
laureat al Premiului Nobel
pentru fizicã în 1901.
76
6. RADIAÞIILE X
Cum au fost descoperite razele X
În 1895, fizicianul german WILHELM RÖNTGEN, lucrând cu un
tub de raze catodice, a descoperit (alimentând tubul de descãrcare
cu tensiune înaltã) radiaþii penetrante care au produs fluorescenþa
unui cristal de platinocianurã de bariu.
Natura razelor X
Datoritã faptului cã natura acestor radiaþii nu era cunoscutã,
au fost numite la început raze X, apoi raze RÖNTGEN.
W. FRIEDRICH, P. KNIPPING ºi Max VON LAUE au obþinut, în
1912, difracþia razelor X pe reþeaua cristalinã a unui metal, probând,
în acest fel, natura lor ondulatorie: radiaþiile X sunt radiaþii
electromagnetice cu lungimi de undã mai mici decât cele ale radiaþiei
ultraviolete, cuprinse între 10 nm ºi 1 pm.
Dupã cum am vãzut la studiul efectului COMPTON, în acord cu
ipoteza lui E INSTEIN , radiaþiile X îºi pot manifesta ºi natura
corpuscularã; de aceea, putem considera cã ele reprezintã un flux de
fotoni mai energici decât fotonii radiaþiilor vizibile ºi ultraviolete.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Clasificarea razelor X dupã lungimea lor de undã
Razele X cu lungimi de undã doar cu puþin mai mici decât
razele ultraviolete se numesc raze X moi, pe când cele cu lungimi
de undã cu mult mai mici (deci cu mult mai energice) se numesc
raze X dure.

Cum se produc razele X

Radiaþiile X se pot produce prin proiectarea unui fascicul de
electroni de mare energie asupra unei þinte metalice.
Dispozitivul în care se produc razele X – numit tub COOLIDGE
– este un tub de sticlã, cu o fereastrã de beriliu având un catod (care
emite electroni), un anod (care accelereazã electronii sub tensiuni de
la 0,1 MV pânã la 100 MV) ºi un anticatod (o þintã metalicã pe care
cad electronii acceleraþi) (fig. 3.22).
Evident ºi ecranul unui tub cinescop reprezintã un anticatod,
Fig. 3.22. Primele dispozitive pentru
astfel cã ºi aici se vor produce raze X (moi). producerea razelor X: tuburile COOLIDGE.
Existã ºi surse naturale de raze X: Soarele, supernovele ºi Jos: dispozitivul cu care W. FRIEDRICH,
chiar cometele. P. KNIPPING ºi M. von LAUE
au observat difracþia razelor X.
Clasificarea razelor X dupã mecanismul producerii
Studiind spectrul razelor X (fig. 3.23), s-a constatat cã:
– la tensiuni mici spectrul este continuu, nu depinde în nici un
fel de natura anticatodului, iar lungimea de undã nu poate fi inferioarã
unei anumite valori λmin care depinde de tensiunea de accelerare;
– la tensiuni mai mari, peste spectrul continuu se suprapune
un spectru de linii care depinde de natura anticatodului, fapt pentru
care aceastã radiaþie se numeºte radiaþie X caracteristicã.

Cum se explicã spectrul razelor X

Spectrul continuu apare datoritã radiaþiei emise de electronii
care au cãzut pe anticatod ºi care îºi pierd energia treptat, radiind
Fig. 3.23. Spectrul radiaþiei X
(ca orice sarcinã acceleratã) energie electromagneticã proporþional pentru wolfram.
cu pãtratul vectorului acceleraþie (fig. 3.24).
Într-adevãr, electronii care pãtrund în metal interacþioneazã
puþin cu electronii liberi sau legaþi, dar traiectoria lor va fi perma-
nent curbatã datoritã atracþiei coulombiene cu nucleele din nodurile
reþelei cristaline.
Radiaþia care apare se numeºte radiaþie X de frânare, deoarece
electronii, emiþând energie ca urmare a faptului cã se miºcã accelerat,
ajung sã fie încetiniþi.
Pentru a explica limita inferioarã a lungimilor de undã ale
spectrului radiaþiei de frânare, trebuie sã facem apel la ipoteza lui
EINSTEIN asupra naturii fotonice a radiaþiei electromagnetice. Energia
maximã a fotonilor emiºi nu poate fi superioarã energiei electronilor
acceleraþi la tensiunea U:
Fig. 3.24. Un electron accelerat pierde
hc energie proporþional cu pãtratul
ε f = hν = ≤ Ee = eU .
λ acceleraþiei.

Fizicã atomicã 77

Henry Gwyn Jeffreys MOSELEY
(1887–1915), fizician englez.
Emisia de raze X a unei supernove
(stânga) ºi spectrul emisiei solare în
domeniul radiaþiilor X (dreapta).
Fig. 3.25. Prima radiografie:
mâna doamnei RÖNTGEN.
Aparat RÖNTGEN modern ºi imaginea
conexiunilor interioare ale unui bec.
78
hc
Rezultã cã λ ≥ , adicã limita inferioarã a lungimilor de
eU
undã ale spectrului continuu scade invers proporþional cu tensiunea
de accelerare a electronilor, în acord cu rezultatele experimentale.
Spectrul de linii (radiaþia X caracteristicã) are o cu totul
altã naturã: când energia electronilor incidenþi creºte peste valoarea
energiei de ionizare a atomilor anticatodului, se poate produce
ionizarea acestor atomi, prin extragerea unui electron din apropierea
nucleului, de exemplu din pãtura K. În urma ionizãrii, ceilalþi electroni
tind sã ocupe nivelul cu energie mai micã, rearanjându-se. În acest
proces, ei emit energie sub formã de fotoni, conform celui de al
doilea postulat al lui BOHR.
Prin analogie cu formula lui RYDBERG (3.3), frecvenþele radiaþiei
emise pot fi calculate cu relaþia cunoscutã sub numele de legea lui
MOSELEY:
1 ⎛ 1 1 ⎞
= ν% mn = ( Z − σ) 2 R ⎜ 2 − 2 ⎟ ,
λ mn
mm ⎝n m ⎠
în care am înlocuit numãrul atomic Z cu o valoare mai micã, datoritã
faptului cã electronii exteriori sunt ecranaþi faþã de atracþia
coulombianã a nucleului de electronii din straturile inferioare, σ se
numeºte constantã de ecranare ºi se determinã experimental, pentru
fiecare tip de atomi în parte (σ ∈ [−1, 1]) , n, m ∈ ¥* cu m > n .
De fapt, MOSELEY a descoperit experimental cã, pentru fiecare
tip de atomi ai anticatodului, rãdãcina pãtratã a frecvenþei radiaþiei
X caracteristice creºte liniar cu numãrul atomic:
ν = a ( Z − b) , unde a ºi b sunt constante pozitive.
Aplicaþiile razelor X
• Prima aplicaþie a razelor X a fost radiografierea corpului
uman. Datoritã faptului cã radiaþiile X sunt absorbite în mod diferit
de diferite organe, putem obþine, pe un film fotografic sau pe un
ecran fluorescent, imagini ale corpului uman (în special ale oaselor,
care absorb în mai mare mãsurã razele X) (fig. 3.25).
• Deoarece, conform legii lui MOSELEY, lungimile de undã
observate ale radiaþiei X caracteristice depind de numãrul atomic Z,
studiul spectrului radiaþiei X caracteristice permite identificarea
elementelor anticatodului. Aceastã metodã este nedistructivã ºi poate
fi folositã pentru concentraþii mici ale atomilor în proba analizatã.
Numãrul atomic precis al unora dintre elementele transuraniene a
fost stabilit prin aceastã metodã. Acum se folosesc aparate de raze
X conectate cu calculatorul ºi analiza spectrelor se face automat.
• În cristalografie, datoritã lungimilor de undã mici, compa-
rabile cu valorile distanþelor interatomice din cristale, radiaþiile X
permit investigarea structurii cristaline. Difracþia BRAGG permite
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
determinarea distanþei dintre atomi, folosind relaþia 2d sinθ = nλ ,
unde d este distanþa dintre douã plane vecine ale unei familii
π −Φ
de plane cristaline paralele, n = 1, 2, 3, ... ºi unghiul θ =
2
(fig. 3.26).

Difractometru pentru raze X ºi

imaginea atomilor dintr-un cristal.

Fig. 3.26.

• O aplicaþie importantã a razelor X este defectoscopia: piesele

metalice pot fi verificate nedistructiv pentru evidenþierea unor defecte
interioare (goluri) (fig. 3.27).
• În 1953, biologul J. WATSON ºi fizicianul F. CRICK au stabilit
structura acidului dezoxiribonucleic (ADN) folosind radiaþiile X.
• Dispozitivele cu radiaþii X permit controlul bagajelor în
aeroporturi.
• În ultima vreme, radiaþiile X folosesc în lupta împotriva
poluãrii mediului înconjurãtor cu substanþe interzise, prin identificarea
acestor substanþe în gazele emise sau în deºeuri.
Cum putem vedea imaginile date de razele X
Deoarece razele X nu se pot observa cu ochiul liber (având Fig. 3.27. Evidenþierea unui defect într-o
piesã metalicã, analizatã cu raze X.
lungimile de undã mult mai mici decât lungimile de undã ale radiaþiei
vizibile), pentru a observa imaginile date de razele X trebuie sã
folosim detectori: plãci sau filme fotografice fotostimulabile, ecrane
cu cristale fluorescente, detectori cu scintilaþie, detectori cu
semiconductoare etc.

Cum ne protejãm de acþiunea nocivã a radiaþiilor X

Datoritã faptului cã reprezintã fotoni cu energie mare (sute de
mii sau chiar milioane de electronvolþi) radiaþiile X sunt periculoase
pentru oameni ºi animale, putând produce mutaþii periculoase.
Mecanismul principal de interacþiune constã în producerea, Structura ADN (model)
prin efect COMPTON, a electronilor de recul rapizi, cu mare putere de
ionizare.
De aceea, protecþia personalului care lucreazã cu aceste radiaþii
trebuie sã fie fãcutã sistematic, chiar ºi pentru cei care lucreazã
sporadic cu radiaþii X. Pentru pacienþii care trebuie sã facã radiografii
(pulmonare, dentare) trebuie sã se foloseascã aparate RÖNTGEN
moderne, la care timpul de expunere sã fie cât mai mic cu putinþã.
Pentru cei care lucreazã cu radiaþii X, trebuie monitorizatã
durata totalã a expunerii.
Protecþia efectivã se face cu echipamente diversificate: haine,
mãnuºi, ochelari, ecrane sau panouri, incinte etc. (fig. 3.28).
Ecranele care ne pot proteja de acþiunea dãunãtoare a radiaþiilor
X conþin de obicei metale grele (de exemplu, plumb) sau oxizi de Fig. 3.28. Hainã de protecþie
titan sau de bariu. împotriva radiaþiilor X.

Fizicã atomicã 79

Theodore MAIMAN (1927–2007),
fizician american.
Charles TOWNES (n. 1915),
fizician american.
Arthur SCHAWLOW (1921–1999),
fizician american.
Fig. 3.29. LASER cu cristal de rubin.
80
(*) 7. EFECTUL LASER
LASER este un acronim de la cuvintele din limba englezã:
Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation,
sau de la traducerea lor aproximativã în limba românã:
Luminã Amplificatã prin Stimularea Emisiei de Radiaþie.
Dispozitivele cuantice de emisie ºi amplificare a radiaþiei în
regiunea vizibilã a spectrului radiaþiilor electromagnetice, denumite
dispozitive LASER, îºi bazeazã funcþionarea pe interacþiunea a douã
sisteme fizice:
– câmpul electromagnetic dintr-o cavitate opticã rezonantã;
– mediul activ (situat în aceeaºi incintã) format din atomi,
ioni, molecule etc.
Excitând mediul activ printr-un anumit procedeu (ciocniri
electronice, pompaj optic, injecþie, transfer rezonant de energie etc.),
în mediul activ se acumuleazã energie electromagneticã, pe care o
putem elibera în urma stimulãrii emisiei de radiaþie.
Observaþie
Amplificarea radiaþiilor prin stimularea emisiei de radiaþie se
poate face ºi pentru alte domenii spectrale. Primele dispozitive
construite amplificau microundele ºi de aceea se numeau MASERI (m
este iniþiala lui microwave); acum existã dispozitive care amplificã
radiaþia infraroºie (IRASER), ultravioletã (UVASER) ºi chiar radiaþia X
(LASER cu raze X).
Scurt istoric
Deºi teoria care a permis construirea laserilor a fost dezvoltatã
de EINSTEIN încã din 1917, primele dispozitive laser au fost construite
abia dupã câteva decenii.
„Paternitatea” laserului este controversatã:
– în 1954, Charles TOWNES ºi Arthur SCHAWLOW ºi, indepen-
dent, Nikolai BASOV ºi Aleksandr PROHOROV au construit primul maser;
în 1958 ei au arãtat posibilitatea construirii laserilor;
– în 1959, Gordon GOULD a indicat modalitatea de realizare a
unui laser, dar nu a reuºit sã obþinã primul patent decât în 1968;
– în 1960, Theodore MAIMAN (1927–2007) a pus în funcþiune
primul laser, un laser cu cristal de rubin; în acelaºi timp, a fost
realizat un dispozitiv laser ºi de cãtre Alexandr PROHOROV.
– în 1962, în România a fost realizat primul laser (în labora-
torul profesorului Ion I. AGÂRBICEANU), România devenind a patra
þarã din lume care a dezvoltat aceastã tehnologie.
Tipuri de laseri
Existã în acest moment o mare varietate de laseri ºi, pe mãsurã
ce se obþin noi medii active sau se descoperã noi principii teoretice,
se construiesc alte noi tipuri.
Amintim doar laserii cu cristal de rubin (fig. 3.29), cu sticlã
cu neodim, cu gaz (He-Ne, CO2, CO) (fig. 3.30), cu semiconductoare
(fig. 3.31) (laserii cu groapã cuanticã, laseri cu coloranþi organici
acordabili).
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 La început, laserii erau dificil de construit ºi aveau un preþ
ridicat; acum, achiziþionarea unui indicator laser, echipat cu o diodã
laser (fig. 3. 32) este necostisitoare. Cu un astfel de dispozitiv reuºim
sã investigãm cu uºurinþã proprietãþile radiaþiei LASER.
Atenþie!
Fasciculul laser este extrem de periculos, astfel încât:
– NU priviþi fasciculul unui laser nici direct ºi nici prin
reflexie sau transmisie;
– nu îndreptaþi niciodatã fasciculul laser spre altã persoanã;
–  înainte de a începe un experiment, asiguraþi-vã cã
fasciculul laser nu va produce efecte secundare nedorite (de
Fig. 3.30. LASER cu He–Ne.
exemplu, nu va ajunge în ochii cuiva dupã una sau mai multe
reflexii);
– porniþi laserul numai cât timp realizaþi experimentul
propus;
– avertizaþi persoanele aflate în aceeaºi încãpere;
– întrerupeþi experimentul imediat ce observaþi posibilitatea
producerii unui accident;
– nu lãsaþi un laser operaþional la îndemâna copiilor mici,
care nu cunosc pericolele la care se expun jucându-se cu acesta
ºi nu se pot proteja singuri;
– în cazul nefericit al producerii unui accident, adresaþi-vã
imediat medicului specialist.

În caz contrar, urmãrile pot fi extrem de grave ºi ireversibile: Fig. 3.31. Diode LASER .
– lezarea corneei;
– distrugerea þesutului fotosensibil;
– opacifierea cristalinului;
– dezlipirea retinei.
Deoarece fasciculul LASER concentreazã energia pe suprafeþe
mici, laserii de putere mare pot produce ºi alte accidente grave:
– lezarea pielii;
– inducerea unor tumori maligne;
– provocarea exploziei unor recipiente care conþin fie Fig. 3.32. Indicator LASER comercial.

combustibili instabili, fie gaze lichefiate (de exemplu azot lichid).

Sã experimentãm cu un indicator laser

Respectând regulile amintite, sã încercãm sã realizãm câteva

experimente care sã evidenþieze proprietãþile radiaþiei laser.
Fasciculul laser este direcþional
Fixaþi pe un perete faþã de care vã puteþi deplasa progresiv o
foaie pe care aþi trasat linii apropiate pe care le puteþi distinge de la
distanþã; porniþi laserul ºi urmãriþi cu cât de puþin se lãrgeºte pata
luminoasã de pe foaia de hârtie când vã îndepãrtaþi de perete; pentru
comparaþie, folosiþi ºi o lanternã (pe care aþi focalizat-o cât mai Fig. 3.33. Figurã de difracþie obþinutã
bine). cu un CD.

Fizicã atomicã 81

Fig. 3.34. Trecerea unui fascicul laser
printr-o soluþie coloidalã.
Fasciculul laser este coerent
Luaþi un disc compact (CD) sau un disc versatil digital (DVD)
ºi observaþi producerea franjelor de difracþie (prin reflexie) (fig.
3.33). Pentru a observa difracþia prin transmisie, puteþi folosi reþeaua
finã din fereastra unei bancnote.
Fasciculul laser este monocromatic
Luaþi o prismã opticã ºi încercaþi sã descompuneþi lumina
laserului; observaþi cã dupã dubla refracþie prin prismã, pata lãsatã
de fasciculul LASER pe un ecran nu este mai largã decât dacã acesta
nu ar fi strãbãtut prisma.
Fasciculul laser este intens
Comparaþi luminozitatea petei lãsate de fasciculul laserului pe
un ecran cu luminozitatea produsã de un bec obiºnuit, de 100 W,
plasat la aceeaºi distanþã cu laserul; reþineþi cã puterea laserului
(1 mW) este de o sutã de mii de ori mai micã decât a becului.
Puterea produsã pe 1 mm2 al retinei de un laser cu puterea
de 1 mW (în cazul în care am privi direct fasciculul) este de
aproximativ 20 W.
Pentru comparaþie: privit direct, Soarele produce pe 1 mm2
al retinei numai 0,1 W, adicã de 200 de ori mai puþin.

Atenþie: Nu priviþi direct Soarele!

Dénes GÁBOR (1900–1979),
fizician maghiar, laureat al Premiului Alte experimente
Nobel pentru fizicã (1971).
Un fascicul laser va fi difuzat (împrãºtiat) la trecerea printr-un
vas cu apã care conþine o suspensie coloidalã (în fig. 3.34 este
reprezentatã o soluþie de argint coloidal). Puteþi încerca cu apã în
care aþi pus puþin pãmânt.
Folosind vasul din experimentul anterior, puteþi evidenþia
refracþia ºi reflexia totalã.
Un experiment spectaculos foloseºte faptul cã radiaþia laser
este liniar polarizatã. Faceþi ca fasciculul laser sã se reflecte pe o
suprafaþã de sticlã, la un unghi de aproximativ 60° ºi urmãriþi pata
lãsatã pe un ecran convenabil aºezat; rotiþi acum laserul în jurul
Zona hologramei
direcþiei razei incidente (menþinând unghiul de incidenþã de 60°).
iluminatã cu un Observaþi cum variazã luminozitatea petei.
laser de referinþã
Imagine holograficã Aplicaþiile laserilor
Datoritã proprietãþilor enunþate, laserii au numeroase aplicaþii
în ºtiinþã ºi tehnicã, în industrie, în medicinã, în tehnica militarã, în
teatru ºi film.
Practic, aplicaþiile laserilor sunt nelimitate, ei pãtrunzând din
Hologramã pe ce în ce mai mult în viaþa noastrã de zi cu zi, de exemplu
sticlã, în suport
comunicaþiile prin fibrã opticã.
Fig. 3.35. Obþinerea ºi citirea Una dintre primele aplicaþii ale laserilor a fost holografia
unei holograme. (urmãriþi obþinerea ºi citirea unei holograme în fig. 3.35).
82 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Prin suprapunerea „undei obiect” (reflectatã de obiect) cu o
undã de referinþã, se înregistreazã pe o placã fotograficã o figurã de
interferenþã, în franjele obþinute regãsindu-se ºi informaþia asupra
fazei (care este pierdutã în fotografierea obiºnuitã). La reconstrucþie,
prin iluminarea cu luminã laser a hologramei, se reconstituie unda
obiect ºi apare imaginea tridimensionalã a obiectului, care se va
vedea diferit din poziþii diferite.
Holografia a fost inventatã în 1947 de cãtre fizicianul maghiar
Dénes GÁBOR (1900–1979), care a obþinut pentru aceasta premiul Holograma unui castel de nisip.
Nobel (1971). Astãzi puteþi observa holograme pe multe produse
comerciale sau acte de identitate.
În construcþii, laserul este folosit pentru aliniere (poduri,
tunele). Un exemplu spectaculos este canalul de sub Marea Mânecii.
În ºtiinþã, laserii sunt folosiþi în rãcirea la temperaturi apropiate
de 0 K (de exemplu, s-a reuºit menþinerea pentru o jumãtate de
secundã a unei temperaturi de 0,24 miimi de K, încetinind neutroni
cu 6 laseri), în spectroscopie (datoritã înaltei monocromaticitãþi), la
mãsurarea precisã a distanþei Pãmânt-Lunã (datoritã înaltei
direcþionalitãþi), în fuziunea nuclearã (datoritã intensitãþii mari pe
care o au), în geologie, seismologie, în optica neliniarã, în
transmiterea opticã a informaþiei etc.
În chirurgie, laserii se folosesc în loc de bisturiu, deoarece
fasciculul poate fi focalizat precis ºi tãieturile nu sângereazã
Simbolul „pericol de radiaþie laser”.
(coagularea se face practic instantaneu).
În industrie, laserii se folosesc pentru controlul suprafeþelor,
pentru gravarea finã a suprafeþelor metalice, pentru dirijarea
roboþilor industriali, în construirea dispozitivelor de imprimare, de
citire/înregistrare a datelor în format digital ºi de multe altele.
În tehnica militarã, laserii se folosesc pentru atingerea þintei
de cãtre diverse proiectile, pentru distrugerea rezervoarelor de
combustibil ale unor maºini de luptã, opacifierea ferestrelor
Avion de vânãtoare
avioanelor, apãrarea împotriva proiectilelor adverse, „orbirea” folosind un dispozitiv laser.
dispozitivelor de cercetare inamice. Multe dintre aplicaþiile militare
ale laserilor sunt încã secrete.
În divertisment, laserii se folosesc pentru crearea de imagini
speciale.

Bazele fizice ale proceselor laser

Fenomenele care stau la baza funcþionãrii dispozitivelor laser

sunt legate de interacþiunea dintre câmpul electromagnetic ºi
substanþã.
Pompaj, inversie de populaþie, emisie stimulatã
Pentru a obþine o radiaþie laser, trebuie sã existe mulþi atomi
într-o stare excitatã, capabili sã revinã pe un nivel energetic inferior,
cedând astfel diferenþa de energie dintre cele douã nivele. Acest
lucru se face „pompând” energie în sistemul atomic, astfel încât sã
se obþinã un numãr cât mai mare de atomi în starea excitatã. Laseri într-o salã de concert.

Fizicã atomicã 83
 O analogie clasicã a feno-
menului de emisie stimulatã
este urmãtoarea: dacã avem mai
multe leagãne identice, acestea
îºi vor pierde energia iniþialã
practic în acelaºi timp; dar,
„stimulându-le” cu o frecvenþã
egalã cu propria frecvenþã de
oscilaþie, le vom putea face sã
îºi piardã mai repede energia.
Remarcaþi însã faptul cã, în
acest proces, vom repune în
oscilaþie leagãnele care erau
oprite, adicã vom consuma
energie atât pentru stimularea
emisiei de energie de cãtre
leagãnele aflate în oscilaþie cât
ºi pentru punerea în miºcare a
celor care erau în repaus.
Oglindã Oglindã
Lampã flash argintatã
semiargintatã
Barã de rubin
Fig. 3.36. Schema laserului
cu cristal de rubin.
Fig. 3.37. Schema nivelurilor
energetice pentru laserul
cu cristal de rubin.
84
În mod normal, revenirea atomilor excitaþi în starea
fundamentalã se face, conform legilor statisticii, în mod spontan ºi
aleator, haotic; ca urmare, radiaþia emisã nu va fi coerentã.
EINSTEIN a arãtat însã cã revenirea atomilor excitaþi pe nivelul
fundamental se poate face mai repede decât o prevãd legile statistice
prin „stimularea” atomilor aflaþi în stare excitatã cu o radiaþie având
lungimea de undã egalã cu cea emisã în mod spontan de atomi în
tranziþia respectivã (corespunzãtor diferenþei de energie dintre cele
douã niveluri).
Prin dezexcitarea unui atom excitat de cãtre un foton rezonant,
rezultã doi fotoni care oscileazã în fazã (sunt coerenþi); fenomenul
se poate amplifica în avalanºã dacã existã mulþi atomi excitaþi.
În acest caz, fotonii emiºi au caracteristici identice cu cei
incidenþi (sunt coerenþi), fotonii care au stimulat emisia; acest lucru
este posibil principial pentru cã fotonii sunt bosoni ºi nu se supun
principiului de excluziune al lui Pauli.
Efectul laser constã tocmai în amplificarea radiaþiei prin
stimularea emisiei de radiaþie a unor atomi aduºi într-o stare excitatã
(prin pompaj).
Tot din considerente statistice rezultã ºi urmãtorul fapt: într-un
colectiv de atomi, numãrul atomilor aflaþi în stãri excitate (se
obiºnuieºte sã se spunã populaþia) scade exponenþial cu diferenþa de
energie dintre nivelul excitat ºi cel fundamental.
Pentru obþinerea efectului laser (adicã amplificarea radiaþiei
prin emisie stimulatã) trebuie sã fie însã mai mulþi atomi în starea
excitatã decât în cea fundamentalã, adicã sã existe o inversie de
populaþie.
O altã condiþie necesarã producerii efectului laser, adicã a
emisiei stimulate de luminã, este sã menþinem un numãr suficient de
atomi în starea cu energie superioarã; acest lucru se realizeazã dacã
energia introdusã în sistem prin „pompaj” depãºeºte o valoare
minimã, „de prag”.
Laserul cu trei nivele
O exemplificare a noþiunilor prezentate este laserul cu cristal
de rubin (fig. 3.36). Acesta este un laser cu trei nivele: nivelul
fundamental (cu energia E1), nivelul de pe care are loc emisia
stimulatã (cu energia E2 > E1) ºi nivelul pe care are loc pompajul
(cu energia E3 > E2) (fig. 3.37).
Pentru a explica funcþionarea acestui tip de laser, sã ne amintim
relaþia de nedeterminare (HEISENBERG) care leagã imprecizia cu care
cunoaºtem energia de durata observaþiei:
h.
τ ⋅ ΔE ≥
2
Conform acestei relaþii, cu cât „timpul de viaþ㔠τ al unui
atom într-o stare este mai mare, cu atât lãrgimea naturalã a nivelului
energetic respectiv este mai micã.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 De aceea:
– energia nivelului fundamental E1 (pentru care τ1 este infinit)
poate fi cunoscutã, în principiu, oricât de precis ( ΔE1 → 0 );
– pompajul se face optic cu ajutorul unei lãmpi de tip flash
(care este de fapt un tub de descãrcare în xenon la presiune redusã,
de formã elicoidalã, confecþionat din cuarþ) de pe nivelul fundamen-
tal E1 pe nivelul E3, un nivel instabil, cu timp de viaþã foarte scurt
(ales astfel încât electronii sã ajungã cât mai repede, printr-o tranziþie
neradiativã, pe nivelul laser E2); în acord cu relaþia de incertitudine
scrisã, acest nivel este larg (fapt avantajos: pompajul este mai
eficient); Ludwig BOLTZMANN (1844–1906),
fizician austriac.
– nivelul E2 este un nivel metastabil, cu timpul de viaþã τ2
foarte lung (τ2 = 10-4 s ? 10-9 s = τ3, pentru nivelul instabil); nivelul
metastabil fiind îngust, radiaþia laser va fi practic monocromaticã.
Rolul nivelului metastabil (E3) este esenþial pentru a asigura
inversia de populaþie între nivelele E2 ºi E1 în mod indirect, deoarece
pompajul direct de pe nivelul E1 pe E2 nu permite realizarea inversiei
de populaþie.

Atenþie! Nu existã, în principiu, o radiaþie perfect monocromaticã!

Cavitatea rezonantã este reprezentatã de cele douã oglinzi

depuse pe bara cilindricã de rubin. Cele douã oglinzi se ºlefuiesc
astfel încât sã fie paralele; astfel, numai fotonii care se propagã
paralel cu axa barei, adicã perpendicular pe cele douã oglinzi, vor
rãmâne în sistem ºi vor stimula emisia radiaþiei. Oglinda
semitransparentã permite extragerea fasciculului laser. Direcþia
fotonilor care se propagã în cavitatea rezonantã fiind paralelã cu axa
cilindrului, fasciculul laser va fi practic paralel (remarcaþi în figura
3.38 cã fotonii care nu se propagã pe direcþia axei cilindrului pãrãsesc
imediat sistemul, dupã una sau mai multe reflexii la capetele barei,
iar cei care rãmân în cavitate ies sub forma unui fascicul paralel). Laser microscopic (sus)
ºi laser gigantic (jos).
Rolul cavitãþii rezonante este de „a pune fotonii la lucru”,
adicã de a participa la procesele de emisie stimulatã înainte de a fi
extraºi ca putere utilã din cavitate. Cavitatea rezonantã asigurã
„reacþia pozitiv㔠necesarã funcþionãrii „oscilatorului” laser.
În diagramele din fig. 3.39 ºi fig. 3.40 sunt reprezentate
distribuþia naturalã a „populaþiei” de atomi în cele trei stãri impli-
cate în fenomen (se numeºte distribuþia BOLTZMANN) ºi, respectiv,
inversia de „populaþie”.
Deoarece pe nivelul E3 sunt foarte puþini atomi, inversia
populaþiei trebuie sã lase nivelul fundamental E1 cu mai puþin de
jumãtate din „populaþia” iniþialã); acest lucru face ineficientã aceastã
schemã, de aceea se preferã laserii cu patru niveluri, la care inversia Fig. 3.38. Fasciculul laser este practic
de populaþie este mai uºor de realizat, datoritã faptului cã nivelul paralel, datoritã reflexiei repetate a
laser inferior nu este nivelul fundamental. fotonilor între oglinzi.

Fizicã atomicã 85

Fig. 3.39. Distribuþia BOLTZMANN:
popularea nivelurilor energetice la
echilibru, în absenþa pompajului
(N2 < N1).
Fig. 3.40. Inversia de populaþie,
realizatã prin pompaj (N2' > N1' ).
Temã
Studiaþi funcþionarea laserului
cu ajutorul experimentului virtual
de la adresa de internet:
† http://phet.colorado.edu/simula-
tions/lasers/lasers.jnlp
86
Bilanþul puterilor în mediul activ laser
În acord cu teoria propusã de EINSTEIN în 1917, diferenþa dintre
puterea emisã ºi puterea absorbitã poate fi exprimatã în funcþie de
c
energia hν = h a fotonilor emiºi stimulat:
λ
c
Pemisã − Pabsorbitã = [a21 N 2 + b21 N 2 I e − b12 N1 I e ] h .
λ 21
Semnificaþia termenilor este urmãtoarea: a21 , b21 ºi b12 sunt
probabilitãþile de tranziþie între nivele E1 ºi E2 , calculate cu ajutorul
mecanicii cuantice (EINSTEIN a arãtat cã b12= b21= b), N1 ºi N2
reprezintã, respectiv, populaþiile nivelelor E1 ºi E2 , iar Ie este inten-
sitatea energeticã a radiaþiei de pompaj.
Relaþia se poate scrie ºi sub forma:
c
Pemisã − Pabsorbitã = [a21 N 2 + b ( N 2 − N1 ) I e ] h .
λ 21
De aici rezultã cele afirmate la început: pentru a obþine efectul
laser, adicã amplificarea radiaþiei prin emisie stimulatã, trebuie sã
realizãm inversia de populaþie ºi sã depãºim valoarea de prag a
puterii de pompaj (pentru ca radiaþia laser, coerentã, sã fie prepon-
derentã faþã de cea incoerentã, datoritã emisiei spontane).
Desigur, funcþionarea altor tipuri de laseri se deosebeºte de
cea descrisã aici, dar principiile generale rãmân aceleaºi.
FIZICA ATOMICÃ
Schemã recapitulativã
1. Fenomenul de descompunere a luminii albe în culorile
componente cu ajutorul unei prisme optice sau a unei reþele de
difracþie se numeºte dispersie.
2. Culorile componente ale unei radiaþii emise de corpuri aflate în
stare solidã, lichidã sau gazoasã alcãtuiesc spectrul substanþei
care a emis radiaþia. Spectrele corpurilor pot fi atât de emisie,
cât ºi de absorbþie.
3. Spectrele emise de corpurile solide sau lichide aduse la
incandescenþã sunt spectre continue, pe când spectrele emise de
gazele din tuburile de descãrcare sunt spectre discontinue.
4. Spectrele discontinue pot fi de linii (emise de gaze aflate în stare
atomicã) sau spectre de bandã (emise de gaze moleculare).
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
5. Spectrele de absorbþie se observã când din radiaþia emisã de o sursã care traverseazã o substanþã,
anumite componente spectrale sunt absorbite, orice substanþã fiind capabilã sã absoarbã acele radiaþii
pe care le poate emite în aceleaºi condiþii (legea lui KIRCHHOFF).

6. Studiul spectrelor emise sau absorbite de corpuri reprezintã o metodã experimentalã importantã de
investigare a structurii atomilor ºi moleculelor.

