Prof. univ. dr.

Mihail CRISTEA
Sala BN137; e-mail: mcristea@physics.pub.ro, mihail.cristea@upb.ro

________________________________________________________________________________
FIZICĂ GENERALĂ - NOŢIUNI INTRODUCTIVE
2. Elemente de mecanica cerească
=======================================================================

CURS 4. Se discută despre: - legile lui Keppler, legea atracţiei gravitaţionale, mişcarea în câmp
gravitaţional omogen şi neomogen, sateliţi artificiali, orbite
Hohmann, traiectorii asistate gravitaţional.

2.1. Legile lui Kepler

Astronomul danez Tycho Brahe13 (1546-1601) a lucrat ca astronom imperial la Observatorul

din Praga. În acest timp el a adunat un bogat material urmărind şi notând cu o precizie de 2’- 3’
(minute de arc) poziţiile planetelor. Scopul acestor măsurători era de a confirma teoria geocentrică
a Universului, teorie elaborată de Ptolemeu14, în care se considera Pământul fix în centrul
Universului, în timp ce Soarele, stelele şi planetele se rotesc în jurul acestuia. Teoria geocentrică era
acceptată de Biserică. În urma observaţiilor sale excepţionale, Tycho Brahe nu a confirmat teoria lui
Ptolemeu, situându-se pe o poziţie de compromis. El a considerat Pământul fix, a văzut că planetele
se învârt în jurul Soarelui, dar a afirmat că Soarele şi bolta cerească se învârt în jurul Pământului.
Asistentul lui Tycho Brahe, Johann Kepler15 (1571-1630), a valorificat observaţiile
experimentale ale mentorului său făcând o analiză atentă şi a stabilit legile după care se mişcă
planetele (legile lui Kepler).
Studiul mişcării unei planete se face într-un sistem heliocentric (cu originea în centrul
Soarelui, sistem bine argumentat de Copernic16). Studiul mişcării unui satelit se face în sistemul
legat de centrul pământului numit sistem geocentric. Ambele sisteme de referinţă sunt într-o primă
aproximaţie sisteme de referinţă galileene.
Legea întâi a lui Kepler (1609) afirmă că într-un sistem heliocentric centrul unei planete are o
mişcare pe o orbită eliptică (având semiaxa mare a şi semiaxa mică b), Soarele aflându-se în unul
din focare.
Excentricitatea elipsei este e  c / a , unde 2c reprezintă distanţa dintre focare. Excentricitatea
orbitei Pământului este foarte mică e  0 .0167 , astfel că traiectoria acestuia în jurul Soarelui este
aproape circulară.

c b

Fig. 2.1. Traiectoria eliptică de semiaxe a şi b . Distanţa dintre focare este 2 c .

Legea a doua (1609) ne spune că raza vectoare a planetei mătură arii egale în intervale de
timp egale (vezi figura de mai jos). Raza vectoare a planetei este segmentul de dreaptă orientat care
uneşte centrul Soarelui cu planeta.
 Fig. 2.2. Ilustrarea legii a doua a lui Kepler.

Pe baza acestei legi se deduce că viteza unei planete este mai mare la periheliu (punctul de pe
orbită aflat cel mai aproape de Soare) şi mai mică la afeliu (punctul cel mai îndepărtat desoare). În
fond această lege conţine în ea legea conservării momentului cinetic la mişcarea într-un câmp
central de forţe.
Obs. Pentru o traiectorie în jurul Pământului punctul cel mai îndepărtat se numeşte apogeu,
iar cel mai apropiat se numeşte perigeu.
Legea a treia a lui Kepler (1619) afirmă că pătratele perioadelor de revoluţie a două planete
oareca în jurul Soarelui sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor:
2 3
 T1  a 
    1  (2.1)
 T2   a2 
Cunoscând datele referitoare la Pământ (perioada de revoluţie, semiaxa mare) şi perioada de
revoluţie a unei planete oarecare, se poate calcula semiaxa mare a orbitei oricărei planete folosind
relaţia (2.1).
Celor trei legiale lui Kepler li se mai adaugă următoarele legi:
a) toate orbitele planetare sunt parcurse în acelaşi sens de rotaţie;
b) planele orbitelor planetelor din Sistemul Solar sunt aproape confundate cu planul eclipticii
(v. fig. 2.3). Există o excepţie: planul orbitei lui Pluto face un unghi de 180 cu planul eclipticii. Dar,
începând cu anul 2006 planeta Pluto nu a mai fost considerată ca provenind din Sistemul Solar, ci
este un obiect cosmic captat de atracţia Soarelui.
Ecliptica este traiectoria aparentă a Soarelui pe bolta cerească (într-un an traiectoria Soarele
trece aparent prin 12 constelaţii numite constelaţii zodiacale). Planul eclipticii este înclinat cu 230 şi
27 minute de arc faţă de planul ecuatorial terestru.
Înclinarea aceasta dintre axa de rotaţie şi axa de revoluţie a Pământului dă succesiunea
anotimpurilor.

