Proiect Fizica

Relația dintre masa gravifică și masa
inerțială ,Astronomia gravitațională

Relația dintre masa gravifică și masa
inerțială ,Astronomia gravitațională
Cuprin
s
1. MASA GRAVITAȚIONALĂ/MASA INERȚIALĂ......................................................0
a. Corelația dintre masa inerțiala și masa gravitațională............................................................................1
2. MASA INERȚIALĂ, CHEIA MATERIEI ÎNTUNECATE.........................................1
3. TEORIA RELATIVITĂȚII GENERALE......................................................................1
a) Geometria gravitației newtoniene........................................................................................................ 0
b) Generalizarea relativistă...................................................................................................................... 1
i) Ecuațiile lui Einstein....................................................................................................................................1
c) Definiție și aplicații simple................................................................................................................... 1

i) Definiția și proprietățile de bază..................................................................................................................1
ii) Construirea de modele.................................................................................................................................1
iii) Consecințe ale teoriei lui Einstein...........................................................................................................1
iv) Dilatarea temporală gravitațională și deplasarea frecvenței....................................................................1
v) Devierea luminii și întârzierea gravitațională..............................................................................................1
vi) Unde gravitaționale.................................................................................................................................1
vii) Efectele orbitale și relativitatea direcției.................................................................................................1
viii) Precesia apsidelor....................................................................................................................................1
d) Aplicații în astrofizică.......................................................................................................................... 1
i) Lentile gravitaționale...................................................................................................................................1
ii) Astronomia undelor gravitaționale..............................................................................................................1
iii) Găurile negre și alte obiecte compacte....................................................................................................1
iv) Cosmologia..............................................................................................................................................1
e) Concepte avansate................................................................................................................................ 1
i) Cauzalitatea și geometria globală................................................................................................................1
ii) Orizonturi.....................................................................................................................................................1
iii) Singularități.............................................................................................................................................1
f) Ecuații de evoluție................................................................................................................................ 1
i) Cantități globale și cvasilocale.....................................................................................................................1
g) Relațiile cu teoria cuantică................................................................................................................... 1

Fizicienii și matematicienii par să fie mai puțin înclinați să folosească conceptul popular de
inerție ca fiind „tendința de a menține impulsul” și, în schimb, să favorizeze definiția utilă din
punct de vedere matematic a inerției ca măsură a rezistenței corpului la schimbările vitezei
sau pur și simplu a unei mase inerțiale a corpului. Gravitația în fizica newtoniană
implică acțiune la distanță care are loc în mod misterios. Ulterior, fizica clasică are corpul
masiv care stabilește un câmp gravitațional în întreg spațiul. Un alt corp masiv se mișcă în
funcție de gradientul câmpului primului corp. Masa inerțială opune rezistența la
accelerație. Dacă este necesară o forță F pentru a realiza o accelerație a pentru un obiect fizic,
masa obiectului este m = F / a. Masa inerțială .Este definită în principal de legea lui Newton,
tot-prea-celebru F = ma, care afirmă că, atunci când o forță F este aplicată unui obiect, acesta
va accelera proporțional, și că constantă a proporției este masa acelui obiect. În termeni foarte
concreți, pentru a determina masa inerțială, aplicați o forță de F Newtoni asupra un obiect,
măsurați accelerația în m/s2, iar F/a va rezulta masa inerțială m în kilograme. Masa
gravitațională .Este definită de forța de gravitație, care afirmă că există o forță gravitațională
între orice pereche de obiecte, care este dată de
F = G M1 M2/R2
Unde G este constanta gravitațională universală, M1 și m2 sunt masele celor două obiecte, iar
r este distanța dintre ele. Acest lucru definește masa gravitațională a unui obiect. [23:28,
30.11.2019] Radu: Din punct ce vedere științific teoria copernicană a fost doar un
rearanjament al orbitelor planetelor concepute de Ptolemeu. Din 1580 până
în 1597 astronomul danez Tycho Brahe a studiat stelele descoperind peste 700 de stele noi, și
a făcut, înainte de inventarea telescopului, măsurători astronomice precise ale stelelor și
sistemului solar. Constanta gravitațională, notată cu G, este o constantă fizică empirică ce
apare în legea atracției universale gravitaționale dintre obiectele cu masă. Ea apare în legea lui
Newton a gravitației universale și în teoria relativității generale a lui Einstein. De asemenea,
este cunoscută sub numele de constanta gravitațională universală, constanta atracției
universale și constanta lui Newton, iar în limbajul cotidian G (mare).
Caldararu Iulian-Mihai
Matei Radu
Turturică Matei Lucian Introducere
Gravitația în fizica newtoniană implică acțiune la distanță care are loc în mod
misterios. Ulterior, fizica clasică are corpul masiv care stabilește un câmp gravitațional în
întreg spațiul. Un alt corp masiv se mișcă în funcție de gradientul câmpului primului corp.
Teoria fizică mai recentă are un corp în mișcare ca urmare a forței purtate de particule de
transmisie numite gravitoni.
Noțiunea de gravitație stabilită de teoria generală a relativității a lui Einstein este că masa
deformează spațiul. Acest lucru a indicat faptul că lumina de la stelele care treceau lângă
Soare în timpul unei eclipse s-ar abate de la liniile drepte și ar face să pară că stelele și-au
schimbat locația în comparație cu locul în care lumina lor nu trece aproape de Soare. În 1929
a existat o eclipsă doar observabilă dintr-o locație din Africa. Cercetătorii britanici au mers
acolo și au verificat că predicția lui Einstein era corectă. Deci, într-adevăr, masa deformează
spațiul.
Este dificil să vizualizați deformarea spațiului tridimensional, dar este ușor să faceți acest
lucru pentru spațiul bidimensional. O deformare este o adâncitură într-un plan plat. Deci,
simple este un aspect esențial al unui obiect masiv.
În cazul în care spațiul nu este infinit de flexibil, împingerea unei obliciri prin spațiu necesită
forță și dă energie slabă. Pe partea din față a mișcării sale, liniile de spațiu ale grilei ar fi
împinse între ele. Această denaturare a liniilor de spațiu ale grilei ar fi distorsionată mai sever
când accelerația este redusă. Este ca valul de arc al unei bărci să fie accelerat prin
apă. Rezistența bărcii la accelerare depinde de forma scaunului, de adâncimea și lățimea
acesteia, precum și de masa bărcii. Masa unei particule determină adâncimea și lățimea lățimii
sale și, prin urmare, rezistența la accelerație.
2
În cazul în care simple este eliminat, energia ar fi eliberat. Imaginea slabă arată cum ar exista
o anti-particule pentru o umplere. Ar fi un cos și ar avea, de asemenea, rezistență la
accelerație. O simple și un cos care sunt imagini în oglindă una cu cealaltă în raport cu planul
bidimensional ar avea aceeași masă; adică rezistența la accelerație. O astfel de pereche
simple / cosuri atunci când sunt reunite s-ar anihila reciproc. Aceste ultime observații ar
presupune taxe, precum și masă.
Deci relația dintre masa gravitațională și masa inerțială provine din masa gravitațională fiind o
deformare a spațiului și a unei masa inerțială care provine din dinamica deplasării unor astfel
de urcări prin spațiu. Pentru o analiză mai detaliată trebuie introduse unele noi matematici.
3
Matei Radu
Turturică Matei Lucian Masa gravitațională/masa inerțială
1. Masa gravitațională/masa inerțială

Nu există o diferență măsurabilă între masa gravitațională și masa inerțială. Masa
gravitațională este definită de cantitatea de material în câmp gravitațional pe care o posedă
masa, inclusiv de energia sa. „Masa inerțială” (masa relativistă) este o funcție a accelerației pe
care o masă a suferit-o și viteza rezultantă a acesteia. O masă care a fost accelerată la viteze
apropiate de viteza luminii are o „masă relativistă” mărită și de aceea intensitatea câmpului
magnetic în acceleratoarele de particule trebuie mărită pentru a forța calea masei să se
curbeze. În practică, „masa inerțială” se consideră în mod normal „masă invariantă” și este
identică cu masa gravitațională fără componenta energetică.
Masa gravitațională se măsoară prin compararea forței gravitaționale a unei mase necunoscute
cu forța gravitațională a unei mase cunoscute. Aceasta se face de obicei cu o balanță. Masele
egale se vor potrivi pe o balanță deoarece câmpul gravitațional se aplică în mod egal,
producând aceeași greutate. Această presupunere nu mai este valabilă în apropierea obiectelor
super masive, cum ar fi găurile negre și stelele neutronice, datorită efectelor de maree. Și nici
în medii fără greutate, deoarece, indiferent de obiectele comparate, balanța va fi echilibrată.
Masele inerțiale se găsesc prin aplicarea unei forțe nete cunoscute asupra unei mase
necunoscute, măsurarea accelerației rezultate și aplicarea legii a doua a lui Newton, m = F/a.
Aceasta oferă o valoare exactă pentru masă, limitată numai de precizia măsurătorilor. Când
astronauții trebuie să fie măsurați în situația lipsei de greutate a căderii libere, ei își pot citi
efectiv masa inerțială într-un scaun .
4
Matei Radu
Turturică Matei Lucian Corelația dintre masa inerțială și gravitaționala
a. Corelația dintre masa inerțiala și masa gravitațională