7. Pe baza liniilor spectrale ale hidrogenului observate în vizibil ( H α , H β , H γ , H δ ) BALMER a elaborat,

în anul 1885, formula empiricã a seriei spectrale care-i poartã numele ºi a prezis existenþa altor linii
spectrale în ultraviolet (o serie spectralã reprezintã un ansamblu de linii spectrale ale cãror lungimi
de undã se pot determina cu o formulã unitarã).
Pag. 55

8. În 1990, RYDBERG a generalizat formula lui BALMER ºi pentru alte serii spectrale ale hidrogenului ºi
ale atomilor hidrogenoizi:
1 ⎛ 1 1 ⎞
= Z 2R ⎜ 2 − 2 ⎟,
λmn ⎝n m ⎠
unde R este constanta lui RYDBERG.
Pag. 57

9. Seriile spectrale ale atomilor hidrogenoizi sunt situate în ultraviolet (seria LYMAN), în vizibil (seria
BALMER), în infraroºu (seriile PASCHEN, BRACKETT, PFUNDT ºi HUMPHREYS).
Pag. 58

10. Analiza spectralã a unei probe presupune determinarea din studiul spectrului acesteia atât a tipurilor
de atomi din probã (analiza spectralã calitativã) cât ºi a cantitãþilor relative ale diferitelor tipuri de
atomi (analiza spectralã cantitativã).
Pag. 55

11. Atomii au fost descriºi de cãtre DEMOCRIT încã din antichitate ca elemente constitutive ale substanþei,
indivizibile ºi indestructibile, însã s-a dovedit ulterior din studiul unor fenomene cum sunt: electrizarea,
electroliza, efectul fotoelectric, cã atomii au în structurã electroni (particule cu sarcinã electricã
negativã ºi masa mult mai micã decât cea a atomului).
12. Caracterul neutru al atomului presupune ºi existenþa unei sarcini pozitive în atom, egalã cu sarcina
electronilor, astfel încât trebuia rezolvatã problema modelului atomic, adicã a modului de distribuire
ºi interacþiune a sarcinilor electrice în atom (care este stabil) ºi cunoaºterea proprietãþilor acestuia.
Pag. 58

13. Din calcule rezultã cã atomii au dimensiuni de ordinal nanometrilor ºi mase de ordinul yoctogramelor.
Pag. 60

14. Modelele atomice propuse de DALTON (al sferei rigide) ºi THOMSON (al distribuþiei electronilor într-o
sferã în care este repartizatã uniform sarcina pozitivã, asemãnãtoare unui „cozonac cu stafide”) s-au
dovedit nesatisfãcãtoare.
Pag. 61

15. În anul 1911, RUTHERFORD a elaborat modelul planetar al atomului pe baza rezultatelor experimentului
efectuat de el în 1909, de bombardare a unei foiþe de aur cu particule α.
Fizicã atomicã 87
16. Conform modelului planetar, sarcina pozitivã a atomului este concentratã într-o regiune foarte micã
în centrul acesteia, formând un nucleu atomic pozitiv, de dimensiuni foarte mici, în jurul cãruia
orbiteazã electronii sub acþiunea forþei de atracþie coulombiene (în mod asemãnãtor cu miºcarea
planetelor în jurul Soarelui, sub acþiunea forþei gravitaþionale).
Pag. 62

17. Sarcina electricã pozitivã a nucleului este Q = Ze ºi este egalã cu sarcina negativã a tuturor electronilor
din înveliºul electronic, masa nucleului fiind însã de aproximativ 1840 de ori mai mare decât masa
electronului. Datoritã acestei structuri „lacunare” a atomului se poate afirma cã atomul este „aproape gol”.
Pag. 62

18. Deºi a adus contribuþii importante la cunoaºterea structurii atomului, în concordanþã cu datele
experimentale, modelul atomic al lui RUTHERFORD nu poate sã explice: stabilitatea atomului, modul
în care atomii emit sau absorb energie, aºezarea atomilor în tabelul periodic al elementelor.
Pag. 63

19. Schimbul discontinuu de energie dintre atomi ºi mediu fusese postulat de cãtre PLANCK în anul 1900,
prin ipoteza cuantelor, cu ajutorul cãreia reuºise sã explice distribuþia spectralã a radiaþiei termice.
Pag. 64

h
20. Cuantele de energie ε = hν = hω , unde D = , h fiind constanta lui PLANCK: h = 6,624 ⋅10−31 J ⋅ s ,
2π
au revoluþionat întreaga gândire fizicã de la începutul secolului al XX-lea, punând bazele fizicii
cuantice.
Pag. 64

21. Teoria cuantelor de energie a fost dezvoltatã de cãtre EINSTEIN în anul 1905, prin ipoteza fotonilor,
introdusã pentru a explica efectul fotoelectric ºi efectul COMPTON. Fotonii sunt consideraþi de cãtre
h hν
EINSTEIN corpusculi de luminã, de energie ε = hν ºi impuls p = = , relaþii care evidenþiazã
λ c
caracterul dual, ondulatoriu-corpuscular al radiaþiei.
Pag. 64
22. Modelul atomic al lui BOHR este un model planetar care se bazeazã pe douã postulate fundamentale
ºi pe o regulã de cuantificare a momentului cinetic, reprezentând primul model cantitativ al atomului,
în care sunt înlãturate totodatã ºi neajunsurile modelului lui RUTHERFORD.
Pag. 66

23. Primul postulat al lui BOHR: Atomul poate exista numai în anumite stãri staþionare, caracterizate de
ºirul discret de energii E1, E2, …, En, în care nu emite ºi nu absoarbe energie. Prin urmare energia
atomului este cuantificatã.
Pag. 66
24. Al doilea postulat al lui BOHR: Atomul poate trece dintr-o stare staþionarã de energie En în altã stare
E − En
staþionarã de energie Em prin emisia sau absorbþia unei cuante de energie, de frecvenþã ν = m .
h
Aceastã trecere a atomului dintr-o stare staþionarã în alta se numeºte tranziþie cuanticã.
Pag. 66

88 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

25. Pentru a selecta orbitele staþionare pe care se miºcã electronii, BOHR a introdus o regulã de cuantificare
a momentului cinetic: momentul cinetic al electronului în miºcarea sa pe orbitele staþionare este
cuantificat de relaþia m0vr = nh, unde n este un numãr natural, numit numãr cuantic principal.
Pag. 67

26. Din condiþia de echilibru dinamic pentru miºcarea pe orbitã a electronului se obþine raza celei de a
4πε 0D 2
n-a orbite: r = r0 n 2 , unde r0 = este raza primei orbite a lui BOHR (pentru hidrogen,
m0 Ze 2
r0 = 0,529 Å).
Pag. 67

E0
27. Pentru valorile cuantificate ale energiei totale a electronului se obþin valorile: En = − Z 2 , unde
n2
m0 e 2
E0 = , adicã valorile energiei scad cu pãtratul numãrului cuantic n.
32π2 h 2ε 02
Pag. 68

28. Energia de ionizare a atomului de hidrogen este Ei = 13,6 eV ºi reprezintã valoarea minimã a energiei
pe care trebuie sã o primeascã un electron aflat în stare fundamentalã (n = 1) pentru a putea sã
pãrãseascã atomul.
Pag. 68

29. Modelul atomic al lui BOHR nu poate explica: intensitatea liniilor spectrale emise de atom în tranziþiile
cuantice, structura finã a liniilor spectrale evidenþiatã experimental ºi alte comportãri specifice ale
atomilor cu mai mulþi electroni (modul de aºezare a electronilor pe orbite) etc. Toate aceste fenomene
vor fi explicate mai târziu de cãtre fizica cuanticã care dezvoltã teoria lui BOHR.
Pag. 69

30. Datele spectroscopice confirmã în mod strãlucit modelul lui BOHR, de exemplu, frecvenþele liniilor
spectrale emise de atom, energiile de ionizare etc.
Pag. 69

31. Confirmarea experimentalã nespectroscopicã a modelului lui BoHR a fost oferitã de experimentul lui
FRANCK ºi HERTZ (1914), care a dovedit cã atomii de mercur (Hg) posedã nivele de energie discrete.
Confirmãrile nespectroscopice au o importanþã principialã în fizicã, fiind necesare pentru a se evita
unele eventuale erori în interpretarea datelor spectroscopice.
Pag. 69

32. Comportarea sistemelor de particule identice (adicã a particulelor care au aceleaºi proprietãþi), nu
poate fi explicatã satisfãcãtor de teoria lui BOHR, care nu face distincþie între bosoni ºi fermioni.
Electronii fiind fermioni, nu se pot gãsi câte doi sau mai mulþi în aceeaºi stare (principiul de excluziune
al lui PAULI), pe când bosonii (de exemplu, fotonii) pot fi oricât de mulþi în aceeaºi stare.
Pag. 71

33. Fermionii sunt particule care au spinul semiîntreg ( 1 2 , 3

2 ) pe când bosonii sunt caracterizaþi de spin
întreg (0, 1, 2).
Pag. 71

Fizicã atomicã 89
34. În limbaj cuantic, starea unui electron în atomul de hidrogen este definitã cu ajutorul a patru numere
cuantice: numãrul cuantic principal n (cu valori naturale nenule: 1, 2, 3 ...), care cuantificã energia,
numãrul cuantic orbital l (cu valori naturale cuprinse între 0 ºi n – 1), care cuantificã mãrimea
momentului cinetic orbital, numãrul cuantic magnetic orbital m (cu valori întregi cuprinse între -l ºi
l), care cuantificã proiecþia pe axa Oz a momentului cinetic orbital (precum ºi a momentului magnetic
orbital) ºi numãrul cuantic magnetic de spin ms (cu valorile semiîntregi - 1 2 ºi 1 2 ), care cuantificã
proiecþia pe axa Oz a momentului cinetic propriu (de spin) al electronului (mãrimea acestuia este
cuantificatã de numãrul cuantic de spin s = 1 2 ).
Pag. 73, 74

35. Conform principiului de excluziune al lui PAULI, orbitele înveliºului electronic se completeazã cu
electroni þinându-se seama cã doi electroni (fermioni) nu pot avea acelaºi grup de valori pentru cele
patru numere cuantice care definesc starea. Rezultã, de exemplu, cã pot exista cel mult 2n2 electroni
cu acelaºi numãr cuantic n.
Pag. 74, 75

36. Razele X au fost descoperite de RÖNTGEN în anul 1895 observând fluorescenþa unor cristale de
platinocianurã de bariu care se aflau în apropierea unor tuburi de descãrcare în gaze rarefiate sub
tensiuni înalte. În tuburile cu raze X existã un catod care emite electroni, un anod care accelereazã
electronii emiºi de catod ºi un anticatod care emite razele X când este bombardat de electronii
acceleraþi.
Pag. 76

37. Se poate arãta cã razele X sunt de naturã electromagneticã ºi au lungimi de undã mai mici decât cele
ale radiaþiilor ultraviolete (sub 10 nm).
Pag. 76

38. Radiaþiile X se pot obþine fie prin frânarea electronilor acceleraþi (radiaþia X de spectru continuu),
fie prin ionizarea atomilor anticatodului de cãtre electronii acceleraþi, având ca urmare îndepãrtarea
unor electroni de pe pãturile profunde ale atomului (K sau L) ºi producerea unor tranziþii (care succed
procesele de ionizare) pentru rearanjarea electronilor pe nivelele atomice (cu emisia de fotoni X cu
un spectru de linii: radiaþia X caracteristicã).
Pag. 77

39. Frecvenþele radiaþiilor X caracteristice se pot determina din legea lui MOSELEY ν = a ( Z − b ) , care
aratã cã rãdãcina pãtratã a frecvenþei radiaþiei creºte liniar cu numãrul atomic Z.
Pag. 78

40. În cristalografie, radiaþiile X permit investigarea structurii cristalelor pe baza legii lui BRAGG:
2d sin θ = nλ .
Pag. 78, 79

41. Alte aplicaþii ale radiaþiilor X: radiografierea organismelor vii, defectoscopia industrialã, identificarea
unor elemente chimice ºi a unor structuri organice, combaterea poluãrii, controlul nedistructiv al unor
piese masive etc.
Pag. 78, 79

90 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

42. Detecþia razelor X se poate face cu plãci ºi filme fotografice, ecrane fluorescente, detectori cu
scintilaþie sau cu materiale semiconductoare.
Pag. 79
43. Protecþia organismului uman împotriva efectelor de ionizare ale razelor X se face prin utilizarea
ecranelor, a hainelor ºi echipamentelor protectoare, precum ºi prin reducerea la minimum a timpului
de expunere.
Pag. 79
44. LASERUL este un dispozitiv cuantic pentru generarea ºi amplificarea radiaþiei electromagnetice coerente
prin emisia stimulatã a radiaþiei.
Pag. 80
45. Amplificarea radiaþiei în dispozitivele LASER se face prin emisie stimulatã care apare la interacþiunea
unui foton cu energia ε = hω = E2 − E1 cu un atom excitat având nivelele energetice E1 ºi E2; prin
dezexcitarea atomului rezultã doi fotoni coerenþi între ei (cu aceeaºi frecvenþã ºi care oscileazã în
fazã). Dacã sunt condiþii pentru repetarea procesului de emisie stimulatã, poate avea loc multiplicarea
în avalanºã a fotonilor, rezultând amplificarea radiaþiei coerente.
Pag. 84
46. Pentru a fi posibilã amplificarea radiaþiei emisiei stimulate, mediul trebuie sã prezinte inversie de
populaþie, adicã numãrul de sisteme atomice excitate N2 ale mediului activ trebuie sã fie mai mare
în raport cu numãrul de sisteme atomice neexcitate N1 (populaþia N2 a nivelului LASER superior E2
trebuie sã fie mai mare decât populaþia N1 a nivelului LASER inferior E1, adicã N2 – N1 > 0, deºi în
mod normal N2 < N1 (conform distribuþiei BOLTZMANN).
Pag. 86
47. Condiþia N2 – N1 > 0 nu este suficientã! Se defineºte pragul LASER prin mãrimea Np numitã inversie
de populaþie de prag, adicã inversia de populaþie minimã necesarã pentru a avea loc amplificarea
radiaþiei (puterea emisã sã fie mai mare decât pierderile de radiaþie prin diferite procese). Mecanismul
prin care mediul LASER primeºte energie pentru a se realiza inversia de populaþie se numeºte pompaj.
Pag. 85-86
48. Pentru a se obþine mai uºor inversia de populaþie de prag trebuie micºorate pierderile. Pentru aceasta
se utilizeazã cavitatea opticã rezonantã, un ansamblu de douã oglinzi paralele aºezate la capetele
mediului LASER, pentru a produce reflexia repetatã a fotonilor în mediul activ care are inversie de
populaþie prin pompaj, pentru a participa la emisia stimulat㠄în avalanºã”, deci la amplificarea
radiaþiei. O fracþiune din aceºti fotoni care se plimbã de sute de ori între oglinzi este transmisã în
exterior determinând puterea LASER de ieºire, adicã fasciculul LASER utilizat în numeroase aplicaþii.
Pag. 84
49. Caracteristicile principale ale radiaþiei LASER sunt: coerenþa înaltã, monocromaticitatea, direcþionalitatea
foarte bunã ºi densitatea de energie radiantã foarte ridicatã, proprietãþi care au aplicaþii importante
în toate domeniile.
Pag. 82

50. Principalele tipuri de laseri ºi aplicaþiile reprezentative ale acestora sunt: laserul cu semiconductori
(λ = 1,53 μm) utilizat în comunicaþiile optice, laserul cu heliu-neon He-Ne (l = 0,63 μm) utilizat în holografie
ºi mãsurãtori de precizie, laserul cu sticlã dopatã cu neodim ( λ = 1,06 μm ) utilizat în industrie ºi aplicaþii
speciale, laserul cu dioxid de carbon CO2 ( λ = 10,6 μm ) utilizat în industrie ºi în medicinã etc.
Pag. 80, 82

Fizicã atomicã 91
 SÃ REZOLVÃM ÎMPREUNÃ!
1. Consideraþi un atom aflat pe poziþia Z în tabelul periodic al elementelor. Presupunând cã acest
atom este descris de modelul THOMSON, calculaþi raportul dintre valoarea sarcinii pozitive ºi volumul
atomului, dacã diametrul acestui atom este d. Aplicaþie numericã: Z = 1, d = 0,106 nm.

Rezolvare:
Q
Raportul cerut se numeºte densitatea volumicã de sarcinã; relaþia de definiþie este ρ = , iar
V
C
unitatea de mãsurã în S.I. este: [ ρ] S . I . = = C m−3 . Deoarece sarcina pozitivã a atomului este Q+ = Ze
m3
πd 3 Q+ 6Ze
= 1,6.10-19 C, iar volumul sãu este V = , rezultã ρ = = . Pentru aplicaþia numericã: ρ =
6 V πd 3
= 2,57.1011 Cm−3.
2. Consideraþi cã atomul de hidrogen ar fi descris de modelul lui THOMSON. Reprezentaþi grafic
dependenþa de distanþa pânã la centrul atomului a forþei de interacþiune dintre electron ºi sarcina pozitivã
a acestui atom.

Rezolvare:
Expresia proiecþiei forþei exercitate asupra electronului din partea sarcinii pozitive a atomului
va fi:
4π
eq ( r ) eρ r3 e2
Fr = − = − 3 = − , pentru r ≤ RH ºi
3 r
4πε 0r 2
4πε 0r 2
4πε 0 RH

e2
Fr = − , pentru r > RH.
4πε 0r 2

Valoarea maximã a forþei este F max = 8,2.10 −8 N (pentru

Fig. 1.
r = RH = 0,053 nm). Graficul este reprezentat în fig. 1.

3. Considerãm radiaþia X caracteristicã; deduceþi ºi reprezentaþi grafic dependenþa rãdãcinii pãtrate

a frecvenþei primei linii din seria K (notatã Kα) de numãrul atomic Z al elementului emiþãtor. Consideraþi
constanta de ecranare egalã cu unitatea.

Rezolvare:
⎛1 1⎞
Aplicând legea MOSELEY, obþinem: ν21 = c ~
ν21 = Rc( Z − 1) 2 ⎜ − ⎟ , de
⎝ 12 22 ⎠
3
unde rezultã ν= Rc ⋅ ( Z − 1) ; reprezentarea graficã este arãtatã în fig. 2.
4
4. Consideraþi modelul planetar al atomului de hidrogen. Pentru o anumitã
traiectorie circularã, energia cineticã a electronului are valoarea 2,176 aJ.
Determinaþi viteza electronului ºi raza traiectoriei sale circulare. Fig. 2.

92 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 Rezolvare:
2 Ecin
Din relaþia de definiþie a energiei cinetice rezultã: v = , de unde L = 2,19·106 ms−1. Deoarece
me
e2 e2 e2 2,56 ⋅ 10−38
Ecin = − E pot = + = k0 , rezultã r = k 0 , deci: r = 9 ⋅ 10
9
= 5,29 ⋅ 10−11 m = 52,9 pm .
8πε 0 r 2r 2 Ecin 2 ⋅ 2,176 ⋅ 10−18
5. Consideraþi cã modelul BOHR s-ar putea extinde la atomul de heliu.
Presupuneþi cã electronii acestui atom se miºcã pe aceeaºi orbitã circularã, la distanþa maximã
posibilã unul de altul (la capetele unui diametru al traiectoriei) ºi cã nucleul este fix.
Scrieþi expresiile care reprezintã: energia potenþialã de interacþiune coulombianã, regula de
cuantificare, condiþia de echilibru a orbitei.
Rezolvare:
Energia potenþialã de interacþiune coulombianã se scrie, þinând seama de interacþiunile
⎛ 2e 2 ⎞ e2 7e 2
nucleu-electroni ºi electron-electron: E pot = 2⎜ − ⎟ + = − . Condiþia de cuantificare se
⎝ 4πε 0 r ⎠ 4πε 0 ( 2r ) 8πε 0 r
scrie: m0vr = nh. Condiþia de stabilitate a orbitei este:

m0 v2 2e 2 e2 7e 2
= − = .
r 4πε 0 r 2
4πε0 ⋅ 4r 2
16πε 0 r 2
6. O microparticulã cu masa m se poate deplasa pe diverse traiectorii circulare, într-un câmp de forþe
atractive:
r
⎧ r
r r ⎪ − F0 , 0 < r < R 0
F (r ) = ⎨ r
⎪⎩ 0 , r ≥ R0
unde F0 ºi R0 sunt constante pozitive. Presupunem cã sunt valabile legile mecanicii clasice, postulatele lui
BOHR ºi condiþia de cuantificare a momentului cinetic orbital. Determinaþi, pentru stãrile legate ale
microparticulei:
a) razele orbitelor permise, viteza ºi energia microparticulei corespunzând fiecãrei orbite permise;
b) viteza unghiularã, perioada ºi frecvenþa de rotaþie pe fiecare orbitã permisã;
c) spectrul energetic, energia necesarã eliberãrii microparticulei din starea de energie minimã ºi seriile
spectrale corespunzãtoare tranziþiilor între stãrile permise.
Aplicaþie numericã: m = 1,00 · 10−30 kg; R0 = 4,77 · 10−10 m; h = 1,06 · 10−34 J · s; hF0 = 8,00 · 10−42 N · J · s.
Rezolvare:
Din expresia forþei se poate deduce dependenþa energiei potenþiale de distanþã (fig. 3):
⎧ F0r + C , 0 < r < R0
E pot = ⎨ .
⎩ F0 R0 + C , r ≥ R0
mv 2
Condiþia de stabilitate pe traiectoria circularã (pentru r < R0) va fi: = F0 , iar condiþia de
r
cuantificare ne va da: mvr = nh, n ∈ ¥ .
mv 2 3
Energia totalã va avea expresia: E = + F0 r + C = F0 r + C .
2 2
Fizicã atomicã 93
 Alegem C = – F0R0, astfel încât Epot(R0) = C+ F0R0 = 0.
mv 2 ⎛3 ⎞
Rezultã: E = + F0 ⎜ r − R0 ⎟ ºi
2 ⎝2 ⎠
1
⎛ h2 ⎞ 3 2 2
rn = ⎜ . −10 m) ⋅ n 3 ;
⎟ n 3 = ( 0,5310
⎝ F0m ⎠
1
⎛Fh⎞ 1 ⎛ m⎞ 1
3

vn = ⎜ 0 2 ⎟ n 3 = ⎜ 2,00.106 ⎟ ⋅ n 3 ;
⎝m ⎠ ⎝ s ⎠
1
3 ⎛ F 2h ⎞ 1
3
1 1
En = ⎜ 0 ⎟ n 3 − F0 R0 = ( 6.10−18 J) ⋅ ( n 3 − 6) = ( 37,5 eV) ⋅ (n 3 − 6) .
2⎝ m ⎠
Deoarece rn < R0 rezultã cã n < 27.
Viteza unghiularã, perioada ºi frecvenþa de rotaþie pe fiecare dintre orbitele
permise sunt:
vn 2πrn
ωn = = (3,77 ⋅1016 s -1 ) ⋅ n − 3 ; Tn = = (1,66 ⋅10−16 s) ⋅ n 3 ºi
1 1

rn vn Fig. 3.

1
νn = = (0,60 ⋅1016 Hz) ⋅ n − 3 .
1

Tn
Pentru spectrul energetic, vezi fig. 4. Lucrul de extracþie este:
Le = E27 − E1 = 4,80 ⋅10−17 J = 300 eV .
Frecvenþele radiaþiilor emise se calculeazã din relaþia:
1
3 ⎛ F02 h 2 ⎞
=
3
2 2
hωnm ⎜ ⎟ ( m 3 − n 3 ) , în care n = 1,2,...,25 iar m = n +1, n+2,...,26. Fig. 3.
2⎝ m ⎠

REZOLVAÞI SINGURI!
1. Cu un spectrograf de înaltã rezoluþie se observã linia spectralã emisã de un sistem de atomi în
urma tranziþiei între douã nivele pentru care momentul cinetic orbital are valorile 6h ºi 2 3h . Atomii
sunt introduºi într-un câmp magnetic cu inducþia B.
Considerând cã tranziþiile nu pot avea loc decât dacã variaþia numãrului cuantic magnetic,
corespunzãtoare nivelelor între care are loc tranziþia nu este superioarã în modul unitãþii ºi dacã variaþia
numãrului cuantic de spin este nulã, stabiliþi numãrul liniilor spectrale observate ºi indicaþi tranziþiile
posibile.
R. Ntranziþii = 2 × 3 × 5 = 30; Nlinii = 3.

2. Consideraþi modelul planetar al atomului de hidrogen.

Calculaþi raportul dintre forþa de interacþiune coulombianã ºi forþa de atracþie universalã dintre
nucleu ºi electron.
R. 2,27.1039
94 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 3. Consideraþi modelul planetar al atomului de hidrogen. Pentru o anumitã traiectorie circularã,
energia cineticã a electronului are valoarea 2,176 aJ (1 atto = 10–18).
Determinaþi energia totalã ºi energia potenþialã a sistemului în aceastã situaþie.
R. Etot = − 2,176 aJ, Epot = − 4,352 aJ

4. Presupuneþi cã atomii sunt descriºi de modelul THOMSON ºi cã densitatea volumicã a sarcinii

pozitive este aceeaºi pentru toþi atomii. Diametrul atomului de hidrogen (ZH = 1) este dH = 0,106 nm.
În aceste condiþii, stabiliþi o relaþie între diametrul d al unui atom ºi numãrul sãu de ordine Z din
tabelul periodic al elementelor.
De câte ori ar trebui sã fie mai mare diametrul atomului de oxigen (ZO = 8) decât cel al atomului
de hidrogen?
13
⎛ 6Ze ⎞
R. d = ⎜ ⎟ = d H Z 1 3 ; dO = 2dH.
⎝ πρ ⎠
r
r ⎛ −βr αe 2 ⎞ r
5. Considerând cã doi ioni interacþioneazã cu o forþã de tipul F = ⎜ Ce − ⎟ , indicaþi o
⎝ 4πε 0r 2 ⎠ r
metodã graficã pentru a determina distanþa r0 la care forþa se anuleazã.

αe 2
R. Se noteazã F1 = Ce −βr ºi F2 = . Se calculeazã f1= ln F1 ºi f2= ln F2. Se reprezintã pe acelaºi
4πε 0r 2
grafic f1(r) ºi f2(r), apoi se determinã valoarea lui r pentru care cele douã grafice se intersecteazã.
Avantajul este cã f1(r) este o dreaptã; dacã am fi reprezentat direct F1(r) ºi F2(r), determinarea punctului
de intersecþie ar fi fost mai dificilã.

6. Consideraþi modelul BOHR al atomului de hidrogen.

Care este valoarea minimã a momentului cinetic orbital al electronului?
R. 1,06.10−34 Js

7. Raza roºie (ν = 435 THz) a unui fascicul LASER are o putere de 1 mW.
Câþi fotoni trec, în unitatea de timp, printr-o secþiune transversalã a fasciculului?
R. 3,47.1015

8. Considerãm modelul BOHR al atomului de hidrogen.

Care este expresia constantei lui RYDBERG, în ipoteza nucleului fix?
Cum se modificã valoarea acestei constante dacã se þine seama de faptul cã nucleul nu este fix?
m0e 4 m0 e4
R. În ipoteza nucleului fix, R = = .
8h 3cε 20 64π 3h 3cε 20
Dacã se þine seama de faptul cã ambele particule se miºcã în jurul centrului comun de masã, atunci
m0 e 4 m0 e 4
R =
*
=
⎛ m0 ⎞ ⎛ m0 ⎞ .
8h cε 0 ⎜1 +
3 2
⎟ 64π h cε 0 ⎜1 +
3 3 2
⎟
⎝ MH ⎠ ⎝ MH ⎠
9. Consideraþi cã teoria lui BOHR s-ar putea extinde la studiul atomului de heliu.
Presupuneþi cã electronii acestui atom se miºcã pe aceeaºi orbitã circularã, la distanþa maximã
posibilã unul de altul (la capetele unui diametru al traiectoriei) ºi cã nucleul este fix.
Fizicã atomicã 95
 Folosind condiþia de echilibru a orbitei, scrieþi expresia energiei totale a atomului în funcþie de r.
Apoi (aplicând aceeaºi regulã de cuantificare), determinaþi valorile cuantificate ale razei ºi energiei.
m0 v2 7e 2 1 3 21e 2
R. Din condiþia = se poate deduce E cin = − E ºi E = E = − .
r 16πε 0 r 2 4 pot 4 pot 32πε 0r
Folosind ºi relaþia m0 vr = nh , rezultã:

16ε 0h 2 2 4πε 0h 2 2 147m0e 4 1 147m0e 4 1

rn = 2 n = 2 n ºi En = − ⋅ =− ⋅ .
7πm0e m0e 2048h 2ε 20 n 2
512π 2 h 2ε 20 n2

10. Calculaþi limitele lungimilor de undã ºi ale frecvenþelor liniilor spectrale ale seriilor LYMAN,
BALMER, PASCHEN, BRACKETT, PFUNDT ºi HUMPHREYS.
R.
Seria n 2
n 2 ( n + 1) 2
λ min = ( 91,127 nm) n λ max = ( 91,127 nm)
2n + 1
LYMAN 1 91,127 121,503
BALMER 2 364,508 656,114
PASCHEN 3 820,143 1875,61
BRACKETT 4 1458,03 4050,09
PFUNDT 5 2278,18 7455,85
HUMPHREYS 6 3280,57 12365,2

( 2n + 1)( 3,292 PHz) 3,292 PHz

Seria n νmin = νmax =
n 2 ( n + 1) 2 n2
LYMAN 1 2,469 3,292
BALMER 2 0,457 0,823
PASCHEN 3 0,160 0,366
BRACKETT 4 0,074 0,205
PFUNDT 5 0,040 0,132
HUMPHREYS 6 0,024 0,0914

TEST DE AUTOEVALUARE
T1 Se considerã modelul planetar al atomului, confirmat de experienþele lui RUTHERFORD (1911). În
acest model sunt considerate valabile legile mecanicii clasice.
1. Rescrieþi afirmaþia urmãtoare, completând cuvântul lipsã (marcat prin ...):
„În modelul planetar se considerã cã atomul este un sistem ... electron - nucleu.”
2. În ipoteza nucleului fix ºi fãrã a þine seama de radiaþia electromagneticã a particulelor încãrcate
electric aflate în miºcare acceleratã, sunt valabile anumite legi de conservare a unor mãrimi mecanice.
Scrieþi denumirile a douã dintre aceste legi de conservare.
3. Indicaþi expresia energiei totale a atomului în acest model, precizând litera corespunzãtoare
variantei corecte (a, b, c sau d):
96 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 e2 e2 e2 e2
a. Etot = − E
; b. tot = − E
; c. tot = − E
; d. tot = .
4πε 0r0 8πε 0r0 4πε 0r02 8πε 0 r0

4. Indicaþi douã deficienþe ale acestui model.

T2 Atomii de hidrogen dintr-o incintã se aflã într-o anumitã stare excitatã (C). Aceºti atomi emit
radiaþie electromagneticã fie prin trecerea într-o altã stare excitatã (B), fie prin revenirea în starea
fundamentalã (A). Energia unui foton din radiaþia electromagneticã emisã în tranziþia între stãrile (C) ºi
(A) este cu 10,2 eV mai mare decât energia unui foton din radiaþia electromagneticã emisã în tranziþia
între stãrile (C) ºi (B).
Consideraþi cã atomul de hidrogen poate fi descris de modelul cuantificat introdus de BOHR.
1. Calculaþi energia unui foton al radiaþiei electromagnetice emise prin trecerea atomilor din starea
(B) în starea fundamentalã (A).
2. Stabiliþi numãrul cuantic principal al stãrii (B).
3. Determinaþi raportul razelor orbitelor circulare ale electronilor corespunzãtoare stãrilor (B) ºi
(A).
Se cunoaºte valoarea energiei necesare ionizãrii atomului de hidrogen: 13,6 eV.

T3 Pentru a corecta deficienþele modelului planetar clasic al atomului, N. BOHR (þinând seama de
datele experimentale pe care le-a avut la dispoziþie) a introdus douã postulate ºi a dat o regulã de
cuantificare a momentului cinetic. Pe aceastã bazã, BOHR a construit un model al atomului de hidrogen.
1. Rescrieþi enunþul urmãtor, completând noþiunile lipsã (marcate prin ...):
„În modelul atomic cuantificat, energia totalã nu poate lua decât o mulþime ... de valori, spe-
cificate de numãrul întreg n, numit numãr cuantic ... .”
2. Scrieþi ce reprezintã relaþiile urmãtoare, în cadrul studiului teoretic al modelului cuantic (BOHR)
m v2 e2 h
al atomului de hidrogen: (a) 0 = ; (b) rp = n .
r 4πε 0 r 2
2π
⎛ 1 1 ⎞
1
= R⎜ 2 − 2 ⎟ pentru calculul termenilor
3. Indicaþi relaþia dintre constanta R din formula empiricã
λ ⎝n m ⎠
seriilor spectrale ale atomului de hidrogen ºi energia de ionizare Wi a unui atom de hidrogen aflat în
starea fundamentalã, precizând litera corespunzãtoare variantei corecte:
a. Rh = cWi; b. Rc = hWi; c. hcWi = R; d. Wi = Rhc.
4. Poate absorbi un atom de hidrogen, aflat în stare fundamentalã, o radiaþie electromagneticã cu
lungimea de undã 121,3 nm? Justificaþi prin calcul.
Energia de ionizare a atomului de hidrogen este 2,176·10−18 J, constanta lui Planck are valoarea
6,63·10−34 J·s, valoarea vitezei luminii în vid este 3·108 m/s.

T4 Termenii seriei spectrale LYMAN a atomului de hidrogen pot fi calculaþi cu ajutorul urmãtoarei
1 ⎛ 1 ⎞
formule empirice: ~ν = = R⎜1 − 2 ⎟ , (în care R este o constantã a cãrei valoare este egalã cu
λ ⎝ m ⎠
1,097373·107 m–1, iar m este un numãr natural, strict mai mare decât 2).
1. Rescrieþi enunþul urmãtor, completând noþiunile lipsã (marcate prin ...):
„Spectrele de emisie caracterizeazã substanþa ... , iar spectrele de absorbþie caracterizeazã
substanþa ... .”
Fizicã atomicã 97
 2. Scrieþi denumirea constantei R.
3. Raportul dintre cea mai mare lungime de undã din seria LYMAN ºi cea mai micã lungime de undã
din aceastã serie este (indicaþi litera corespunzãtoare valorii corecte):
a. 1,25; b. 1,33; c. 1,50; d. 2,00.
4. Câte linii ale seriei LYMAN se aflã în spectrul vizibil (lungimile de undã ale radiaþiilor din
spectrul vizibil satisfac inegalitatea 400 mn < λ < 750 nm)?

T5 Termenii seriei BALMER pot fi calculaþi cu ajutorul urmãtoarei formule empirice (în care m este un
numãr natural, strict mai mare decât 2):
1 ⎛ 1 ⎞
ν% =
= ⎜ 0, 25 − 2 ⎟ ·1,097373·107 m–1.
λ ⎝ m ⎠
1. Rescrieþi enunþul urmãtor, completând noþiunile lipsã (marcate prin ...):
„Liniile spectrale, aºa cum apar privind prin luneta unui spectroscop, a cãrui fantã este iluminatã
de radiaþiile unui tub de descãrcare în hidrogen la presiune scãzutã sunt imaginile ..., având culori
diferite ºi fiind ... între ele de zone întunecate.”
2. Scrieþi denumirea mãrimii notate cu ~ν .
3. Raportul dintre cea mai mare lungime de undã din seria BALMER ºi cea mai micã lungime de undã
din aceastã serie este (indicaþi litera corespunzãtoare valorii corecte):
a. 1,25; b. 1,33; c. 1,80; d. 1,50;
4. Câte linii ale seriei BALMER se aflã în spectrul vizibil (400 mn < λ < 750 nm)?