Fig. 2.3. Planul eclipticii, orbitele planetelor şi planul ecuatorial terestru.

 2.2. Legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton

Legile lui Kepler au arătat că Universul se află în armonie dar nu au reuşit să explice această
armonie şi cauza care face ca planetele să descrie orbite eliptice în jurul Soarelui. Pornind de la
legile lui Kepler, Isaac Newton (1643-1727) a descoperit legea atracţiei gravitaţionale (1687),
arătând că, în sistemul solar, Soarele atrage planetele cu o forţă direct proporţională cu masele lor şi
invers proporţională cu pătratul distanţei dintre Soare şi planetă:
 
M m r
F  k  (2.2)
r2 r
unde k  6,67  10 11 Nm 2 / kg 2 este constanta atracţiei universale, M este masa Soarelui, iar m
este masa planetei. Semnul (-) arată că forţa este atractivă, îndreptată în sens contrar razei vectoare a
corpului de masă m .
Constanta atracţiei universale a fost determinată experimental pentru prima oară de către
Cavendish17 (1798) folosind o balanţă de torsiune. Două sfere mici din plumb de mase egale m
(0,73 kg) sunt fixate la capetele unei tije de lungime L suspendată de un fir elastic având constanta
de torsiune C . Pe acest fir este lipită o mică olindă asupra căreia se trimite un spot luminos. Acesta
este reflectat pe un ecran care se gaseşte la o distanţă mare (pentru creşterea sensibilităţii balanţei).
Două sfere de masa M (158 kg) sunt apropiate de sferele mici şi se constată o deplasarea a
spotului luminos pe ecran. Deplasarea are loc pană când momentul forţei de torsiune este egal cu
momentul forţelor de atracţie gravitaţionale:
Mm L
C  k  . (2.3)
r2 2
Tangenta unghiului  se poate determina cunoscând distanţa de la oglindă la ecran şi
măsurând deplasarea spotului pe ecran.

Fig. 2.4. Balanţa de torsiune a lui Cavendish.

În anul 1898, la un secol distanţă, constanta gravitaţională a fost determinată mai precis de
către Richartz care a folosit o balanţa de mare precizie.
Aspecte filozofice. Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, un filozof din secolul 19,
și-a construit o teorie filosofică (1820) prin care avansează ideea că Dumnezeu se înlocuiește cu
legea atracției universale. Mai recent, Stephen Hawking18 a făcut o declarație în aceeași idee în
care gravitația - desi sunt cele mai mici forțe fizice - este considerată Marele Organizator al
Universului.
Observaţie. Legea atracţiei universale a lui Newton este o primă aproximare a gravitaţiei
relativiste, fiind valabilă doar dacă v / c  1 (unde v este viteza relativă a corpului și c este
viteza luminii) şi în cazul în care masele sunt mici, ceea ce implică o foarte mică deformare în
vecinătatea maselor a continuumului spaţiu-timp (din formalismul cvadridimensional dezvoltat de
Minkowski19 pentru teoria relativităţii). Anomalia periheliului lui Mercur este un efect al deformării
spațiului-timp de către masa solară, iar aceasta a fost prima dovadă care indică insuficiența legii lui
Newton.
Legea lui Newton nu se aplică în cazul găurilor negre, în interiorul razei Schwarzschild20 .

2.3. Intensitatea câmpului gravitaţional. Acceleraţia gravitaţională.

Intensitatea câmpului gravitaţional este prin definiţie dată de raportul dintre forţa
gravitaţională şi masa de probă (masa de proba se consideră suficient de mica încât să nu perturbe
 F
intensitatea câmpului gravitaţional),   . În cazul Pământului acest raport devine:
m
MP
P (r)  k (2.4)
r2
La o înălţime oarecare z măsurată de la suprafaţa Pământului intensitatea câmpului
gravitaţional devine:
MP
P ( z )  k  g z  (2.5)
RP  z 2
M
Definind g 0  P (0)  k P2  9.81 m / s 2 intensitatea câmpului gravitaţional la suprafaţa
RP
Pământului (sau acceleraţia gravitaţională terestră), se poate deduce legea de variaţie a acceleraţiei
gravitaţionale (a intensităţii câmpului gravitaţional) cu înălţimea:
2
MP RP g0
g ( z)  k 2   (2.6)
RP  
Rp  z
2

1 
z 

2

 RP 
ceea ce arată că acceleraţia gravitaţională scade foarte repede cu înălţimea.
Drept consecinţă, însăşi densitatea atmosferei Pământului scade foarte mult cu înălţimea.
Dacă la z  0 densitatea este  0  1 .23 kg / m 3 , la z  10 km ea ajunge la 33% din cea de la nivelul
mării. Trei sferturi din masa totală a atmosferei (75%) se găsesc în primi 10 kilometri, în timp ce
99.9% din masa atmosferei se găseşte în stratul ce are grosimea de 50 km.