Nu există o diferență măsurabilă între masa gravitațională și masa inerțială. Masa
gravitațională este definită de cantitatea de material în câmp gravitațional pe care o posedă
masa, inclusiv de energia sa. „Masa inerțială” (masa relativistă) este o funcție a accelerației pe
care o masă a suferit-o și viteza rezultantă a acesteia. O masă care a fost accelerată la viteze
apropiate de viteza luminii are o „masă relativistă” mărită și de aceea intensitatea câmpului
magnetic în acceleratoarele de particule trebuie mărită pentru a forța calea masei să se
curbeze. În practică, „masa inerțială” se consideră în mod normal „masă invariantă” și este
identică cu masa gravitațională fără componenta energetică.
Masa gravitațională se măsoară prin compararea forței gravitaționale a unei mase necunoscute
cu forța gravitațională a unei mase cunoscute. Aceasta se face de obicei cu o balanță. Masele
egale se vor potrivi pe o balanță deoarece câmpul gravitațional se aplică în mod egal,
producând aceeași greutate. Această presupunere nu mai este valabilă în apropierea obiectelor
super masive, cum ar fi găurile negre și stelele neutronice, datorită efectelor de maree. Și nici
în medii fără greutate, deoarece, indiferent de obiectele comparate, balanța va fi echilibrată.
Masele inerțiale se găsesc prin aplicarea unei forțe nete cunoscute asupra unei mase
necunoscute, măsurarea accelerației rezultate și aplicarea legii a doua a lui Newton, m = F/a.
Aceasta oferă o valoare exactă pentru masă, limitată numai de precizia măsurătorilor. Când
astronauții trebuie să fie măsurați în situația lipsei de greutate a căderii libere, ei își pot citi
efectiv masa inerțială într-un scaun special numit dispozitiv de măsurare a masei corporale
(BMMD).
La viteze mari și mai ales în apropierea vitezei luminii, masa inerțială poate fi determinată
prin măsurarea intensității câmpului magnetic și a curburii căii unei mase încărcate electric,
cum ar fi un electron.
Nu s-a constatat nicio diferență fizică între masa gravitațională și cea inerțială într-un cadru
inerțial dat. În măsurătorile experimentale, cele două sunt întotdeauna în acord în limita erorii
experimentului. Einstein a folosit faptul că masa gravitațională și inerțială erau egale în teoria
generală a relativității, în care a afirmat că masa gravitațională era aceeași cu masa inerțială și
că accelerația gravitației este rezultatul unei „văi” sau a unei pante în spațiu-timp continuu în
care masele „au căzut”. Dennis Sciama a arătat mai târziu că forța de reacție produsă de
gravitația combinată a materiei din tot universul asupra unui obiect accelerat este matematic
4
Matei Radu
egală cu inerția obiectului, dar aceasta ar fi doar o explicație fizică funcțională dacă, prin un
anumit mecanism, efectele gravitaționale au operat instantaneu.
La orice viteză diferită de zero, masa relativistă depășește întotdeauna masa gravitațională.
Dacă masa este făcută să se deplaseze aproape de viteza luminii, „masa inerțială” (relativistă)
observată dintr-un cadru staționar ar fi foarte mare, în timp ce masa gravitațională ar rămâne
la valoarea de repaus, dar efectul gravitațional al extra energiei ar echilibra exact creșterea
măsurată a masei inerțiale .
Proprietatea fizică a masei are două aspecte distincte, masa gravitațională și masa inerțială.
Greutatea unei particule depinde de masa gravitațională. Potrivit formei slabe a principiului
echivalenței, masele gravitaționale și inerțiale sunt echivalente. Dar, ne arată aici că acestea
sunt corelate cu un factor de adimensional, care poate fi diferit de unul. Factorul depinde de
energia electromagnetică absorbită sau emisă de particulă și de indicele de refractare a
mediului în jurul particulei. Această corelație teoretică a fost dovedită experimental prin
intermediul unui aparat foarte simplu, prezentat aici. Masa gravitațională, mg, produce și
răspunde câmpurilor gravitaționale. Acesta furnizează factorilor de masă în celebra lege
inversă a lui Newton-pătrat de Gravitation () 2 12 1 2 12 F GM m = g g. Masa inerțială mi
este factorul de masă în a 2-a lege de mișcare a lui Newton (F m a) = i. Mai multe
experimente 1-6, au fost efectuate de la Newton pentru a încerca să stabilească o corelație
între masa gravitațională și masa inerțială. Recent, J. F. Donoghue și barbu Holstein 7 au
arătat că masa renormalizată pentru temperatura T = 0 este exprimată de Domnul = m + δm0
unde δm0 este o schimbare de masă de temperata independent. În plus, pentru T > 0,
renormalizarea în masă duce la următoarele expresii pentru mase inerțiale și gravitaționale,
respectiv: β mi = m + δm0 + masă δm; β mg = m + δm0 − δm, în cazul în care δmβ este
schimbarea de masă temperaturdependentă administrată de m T 3mi 2 δ β = Πα. Aceasta
înseamnă că masa gravitațională a unei particule scade odată cu creșterea temperaturii și că
4
Matei Radu
numai în zero absolut (T = 0K) sunt masa gravitațională și echivalentul masei inerțiale.
Expresia δmβ obținută de Donoghue și Holstein se referă exclusiv la radiațiile termice. Dar,
δmβ reprezintă, de asemenea, schimbul inerțial de masă. Poate fi văzută repetând
renormalizarea vertexului electromagnetic extern la temperaturi finite. Pe de altă parte, este
ușor să se vadă că schimbarea masei inerțiale este legată de trecerea inerțială a Hamiltonian
δΗ. Astfel, putem obține expresia generală a δmβ prin intermediul schimbului de
hamiltoniene inerțial δΗ, de exemplu, 1 [1] 2 2 2 2 2 2 2 i i i i i m m c p m c c p m c m c c m
−         = + = + − = = δ δΗ δ δ β unde Δp este schimbarea de impuls a
particulelor corespondente. În consecință, expresia generală a corelației dintre masa
gravitațională și cea inerțială poate fi inscripționată în următoarea formă 2 1 2 1 1 [2] 2 i i g i
m mc p m m m                  −         = − = − + δ
δ β putem privi această schimbare de impuls ca urmare a energiei electromagnetice absorbite
sau emise de particulă (radiații absorbite sau emise de particulă și/sau forța Lorentz asupra
particulelor încărcate din cauza câmpului electromagnetic). În cazul radiațiilor, conform
mecanicii cuantice, putem scrie δ = = ω ω = = unde U este energia electromagnetică absorbită
sau emisă de particulă și v este viteza undelor electromagnetice, care pot fi scrise după
urmează () [4] 1 1 2 2       + + = σ ωε ε rμr c v ε, μ și σ, sunt caracteristicile
electromagnetice ale mediului în care se înmulțeste radiația incidentului (sau a celor emise) (0
ε ε ε = r, unde ε este permittivitatea electrică relativă și 8,854 10 F/m 12 0 − ε = ×; μ = μrμ0
unde dle Ivanov este permeabilitatea magnetică relativă și H/m 7 0 4 10 − μ = π ×). Pentru un
atom în interiorul unui organism, incidentul (sau emise) radiații pe acest atom va fi înmulțire
în interiorul corpului, și, în consecință, σ = σbody, ε = εcorp, μ = μbody. Din EQ. (3) rezultă
că [5] nr c U v c c U v U p  =      δ = = unde nr este indicele de refractare, dată de
1 () 1 [6] 2 2       = = + σ ωε + εrμr r v c n c este viteza într-un vid și v este viteza
în mediu. Prin înlocuirea EQ. (5) în EQ. (2), obținem 1 2 1 1 [7] 2 2 r i i g n m MC U m  
               −         = − + recent, a reușit să reducă
viteza luminii la 17 m/s, determinând în mod optic o interferență cuantică într-un condens
BoseEinstein. Acest lucru înseamnă un index enorm de refracție (7 nr ≈ 10) la ~ 1014Hz.
lumina poate fi considerabil încetinit sau congelate complet 9. Dacă viteza luminii este redusă
la > ωε EQ. (4) reduce la [12] 4 μσ πf v = prin substituirea EQ. (12) în EQ. (11) am obținut
m m      −           = − + π μσ această ecuație arată clar că, atomii
(sau moleculele) pot avea masele lor gravitaționale puternic reduse cu ajutorul radiațiilor
extra-joase de frecvență (ELF). Am construit un aparat pentru a produce radiații ELF
4
Matei Radu
(transmițător și antenă) și pentru a verifica efectele acestei radiații asupra masei gravitaționale
a unui material din jurul antenei (Vezi Fig. 1). Antena este o dipole cu jumătate de undă,
încapsulată de o sferă de fier (fier purificat, 99,95% Fe; μ 5 000 μ0, i =; i. S/m 7 σ = 1 03 ×
10). Rezistența la radiații a antenei pentru o frecvență ω = 2πf, poate fi scrisă după urmează
10 [14] 6 2 R z i i R ∆ π ωμ β = unde ∆ z este lungimea dipolului și () () () [15] 1 1 2 1 1 2 2 2
i i r i i ri ri i i i i i v v c c n c c ω ω ω σ ωε ω ε μ σ ωε ε μ β ω =         = =  =
     = + +  =      = + + unde vi este viteza radiației prin fierul de călcat.
Substituirea (15) în (14) dă () [16] 3 2 2 ZF v r i i r ∆ π μ         = rețineți că,
atunci când mediul înconjurător din jurul dipolului este aer și ω > > σ ε, 0μ0 β ≅ ω ε , v ≅
c și RR reduc la expresia "bine-know" () 3 0 2 R z 6 c r ≅ ∆ ω ΠΕ . Aici, din cauza σ i > >
ωε i, i v este dat de EQ. (12). Apoi EQ. (16) poate fi rescris în următoarea formă () [17] 9 2 3
3 r z f r σ iμi π ∆       = rezistența ohmică a dipolului este 11 [18] 2 0 ohmice RS r
z r π ∆ ≅ unde 0 R este raza secțiunii transversale a dipolului, și RS este rezistența la
suprafață, [19] 2 DIPOL DIPOL RS σ ωμ = astfel, [20] 4 0 DIPOL DIPOL ohmice f r z r πσ ∆
μ ≅ unde μdipole = μcopper ≅ μ0 și DIPOL cupru. S/m 7 σ = σ = 5 8 × 10. Să ne gândim
acum la aparatul (System H) prezentat în Fig. 1. Puterea radiată pentru un curent eficient
(RMS) I este apoi 2 P R I = r și, în consecință () [21] 9 3 3 2 f S zI S P D σiμi ∆ π     
 = = unde S este zona efectivă. Se poate demonstra cu ușurință că S este suprafața exterioară
a sferei fierului, adică 2 2 S = 4πrouter = 0,19 m. fierul din jurul dipolului creste inductanta L.
cu toate acestea, pentru circuitul RLC seria frecvența de rezonanță este f r = 1 2 π LC, atunci
Account sunt f = f,. C L C L f C X X f L r L C r 0 2 1 − = 2 − = − = π π prin radicala,
Impedanța antenei, Zant, devine pur rezistivă, și anume Z R (X X) R R R. furnică = furnică +
L − C = furnică = r + ohmice 2 2 pentru f f. mHz = r = 99 lungimea dipolului este ∆ z = λ 2 =
v 2F = π μiσi f = 0,070 m = 70mm.
În consecință, rezistența la radiații RR, conform EQ. (17), este RR = 4,56 ΜΩ și rezistența
ohmică, pentru R0 = 13mm, conform EQ. (20), este rombic ≅ 0,02 ΜΩ. Astfel, Zant = RR +
Rohmic = 4,58 μΩ și eficiența antenei este e R r r. (.%) = r r + ohmice = 99 56 99 56. Radiația
de frecvență f = 9.9 mHz este total absorbită de fierul de-a lungul unei grosimi critice δ = 5Z
= 5 πfμ iσ i ≅ 0.11 m = 110mm. Prin urmare, din Fig. 1 concluzionăm că sfera fierului va
absorbi practic toate radiațiile emise de dipole. Într-adevăr, sfera a fost proiectată cu acest
scop și astfel încât toți atomii lor să fie atinși de radiații. În acest fel, radiațiile din afara sferei
sunt practic neglijabile. Când radiația ELF lovește atomii de fier, masele lor gravitaționale,
MGI, sunt schimbate și, conform EQ. (13), devin 1 [22] 4 2 1 2 2 2 3 i i i i i i i i D m m a c f
4
Matei Radu
m m          −         = − + π μσ substituirea (21) în (22)