T6 Termenii unei serii spectrale a atomului de hidrogen pot fi calculaþi cu ajutorul urmãtoarei formule
1 ⎛1 1 ⎞
empirice: ~ν = = ⎜ 2 − 2 ⎟·1,097373·107 m–1, unde m ºi n sunt numere naturale (m=n+1, n+2, ...).
λ ⎝n m ⎠
1. Rescrieþi enunþul urmãtor, completând noþiunile lipsã (marcate prin ...):
„Termenii seriei BALMER se obþin pentru n egal cu ... ºi m mai mare strict decât ... .”
2. Scrieþi relaþia dintre numãrul de undã ~ν ºi frecvenþa ν.
3. Cea mai mare lungime de undã dintr-o anumitã serie spectralã care este caracterizatã de numãrul
natural n este datã de relaþia (indicaþi litera corespunzãtoare relaþiei corecte):
n 2 ( n + 1) 2 n 2 ( n + 1) 2 n 2 ( n + 1) 2 n 2 ( n + 1) 2
a. 91,13 nm ; b. 10,97 nm ; c. 91,13 nm ; d. 10,97 nm ;
( 2n + 1) 2 ( 2n + 1) ( 2n + 1) ( 2n + 1) 2
4. Comparaþi cea mai micã lungime de undã din seria BALMER cu cea mai mare lungime de undã
din seria LYMAN.

T7 Fiecare atom dintr-un colectiv de atomi de hidrogen poate fi descris de modelul cuantificat al lui
BOHR ºi se poate afla fie în starea fundamentalã, fie în stãri excitate, numãrul cuantic principal al stãrii
cu energia cea mai mare fiind 3.
Un grup de elevi mãsoarã energiile fotonilor care sunt emiºi în procesele de dezexcitare ale
atomilor excitaþi. Rezultatele sunt înscrise în tabelul urmãtor:

Numele elevului: Ana Barbu Corina Dorin Elena

1,51 1,51 1,89 1,89 3,40
Energia fotonilor emiºi (eV) 3,40 3,40 3,40 10,2 10,2
13,6 10,2 10,2 12,1 12,1
98 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 a. Scrieþi relaþia dintre energia fotonilor emiºi sau absorbiþi de un atom ºi energiile stãrilor staþionare
ale atomului, conform celui de al doilea postulat al lui BOHR.
h
b. Precizaþi semnificaþia fizicã a constantei lui PLANCK raþionalizate h = , aºa cum reiese din
2π
relaþia de cuantificare introdusã de BOHR.
c. Indicaþi unitatea de mãsurã a constantei lui PLANCK în Sistemul Internaþional de unitãþi (S.I.).
d. Denumiþi seriile spectrale din care fac parte liniile spectrale care pot fi observate analizând
radiaþia electromagneticã emisã de hidrogenul din incintã.
e. Scrieþi formulele empirice care exprimã numãrul de undã (egal cu inversul lungimii de undã) al
radiaþilor electromagnetice emise de atomii de hidrogen din incintã.
f. Indicaþi elevul care a obþinut numai rezultate corecte.
Energia necesarã ionizãrii atomului de hidrogen este 13,6 eV.

RÃSPUNSURI
T1 1. „legat”. 2. „legea conservãrii energiei”; „legea conservãrii impulsului”; „legea conservãrii
e2
momentului cinetic”. 3. b ( Etot = − ). 4. Nu explicã stabilitatea în timp a atomului. Nu este în
8πε 0r0
concordanþã cu observaþia cã un atom aflat în stare fundamentalã nu emite radiaþie decât în urma excitãrii
sale. Nu permite calculul corect al frecvenþelor radiaþiilor electromagnetice emise de cãtre atomii excitaþi.

T2 1. Energia fotonului emis este 1,632.10−18 J = 10,2 eV. 2. Numãrul cuantic principal al stãrii (B)
este 2. 3. Raportul razelor traiectoriilor circulare este 4.

T3 1. „numãrabilã”; „principal”. 2. „Condiþia de echilibru pe orbita circularã a electronului.”, „Condiþia

hc ⎛ 1⎞
de cuantificare a momentului cinetic.” 3. d. (Wi = Rhc). 4. „da”. Justificare: = Wi ⎜1 − 2 ⎟ ; atomul
121.3nm ⎝ 2 ⎠
va trece în prima stare excitatã.

T4 1. „emiþãtoare de luminã”; „absorbantã”. 2. „R se numeºte constanta lui RYDBERG”. 3. b. (4/

3=1,33). 4. „niciuna”.

T5 1. „fantei”; „separate”. 2. „ ~ν se numeºte numãr de undã”. 3. c. (9/5=1,80). 4. 4 (patru).

T6 1. „Termenii seriei Balmer se obþin pentru n egal cu 2 ºi m mai mare strict decât 2”.
2. c ~ν = ν. 3. c. 4. λ Lyman
max < λ Balmer
min
.

T7 a. Energia fotonului emis (Em > En) sau absorbit (Em < En) în urma unei tranziþii cuantice este
ε foton = Em − En . b. „h reprezintã momentul cinetic al atomului în starea fundamentalã.” c. Unitatea de
1 ⎛ 1 ⎞ 1 ⎛1 1 ⎞
mãsurã a constantei h este J·s. d. LYMAN ºi BALMER. e. ~νm1 = = R⎜1 − 2 ⎟ , m = 2,3; ~νk 2 = = R⎜ − 2 ⎟ ,
λ ⎝ m ⎠ λ ⎝4 k ⎠
k = 3. f. Dorin: 1,89 eV; 12,1 eV; 10,2 eV.
Fizicã atomicã 99
 Capitolul IV
Semiconductoare.
Aplicaþii în electronicã

Fig. 4.1. Parametrii celulei elementare.
Sistemul cubic
1. CONDUCÞIA ELECTRICÃ ÎN
METALE ªI SEMICONDUCTORI.
SEMICONDUCTORI INTRINSECI
ªI EXTRINSECI
Tipuri de cristale
Cristalele se pot clasifica dupã tipul legãturii cristaline, adicã
în funcþie de felul în care electronii de valenþã ai atomilor constituenþi
participã la legarea atomilor în solid, în cristale VAN DER WAALS,
ionice, covalente ºi metalice

Reþeaua cristalinã
Cristalele ideale au o structurã periodicã, reticularã, formatã
din noduri care au aceeaºi dispunere relativã indiferent de punctul
din care privim. Acest lucru ar fi exact doar pentru cristalele infi-
Sistemul trigonal Sistemul hexagonal
nite; în realitate, un cristal este format dintr-un numãr finit de atomi
(dar foarte mare, de ordinul 1023).
Reþeaua cristalinã poate fi definitã de mulþimea punctelor
r r r r
rn = ka + lb + mc , unde: originea este un nod oarecare al reþelei; n, k, l, m
r r r
sunt numere întregi; a, b ºi c sunt trei vectori necoplanari, care
caracterizeazã celula elementarã (fig. 4.1). Unghiurile dintre aceºti vectori
se noteazã:
r r H H r r
α = (b , c ) , β = (c , a ) ºi γ = (a , b ) .

Tipuri de reþele cristaline

Existã 14 tipuri de reþele cristaline, grupate în 7 sisteme
Sistemul ortorombic cristalografice, conform tabelului urmãtor.
100 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Sistemul de Condiþii pentru Tipul ºi simbolul
cristalizare muchii ºi unghiuri celulei elementare
CUBIC a = b = c simplã (primitivã) P
α = β = γ = 90° cu volum centrat I
cu feþe centrate F Sistemul tetragonal
TRIGONAL a = b = c simplã (primitivã) P
α = β = γ≠ 90°
α = β = γ < 120°
TETRAGONAL a = b ≠ c simplã (primitivã) P
α = β = γ = 90° cu volum centrat I
HEXAGONAL a = b ≠ c simplã (primitivã) P Sistemul triclinic
α = β = 90°, γ = 120°
ORTOROMBIC a ≠ b ≠ c ≠ a simplã (primitivã) P
α = β = γ = 90° cu baze centrate C
cu feþe centrate F
cu volum centrat I
MONOCLINIC a ≠ b ≠ c ≠ a simplã (primitivã) P Sistemul monoclinic

α = β = 90°≠ γ cu baze centrate C

TRICLINIC a ≠ b ≠ c ≠ a simplã (primitivã) P
α ≠ β ≠ γ ≠ α α ≠ 90°,
β ≠ 90°, γ ≠ 90°

O celulã elementarã cãreia îi revine un singur atom, þinând

seama de celulele vecine, se numeºte primitivã. a)
Semnificaþia simbolurilor P, I, F ºi C este indicatã pe figurile
alãturate.
De exemplu, celulei cubice simple îi revine 8 × 1 = 1 atom ,
8
fiind o celulã primitivã. Celulei cubice cu feþe centrate sau celulei
cubice cu volum centrat le revin 8 × 1 + 6 × 1 = 4 atomi , respectiv
8 2
1
8 × + 1 = 2 atomi , deci acestea nu sunt celule primitive.
8
Aceste reþele (numite reþele BRAVAIS) sunt singurele posibile
cu un singur tip de atomi. Cu mai multe tipuri de atomi pot exista
reþele obþinute prin întrepãtrunderea reþelelor simple; de exemplu, b)
cristalul de clorurã de sodiu (Na Cl) este format prin întrepãtrunderea Fig. 4.2. Reflexia selectivã BRAGG
a douã reþele cubice simple. pe familii de plane cristaline.

Condiþia de difracþie (BRAGG)

Investigarea structurii cristaline se face folosind folosind
reflexia selectivã a radiaþiilor X pe cristale. În acest caz, se observã
maxime de difracþie pentru unghiurile θn date de relaþia:
2d sin θ = nλ
unde: n este ordinul difracþiei, n = 1, 2, 3, ...; d este distanþa dintre
douã plane vecine ale unei familii de plane cristaline paralele; unghiul
θ este unghiul de cotangenþã, Φ este unghiul dintre direcþia
fasciculului incident ºi direcþia fasciculului difuzat, între ele existând
π−Φ Reþea cristalinã cu imperfecþiuni
relaþia: θ = (fig. 4.2).
2 structurale (defecte).

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 101


Fig. 4.3. Punerea în comun a electronilor
de valenþã în cristalul de siliciu.
Fig. 4.4. Creºterea densitãþii de sarcinã
la punerea în comun a doi electroni.
Fig. 4.5. Imaginea unui cristal metalic,
în care se poate distinge aºezarea
atomilor, obþinutã cu un microscop cu
efect tunel.
Fig. 4.6. Structura de benzi a izolatoarelor
(stânga) ºi metalelor (dreapta). La metale
sunt figurate: energia minimã a benzii de
conducþie EC, energia maximã a benzii
de valenþã E V ºi energia Fermi E F .
La izolatoare, energia benzii interzise
Eg = EC – EV este relativ mare (> 3 eV).
102
Aceastã relaþie este valabilã numai dacã λ _ d. Deoarece d are
valori de ordinul fracþiunilor de nanometri, rezultã cã radiaþiile care
permit investigarea structurii cristaline trebuie sã aibã lungimi de
undã de acest ordin de mãrime, adicã trebuie, într-adevãr, sã fie
radiaþii X.
Lungimea de undã (exprimatã în nm) a radiaþiilor X de frânare
este legatã de tensiunea de accelerare a electronilor care cad pe
anticatod prin relaþia λ min [nm ] =
124
, ceea ce înseamnã cã va trebui
U [kV ]
sã folosim tensiuni de accelerare mai mari de 15 kV.
Pentru a preciza orientarea unei familii de plane paralele care
trec prin nodurile reþelei se folosesc triplete de numere, numite indici
MILLER.
r r r r
Dacã un plan trece prin nodurile A( rA = N a a ), B( rB = N bb ) ºi
C( rHC = N c cH ), se considerã inversele numerelor întregi Na, Nb ºi Nc,
apoi se noteazã (hkl) tripletul de numere întregi obþinut prin înmulþirea
cu cmmmc al numerelor Na, Nb ºi Nc.
r r
De exemplu, pentru planul care trece prin punctele A( rA = 4a ),
r r H H 1 1 1
( )
B( rB = 3b ) ºi C( rC = 6c ), obþinem tripletul 4 , 3 , 6 , astfel încât
indicii MILLER ai acestui plan vor fi (342).
Planele cu aceeaºi indici MILLER sunt paralele între ele.
Dacã un indice MILLER este 0, planul va fi paralel cu axa
corespunzãtoare.
Cristale covalente, cristale metalice
Pentru a înþelege mecanismul conducþiei în semiconductoare
ºi în conductoarele metalice, sã vedem cum se realizeazã legãtura
atomilor în cristalele covalente ºi în cele metalice.
V În cristalele covalente legãtura se realizeazã între perechi
de atomi neutri, prin punerea în comun a electronilor de valenþã,
astfel încât fiecare atom sã aibã în jurul lui structura stabilã de
electroni: octet sau dublet (în cazul hidrogenului) (fig. 4.3).
Natura forþelor care se manifestã între atomi (forþele de
schimb), poate fi explicatã cu ajutorul mecanicii cuantice; o justificare
ar fi cã densitatea de sarcinã negativã dintre doi atomi creºte prin
punerea în comun a electronilor de valenþã (fig. 4.4).
Aceste cristale sunt foarte stabile. În stare purã ºi la temperaturi
mici nu conduc curentul electric.
V În cristalele metalice, legãtura între atomi se realizeazã
prin colectivizarea electronilor de valenþã, care formeazã o distribuþie
de sarcinã negativã în cristalul format de ionii pozitivi plasaþi în
nodurile unei reþele spaþiale (fig. 4.5).
Forþele de interacþiune, care conferã stabilitatea cristalului,
sunt de naturã coulombianã; existã o configuraþie de echilibru, în
care energia potenþialã este minimã.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Aceste cristale, extrem de stabile, prezintã o bunã conducti-
bilitate termicã ºi electricã, iar în tãieturã proaspãtã au luciu metalic
(lumina este împrãºtiatã de electronii liberi din metal).

Energia electronilor în cristale

Electronii liberi din cristal au o energie totalã negativã, datã

de lucrul mecanic de extracþie L, amintit la studiul efectului
fotoelectric extern. Energia lor totalã nu va putea depãºi valoarea Fig. 4.7. Suprapunerea de benzi
Wmax = –L, caracteristicã fiecãrei substanþe ºi numitã energia Fermi, la unele conductoare.
EF.
Deoarece sunt fermioni ascultând de principiul de excluziune
al lui Pauli, electronii de valenþã dintr-un cristal nu îºi pot pãstra
stãrile energetice din atomii individuali, ci vor trebui sã aibã energii
diferite; diferenþa este însã foarte micã, deoarece numãrul electronilor
dintr-un cristal este de ordinul 1024, iar domeniul energetic nu poate
depãºi câþiva electronvolþi. În acest fel, nivelele lor energetice se
vor grupa în benzi energetice permise, separate prin benzi energetice
interzise.
Numãrul maxim posibil de electroni dintr-o bandã este legat
de numerele de ocupare ale nivelelor energetice din modelul cuantic
al atomului cu mai mulþi electroni.
Dacã o bandã energeticã este complet ocupatã cu electroni ºi
urmãtoarea bandã liberã se aflã mai sus cu cel puþin 3 eV, atunci
substanþa nu va avea electroni liberi care sã poatã fi acceleraþi de un
câmp electric ºi, ca urmare, va fi izolatoare. Banda ocupatã se Fig. 4.8. Schema benzilor de energie la
numeºte (bandã de valenþã, BV) (fig. 4.6). un semiconductor la temperaturi mici
Banda energeticã în care nu se gãsesc niveluri energetice (stânga) ºi generarea termicã (intrinsecã)
la temperatura camerei.
permise electronilor se numeºte bandã interzisã ºi, dupã cum am
spus, la izolatoare are o lãrgime Eg > 3 eV (indicele g vine de la
englezã: gap).

Conductoare ºi semiconductoare intrinseci

Dacã banda de energie corespunzãtoare electronilor de valenþã

nu este complet ocupatã cu electroni, substanþa va fi conductoare.
Banda parþial ocupatã se numeºte bandã de conducþie, BC. Ultimul
nivel ocupat la 0 K se numeºte nivel FERMI. În metale, la conducþie
participã electronii liberi din banda de conducþie.
Atragem atenþia cã existã posibilitatea apariþiei unor benzi
ocupate parþial datoritã unui fenomen interesant, numit suprapunere
de benzi: la formarea unui cristal din atomi individuali, iniþial
depãrtaþi (de exemplu prin desublimare) odatã cu apropierea atomilor,
nivelele energiilor permise se despicã (în acord cu principiul de
excluziune) astfel încât se pot apropia ºi chiar suprapune. În aceastã
Fig. 4.9. Fragment din Tabelul periodic
situaþie, substanþe care ar fi trebuit sã fie izolatoare, sunt de fapt al elementelor, cuprinzând elementele
conductoare (fig. 4.7). semiconductoare ºi vecinii lor.

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 103


Fig. 4.10. Legãtura tetraedricã.
In
As
Fig. 4.11. Apariþia golurilor în cristalul
de Si de tip p – impurificat cu atomi
trivalenþi, acceptori, de In (sus) ºi a
electronilor liberi în cristalul de Si de tip
n – impurificat cu atomi pentavalenþi,
donori, de As (jos).
104
Substanþele la care banda interzisã are o lãrgime mai micã de
3 eV se numesc semiconductoare ºi prezintã urmãtoarea particula-
ritate: energia agitaþiei termice este suficientã pentru ca electronii sã
poatã pãrãsi legãtura ºi sã devinã de conducþie, ocupând nivele libere
din banda superioarã, care se va numi (din acest motiv) bandã de
conducþie.
Dar, deoarece ionii rãmaºi nu mai au în jurul lor configuraþia
stabilã (octet), electronii de valenþã vor tinde sã migreze de la un
ion la altul, putându-se deplasa sub acþiunea unui câmp electric
exterior aplicat cristalului (în sens invers câmpului electric),
participând ºi ei la conducþie (dar mobilitatea lor este mai micã
decât a electronilor de conducþie, pãrând cã au proprietãþi inerþiale
mai mari).
Deoarece este mai uºor sã urmãrim poziþiile libere (mult mai
puþine decât electronii de valenþã rãmaºi), fizicienii au adoptat
urmãtoarea terminologie:
– în banda de conducþie BC purtãtorii de sarcinã, negativi, se
numesc electroni liberi din banda de conducþie;
– în banda de valenþã BV se considerã cã putãtorii de sarcinã
sunt „golurile” din banda de valenþã, care vor trebui sã aibã sarcinã
pozitivã (pentru cã se deplaseazã în sens invers câmpului electric).
Urmãtoarea analogie poate fi folositã pentru a explica aceastã
alegere:
– într-o salã de concerte aproape ocupatã, în loc sã urmãrim
deplasarea persoanelor care vor sã ocupe locurile libere situate mai
aproape de scenã, este mai uºor sã urmãrim cum se redistribuie
scaunele goale, care par sã se „deplaseze” în sens invers.
Conducþia datoratã electronilor legaþi din banda de valenþã va
fi numitã conducþie de „goluri” (în englezã: holes, în francezã: trous).
Cele douã tipuri de purtãtori de sarcinã vor apãrea în perechi,
ca urmare a faptului cã primesc energie de la reþea, în perechi; de
aceea fenomenul se numeºte generare termicã de perechi sau
generare intrinsecã (vezi fig. 4.8).
Substanþele care prezintã aceastã particularitate au fost numite
semiconductoare intrinseci (fig. 4.9); nivelul Fermi este situat la
jumãtatea benzii interzise.
Caracteristica semiconductoarelor intrinseci este tocmai
egalitatea dintre numãrul (sau concentraþia) purtãtorilor de sarcinã
negativi ºi numãrul (sau concentraþia) purtãtorilor de sarcinã pozitivi.
Desigur, conducþia semiconductoarelor este mult mai slabã
decât a conductoarelor metalice, dar ele sunt de extremã importanþã
în tehnicã deoarece permit controlul extrem de rapid ºi cu energii
infime al conducþiei; semiconductoarele stau la baza construirii tuturor
dispozitivelor electronice moderne importante, începând cu
calculatoarele ºi telefoanele mobile ºi continuând în toate domeniile
cu care veniþi în legãturã.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Primele elemente semiconductoare folosite au fost germaniul
ºi siliciul, ambele situate în grupa a IV-a principalã a tabelului
periodic al elementelor ºi având o structurã cristalinã tetraedricã:
fiecare atom este legat covalent cu exact patru atomi vecini, prin
punerea în comun a câte unui electron.
Privind dintr-o anumitã poziþie, structura tetraedricã pare o
structurã planã; vom folosi pentru discuþie aceastã vedere (fig. 4.10).

Semiconductoare extrinseci (dopate/impurificate)

Dacã substituim (într-o proporþie de ordinul 1 la 100 000), în Fig. 4.12. Schema benzilor de energie
mod omogen, câte un atom dintr-un cristal semiconductor (de la un semiconductor de tip p (stânga)
ºi un semiconductor de tip n (dreapta)
exemplu din cristalul de siliciu) cu un atom din grupele învecinate Poziþia nivelului Fermi este indicatã
(a III-a sau a V-a), datoritã structurii tetraedrice a reþelei, vor apãrea pe figurã.
urmãtoarele fenomene:
– impuritãþile din grupa a V-a vor avea un electron slab legat,
care nu poate participa la legãtura covalentã; ca urmare, chiar la
temperatura camerei, atomul de impuritate se va ioniza (devenind
ion pozitiv), iar electronul respectiv va putea participa la conducþie,
împreunã cu ceilalþi purtãtori de sarcinã (care au fost generaþi în
perechi); în acest fel, purtãtorii de sarcinã negativi (adicã electronii
liberi din banda de conducþie) devin purtãtori de sarcinã majoritari;
impuritãþile (pentavalente) care, în urma ionizãrii, cedeazã cristalului
electroni de conducþie se numesc impuritãþi donoare sau simplu,
donori (fig. 4.11), iar semiconductorul astfel impurificat devine
extrinsec ºi se numeºte semiconductor de tip n (de la negativ) Imaginea prelucratã a unui cristal
de siliciu impurificat cu bor
(fig. 4.12).
(6 la 100 000). Sunt figuraþi numai
– impuritãþile din grupa a III-a vor avea, din punct de vedere 3% din atomii de siliciu.
geometric, posibilitatea sã se ionizeze negativ, acceptând un elec-
tron dintre cei care participã la altã legãturã covalentã ºi formând o
nouã legãturã covalentã în poziþia în care era un singur electron de
valenþã (în loc de doi); în acest fel, purtãtorii de sarcinã pozitivi
(adicã golurile din banda de valenþã) devin purtãtori de sarcinã
majoritari; impuritãþile (trivalente) care, în urma ionizãrii, acceptã
electroni dintre electronii de valenþã se numesc impuritãþi acceptoare
sau simplu, acceptori (vezi fig. 4.11), iar semiconductorul astfel
impurificat devine extrinsec ºi se numeºte semiconductor de tip p
(de la pozitiv) (vezi fig. 4.12).
Sã remarcãm cã semiconductoarele nu pot fi complet lipsite
de impuritãþi, fapt important la temperaturi mici; la temperaturi mai
Structura tetraedricã
mari, generarea intrinsecã va egaliza practic, concentraþiile a unui semiconductor.
purtãtorilor de sarcinã.
Dacã impurificarea este fãcutã în egalã mãsurã cu donori ºi
acceptori, semiconductorul rãmâne intrinsec.
Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 105
 Curentul electric în semiconductoare

Sã considerãm, situându-ne pe poziþii clasice, cã purtãtorii de

sarcinã din semiconductoare se miºcã în acord cu legile mecanicii
newtoniene; ei vor fi acceleraþi un interval de timp tc, dupã care vor
suferi ciocniri cu nodurile reþelei, astfel încât viteza lor medie pe
direcþia câmpului va fi:
r etcp r r r et r r
vp = E = μ p E , vn = − cn E = −μ n E ,
2m p 2m n
unde:
1 ur r r
vmedie = atc, F = m a = ±e E ,
2
e este sarcina elementarã, tc este durata medie dintre douã ciocniri
succesive ale purtãtorilor de sarcinã, m este masa efectivã a
purtãtorilor de sarcinã din semiconductor (golurile din banda de
valenþã BV ºi electronii liberi din banda de conducþie
r BC), μ se
numeºte mobilitatea purtãtorilor de sarcinã, E este intensitatea
ΔQ eΔN enΔV
I = = = = câmpului electric din semiconductor. Indicii p se referã la purtãtorii
Δt Δt Δt
de sarcinã pozitivi (golurile din BV), iar indicii n se referã la
enS vΔt
= = enS v purtãtorii de sarcinã negativi (electronii liberi din BC).
Δt
Þinând seama cã intensitatea curentului electric I depinde
r de
r
H H KH
densitatea de curent j , conform relaþiei I = j · S ºi cã U = E ⋅ d ,
U
legea lui OHM I = se poate scrie sub formã microscopicã:
R
H H 1 H H H 1H
j = σE = E sau E = ρ j = j .
ρ σ

Analog, putem scrie sub formã microscopicã ºi legea lui JOULE:

ΔW
Densitãþile de curent electronic JOULE = σE 2 = 1 E 2 = Hj ⋅ EH = 1 j 2 = ρj 2
ºi de goluri au acelaºi sens. ΔV Δt ρ σ
Fig. 4.13.
Relaþia dintre densitatea de curent ºi viteza de transport
(numitã ºi vitezã de drift) (fig. 4.13):
r r H H r r r
j p = ep vp , jn = − envn , j = j p + jn ,

unde p este concentraþia purtãtorilor de sarcinã pozitivi ºi n este

concentraþia purtãtorilor de sarcinã negativi.
Prin compararea expresiilor, obþinem expresia conductivitãþii
1
semiconductoarelor cu impuritãþi ( σ = , ρ este rezistivitatea):
ρ
σ = e(pμ p + nμ n ) .
Conductivitatea semiconductoarelor intrinseci va fi:
σ = eni ( μ p + μ n ) .
106 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 2. DIODA SEMICONDUCTOARE.
REDRESAREA CURENTULUI
ALTERNATIV

Sã urmãrim acum ce procese fizice apar la joncþiunea a douã

cristale semiconductoare de tipuri diferite, p ºi n. Mai întâi, sã
remarcãm faptul cã nu putem pur ºi simplu sã alãturãm douã cristale
diferite, deoarece reþelele cristaline nu se vor potrivi ºi conducþia
între cele douã regiuni ar fi alteratã în mod aleator, de la o pereche
la alta, ceea ce este inacceptabil.
De fapt se procedeazã altfel: un cristal de un anumit tip, sã
zicem n, este impurificat cu elemente acceptoare printr-un procedeu
oarecare, de exemplu prin difuzie.
La un capãt se pune o pastilã de element trivalent, de exemplu
bor ºi anasamblul se încãlzeºte; impuritãþile acceptoare vor difuza
pânã la o anumitã distanþã, numitã lungime de difuzie.
În regiunea apropiatã de acest capãt, tipul conducþiei se va
schimba de la n la p, iar la o distanþã egalã cu lungimea de difuzie Joncþiune p–n cu contacte ºi fire metalice
se va forma o regiune extrem de îngustã (de ordinul micrometrilor) pentru conectarea într-un circuit electric.
în care conducþia se schimbã brusc de la p la n.
Aceastã regiune foarte îngustã, în care au loc procese fizice
specifice, se numeºte joncþiune p-n ºi are proprietatea remarcabilã
de a permite conducþia într-un singur sens; aceastã proprietate,
unidirecþionalitatea conducþiei, permite dezvoltarea unor aplicaþii
tehnice directe (detecþia undelor radio, redresarea tensiunilor alter-
native industriale etc.) dar, lucrul cel mai improtant, combinarea
mai multor joncþiuni permite realizarea unei mari varietãþi de dispo-
La polarizarea directã a joncþiunii p–n
zitive electronice (tranzistoare de diverse tipuri, tiristoare, triacuri). aceasta se îngusteazã,
bariera de potenþial pentru PS
majoritari coboarã ºi
câmpul intern de baraj scade.

La polarizarea inversã a joncþiunii

p–n aceasta se extinde,
r bariera de potenþial pentru PS
Formarea câmpului intern de baraj E b în joncþiunea p-n nepolarizatã: ca urmare majoritari se înalþã ºi
a difuziei PS majoritari, atomii (ficºi) de impuritate din joncþiune se ionizeazã. câmpul intern de baraj creºte.

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 107

 Difuzia ar trebui sã continue
pânã la egalarea concentraþiilor
în cele douã regiuni, dar acest
lucru nu se va întâmpla nici pe
departe deoarece, ca urmare a
difuziei, atomii de impuritãþi din
joncþiune se vor ioniza, creând
un câmp electric intern, numit
câmp electric de baraj.
Într-adevãr, difuzia electro-
nilor majoritari din regiunea n
face ca atomii impuritãþilor do-
noare sã devinã ioni pozitivi, iar
difuzia golurilor majoritare din
regiunea p transformã atomii
impuritãþilor acceptoare în ioni
negativi. Câmpul electric intern
va fi orientat de la regiunea n
(în care se aflã ionii pozitivi)
spre regiunea p (în care se aflã
ionii negativi).
Întrebare:
Cum se modificã rezistenþa
electricã a cristalului în joncþiune?
Ub
Scãderea înãlþimii barierei de potenþial
întâmpinatã de PS majoritari la
polarizarea directã a joncþiunii.
Ub
Creºterea înãlþimii barierei de potenþial
întâmpinatã de PS majoritari la
polarizarea inversã a joncþiunii.
108
Sã analizãm procesele fizice din joncþiunea p-n aflatã la
echilibrul termic ºi nepolarizatã. Sã ne reamintim cã în regiunea p
purtãtorii de sarcinã (PS) majoritari sunt golurile din BV, iar în
regiunea n, electronii din BC. În joncþiune, datoritã diferenþei de
concentraþie, PS majoritari din fiecare regiune vor difuza în cealatã
regiune, sãrãcind joncþiunea în PS majoritari.
Trebuie sã remarcãm însã, cã acest câmp de baraj (foarte intens
datoritã îngustimii joncþiunii), favorizeazã trecerea prin joncþiune a
PS minoritari.
Se poate spune cã PS majoritari întâlnesc o barierã de
potenþial, care se opune difuziei acestora, dar care favorizeazã
deplasarea purtãtorilor minoritari.
Cele douã procese sunt dinamice: PS majoritari se deplaseazã
datoritã diferenþei de concentraþie, dând naºtere unui curent de la p
la n ºi, în egalã mãsurã, PS minoritari se deplaseazã sub acþiunea
câmpului intern, de la regiunea n spre regiunea p.
În concluzie, la echilibrul termodinamic, prin joncþiunea p-n
nepolarizatã nu va trece curent.
Joncþiunea p-n în regim de polarizare
Polarizarea directã
Sã analizãm acum ce se întâmplã cînd aplicãm o tensiune cu
plus pe regiunea p ºi cu minus pe regiunea n.
În acest caz, câmpul electric extern va avea sens opus câmpului
electric intern, slãbindu-l. Ca urmare, vor putea difuza din ce în ce
mai mulþi PS majoritari: prin joncþiune trece curent electric. Curentul
va creºte odatã cu creºterea tensiunii aplicate ºi, la un moment dat,
când puterea disipatã prin efect JOULE va deveni excesivã în raport
cu capacitatea de disipare a cristalului, acesta se va deteriora
ireversibil.
Acest mod de polarizare se numeºte polarizare directã ºi
este uºor de reþinut cum se realizeazã: + (pozitiv) la p ºi – (negativ) la n.
Se poate raþiona ºi altfel: la polarizarea directã, înãlþimea
barierei de potenþial care împiedica difuzia PS majoritari scade, astfel
cã PS majoritari vor putea sã difuzeze mai uºor.
Polarizarea inversã
Dacã vom inversa polaritatea tensiunii aplicate joncþiunii,
câmpul extern va avea acelaºi sens cu cel intern (altfel spus înãlþimea
barierei de potenþial care împiedica difuzia PS majoritari va creºte).
Acest mod de polarizare se numeºte polarizare inversã.
În acest caz, PS majoritari nu vor mai putea strãbate
joncþiunea. Prin joncþiune va exista un curent datorat PS minoritari,
care este însã foarte mic. Practic, joncþiunea p-n polarizatã invers,
nu va conduce.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Mãrind tensiunea inversã peste o anumitã limitã, caracteristicã
fiecãrui tip de joncþiune, se poate produce o strãpungere, curentul
crescând brusc peste orice limitã, fiind limitat numai de elementele
exterioare de circuit. În acest caz, fie joncþiunea se deterioreazã
ireversibil, fie poate suporta un curent cu o intensitate limitatã fãrã a se
deteriora.
Diodã SC din seria 1N
Dioda semiconductoare polarizatã direct (vedere ºi simbol).
Adãugând cristalului semiconductor contacte ohmice (metalice)
pe cele douã regiuni, obþinem un dispozitiv numit diodã semi-
conductoare (pentru a se deosebi de tubul electronic numit diodã
electronicã sau diodã cu vid, utilizatã la studiul experimental al
efectului fotoelectric extern). –Us
Caracteristica diodei semiconductoare U0
Realizând un circuit simplu, se poate trasa caracteristica
diodei semiconductoare în conducþie directã. Obþinem, în acord cu
discuþia anterioarã, curba din fig. 4.14 (porþiunea trasatã pentru U > 0).
În conducþie directã, evidenþiem tensiunea de deschidere U0 (0,6 V –
– 1,2 V), dupã care curentul creºte exponenþial cu tensiunea aplicatã. Fig. 4.14. Caracteristica unei diode SC,
liniarizatã pe porþiuni. U0 este
În conducþie inversã, trasarea caracteristicii implicã precauþii
tensiunea de deschidere, iar US este
mai mari, deoarece rezistenþa diodei la polarizarea inversã este foarte tensiunea (inversã) de strãpungere.
mare, putând fi chiar mai mare decât rezistenþa voltmetrului; astfel,
vom trasa de fapt, caracteristica voltmetrului.
Dacã þinem seama de observaþia fãcutã ºi dacã dispunem de
aparate de precizie, vom constata cã forma caracteristicii diodei în
regiunea tensiunilor negative este cea din fig 4.14.
Observãm cã intensitatea curentului este practic nulã pentru
tensiuni care nu depãºesc în valoare absolutã o anumitã valoare
limitã Us (aºa cum am discutat anterior) ºi observãm cã dacã |U|
depãºeºte cu puþin valoarea Us, dioda se strãpunge, adicã nu mai
opune, practic, rezistenþã trecerii curentului electric. Aceastã regiune
se foloseºte în practicã pentru a construi un tip special de diode
semiconductoare (diodele ZENNER) utilizate în montajele stabilizatoare
de tensiune.
Redresarea curentului alternativ
Forma caracteristicii unei diode ne aratã cã dioda poate fi
folositã pentru a transforma un curent alternativ într-un curent cu o
singurã polaritate, adicã poate fi folositã la redresarea curentului t
alternativ. Dispozitivul care realizeazã acest lucru se va numi redresor.
Ne vom mãrgini la redresarea curentului alternativ sinusoidal.
Cel mai simplu montaj de redresare foloseºte o singurã diodã
(fig. 4.15); acest tip redresor se numeºte redresor monoalternanþã ºi
este ineficient, deoarece se pierde jumãtate din energie, aºa cum se
vede urmãrind forma tensiunii redresate.
Fig. 4.15. Funcþionarea redresorului
Un montaj mai eficient este cel care foloseºte patru diode; monoalternanþã ºi forma
acest tip de redresor se numeºte redresor dublã alternanþã (fig. 4.16). tensiunii redresate.