2.4. Mişcarea în câmp gravitaţional.

Privit din spaţiu câmpul gravitaţional al Terrei are linii radiale, fiind neomeogen. Dacă însă ne
limităm la o zonă relativ mică în care nu se manifestă în mod evident curbura suprafeţei Terei şi de
înălţime mică (z este sub 10-12 km), atunci variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu înălţimea este
nesemnificativă, având valoarea:
1  z 
g ( z)  g 0 2
 g 0 
1  2    g 0  9.81 m 2 (2.7)
 z   R P 
s
1  
 RP 

2.4.1. Aruncarea pe oblică în câmp gravitaţional omogen.

Se consideră că asupra corpului acţionează doar forţa de greutate (în direcţia opusă axei Oz) şi
nu există frecare cu aerul. Astfel, în direcţia Ox mişcarea este rectilinie şi uniformă, iar pe direcţia
Oz mişcarea este accelerată. Ecuaţiile parametrice ale miscării sunt:
  xt   v0 cos   t

 z t   v sin   t  1 g t 2 ` (2.8)
 0 0
2
Eliminând timpul între ecuaţiile parametrice, se obţine ecuaţia traiectoriei:
x2
z x   x  tg  g 0 (2.9)
2v02 cos2 
care reprezintă ecuaţia unei parabole.
 z
g0
 parabola
v0
balistica


x
Fig. 2.5. Aruncarea pe oblică în câmp gravitaţional omogen.

Timpul de urcare ( t u  v 0 sin  / g ), timpul de zbor ( t z  2t u ), înalţimea maximă

v 02 sin 2  v2
( hmax  ) şi bătaia maximă ( x max  0 sin 2  ) sunt noţiuni cunoscute din clasa a IX
2g g
de liceu.
Obs. În realitate, din cauza frecării cu aerul, curba este mai complicată (se numeşte balistică),
apărând o deviaţie de la parabolă pe ultima parte a mişcării.

2.4.2. Mişcarea în câmp gravitaţional neomogen

Sateliţi artificiali. Prima viteză cosmică a Pământului.

Cu totul alta este mişcarea unui corp într-un câmp gravitaţional de intensitate variabilă. În
general un corp se mişcă în câmp gravitaţional după o
traiectorie descrisă de o ecuaţie de tipul:
hiperbola
p
r (2.10)
1  e  cos  parabola
Aceasta este ecuaţia unei conice (cu focarul în 
2 r 
origine) cu parametrul p  b / a şi excentricitatea
e  c / a . Dacă e  1 avem o traiectorie sub forma unei elipsa
elipsă, dacă e  1 traiectoria este o hiperbolă, pentru
e  1 traiectoria este o parabolă, iar pentru e  0
traiectoria este circulară.
Planetele şi cometele care aparţin Sistemului
Solar se mişcă pe orbite închise, eliptice, de diverse Fig. 2.6. Traiectorii in campul
gravitational al Soarelui
excentricităţi.
Pământul are o orbită de excentricitate forte mică (traiectoria este aproape circulară).
Obiectele cosmice ce vin din Galaxia Calea Lactee şi trec prin apropierea Soarelui se miscă pe
orbite parabolice, Soarele fiind în focar (ex: cometele galactice ce trec o singură dată prin
apropierea Soarelui). Obiectele cosmice extragalactice se mişcă pe orbite hiperbolice (ex: cometa
Kohoutek din 1974 era de provenienţă extragalactică).
 Sateliţii artificiali sunt obiecte lansate de om care se mişcă în jurul Terrei. Ca un satelit să
orbiteze la o anumită distanţă faţă de Terra trebuie ca el să aibe o astfel de viteza încât forta de
atracţie gravitaţională (greutatea) să fie echilibrată de forţă centrifugă de rotaţie (în sistemul de
referinţă propriu, neinerţial). În aproximaţia unei mişcări circulare la altitudinea h faţă de suprafaţa
Pământului, avem:
mv 2 Mm
k (2.11)
Rp  h ( R p  h) 2
asfel că viteza satelitului este:
kM
v (2.12)
Rp  h
Pentru ca un obiect să devină satelit artificial al Terrei la înălţimea h  0 la Ecuator, el
kM
trebuie să fie lansat cu viteza v I   g 0 RP . Aceasta este numită prima viteză cosmică a
Rp

Pământului şi are valoarea v I  g 0 R P  9.81  6370000  7.9km / s  28500km / h .