randamente () 1 [23] 6 2 1 4 2 2 2 i i i i i i i i zI m m a cS m m         −   
             = − + ∆ μ σ rețineți că ecuația de mai sus nu depinde de f.
Astfel, presupunând că raza de atom de fier este riron. m 10 1 40 10 − = ×; 2 19 2 Airon 4
riron 2,46 10 m − = π = × și miron. (. kg). kg 27 26 55851 66 10 9 27 10 − − = × = × apoi EQ.
(23) poate fi rescris după urmează 2 {1 2 38 10 1} [24] 4 4 gi i mi m = m − +. × I − − ecuația
de mai sus arată că masele gravitaționale ale atomilor de fier pot fi anulate pentru I ≅ 8.51 a.
Deasupra acestui curent critic, MGI devine negativ. Tabelul 1 prezintă rezultatele
experimentale obținute din sistemul H pentru masa gravitațională a sferei fierului, mg (sferă
de fier), ca funcție a curentului I, pentru miron sfera = 60.50 kg (masa inerțială a sferei de
fier). Valorile pentru mg (sferă de fier), calculate prin intermediul EQ. (24), se află pe acel
tabel pentru a fi comparate cu cele furnizate de experiment..
4
Matei Radu
Turturică Matei Lucian Masa inerțială, cheia materiei întunecate
Pentru a obține expresia generală a corelației între mg și mi, vom începe cu definiția
Hamiltonian inerțial, Hi, și Hamiltonian gravitațional, HG, adică [] [2] 1 2 2 2 2 2 2 φ φ H c p
MC Q H c p MC Q g g g i i i = + + = + + unde mi și mg sunt, respectiv, mase inerțiale și
gravitaționale în repaus; Pi este impulsul inerțial și PG impuls gravitațional; Q este taxa
electrica si φ este un potențial electromagnetic. O schimbare de impuls, Δp, pe particulă,
produce o schimbare de Hamiltoniană inerțială, δH, dată de () [3] 2 2 2 4 2 2 2 4 δH = Pi + Δp
c + mi c − Pi c + mi c fundamental Δp este legat de absorbția sau emisia de energie. În cazul
general al absorbției și al emisiei posterioare, în care particula dobândește un Δp la absorbție
și un alt Δp la emisie, schimbarea totală inerțială a Hamiltonului este 2 () [4] 2 2 2 4 2 2 2 4 
     δH = Pi + Δp c + mi c − Pi c + mi c notă că δH este întotdeauna pozitiv Acum
putem defini corelația dintre Hi și HG după urmează H h h [5] i = g + δ dacă δH = 0, Hi =
HG, adică, mg = mi. În plus față de EQS. [1] și [2], putem scrie: [6] 2 2 2 4 2 2 2 4 Hi − HG =
Pi c + mi c − PGC + MGC pentru o particulă în repaus, V = 0; Pi = PG = 0. În consecință,
EQS. [4] și [6] reduce la 2 () [7] 2 2 2 4 2 δH = Δp c + mi c − mic și () [8] 2 Hi − HG = mi −
mg c înlocuirea EQS în EQ. randamente () () 2 2 2 2 4 2 mi − mg c = 2 Δp c + mi c − mic
din această ecuație obținem 2 1 1 2 i i g i m m c p m m         −      
  = − + δ aceasta este expresia generală a corelației dintre masa gravitațională și cea
inerțială. Rețineți că termenul din interiorul paranteză pătrată este întotdeauna pozitiv. Astfel,
cu excepția anti-materie (< 0 mi), al doilea termen pe partea dreaptă a EQ. [9] este
întotdeauna negativă. În special, ne putem uita la trecerea impuls (Δp) ca urmare a absorbției
sau emisia de energie electromagnetică de către particulă (prin radiații și/sau prin intermediul
forței Lorentz pe taxa de particulă)
(1)- Corelația dintre masa inerțială și gravitațională
11
Matei Radu
2. Masa inerțială, cheia materiei întunecate
Una din primele observaţii care au indicat existenţa materiei întunecate invizibile a fost făcută
în 1933 când astronomul Fritz Zwicky a observat că roiurile de galaxii erau mult mai active
decât ar fi trebuit, judecând după masa stelară vizibilă din care erau compuse stelele.
Fritz Zwicky a propus ipoteza existenţei materiei întunecate pentru a explica această
discrepanță. Observațiile făcute după aceea asupra galaxiilor (printre alții, de Rubin şi Ford)
au arătat că marginile galaxiilor se roteau la fel de repede ca și interiorul lor, chiar dacă se știe
că acceleraţia rotaţiei trebuie să scadă pe măsură ce scade raza.
11
Matei Radu
În timp ce ipoteza materiei întunecate este cea mai populară explicație pentru acest fenomen
și de altfel pentru alte probleme, au fost totuși propuse şi alte explicații alternative.Cea mai
recentă teorie propusă de Michael McCulloch de la Universitatea din Plymouth (UK), care
este specialist în geomantică (matematica poziţionării în spațiu), afirmă că un model nou ce
modifică masa inerțială a galaxiei ar putea să explice viteza de rotație mai mare decât cea
estimată, a marginilor galaxiei, chiar dacă acest model încalcă celebrul principiu de
echivalență a lui Einstein.Lucrarea lui McCulloch pe marginea modelului masei inerțiale
modificate a fost
publicată în Astrophysics & Space Science şi, de asemenea, pe arXiv.org.
În general, există două modalități de a calcula masa oricărui obiect. O modalitate implică
compararea forței gravitaţiei a unui obiect de masă necunoscută cu forță de gravitaţie a unui
obiect a cărei masă se cunoaște. Această metodă calculează masa gravitațională a unui obiect.
A doua metodă, care calculează masa inerțială a unui obiect, implică aplicarea unei forte
cunoscute unui obiect de masă necunoscută, măsurarea accelerației pe care forţa respectivă o
imprimă obiectului și calcularea masei obiectului, folosind legea a doua a lui Newton (m =
F/a).
În 1907, Einstein a propus ipoteza egalității dintre masa gravitaţională și cea inerţială, care
este cunoscută sub numele de principiul echivalenței şi care serveşte drept concept
fundamental în teoria generală a relativității. Deși numeroase teste ale principiului
echivalenței au verificat că principiul lui Einstein este cu o acuratețe foarte mare corect, unii
cercetători în mod voit nu au ținut seama de acest principiu în încercările lor de a explica
problema rotație galaxiilor fără ipoteza materiei întunecate. O astfel de explicație a fost
propusă în 1983, când fizicianul Mardeai Milgrom a lansat o teorie numită “Dinamici
Newtoniene Modificate (Monda)” prin care fie se modifică ușor constanta gravitațională sau
se modifică ușor legea a doua a lui Newton pentru accelerații gravitaţionale foarte mici.
Conform cu teoria Monda, viteza stelelor într-o orbită circulară departe de centrul galaxiei
este constantă și nu depinde de distanta faţă de centru. Totuși, pentru ca teoria Monda să
funcţioneze trebuie introdus un parametru ajustabil.
În 2007, McCulloch a propus un model care să explice planitatea rotaţiei galactice care este
11
Matei Radu
similară cu versiunea a doua (inerţială) a teoriei MoND prin aceea că propune, de asemenea,
modificări ale masei inerțiale a unui obiect pentru accelerații mici, abătându-se astfel de la
legea
a doua a lui Newton. Spre deosebire de teoria MoND, această nouă teorie nu are nevoie de un
parametru ajustabil. Totuși, ambele teorii încalcă principiul echivalenţei atunci când masele
au accelerații foarte mici – şi, la marginea galaxiilor, accelerația gravitaţională este extrem de
mică comparativ cu cea valabilă pe Pământ.
"Accelerațiile cu care suntem obișnuiți la suprafață terestră sunt în jur de 9,8 m/s2. La
marginea galaxiilor accelerația este numai de ordinul 10-10 m/s2( 10 la puterea minus 10). La
o astfel de accelerație minusculă ne-ar trebui 317 ani pentru a trece la o viteza de 1 m/s, sau
de la 0 la 60 mile/ora în 8500 ani! Sau, după cum Miligram a scris, întreaga viață a
universului pentru a ajunge aproape de viteza luminii."
În acest studiu nou, McCulloch dezvoltă acesta teorie, numită “Modificări ale inerţiei așa cum
rezultă din efectului Casimir la Scara Hubble (MiHsC)” sau inerţie cuantificată, conform
căreia calcularea cu precizie a masei inerţiale a unui obiect implică luarea în calcul a
emisiilor de fotoni şi a radiaţiei Unruh, care apare ca rezultat al accelerației unui obiect în
raport cu materia care-l înconjoară. Existenta radiaţiei este un subiect mult disputat, deoarece
este neclar încă dacă a fost sau nu observată.
În teoria Mișc, efectul Casimir la scara Hubble, care poate fi gândit ca energie a vidului ce
rezultă din particule virtuale, impune restricţii asupra lungimii de undă a radiaţiei Unruh. Pe
măsură ce acceleraţia unui obiect descreşte, lungimea de undă a radiaţie Unruh creşte pe scara
Hubble şi anumite lungimi de undă nu sunt permise. Deoarece în teoria MiHsC această
radiaţie este presupusă a contribui la masa inerţială, o descreştere a acceleraţiei conduce la
mai puţine lungimi de undă a radiaţiei Unruh şi o descreşterea graduală a masei inerţiale a
obiectului respectiv. Cu o masă inerţială mai mică, o stea dintr-o galaxie poate fi accelerată
într-o orbită mărginită mult mai uşor de aceiaşi forţă gravitaţională.
"Există două tipuri de mase: masa gravitaţională (MG, măsurată de forţa gravitaţională
produsă de galaxie) şi masa inerţială (MI, măsurată ca uşurinţa cu care o stea răspunde la o
forţă)," a afirmat McCulloch. "Acestea sunt de regulă presupuse a fie egale. Ideea este că, (1)
11
Matei Radu
fie creşti această MG a galaxiei pentru a atrage stelele cu o forţă mai mare (ipoteza materiei
întunecate), sau (2), poţi să micşorezi MI a stelelor, astfel încât acestea să poată fi mai uşor
forţate în orbite mărginite chiar de către minuscula forţă gravitaţională provenind de la
materia vizibilă. Teoria
MiHsC/ inerţia cuantificată explică cea de-a doua variantă."
Presupunând că inerţia unei galaxii este datorată radiaţie Unruh care face obiectul efectului
Casimir la scara Hubble, McCulloch a dedus o relaţie între viteza şi masa vizibilă a unei
galaxii sau a unui roi de galaxii (o relaţie de tip Tully-Fisher). Folosind doar masa provenind
din masa barionică (vizibilă), această relaţie poate fi folosită pentru a prezice viteza
rotaţională a galaxiilor pitice, a galaxiilor spiralate şi a roiurilor de galaxii. Deşi predicțiile
obţinute supraestimează viteza observată de la 1/3 cu până la 1/2, estimările sunt încă în
marjele de eroare admise. (Incertitudinea apare din incertitudinea constantei Hubble şi din
raportul dintre masa stelară şi lumină, afectând estimările de masă bazate pe observaţie)
"Teoria MiHsC prezice că, pe măsură ce acceleraţia unui obiect descreşte, undele radiaţie
Unruh pe care le observăm devin mari în comparaţie cu scara Hubble şi deci devin imposibil
de detectat şi de aceea o mare parte din acestea nu sunt permise," explică McCulloch. "Acest
mod de gândire, 'dacă nu poţi observa direct ceva atunci nu-i mai da importanţă,' ar putea
părea ciudată dar are o istorie distinsă. A fost mult discutat de filozoful idealist Berkeley şi de
fizicianul Ernst Mach şi a fost folosit de Einstein pentru a discredita conceptual de spaţiu
absolut a lui Newton, ce a condus apoi la teoria specială a relativităţii.
Întorcându-ne la teoria MiHsC: la această acceleraţie mică, stelele care nu pot vedea undele
Unruh încep să-şi piardă masa inerţială foarte repede şi acest lucru face mai uşor pentru o
forţă externă de a le accelera din nou, astfel încât acceleraţia lor creşte şi deci văd mai multe
unde Unruh căpătând inerţie şi decelerând. O balanţă se realizează a cazul unei acceleraţii
minime care este prezisă a fi foarte apropiată de acceleraţiile cosmice recent observate şi
teoria MiHsC prezice rotaţia galaxiilor în limitele de incertitudine normale fără nici un fel de
parametru de ajustare."
Deşi teoriile MiHsC şi MoND sunt cumva similare, aşa cum s-a menţionat mai sus, ambele
prezicând vitezele observate în cadrul limitelor de eroare statistic admise, teoria MiHsC nu
11
Matei Radu
face uz de nici un parametru ajustabil, în timp ce teoria MoND necesită, pentru a justifica
datele observate, introducerea unui parametru ajustabil pentru accelaraţie, care nu are o
explicaţie.
Rămâne de văzut dacă sau nu teoria MiHsC se va dovedi adevărată. Aşa cum s-a menţionat
mai sus, teoria încalcă principiul echivalenţei a lui Einstein. Deşi principiul echivalenţei a fost
testat riguros, această încălcare a lui nu ar fi putut fi observată în acele testări. "La acceleraţii
normale ca acelea de la suprafaţa terestră (9,8 m/s2), dezacordul dintre teoria MiHsC şi
principiul echivalenţei este minuscul; dar la acceleraţii de ordinul a 10 la puterea -10 m/s2, el
devine important" afirmă McCulloch. "Experimentele cu o balanţă de torsiune au testat
principiul echivalenţei cu o acurateţe a acceleraţiilor de până la 10 la puterea -15 m/s2, dar nu