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 109


Funcþionarea redresorului dublã
alternanþã cu douã diode ºi
transformator cu prizã medianã; forma
tensiunii alternative ºi a celei redresate.
William SHOCKLEY (1910–1990),
fizician american laureat al Premiului
Nobel (1956).
110
De aceastã datã nu se mai pierde energie ca în cazul prece-
dent. Observaþi mersul curentului în cele douã cazuri. Remarcaþi cã
diodele din laturile paralele conduc sau opresc curentul simultan.
Acest montaj se numeºte montaj în punte. Industrial, se preferã
sã se încapsuleze cele patru diode la un loc, dispozitivul obþinut
numindu-se punte redresoare.
Puntea redresoare este un exemplu de circuit integrat
rudimentar: patru componente pe acelaºi suport.
În figura urmãtoare puteþi vedea un montaj didactic, pentru
laboratorul de fizicã.
Punte redresoare Fig. 4.16. Funcþionarea punþii redresoare.
(montaj didactic).
Pentru a înþelege procesele fizice dintr-o diodã semiconductoare,
urmãriþi simularea virtualã de la urmãtoarea adresã de internet: http://
wwwg.eng.cam.ac.uk/mmg/teaching/linearcircuits/diode.html.
(*) 3. TRANZISTORUL CU EFECT
DE CÂMP. APLICAÞII
Tranzistoarele cu efect de câmp sunt dispozitive semicon-
ductoare unipolare: conducþia este asiguratã de un singur tip de
purtãtori de sarcinã (fie electronii liberi din banda de conducþie, fie
golurile din banda de valenþã). Unul dintre fizicienii care au pus
bazele teoretice ale funcþionãrii acestui tip de tranzistoare a fost
William SHOCKLEY.
Tranzistoarele cu efect de câmp permit un control eficient al
conducþiei cu o putere minimã, au la intrare o impedanþã extrem de
mare ºi au zgomot foarte mic, ceea ce le conferã avantaje practice.
Existã mai multe tipuri de tranzistoare cu efect de câmp (TEC
în românã sau FET în englezã, de la field effect transistor), dintre
care vom prezenta structura TECMOS sau MOSFET (metal-oxid/
semiconductor).
Constructiv, este alcãtuit dintr-un substrat semiconductor, slab
dopat, de exemplu de tip p, în care existã, douã regiuni de tip n,
puternic dopate, numite sursã (S) ºi drenã (D). Pe sursã ºi drenã se
depun contacte metalice, de obicei din aluminiu, care constituie
electrozii. Distanþa dintre S ºi D are dimensiuni microscopice sau
submicroscopice.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Restul substratului este acoperit cu un strat extrem de subþire de G
S D
oxid (de obicei, dioxid de siliciu), mai subþire de 0,05 μm = 50 nm.
Peste stratul de oxid se plaseazã un strat metalic formând
astfel un electrod numit poartã (G).
Pe partea opusã, pe corpul substratului, mai este plasat un electrod
(B) care permite aplicarea unei tensiuni pe poartã ºi crearea unui câmp
B
electric perpendicular pe suprafaþa substratului. Remarcaþi cã, deoarece
Schema unui tranzistor
tensiunea pe substrat polarizeazã invers joncþiunile substrat-sursã ºi cu efect de câmp, de tipul
substrat-drenã, curentul de substrat este practic nul. La fel ºi curentul de metal”oxid”semiconductor.
poartã este practic nul, datoritã stratului izolator de oxid.
Substratul de tip p este slab dopat, aºa cã va avea o rezistenþã
extrem de mare ºi nu va permite trecerea curentului între sursã ºi
drenã, dacã tensiunea aplicatã porþii este nulã.
La aplicarea pe poartã a unei mici tensiuni pozitive, apare un
câmp electric transversal foarte puternic (deoarece distanþa între
poartã ºi electrodul opus ei este foarte micã, dupã cum vã mai amintiþi,
r U
E = ). Acest câmp intens permite electronilor de valenþã sã treacã
d
în banda de conducþie. Astfel, între sursã ºi drenã, foarte aproape de
suprafaþa semiconductorului, apare o cale de conducþie (un strat de
inversiune de tip n în substratul p) prin care se poate stabili un
curent electric; aceastã regiune se numeºte canal. Fig. 4.17. Schemã de montaj pentru
aprinderea unui bec folosind un TEC
Controlul conducþiei (adicã al intensitãþii curentului prin canal)
se realizeazã cu ajutorul tensiunii de poartã ºi este foarte eficient. O
schemã simplã cu TECMOS este prezentatã în figura 4.17; dispozitivul
este un comutator pentru aprinderea unui bec care are puterea de 1,5 W, Temã
practic fãrã a consuma putere în circuitul de comandã.
Pentru simularea funcþionãrii
unui TECMOS, urmãriþi adresa:
4.(*) CIRCUITE INTEGRATE V www2.eng.cam.ac.uk/~dmh/
ptialcd/
Ce sunt circuitele integrate ºi cum au apãrut
Circuitele integrate (prescurtat, CI în românã sau sau IC în englezã)
au fost inventate în 1958, independent, de inginerul Jack KILBY ºi de
fizicianul Robert NOYCE, care au avut ideea de a miniaturiza schemele
electronice realizând pe acelaºi suport (de germaniu, pentru primul ºi
de siliciu pentru al doilea) atât componentele active (diode, tranzistoare),
cât ºi cele pasive (rezistenþe, condensatoare, fire de legãturã). În afara
extraordinarei posibilitãþi de miniaturizare, acest procedeu a îmbunãtãþit
considerabil ºi fiabilitatea dispozitivelor.
Producerea circuitelor integrate este extrem de dificilã, necesitând
echipamente speciale, precauþii deosebite (reglarea temperaturii ºi
presiunii), filtrarea aerului din incintã ºi multe altele, dar avantajele sunt
enorme. Progresul fãcut de tehnicã ca urmare a apariþiei circuitelor inte-
grate a fost uriaº. Sã reþinem cã în 1966 a fost construit primul calcula-
tor electronic de buzunar, dupã care aceastã industrie a luat, în patru
decenii, avântul pe care îl cunoaºtem astãzi ºi care nu pare sã aibã limite.
Aplicaþiile circuitelor integrate în domenii de vârf (industrie ºi cercetare Jack KILBY (1923–2005),
fundamentalã, astronauticã, medicinã) au fost determinante pentru inginer american, laureat al premiului
dezvoltarea acestor domenii. Nobel pentru Fizicã (2000).

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 111


Circuit integrat „deschis”.
Robert NOYCE (1927–1990)
fizician american.
Disc de siliciu pe care se fabricã
circuitele integrate ºi un detaliu.
112
O caracteristicã remarcabilã este cã noile circuite integrate se
pot proiecta ºi realiza utilizând circuitele integrate existente, care
sunt programate pentru a obþine circuite integrate din ce în ce mai
complexe.
Integrarea a fost iniþial la scarã micã (SSI), ceea ce însemna
zeci de tranzistoare per „chip”, apoi numãrul componentelor inte-
grate a crescut continuu (MSI, LSI) ajungând la integrarea la scarã
foarte mare (VLSI), ceea ce înseamnã 3 milioane de tranzistoare per
„chip”. O tendinþã de ultimã orã este tehnologia SOC
(System-on-Chip): mai multe circuite integrate interconectate,
realizate pe acelaºi suport.
Aplicaþiile circuitelor integrate sunt extrem de numeroase ºi
variate, pornind de la cele mai simple pânã la cele mai complexe. Sã
amintim câteva:
• calculatoarele personale au, în afarã de unitatea centralã de
procesare, mai multe circuite integrate dedicate unor aplicaþii
(memoriile, plãcile video sau de sunete...);
• perifericele calculatoarelor (imprimantele, dispozitivele de
scanare...)
• telefoanele mobile;
• dispozitivele de localizare globalã;
• ceasurile digitale;
• dispozitivele de înregistrare/redare a sunetelor sau imaginilor;
• automobilele ºi chiar autobuzele sau troleibuzele;
• jucãriile;
• unele aparatele folosite în gospodãrie (maºina de spãlat,
cuptorul cu microunde ...).
Etapele procesului tehnologic al circuitelor integrate
În esenþã, procesul se compune din douã etape:
I. proiectarea ºi realizarea circuitelor electrice sau electronice;
II. realizarea conexiunilor metalice ºi încapsularea.
1. Se realizeazã, cu ajutorul calculatorului, schema care
corespunde specificaþiilor, apoi se testeazã.
2. Se realizeazã mãºti succesive, aºa cum au fost proiectate,
pentru a realiza circuitele pe suportul semiconductor.
3. În condiþii perfect controlate, se cresc cristalele semi-
conductoare masive, dar fãrã imperfecþiuni, care vor reprezenta
suportul.
4. Cristalul de siliciu este tãiat în discuri subþiri, cu ajutorul
unui dispozitiv de tãiere cu diamant, dupã care feþele discului sunt
polizate pânã la un înalt grad de fineþe, astfel încât sã aibã o suprafaþã
lucioasã ca o oglindã.
5. Discul de siliciu este acoperit cu un strat izolator de oxid
de siliciu.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 6. Se acoperã stratul de oxid cu un film protector, fotosensibil.
7. Se aºeazã masca deasupra discului acoperit ºi se iradiazã cu
radiaþii ultraviolete; ca urmare, materialul protector este îndepãrtat
numai în regiunile iradiate.
8. Discul este developat, spãlat ºi uscat (aºa cum se procedeazã
ºi cu filmele fotografice), pentru a îndepãrta materialul atacat de
radiaþiile ultraviolete la care a fost expus cristalul.
9. În continuare, discul este supus corodãrii, pentru a realiza
zone deschise pe suprafaþa siliciului, înconjurate de regiuni izolate
cu oxid.
10. Discul este supus procesului de impurificare (sau dopare)
a zonelor deschise, pentru a-i modifica tipul conducþiei; paºii de la
Circuite integrate.
5 la 10 se repetã de mai multe ori, realizându-se circuitul strat cu
strat. Dacã este nevoie, se mai depun ºi alte straturi de material
conductor sau izolator, pentru a realiza elementele pasive de circuit.
11. Se începe metalizarea circuitului, pentru a interconecta
elementele de circuit create; mai întâi se depune un strat subþire de
cupru.
12. Se acoperã cuprul depus cu un strat protector împotriva
corodãrii, sensibil la radiaþiile ultraviolete.
13. Se acoperã discul cu o mascã pe care au fost desenate
legãturile necesare, apoi se iradiazã cu radiaþie ultravioletã, care
ajunge la stratul depus anterior numai unde îi permite masca.
14. Se curãþã, cu ajutorul unor substanþe chimice, straturile
impresionate de radiaþia ultravioletã.
15. Se corodeazã metalul neprotejat, obþinând conexiunile
proiectate. Se repetã paºii de la 11 la 15 de mai multe ori (în circuitele
actuale, s-a ajuns la 5 repetãri).
16. Circuitul integrat obþinut (sau „chipul” cum se mai
numeºte) se supune testãrii performanþelor.
17. Fiecare circuit individual de pe disc este tãiat cu un
dispozitiv de tãiere cu diamant. Sã remarcãm cã în prezent s-a ajuns
la dimensiuni extrem de mici ale fiecãrui circuit integrat: sub zecimea
de micrometru.
A
18. Circuitele integrate obþinute sunt supuse unor ultime teste,
apoi sunt împachetate în vedere comercializãrii. Preþul acestor
dispozitive scade pe zi ce trece, iar complexitatea creºte exponenþial.

Douã aplicaþii elementare ale circuitelor integrate

Prezentãm schema conexiunilor exterioare necesare realizãrii

(fig. 4.18):
A. unui amplificator de joasã frecvenþã; B
B. unui multivibrator monostabil, folosind patru porþi logice
(NAND) ale unui circuit integrat dintre cele mai uzuale. Fig. 4.18.

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 113

 SEMICONDUCTOARE. APLICAÞII ÎN ELECTRONICÃ

Schemã recapitulativã

1. Cristalele ideale au o structurã periodicã, reticularã, obþinutã prin dispunerea atomilor, ionilor sau
moleculelor în nodurile reþelei care posedã proprietãþi de simetrie specifice.
Pag. 100

2. Dupã tipul legãturii cristaline, cristalele se clasificã astfel: cristale covalente, cristale ionice, cristale
metalice ºi cristale van der WAALS.
Pag. 100
r r r
3. Celula elementarã care intrã în structura reþelei cristaline este definitã de r rtrei vectori a , b ºi c rîn
r r r
( ) ( )
raport cu originea care este un nod oarecare al reþelei ºi trei unghiuri: α = b , c , β = (c , a ) ºi γ = a , b .
Pag. 100

4. Dupã relaþiile dintre laturile ºi unghiurile celulei elementare, existã 14 tipuri de reþele cristaline
grupate în 7 sisteme cristalografice: cubic, trigonal, tetragonal, hexagonal, ortorombic, monoclinic ºi
triclinic.
Pag. 101

5. Investigarea reþelei cristaline cu ajutorul razelor X se bazeazã pe relaþia de difacþie a lui Bragg:
2d sin θ = nλ .
Pag. 101-102

6. Pentru a specifica orientarea spaþialã a unei familii de plane paralele, duse prin oricare 3 noduri ale
reþelei cristaline se utilizeazã indicii Miller, care se calculeazã considerând punctele de intersecþie ale
unuia din plane cu sistemul de trei axe de referinþã ale celulei elementare.
Pag. 102

7. În cristalele covalente, legãtura se realizeazã între perechi de atomi neutri, prin punerea în comun a
electronilor de valenþã, astfel încât fiecare atom sã capete o structurã stabilã de electroni (octet sau
dublet).
Pag. 102

8. În cristalele metalice, legãtura dintre atomi se realizeazã prin colectivizarea electronilor de valenþã,
care formeazã o distribuþie de sarcinã negativã în cristalul format din ioni pozitivi aºezaþi în nodurile
reþelei. Forþele de interacþiune, de naturã couloumbianã, conferã stabilitate cristalului, într-o poziþie
de echilibru cu energie potenþialã minimã.
Pag. 102

9. În cristale, nivelele energetice pe care sunt distribuiþi electronii se grupeazã, formând benzi energetice
permise separate între ele prin benzi energetice interzise. Distribuþia electronilor pe nivele se face
conform principiului de excluziune al lui Pauli.
Pag. 103

114 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

10. Originea benzilor de energie o constituie nivelele energetice ale atomilor. Prin apropierea atomilor în
anumite condiþii se formeazã cristalul, iar nivelele atomice se despicã, formând benzile energetice
care sunt astfel alcãtuite la rândul lor din subnivele ce sunt ocupate de electroni conform principiului
de excluziune al lui Pauli.
Pag. 103

11. În cazul conductoarelor (metale) existã o bandã energeticã parþial ocupatã cu electroni care se numeºte
bandã de conducþie, BC.
Pag. 104

12. Ultimul nivel energetic ocupat la 0 K se numeºte nivel Fermi EF ºi la conductoare este situat în
interiorul benzii de conducþie.
Pag. 104

13. La conducþie participã electronii din banda de conducþie care pentru T > 0 K, capãtã energie ºi
depãºesc nivelul Fermi, devenind electroni liberi. Ecartul energetic dintre douã subnivele din interiorul
unei benzi energetice permise este foarte mic (10–20 – 10–22 eV), astfel încât poate fi uºor depãºit
nivelul Fermi.
Pag. 104

14. În raport cu metalele a cãror conductivitate este ridicatã, materialele semiconductoare au o conductivitate
electricã mai redusã iar izolatoarele nu conduc practic curentul electric.
Pag. 104

15. În cazul semiconductoarelor ºi izolatoarelor, ultima bandã energeticã complet ocupatã cu electroni la
0 K se numeºte bandã de valenþã (BV), iar banda energeticã urmãtoare, complet liberã se numeºte
bandã de conducþie, BC.
Pag. 104

16. Între banda de valenþã BV, ºi banda de conducþie BC, se gãseºte o bandã interzisã Eg. Substanþele
având Eg > 3 eV se numesc izolatoare, iar substanþele având Eg < 3 eV se numesc semiconductoare.
Pag. 104

17. La izolatoare, banda interzisã fiind largã (Eg > 3 eV), nu este posibilã trecera electronilor din banda
de valenþã în banda de conducþie, în condiþii obiºnuite, pentru a participa la conducþie, astfel încât
izolatoarele nu conduc curent electric.
Pag. 104

18. La semiconductoare, unde Eg este mai îngustã (Eg < 3 eV) este posibilã trecera electronilor din banda
de valenþã în banda de conducþie în condiþii obiºnuite (de exemplu, prin încãlzire), astfel încât este
posibilã conducþia atât datoritã electronilor liberi din banda de conducþie cât ºi golurilor rãmase
libere în banda de valenþã. Prin urmare la semiconductoare existã atât o conductibilitate electronicã
cât ºi o conductibilitate de goluri, purtãtorii fiind generaþi în perechi electron-gol.
Pag. 104

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 115

19. La semiconductoare nivelul Fermi EF este poziþionat în banda interzisã dintre banda de conducþie ºi
banda de valenþã.
Pag. 105

20. Semiconductoarele fãrã impuritãþi au fost numite intrinseci. Caracteristica acestor materiale o reprezintã
egalitatea dintre concentraþiile de electroni n ºi de goluri p care participã la conducþie.
Pag. 104

21. Deºi conductibilitatea semiconductorilor este mai slabã decât a metalelor totuºi aceasta poate fi
controlatã uºor, fapt care determinã importanþa pentru electronicã a materialelor semiconductoare, în
special a celor dopate cu impuritãþi (semiconductoare extrinseci).
Pag. 105

22. La semiconductoarele dopate cu impuritãþi donoare (atomi din grupa a V-a: P, As) sau acceptoare
(atomi din grupa a III-a: In, Ga), proprietãþile de conducþie se modificã prin contribuþia pe care o au
la conducþie atomii donori, care produc electroni suplimentari în banda de conducþie (nivelele donoare
fiind situate în banda interzisã în apropierea benzii de conducþie) sau atomii acceptori, care produc
goluri suplimentare în banda de valenþã (nivelele acceptoare fiind situate în banda interzisã în apropierea
benzii de valenþã).
Pag. 105

23. Semiconductoarele cu impuritãþi donoare se numesc de tip n iar semiconductorii cu impuritãþi acceptoare
se numesc de tip p. În semiconductoarele de tip n, electronii sunt purtãtori majoritari iar golurile sunt
purtãtori minoritari, pe când în semiconductorii de tip p, golurile sunt purtãtori majoritari iar electronii
purtãtori minoritari.
Pag. 105
r r
24. Densitãþile de curent j în semiconducoarele cu impuritãþi au o componentã electronicã jn ºi o
r
componentã datoritã golurilor j p , astfel încât:
r r r
j = jn + j p .
r r
Conform legii lui Ohm j = σE , se obþine pentru conductivitatea semiconductorului expresia:

(
σ = e nμ n + pμ p )
unde μ n respectiv μ p sunt mobilitãþile pentru electroni ºi goluri.
Pag. 106

25. Prin punerea în contact a douã semiconductoare, unul de tip n ºi celãlalt de tip p se obþine o joncþiune
pn, care are proprietatea remarcabilã de a conduce curentul electric într-un singur sens. Tehnologic
o joncþine p – n se poate realiza prin difuzia impuritãþilor într-un semiconductor intrinsec.
Pag. 107

26. La echilibru termic, în absenþa polarizãrii, o joncþiune p – n prezintã o regiune de sarcinã spaþialã care
se manifestã la trecerea purtãtorilor ca o barierã de potenþial.
Pag. 107

116 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

27. La polarizarea directã a joncþiunii cu o tensiune exterioarã ((+) pe regiunea p ºi (–) pe regiunea n),
purtãtorii sunt împinºi spre joncþiune, înãlþimea barierei de potenþial scade ºi este permisã trecerea
curentului prin joncþiune.
Pag. 107

28. La polarizarea inversã a joncþiunii cu o tensiune exterioarã ((–) pe regiunea p ºi (+) pe regiunea n),
purtãtorii sunt îndepãrtaþi de joncþiune, înãlþimea barierei de potenþial creºte ºi trecerea curentului
prin joncþiune nu este posibilã.
Pag. 107

29. Joncþiunea p – n, cu contacte ohmice pentru aplicarea tensiunii exterioare se numeºte diodã
semiconductoare.
Pag. 108

30. Caracteristica curent-tensiune a diodei semiconductoare aratã posibilitatea utilizãrii acestui dispozitiv
electronic pentru redresarea curentului alternativ, în montaje mono ºi dublã alternanþã.
Pag. 109, 110

31. Tranzistoarele cu efect de câmp (TEC) sunt dispozitive semiconductoare unipolare, conducþia fiind
asiguratã de un singur tip de purtãtori de sarcinã. Principalele calitãþi ale TEC sunt controlul eficient
al conducþiei cu o putere minimã, impedanþa de intrare extrem de mare ºi zgomotul redus.
Pag. 110

32. Constructiv, TEC este alcãtuit dintr-un substrat semiconductor, de exemplu de tip p, slab dopat în care
se realizeazã douã regiuni puternic dopate de tip n, alãturate, numite sursã S ºi drena D, pe care se
depun electrozi. Peste stratul de oxid care acoperã substratul se plaseazã un al treilea electrod numit
poartã (G), cu ajutorul cãruia se realizeazã controlul conducþiei, prin tensiunea de poartã.
Pag. 111

33. Circuitele integrate sunt scheme electronice miniaturizate realizate pe acelaºi suport, care cuprind atât
componente active (diode, tranzistoare) cât ºi pasive (rezistenþe, condensatore, fire de legãturã), fiind
caracterizate de consum redus de putere, fiabilitate ridicatã ºi posibilitãþi de miniaturizare inimaginabilã.
Pag. 111

34. Procesul tehnologic de realizare a circuitelor integrate cuprinde douã etape principale: proiectarea ºi
realizarea circuitelor electronice ºi în a doua etapã realizarea conexiunilor metalice ºi încapsularea.
Fluxul tehnologic cuprinde 18 etape principale ºi este în mare mãsurã automatizat.
Pag. 112

35. Dezvoltarea tehnologiei circuitelor integrate cuprinde evoluþia de la integrarea la scarã micã (SSI)
pânã la 3 milioane de tranzistoare pe cip, în integrarea pe scarã largã (VLSI) ºi la tehnologiile SOC
de interconectare a mai multor circuite integrate pe acelaºi suport.
Pag. 112

36. Aplicaþiile semiconductoarelor sunt extrem de diverse ºi importante, revoluþionând calculatoarele ºi

comunicaþiile, automatica ºi roboþii, aparatura industrialã, medicalã ºi casnicã, sateliþii ºi rachetele
spaþiale, dar ºi armamentul care devine din ce în ce mai greu de controlat.
Pag. 113

Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 117

 PROBLEME REZOLVATE
1. Un fir conductor de cupru are rezistivitatea ρ = 1,55·10–8 Ω·m, concentraþia electronilor din
1
banda de conducþie n = 8,43 · 1028 ºi lungimea l = 1 m. Se aplicã la capetele acestui conductor
m3
tensiunea U = 0,010 V. Calculaþi:
a) mobilitatea purtãtorilor de sarcinã (PS);
b) viteza de drift a PS;
c) durata τ în care un PS strãbate lungimea l a conductorului.
1 m2 mm/s r U
Soluþie: a) μ n = , μ n = 4,8 ⋅10-3 = 4,8 ; b) vn = μ E = μ ,
ρne V ⋅s V/m l
m μm l
vn = 0, 48 ⋅10−6 = 0, 48 ; c) τ = , τ = 2,1 · 104 s = 5,8 h.
s s vn
2. Caracteristica intensitate-tensiune a unei diode este reprezentatã în fig. 1 (stânga). Determinaþi,
printr-o metodã graficã, punctul de funcþionare (I, U) al montajului din fig. 1 (centru), dacã valoarea
rezistenþei înseriate cu sursa ºi cu dioda este R = 1 kΩ, iar t.e.m. a sursei este E = 4 V; rezistenþa
interioarã a sursei poate fi neglijatã. Ce valoare are rezistenþa diodei Rd în punctul de funcþionare?

Fig. 1.

Care este schema echivalentã a diodei, realizatã numai cu elemente ideale de circuit (diodã idealã,
sursã idealã de tensiune)?
Soluþie:
Conform caracteristicii idealizate a diodei: dacã I > 0 tensiunea este U = U0 = 1 V (U0 este
tensiunea de deschidere); dacã U < 0, atunci I = 0.
E 1
Aplicând legea lui KIRCHHOFF, se poate scrie: I = − U ; aceastã ecuaþie reprezintã o dreaptã,
R R
numitã dreapta de sarcinã sau caracteristica dinamicã a generatorului. În cazul prezentat, aceastã dreaptã
taie axa intensitãþii la 4 mA ºi axa tensiunii la 4 V. Punctul de funcþionare al montajului se va gãsi la
intersecþia caracteristicii diodei cu dreapta de sarcinã; din grafic se pot citi valorile tensiunii ºi intensitãþii:
U
U = 1 V, I = 3 mA. Conform definiþiei, rezistenþa diodei în punctul de funcþionare este Rd = = 333 Ω .
I
Schema echivalentã este: .

3. Considerãm din nou circuitul din problema anterioarã, dar înlocuim generatorul cu un altul care
furnizeazã o tensiune alternativã de forma reprezentatã în fig. 2. a; dioda ºi rezistorul rãmân neschimbate.
Utilizând metoda graficã discutatã anterior, reprezentaþi grafic dependenþa de timp a intensitãþii curentului
prin circuit. Care este valoarea maximã a tensiunii la bornele rezistorului?
118 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Soluþie: Pentru fiecare valoare a tensiunii generatorului aplicãm
metoda anterioarã; când tensiunea generatorului ia valoarea maximã,
U = 4 V, intensitatea este 3 mA.
Aplicând legea lui OHM, obþinem valoarea maximã a tensiunii pe
rezistor: UR, max =R · I = 3 V.
Pentru valori mai mici ale tensiunii generatorului, dreapta de
sarcinã se va translata ºi punctul de funcþionare va executa o „excursie” a)
pe caracteristica diodei, aºa cum se observã în fig. 2. b. Când tensiunea
generatorului devine mai micã de 1 V (de exemplu, în intervalul dintre
0 ºi 1,25 ms ºi în intervalul dintre 8,75 ms ºi 20 ms), intensitatea va
fi nulã. Graficul intensitãþii va fi cel indicat în fig. 2. c. Montajul este,
în fapt, un redresor monoalternanþã. b)

4. Caracteristica intensitate tensiune a unei diode este reprezentatã

în fig. 3. Urmãrind valorile de pe grafic, determinaþi:
a) tensiunea de deschidere U0 a diodei;
b) rezistenþa staticã R0 a diodei (definitã, în fiecare punct al I [mA]
caracteristicii, prin raportul dintre U ºi I) când prin ea trece un curent
cu intensitatea I0 = 30 mA;
c) rezistenþa dinamicã a diodei, definitã pentru fiecare valoare
1 d I (U )
a tensiunii U prin relaþia = ;
Rdin dU
d) ecuaþia caracteristicii I = I(U) a diodei; c)
e) schema circuitului echivalent al diodei (folosind numai Fig. 2.
elemente ideale de circuit: diodã idealã, generator de tensiune
constantã, rezistoare ohmice).
Rãspuns:
a) U0 = 1V; b) R0 = 166,7 Ω; c) Rd = 133,3 Ω;

⎧0, pentru U < 1 V

d) I = ⎨⎪ U − 1 V ;
⎪133,3 Ω , pentru U ≥ 1 V
⎩

e) Schema echivalentã este: .

Fig. 3.

PROBLEME PROPUSE
1
1. Printr-un fir conductor de cupru cu conductivitatea σ = 6,45 · 107 ºi aria secþiunii transversale
Ω⋅m
S = 2 · 10-7 m2 trece un curent electric cu intensitatea I = 2,5 A. Calculaþi:
a) mãrimea forþei care acþioneazã asupra unui electron de conducþie;
b) acceleraþia unui electron de conducþie.
m GN
Rãspuns: a) F = 3,1 ⋅10−20 N = 31 zN ; b) a = 3, 4 ⋅1010 2
= 34 .
s kg
Semiconductoare. Aplicaþii în electronicã 119
 2. Considerãm un fir conductor de aluminiu cu rezistivitatea ρ = 2,5 · 10-8 Ω · m, densitatea
g g
d = 2,7 3 ºi lungimea l = 1 m. ªtiind cã masa molarã a aluminiului este M = 27 ºi cã fiecare
cm mol
atom de Al contribuie la conducþie cu un electron, calculaþi:
a) mobilitatea electronilor de conducþie ai aluminiului;
b) timpul mediu tc dintre douã ciocniri succesive ale electronilor de conducþie cu ionii din nodurile
reþelei cristaline;
c) energia transmisã prin efect JOULE unitãþii de volum a reþelei cristaline în unitatea de timp, pJ.

M m2 2μ m
Rãspuns: a) μ n = = 4, 2 ⋅10−3 , b) tc = n 0 e = 4,7 ⋅10−14 s = 47 fs ,
eρdN A V ⋅s e
U2 W MW
c) pJ = = 4 ⋅107 3 = 40 3 .
ρl 2
m ⋅s m ⋅s

3. Intensitatea câmpului electric din interiorul unui conductor de cupru (cu concentraþia electronilor
1 r V
de conducþie n = 5,8 · 1028 3 ) prin care s-a stabilit un curent electric staþionar are mãrimea E = 0,10 .
m m
Conductorul, presupus a fi bine izolat termic, se încãlzeºte în Δt = 90 s cu ΔT = 15 K.
g J
Cunoscând densitatea cuprului d = 8,93 ºi cãldura specificã a acestuia c = 390 ,
cm 3
kg ⋅ K
calculaþi timpul mediu tc dintre douã ciocniri succesive ale electronilor de conducþie.

2 m0 e d c ΔT
Rãspuns: tc = r2 .
n e 2 E Δt
4. La temperatura T = 300 K, conductivitatea germaniului (presupus intrinsec) are valoarea
m2
σ = 2,13 Ω–1 · m–1. Cunoscând mobilitãþile purtãtorilor de sarcinã (pentru golurile din BV, μp = 0,18
V ⋅s
2
ºi pentru electronii din BC, μn = 0,38 m ), calculaþi:
V ⋅s
a) concentraþia intrinsecã ni (np = ne =ni) a PS;
b) raportul dintre viteza de drift a electronilor ºi viteza de drift a golurilor.
σ 1 v
Rãspuns: a) ni = = 2, 4 ⋅1019 3 ; b) n = 2,1 .
e (μ p + μ n ) m vp

5. Un cristal de germaniu este impurificat cu atomi acceptori de indiu (trivalenþi) în proporþie de

un atom de In la N0 = 3 · 109 atomi de Ge. La o anumitã temperaturã, la care toate impuritãþile au fost
1
ionizate ºi are loc ºi generarea de perechi de PS, concentraþia intrinsecã este ni = 2,3 · 1019 3 .
m
g g
Ge are masa molarã M = 72,6 ºi densitatea d = 5,33 . Calculaþi concentraþia golurilor
mol cm3
din BV p.

d NA 1
Rãspuns: p = ni + = 3,8 ⋅1019 −3 .
M N0 m
120 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Capitolul V
Fizicã nuclearã
1. PROPRIETÃÞI GENERALE
ALE NUCLEULUI ATOMIC

1.1. Structura nucleului
Fizica nucleului este ramura fizicii care studiazã structura,
proprietãþile ºi transformãrile nucleului atomic, interacþiunile nucleare
ºi modul în care acestea se reflectã la nivel macroscopic.
Dupã cum am vãzut, experimentele lui Ernest RUTHERFORD au
evidenþiat o zonã centralã a atomului (numitã nucleu) de dimensiuni
foarte mici ºi încãrcatã cu sarcinã electricã pozitivã, în care este LORD ERNEST RUTHERFORD
(1871–1937), fizician englez.
concentratã practic toatã masa atomului. Electronii se aflã în jurul
nucleului, zona în care pot fi localizaþi fiind de zeci de mii de ori
mai mare decât dimensiunea nucleului.
Structura nucleului atomic nu a fost clarã de la început.
Experimentele efectuate nu erau suficient de relevante, deoarece nu
existau particule-proiectil suficient de energice pentru a pãtrunde în
interiorul nucleului.
Pe baza observaþiilor experimentale, în 1911, RUTHERFORD a
presupus cã nucleul trebuie sã cuprindã particule cu sarcinã pozitivã
(egalã cu valoarea sarcinii elementare e) ºi masã mult mai mare
decât masa electronilor (de aproximativ douã mii de ori); el a numit
aceste particule protoni.
Deoarece BECQUEREL arãtase în 1895 cã nucleele pot emite
electroni, s-a presupus, în mod eronat, cã nucleul are în componenþã
electroni ºi protoni, fiind înconjurat de alþi electroni care sã asigure
neutralitatea atomului.
De exemplu, nucleul atomului de azot se presupunea cã ar fi
format din 14 protoni ºi 7 electroni, alþi 7 electroni aflându-se în
jurul acestui nucleu. Fapte experimentale, legate de comportarea
atomilor în câmp magnetic, au pus la îndoialã aceastã ipotezã.
Experimental s-a evidenþiat faptul cã
CHADWICK a descoperit, în 1932, o altã particulã cu masa practic nucleele atomice au forme diferite (lângã
egalã cu cea a protonului, dar fãrã sarcinã electricã, numitã neutron. simboluri sunt indicate numerele de masã).