s-a putut observa efectul teoriei MiHsC. Acest lucru s-a întâmplat deoarece aceste
experimente
sunt versiuni mai precise ale experimentului lui Galilei în care două corpuri de mase diferite
sunt lăsate să cada dintr-un turn. Dacă principiul echivalenţei este corect, corpul mai greu ar
trebuie să fie atras în jos mai mult (datorită masei gravitaţionale mai mare) dar este la fel de
greu să accelerezi către Pământ datorită masei inerţiale masive a acestuia, deci cele două
corpuri ar trebui să ajungă pe Pământ în acelaşi timp. Anomalia în acceleraţie, prezisă de
teoria MiHsC datorită diferenţei dintre MG şi MI, nu depinde de masa obiectelor, deci cele
două obiecte vor cădea în acelaşi timp, deşi ambele ar cădea un pic mai repede decât ne-am
aştepta.
Aşadar, teoria MiHsC nu va putea fi detectată în astfel de experimente." De asemenea, teoria

MiHsC face o predicţie testabilă şi anume aceea că acceleraţia la marginea galaxiei ar trebui
să rămână peste o anumită valoare pentru a compensa tradiţionala concepţie de descreştere în
acceleraţie odată cu descreşterea razei galaxiei. McCulloch speră că observaţii viitoarea vor
veni în sprijinul teoriei MiHsC.
"Încerc să concept un test lipsit pe cât se poate de ambiguitate," spune el. "Problema datelor
astronomice este aceea că de foarte multe ori pot fi mai multe explicaţii a uneia şi aceeaşi
observaţie, deci este greu să demonstrezi un anumit lucru într-un mod complet lipsit de
ambiguitate. Cea mai bună dovadă ar fi un experiment în laborator în care se pot controla
condiţiile de lucru şi izola cauzele. Un experiment posibil ar fi acela în care un obiect ar fi
11
Matei Radu
răcit la o temperatură de 5 Kelvin în timp ce este cântărit. Testele în navete spaţiale sunt de
asemenea posibile. Încerc să obţin finanţarea necesară unui asemenea experiment", a conchis
McCulloch.
(2)- Masa inerțială, cheia materiei întunecate
Noțiuni despre masa in Mecanica Newtoniană
Masa măsoară inerția unui obiect material, putând fi pusa in evidenta de orice forța de
miscare, nu doar de forța gravitationala. Masa inerțiala este aceeasi pentru toate forțele de
miscare actionand asupra unui corp (inclusiv forța de greutate), de aceea masa inerțiala sau
masa gravitationala sunt totuna.
Cantarul de exemplu nu măsoară MASA, ci GREUTATEA. Iar greutatea este Masa

Gravitaționala (m) INMULTITA cu Accelerația Gravitationala (g).
G=mg
Constanta g este accelerația unui corp lasat liber sa cada in condiții de vid in câmpul
gravitational al Pamantului (accelerația fiind cifra desemnand creșterea constanta de viteza
din aceasta mișcare de cadere). Deoarece intensitatea câmpului gravitational difera de la
planeta la planeta, greutatea unui corp poate sa fie mai mica sau mai mare de la o planeta la
alta. Masa însă ramane constanta.
Masa inerțiala mai poate fi înțeleasa si ca marime a rezistentei opusa de un corp aflat in
mișcare uniforma si rectilinie atunci când vectorul sau de viteza este modificat sub acțiunea
unei forte exterioare. Masa gravitaționala exprima capacitatea pe care un corp aflat in repaos
pe suprafața unei planete o are de a opune rezistenta la orice tentativa de ridicare a sa in aer de
către o forta exterioara.
11
Matei Radu
> Următorul exemplu EXPLICA masa inerțiala si masa gravitationala:
Pe o suprafața plana acoperita cu gheata (si forte de frecare neglijabile) așezam cateva obiecte
cu mase diferite: un telefon mobil cu masa de 100 g, o sanie cu masa de 3 Kg si o ghiulea de
metal cu masa de 100 Kg. Acum ne imaginam ca încercam sa impingem cele 3 obiecte cu
aceeași acceleratie (implicand o creștere de viteza constanta si identica pentru toate 3).
Diferența de efort pe care o resimțim la impingerea telefonului de 100 g fata de împingerea
saniei de 3 Kg si bucății de metal de 100 Kg pentru a reuși aducerea fiecarui corp in parte de
la 0 la 100km/h in 10 secunde de exemplu se datorează masei inertiale. Daca încercam sa
facem acelasi lucru dar pe verticala - ridicând cu o acceleratie constanta si identica cele 3
obiecte de
jos in sus - atunci efortul resimțit in mod diferit de la un obiect la altul pune in evidenta masa
gravitaționala a fiecaruia dintre cele 3 obiecte. Noțiuni despre masa in Mecanica Newtoniană
11
Matei Radu
(3)- Noțiuni despre masa in Mecanica Newtoniană
3. Teoria relativității generale

Relativitatea generală sau teoria relativității generale este teoria geometrică a gravitației,
publicată de Albert Einstein în 1916. Ea constituie descrierea gravitației în fizica modernă,
unifică teoria relativității restrânse cu legea gravitației universale a lui Newton, și descrie
gravitația ca o proprietate a geometriei spațiului și timpului (spațiu-timp). În particular,
curbura spațiu-timp este legată direct de masa-energia și impulsul materiei, respectiv a
radiației. Relația fundamentală a teoriei relativității generale este dată de ecuațiile de câmp ale
lui Einstein, un sistem de ecuații cu derivate parțiale.
Predicțiile relativității generale diferă semnificativ de cele ale fizicii clasice, mai ales în ce
privește trecerea timpului, geometria spațiului, mișcarea corpurilor în cădere liberă, și
propagarea luminii. Exemple de astfel de diferențe sunt dilatarea temporală gravitațională,
deplasarea spre roșu gravitațională a luminii, și întârzierea gravitațională. Previziunile
relativității generale au fost confirmate de observațiile empirice efectuate în toate domeniile
științelor experimentale. Deși relativitatea generală nu este singura teorie relativistă a
gravitației, ea reprezintă cea mai simplă teorie în acord cu datele experimentale. Totuși, teoria
nu oferă răspuns la câteva dileme teoretice, cea mai fundamentală dintre acestea fiind
modalitatea în care se poate unifica teoria gravitației generale cu legile mecanicii cuantice,
care să conducă la o teorie completă și consistentă cu ea însăși a gravitației cuantice.
11
Matei Radu
Teoria lui Einstein are implicații astrofizice importante. Din ea decurge posibilitatea existenței
găurilor negre — regiuni ale Universului în care spațiul și timpul sunt distorsionate într-o
măsură atât de pronunțată, încât nimic, nici măcar lumina, nu mai pot emerge de acolo — ca
stare finală a evoluției stelelor masive. Există indicii că astfel de găuri negre stelare, precum și
alte tipuri mai masive de găuri negre, sunt răspunzătoare pentru radiațiile intense emise de
unele tipuri de obiecte astronomice, cum ar fi nucleele galactice active sau micro quasarii.
Curbura traiectoriei luminii sub efectul gravitației conduce la apariția efectului de lentilă
gravitațională,
prin care imaginile obiectelor cosmice aflate în spatele lentilei sunt distorsionate sau uneori
chiar multiplicate. Relativitatea generală prezice existența undelor gravitaționale, care au fost
măsurate indirect. O măsurare directă a acestora este scopul mai multor proiecte, între care și
LIGO. În plus, relativitatea generală stă la baza modelelor cosmologice actuale ale unui
univers în expansiune.
a) Geometria gravitației newtoniene

La baza mecanicii clasice se află ideea că mișcarea unui corp poate fi descrisă ca o combinație
de mișcare liberă (sau inerțială), și deviații de la această mișcare liberă. Deviațiile sunt
cauzate de forțe externe, care acționează asupra unui corp în conformitate cu legea a doua a
lui Newton, care afirmă că forța rezultantă ce acționează asupra unui corp este egală
cu masa (inerțială) a acelui corp înmulțită cu accelerația. Mișcările inerțiale posibile sunt
legate de geometria spațiului și timpului: în sistemul de referință standard al mecanicii clasice,
corpurile în mișcare liberă (în absența unei forțe aplicate) se mișcă rectiliniu și uniform (cu
viteză constantă). În termeni moderni, se spune că traiectoriile lor sunt geodezice ale spațiului
tetraridimensional și cronologic, adică linii de univers drepte în spațiu-timp.
Minge care cade pe podea într-o rachetă accelerată (stânga), și pe Pământ (dreapta)
11
Matei Radu
Analog, ar fi de așteptat ca mișcările inerțiale, odată identificate prin observarea mișcărilor

efective ale corpurilor și cu acceptarea posibilității existenței forțelor externe (cum ar fi cele
datorate electromagnetismului sau frecării), pot fi utilizate pentru a defini atât geometria
spațiului, cât și o coordonată temporală. Atunci însă când este prezentă și gravitația, apar
ambiguități. Conform legilor gravitației din mecanica clasică, fapt verificat de experimente
cum ar fi cel al lui Eötvös și al discipolilor săi (experimentul Eötvös), există o universalitate a
căderii
libere (cunoscut și ca principiul echivalenței slabe, sau echivalența universală a masei
inerțiale cu masa gravitațională pasivă): traiectoria unui corp de test în cădere liberă, aflat
într-un câmp gravitațional, depinde numai de poziția și viteza sa inițială, fiind independentă
de oricare dintre proprietățile sale materiale. O versiune simplificată a acesteia este inclusă în
experimentul imaginar al lui Einstein cu liftul, ilustrat în figura din dreapta: pentru un
observator aflat într-o cameră închisă, este imposibil de decis, doar prin observarea
traiectoriilor corpurilor, cum ar fi o minge în cădere, dacă acea cameră (sistemul de referință
al observatorului) se află în repaus într-un câmp gravitațional sau se mișcă accelerat în spațiul
lipsit de câmp gravitațional (de exemplu: într-o rachetă accelerată).
b) Generalizarea relativistă
Oricât de stranie ar părea gravitația geometrică newtoniană, baza ei, și anume mecanica
clasică, este doar un caz limită de mecanică relativistă. În limbajul simetriilor: unde nu poate
fi neglijată gravitația, legile fizicii sunt invariante Lorentz ca în relativitatea restrânsă, și
nu invariante Galilei ca în mecanica clasică. (Simetria definitorie a relativității restrânse
este grupul Poincaré care include atât translațiile cât și rotațiile.) Diferențele existente între
cele două devin semnificative când avem de-a face cu viteze care se apropie de viteza
luminii și cu fenomene care au loc la energii mari.
11
Matei Radu
Con de lumină
Cu simetria Lorentz, intră în joc și alte structuri. Ele sunt definite prin mulțimea conurilor de
lumină (vezi imaginea din stânga). Conurile de lumină definesc o structură a cauzalității:
pentru orice eveniment A, există o mulțime de evenimente care ar putea, în principiu, fie să
influențeze,
fie să fie influențate de A prin intermediul semnalelor sau interacțiunilor care nu pot să se
propage cu viteză mai mare decât a luminii (cum ar fi evenimentul B din imagine), și o
mulțime de evenimente pentru care o astfel de influență este imposibilă (cum ar fi
evenimentul C din imagine). Aceste mulțimi sunt independente de observator. În conjuncție
cu liniile de univers ale particulelor în mișcare liberă, conurile luminoase pot fi utilizate
pentru a reconstrui metrica semiriemanniană a spațiu-timpului, cel puțin până la un factor
scalar pozitiv. În termeni matematici, aceasta definește o structură conformă.
Relativitatea restrânsă este definită în absența gravitației, astfel că, în aplicațiile practice, este
un model potrivit pentru situațiile în care gravitația poate fi neglijată. Introducând și gravitația
în ecuație, și presupunând universalitatea căderii libere (mișcările geodezice), se aplică un
raționament analog celui din secțiunea anterioară: nu există sistem de referință
inerțial preferat.
În schimb, există sisteme inerțiale aproximative, care se mișcă împreună cu particulele aflate
în mișcare pe geodezice. Tradus în termeni de spațiu-timp: liniile drepte temporale, care
definesc un sistem inerțial fără gravitație, sunt deformate și devin linii curbe una față de alta,
sugerând că includerea gravitației necesită o schimbare a geometriei spațiu-timpului.
11
Matei Radu
A priori, nu este clar dacă noile sisteme de referință locale în mișcare geodezică coincid cu
cele în care legile relativității restrânse rămân valabile—această teorie se bazează pe
propagarea luminii, și deci pe electromagnetism, care ar putea avea o altă mulțime de sisteme
preferate. În ipotezele diferite cu privire la sistemele de referință din relativitatea restrânsă
(cum ar fi că sunt legate solidar de Pământ sau de corpul în mișcare pe geodezică), se pot
obține noi predicții privind deplasarea gravitațională spre roșu, adică modificarea frecvenței
luminii pe măsură ce aceasta se propagă printr-un câmp gravitațional. Măsurătorile efective
arată că sistemele în mișcare geodezică sunt cele în care lumina se propagă așa cum prevede
teoria relativității restrânse. Generalizarea acestei propoziții, și anume că legile relativității
restrânse sunt valabile într-o bună aproximație în sistemele de referință ne rotative aflate în
mișcare geodezică (cădere liberă), este denumită principiul de echivalență al lui Einstein, un
principiu esențial pentru generalizarea fizicii relativiste restrânse cu includerea gravitației.
Aceleași date experimentale arată că timpul măsurat de ceasurile aflate într-un câmp
gravitațional—timpul propriu, cum este el denumit—nu respectă regulile relativității
restrânse. În termenii geometriei spațiu-timpului, timpul nu este măsurat conform metricii
Minkowski. Ca și în cazul newtonian, aceasta sugerează o geometrie mai generală. La nivel
local, toate sistemele de referință în mișcare geodezică sunt echivalente, și cvasi–
minkowskiene. În
consecință, acum avem de-a face cu o generalizare a spațiului Minkowski. Tensorul
metric care definește geometria—în particular, felul în care se măsoară distanțele și unghiurile
—nu este metrica Minkowski din teoria relativității restrânse, ci o generalizare a sa, despre
care se știe că este o metrică semi- sau pseudoriemanniană. Mai mult, toate metricile
riemanniene sunt asociate în mod natural cu un anume tip de legătură, și anume cu legătura
Levi-Civita, și aceasta este, de fapt, legătura care satisface principiul de echivalență și face
spațiul local să fie minkowskian (adică, în coordonate local inerțiale, metrica este
minkowskiană, și primele sale derivate parțiale și coeficienții de legătură dispar).
11
Matei Radu
i) Ecuațiile lui Einstein

După ce s-a formulat versiunea relativistă, geometrică a efectelor gravitaționale, mai rămâne
problema cauzei(sursei) gravitației. În teoria newtoniană, sursa generatoare a câmpului
gravitațional o reprezintă masa. În teoria relativității restrânse, masa se dovedește a fi o
componentă a unei mărimi mai generale, denumită tensorul energie-impuls, care include
atât densitatea de energie cât și pe cea de impuls, precum și tensiunea mecanică (presiunea și
forțele deformatoare). Utilizând principiul de echivalență, acest tensor se poate generaliza la
un spațiu-timp curbat. Pe baza analogiei cu gravitația newtoniană geometrică, se poate
presupune că ecuația de câmp a gravitației leagă acest tensor de tensorul Ricci, care descrie o
clasă particulară de efecte mareice: schimbarea volumului unui nor mic de particule de test
aflate inițial în repaus, și apoi puse în mișcare geodezică (cădere liberă) în raport cu un sistem
de referință inerțial. În relativitatea restrânsă, teoremele conservării energiei și a impulsului
corespund afirmației că tensorul energie-impuls nu are divergență. Această formulă poate fi,
și ea, generalizată la un spațiu-timp curbat prin înlocuirea derivatelor parțiale cu
corespondentele lor din varietatea curbată, și anume derivatele covariante studiate în
domeniul geometriei diferențiale. Utilizând noua condiție care impune ca divergența
covarianță a tensorului energie-impuls să se anuleze, rezultă că membrul stâng al ecuației
devine implicit egal cu zero. Astfel, se obține cel mai simplu set de ecuații ale câmpului
gravitațional, numite ecuațiile (de câmp ale) lui Einstein:
În membrul stâng se află o combinație lineară de divergență zero, între tensorul Ricci și

tensorul metric denumit tensorul Einstein. În particular,
este constanta curburii. Tensorul Ricci este și el legat de tensorul mai general de curbură
Riemann deoarece:
În membrul drept, este tensorul energie-impuls. Toți tensorii sunt scriși în notație

abstractă. Punerea în corespondență a previziunilor teoriei cu rezultatele observate
pentru orbitele planetelor (sau, echivalent, asigurarea că la limită, când gravitația este foarte
slabă, și vitezele sunt foarte mici în comparație cu cea a luminii, teoria este echivalentă cu
mecanica clasică), constanta de proporționalitate poate fi fixată la valoarea ,
unde este constanta gravitațională iar este viteza luminii în vid. Dacă nu este prezentă
materia, astfel încât tensorul energie-impuls devine nul, se obțin ecuațiile Einstein în vid,
11
Matei Radu
Există teorii alternative la relativitatea generală, teorii construite pe premise similare, și care
includ reguli și/sau constrângeri suplimentare, conducând la alte ecuații de câmp. Astfel de
exemple sunt teoria Brans-Dicke, tel paralelismul, și teoria Einstein-Cartan.
c) Definiție și aplicații simple
Ecuația din secțiunea anterioară conține toată informația necesară pentru definirea relativității
generale, pentru descrierea proprietăților sale de bază și pentru tratarea unei probleme de
importanță crucială în fizică: felul cum ar putea fi folosită această teorie pentru construirea de
modele.
i) Definiția și proprietățile de bază

Relativitatea generalizată este o teorie metrică a gravitației. La baza sa stau ecuațiile lui
Einstein, care descriu relația dintre geometria unei varietăți tetra dimensionale, semi-
riemanniene, care reprezintă spațiu-timpul pe de o parte, și energia și impulsul conținute în
acel spațiu-timp, pe de altă parte. Fenomenele care, în mecanica clasică, sunt explicate prin
acțiunea forței gravitaționale (cum ar fi căderea liberă, mișcarea pe orbită și traiectoriile
navelor spațiale), în relativitatea generală corespund mișcării inerțiale într-o geometrie curbă a
spațiu-timpului pentru care nu există o forță gravitațională care să devieze obiectele de la
traiectoria lor naturală, dreaptă. În schimb, gravitația corespunde schimbărilor proprietăților
spațiului și timpului, care la rândul lor schimbă traiectoriile drepte, de lungime minimă, pe
care obiectele le urmează în mod natural. Curbura este, la rândul ei, cauzată de energia și
impulsul materiei. Parafrazându-l pe fizicianul relativist John Archibald Wheeler, spațiu-
timpul îi spune materiei cum să se miște; materia îi spune spațiu-timpului cum să se curbeze.
În timp ce teoria relativității generale înlocuiește potențialul gravitațional scalar din fizica
clasică cu un tensor simetric de rangul al doilea, tensorul se reduce la scalar în anumite cazuri-
limită. Pentru câmpuri gravitaționale slabe și pentru viteze reduse în raport cu viteza luminii,
predicțiile teoriei converg înspre cele ale legii gravitației a lui Newton.
Întrucât este construită folosind tensori, relativitatea generală prezintă covarianță generală:
legile sale—și alte legi formulate în context relativistic general—iau aceeași formă în
toate sistemele de coordonate. Mai mult, teoria nu conține nicio structură geometrică de bază
care să fie invariantă. Astfel, teoria satisface un principiu general al relativității mai restrictiv,
anume cel ca legile fizicii să fie aceleași pentru toți observatorii (postulat de către Einstein în
11
Matei Radu
teoria relativității restrânse). Local, după cum se specifică în principiul de echivalență, spațiu-

timpul este minkowskian, iar legile fizicii prezintă invarianță Lorentz locală.
ii) Construirea de modele
Conceptul de bază al construirii de modele general-relativiste este acela de soluție a ecuației
lui Einstein. Date fiind ecuațiile lui Einstein și ecuațiile ce determină proprietățile materiei, o
astfel de soluție constă dintr-o varietate semiriemanniană (de regulă definită prin metrica
acesteia într-un anume sistem de coordonate), și din câmpuri de materie definite pe acea
varietate. Materia și geometria trebuie să satisfacă ecuațiile lui Einstein, astfel ca, în
particular, tensorul energie-impuls al materiei să aibă divergența zero. Materia trebuie,
desigur, să satisfacă și ea ecuațiile suplimentare impuse asupra proprietăților ei. Pe scurt, o
astfel de soluție este un model
de univers care satisface legile relativității generale, eventual și alte legi care guvernează
materia prezentă.
Ecuațiile lui Einstein sunt ecuații cu derivate parțiale neliniare și, ca atare, sunt dificil de
rezolvat. Cu toate acestea, se cunosc mai multe soluții exacte, însă numai câteva dintre acestea
sunt interpretabile din punct de vedre fizic. Cele mai bine cunoscute soluții exacte, și în
același timp cele mai interesante din punct de vedere fizic, sunt soluția Schwarzschild, soluția
Reissner-Nordström și metrica Kerr, fiecare corespunzând unui anume tip de gaură
neagră aflată într-un univers altfel gol, și universurile Friedmann-Lemaître-Robertson-
Walker și de Sitter, fiecare descriind un univers aflat în proces de expansiune. Printre soluțiile
exacte de interes teoretic se numără universul Gödel (care deschide posibilitatea călătoriei în
timp printr-un continuum spațiu-timp curbat), soluția Taub-NUT (un model de univers care
este omogen, dar anizotrop), și spațiul Anti-de Sitter (care a devenit cunoscut în contextul a
ceea ce se numește conjectura Maldacena).
Dată fiind dificultatea de a găsi soluții exacte, ecuațiile de câmp ale lui Einstein sunt rezolvate
adesea prin integrare numerică pe calculator, sau folosind teoria perturbațiilor soluțiilor
ecuațiilor diferențiale neliniare aplicată la una din soluțiile exacte ale ecuației lui Einstein. În
domeniul relativității numerice, se folosesc calculatoare puternice pentru a simula geometria
spațiu-timpului și pentru a rezolva ecuațiile lui Einstein în situații interesante cum ar fi
ciocnirea de găuri negre. În principiu, astfel de metode se pot aplica oricărui sistem, dacă ar fi
disponibilă suficientă putere de calcul, și ar putea rezolva chestiuni fundamentale, cum ar fi
singularitățile goale. Soluții aproximative pot fi găsite și prin teoriile perturbațiilor, cum ar
fi gravitația liniarizată și generalizările sale, extinderea post-newtoniană, ambele dezvoltate de
11
Matei Radu
Einstein. Cea de-a doua furnizează o abordare sistematică a rezolvării pentru geometria unui
spațiu-timp, ce conține o distribuție de materie ce se mișcă lent în comparație cu viteza
luminii. Extinderea post-newtoniană implică o serie de termeni; primii reprezintă gravitația
newtoniană, pe când ultimii termeni reprezintă corecții și mai mici ale teoriei lui Newton
datorate relativității generale. Extinderea aceasta, introduce o serie nouă de termeni în ecuație;
primii reprezintă gravitația newtoniană, pe când ultimii reprezintă corecții fine ale teoriei lui
Newton datorate relativității generale. Formalismul parametrizat postnewtonian este o
generalizare a acestei extinderi, ceea ce permite efectuarea unor comparații cantitative între
previziunile relativității generale și alte teorii alternative.
iii) Consecințe ale teoriei lui Einstein