Fizicã nuclearã 121


Dimitri IVANENKO (1904–1994),
fizician rus.
Werner HEISENBERG (1901–1976),
fizician austriac.
Unitatea de masã atomicã este
egalã cu a 12-a parte a masei de
repaus a izotopului 126 C ºi are
valoarea:
u = 1,66053886 ⋅ 10–27 kg.
Masa protonului, exprimatã în
unitãþi S.I., are valoarea:
mp = 1,6726 · 10–27 kg;
exprimatã în unitãþi de masã
atomice, mp = 1,007276466 u .
Energia de repaus a protonului,
exprimatã în electronvolþi, este
m0p c 2 = 938, 272 MeV .
122
IVANENKO ºi HEISENBERG au presupus cã nucleul este alcãtuit numai
din protoni ºi neutroni; aceastã ipotezã este consideratã valabilã ºi
astãzi, când se admite modelul protono-neutronic al nucleului.
Protonii ºi neutronii care alcãtuiesc nucleul au primit numele
generic de nucleoni. Nucleonii au mase foarte apropiate, dar se
deosebesc prin starea de încãrcare electricã: protonii au sarcinã
pozitivã, iar neutronii nu sunt încãrcaþi electric.
Sã revenim la exemplul anterior: IVANENKO ºi HEISENBERG au
arãtat cã nucleul atomului de azot este format din ºapte protoni ºi
ºapte neutroni, iar cei ºapte electroni care orbiteazã în înveliº asigurã
neutralitatea atomului.
La acest nivel al cunoaºterii, s-a presupus cã nucleonii se
comportã ca particule elementare, asemãnãtoare unor corpuri rigide,
cu diferite forme. Desigur, pânã la descoperirea structurii atomului
ºi atomii fuseserã consideraþi particule elementare; ulterior, vom
vedea cã ºi nucleonii au o structurã, deci nu sunt nici ei particule
elementare.
Pentru a preciza numãrul particulelor care alcãtuiesc un nucleu
X, se foloseºte de cele mai multe ori notaþia ZA X , unde:
• Z este numãrul atomic; reprezintã numãrul de protoni (pentru
atomul corespunzãtor, Z este egal cu numãrul de electroni din înveliºul
electronic, deci este egal cu numãrul de ordine din Tabelul periodic
al elementelor);
• A este numãrul de masã; reprezintã numãrul total de nucleoni.
Notând cu N numãrul de neutroni se poate scrie:
A = Z + N.
De exemplu, nucleul de azot despre care am vorbit mai înainte
se noteazã 147 N , protonul se poate scrie 11 p sau 1 H (deoarece protonul
1
reprezintã nucleul atomului de hidrogen), iar neutronul se noteazã
0n .
1
Particulele alfa (α) sunt nuclee de heliu, se noteazã 42 He ºi se
mai numesc helioni.
Determinarea maselor nucleonilor s-a realizat prin diferite tipuri
de experimente. Pentru protoni, s-a studiat miºcarea acestora în
câmpuri electrice sau magnetice, iar pentru neutroni s-au utilizat
procesele de ciocnire.
Sã mai subliniem cã dacã protonul pare a fi o particulã stabilã,
neutronul aflat în stare liberã se transformã într-un proton, un elec-
tron ºi o altã particulã (practic fãrã masã de repaus ºi fãrã sarcinã
electricã, extrem de greu de pus în evidenþã, datoritã slabei interacþiuni
cu materia) numitã antineutrino; în medie, acest fenomen se petrece
dupã 886 de secunde (aproximativ 15 minute) mãsurate în referenþialul
propriu al particulei. În teoria cuanticã a forþelor nucleare, protonul ºi
neutronul reprezintã aceeaºi particulã care se poate gãsi în douã stãri
de sarcinã: pozitivã sau neutrã; schimbarea stãrii se face prin schimbul
unor particule numite mezoni π sau pioni.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 În casetele alãturate sunt date valorile maselor nucleonilor. Masa neutronului, exprimatã în
Deoarece masa electronului este 9,1094 · 10–31 kg, rezultã cã masa unitãþi S.I., are valoarea:
electronului este de 1836 de ori mai micã decât masa protonului ºi
mn = 1,6749 · 10–27 kg;
de 1839 de ori mai micã decât masa neutronului.
Elementele chimice reprezintã un amestec de atomi cu acelaºi exprimatã în unitãþi de masã
atomice,
numãr atomic, dar cu numere de masã diferite. Proprietãþile chimice,
fiind legate de electronii periferici, sunt practic identice, dar unele mn = 1,008665 u .
proprietãþile fizice (masa atomicã, sarcina specificã) sunt diferite. Energia de repaus a neutronului,
Pentru a deosebi nucleele acestor atomi, introducem o noþiune nouã: exprimatã în electronvolþi, este
vom numi nuclid specia nuclearã cu un numãr de protoni Z ºi de
m0n c 2 = 939,565 MeV .
neutroni N bine precizat (de exemplu: 126C, 147N, 235 92 U ).
În funcþie de numerele de nucleoni ale diferiþilor nuclizi, aceºtia
pot fi clasificaþi în:
• Izotopi – nuclizi cu acelaºi numãr atomic Z, dar cu numere
de neutroni N distincte, numiþi astfel de SODDY în 1913; de exemplu
1 H (hidrogenul uºor), 1 H (hidrogenul greu sau deuteriul), 1 H
1 2 3

(hidrogenul supergreu sau tritiul).

• Izotoni – nuclizi cu acelaºi numãr de neutroni N, dar cu
numere atomice Z diferite; de exemplu 13 H, 42 He .
• Izobari – nuclizi cu acelaºi numãr de masã A, dar cu numere
atomice Z diferite, numiþi astfel de STEWART în 1918; de exemplu
59 59 59
26 Fe, 27 Co, 28 Ni
.
• Izomeri – nuclizi cu acelaºi Z ºi cu acelaºi N, dar cu anumite
proprietãþi fizice diferite (energia internã, forma, durata medie dupã
care se transformã în alt nuclid sau timpul de viaþã mediu,
proprietãþile magnetice etc.); de exemplu: 80 35 Br are doi izomeri cu
durate de viaþã medii diferite (18 minute ºi 4,4 ore). Anders Jonas ÅNGSTRÖM (1814–1874),
fizician suedez, unul dintre
întemeietorii spectroscopiei.
1.2. Dimensiunile nucleelor

Diametrul unui nucleu este cu patru ordine de mãrime mai

mic decât diametrul atomului corespunzãtor. De exemplu:
– protonul are diametrul de aproximativ 1,5 · 10–15 m = 1,5 fm,
de aproximativ 40 000 de ori mai mic decât diametrul atomului de În fizica atomicã ºi nuclearã
hidrogen (care este de aproximativ 10–10 m); au fost folosite la început douã
unitãþi de mãsurã specifice (care
– nucleul uraniului are diametrul mediu de 18 fm, de aproxi-
sunt în afara S.I. ºi sunt folosite
mativ 30 000 de ori mai mic decât diametrul atomului de uraniu. din ce în ce mai rar):
Modelând nucleele cu sfere compacte, de densitate constantã, ångström:
putem exprima raza R a unui nuclid în funcþie de numãrul sãu de
1 1 Å = 10–10 m = 0,1 nm
masã prin relaþia aproximativã R = R0 A , unde R0 = 1,45 · 10
3 –15
m.
fermi:
Conform acestei relaþii, R0 reprezintã raza protonului sau a
1 fermi = 10–15 m = 1 fm
neutronului.
Fizicã nuclearã 123

Enrico FERMI (1901–1954), fizician
american de origine italianã, laureat al
premiului Nobel (1938). A construit
primul reactor nuclear (1942).
Volumul unui nucleu este cu
12–15 ordine de mãrime mai mic
decât volumul atomului res-
pectiv. Sã ne imaginãm nucleul
ca o sferã cu diametrul de 1 mm,
atomul ar fi o sferã cu diametrul
de 100 m (cât lungimea unui
teren de fotbal)! Materia care ne
înconjoarã este mai mult „goalã”
decât plinã. Reþineþi însã cã în
Univers existã corpuri mult mai
compacte, de exemplu stelele
neutronice.
124
Densitatea substanþei nucleare (presupusã constantã) poate fi
calculatã cu formula anterioarã:
m Au 3u kg
ρ= = = = 1,3 ⋅ 1017 3 .
V 4π 3 4πR0 3
m
R
3
Densitatea unor obiecte cosmice numite stele neutronice este
cuprinsã între 0,8 · 1016 kg · m–3 ºi 2 · 1018 kg · m–3, adicã de acelaºi
ordin de mãrime cu densitatea materiei nucleare.
1.3. Masa nuclearã
Masa de repaus a unui nucleu M (Z, A) poate fi calculatã în
funcþie de masa atomului Matom (determinatã experimental prin
spectroscopie de masã) ºi de masa electronului me (a cãrei valoare
este 9,1 · 10–31 kg) prin relaþia:
1 electroni
M ( Z , A) = M atom ( Z , A) – Zme + Wlegãturã ,
c2
unde energia de legãturã a electronilor în atom are expresia
7
Wlegãturã
electroni
= 15,73 Z 3 eV ºi se poate neglija în primã aproximaþie, adicã
M ( Z , A) = M atom ( Z , A) – Zme .
Pentru calculul mai precis al maselor nucleare, existã o formulã
empiricã dedusã în 1935 de Carl-Friedrich VON WEIZSÄCKER.
Deºi micã, diferenþa dintre masele atomice ºi cele nucleare
este importantã în energetica nuclearã.
1.4. Sarcina electricã a nucleului
Sarcina electricã Q a nucleului este pozitivã, fiind datã de
numãrul de protoni Z: Q = Z qproton, unde sarcina protonului qproton
este egalã cu sarcina elementarã, e = 1,6 ⋅ 10–19 C.
De exemplu, sarcina nucleului de uraniu (Z = 92) este
1,47 · 10–17 C.
Observaþie
Nucleele sunt caracterizate ºi de alte proprietãþi, de naturã
cuanticã:
– spinul nuclear reprezintã momentul cinetic propriu al
nucleului ºi este o mãrime cuantificatã. Numãrul care cuantificã
spinul nuclear se numeºte numãr cuantic de spin, se noteazã cu I ºi
depinde de numãrul nucleonilor componenþi; de exemplu:
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Nuclidul I [D] Nuclidul I [D]
6
Li 1 15
N 1
3 7
2
7
Li 3 14
N 0
3 7
2

r
– momentul magnetic nuclear μ caracterizeazã comportarea
nucleului în câmp magnetic ºi este legat de spinul nuclear. De
exemplu, moment magnetic al nuclidul 14 7 N este nul; aceastã
observaþie a dus de fapt la descoperirea structurii protono-neutronice
a nucleelor (IVANENKO ºi HEISENBERG).

2. ENERGIA DE LEGÃTURÃ
A NUCLEULUI ATOMIC.
STABILITATEA NUCLEELOR Carl-Friedrich VON WEIZSÄCKER
(1912–2007), fizician german.
ATOMICE
Stabilitatea nucleelor este explicatã calitativ pe baza forþelor
nucleare ºi a relaþiei dintre forþele nucleare (de tip atractiv) ºi cele
electrice (de tip repulsiv).
Modelarea structurii nucleare este legatã de cunoaºterea Transformãri reciproce
modului în care interacþioneazã nucleonii prin forþe nucleare. proton-neutron
– neutronul se poate transforma
2.1. Forþele nucleare într-un proton, un electron ºi un
antineutrino:
Forþele de interacþiune dintre nucleoni se numesc forþe nucleare 1
0n → 11 p + e – + ν% e ,
tari ºi au câteva caracteristici importante: sau într-un proton ºi un mezon
– sunt forþe de atracþie, foarte puternice (de peste o sutã de pi–:
ori mai mari decât cele electrice ºi de 1038 de ori mai mari decât 1
→ 11 p + π – ;
0n
forþele de gravitaþie);
– protonul se poate transforma
– au razã foarte micã de acþiune (aproximativ 10–15 m = 1 fm);
într-un neutron, un pozitron ºi
– au caracter de saturaþie: un nucleon dat nu interacþioneazã
un neutrino:
decât cu un numãr limitat de nucleoni – vecinii cei mai apropiaþi;
– sunt independente de sarcina nucleonilor, adicã sunt aceleaºi
1
1 p → 10 n + e + + ν e ,
pentru protoni ºi neutroni (este remarcabil cã protonul ºi neutronul sau într-un neutron ºi un mezon
se pot transforma unul în altul – vezi caseta alãturatã). pi+:
Natura forþelor de atracþie între neutroni a început sã fie mai 1
1 p → 10 n + π + .
bine înþeleasã dupã descoperirea structurii nucleonilor: se considerã
cã nucleonii sunt formaþi din particule numite quarci, care au sarcini
e 2e
electrice fracþionare ( ± sau ± ), dar care nu se pot observa
3 3
individual, ci numai împreunã, formând nucleoni sau mezoni.
Fizicã nuclearã 125

Model al unui nucleu.
Explicarea fragmentãrii unui nucleu ca
urmare a ciocnirii cu alt nucleu mai mic.
Modelul picãturii de lichid.
126
2.2. Modele nucleare
A. Caracterul de saturaþie al forþelor nucleare permite stabilirea
unui model simplu, numit modelul picãturii de lichid, elaborat de
Niels BOHR în 1936. Conform acestui model, sub acþiunea forþelor
nucleare, nucleonii se dispun în formã de picãturã; deoarece nucleonii
periferici interacþioneazã puternic (prin forþe de atracþie) numai cu
vecinii cei mai apropiaþi, nucleonii din regiunea centralã sunt puternic
comprimaþi de stratul periferic (analog moleculelor care alcãtuiesc o
picãturã de lichid, care sunt comprimate de moleculele din stratul
superficial).
Pe baza modelului picãturii de lichid se poate explica forma
aproape sfericã a unor nuclee (remarcaþi însã cã existã multe nuclee
a cãror formã nu este sfericã), posibilitatea unui nucleu de a se
fragmenta spontan sau dupã ce a fost ciocnit de alt nucleu (fisiunea
spontanã ºi stimulatã), valoarea mare a densitãþii materiei nucleare,
dependenþa de numãrul de masã a razei unui nucleu (vezi caseta
alãturatã).
Modelul picãturii de lichid nu poate explica toate fenomenele
observate, în particular nu poate explica de ce anumite nuclee sunt
mult mai stabili decât altele.
Într-adevãr, s-a observat cã nuclizii pentru care numãrul de
protoni Z ia valorile 2; 8; 20; 28; 50; 82; 126 sau numãrul de
neutroni N = A – Z ia valorile 2; 8; 20; 28; 50; 82; 126; 184 sunt mult
mai stabili decât ceilalþi nuclizi; aceste numere se numesc numere
magice.
Existã ºi nuclizi deosebit de stabili, pentru care atât N cât ºi
Z sunt numere magice; aceºtia au fost numiþi nuclizi dublu magici.
B. Sã ne amintim modelul cuantic al atomului cu mai mulþi
electroni: conform principiului de excluziune al lui PAULI, electronii
se aranjeazã pe niveluri de energie cu valori din ce în ce mai mari
(un nivel fiind ocupat de maximum doi electroni cu spinii opuºi);
atomii care au numere atomice Z din ºirul 2, 8, 18, 32 (corespunzând
unor pãturi electronice complete) sunt mai stabili decât ceilalþi atomi.
Prin analogie cu acest model, þinând seama cã nucleonii (atât protonii
cât ºi neutronii) au, ca ºi electronii, spinul ½ (supunându-se, în
consecinþã, principiului de excluziune al lui PAULI), a fost construit
modelul pãturilor nucleare.
Conform acestui model, atât protonii cât ºi neutronii se aºazã,
în acord cu principiul de excluziune al lui PAULI, pe niveluri energetice
crescãtoare, protonice ºi, respectiv, neutronice. Pe un anumit nivel
se pot gãsi doar doi nucleoni, cu orientarea spinilor opusã. Nivelurile
energetice se grupeazã în pãturi; pentru fiecare pãturã existã un
numãr maxim de nucleoni.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Spre deosebire de cazul electronilor din atom, care se aflã în
câmpul coulombian al nucleului (cu simetrie sfericã), nucleonii se
gãsesc într-un câmp de forþe mult mai complex. De aceea, numerele
de ocupare maxime ale pãturilor în care se grupeazã energetic
nucleonii (în „gropi de potenþial” protonice ºi neutronice) au alte Nr. Nuclid Z N
valori, acestea fiind chiar numerele magice. 1. 4
2 He 2 2
Acest model explicã satisfãcãtor mai multe proprietãþi ale 16
2. O 8 8
nucleelor: spinul nuclear, momentul magnetic nuclear, forma ºi stabili- 8
40
tatea anumitor nuclizi. 3. 20 Ca 20 20
Pentru exemplificare, prezentãm alãturat câþiva nuclizi dublu 4. 48
Ca 20 28
20
magici. 48
5. 28 Ni 28 20
În decembrie 2006 a fost sintetizat izotopul elementului
100
Unniloctium sau Hassium, cu Z = 108 ºi A = 270, care este remarcabil 6. 50 Sn 50 50
de stabil: el se dezintegreazã, în medie, dupã 22 s (duratã mare 7. 208
Pb 82 126
82
pentru elementele transuraniene); se presupune cã ºi acest nuclid
este dublu magic.

C. Un alt model nuclear care ia în considerare toate aspectele

interacþiunilor nucleare, încercând sã unifice modelele discutate
anterior, este modelul colectiv (sau generalizat) al nucleului.
În acest moment, modelul colectiv (generalizat) al nucleului
Stabilirea dependenþei razei
explicã satisfãcãtor majoritatea fenomenelor: fisiunea (spontanã ºi
unui nucleu de numãrul sãu
stimulatã), nivelurile de energie ale nuclizilor cu numere pare de de masã
protoni ºi de neutroni, stãrile excitate, spinul nuclear, momentele
magnetice, forma nucleelor. Considerând cã densitatea ρ
este constantã, se poate scrie:

m
2.3. Stabilitatea nucleelor atomice V= ,
ρ
adicã
În naturã existã 245 de izotopi stabili ºi 70 de izotopi instabili
(radioactivi). Izotopia (noþiune introdusã de SODDY în 1913) este 4π 3 A u
R = ,
o proprietate generalã a nucleelor. Existã elemente care au 9–10 3 ρ
izotopi stabili (xenonul, staniul). Remarcãm însã cã 23 de elemente
de unde rezultã
au numai un izotop stabil (de exemplu: fluorul, sodiul, aluminiul,
1
aurul). ⎛ 3A u ⎞ 3
1

Izotopii pot fi produºi artificial, în scopuri de cercetare sau R=⎜ ⎟ = R0 A ,

3

⎝ 4πρ ⎠
pentru utilizarea în practicã; se cunosc peste 1000 de izotopi
artificiali. unde
Pentru a aprecia obiectiv stabilitatea unui nuclid, vom intro- 1

duce câteva mãrimi fizice care sã caracterizeze din punct de vedere ⎛ 3u ⎞ 3 −15
R0 = ⎜ ⎟ = 1, 45 ⋅ 10 m .
energetic nucleele. ⎝ 4 πρ ⎠
Sã subliniem mai întâi cã, în acord cu relaþia lui EINSTEIN
dintre masa ºi energia unei microparticule, energia de repaus a unui
nucleu este datã de relaþia: E0N = M 0N c 2 .
Fizicã nuclearã 127

Reprezentarea schematicã a definiþiei
energiei de legãturã a unui nucleu.
În fizica nuclearã, energiile se
exprimã în megaelectronvolt,
MeV:
1 MeV = 106 · 1,6 · 10–19 J =
= 1,6 · 10–13 J.
Masele se exprimã în unitãþi de
masã atomice,
u = 1,66053886 ⋅ 10–27 kg
ºi se þine seama cã
1 u ⋅ c 2 = 932,7611 MeV
(viteza luminii în vid are
valoarea:
c = 299 792 458 m · s–1).
Observaþie. În alte lucrãri, în
funcþie de valorile cunoscute ºi
de aproximaþiile fãcute, se întâl-
nesc valori puþin diferite.
Fig. 5.1 Dependenþa energiei de
legãturã pe nucleon în funcþie de
numãrul de masã.
128
Aici M 0N reprezintã masa de repaus a nucleului, care este
legatã de masa de repaus a atomului prin relaþia
M 0 N ( Z , A) = M 0, atom ( Z , A) – Zm0e
(în care am neglijat energia de legãturã a electronilor în atom).
Definim energia de legãturã a nucleului, Eleg, ca fiind egalã
cu lucrul mecanic necesar desfacerii unui nucleu izolat aflat în repaus
în nucleonii componenþi, izolaþi ºi aflaþi de asemenea în repaus:
Eleg = [ Zm0p + ( A – Z ) m0n – M 0N ] c 2 .
Nucleele cu numãr mare de nucleoni vor avea o energie
de legãturã mare, fãrã ca aceasta sã însemne ºi o mare stabilitate.
De aceea definim mãrimea numitã energie de legãturã medie pe
nucleon, B, raportând energia de legãturã a nucleului la numãrul de
nucleoni, A:
Eleg
B= .
A
Energia de repaus a hidrogenului uºor (adicã a protonului) are
valoarea m0pc2 = 938,272 MeV ºi este egalã cu energia de legãturã
medie pe nucleon, B.
Condiþia de stabilitate a nucleului: Eleg > 0 , adicã nucleul se
poate fragmenta numai dacã i se transferã energie din exterior.
Când nucleul este instabil ( Eleg < 0) , el se va fragmenta spontan
dupã un timp mai scurt sau mai lung, transferând particulelor rezultate
energia de legãturã sub formã de energie cineticã ºi eliberând astfel
o mare cantitate de energie.
Calculând ºi reprezentând grafic energia de legãturã pe nucleon
B în funcþie de numãrul de masã A, obþinem o curbã care are aspectul
din figura 5.1. Observaþi cã nucleele cele mai stabile au o energie
de legãturã pe nucleon de aproximativ 8,5 MeV.
Pentru calculul energiei de legãturã a unui nucleu în locul
masei protonului mp ºi masei nucleului Mnucleu se pot introduce,
respectiv, masa atomului de hidrogen ºi masa atomului corespunzãtor
(determinabilã prin spectrografie de masã), masele celor Z electroni
reducându-se (verificaþi!): Eleg = ⎡⎣ Zm0H + ( A – Z ) m0n – M 0,atom ⎤⎦ c 2 .
În fizica nuclearã se mai introduce o mãrime numitã defectul
de masã Δ, care se defineºte prin relaþia: Δ = M0N – [Zm0p +
+ (A – Z)m0n] sau, aproximativ, Ä ; M 0 N – A ºi se exprimã în unitãþi
atomice de masã (M0N este masa de repaus a nuclidului).
Existenþa defectului de masã este datoratã forþelor nucleare
care, în momentul formãrii nucleului, duc la eliberarea unei energii
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
egale cu energia de legãturã a nucleului. Aceastã observaþie a condus
la descoperirea energiei nucleare, care astãzi este o alternativã viabilã
la sursele clasice de energie, chiar dacã este relativ periculoasã pentru
mediu ºi populaþie, prin posibilitatea contaminãrii radioactive (sã nu
uitãm însã cã ºi utilizarea combustibililor fosili produce efecte nocive
la scarã planetarã).
Defectul de masã Δ este pozitiv pentru elementele uºoare ºi
negativ pentru elementele cu 10 < Z < 72, apoi redevenind pozitiv.
Mai general, putem defini energia de legãturã a unei particule
oarecare (a) într-un nucleu ca fiind egalã cu lucrul mecanic necesar
desfacerii nucleului (aflat în repaus ºi în starea lui fundamentalã) în Henri BECQUEREL (1852–1908)
particula consideratã (a) ºi nucleul care rãmâne dupã separarea fizician francez, laureat al
particulei (a) (evident, numãrul de masã al particulei (a) trebuie sã premiului Nobel în 1903.
fie mai mic decât al nucleului considerat). Aceastã definiþie nu trebuie
sã conducã la ideea cã particula (a) preexista în nucleu!
Considerând, de exemplu, nucleul de deuteriu 21 H (izotopul
greu al hidrogenului) observãm cã energia de legãturã a nucleului,
energia de legãturã a protonului în nucleu ºi energia de legãturã a
neutronului în nucleu sunt egale între ele:

Eleg (12 H) = Eleg ( p ) = Eleg (n) = m0H c 2 + m0n c 2 – M 0D c 2

Temã: Calculaþi, cu ajutorul datelor din tabele, valoarea

numericã a acestei expresii.

3. RADIOACTIVITATEA.
LEGILE DEZINTEGRÃRII Marie Sklodowska CURIE (1867–1934) ºi
RADIOACTIVE Pierre C URIE (1859–1906), fizicieni
francezi, laureaþi ai premiului Nobel în 1903
(împreunã) ºi în 1911 (numai Marie).
Radiaþiile nucleare

Radiaþiile nucleare sunt particule nucleare în miºcare (protoni,

neutroni, electroni, pozitroni, helioni, deuteroni, fotoni) emise de
nucleele instabile.
Radiaþiile nucleare pot apãrea:
– prin dezintegrarea nucleelor radioactive,
– prin ciocnirea unor particule nucleare accelerate cu nucleele,
– în urma unor reacþii nucleare.
Radioactivitatea este proprietatea nucleelor unor elemente de
a se dezintegra spontan prin emisia unei radiaþii corpusculare sau
electromagnetice; aceste elemente se numesc radioactive.
Radioactivitatea naturalã este proprie unor substanþe ce
existã în naturã (Ra, U, Po, Th), este numitã astfel pentru a o Simbolul care indicã existenþa
unor materiale radioactive.
deosebi de radioactivitatea artificialã, caracteristicã substanþelor
Nu vã apropiaþi de zonele în care
produse de om pe diferite cãi (subliniem cã radioactivitatea este îl vedeþi, decât dacã ºtiþi sigur
un fenomen natural). cã vã este permis!

Fizicã nuclearã 129


Radiaþiile alfa, beta ºi gama
au puteri de pãtrundere diferite.
E[MeV]
Bariera coulombianã ºi efectul tunel
pentru explicarea dezintegrãrii alfa.
George GAMOW (1904–1968), fizician
american de origine ucrainianã.
130
Dupã descoperirea sa de cãtre Henri BECQUEREL (1896), în
urma studiului unor minereuri de uraniu, J. ELSTER ºi H. GEITEL
constatã experimental scãderea exponenþialã în timp a intensitãþii
radiaþiei emise de cãtre aceste substanþe (1899).
Experienþele multiple efectuate în aceastã perioadã au arãtat
cã proprietãþile radiaþiilor emise nu se modificã dacã substanþele
radioactive:
– sunt supuse la temperaturi ºi presiuni ridicate,
– sunt plasate în câmpuri electrice ºi magnetice intense,
– se aflã în substanþe cu compoziþie chimicã diferitã.
Concluzia a fost cã emisia de radiaþii trebuie sã fie o proprietate
„internã“, profundã, localizatã în „miezul“ atomului, de unde rezultã
cã fenomenul de radioactivitate nu este o proprietate a atomului, ci
a „sâmburelui“ acestuia care, ulterior, s-a numit nucleu.
Studiul radiaþiilor emise de substanþele radioactive – efectuate
prin experienþele de deviere ale acestora în câmpuri electrice ºi
magnetice – a arãtat cã radiaþiile emise de nucleele radioactive sunt
de trei feluri (=, β ºi γ), numite astfel dupã primele litere ale
alfabetului grec.
Radiaþiile = sunt nuclee de heliu, ºi au urmãtoarele proprietãþi:
– spectru energetic discret (cu energii între 3 MeV ºi 6 MeV),
– parcurg în aer distanþe cuprinse între 3 cm ºi 10 cm,
– trec prin foiþe foarte subþiri de aur,
– pot fi oprite de un strat de substanþã cu grosimea de 0,1 mm,
– au o mare putere de ionizare,
– sunt împrãºtiate la trecerea prin substanþã,
– pot produce (la ciocnirea cu alte nuclee) reacþii nucleare.
Radiaþiile β sunt electroni (β – ) sau pozitroni (β +), mai
penetrante decât radiaþiile = cam de 100 de ori (radiaþiile β cu
energia de 1 MeV strãbat câþiva metri în aer, sau 2–3 mm în aluminiu,
având însã o micã putere de ionizare.
Radiaþiile γ sunt cele mai penetrante, strãbãtând metale cu
grosimi destul de mari. Ele nu sunt deviate de câmpuri electrice sau
magnetice, deci nu au sarcinã electricã. Radiaþiile γ sunt de naturã
electromagneticã, având lungime de undã micã (deci energie mare).
Dezintegrarea alfa (α
α)
Dezintegrarea = este emisia spontanã de nuclee de heliu de
cãtre unele nuclee grele: ZA X → 42 α + ZA–– 42Y .
Sunt cunoscuþi circa 30 de izotopi naturali ºi mai multe sute
de izotopi artificiali = –radioactivi.
Din punct de vedere clasic, emisia particulelor = ar trebui sã
R
se realizeze instantaneu sau, mai exact, în timpul (în care R este
vα
raza nucleului ºi vα este viteza particulei = în interiorul nucleului).
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
Acest timp, pentru energiile Eα cuprinse în intervalul 3–9 MeV
ºi pentru razele uzuale ale nucleelor grele, este de circa
10–22–10–20 s. În realitate, timpul de înjumãtãþire variazã în limite
foarte largi, de la zecimi de microsecundã pânã la miliarde de ani
(10–7–1017 s). Este deci evident cã existã „ceva” ce frâneazã emisia
particulelor =; este vorba de o „barierã de potenþial” datoritã forþelor
nucleare de atracþie, intense, dar cu razã de acþiune finitã (foarte
micã) ºi forþelor coulombiene (mai slabe, dar cu razã de acþiune
mare, practic infinitã).
Deºi din punct de vedere clasic existenþa acestei bariere de
potenþial interzice total emisia de particule =, din punct de vedere
cuantic particulele = pot penetra aceastã barierã cu o probabilitate
mai mare sau mai micã, fenomenul numindu-se „efect tunel”, dupã
cum aratã GAMOW ºi, independent, CONDOR ºi GURNEY (1928).
Ei au presupus, în primul rând, cã particula α „preexist㔠în
nucleu; apoi au arãtat cã, deºi din punct de vedere clasic, energia
particulei alfa din interiorul nucleului (3–9 MeV) nu este suficientã
pentru depãºirea barierei energetice (aproximativ 20 MeV), existã o
probabilitate (calculatã cu ajutorul mecanicii cuantice) ca particula Pierre Victor AUGER (1899–1993),
fizician francez.
alfa sã poatã fi localizatã în afara nucleului; acest efect aratã cã, în
mecanica cuanticã stãrile microparticulelor sunt definite altfel decât
stãrile particulelor clasice, ca urmare a caracterului dual, ondula-
toriu-corpuscular, al acestor microparticule.
Efectul a fost numit efect tunel, pentru cã energia particulei
alfa localizate în afara nucleului este egalã cu energia ei în interiorul
nucleului: particula se comportã ca ºi cum ar fi gãsit o breºã „prin”
barierã, mai degrabã decât sã fi primit o energie suplimentarã care
sã îi permitã sa treacã „peste” barierã.

Dezintegrarea beta (β
β)
Dezintegrarea beta este procesul de transformare spontanã a
nucleelor instabile în nuclee izobare ce se deosebesc de nucleul
iniþial prin ΔZ = ±1. Forþele responsabile de dezintegrarea beta sunt
forþele nucleare slabe.
Variaþia numãrului atomic Z cu ±1 se poate produce în trei
moduri:
1) ca rezultat al emisiei unui electron (β–):
A
Z X → –1β + Y + ν% ;
A
Z +1

2) ca rezultat al emisiei unui pozitron (β+):

A A
Z X → +1β + Z –1 Y +ν
Luis Walter ALVAREZ (1911–1988),
3) ca rezultat al capturãrii unui electron apropiat de nucleu fizician american
(acest fenomen se numeºte capturã electronicã, C.E.): laureat al premiului Nobel (1968).

A A
Z X + –1β → Y + ν,
Z –1

unde ν ºi ~
ν sunt particulele neutrino ºi antineutrino.
Fizicã nuclearã 131

Lise MEITNER (1878–1968),
fizicianã suedezã de origine austriacã.
Dezintegrarea beta ºi neutrinul
1914: CHADWICK stabileºte cã
spectrul energetic al electronilor
emiºi prin dezintegrarea beta
este continuu;
1932: PAULI încearcã sã explice
fenomenul fãcând apel la
particula neutrino;
1933: FERMI, GAMOW ºi TELLER
propun denumirea de neutrino;
1956: COWAN ºi REINES pun în
evidenþã interacþiunile
neutrinului.
Frederick REINES (1918–1998),
fizician american.
132
Aceste procese pot avea loc numai dacã sunt favorabile energetic.
Procesul de capturã electronicã apare ca urmare a interacþiunii
electromagnetice dintre nucleu ºi electronii pãturilor atomice ºi constã
în captura unui electron de cãtre nucleu; locul vacant (lãsat de
electronul capturat de nucleu) este ocupat de electronii de pe pãturile
superioare. Prin rearanjarea acestor electroni apar radiaþii X care,
prin efect fotoelectric, pot produce electroni AUGER; detectarea acestor
electroni (Lise MEITNER, 1923) a ºi condus, de fapt, la descoperirea
capturii electronice (ALVAREZ, 1937).
În timp s-a stabilit cã dezintegrarea β este cel mai rãspândit
proces de dezintegrare. Emisia de electroni de cãtre nucleu a condus
iniþial la ideea cã aceºtia sunt conþinuþi de nucleu ºi de aici ipoteza
„protono-electronic㔠a nucleului, ipotezã infirmatã experimental.
Dezintegrarea β a ridicat probleme delicate legate de emisia
electronilor/pozitronilor din nucleu (deºi ei nu preexistã în nucleu!)
ºi de spectrul lor continuu (care a constituit o mare surprizã, deoarece,
dacã în urma dezintegrãrii beta nu ar fi fost emisã încã o particulã,
aplicând legile de conservare ale energiei ºi impulsului, ar rezulta o
mY Q
valoare determinatã a energiei electronului emis: Ecin = ,
mX + me
unde Q = ( mX − mY − me ) c 2 , iar X ºi Y reprezintã nucleele impli-
cate).
Studiile ulterioare (1956) au arãtat cã în dezintegrãrile β,
guvernate de interacþiunea slabã, nu are loc conservarea paritãþii
„funcþiei cuantice” de undã, fapt ce a impus reanalizarea unui con-
cept fundamental al fizicii.
Tot procesul de dezintegrare β a impus recunoaºterea existenþei
forþelor nucleare slabe, studiul lor generând introducerea unor
concepte noi în fizica modernã, care au un rol însemnat în teoriile
moderne de unificare a tuturor forþelor din naturã.
Observaþie
În acest moment (2007), interacþiunile electromagnetice,
nucleare slabe ºi nucleare tari sunt unificate, adicã pot fi descrise
de o teorie unitarã; singura interacþiune care scapã încã unificãrii
este cea gravitaþionalã.
Încercãri de a se unifica toate interacþiunile cunoscute în
naturã se fac în continuare; o teorie promiþãtoare este teoria corzilor
(stringurilor), care aºteaptã însã confirmãri experimentale.
Pentru a explica existenþa spectrului energetic β continuu, în
raport cu legile de conservare a energiei totale ºi impulsului, PAULI
(1932) a fãcut ipoteza cã în procesul β se emite din nucleu ºi o altã
particulã în afara particulei β, neutrã din punct de vedere electric ºi
cu spinul semiîntreg, numitã ulterior neutrino.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Deoarece energia cineticã maximã (suma energiei cinetice a Nucleonii au o structurã
nucleului rezidual ºi a electronului emis) este practic egalã cu energia
de dezintegrare a procesului β (calculatã din diferenþa maselor de Constituenþii nucleonilor
repaus ale particulelor implicate), rezultã cã masa acestei particule poartã numele de quarci.
trebuie sã fie extrem de micã (la început s-a considerat cã masa de Quarcii sunt, de fapt, sursele
repaus a acestor particule ar fi nulã; acum se ºtie cã valoarea ei este câmpului nuclear, ale câmpului
nenulã, dar prea micã pentru a putea fi mãsuratã). electromagnetic ºi ale câmpului
forþelor slabe.
Fiindcã în 1932 fusese descoperit neutronul, particula postulatã
Experimental s-a arãtat cã
de PAULI (ºi considerat㠄hoþul de energie”) a fost numitã de FERMI,
interacþiunea slabã e cu mult mai
în 1933, „neutrino” (diminutiv italian de la neutron).
micã decât cea electromagneticã
Ipoteza lui PAULI, acceptatã iniþial ca o soluþie ce „salva“ legile
sau cea tare (de aceea a fost
de conservare amintite, a fost ulterior acceptatã fãrã rezerve ca urmare
numitã interacþiune slabã, deºi
a experienþelor care (un sfert de secol mai târziu) au demonstrat
este mult mai puternicã decât
existenþa realã a antineutrinilor ºi neutrinilor (REINES, COWAN, 1956):
interacþiunea gravitaþionalã).
Cuantele câmpului slab numite
ν% e + 11 p → 10 n + β+ .
bosoni vectoriali masivi (W + ,
Astfel s-a ajuns la concluzia – foarte important㠖 cã W – , Z 0 ) au fost descoperite
experimental în 1982–1983; au
dezintegrarea β nu implicã nucleul în totalitatea sa, ci doar nucleonii
o masã de repaus foarte mare
individuali, fiind un proces „localizat”.
(de ordinul zecilor de GeV) ºi
Procesele de dezintegrare β pot fi corect descrise doar în cadrul
spinul 1. Deoarece aceºti bosoni
teoriei cuantice relativiste a câmpurilor (Electrodinamica cuanticã)
sunt masivi, raza de acþiune a
prin analogie cu procesul de emisie de fotoni de cãtre atomi sau
interacþiunilor slabe este foarte
nuclee, în sensul cã pozitronul ºi electronul (particule uºoare, numite
scurtã:
leptoni) se formeazã chiar în momentul emisiei lor din nucleu:
r n 10–15 m.
1
0 n → 11 p + –01β + ν% e ,

1
1 p → 10 n + 10β + ν e .

Observaþie:
Particula care însoþeºte emisia unui electron este an-
tineutrino, iar cea care însoþeºte emisia unui pozitron (sau anti-
electron) este neutrino, urmare a unor legi de conservare de naturã Q = Ecin, β
pur cuanticã.
Particulele neutrino ºi antineutrino care apar în radio-
activitatea β se numesc, respectiv, neutrino electronic ºi an- Eγ
tineutrino electronic, deoarece sunt diferite de alte particule
asemãnãtoare (care apar în dezintegrãrile mezonilor pi ºi tau).

Radiaþia gama (γ) Fig. 5.2. În urma dezintegrãrii β a nucleului

198
Au , nucleul rezultat, 198
80 Hg*
se aflã
Este radiaþia electromagneticã emisã de nuclee aflate în stãri
79
într-o stare excitatã; revenirea în starea
excitate. Prin emisia de cuante γ nucleul se dezexcitã (simplu sau în fundamentalã se face prin emisia unei
cascadã). cuante gama.

Fizicã nuclearã 133


Egon von SCHWEIDLER
(1873–1948), fizician austriac.
Fig. 5.3. Reprezentãri grafice ale legii
dezintegrãrii radioactive.
134
Radiaþia γ este o radiaþie electromagneticã cu lungimea de
undã micã (sub 1Å), deci cu energie mare. Energia cuantelor γ emise
de nuclee este cuprinsã între 0,010 MeV (adicã 10 keV) ºi 5 MeV.
Radiaþiile γ sunt foarte penetrante ºi sunt foarte nocive pentru
om; de aceea reactoarele nucleare trebuie sã fie bine protejate de
ziduri groase de beton. În zona în care existã radiaþii γ nu pot lucra
decât roboþi (telecomandaþi).
Existenþa radiaþiei γ vine în sprijinul modelului pãturilor
nucleare: nucleonii aflaþi pe niveluri excitate revin (direct sau prin
tranziþii succesive) pe nivelurile cu energie mai micã în care se aflã
când nucleul este dezexcitat.
În urma unei dezintegrãri beta (deoarece un neutron s-a
transformat într-un proton), nucleul rezultat (rezidual) poate rãmâne
într-o stare excitatã; atingerea stãrii fundamentale se va face prin
emisia unei cuante γ. Un exemplu este prezentat în fig. 5.2.
Legea dezintegrãrii radioactive
Radioactivitatea este în esenþã un proces statistic, aºa cum a
arãtat SCHWEIDLER care a dedus în 1905 legea dezintegrãrii radioac-
tive din considerente statistice:
N (t ) = N 0 e – λ t = N 0 exp(– λ t ) ,
unde N(t) reprezintã numãrul nucleelor radioactive existente la
momentul t, N0 reprezintã numãrul iniþial (la momentul t0 = 0) al
nucleelor radioactive, iar λ se numeºte constanta de dezintegrare
sau constantã radioactivã (ºi reprezintã probabilitatea de dezintegrare
a unui nucleu în unitatea de timp). În S.I. constanta radioactivã se
mãsoarã în s–1.
Deoarece unii nuclizi se pot dezintegra în mai multe moduri
(numite canale), probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp
(pe toate canalele) reprezintã suma probabilitãþilor de dezintegrare
în unitatea de timp pe fiecare canal în parte:
λ = λ1 + λ 2 + ... + λ n .
Inversul constantei radioactive reprezintã timpul mediu de viaþã
1
al unui nucleu radioactiv: τ = ; conform legii dezintegrãrii radio-
λ
active, dupã acest interval de timp numãrul nucleelor radioactive
scade de e ori (unde e este baza logaritmilor naturali, numãr tran-
scendent, aproximativ egal cu 2,71828...).
Sã încercãm sã deducem legea dezintegrãrii radioactive.
Presupunem cã, dacã la un anumit moment de timp t existã un
colectiv statistic format din N(t) nuclee capabile sã se dezintegreze
printr-un anumit proces, numãrul nucleelor care se vor dezintegra
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
efectiv într-un interval de timp foarte mic Δt (numãr egal cu scãderea
Sã calculãm dupã cât timp T 1 p
numãrului nucleelor radioactive, –ΔN), este proporþional cu N ºi cu numãrul nucleelor rãmase nede-
Δt; factorul de proporþionalitate reprezintã tocmai probabilitatea de zintegrate scade de p ori (p este
dezintegrare a unui nucleu în unitatea de timp, λ: −ΔN = λN Δt . real).
Împãrþind cu Δt ≠ 0 ºi trecând la limitã (Δt → 0), obþinem: N
( )
Punând condiþia N T 1 p = 0 ,
p
1 dN N ′(t ) N0
= − λ sau = −λ, rezultã succesiv: = N0e
−λT p
,
N (t ) d t N (t ) p
λT 1
e p = p , λT 1 p = ln p ºi, în final,
de unde, prin integrare, rezultã imediat
ln p
N (t ) = N 0 e – λ t , T1 p = .
λ
Pentru p = e, obþinem
unde N0 = N(0) reprezintã numãrul iniþial de nuclee radioactive.
Reprezentarea graficã a acestei legi este indicatã în fig. 5.3. T1e =
1
dN N λ
Deoarece − = λN = , tangenta la grafic într-un punct oarecare iar pentru p = 2, obþinem
dt τ
dN ln 2
(având panta < 0 ) taie axa timpului la un interval egal cu durata T1 2 = .
dt λ
medie de viaþã τ (egalã cu inversul constantei radioactive λ).
Aceastã observaþie ne aratã cã nu este important momentul
iniþial t0 = 0, graficul având aceeaºi formã oricare ar fi momentul pe
care îl considerãm iniþial; remarcaþi cã pentru alte funcþii (gândiþi-vã
la funcþia de gradul al doilea sau la funcþiile armonice sau la funcþia
1
f( x) = ) aceastã proprietate nu este adevãratã!
x
Pentru o reprezentare mai intuitivã, sã apelãm la relaþia Studiaþi legea dezintegrãrii
x
radioactive cu ajutorul simulãrii
cunoscutã e x = 2 ln 2
; cu aceasta, legea dezintegrãrii radioactive se virtuale de la adresa de internet:
poate scrie: V http://www.walter-fendt.de/
t ph14ro/lawdecay_ro.htm
λt t –
– – T1
N (t ) = N 0 2 ln 2
= N0 2 τ ln 2
= N0 2 2

unde am introdus o nouã mãrime fizicã, numitã timp de înjumãtãþire

sau perioadã de înjumãtãþire:

ln 2
T1 = = τ ln 2 ;
2 λ
acesta reprezintã intervalul de timp dupã care numãrul nucleelor
radioactive scade la jumãtate. Atenþie: ln 2 ; 0,693 < 1, deci
T1/2 < τ.
Perioada de înjumãtãþire este o mãrime mai intuitivã; de
exemplu, dupã 2 perioade de înjumãtãþire rãmân nedezintegrate 25%
din numãrul nucleelor iniþiale, iar dupã 10 perioade de înjumãtãþire
numãrul nucleelor rãmase nedezintegrate scade de aproximativ o Observaþi cã perioadele de înjumãtãþire
mie de ori, adicã cu trei ordine de mãrime (210 = 1024). satisfac inegalitãþile: τ3 >> τ2 > τ1.

Fizicã nuclearã 135


Ilustrarea legilor de deplasare
(FAJANS, SODDY)
I. Prin emisia unei particule
α din nucleul X ia naºtere un
nucleu al elementului Y situat
în Tabelul periodic al elemen-
telor cu douã locuri mai la
stânga ºi având numãrul de
masã (A) cu patru unitãþi mai
mic decât nucleul pãrinte:
nuclidul ZA X se transmutã
în nuclidul ZA –– 42 Y .
II. Prin emisia unui electron
(radiaþie β–) de cãtre nucleul X,
se formeazã un nucleu al
elementului Y care se situeazã
pe locul imediat urmãtor
elementului X din Tabelul peri-
odic al elementelor ºi are
acelaºi numãr de masã (A) cu
nucleul pãrinte (X):
nuclidul ZA X se transmutã în
nuclidul Z+1A Y.
Prin emisia β+ se obþine ele-
mentul Y situat pe locul imediat
anterior elementului X din
Tabelul periodic al elementelor
ºi având acelaºi numãr de masã
(A) cu nucleul pãrinte (X):
nuclidul A
ZX se transmutã în
nuclidul Z–1A Y.
Se observã cã prin emisia β+
se obþin nuclee izobare (au
acelaºi numãr de nucleoni).
136
Studiind tabelele care conþin perioadele de înjumãtãþire ale
diverselor elemente observãm o scarã largã de valori: Astatiniu 214:
10–6 s, Calciu 39: 1 s, Zinc 71: 2,2 minute, Titan 45: 3 ore, Iod 131:
8 zile, Stronþiu 90: 25 ani, Uraniu 238: 4,5 miliarde de ani.
Explicaþia fenomenului este de naturã cuanticã ºi þine de
structura fiecãrui nuclid în parte.
Ca o consecinþã directã, observaþi cã perioada de înjumãtãþire
a uraniului este de acelaºi ordin de mãrime cu vârsta Pãmântului
(4,5 miliarde de ani), ceea ce explicã de ce uraniul se mai gãseºte
încã în scoarþa terestrã.
O altã mãrime caracteristicã nuclizilor radioactivi, care þine
seama atât de probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp cât
ºi de numãrul nucleelor capabile sã se dezintegreze, este activitatea
unei probe, notatã cu Λ ºi definitã prin relaþia:
Λ = λN .
În S.I. activitatea Λ se mãsoarã în dezintegrãri pe secundã,
adicã s–1 sau Bq (becquerel). Un becquerel reprezintã activitatea
unei surse radioactive care suferã o dezintegrare în fiecare secundã.
Conform legii dezintegrãrii radioactive, activitatea unei cantitãþi
de substanþã radioactivã depinde de timp dupã o lege analoagã:
Λ(t ) = Λ0 e – λ t .
O unitate toleratã pentru activitate este Ci (curie) care are
3,7 ⋅ 1010 Bq ºi reprezintã activitatea iniþialã a unui gram de radiu.
Legile deplasãrii radioactive (FAJANS ºi SODDY)
Stabilirea nucleului care se obþine în urma dezintegrãrii radio-
active se poate face pe baza legilor de conservare a numãrului de
nucleoni ºi a sarcinii electrice totale.
Cei care au stabilit (independent) acest lucru au fost chimiºtii
F AJANS ºi S ODDY ; ei au enunþat legile deplasãrii radioactive,
referindu-se la poziþia în Tabelul periodic al elementelor a nucleelor
rezultate în urma dezintegrãrilor radioactive cunoscute.
Observaþie
În ultimul timp au fost observate ºi alte tipuri de dezintegrãri
(de exemplu emisia a doi protoni, dezintegrãrile puternic asimetrice
etc.) pentru care legile deplasãrii se pot extinde cu uºurinþã.
În anul 1902, RUTHERFORD ºi SODDY au stabilit cã dacã nucleul a
suferit o dezintegrare, nu mai poate repeta acelaºi proces încã o datã
ºi cã nucleele se dezintegreazã independent unul de altul.
De aici a rezultat cã intensitatea radiaþiei emise este o mãsurã
a numãrului de nuclee dezintegrate în unitatea de timp.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Pe Pãmânt se gãsesc unele nuclee radioactive grele, grupate în Deoarece elementele ce alcã-
serii (lanþuri radioactive) în care nucleele radioactive trec dintr-o tuiesc oricare serie radioactivã
specie nuclearã în alta prin emisie de particule α sau β. naturalã sunt legate genetic numai
Existã ºi nuclee radioactive uºoare, cum ar fi 40K, sau cele prin dezintegrãri α ºi β în cadrul
care se produc în reacþiile nucleare ale particulelor din fluxul de aceleiaºi serii radioactive, nume-
rele de masã (A) ale tuturor
radiaþie cosmicã cu nucleele din atmosfera Pãmântului (de exemplu, termenilor sunt egale sau diferã
în reacþia nuclearã 14N(n, p)14C se produce izotopul radioactiv 14C, numai printr-un multiplu de patru.
folosit la datarea unor fragmente preistorice de substanþe organice). Din aceastã cauzã pot exista
maximum patru serii radioactive
Serii radioactive diferite, numerele de masã ale
termenilor acestora având una din
Experimental, s-a stabilit cã dezintegrarea nucleelor grele urmãtoarele forme: 4 n, 4 n + 1,
(având Z > 82) cu emisia spontanã de particule α sau de electroni 4 n + 2, 4 n + 3. Dintre acestea, în
naturã existã doar trei serii: a
(β–) duce la formarea unui nucleu stabil prin intermediul unor
Thoriului (4 n), a Uraniului
radioelemente care derivã unul din celãlalt. O asemenea succesiune (4 n + 2), a Actiniului (4 n + 3).
de specii radioactive înlãnþuite formeazã o serie radioactivã. Ea A patra serie, cea a Neptuniului
poate fi reprezentatã astfel: (4 n + 1), este la ora actualã prac-
λA λB λC
tic dispãrutã, datoritã timpului de
A ⎯⎯ → B ⎯⎯ → C ⎯⎯ → K ⎯⎯
→X înjumãtãþire al capului de serie
(; 22 de milioane de ani) relativ
unde A este nuclidul pãrinte (începutul seriei radioactive), B, C, ...
redus în raport cu vârsta Pãmân-
sunt nuclizii fii, iar X este produsul final, un nuclid stabil (ultimul tului (; 4,5 miliarde de ani).
termen al seriei).
Diferitele specii radioactive sau izotopi radioactivi ce intrã în
alcãtuirea unei serii radioactive date, la care se adaugã ºi izotopul
Studiul lanþurilor radioactive
stabil (capãtul seriei), se numesc termenii seriei radioactive. Toþi a permis evidenþierea a trei serii
termenii unei anumite serii radioactive reprezintã nuclee genetic (sau familii) radioactive natu-
legate (vezi http://www.walter-fendt.de/ph14ro/decayseries_ro.htm). rale ºi a unei serii radioactive
Dacã în seria radioactivã timpul de înjumãtãþire al nucleului artificiale.
pãrinte (capul seriei) este mult mai mare decât orice alt timp de Pe baza legilor de deplasare
înjumãtãþire al celorlalþi termeni ai seriei, atunci, dupã un anumit ale lui F AJANS ºi S ODDY , se
interval de timp, între membrii seriei radioactive se stabileºte starea constatã cã numerele de masã
de echilibru secular; în aceastã stare, activitãþile tuturor termenilor ale nuclizilor fiecãrei serii diferã
seriei sunt egale: Λ A = Λ B = ... Λ X . cu un multiplu de patru (deoa-
În naturã, marea majoritate a elementelor radioactive prezente rece particula alfa are A = 4, iar
în rocile terestre face parte din trei serii radioactive naturale, care, particulele beta au A = 0). Re-
datoritã faptului cã au capul de serie cu timpul de înjumãtãþire prezentarea graficã a unei fa-
milii radioactive se poate face
( )
comparabil cu vârsta Pãmântului T1 ; 5 ⋅ 109 ani , se aflã toate în
2 într-o diagramã neutron-proton
stare de echilibru secular.
(N în funcþie de Z) sau nucleon-
proton (A în funcþie de Z).
Seria Simbolul T1/2 [ani] A(n), A ∈ N Elementul
final stabil
În tabelul alãturat sunt indi-
cate cele patru familii radioac-
toriului 232
Th 1,39 · 1010 A=4n 208
Pb tive; n este un numãr natural
90 82

neptuniului 237 2,25 · 106 A=4n+ 1 209 (n ∈ N). Seria neptuniului este
93 Np 83 Bi artificialã, deoarece toþi nuclizii
uraniului 238
92 U 4,56 · 109 A=4n + 2 206
82 Pb (cu excepþia nuclidului final
stabil, bismutul 209 83 Bi
) sunt
actiniului 235
U 8,52 · 108 A=4n+ 3 207
Pb
92 82 artificiali.

Fizicã nuclearã 137


Reprezentãri grafice ale legii atenuãrii
fluxului radiaþiilor γ.
Observaþi cã distanþele de înjumãtãþire
satisfac inegalitãþile: X½,3 >> X½,2 > X½,1.
138
4. INTERACÞIUNEA RADIAÞIEI
NUCLEARE CU SUBSTANÞA.
DETECÞIA RADIAÞIILOR
NUCLEARE. DOZIMETRIE
Interacþiunea radiaþiei nucleare cu substanþa
La trecerea radiaþiei gama prin diferite substanþe (aer, plumb,
beton) aceasta interacþioneazã cu substanþa, producând anumite efecte:
– ionizarea,
– efectul fotoelectric intern ºi extern,
– efectul COMPTON,
– generarea de perechi electron-pozitron.
Fiecare tip de interacþiune are loc pentru anumite valori ale
energiei radiaþiei incidente, adicã pentru anumite valori ale frec-
venþelor sau lungimilor de undã ale radiaþiei.
Temã Estimaþi valorile lungimilor de undã ale radiaþiei gama care
produce fiecare dintre efectele enumerate, considerând valorile
caracteristice ale energiei fiecãrui proces.
În urma acestor fenomene, fotonii gama care alcãtuiesc radiaþia
pãrãsesc fasciculul incident; ca urmare, intensitatea fluxului inci-
dent de fotoni gama scade pe mãsurã ce distanþa parcursã de fotoni
în mediu creºte.
Legea de atenuare a fotonilor gama
Analog legii dezintegrãrii radioactive, se poate deduce legea
de atenuare a fluxului fotonilor gama la trecerea prin substanþã.
Presupunând cã într-un strat foarte subþire de material scãderea
fluxului este proporþionalã cu fluxul ºi cu grosimea stratului, obþinem
expresia: Φ ( x) = Φ 0 e – μx = Φ 0 exp (– μx) , unde x este grosimea
stratului de substanþã strãbãtut, Φ0, Φ(x) reprezintã fluxul de fotoni
la intrarea în stratul de substanþã, respectiv dupã parcurgerea distanþei
x, iar μ este coeficientul de atenuare liniarã, adicã probabilitatea de
interacþiune a fotonilor cu atomii de substanþã pe unitatea de distanþã.
Pentru o reprezentare mai intuitivã, apelãm din nou la relaþia
x
e x = 2 ln 2 ; cu aceasta, legea atenuãrii fotonilor gama se poate scrie:
t
μt –
– X1
Φ( x) = Φ 0 2 ln 2
= Φ0 2 2
,
unde am introdus o nouã mãrime fizicã, numitã grosime de
înjumãtãþire:
ln 2
X1 = ;
2 μ
aceasta reprezintã distanþa dupã care fluxul de fotoni se reduce la
jumãtate.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 1 ªi fluxurile de neutroni sunt
Atenþie: ln 2 ; 0,693 < 1, deci X 1 < .
2 μ atenuate la trecerea prin substanþã,
Grosimea de înjumãtãþire este o mãrime mai intuitivã; de ca urmare a proceselor de absorbþie.
exemplu, dupã parcurgerea unei distanþe 2 X 12 fluxul scade de 4 ori, Legea de absorbþie a neu-
tronilor este:
iar dupã parcurgerea unei distanþe 10 X 12 fluxul scade de aproximativ
N ( x) = N 0 exp (– nσx),
o mie de ori, adicã cu trei ordine de mãrime (210 = 1024).
unde x este grosimea stratului de
Radioactivitatea ºi viaþa cotidianã (Lecturã) substanþã strãbãtut, N0 ºi N(x)
reprezintã numãrul neutronilor din
Izotopi radioactivi naturali fascicul la intrarea în stratul de
substanþã, respectiv la ieºire; n este
Radionuclizii ce apar în stare naturalã se pot clasifica în trei
numãrul nucleelor absorbante din
categorii: radionuclizi primari, secundari ºi induºi.
Radionuclizii primari sunt acei radionuclizi al cãror timp de unitatea de volum, σ este secþiunea
înjumãtãþite este mai mare de 300 de milioane de ani, astfel încât o parte eficace de absorbþie.
a nucleelor radioactive existente în momentul formãrii Pãmântului mai O unitate folositã în fizica nu-
pot fi detectate încã în rocile terestre. Cei mai importanþi sunt: Uraniu clearã pentru exprimarea secþiu-
238 ºi Uraniu 235, Thoriu 232, Rubidiu 87, Potasiu 40, Samariu 147, nilor eficace este barnul, cu
Luteþiu 176, Lantan 138, Wolfram 180, Iridiu 115, Calciu 48. simbolul: 1 b = 10–28 m2 ºi repre-
Radionuclizii secundari sunt toþi radionuclizii ce fac parte din zintã, aproximativ, aria secþiunii
seriile radioactive naturale, fiind descendenþii capului de serie. Pe lângã
Radiul 226, care a fost utilizat în deceniile trecute în radioterapia
normale a unui nucleu de uraniu.
cancerului (în prezent fiind utilizat în mod limitat la producerea surselor
izotopice de neutroni), radionuclizii secundari mai importanþi din seria
radioactivã a uraniului sunt cei trei izotopi ai radonului (219, 220 ºi
222); contribuþia lor medie la iradierea naturalã a populaþiei constituie
48% din echivalentul dozei efective anuale (2,38 mSv/an).
Radionuclizii induºi sunt acei radionuclizi ce apar în urma unor
reacþii nucleare produse de factori naturali. Numãrul lor este impresionant.
Din aceastã categorie fac parte:
a) radionuclizii ce apar sub influenþa radiaþiei cosmice ºi a radiaþiei
emise de unii radionuclizi naturali (flux de neutroni): Aluminiu 26, Beriliu
10, Calciu 41, Carbon 14, Clor 36, Iod 129. Pe lângã aceºti radionuclizi,
trebuie semnalatã ºi existenþa în naturã a douã elemente transuraniene:
Neptuniul 237 ºi Plutoniul 239, elemente ce se gãsesc frecvent în rocile ce
conþin Uraniu ºi Thoriu. Prezenþa lor este o dovadã a existenþei în mediul
natural a unor reacþii nucleare produse de neutronii rapizi din radiaþia
cosmicã sau de cei generaþi în timpul fisiunii spontane a Uraniului 238; Centralã nuclearo-electricã
b) radionuclizii antropogeni, care au apãrut începând cu deceniul al
cincilea al secolului al XX-lea în urma testelor nucleare atmosferice ºi a
diferitelor accidente survenite la centralele nucleare sau la instalaþiile de retra-
tare a combustibililor nucleari uzaþi; în principiu, radionuclizii aceºtia constau
din fragmente de fisiune, unele elemente transuraniene ºi dintr-o mare
diversitate de radionuclizi apãruþi în urma reacþiilor de activare cu neutroni.
Impactul lor ecologic asupra biosferei este departe de a fi complet estimat.
Radioactivitatea naturalã este prezentã în tot mediul înconjurãtor;
ajungând la Pãmânt din spaþiul cosmic. Pãmântul însuºi este radioactiv, iar
radioactivitatea naturalã este prezentã în alimente ºi în aer. Fiecare dintre
noi este expus, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, la radiaþia naturalã.
Originea radiaþiei cosmice este un subiect în discuþie. Unii spe-
cialiºti sunt de pãrere cã ar veni, în special, din galaxia noastrã, alþii cã
ar veni din afara ei. ªi Soarele contribuie întrucâtva. Radiaþiile de origine
nedeterminatã sunt practic constante ca numãr, dar cele care vin de la Aurora borealã

Fizicã nuclearã 139


Radioterapie
Detector de energie a radiaþiilor
nucleare (C.E.R.N.)
Soare sunt emise în timpul erupþiilor solare. Numãrul particulelor cosmice
care intrã în atmosfera Pãmântului este afectat ºi de câmpul magnetic al
acestuia: mai multe intrã pe la poli decât pe la ecuator. Când pãtrund în
atmosferã, particulele din radiaþia cosmicã suferã interacþiuni complexe
ºi sunt absorbite de aceasta în mod gradat; astfel încât intensitatea radiaþiei
descreºte pe mãsurã ce scade altitudinea. Existã ºi o dependenþã a
intensitãþii radiaþiei cosmice de latitudine (creºte cu aceasta). Nu se poate
face prea mult pentru a micºora expunerea la radiaþia cosmicã, deoarece
ea pãtrunde uºor prin zidurile clãdirilor obiºnuite. Radiaþiile emise de
radionuclizii tereºtri iradiazã tot corpul uman mai mult sau mai puþin
uniform. Deoarece materialele de construcþie sunt extrase din Pãmânt, ºi
ele sunt radioactive, populaþia este iradiatã atât în casã, cât ºi în aer liber.
Cantitatea de radiaþie (doza) absorbitã depinde de geologia þinutului ºi
de structura clãdirilor. Cum nu se alege o zonã de locuit pe baza fondului
de radiaþii γ ºi nu se selecteazã materialele obiºnuite de construcþie pe
baza conþinutului radioactiv, nu se poate face prea mult pentru a se
micºora aceastã dozã. Totuºi, anumite zone ºi materiale cu un nivel ridicat
de radioactivitate ar putea fi evitate.
Radonul ºi produsele sale de dezintegrare. Când gazele radon ºi thoron
ies din pãmânt în atmosferã, ele se disperseazã în aer ºi concentraþiile sunt
mici. Totuºi, când pãtrund într-o locuinþã, fie prin pereþi, fie prin podea,
concentraþiile cresc din cauza lipsei unei alimentãri cu aer proaspãt din exte-
rior. Produºii de dezintegrare ai Radonului 222 ºi Radonului 220 sunt
radionuclizi care se ataºeazã particulelor de praf din aer; acestea, atunci când
sunt inhalate, iradiazã plãmânii. Se poate modifica doza primitã în interiorul
încãperilor din partea produselor de dezintegrare ale radonului fie prin
îndepãrtarea acestor produse din clãdire, fie prin împiedicarea pãtrunderii
radonului în locuinþã. Produsele de dezintegrare pot fi îndepãrtate prin
creºterea ventilaþiei sau prin folosirea instalaþiilor de purificare a aerului.
Calea cea mai bunã este de a reduce pãtrunderea radonului din sol, prin
etanºarea podelei sau prin aerarea ºi îmbunãtãþirea ventilaþiei din subsoluri.
Asemenea tehnici sunt de mai mult timp studiate în diferite þãri industrializate.
Radioactivitatea alimentelor. În aer, alimente ºi apã sunt prezenþi ºi
alþi radionuclizi din seriile Uraniului ºi Thoriului, cum ar fi Plumbul 210 ºi
Poloniul 210; aceºtia iradiazã þesuturile interne ale corpului. Potasiul 40 este
introdus în corp odatã cu alimentele ºi reprezintã sursa majorã de iradiere
internã. Cu excepþia produselor de dezintegrare ale radonului, mai mulþi
radionuclizi cum ar fi Carbonul 14 sunt creaþi în atmosferã de radiaþiile
cosmice, iar aceºtia contribuie ºi ei la iradierea internã. Conþinutul de Potasiu
40 al corpului se poate controla biologic ºi creºte cu cantitatea de grãsime.
Existã posibilitãþi mici de modificare a iradierii interne date de aceºti
radionuclizi inhalaþi ºi ingeraþi, cu excepþia evitãrii alimentelor sau apei cu
un nivel ridicat de radioactivitate. Se ºtie cã, pe lângã radiaþia naturalã, viaþa
noastrã este influenþatã ºi de cea artificialã (industria nuclearã, centralele
nuclearo-electrice, experienþele nucleare).
Mai puþin se ºtie însã despre alte surse de radiaþii, cum ar fi: ceasurile
cu cadran luminos (marcate cu substanþe radioactive) sau cãlãtoriile cu avionul
– care constituie un apanaj al vieþii moderne. Tot în aceastã categorie este
inclusã ºi radioactivitatea naturalã rãspânditã în mediu de cenuºa emanatã în
timpul arderii cãrbunelui.
În concluzie, radioactivitatea este prezentã în viaþa tuturor; aceasta
este, fãrã îndoialã, dãunãtoare omului care, încercând sã se adapteze, a
dezvoltat un mecanism de apãrare (repararea ADN-ului). Oricum, populaþia
trebuie protejatã faþã de expunerea inutilã sau excesivã. Cu toate acestea,
utilizarea radioactivitãþii are ºi aspecte benefice omului, aceasta fiind
importantã în industrie (markerii), agriculturã (producerea unor hibrizi), în
dezvoltarea medicinei (tratarea cancerului cu Cobalt 60) ºi a altor ºtiinþe
(biologie, chimie, arheologie), economie (dezvoltarea surselor de energie).

140 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 Detecþia radiaþiilor nucleare
Detectoarele de radiaþii nucleare sunt instrumente complexe
folosite la determinarea cantitãþii de radiaþie, tipului de radiaþii
dintr-un mediu ºi a unor caracteristici ale acestora (energie, masã,
sarcinã).
Detectoarele de radiaþii nucleare sunt alcãtuite, în principiu, din:
– corpul de detecþie (o substanþã care sub acþiunea radiaþiilor
nucleare produce efecte caracteristice),
– sistemul de înregistrare (dispozitiv, uneori foarte complex, Hans GEIGER (1882–1945),
care permite evidenþierea caracteristicilor radiaþiilor nucleare: numãr, fizician german.
energie, sarcinã etc.).

Clasificarea detectoarelor de radiaþii nucleare

Detectoare bazate pe:
A. ionizarea în gaz: contorul GEIGER−MÜLLER, camera de
ionizare;
B. apariþia scintilaþiilor: spintariscopul, detectorul cu
scintilaþie;
C. formarea de perechi electron−gol în cristale SC: detectoarele
cu semiconductoare;
D. efectul fotochimic al radiaþiei: emulsia nuclearã;
E. revenirea mediului la starea normalã în vecinãtatea ionilor
formaþi în lungul traiectoriei unei particule rapide, încãrcate elec-
tric, într-un gaz sau lichid aflate într-o stare metastabilã: camera cu
ceaþã, camera cu bule. Contor GEIGER–MÜLLER
pentru uz didactic
Exemple de detectoare de radiaþii nucleare
– camera cu ceaþã (WILSON): particulele ionizante pãtrund într-o
incintã în care atmosfera este suprasaturatã cu vapori (pompa pe
care o observaþi în fotografie rãceºte adiabatic gazul din incintã ºi
transformã vaporii de alcool în vapori suprasaturanþi); prin condensare
se formeazã picãturi fine de lichid, vizibile cu ochiul liber, care
aratã traiectoria particulelor;
– contorul G EIGER -M ÜLLER : este alcãtuit dintr-o incintã
cilindricã etanºã, un electrod central sub forma unui fir subþire
(conectat la un potenþial pozitiv ridicat) ºi un electrod cilindric (depus
chiar pe peretele interior al incintei) legat la masã printr-un rezistor
cu rezistenþã mare; în interior se aflã neon sau argon ºi un halogen
gazos; trecerea unei particule ionizante prin contor determinã apariþia
unei descãrcãri, amplificatã de faptul cã electronii generaþi dupã
primele ionizãri sunt puternic acceleraþi spre electrodul central fili-
form ºi produc noi ionizãri, astfel încât se genereazã o avalanºã.
Pulsul de tensiune apãrut pe rezistorul din circuit este înregistrat ºi
poate fi numãrat (dacã se ataºeazã dispozitivului un numãrãtor).
Pânã la stingerea descãrcãrii, contorul nu mai poate înregistra o Camerã cu ceaþã (WILSON)
nouã particulã. pentru uz didactic.