Teoria relativității generale are mai multe consecințe fizice. Unele rezultă direct din axiomele
teoriei, pe când altele au devenit clare doar de-a lungul zecilor de ani de cercetări care au
urmat primei publicări a teoriei lui Einstein.
iv) Dilatarea temporală gravitațională și deplasarea frecvenței
Reprezentare schematică a deplasării gravitaționale spre roșu a luminii care pleacă de la

suprafața unui corp masiv
Presupunând că principiul de echivalență este valabil, gravitația influențează scurgerea

timpului. Lumina trimisă în jos într-un puț gravitațional este deplasată spre albastru, pe când
lumina trimisă în sens opus (adică cea care iese din puțul gravitațional) este deplasată spre
roșu; împreună, aceste două efecte constituie deplasarea gravitațională a frecvenței. Mai
general, procesele apropiate de un corp masiv se desfășoară cu viteză mai mică decât cele care
se desfășoară mai departe de acesta; acest efect reprezintă dilatarea temporală gravitațională.
Deplasarea gravitațională spre roșu a fost măsurată în laborator și cu ajutorul observațiilor
astronomice. Dilatarea temporală gravitațională ce are loc în câmpul gravitațional al
11
Matei Radu
Pământului a fost măsurată de multe ori cu ajutorul ceasurilor atomice, în vreme ce validarea

este furnizată ca efect secundar al funcționării sistemului GPS. Testele efectuate în câmpuri
gravitaționale mai puternice provin din observarea pulsarilor binari. Toate rezultatele sunt în
concordanță cu teoria relativității generale. Totuși, aceste observații nu pot distinge între
teoria relativității generale și alte teorii în care este considerat valid principiul de echivalență.
v) Devierea luminii și întârzierea gravitațională
Relativitatea generală prezice curbarea traiectoriei luminii într-un câmp gravitațional; lumina
care trece pe lângă un corp masiv este deviată către acel corp. Acest efect a fost confirmat
prin
observarea luminii stelelor sau a quasarilor îndepărtați (prin măsurători asupra paralaxei),
lumină care este deviată atunci când trece pe lângă Soare.
Devierea luminii (pornită dintr-un punct marcat cu albastru) lângă un corp compact (marcat
cu gri)
Această predicție, și altele în legătură cu ea, rezultă din faptul că lumina urmează ceea ce se
numește geodezică luminoasă, sau geodezică nulă—o generalizare a liniilor drepte de-a
lungul cărora se deplasează lumina în fizica clasică. Astfel de geodezice sunt
generalizarea invarianței vitezei luminii în teoria relativității restrânse. Examinând modele
corespunzătoare de spațiu-timp (fie soluția Schwarzschild exterioară sau, pentru mai multe
mase, extinderea post newtoniană), ies în evidență mai multe efecte ale gravitației asupra
propagării luminii. Deși curbarea luminii poate fi obținută și prin extinderea conceptului
de universalitate a căderii libere și asupra luminii, unghiul de deviere rezultat din calcule este
doar jumătate din valoarea dată de relativitatea generală.
Întârzierea gravitațională (sau efectul Shapiro) este și ea strâns legată de devierea luminii.
Acest fenomen constă în faptul că semnalele luminoase au nevoie de un timp mai îndelungat
11
Matei Radu
pentru a se propaga printr-un câmp gravitațional decât în absența acelui câmp. Această
predicție a fost confirmată de numeroase teste. În formalismul postnewtonian parametrizat,
măsurătorile devierii luminii și a întârzierii gravitaționale determină un parametru numit , care
codifică influența gravitației asupra geometriei spațiului.
vi) Unde gravitaționale
Inel de particule de test plutind în spațiu
Inel de particule de test sub influența unei unde gravitaționale
Una din mai multele analogii între gravitația de câmp slab și electromagnetism este aceea că,
similar undelor electromagnetice, există unde gravitaționale: perturbații ale metricii spațiu-
timpului care se propagă cu viteza luminii. Ipoteza existenței undelor gravitaționale a apărut
pentru prima oară într-o lucrare cu titlul Gravitationswellen (Unde gravitaționale), publicată
de către Einstein în anul 1918. Cel mai simplu tip de astfel de undă poate fi exemplificată prin
acțiunea sa asupra unui inel de particule care plutesc liber (imaginea din dreapta, sus). O undă
sinusoidală care se propagă printr-un astfel de inel distorsionează inelul într-o manieră
caracteristică ritmică (imaginea animată din dreapta, jos). Întrucât ecuațiile lui Einstein sunt
neliniare, undele gravitaționale arbitrar de puternice nu se supun superpoziției liniare, aspect
ce complică descrierea lor. Totuși, pentru câmpurile slabe, se poate face o aproximare liniară.
11
Matei Radu
Astfel de unde gravitaționale liniarizate oferă o descriere suficient de precisă a undelelor

slabe care sunt așteptate să apară pe Pământ provenind de la evenimente cosmice îndepărtate
și care
au ca rezultat creșterea și scăderea distanțelor relative cu sau mai puțin. Metodele de analiză
a datelor folosesc faptul că aceste unde liniarizate pot fi dezvoltate în serie Fourier.
Unele soluții exacte descriu undele gravitaționale fără aproximări, de exemplu, un tren de
undă care se deplasează prin vid sau așa-numitele universuri Gowdy, varietăți de univers în
expansiune, saturate cu unde gravitaționale. Dar pentru undele gravitaționale generate în
situații cu relevanță astrofizică, cum ar fi fuziunea a două găuri negre, metodele numerice
reprezintă singura modalitate de a construi modele potrivite.
vii) Efectele orbitale și relativitatea direcției
Relativitatea generală diferă de mecanica clasică prin mai multe predicții privind corpurile
aflate pe orbite din jurul altor corpuri. Ea prezice o rotație generală (precesie) a orbitelor
planetare, precum și degenerarea orbitelor, cauzată de emisia de unde gravitaționale și de
efecte legate de relativitatea direcției.
viii) Precesia apsidelor
orbita newtoniană (roșu) și cea einsteiniană (albastru) a unei planete în mișcare de revoluție în
jurul unei stele
În relativitatea generală, apsidele oricărei orbite (punctul în care obiectul se apropie cel mai

mult de centrul de masă al sistemului) suferă o precesie—orbita nu este o elipsă, ci ceva
asemănător cu o elipsă ce se rotește în jurul unui focar, având ca rezultat o curbă
asemănătoare cu roza polară. Einstein a obținut pentru prima oară acest rezultat folosind o
metrică aproximativă ce reprezintă limita newtoniană și tratând corpul în mișcare de revoluție
ca pe o particulă test. Pentru el, faptul că teoria sa dădea o explicație directă a deplasării
anormale a periheliului planetei Mercur, deplasare descoperită de Urbain Le Verrier în 1859,
11
Matei Radu
a fost o dovadă importantă că în sfârșit identificase forma corectă a ecuațiilor câmpului

gravitațional.
Efectul poate fi calculat și pe baza metricii Schwarzschild exacte (care descrie spațiu-timpul

din jurul unei mase sferice) sau formalismul postnewtonian, mai general. Din cauza influenței
gravitației asupra geometriei spațiului și din cauza contribuției energiei proprii la gravitația
unui corp (codificată în neliniaritatea ecuațiilor lui Einstein). Precesia relativistă a fost
observată la toate planetele ce permit măsurători precise ale ei (Mercur, Venus și Pământ), dar
și în sistemele binare de pulsari, unde măsura ei este cu cinci ordine de mărime mai mare.
Degenerarea orbitelor
Degenerare orbitei PSR1913+16: deplasarea temporală în secunde, de-a lungul a trei decenii.
Conform relativității generale, un sistem binar va emite unde gravitaționale, pierzând

astfel energie. Din cauza acestei pierderi, distanța dintre cele două corpuri scade, ca și
perioada de orbitație. În sistemul solar, sau pentru stelele duble, efectul este prea mic pentru a
putea fi observat. Nu și pentru un pulsar binar, un sistem de două stele neutronice, din care
una este pulsar: de la pulsar, observatorii de pe Pământ primesc o serie regulată de impulsuri
radio ce pot servi ca ceas de precizie, ceea ce permite măsurători ale perioadei orbitale.
Deoarece stelele neutronice sunt foarte masive, ele emit cantități semnificative de energie sub
formă de radiație gravitațională.
Primele observații asupra scăderii perioadei orbitale cauzate de emisia de unde gravitaționale
a fost realizată de Hulse și Taylor, folosind pulsarul binar PSR1913+16 pe care îl
descoperiseră în 1974. Aceasta a fost prima dată când s-au detectat undele gravitaționale, deși
indirect. Cei doi au primit în 1993 Premiul Nobel pentru Fizică. De atunci, au fost descoperiți
11
Matei Radu
și alți pulsari binari, în particular pulsarul dublu PSR J0737-3039(d), în care ambele stele sunt
pulsari.
Precesia geodetică și gravitomagnetismul

Unele efecte relativiste sunt legate direct de relativitatea direcției. Unul este precesia
geodetică: direcția axei unui giroscop în cădere liberă în spațiu-timp curb se modifică atunci
când este comparată, de exemplu, cu direcția luminii provenite de la stele îndepărtate—chiar
dacă un astfel de giroscop are proprietatea de a-și conserva direcția axei de rotație. Pentru
sistemul Lună-Pământ, acest efect a fost măsurat cu ajutorul laserilor. Mai recent, a fost
măsurat pentru mase de test aflate pe satelitul Gravity Probe B(d) la o precesie mai bună de
1 procent.
În apropierea unei mase în rotație, apar așa-numitele efecte gravitomagnetice. Un observator
aflat la distanță va observa că obiectele mai apropiate de masă sunt antrenate în mișcarea de
rotație. Acest efect este mai pronunțat la găurile negre în rotație unde, pentru orice obiect care
intră într-o zonă denumită ergosferă, antrenarea în rotație este inevitabilă. Astfel de efecte pot
fi și ele analizate prin influența orientării giroscoapelor în cădere liberă. Alte analize oarecum
controversate au fost efectuate cu ajutorul sateliților LAGEOS(d), care confirmă previziunile
relativiste. O măsurare de mare precizie a fost scopul principal al misiunii Gravity Probe B(d),
ale cărui rezultate au fost publicate în septembrie 2008.
d) Aplicații în astrofizică
i) Lentile gravitaționale
Crucea Einstein: patru imagini ale aceluiași obiect astronomic, produse de o lentilă
gravitațională
11
Matei Radu
Devierea luminii de către câmpurile gravitaționale este răspunzătoare pentru o nouă clasă de
fenomene astronomice. Dacă un obiect masiv se situează între astronom și un alt obiect aflat
la distanță, astronomul va vedea imaginea distorsionată a obiectului din depărtare sau chiar
mai
multe imagini. Aceste efecte se numesc „lentile gravitaționale”. În funcție de configurație,
scară, și distribuție de masă, pot apărea două sau mai multe imagini, un inel luminos,
denumit inel Einstein, sau inele parțiale, denumite arce. Primul exemplu a fost descoperit în
1979; de atunci, au fost observate peste o sută de lentile gravitaționale. Chiar dacă imaginile
multiple sunt prea apropiate pentru a fi distinse, efectul tot poate fi măsurat, de exemplu, ca o
intensificare a strălucirii obiectului observat; s-au observat mai multe astfel de evenimente.
Lentilele gravitaționale au dus la crearea unei întregi ramuri a astronomiei observaționale,
utilizată pentru a detecta prezența și distribuția materiei întunecate, drept „telescop natural”
pentru observarea galaxiilor îndepărtate, și pentru a obține o estimare independentă
a constantei lui Hubble. Evaluări statistice ale datelor obținute cu ajutorul lentilelor
gravitaționale furnizează informații valoroase despre evoluția structurală a galaxiilor.
ii) Astronomia undelor gravitaționale
Desen imaginar al detectorului de unde gravitaționale LISA
Observarea pulsarilor binari furnizează dovezi indirecte pentru existența undelor

gravitaționale. Totuși, undele gravitaționale care ajung pe Pământ din regiunile îndepărtate ale
cosmosului nu au putut fi detectate direct, acesta fiind în prezent unul dintre scopurile
principale ale cercetărilor legate de relativitatea generală. Pe plan mondial, funcționează
câteva detectoare terestre de unde gravitaționale, cele mai cunoscute fiind
detectoarele interferometrice GEO600(d), LIGO (trei detectoare), TAMA
11
Matei Radu
300(d) și VIRGO. Un detector spațial euro-american, LISA, este în dezvoltare, precursoarea

ei fiind misiunea (LISA Pathfinder), aceasta urma a fie lansată la sfârșitul lui 2009.
Observarea undelor gravitaționale promite să completeze observațiile din spectrul

electromagnetic. Se așteaptă obținerea de informații despre găurile negre și despre alte obiecte
dense, cum ar fi stelele neutronice și piticele albe, despre unele feluri de implozii supernova,
și despre procesele ce se desfășurau la începutul genezei universului, inclusiv urmele unor
ipotetice corzi cosmice.
iii) Găurile negre și alte obiecte compacte
Când un obiect devine suficient de dens, relativitatea generală prezice formarea unei găuri
negre, o regiune din spațiu din care nimic, nici măcar lumina, nu mai poate emerge (ieși). În
modelele acceptate ale evoluției stelare, stelele neutronice cu aproximativ 1,4 mase solare și
așa-numitele găuri negre stelare, cu o masă de câteva până la câteva zeci de mase solare, sunt
considerate etapa finală de evoluție a stelelor masive. Găuri negre supermasive, cu o masă de
ordinul milioanelor până la ordinul miliardelor de mase solare, sunt considerate a fi în centrul
fiecărei galaxii, iar prezența lor a jucat un rol important în formarea galaxiilor și structurilor
cosmice mai mari.
Simulare pe baza ecuațiilor teoriei relativității generale: o stea care se prăbușește, formând o
gaură neagră și emițând unde gravitaționale
Astronomic, cea mai importantă proprietate a obiectelor dense este aceea că furnizează un
mecanism deosebit de eficient de conversie a energiei gravitaționale în energie
electromagnetică. Acreția, căderea de praf sau materie gazoasă într-o gaură neagră stelară sau
supermasivă, este considerată a fi răspunzătoare pentru câteva obiecte de o luminozitate
spectaculoasă, în special câteva feluri de nuclee galactice active și de obiecte de dimensiunea
stelelor, cum ar fi Microquasarii. În particular, acreția poate conduce la jeturi relativiste, raze
11
Matei Radu
de particule cu energii mari, constituite din particule emise în spațiu la viteze apropiate de cea
a luminii. Relativitatea generală joacă un rol central în modelarea tuturor acestor fenomene, și
observațiile furnizează dovezi clare pentru existența găurilor negre, cu proprietățile prezise de
teorie.
Sistemele binare de două găuri negre în coliziune ar trebui să genereze unele dintre cele mai
puternice semnale de unde gravitaționale, care ar putea ajunge la detectoarele de pe Pământ,
iar faza chiar de dinainte de unirea lor poate fi utilizată ca standard pentru a deduce distanța
până la evenimentele de unire și ar putea astfel servi drept metodă de explorare a expansiunii
cosmice la mari distanțe. Undele gravitaționale produse de o gaură neagră stelară ce se
prăbușește într-o supermasivă ar trebui să dea informații directe despre geometria găurilor
negre supermasive.
iv) Cosmologia
Modelele cosmologice de la începutul secolului al XXI-lea sunt bazate pe ecuațiile lui
Einstein, inclusiv pe constanta cosmologică , care are o importantă influență asupra dinamicii
globale a cosmosului,
unde este metrica spațiu-timpului. Soluțiile omogene și izotrope ale acestor ecuații, soluțiile
Friedmann-Lemaître-Robertson-Walker, le permit fizicienilor să modeleze evoluția
universului de-a lungul ultimilor 14 miliarde de ani încă din primele faze ale Big
Bangului. Odată ce se fixează prin observații astronomice un număr mic de parametri (de
exemplu densitatea medie de materie din univers), se pot folosi și alte date pentru testarea
modelelor. Printre predicții, toate confirmate, se numără presupunerea existenței unei
abundențe inițiale de elemente chimice formate într-o perioadă de nucleosinteză
primordială, structura la scară mare a universului, și existența respectiv proprietățile unui
„ecou termic” al cosmosului tânăr, și anume radiația cosmică de fond.
Imagine a fondului cosmic de microunde emise la cel mult câteva sute de mii de ani după big
bang, detectate de telescopul-satelit Wilkinson Microwave Anisotropy Probe. Spectrul
11
Matei Radu
corespunde unei radiații termice de corp negru la temperatura de emisie de 2.725 K cu un

maxim de emisie la frecvența de 160.2 GHz.
Observațiile astronomice asupra vitezei de expansiune cosmologice permit estimarea cantității

totale de materie din univers, deși natura acestei materii rămâne parțial acoperită de mister.
Aproximativ 90% din toată materia pare a fi așa-numita materie întunecată, care are masă
(sau, echivalent, influență gravitațională), dar nu interacționează electromagnetic și, deci, nu
poate fi observată direct. Nu există nicio descriere general acceptată pentru acest tip de
materie, în cadrul fizicii particulelor sau altfel. Studii asupra deplasării spre roșu a
supernovelor îndepărtate și măsurătorile asupra radiației cosmice de fond arată și că evoluția
universului este profund influențată de o constantă cosmologică, ce are ca rezultat accelerarea
expansiunii cosmice sau, echivalent, de o formă de energie cu o ecuație neobișnuită a stării,
energie numită energie întunecată, a cărei natură încă este neclară.
În 1980, a apărut ipoteza unei așa-numite faze inflaționare („de umflare”), o fază adițională de
expansiune cosmică puternic accelerată de aproximativ secunde. Ea ar putea soluționa unele
neclarități rezultate din observații, ce nu pot fi explicate de modelele cosmologice clasice,
cum ar fi omogenitatea cvasiperfectă a radiației cosmice de fond. Măsurătorile recente asupra
radiației cosmice de fond au avut ca rezultat primele dovezi în sensul acestui scenariu. Totuși,
există o largă varietate de scenarii posibile, care nu pot să nu fie contrazise de rezultatele
observațiilor. O chestiune și mai dificilă este fizica universului dinainte de faza inflaționară, în
perioada imediat următoare celei în care modelele clasice plasează singularitatea big bangului.
Un răspuns complet ar necesita o teorie completă a gravitației cuantice, teorie care nu a fost
încă dezvoltată.
e) Concepte avansate
i) Cauzalitatea și geometria globală
11
Matei Radu
Diagramă Penrose a unui univers minkowskian infinit
În relativitatea generală, niciun corp material nu poate ajunge din urmă sau depăși un impuls
luminos. Astfel, un eveniment A nu poate influența niciun alt loc X mai înainte ca lumina
(acțiunea) trimisă de la A să ajungă în locul X. În consecință, explorarea liniilor de univers ale
luminii poate da informații importante despre structura cauzalității spațiu-timpului. Această
structură poate fi analizată cu ajutorul diagamelor Penrose-Carter, în care regiuni infinit de
mari de spațiu și intervalele infinite de timp sunt reduse la un domeniu bidimensional finit și
mărginit al unui grafic spațiu-timp, în vreme ce lumina se deplasează pe diagonale ca în
diagramele spațiu-timp din mecanica clasică.
Conștienți de importanța structurilor cauzalității, Roger Penrose și alții au dezvoltat ceea ce se
numește geometria globală. În geometria globală, obiectul de studiu nu este o anume soluție
(sau o anume familie de soluții) a ecuațiilor lui Einstein. În schimb, pentru a obține rezultate
generale, se folosește de relații valabile pentru toate geodezicele, cum ar fi ecuația
Raychaudhuri, și alte presupuneri nespecifice privind natura materiei (de regulă de forma așa-
numitelor condiții de energie).
ii) Orizonturi
Folosind geometria globală, se poate arăta că unele spațiu-timpuri conțin niște limite
denumite orizonturi, care separă o regiune de restul spațiu-timpului. Cele mai cunoscute
exemple sunt găurile negre: dacă masa obiectului cosmic este concentrată într-o regiune
suficient de restrânsă din spațiu (după cum se specifică în conjectura inelului, scara de
lungime
relevantă este raza Schwarzschild), lumina din interiorul regiunii de materie densă nu poate
părăsi regiunea. Potrivit postulatului al doilea din teoria relativității restrânse, nici un obiect
nu poate depăși viteza luminii, prin urmare, materia aflată în interior nu poate ieși nici ea.
Trecerea din exterior spre interior este posibilă, ceea ce arată că limita, orizontul găurii negre,
nu este o barieră fizică inpenetrabilă.
11
Matei Radu
ergosfera unei găuri negre în rotație, care joacă un rol important în privința extragerii de
energie dintr-o gaură neagră
Primele studii asupra găurilor negre se bazau pe soluțiile explicite ale ecuațiilor lui Einstein, și
anume pe soluția Schwarzschild, sferic-simetrică (utilizată pentru a descrie o gaură neagră
statică) și soluția Kerr cu simetrie axială (folosită pentru a descrie o gaură neagră staționară și
în rotație, și introducând anumite concepte specifice, cum ar fi ergosfera). Cu ajutorul
geometriei globale, studiile ulterioare au arătat proprietăți mai generale ale găurilor negre. În
ansamblu, ele sunt obiecte cosmice relativ simple, caracterizate prin unsprezece parametri,
reprezentând energia, impulsul, momentul cinetic, poziția în timp și sarcina electrică. Aceasta
este arătată de teorema unicității găurilor negre: nu există atribute distinctive diferite de la o
gaură neagră la alte. Indiferent de complexitatea unui obiect care se transformă într-o gaură
neagră, obiectul rezultat (după ce a emis unde gravitaționale) dobândește o structură foarte
simplă.
Există un ansamblu general de legi, care alcătuiesc o ramură numită mecanica găurilor negre,
analog legilor termodinamicii. De exemplu, conform legii a doua a mecanicii găurilor negre,
suprafața unui orizont de evenimente al unei găuri negre nu se va reduce niciodată în timp,
analog entropiei unui sistem termodinamic. Aceasta limitează energia ce poate fi extrasă prin
metode clasice dintr-o gaură neagră în roatație (de exemplu printr-un proces Penrose). Există
dovezi puternice că legile mecanicii găurilor negre sunt, de fapt, cazuri particulare ale legilor
termodinamicii, și că suprafața orizontului de evenimente al unei găuri negre este
proporțională cu entropia acesteia. Această teorie conduce la o modificare a legilor inițiale ale
mecanicii găurilor negre: de exemplu, după cum a doua lege a mecanicii găurilor negre devine
parte a celei de-a doua legi a termodinamicii, este posibil ca suprafața unei găuri negre să
11
Matei Radu
scadă—atât timp cât alte procese asigură, în ansmblu, creșterea entropiei. Tratate ca sisteme
termodinamice cu temperatură absolută nenulă, găurile negre ar trebui să emită radiație
termică. Calculele semiclasice indică faptul că ele într-adevăr emit radiație termică, iar
gravitația de la suprafață joacă rolul temperaturii în legea lui Planck. Această radiație este
denumită radiație Hawking.
Există și alte tipuri de orizonturi. Într-un univers în expansiune, un observator ar putea găsi că
unele regiuni din trecut nu mai pot fi observate („orizont de particule”), și că unele regiuni din
viitor nu pot fi influențate (orizont de evenimente). Chiar și într-un spațiu Minkowski plat,
descris de un observator accelerat (spațiu Rindler), vor fi orizonturi asociate cu o radiație
semiclasică, denumită radiație Unruh.
iii) Singularități
O altă caracteristică generală a acestei teorii o reprezintă apariția în spațiu-timp a unor
discontinuități numite singularități. Continuum-ul poate fi explorat urmărind geodezice
luminoase și temporale—toate modurile posibile în care lumina și particulele se pot deplasa în
mișcare liberă. Dar unele soluții ale ecuațiilor lui Einstein admit existența unor regiuni
numite singularități spațio-temporale, unde căile luminii și ale particulelor în mișcare se
opresc brusc, iar geometria acestora nu mai este corect definită. În cele mai interesante cazuri,
acestea sunt „singularități de curbură”, unde mărimile geometrice, care caracterizează curbura
spațiu-timpului, cum ar fi scalarul Ricci, iau valori infinite. Printre exemplele de spațiu-timp
cu singularități viitoare—la care liniile de univers se termină—se numără soluția
Schwarzschild, care descrie o singularitate în cadrul unei găuri negre permanent
statice, sau soluția Kerr cu singularitatea sa în formă de inel aflată într-o gaură neagră în
rotație permanentă. Soluțiile Friedmann-Lemaître-Robertson-Walker, și alte spațiu-timpuri
care descriu diverse universuri, au singularități în trecut, de unde încep liniile de univers, și
anume singularități big bang, unele având și singularități viitoare (Big Crunch).
Aceste exemple sunt toate foarte simetrice—deci simplificate—și astfel este tentant să se
concluzioneze că apariția singularităților este un rezultat al idealizărilor. Celebrele teoreme
ale singularităților, demonstrate cu ajutorul metodelor geometriei globale, spun altfel:
singularitățile sunt o caracteristică generică a relativității generale, inevitabilă odată ce
colapsul unui obiect masiv—având proprietăți fizice reale ale materiei—a depășit o anumită
fază și la începutul unei clase largi de universuri în expansiune. Totuși, aceste teoreme oferă
puține informații despre proprietățile singularităților; o mare parte din cercetările din domeniu
11
Matei Radu
sunt dedicate caracterizării structurii generice a acestor entități (de exemplu, conjectura