Fizicã nuclearã 141


Traiectorii ale unor particule ionizante
în camera cu ceaþã.
Observaþie
O unitate de mãsurã pentru
doza absorbitã (care nu mai este
folositã în prezent) se numea
rad (denumire acronimã a ex-
presiei Röntgen Absorbed
Dose): 1 rad = 0,01 Gy.
Contor GEIGER–MÜLLER
142
Dozimetrie
Dozimetria este domeniul care studiazã tehnica ºi posibilitãþile
de mãsurare a iradierii persoanelor ºi obiectelor.
Radiaþiile ionizante nu pot fi percepute direct de cãtre simþurile
omului, dar pot fi detectate (ºi caracteristicile lor pot fi mãsurate). Pentru
mãsurarea iradierii se introduc mai multe mãrimi fizice specifice.
Doza de radiaþie este cantitatea de radiaþie primitã de un mediu,
mãsuratã prin acþiunea de ionizare a aerului. Se mãsoarã în röntgen
(cu simbolul R).
În sistemul röntgenologic (folosit pentru evaluarea efectelor
biologice ale razelor X ºi γ de energie sub 3 MeV), 1 R este unitatea
de dozã care creeazã prin ionizare într-un cm3 de aer în condiþii
normale aproximativ 2,09 ⋅ 109 perechi de ioni monovalenþi.
Echivalent, 1 R creeazã într-un gram de aer 1,61 ⋅ 1012 perechi
C
de ioni monovalenþi: 1R = 2,58 · 10–4 .
kg
Doza absorbitã (D) este energia cedatã de radiaþia ionizantã
unitãþii de masã a substanþei prin care trece (de exemplu, þesutul
W J
viu). D = ºi se mãsoarã în gray (simbol: Gy): 1Gy = 1 .
m kg
Dozele absorbite egale nu au neapãrat aceleaºi efecte biologice
– de exemplu doza de 1 Gy de radiaþie α într-un þesut este mai
periculoasã decât doza de 1 Gy de radiaþie β, deoarece particula α,
fiind mai lentã ºi având sarcinã electricã mai mare decât particula
β, pierde mai multã energie de-a lungul traiectoriei.
Efectele radiaþiilor asupra organismului
În funcþie de doza ºi de tipul de radiaþie primite de organism,
efectele asupra sãnãtãþii pot fi mai mult sau mai puþin grave. Evaluarea
acestora se face fie în cadrul studiilor de epidemiologie, fie prin
experimente asupra celulelor vii. Iatã câteva din efectele diferitelor doze
primite în urma iradierii omogene a întregului corp uman:
0–0,25 Gy: nu se înregistreazã niciun efect biologic sau
medical, imediat sau pe termen lung, nici la copii, nici la adulþi;
0,25–1 Gy: apare o senzaþie de greaþã ºi se înregistreazã o
uºoarã leucopenie (scãderea numãrului leucocitelor din sânge);
1–2,5 Gy: stare de vomã, modificãri ale circulaþiei san-
guine; se revine satisfãcãtor, în mod natural sau pe cale medicala
la situaþia normalã;
2,5–5 Gy: consecinþele asupra sãnãtãþii devin serioase,
spitalizarea este obligatorie; dacã doza de 5 Gy este primitã dintr-o
datã, ea este letalã în 50% din cazuri;
peste 5 Gy: moartea este aproape inevitabilã.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Pentru a pune toate radiaþiile ionizante pe o bazã egalã în
raport cu posibilitatea de a produce efecte negative, a fost introdusã
o altã mãrime fizicã, numitã doza biologicã (B) sau echivalentul
dozei.
Doza biologicã B este o mãrime fizicã ce evalueazã efectele
biologice ale radiaþiilor, datã de relaþia:

B = η D,

unde η este efectivitatea relativã; se mãsoarã în rem (de la Röntgen Delphi

equivalent man), care corespunde energiei de 0,01 J absorbitã de un
þesut viu (spre deosebire de rad, care se referã la doza de radiaþie
absorbitã de orice substanþã).
La ora actualã se foloseºte termenul de echivalentul dozei,
mãrime care se mãsoarã în sievert, Sv;
J
1 Sv = 1 = 100 rem.
kg

Factorul η þine seama de modul în care o anumitã radiaþie îºi Aleph

distribuie energia în þesut, influenþând eficacitatea de a produce efecte
reale. Pentru radiaþiile γ, X, β η = 1 ºi pentru radiaþia α η = 20.
Dozele biologice sunt aditive; de aceea, efectele iradierii se
cumuleazã.
Echivalentul dozei constituie un indicator al riscului la
expunere a unui anumit þesut, la diferite radiaþii.
Prin observaþii efectuate de-a lungul anilor s-au stabilit anumite
limite pentru doza biologicã, pânã la care nu se observã efecte
biologice asupra organismului în tot timpul vieþii. Aceastã mãrime
se numeºte doza maximã permisã (Bmax = 1 mSv/an). L3
Trebuie sã mai ºtim cã datoritã radioactivitãþii naturale
(cosmice, a Pãmântului, a apei, a materialelor de construcþie) doza
naturalã pe care fiecare dintre noi o primeºte este de 0,0000365 Sv/
sãptãmânã, ea fiind sub a zecea parte din doza maximã permisã.
Radioprotecþia se realizeazã în special pentru cei ce lucreazã
în mediu radioactiv, printr-o mãsurare continuã a dozelor de radiaþii,
cu ajutorul unui aparat numit dozimetru.
Aceasta se face în scopul controlului permanent al dozei Opal
absorbite ce trebuie sã se afle sub doza biologicã maximã admisã.
Câteva mãsuri concrete de micºorare a dozei absorbite pe cale Unul dintre cele mai mari acceleratoare
de particule din lume este LEP (Large
naturalã: asigurarea aerisirii încãperilor, ºtergerea prafului, spãlarea Electron-Positron Collider) de la CERN
frecventã a corpului, evitarea cãlãtoriilor dese cu avionul, a fumatului, (Consiliul European pentru Cercetãri
Nucleare). Acesta conþine patru detectoare
a statului prea mult în faþa televizorului ºi altele). de particule, ce pot înregistra energia,
În România, Comisia Naþionalã pentru Controlul Activitãþilor impulsul ºi sarcina particulelor ce rezultã
în urma coliziunilor ce au loc în acce-
Nucleare (CNCAN) este responsabilã pentru soluþionarea tuturor lerator. Cele patru detectoare sunt:
problemelor legate de protecþia contra radiaþiilor. Delphi, Aleph, L3 ºi Opal.

Fizicã nuclearã 143

 Reactorul nuclear
5. FISIUNEA NUCLEARÃ.
REACTORUL NUCLEAR
Un reactor nuclear este o instalaþie
complexã în care se realizeazã controlat
reacþia de fisiune a unor substanþe Reacþii nucleare. Energia de reacþie.
constituite din izotopii unor elemente
grele radioactive, în scopul utilizãrii
energiei degajate. Primul reactor Reacþiile nucleare sunt un ansamblu de fenomene care se
nuclear a fost construit în 1942, la Chi- produc când se schimbã structura unui nucleu atomic spontan sau în
cago, de o echipã condusã de ENRICO urma interacþiunii sale cu un alt nucleu, cu o particulã (electron,
FERMI. neutron, proton, particulã α etc.) sau cu un foton.
Deoarece în reacþia de fisiune se
elibereazã neutroni (care pot fi
Reacþiile nucleare se pot clasifica dupã tipul particulei
încetiniþi) ea poate avea loc în lanþ, incidente, energia particulei incidente, dupã mecanismul de reacþie,
condiþia de menþinere a acestei reacþii dupã numãrul de masã al nucleului þintã etc.
fiind ca numãrul mediu al neutronilor Exemple de reacþii nucleare: fisiunea spontanã ºi stimulatã,
termici sã fie supraunitar: fuziunea, reacþiile fotonucleare (de exemplu, fotodezintegrarea
<Nn term> ≥ 1. deuteronului). Reacþiile nucleare au loc sub acþiunea forþelor nucleare.
Prima reacþie nuclearã a fost observatã în 1919 de cãtre
Masa criticã este cantitatea minimã
de material fisionabil necesarã pentru RUTHERFORD în camera cu ceaþã: 147 N + 24 á → 178 O + 11 H . În general, o
a menþine o reacþie în lanþ (numãrul de reacþie nuclearã se poate scrie sub una din urmãtoarele forme:
neutroni generaþi este mai mare decât
numãrul neutronilor absorbiþi de mediul
Aa
Za a+ AX
ZX X→ AY
ZY Y+ Ab
Zb b sau AX
ZX X ( Aa
Za a, AZbb b ) AY
ZY Y.
ambiant). Exemplu: pentru 235
92 U masa Energia de reacþie (cãldura de reacþie) se defineºte ca fiind
criticã este de aproximativ 2 kg. diferenþa dintre energia cineticã a particulelor în starea finalã ºi
Elementele principale ale unui re- energia cineticã a particulelor în starea iniþialã:
actor sunt: 1. materialul fisionabil; 2.
def
moderatorul; 3. reflectorul; 4. sistemul Q = ÄEcin = Ecin
Y
+ Ecin
b
– Ecin
X
– E cin
a
de rãcire; 5. sistemul de control ºi
protecþie. ºi se poate calcula cu ajutorul maselor de repaus ale nucleelor:
Q = (ma + mX − mb − mY )c 2 ,
sau folosind masele atomice (deoarece masele electronilor se reduc),
Wleg
Bare de sau utilizând energiile de legãturã medii pe nucleon B = ale
control A
Înveliº participanþilor la reacþie:
protector
Q = Ab Bb + AY BY − Aa Ba − AX BX
Reflector
Observaþie: dacã printre participanþii la reacþie se aflã
protoni sau neutroni, Bp/n = 0.
Se numesc reacþii exoenergetice cele pentru care Q > 0 (se
elibereazã energie). Se numesc reacþii endoenergetice cele pentru
Fluid de care Q < 0 (necesitã energie pentru a fi produse).
rãcire ºi Energia de prag este energia cineticã minimã necesarã
moderator producerii unei reacþii endoenergetice. Situându-ne în S.C.M.
(sistemul centrului de masã) în care mãrimile sunt notate cu *)
obþinem Eprag
* *
= Q = min(Ecin,a *
+ Ecin,X ) , deoarece numai în S.C.M. (în
r* r* r* r* * *
care pa + pX = 0 = pb + pY ) putem avea Ecin,b + Ecin,Y = 0 . Dacã þinta
Material
X se aflã în repaus, energia de prag în S.L. (sistemul laboratorului)
fisionabil m + mX
se poate calcula, în cazul nerelativist, cu relaþia: Eprag SL
= a Q.
Schema unui reactor nuclear. mX
144 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Fisiunea nuclearã este procesul spontan sau indus (de cãtre
neutroni, particule α, protoni, deuteroni, fotoni γ) de diviziune a
nucleului atomic în douã sau mai multe fragmente de mase Aplicaþii ale
comparabile; modul de diviziune este variat. Prima reacþie de fisiune reactoarelor nucleare
nuclearã stimulatã a fost realizatã în 1939 de cãtre HAHN, STRASSMAN
ºi MEITNER prin bombardarea izotopului 235 al uraniului cu neutroni Reactoarele nucleare se pot
lenþi (termici): 01n + 235 ∗
92 U → 92 U → 56 Ba + 36 Kr + 3 0 n
236 144 89 1
. clasifica dupã mai multe criterii.
Aceasta este o reacþie exoenergeticã; energia eliberatã într-o De exemplu, sunt reactoare
singurã reacþie este de aproximativ 200 MeV per fisiune ºi stã la omogene ºi eterogene, reactoare
baza realizãrii centralelor nucleare. energetice sau de cercetare.
Teoria fisiunii a fost elaboratã de FRENKEL, BOHR ºi WHEALER. Unele reactoare sunt regenera-
Sub acþiunea unui flux de neutroni rapizi sau intermediari tive, adicã produc combustibil
fisioneazã majoritatea elementelor grele; neutronii termici produc nuclear.
fisiunea a numai trei izotopi ai uraniului: 233
92 U , 92 U , 92 U
235 239
. Nucleele Aplicaþii practice ale
având Z > 110 pot fisiona ºi spontan. Fisiunea spontanã a uraniului, reactoarelor:
deºi are Z < 110, se explicã cu ajutorul efectului tunel. 1. înlocuirea combustibililor
Schemã pentru modelarea fisiunii nucleare fosili în procesul generãrii de
energie electricã;
2. producerea izotopilor
radioactivi artificiali pentru uz
medical, industrial sau de
cercetare;
3. producerea unui fascicul
de neutroni de intensitate mare
pentru studiul ciocnirilor
nucleare;
4. Producerea elementului
6. FUZIUNEA NUCLEARÃ fisionabil plutoniu (folosit drept
combustibil ºi exploziv
Fuziunea nuclearã este reacþia nuclearã de sintezã a unui
nuclear).
nucleu greu, mai stabil, din douã nuclee uºoare, însoþitã de eliberarea
unei energii de ordinul megaelectronvolþilor (MeV). A fost descoperitã Exemplu: Centrala nuclearo-
prin bombardarea gheþii grele (D2O) cu un fascicul de deuteroni electricã de la Cernavodã func-
þioneazã pe baza sistemului
( 12 d ) acceleraþi (1920−1925).
Fuziunea termonuclearã este o fuziune la temperaturi foarte CANDU (Canadian Deuterium−
mari (108 K); termenul a fost introdus în fizicã în anul 1928. Exemple Uranium) ºi are o putere
de nuclee uºoare ce pot fuziona: izotopii hidrogenului 11 H, 21 D, 31T , instalatã de 706 MW pentru
izotopii instabili ai heliului, carbonului, azotului. fiecare reactor din cei cinci
Exemple de reacþii de fuziune în care se elibereazã o mare proiectaþi.
cantitate de energie, în condiþii terestre: Combustibilul este uraniul
natural (sub forma unor pastile
2
1 H + 31 H → 24 He + 01n + Q1 ; 21 H + 21 H → 31 H + 11 p + Q2 . de dioxid de uraniu, care conþin
Se sperã cã fuziunea termonuclearã va fi sursa energeticã a 0,7% 235 92 U , ce pot fi utilizate
viitorului: nepoluantã ºi inepuizabilã. timp de 2−3 ani) iar mode-
Reacþiile de fuziune nuclearã sunt exoenergetice deoarece, ca ratorul este apa grea (D2O).
ºi în cazul fisiunii nucleare, în urma reacþiei se trece de la nuclizi
cu energie de legãturã pe nucleon B mai micã, la nuclizi cu energia
de legãturã pe nucleon mai mare.
Fizicã nuclearã 145

Arma nuclearã de fisiune
Armele nucleare au fost folosite
pentru prima oarã la sfârºitul primului
rãzboi mondial, când, la interval de 3
zile au fost lansate asupra oraºelor
japoneze Hiroshima (6 august 1945) ºi
Nagasaki (9 august 1945) douã bombe
nucleare de fisiune.
Bomba de la Hiroshima folosea
drept combustibil izotopul 92 U ,
235
obþinut prin îmbogãþirea uraniului natu-
ral (64,1 kg de uraniu îmbogãþit);
energia dezvoltatã afost echivalentã cu
energia dezvoltatã prin explozia a 15
kilotone de TNT (2,4,6-trinitrotoluen
sau trotil).
Bomba de la Nagasaki folosea drept
239
combustibil 94 Pu (6,2 kg) ºi a
dezvoltat o energie uriaºã: echivalentul
a 21 de kilotone TNT.
Constructiv, în interiorul unei
bombe existau douã mase subcritice de
material fisionabil, separate una de
cealaltã. Printr-o explozie clasicã
(provocatã prin detonarea unei mici
cantitãþi de TNT), cele douã mase
subcritice se uneau formând o masã
supracriticã ºi, astfel, apãrea o reacþie
în lanþ, necontrolatã (vezi figura
alãturatã).
Exploziile nucleare produc atât
efecte distructive imediate (undã de
ºoc, cãldurã, radiaþii) cât ºi efecte
ulterioare (depuneri radioactive, con-
taminarea radioactivã de lungã duratã
a mediului); aceste efecte pot persista
sute de ani.
De aceea, comunitatea interna-
þionalã încearcã sã convingã statele
nucleare sã renunþe la experimentele cu
bombe atomice.
Bomba nuclearã de fisiune: prin unirea a
douã mase subcritice se ajunge la o masã
supracriticã.
146
Energia eliberatã în reacþiile de fisiune poate fi calculatã cu
ajutorul formulei lui Einstein: Q = – c2Δm sau pe baza curbei de
variaþie a energiei de legãturã pe nucleon B în funcþie de numãrul
de masã A.
De exemplu, în reacþia prezentatã se obþine o energie Q1 =
= 17,58 MeV, energia pe nucleon fiind de aproximativ 3,5 MeV, cu
mult mai mare decât 0,85 MeV, care este energia medie pe nucleon
rezultatã în reacþia de fisiune nuclearã.
Astãzi se admite cã la originea energiei uriaºe a Soarelui ºi
a altor stele sunt reacþiile nucleare de fuziune. În acest sens,
cercetãrile lui BETHE, CRITCHFIELD ºi WEIZSÄCKER (1938) au condus
la punerea în evidenþã a ciclurilor proton-proton ºi carbon-azot.
În ciclul proton-proton se formeazã o particulã alfa din patru
protoni (doi dintre protoni se transformã într-un deuteron, cu emisia
unui pozitron ºi a unui neutrino) cu eliberarea unei mari cantitãþi de
energie. În ciclul carbon-azot se formeazã o particulã alfa tot din
patru protoni cu eliberarea de energie, nucleul de carbon 126 C fiind
regenerat dupã conversia sa în nucleul de azot.
Pentru a se produce reacþia de fuziune, particulele care
participã la reacþie trebuie sã depãºeascã bariera coulombianã;
aceasta se realizeazã datoritã forþelor nucleare tari (hadronice) de
atracþie, dar numai dacã particulele sunt confinate, adicã dacã ajung
la o distanþã mai micã decât raza de acþiune a acestor forþe (care
este, dupã cum ºtim, foarte micã).
Întrucât pentru depãºirea barierei coulombiene sunt necesare
energii ale deuteronului de peste 100 keV, înseamnã cã reacþia de
fuziune devine posibilã la temperaturi cuprinse între 106 K (un milion
de kelvini) ºi 109 K (un miliard de kelvini), situaþie în care gazul
atomic este complet ionizat sub formã de plasmã termonuclearã. De
altfel, numele de reacþie termonuclearã provine tocmai de la aceste
condiþii de temperaturã neobiºnuite în care are loc sinteza nuclearã.
Reacþia de fuziune se poate autoîntreþine dacã sunt create
condiþii ca deuteronii sã se formeze chiar în procesul de fuziune,
dupã cum, în cazul reacþiei de fisiune nuclearã, neutronii necesari
reacþiei se formeazã chiar în procesele de fisiune.
Studiul cantitativ al condiþiilor de autoîntreþinere a reacþiei
termonucleare (în scopul obþinerii de energie ieftinã ºi nepoluantã)
conduce la criteriul lui LAWSON, care reprezintã o interdependenþã a
trei parametri ai plasmei termonucleare: 1. temperatura; 2.
concentraþia particulelor; 3. timpul de confinare. Acest criteriu stã
la baza proiectãrii reactoarelor de fuziune nuclearã.
Deºi nu este o reacþie în lanþ, reacþia de fuziune nuclearã
trebuie controlatã, ca ºi reacþia de fisiune nuclearã, problemã de a
cãrei rezolvare depinde posibilitatea utilizãrii practice a uriaºei
energii eliberate în acest tip de reacþie.
Condiþiile cerute de criteriul LAWSON sunt realizate în stele ºi
în bomba termonuclearã, însã, în aceste cazuri, reacþia de fuziune
se desfãºoarã necontrolat.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Cercetãrile experimentale pentru controlarea fuziunii termo-
nucleare implicã utilizarea instalaþiilor de tip Tokamak sau a laserilor
de mare putere (în impulsuri). Cercetãrile sunt impulsionate de
potenþialul termonuclear al Pãmântului: prin sinteza heliului 42 He Accelerator liniar.
rezerva de hidrogen 11 H terestru ar putea înlocui energia primitã de
la Soare timp de douã miliarde de ani (2 · 109 ani).
Aplicaþiile de perspectivã ale reacþiilor de fuziune cuprind:
obþinerea energiei electrice, desalinizarea apei de mare, purificarea
aerului, recondiþionarea atmosferei terestre, încãlzirea urbanã ºi
industrialã etc.
Fuziunea termonuclearã este însã folositã la fabricarea arma-
mentului; în acest caz însã, reacþia termonuclearã nu este controlatã.
Clasificarea
acceleratoarelor

(*)7. ACCELERATOARE I. Dupã forma traiectoriei

particulelor: a) liniare; b) ciclice.
DE PARTICULE II. Dupã caracterul câmpului
Acceleratorul de particule este o instalaþie complexã cu ajutorul electric aplicat: a) directe; b) de
cãreia particulele încãrcate electric sunt accelerate sub acþiunea unor inducþie; c) rezonante; d) cu
câmpuri electrice ºi magnetice pânã la energii cinetice foarte mari undã progresivã.
(ajungând pânã la sute de GeV). III. Dupã domeniul energiei
Iniþial, acceleratoarele au fost utilizate la studiul structurii particulelor accelerate: a) nere-
nucleare ºi al particulelor elementare; ulterior, ele au fost folosite în lativiste; b) relativiste.
industrie ºi medicinã. IV. Dupã natura particulelor
Principii de accelerare accelerate: a) pentru electroni;
b) pentru protoni.
Accelerarea este bazatã pe interacþiunea particulelor încãrcate
electric cu câmpul electric ºi cu cel magnetic, care duce la creºterea
energiei cinetice a particulelor. În practicã sunt folosite douã
modalitãþi: a) prin trecerea particulelor printr-o diferenþã de potenþial
U energia lor cineticã creºte cu ΔE = q U (deoarece ΔE este relativ
micã, aceastã trecere se repetã de un numãr mare de ori); b)
particulele sunt accelerate de un câmp electric obþinut prin variaþia
fluxului inducþiei magnetice prin suprafaþa mãrginitã de traiectorie.
Exemple: Acceleratorul liniar este format din mai mulþi
electrozi cilindrici montaþi pe axul unui tub, conectaþi la un genera-
tor de înaltã frecvenþã, f. Lungimea l n a electrodului n trebuie
calculatã astfel încât la ieºirea din el a particulei aceasta sã întâlneascã
tot un potenþial accelerator.
Pentru cazul nerelativist, energia cineticã la ieºire ºi lungimea
T 1 qU 1

l n sunt: Enmax = nmax q U ºi l n = vn = 2 n = l 1n 2 .

2 2f m
De aceea, obþinerea energiilor mari necesitã lungimi
kilometrice! De exemplu, acceleratorul liniar de la Stanford (Cali-
fornia, USA) accelereazã electroni pânã la 50 GeV ºi are o lungime
de 3,2 km.
Ciclotronul este cel mai simplu accelerator ciclic. Particulele Fig. 5.4. Un accelerator ciclic:
(nerelativiste) sunt menþinute pe traiectorii circulare de un câmp ciclotronul.

Fizicã nuclearã 147


Observaþie
Energia maximã a electronilor
nu poate atinge valori mai mari
deoarece electronii de mare vitezã
care se miºcã pe traiectorii
circulare emit fotoni, deci nu îºi
mai pot creºte energia.
Betatron.
Yuval NEEMAN (1925–2006),
fizician american.
Murray GELL-MANN (n. 1929),
fizician american.
148
r
magnetic B = constant, transversal (adicã perpendicular pe direcþia
vitezei). Accelerarea are loc la trecerea particulelor prin spaþiul dintre
doi duanþi cãrora li se aplicã o tensiune de înaltã frecvenþã (fig. 5.4).
La fiecare trecere, energia cineticã a particulei creºte cu ΔE = q U
q 2 B 2 Rmax
2
ºi, ca urmare, va creºte ºi raza traiectoriei: Emax = .
2m
Energia maximã este limitatã de variaþia relativistã a masei cu
viteza (Emax = 12 MeV).
Betatronul este un accelerator ciclic pentru electroni. Func-
þioneazã pe principiul transformatorului electric: secundarul este un tor
vidat în care se pot miºca electronii injectaþi; sub acþiunea unui câmp
magnetic transversal, electronii se miºcã pe o traiectorie circularã de
razã fixã. Accelerarea este realizatã de un câmp electric de inducþie,
obþinut prin variaþia inducþiei câmpului magnetic. Durata unui ciclu de
accelerare este un sfert din perioada curentului alternativ utilizat; elec-
tronii efectueazã aproximativ un milion de rotaþii, în final energia lor
atingând 20 MeV. Când electronii ajung la energia maximã, ei sunt
proiectaþi pe o þintã din metale grele, unde se produc radiaþii X dure (de
frânare) folosite în defectoscopie, sterilizare, terapia cancerului.
(*)8. PARTICULE ELEMENTARE
Particulele elementare sunt denumite în mod convenþional
particulele din naturã a cãror structurã internã nu este cunoscutã ºi
care se comportã ca entitãþi de sine stãtãtoare în interacþiile cu alte
particule sau cu câmpurile.
O particulã elementarã poate fi caracterizatã prin proprietãþile
ei, exprimate de mãrimi fizice cum sunt: masa, sarcina electricã,
spinul, momentul magnetic, timpul mediu de viaþã, paritatea,
izospinul, stranietatea, numãrul leptonic, numãrul barionic.
Masa de repaus (m0) ºi masa de miºcare (m) sunt legate prin
m0
relaþia cunoscutã de la teoria relativitãþii restrânse: m = .
v2
1– 2
c
Dupã masa de repaus, particulele elementare se clasificã în:
– fotoni (cu masa de repaus nulã),
– leptoni (particule uºoare: electron ºi pozitron, miuon, neu-
trino),
– mezoni (particule cu masã intermediarã: pioni ºi kaoni),
– barioni (particule grele: nucleonii) ºi hiperoni (particule
supergrele: lambda, sigma, omega).
Sarcina electricã Z a particulelor încãrcate este sarcina
elementarã.
Quarcii (Yuval NEEMAN ºi Murray GELL-MANN, 1969) au sarcini
e 2e
electrice fracþionare ⎛⎜ ± , ± ⎞⎟ ; aceºtia nu pot fi observaþi în stare
⎝ 3 3 ⎠
liberã.
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Nu s-au observat particule elementare cu sarcinã mai mare (în
valoare absolutã) decât e (sarcina elementarã).
Spinul constituie o proprietate intrinsecã a particulelor ele-
mentare, fãrã echivalent clasic (nu se regãseºte la corpurile
macroscopice); se defineºte ca un moment cinetic propriu (fãrã a fi
– aºa cum s-a încercat iniþial – asociat cu miºcarea de rotaþie a
particulei în jurul propriei axe) caracterizat printr-un numãr cuantic
r
numit numãr cuantic de spin, s: S = h s ( s + 1) .
Proiecþiile spinului pe o axã fizicã (de exemplu pe direcþia
liniilor un câmp magnetic omogen) sunt ºi ele cuantificate prin ªtefan PROCOPIU (1890–1972),
intermediul numãrului cuantic magnetic de spin ms. fizician român.
Particulele elementare se împart, dupã valorile lui s, în douã
mari categorii: fermionii (pentru care s este semiîntreg) ºi bosonii
(pentru care s este întreg).
Sistemele de particule identice sunt descrise, în mecanica
cuanticã, de statistici proprii: fermionii sunt descriºi de statistica
FERMI-DIRAC ºi ascultã de principiul de excluziune al lui PAULI
(explicând existenþa nucleelor ºi atomilor), în timp ce bosonii sunt
descriºi de statistica BOSE-EINSTEIN ºi se pot afla oricât de mulþi în
aceeaºi stare energeticã (explicând astfel existenþa radiaþiilor intense,
de ex. LASER).
Momentul magnetic. Tuturor particulelor elementare, de o
anumitã masã ºi sarcinã electricã, li se asociazã un moment mag-
r
netic μ legat de momentul cinetic propriu prin relaþia
v e r r
μ=±g S , unde S este momentul cinetic de spin, iar g este un
2m
factor numeric.
Chen Ning LEE (n. 1922) ºi
Deoarece momentul cinetic propriu este cuantificat, rezultã cã Tsung-Dao YANG (1926),
ºi momentul magnetic propriu este cuantificat: fizicieni chinezi.

r eh
μ =g s ( s + 1) = μ B `P s ( s +1) ,
2m

unde μ * ` 2 este magnetonul BOHR–PROCOPIU, fiind descoperit de

fizicianul român ªtefan PROCOPIU în 1912 ºi apoi de Niels BOHR în
1913. Magnetonul BOHR–PROCOPIU reprezintã un moment magnetic
elementar.
eh
Pentru electron: μ B – P = = 9, 273 ⋅ 10 –24 A ⋅ m 2 .
2 me
Timpul mediul de viaþã τ depinde de tipul de interacþiune prin
care se dezintegreazã particula; τ poate fi practic infinit (pentru
particulele elementare considerate stabile: fotonul, electronul ºi
pozitronul, protonul ºi antiprotonul, neutrinul ºi antineutrinul), mediu
(pentru neutron: τ = 917 s), scurt (10– 8 s, pentru majoritatea
particulelor elementare) sau foarte scurt (10– 23 – 10– 22 s, pentru Acad. Aureliu SÃNDULESCU (n. 1932),
fizician român, recunoscut internaþional
aºa-numitele rezonanþe nucleare). pentru descoperirea emisiei de clusteri
Paritatea este o proprietate legatã de funcþia de undã Ψ asociatã grei (index PACS: 23.70.+j “Heavy-
stãrii particulei elementare; indicã faptul cã un sistem cuantic îºi particle Decay”).

Fizicã nuclearã 149


Richard P. FEYNMAN (1918–1988),
fizician american
laureat al premiului Nobel
pentru fizicã (1965).
Fig. 5.5. Diagrama FEYNMANN
asociatã efectului COMPTON.
150
poate pãstra sau modifica proprietãþile în urma oglindirii. O particulã
elementarã este parã sau imparã, dupã cum la oglindire funcþia de
undã asociatã Ψ îºi pãstreazã semnul sau ºi-l schimbã. Dacã un
sistem este format din mai multe particule, paritatea sistemului este
datã de produsul paritãþilor particulelor componente. Legea
conservãrii paritãþii nu este respectatã în dezintegrarea β (fapt
descoperit de WU ºi explicat teoretic rde LEE ºi YANG în 1956).
Izospinul sau spinul izotopic T : particulele elementare cu
proprietãþi asemãnãtoare dar cu sarcini diferite ºi mase apropiate
formeazã familii numite multipleþi de sarcinã; se considerã cã membrii
familiei reprezintã stãri diferite ale unei singure particule (de exemplu:
r
protonul ºi neutronul sunt stãri diferite ale nucleonului). Izospinul T
este descris printr-un numãr cuantic T ce caracterizeazã aceste stãri.
Numãrul N al membrilor unui multiplet de sarcinã este legat
de proiecþia izospinului pe axa Oz, Tz, prin relaþia: N = 2 Tz + 1;
proiecþia Tz a izospinului poate lua valori întregi sau semiîntregi, iar
dupã numãrul acestor valori multipletul de sarcinã poate fi: singlet,
dublet, triplet, etc.
Numãrul barionic B este un numãr cuantic aditiv; se atribuie
tuturor barionilor (B = 1) ºi tuturor antibarionilor (B = – 1). Existã
relaþia: B = 2 (Z – Tz).
Numãrul leptonic L este tot un numãr cuantic aditiv ºi se
atribuie tuturor leptonilor (L = 1) ºi tuturor antileptonilor (L = – 1).
Stranietatea S este un numãr cuantic caracteristic kaonilor ºi
hiperonilor, fiind legat de celelalte numere cuantice prin relaþia
B+S Y
empiricã: Z = T z + = Tz + , Y purtând numele de hiper-
2 2
sarcinã.
Stranietatea este atribuitã numai particulelor elementare ce se
genereazã în perechi (în reacþii nucleare la energii înalte).
Pentru nucleoni S = 0, pentru hiperonii stranii S = – 1, pentru
mezonii stranii S = 1.
Antiparticule. Fiecãrei particule elementare îi corespunde în
naturã o antiparticulã (unele antiparticule coincid cu particulele
respective: fotonul, pionul neutru).
O teorie completã a particulelor elementare ºi a modului de
comportare al ansamblului particulã-antiparticulã nu existã încã,
postulându-se însã pânã în prezent anumite principii de bazã:
– particulele ºi antiparticulele au exact aceeaºi masã, acelaºi
spin ºi acelaºi timp de viaþã mediu, iar mãrimile caracteristice (Z, S,
B, L, Tz) au aceleaºi valori absolute, dar de semne opuse;
– particulele ºi antiparticulele iau naºtere sau se anihileazã în
perechi, în câmpul nuclear;
– pentru ca o antiparticulã sã aparã trebuie sã fie respectate
toate legile de conservare;
– pentru notarea antiparticulei se utilizeazã acelaºi simbol ca
ºi cel pentru particulã, supranotat cu barã sau cu tildã: p, ~ ν (anti-
proton, antineutrino).
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Interacþiuni ale particulelor elementare. Particulele elementare
pot participa la patru tipuri de interacþiuni fundamentale: nucleare
tari, nucleare slabe, electromagnetice ºi gravitaþionale (fizicienii
Legea conservãrii
teoreticieni încearcã sã unifice aceste interacþiuni; pânã acum au
energiei totale relativiste:
reuºit unificarea primelor trei). Interacþiunile nucleare tari sunt
intermediate de mezoni (fapt prevãzut de YUKAWA, prin ipoteza
Ea + Ex = E y + Eb , unde
câmpului mezonic), apar în procesele de împrãºtiere sau de generare
multiplã de particule; particulele elementare care participã la aceste E = mc 2 = m0 c 2 + Ecin .
interacþiuni se numesc hadroni. Contribuþii importante la dezvoltarea
teoriei interacþiunilor particulelor elementare a avut ºi fizicianul Legea conservãrii
român Alexandru PROCA. impulsului total:
Interacþiunile slabe sunt intermediate de bosoni ºi se manifestã
în dezintegrãrile particulelor nucleare elementare nestabile (dezin- r r r r
p = + p N = p y + pb ;
tegrarea β).
dacã þinta este în repaus:
Interacþiunile electromagnetice sunt intermediate de fotoni ºi r r r
se manifestã între particulele elementare încãrcate electric. pa = p y + pb .
Interacþiunile gravitaþionale, intermediate de ipoteticul gravi-
ton, se manifestã între toate particulele, în funcþie de masele acestora, Legea conservãrii
independent de alte sarcini, ºi este importantã la nivelul macro- momentului cinetic total:
cosmosului, dictând evoluþia universului nostru. r v r r
Reprezentãrile grafice ale acestor interacþiuni utilizate în fizica L a + L x = L O + L> .
teoreticã se numesc diagrame FEYNMANN (fig. 5.5).
Legile de conservare în fizica particulelor elementare sunt Legea conservãrii
generale sau speciale. sarcinii electrice:
Cele generale (conservarea energiei, impulsului, momentului
cinetic, sarcinii electrice, numãrului barionic ºi leptonic) sunt valabile Za+ Z x = Z y + Zb.
pentru orice tip de interacþiune; cele speciale sunt valabile limitat:
conservarea stranietãþii ºi a paritãþii – în interacþiile tari ºi Legea conservãrii
electromagnetice, conservarea izospinului – numai în interacþiile tari. numãrului de nucleoni:
Sistematizarea particulelor elementare se bazeazã pe studiul
grupurilor de simetrii. A= + AN = A y + Ab .
Legea conservãrii paritãþii
Quarcul. Teorii despre formarea universului (Lecturã)
Paritatea este un numãr cuantic
„Quarcul este o particulã elementarã încãrcatã electric, care simte
multiplicativ care descrie com-
interacþiunea tare” (Steven Weinberg). Denumirea quarcilor (despre
care, la început, se credea cã sunt doar trei) a fost preluatã din romanul
portarea funcþiei corespunzãtoare
scriitorului irlandez James Joyce, Finnegan’s wake, unde se gãsesc unei microparticule sau unui
urmãtoarele versuri: “Three quarks for Muster Mark! / Sure he hasn’t sistem de particule (numitã
r
got much of a bark /And sure any he has it’s all beside the mark.”. funcþie de undã  Ψ (r ) ) la inver-
Fiind fermioni, quarcii trebuie sã respecte principiul de excluziune siunea spaþialã
al lui Pauli. Pentru a explica de ce particula Δ++, formatã din trei quarci
u, toþi în aceeaºi stare cuanticã, respectã totuºi principiul de excluziune, P ( Ψ a ) ⋅ P ( Ψ x ) = P ( Ψ y ) ⋅ P ( Ψ b ).
Geenberg a introdus o caracteristicã suplimentarã a quarcilor denumitã Inversiunea spaþialã înseamnã, de
sarcinã de culoare, ce poate avea trei valori distincte (acestora li se pot exemplu, cã Ψ (x) se transformã
asocia numere cuantice diferite).
Fiecare quarc se poate afla în trei stãri diferite, numite convenþional în Ψ (– x) ; unele funcþii sunt
Red, Green, Blue (adicã Roºu, Verde, Albastru, notate R, G, B); se impare (cele asociate fermi-
considerã cã antiquarcii au anticulori (Cyan, Magenta, Yellow, adicã onilor), iar altele sunt pare (cele
Turcoaz, Mov, Galben, notate R , G , B ). Din combinaþia Red−Green asociate bosonilor).
Blue sau din combinaþia culoare − anticuloare rezultã lipsa culorii
(convenþional, White, adicã Alb).