BKL). Ipoteza cenzurii cosmice afirmă că toate singularitățile viitoare reale (fără simetrii
perfecte, materie cu proprietăți reale) sunt ascunse în spatele unui orizont, și astfel sunt
invizibile pentru observatorii de la distanță. Deși nu există nicio demonstrație pentru aceasta,
simulările numerice aduc dovezi în sprijinul său.
f) Ecuații de evoluție
Fiecare soluție a ecuațiilor lui Einstein cuprinde întreaga istorie a unui univers—nu este doar
o imagine a stadiului momentan al universului, ci un spațiu-timp complet, populat eventual cu
materie. Ele descriu starea materiei și geometria în orice loc și în orice moment în respectivul
univers. Prin aceasta, teoria lui Einstein este diferită de majoritatea celorlalte teorii care
specifică ecuații de evoluție pentru sisteme fizice: dacă sistemul se află într-o stare dată la un
anumit moment, legile fizicii permit extrapolarea înspre trecut și înspre viitor. Altă diferență
remarcabilă între gravitația einsteiniană și diverse câmpuri este că prima este neliniară chiar și
în absența altor câmpuri, și că nu are o structură fixă apriorică.
Pentru a înțelege ecuațiile lui Einstein ca ecuații cu derivate parțiale, ele se pot formula într-o
manieră care descrie evoluția universului în timp. Aceasta se face în așa-numitele formulări
„3+1”, în care spațiu-timpul este împărțit în trei dimensiuni spațiale și una temporală. Cel mai
cunoscut exemplu îl constituie formalismul ADM. Aceste descompuneri arată că ecuațiile de
evoluție ale spațiu-timpului din relativitatea generală se comportă bine: soluțiile există
întotdeauna, și sunt unic definite, cu condiția specificării unor condiții inițiale. Asemenea
formulări ale ecuațiilor de câmp ale lui Einstein stau la baza relativității numerice.
i) Cantități globale și cvasilocale
Noțiunea de ecuație de evoluție este strâns legată de un alt aspect al fizicii relativiste generale.
În teoria lui Einstein, se dovedește că este imposibil de găsit o definiție generală pentru o
proprietate aparent simplă, cum ar fi masa totală a sistemului (sau energia totală). Aceasta în
primul rând deoarece câmpul gravitațional—ca orice câmp—trebuie să aibă o anumită energie
asociată, dar acea energie se dovedește a fi imposibil de localizat.
Cu toate acestea, se poate defini masa totală a unui sistem, fie folosind o noțiune ipotetică de
„observator aflat la distanță infinită” (masă ADM) fie folosind unele simetrii utile (masa
Komar).] Dacă se exclude din masa totală a sistemului energia transportată spre infinit de
undele gravitaționale, rezultatul este așa-numita masă Bondi. Ca și în fizica clasică, se poate
arăta că aceste mase sunt mărimi pozitiv definite. Alte definiții globale corespunzătoare există
pentru impuls și moment cinetic. Au existat o serie de alte încercări pentru definirea unor
11
Matei Radu
mărimi cvasilocale, cum ar fi masa unui sistem izolat definită numai pe baza cantităților
determinate într-o regiune finită de spațiu în care se află sistemul respectiv, în speranța de a
obține o mărime utilă pentru afirmațiile generale despre sistemele izolate, cum ar fi o
formulare mai precisă a conjecturii inelului.
g) Relațiile cu teoria cuantică
Dacă relativitatea generală este considerată a fi unul dintre cei doi stâlpi ai fizicii
moderne, teoria cuantică, baza înțelegerii materiei de la particule elementare la fizica stării
solide, este celălalt. Totuși, întrebarea dacă pot fi conceptele teoriei cuantice reconciliate cu
cele ale relativității generale rămâne deschisă.
11

Proiect Fizica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect Fizica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Relația dintre masa gravifică și masa

inerțială ,Astronomia gravitațională

1. MASA GRAVITAȚIONALĂ/MASA INERȚIALĂ......................................................0

a. Corelația dintre masa inerțiala și masa gravitațională............................................................................1

2. MASA INERȚIALĂ, CHEIA MATERIEI ÎNTUNECATE.........................................1

3. TEORIA RELATIVITĂȚII GENERALE......................................................................1

a) Geometria gravitației newtoniene........................................................................................................ 0

c) Definiție și aplicații simple................................................................................................................... 1

g) Relațiile cu teoria cuantică................................................................................................................... 1

1. Masa gravitațională/masa inerțială

a. Corelația dintre masa inerțiala și masa gravitațională

m m          −         = − + π μσ substituirea (21) în (22)

2. Masa inerțială, cheia materiei întunecate

principiul echivalenţei cu o acurateţe a acceleraţiilor de până la 10 la puterea -15 m/s2, dar nu

Aşadar, teoria MiHsC nu va putea fi detectată în astfel de experimente." De asemenea, teoria

(2)- Masa inerțială, cheia materiei întunecate

Noțiuni despre masa in Mecanica Newtoniană

Cantarul de exemplu nu măsoară MASA, ci GREUTATEA. Iar greutatea este Masa

> Următorul exemplu EXPLICA masa inerțiala si masa gravitationala:

(3)- Noțiuni despre masa in Mecanica Newtoniană

3. Teoria relativității generale

a) Geometria gravitației newtoniene

Minge care cade pe podea într-o rachetă accelerată (stânga), și pe Pământ (dreapta)

Analog, ar fi de așteptat ca mișcările inerțiale, odată identificate prin observarea mișcărilor

i) Ecuațiile lui Einstein

În membrul stâng se află o combinație lineară de divergență zero, între tensorul Ricci și

În membrul drept, este tensorul energie-impuls. Toți tensorii sunt scriși în notație

i) Definiția și proprietățile de bază

teoria relativității restrânse). Local, după cum se specifică în principiul de echivalență, spațiu-

iii) Consecințe ale teoriei lui Einstein

iv) Dilatarea temporală gravitațională și deplasarea frecvenței

Reprezentare schematică a deplasării gravitaționale spre roșu a luminii care pleacă de la

Presupunând că principiul de echivalență este valabil, gravitația influențează scurgerea

Pământului a fost măsurată de multe ori cu ajutorul ceasurilor atomice, în vreme ce validarea

vi) Unde gravitaționale

Inel de particule de test plutind în spațiu

Inel de particule de test sub influența unei unde gravitaționale

Astfel de unde gravitaționale liniarizate oferă o descriere suficient de precisă a undelelor

În relativitatea generală, apsidele oricărei orbite (punctul în care obiectul se apropie cel mai

a fost o dovadă importantă că în sfârșit identificase forma corectă a ecuațiilor câmpului

Efectul poate fi calculat și pe baza metricii Schwarzschild exacte (care descrie spațiu-timpul

Conform relativității generale, un sistem binar va emite unde gravitaționale, pierzând

Precesia geodetică și gravitomagnetismul

Desen imaginar al detectorului de unde gravitaționale LISA

Observarea pulsarilor binari furnizează dovezi indirecte pentru existența undelor

300(d) și VIRGO. Un detector spațial euro-american, LISA, este în dezvoltare, precursoarea

Observarea undelor gravitaționale promite să completeze observațiile din spectrul

corespunde unei radiații termice de corp negru la temperatura de emisie de 2.725 K cu un

Observațiile astronomice asupra vitezei de expansiune cosmologice permit estimarea cantității

Diagramă Penrose a unui univers minkowskian infinit

sunt dedicate caracterizării structurii generice a acestor entități (de exemplu, conjectura

S-ar putea să vă placă și