Fizicã nuclearã 151


Ce sunt quarcii
Pentru a putea explica structura
nucleonilor ºi a altor particule
care interacþioneazã tare (numite
generic hadroni) Murray GELL
MANN, George ZWEIG ºi Yuval
N EEMAN au introdus (1963)
modelul quarcilor: aceºtia sunt
fermioni (s = 12 ) ºi au sarcina
electricã fracþionarã ( ± 13 e sau
± 23 e ). În teoria iniþialã au fost
luaþi în considerare trei quarci: u
(up), d (down), s (strange) ºi
antiquarcii lor ( u , d ºi s ); apoi,
experimentele au sugerat intro-
ducerea a încã trei quarci: c
(charmed), t (top) ºi b (bottom)
ºi a antiquarcilor respectivi ( c ,
t ºi b ). Aceste ºase tipuri de
quarci se numesc arome (flavors).
Abdus SALAM (n. 1926),
fizician pachistanez
laureat al premiului Nobel
pentru fizicã (1979).
152
De exemplu, protonul ºi neutronul se considerã cã sunt alcãtuiþi
din câte trei quarci: p(uud), n(udd), quarcii având toate cele trei culori
(de ex. uRuGdB), astfel încât nucleonii sunt albi. Particula Δ++ este alcãtuitã
din trei quarci u diferiþi (uRuGuB).
O verificare experimentalã a acestei ipoteze a fost fãcutã studiind
generarea hadronilor în procesul de anihilare electron−pozitron (s-a
evidenþiat o probabilitate de generare de trei ori mai mare decât dacã nu
ar fi existat sarcinile de culoare).
Quarcii interacþioneazã prin intermediul unor cuante de câmp
numite gluoni. Aceºtia, în numãr de opt ( 3RGB × 3RGB − 1W ), sunt bosoni
(s = 1), au masã de repaus nulã, nu au sarcinã electricã, dar au sarcini
de culoare (de exemplu, BR ).
Teoria bazatã pe modelul quarcilor coloraþi ce interacþioneazã prin
intermediul a opt gluoni a fost numitã Cromodinamicã cuanticã. La
dezvoltarea acestei teorii au contribuit cu lucrãri fundamentale fizicienii
GLASHOW, WEINBERG, Abdus SALAM, WARD, ILIOPOULOS, Gerard’T HOFT.
Steven WEINBERG este ºi autorul celebrei cãrþi Primele trei minute
ale Universului (1977), în care se prezintã într-un limbaj accesibil ºi
nespecialiºtilor una dintre cele mai acceptate teorii despre formarea
universului, cunoscutã sub denumirea de Big Bang (Marea Explozie). În
1988 apare o altã carte de referinþã, Scurtã istorie a timpului scrisã de
Stephen HAWKING (titularul catedrei de matematicã Isaac Newton de la
Cambridge University), considerat drept unul dintre cei mai strãluciþi
teoreticieni de la E INSTEIN încoace. El încearcã sã rãspundã la
tulburãtoarele întrebãri: De unde vine universul? Cum ºi când a început?
Va ajunge la un sfârºit? ªi dacã da, cum?, de pe poziþia cercetãtorului
în cosmologie ºi deopotrivã, în teoria cuanticã (douã domenii care
studiazã macrocosmosul, respectiv, microcosmosul). În secolul
al XX-lea rezultatele cercetãrilor din fizica particulelor elementare au
contribuit în mod fundamental la elaborarea modelelor cosmologice,
aceasta demonstrând încã o datã unitatea lumii în care trãim. În aceastã
carte HAWKING porneºte în cãutarea rãspunsului la faimoasa întrebare a
lui EINSTEIN: „Dumnezeu a avut de ales în crearea universului?”; autorul
încearcã, dupã cum afirmã explicit, sã înþeleagã gândirea Creatorului,
dacã acesta ar fi existat.
Modele cosmologice
Cele mai multe modele cosmologice moderne se bazeazã pe teoria
relativitãþii generalizate. EINSTEIN a introdus (1917) constanta cosmo-
logicã λ (pe care a considerat-o pozitivã, ceea ce echivala cu o forþã de
respingere care compensa, la distanþe mari, acþiunea gravitaþiei) ºi a
considerat cã spaþiul fizic poate avea o curburã K (aceasta caracterizeazã
natura spaþiului: hiperbolic, euclidian sau eliptic). Pentru valori nega-
tive, nule sau pozitive ale constantei cosmologice λ ºi ale curburii K, se
pot obþine diferite tipuri de modele cosmologice: Universuri în expansiune,
oscilante, deschise, închise.
Încã din 1922, A. FRIEDMAN a elaborat modele cu λ = 0 care
presupun o singularitate originarã a Universului. În 1948, George GAMOW,
Ralph ALPHER ºi Robert HERMAN avanseazã ideea cã universul a fost
creat într-o explozie giganticã, pe care au numit-o Marea Explozie (Big
Bang); modelul acceptat în prezent, numit modelul standard, este bazat
tocmai pe aceastã ipotezã. Acest model este susþinut de douã mari
argumente oferite de observaþiile astronomice: recesiunea galaxiilor
îndepãrtate (HUBBLE, 1929) ºi existenþa unei radiaþii remanente de fond,
corespunzãtoare temperaturii absolute de 3 K (WILSON ºi PENZIAS, 1965).
FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a
 Toate calculele care au dus la dezvoltarea acestui model se bazeazã
pe principiul cosmologic (EINSTEIN, 1917) care presupune cã universul
este omogen ºi izotrop. S-a ajuns la concluzia cã, în trecutul îndepãrtat,
cu 15 miliarde de ani în urmã, a avut loc Marea Explozie (t0 = 0), din
care s-au nãscut spaþiul ºi timpul. Pânã la momentul tP = 10−43 s (timpul
lui Planck) nu se poate spune ce s-a întâmplat.
Din acel moment, fenomenele au avut o desfãºurare rapidã. Toate
interacþiunile (gravitaþionalã, electromagneticã, slabã ºi tare) erau
identice, particulele de materie ºi de antimaterie erau în cantitãþi egale,
ele erau create din radiaþie ºi, anihilându-se reciproc, se retransformau în
kg
radiaþie. Materia era foarte fierbinte (1014 K), atât de densã ( 4 ⋅1012 ),
m3
încât universul era opac.
Dupã 10−34 s, interacþiunea tare dintre quarci se separã de celelalte.
Universul era încã foarte dens ºi era dominat de quarci ºi de gluoni;
purtãtorii interacþiunii slabe (bosonii W± ºi Z 0) erau tot atâþia câþi fotonii
ºi se comportau în acelaºi mod. În acel moment a apãrut un foarte mic
dezechilibru între materie ºi antimaterie (din fiecare miliard de particule
de materie, doar una nu suferea procesul de anihilare cu particulele de
antimaterie). Materia de acum este tocmai infimul excedent de atunci. Stephen William HAWKING
Între 10−34 s ºi 10−10 s interacþiunea slabã ºi cea electromagneticã (n. 1942), fizican englez,
s-au separat, densitatea de energie a scãzut ºi, ca urmare, nu au mai putut autorul lucrãrii
fi creaþi bosoni W± ºi Z 0. Antimateria a început sã disparã deoarece nu Universul într-o coajã de nucã.
mai era suficientã energie pentru recrearea antiparticulelor care fuseserã
anihilate.
Dupã o zecime de secundã, densitatea de energie radiantã a scãzut
suficient pentru a permite formarea mezonilor (dintr-un quarc ºi un anti-
quarc); quarcii grei liberi au început sã disparã, transformându-se în quarci
mai uºori ºi nu au mai putut fi recreaþi. Temperatura era de 3 · 1010 K.
Dupã aproximativ o secundã, au început sã aparã nucleonii (protonii
ºi neutronii). Antimateria rãmasã sub formã de pozitroni a dispãrut aproape
toatã, antimaterie rãmânând doar în interiorul mezonilor. Temperatura
era de 1010 K.
Dupã aproape trei minute, nucleonii au început sã se combine,
formând nuclee uºoare. În continuare, evoluþia a devenit cu mult mai
lentã; în Univers au rãmas fotonii, neutrinii ºi antineutrinii, hidrogenul ºi
heliul. Temperatura a devenit 109 K, iar densitatea a scãzut sub cea a
apei. În urmãtorii 300 000 de ani, universul devine transparent, fotonii
nemaifiind absorbiþi imediat ce s-au format (de aceea, vom putea privi
în trecut, cu telescoape din ce în ce mai performante, doar pânã la acest
moment). Electronii sunt capturaþi de nucleele de hidrogen, deuteriu,
heliu ºi litiu, formând atomi.
Dupã un miliard de ani, sub acþiunea gravitaþiei, au început sã se
formeze nebuloase, galaxii ºi stele. Temperatura Universului se apropie
de cea actualã: aproximativ 3 K.
Gravitaþia declanºeazã în interiorul stelelor reacþii termonucleare.
Unele stele, în stadiul final al existenþei lor, au explodat, devenind
supernove ºi aruncând în spaþiu toate elementele chimice cuprinse în
sistemul periodic; din aceste elemente s-au format planetele. S-au format
primele molecule ºi au început procesele chimice.
Steven WEINBERG (n. 1933),
La un moment dat, a apãrut VIAÞA.
fizican american laureat al premiului
Dupã aproximativ 15 miliarde de ani de la Big Bang, oamenii
Nobel pentru fizicã (1979), autorul
reconstruiesc aceastã poveste: „Spiritul uman reflectã un univers care lucrãrii Primele trei minute
reflectã spiritul uman” (PEARCE). ale Universului.

Fizicã nuclearã 153

 FIZICA NUCLEARÃ

Schemã recapitulativã
1. Nucleul atomic cu numãrul de masã A este format din Z protoni ºi A – Z neutroni; forþele nucleare
asigurã concentrarea substanþei nucleare într-un volum foarte mic. În nucleu nu existã electroni.
Sarcina electricã a nucleului este pozitivã: Q = Ze.
Pag. 121

2. Forma nucleului este aproximativ sfericã; raza este datã de expresia R = R0 A 3 , unde R0 = 1, 45 ⋅10−15 m .
1

kg
Densitatea substanþei nucleare este foarte mare, de ordinul 1017 3 .
m
Pag. 123

3. Studiul proprietãþilor nucleelor atomice a condus la descoperirea forþelor nucleare, care au urmãtoarele
caracteristici: sunt atractive, sunt foarte intense, au razã foarte micã de acþiune, au caracter de
saturaþie, sunt independente de sarcinã au caracter de schimb (ipoteza câmpului mezonic a lui YUKAWA).
Pag. 125

4. Modelele nucleare cele mai cunoscute sunt: modelul „picãturii de lichid”, modelul „pãturilor nucleare”
ºi modelul „colectiv (generalizat)”.
Pag. 126

5. Energia de legãturã a nucleului este egalã cu lucrul mecanic necesar desfacerii unui nucleu izolat,
aflat în repaus, în nucleonii componenþi, aflaþi de asemenea în repaus.
Eleg = [ Zm0p + ( A − Z )m0n − M 0 N ] c 2 .
Pag. 128

6. Diferenþa dintre masa nucleului M0N ºi suma maselor nucleonilor se numeºte defect de masã:

Δ = M 0 N − [ Zm0p + ( A − Z ) m0n ] , sau, aproximativ: Δ ; M 0 N − A · u.

Pag. 128

7. Radioactivitatea naturalã este proprietatea nucleelor unor elemente de a se dezintegra spontan cu

emisie de radiaþie α, β sau γ. Radioactivitatea provocatã prin diferite interacþiuni cu nuclizi care (în
stare naturalã) nu sunt radioactivi se numeºte radioactivitate artificialã sau indusã.
Pag. 129

8. Emisia particulelor alfa (α) din nucleu a fost explicatã de GAMOW prin efectul tunel. Radiaþiile α au
o mare putere de ionizare, au spectru energetic discret ºi pot produce, prin ciocnirea altor nuclee,
reacþii nucleare.
Pag. 130

9. În dezintegrarea beta (β) se obþin nuclee izobare, având numãrul atomic Z modificat cu ΔZ = ±1 . Procesele
de dezintegrare β sunt însoþite de emisia de particule neutrino sau antineutrino. Radiaþiile β sunt mai
penetrante decât radiaþiile α. Forþele implicate în dezintegrarea β sunt forþele nucleare slabe.
Pag. 131

154 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

10. Emisia radiaþiei gama (γ) este în concordanþã cu modelul pãturilor nucleare ºi cu existenþa stãrilor
excitate ale nucleului. Legea de atenuare a fluxului de fotoni γ la parcurgerea unei distanþe x prin
substanþã are forma Φ ( x) = Φ 0 e −μx , unde μ este coeficientul liniar de atenuare.
Pag. 133

11. Radioactivitatea este guvernatã de legea dezintegrãrii radioactive: N (t ) = N 0 e −λt (unde λ este constanta
radioactivã a nucleului) ºi de legile deplasãrii: ZA X → ZA−−42Y , la dezintegrarea α ºi ZA X → Z ±A1Y , la
dezintegrarea β±.
Pag. 134

ln 2
12. Timpul de înjumãtãþire pentru diferiþi nuclizi radioactivi, T12 = , poate varia între o microsecundã
λ
(10–6 s) ºi un miliard de ani (109 s).
Pag. 135

13. Activitatea unei surse radioactive este datã de relaþia Λ = λN (unde N este numãrul nucleelor radio-
active ale sursei) ºi se mãsoarã în becquerel (Bq); un becquerel reprezintã activitatea unei surse care
suferã o dezintegrare pe secundã ( 1 Bq = 1 s -1 ).
Pag. 136

14. Nucleele radioactive sunt grupate în patru serii (lanþuri) radioactive. Termenii unei serii sunt specii
radioactive legate genetic între ele, capãtul inferior (final) al fiecãrei serii fiind un nucleu stabil.
Pag. 137

15. Efectele interacþiunii radiaþiei γ cu substanþa sunt: ionizarea, efectul fotoelectric, efectul COMPTON,
generarea de perechi particulã-antiparticulã (electron-pozitron).
Pag. 138

16. Detectoarele de radiaþii nucleare sunt aparate (instrumente) utilizate pentru determinarea tipului ºi
proprietãþilor radiaþiilor nucleare. Exemple: filme fotografice, substanþe luminiscente, contoare
GEIGER-MÜLLER, detectoare cu scintilaþie, camera cu ceaþã (WILSON), camera cu bule.
Pag. 141

17. Dozimetria are ca obiect tehnicile ºi metodele de mãsurare a cantitãþii de radiaþii nucleare primite de
un anumit mediu; principalul efect detectat este ionizarea.
Pag. 142

18. Doza absorbitã (D) reprezintã energia cedatã de radiaþii unitãþii de masã prin care trece. Unitatea de
J
mãsurã a dozei absorbite se numeºte gray (Gy): 1 Gy = 1 . Pentru doza absorbitã s-a mai utilizat
−2
kg
un submultiplu al gray-ului, numit rad: 1 rad = 10 Gy .
Pag. 142

19. Doza biologicã (B) este definitã ca produsul dintre doza absorbitã ºi factorul η de ponderarea
J
radiaþiilor: B = ηD . Unitatea de mãsurã a dozei biologice se numeºte sievert (Sv): 1 Sv = 1 .
kg
Pentru doza biologicã s-a mai utilizat un submultiplu al sievert-ului, numit rem: 1 rem = 10−2 Sv .
Pag. 143

Fizicã nuclearã 155

 mSv Sv
20. Doza biologicã maxim permisã pentru organismul uman este Bmax = 1 = 10−3 .
an an
Pag. 143

21. Fisiunea nuclearã constã în divizarea spontanã sau indusã (de acþiunea altor particule) a unui nucleu
atomic în douã fragmente de masã comparabilã ºi a câtorva neutroni (1÷3), cu eliberarea unei energii
uriaºe. Fisiunea spontanã se produce pentru nuclizii cu Z > 110 .
Pag. 144
22. Reactoarele nucleare sunt utilizate în practicã pentru obþinerea de energie electricã, pentru producerea
izotopilor radioactivi necesari în medicinã, în industrie ºi în cercetare, precum ºi ca sursã de energie
industrialã în vederea înlocuirii combustibililor fosili (a cãror utilizare excesivã are ca efect încãlzirea
globalã ºi care sunt în curs de epuizare).
Pag. 144

23. Fuziunea nuclearã este reacþia de sintezã a unor nuclee grele, mai stabile energetic, din unele nuclee
mai uºoare, însoþitã de eliberarea unei mari cantitãþi de energie. Exemple tipice de nuclee uºoare ce
pot fuziona: hidrogenul 11 H , deuteriul 21 H , tritiul 31 H , heliul uºor 23He.
Pag. 145

24. Acceleratorul de particule este o instalaþie utilizatã pentru a comunica energie (ce poate ajunge pânã
la sute de MeV per particulã) unor particule încãrcate electric, în scopul utilizãrii acestora în cercetarea
fundamentalã, în medicinã sau în industrie.
Pag. 147

25. Principalele
r caracteristici definitorii ale particulelor elementare sunt: masa m, sarcina electricã q,
r r
spinul S , momentul magnetic propriu μ , timpul de viaþã mediu τ, paritatea P, izospinul T , stranietatea
S, numãrul barionic B, numãrul leptonic L.
Pag. 148

26. Dupã masa de repaus, particulele elementare se împart în: fotoni (particule fãrã masã de repaus),
leptoni (particule cu masa de repaus micã), mezoni (particule cu masa de repaus intermediarã),
barioni ºi hiperoni (particule cu masa de repaus mare).
Pag. 148

27. Fiecãrei particule îi corespunde în naturã o antiparticulã (antielectronul se numeºte pozitron). Unele
antiparticule (de exemplu pionul π0 ) sunt identice cu particula. În urma interacþiunii directe, particula
ºi antiparticula se anihileazã, rezultând, de exemplu, doi fotoni gama cu energia totalã cel puþin egalã
cu energia de repaus a perechii particulã-antiparticulã. O pereche particulã-antiparticulã poate fi
creatã (în anumite condiþii, care respectã legile de conservare) din fotoni gama.
Pag. 150
28. Particulele elementare pot participa la patru tipuri de interacþiuni fundamentale: nucleare tari, nucleare
slabe, electromagnetice, gravitaþionale. Legile de conservare generale ºi speciale guverneazã
interacþiunile la care pot participa diversele tipuri de particule elementare. În prezent, cercetãtorii
urmãresc elaborarea unei teorii unitare a tuturor celor patru interacþiuni din naturã (deocamdatã s-a
arãtat cã primele trei tipuri pot fi descrise în mod unitar, gravitaþia neputând încã fi inclusã în teoria
unitarã; o teorie actualã, neverificatã încã experimental, despre care se presupune cã poate unifica
toate cele patru tipuri de interacþiuni, este teoria supercorzilor).
Pag. 151

156 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 PROBLEME REZOLVATE
1. Se considerã un proces de anihilare a unui pozitron cu energia cineticã 2 MeV cu un electron K al
unui atom greu. În cazul în care direcþiile celor doi fotoni care se formeazã în urma acestui proces sunt
simetrice faþã de direcþia iniþialã de miºcare a pozitronului, sã se determine:
a. Energia fiecãrui foton rezultat.
b. Unghiul θ format de direcþiile fotonilor emergenþi cu direcþia de incidenþã a pozitronului.
Se neglijeazã energia ºi impulsul de recul al atomului. Se dau: energia de ionizare corespunzând
nivelului K al atomului considerat, Ei = 80 keV, masa de repaus a electronului, m0 = 9,1.10-31 kg, sarcina
elementarã, e = 1,6.10-19 C, viteza luminii în vid, c = 3.108 m/s.
Rezolvare: Aplicând legea conservãrii energiei ºi lucrând în aproximaþia indicatã în enunþ, obþinem:
(m0 c 2 + Ecin ,poz ) + (m0 c 2 − Ei ) = 2ε f , de unde rezultã:
Ecin,poz − Ei
ε f = hν = m0 c 2 + ≅ 1,472 MeV . Din legea conservãrii impulsului: ppoz = 2 pf cos θ .
2
εf
Dar pf = , iar mãrimea impulsului pozitronului rezultã din relaþia energie cineticã-impuls:
c
1 ppoz
ppoz = Ecin,poz (Ecin,poz + 2m0 c 2 ) , astfel încât cos θ = = 0 ,84 , de unde rezultã θ = 32°51'.
c 2p f
208
2. Cât de mare este raza nucleului de 82 Pb, care este considerat unul dintre cele mai stabile nuclee?
Dar a celorlalþi izotopi ai plumbului?
1
Rezolvare: Folosind relaþia R = R0 A 3 , unde R0 = 1,45 ⋅ 10 –15 m ; A = 208 se obþine
R = 8,584 ⋅ 10 –15 m = 8,58 fm .
206 207
Din tabele se gãsesc ceilalþi izotopi ai plumbului: 82 Pb, 82 PPb.
Deci pentru: A = 206, R = 8,55 ⋅ 10–15 m = 8,55 fm;
A = 207, R = 8,57 ⋅ 10–15 m = 8,57 fm.

3. Sã se indice care din nucleele: 26

12 Mg , 26
13 Al , 28
13 Al, 28
14 Si, 29
14 Si sunt izotopi ºi care sunt izobari.

Rezolvare: Izotopii sunt: ( Al,

26
13
28
13 Al ) ºi ( Si, Si ) deoarece au acelaºi Z.
28
14
29
14

Izobari sunt: ( 26
12
26
Mg, 13 Al ) ºi ( 28
13
28
Al, 14 Si ) deoarece au acelaºi A.

107
4. Cât de mare este masa unui atom de 47
Ag?
Dar masa nucleului acestui atom?
107
Rezolvare: Conform tabelelor, A = 107,87 u . Deci masa unui atom de 47
Ag este
M 107 Ag = 107 ,87 ⋅ 1,66 ⋅ 10 – 27 kg = 179,06 ⋅ 10 – 27 kg.
47

O altã relaþie pentru calculul masei unui atom este:

masa unui mol A exprimatã în grame
M atom = = ,
numãrul de atomi din mol NA
Fizicã nuclearã 157
 107 ,87 g
unde N A este numãrul lui Avogadro, deci M 107 Ag = = 177 ,6 ⋅ 10 –27 kg.
47
6 ,023 ⋅ 10 atomi
23

Pentru calculul masei nucleului aceluiaºi element, se foloseºte relaþia: M atom = M nucleu + Z ⋅ me ,
în care s-a neglijat energia de legãturã a electronilor în atom (Wleg), deci

M N 107 Ag = M 107 Ag – Z ⋅ me , mA = 9,1 ⋅ 10 –31 kg.

47 47

M N 107 Ag = 179 ,06 ⋅ 10 – 27 kg – 47 ⋅ 9 ,1 ⋅ 10 – 31 kg = 179,02 ⋅ 10 – 27 kg.

47

Se observã diferenþa foarte micã faþã de masa atomului de Ag.

5. Sã se calculeze masa atomicã a heliului ºtiind cã energia de legãturã a nucleului de 42He este
Wleg = 28,3 · 106 eV , masa protonului mp = 1,007276 u, masa neutronului mn = 1,008665 u, me =
= 5,487 ⋅ 10– 4 u.
Se considerã 1 u ⋅ c2 = 931,5 MeV.
Rezolvare: Conform definiþiei,

Wleg = ⎡⎣ Z ⋅ m p + ( A – Z ) mn – M nucleu ⎤⎦ c 2 ,

Wleg
deci M nucleu = Z ⋅ m p + ( A – Z ) mn – .
c2
Dar M atom =M nucleu + Z ⋅ me , rezultã: M 4 He = M N 4 He + Z me , adicã:
2 2

Wleg
M 4 He = 2 ⋅ m p + 2 mn – + 2 me ;  M 4 He ≈ 4 ,0026 u .
2
c2 2

6. Se ºtie cã pentru a fi stabil, Wleg a unui nucleu trebuie sã fie pozitivã. Precizaþi dacã nucleul
239
de 92 U este stabil. Dar cel de 42He?
Se dau: mH = 1,007825 u, m n = 1,008665 u.
Se considerã 1 u ⋅ c2 = 931,5 MeV.
Rezolvare: Pentru calculul Wleg se utilizeazã relaþia:
Wleg = [Z ⋅ mH + ( A – Z ) mn – M A ] c 2 ,
unde MA = masa atomicã a elementului respectiv.
239
Din tabele se obþine pentru 92
U MA = 239,054 u, iar pentru 42He, MA = 4,002604 u. Înlocuind,
rezultã:
Wleg 239
U
= (92 mH + 147 mn – 239 ,054) 931,5 MeV,
92

Wleg 239 = 1806 , 48 MeV ;  Wleg 239 >0,

92 U 92 U

239
deci nucleul 92
U este stabil, ºi Wleg 4 = (2 mH + 2 mn – 4,002604 ) 931,5 MeV.
2 He

          Wleg 4 = 28, 29 MeV ; Wleg 4 > 0 , rezultã cã ºi nucleul 42He este stabil.
2 He 2 He

158 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

 PROBLEME PROPUSE
1. Cât de mare este raza nucleului de 27
13 Al?

R: R = 4,35 ⋅ 10–15 m = 4,35 fm.

63
2. Cât este masa unui atom de 29
Cu? Dar masa nucleului aceluiaºi element? 

R: M 63 Cu = 104 ,59 ⋅ 10 –27 kg; M N 63Cu = 104 ,57 ⋅ 10 –27 kg .

29 29

3. Într-un contor Geiger-Müller se produc 108 electroni la o singurã descãrcare. Sã se calculeze

curentul mediu înregistrat la ieºirea din detector, dacã se produc 600 descãrcãri pe minut. Se dã:
e = 1,6 · 10–19 C.
R: Imediu = 1,6 · 10–10 A
4. Determinaþi vârsta unui obiect de lemn, ºtiind cã activitatea izotopului 14C pentru acest obiect
este 3/5 din activitatea unui copac tãiat recent. Se dã T1/2(14C) = 5 730 ani.
R: t = 4 282 ani
5. Cunoscând simbolul unei reacþii nucleare A (a, b) B, adicã: a + A → B + b ºi utilizând legile
de conservare a numãrului de nucleoni ºi a sarcinii electrice, sã se identifice nuclidul lipsã, notat cu X
din urmãtoarele reacþii nucleare:
a) 14
7 N (α , p ) X ; b) 12
6 C (X , α ) 84 Be ;
c) 13 T ( 12 D, X ) 42 He , d) X (p, n) 18
37
Ar .

R: a) X = 17
8O, b) X = foton, c) X = 10 n; d) X = 17
37
Cl.
6. Stabiliþi care din reacþiile nucleare din problema 5 sunt exoterme ºi care sunt endoterme, calculând
energia de reacþie (Q). ªtiind cã Wleg = – Q, stabiliþi care din reacþii determinã dezintegrarea spontanã
a nucleului þintã. Se considerã 1 u ⋅ c2 = 931,5 MeV.
R: a) Q = – 8,12 MeV, reacþie endotermã;  Wleg > 0, nucleul þintã este stabil.
b) Q = – 7,37 MeV , reacþie endotermã;  Wleg > 0, nucleul þintã este stabil.
c) Q = 16,65 MeV, reacþie exotermã; Wleg < 0, dezintegrare spontanã a nucleului þintã.
d) Q = – 1,63 MeV, reacþie endotermã, Wleg > 0, nucleul þintã stabil.

7. Calculaþi energia de prag necesarã producerii reacþiei: n + 126 C → 3 α + n .

SL
R: E prag = 7,9 MeV .

8. Sã se afle ce particulã X este împrãºtiatã în urmãtoarea reacþie ºi dacã nucleele sunt stabile faþã
de aceastã dezintegrare: 21
10 Ne → 10
20
Ne + X .
R: X = 10 n ; Wleg ≅ 6,763 MeV, Wleg > 0, deci nucleele sunt stabile.

9. Sã se calculeze expresia înãlþimii maxime a barierei de potenþial care împiedicã intrarea unei
particule α într-un nucleu de oxigen, cunoscând suma razelor celor douã nuclee (R).
4 e2
R: C = .
π ε0 R
Fizicã nuclearã 159
 10. Un neutron se dezintegreazã spontan. Care va fi energia maximã a electronului emis?
R: Emax = 782 keV.

11. Se ºtie cã la fisiunea unui nucleu de U 235 se elibereazã energia de 200 MeV. Câte nuclee de
U 235 trebuie sã fisioneze într-o secundã pentru a produce într-un reactor puterea de 3 200 W
(1 eV = 1,6 ⋅ 10–19 J).
R: N = 1014 nuclee de U 235, ce fisioneazã într-o secundã.
12. Ciclul proton – proton (Critchfield) propus în anul 1938 pentru a explica originea energiei
degajate în reacþiile termonucleare din stelele reci este urmãtorul:
1
1 H + 11H→ 12 H + e + + ν ; 11 H + 12 H → 32 He + ν ; 3
2 He + 32 He → 24 He + 11H + 11H .
Sã se calculeze energia totalã eliberatã.
R: Q = 24,7 MeV.

13. ªtiind cã la o radiografie pulmonarã, doza biologicã primitã este B = 20 μSv, aflaþi câte
radiografii avem voie sã facem toatã viaþa, astfel încât sã nu depãºim doza biologicã maxim admisã pe
viaþã Bmax = 1 mSv? (Presupunem cã nu mai încasãm nicio dozã din alte surse).
Exprimaþi doza biologicã maxim admisã Bmax precum ºi doza biologicã B în rem.
R: 50 radiografii, deci atenþie! (s-a þinut seama de relaþiile Bmax = 0,1 rem / an ºi B = 0,002 rem
/ radiografie).

14. O radiaþie γ cu energia de 0,5 MeV are grosimea de înjumãtãþire în beton X = 10 cm. Sã se
determine:
a) frecvenþa radiaþiei;
b) grosimea stratului de beton care absoarbe 75 % din radiaþie.
Se cunoaºte: h = 6,62 ⋅ 10–34 J ⋅ s.
R: a) ν = 1,208 ⋅ 10 20 Hz.
b) x = 2 X = 20 cm.

15. Sã se determine energia necesarã descompunerii nucleului de 12C în 3 particule α. Ce energie

medie revine unei particule α? Se dau masele atomice: MHe = 4,0026033 u; M 12C = 12 u. Specificaþi ce
fel de reacþie este aceasta, endoenergeticã sau exoenergeticã?
Wleg
R: Wleg = 7,279 MeV; Wα = = 2,462 MeV; Q = – Wleg .
3
Q < 0, rezultã cã reacþia este endoenergeticã.

16. Constanta radioactivã a radonului este 2,1 ⋅ 10–6 s–1. Care va fi perioada de înjumãtãþire T 1 a
2
acestuia?
R: T1 = 91,8 h .
2

17. Doi nuclizi radioactivi au perioadele de înjumãtãþire T1 = T0 ºi T2 = 2T0; la un moment dat,

N2 1
raportul este . Dupã cât timp acest raport devine 4?
N1 4

R: t = 8 T0.

160 FIZICÃ, Manual pentru clasa a XII-a

MINISTERUL EDUCAÞIEI ªI CERCETÃRII

FIZICA
Manual pentru clasa a 9-a
CONSTANTIN MANTEA / MIHAELA GARABET

lice
9
bat
Apro 2004
MEC