A doua viteză cosmică, numită şi viteză de evadare (obiectul părăseşte Terra şi devine satelit
al Soarelui), este 11.2 km/s sau 40300 km/h. A treia viteză cosmică este de 13.8 km/s (49800 km/h)
şi reprezintă viteza la care obiectul părăseşte Sistemul Solar şi de mişcă pe o orbită galactică.

Sateliţi geostaţionari. Un satelit geostaţionar are orbita perfect circulară situată în planul
ecuatorial terestru. Perioada sa orbitală este exact egală cu perioada de rotație a Pământului (23 ore
56 min 4 sec) și satelitul pare staționar relativ la un punct de referință de pe suprafața Pământului.
Această proprietate este folosită pentu a utiliza sateliții geostaţionari în telecomunicații, în
observarea atmosferei terestre, în radiodifuziune, telefonie sau în scopuri militare strategice.
Punând condiţia ca un astfel de satelit să aibă viteza unghiulară de rotaţie (  ) exact cât viteza
unghiulară de rotaţie a Pământului (   2  / T ) avem (din egalitatea forţei de atracţie gravitaţională
cu forţa centrifugă):
Mm
m2 RP  H   k (2.13)
( RP  H ) 2
de unde se obţine:
kMT 2 g 0 R p2 T 2
H  3  RP  3  RP (2.14)
4 2 4 2
Introducând constantele în (2.14) se obţine că un satelit se află pe o orbită geostaţionară la
aproximativ 35.786 km deasupra Pământului.

Orbite Hohmann21 interioare, exterioare. Accelerarea gravitaţională. Pentru ca o navă să

poata fi dirijată spre o altă planetă din Sistemul Solar ea trebuie să urmeze o anume orbită solară. În
cazul în care planeta are o traiectorie exterioară orbitei
Terrei (Marte, Jupiter, Saturn, s.a.) atunci periheliul
orbitei navei (cel mai apropiat punct de Soare) va fi la
distanţa Pământ-Soare, iar afeliul (cea mai mare distanţă
faţă de Soare) va fi la distanţa orbitei planetei pe care vrea
să ajungă. Acest tip de orbită se numeşte Orbita
exterioară de transfer a lui Hohmann. Dacă se doreşte
ajungerea pe o planetă interioară (Venus, Mercur) atunci
orbita de transfer a lui Hohmann are afeliul pe orbita
Pământului şi periheliul pe orbita planetei interioare.

Fig. 2.7. Orbita de transfer Hohmann spre Marte

 Orbitele de transfer Hohmann constituie orbite de energie minimă.
Pentru a ajunge pe planeta Marte în modul cel mai economic, călătoria pe orbita de transfer
Hohmann ar dura 9 luni (mai exact 8.5 luni).
Viteza cu care o sondă spaţială se poate deplasa în mod eficient are limitări. Prima limitare
este legată de lansare, rachetele actuale au capacități și viteze limitate la tehnologiile actuale. A
doua se referă la energia cheltuită pentru a rămâne pe orbita și apoi pentru aterizarea sondei. Cu cât
frânarea este mai mare, cu atât motorul sondei trebuie să fie mai puternic și masa de gaz propulsor
trebuie să fie mai mare. Dincolo de o anumită viteză, puterea consumată pentru frânare înlătură
orice avantaj pentru timpul economisit prin creșterea vitezei navei spațiale în timpul călătorie sale
Pământ - Marte.
Din cauza schimbării continue a poziției lui Marte în raport cu Pământul, lansarea poate avea
loc doar în anumite perioade numite fereastre de lansare. Lansările spre Marte sunt posibile doar
atunci când Terra (T1 în fig. 2.7) este situată la 44° față de Marte (M1). Această situație se produce
o dată la fiecare 26 de luni.
Lansarea unui satelit geostaţionar se face folosind
acelaşi principiu. Întâi se plasează satelitul pe o orbită P
circulară de altitudine joasă (orbita 1 de culoare verde în fig.
2.8). Apoi se dă un impuls scurt care modifică viteza şi
satelitul se deplasează în câmp gravitaţional de-a lungul
traiectoriei 2 (de culoare galbenă) care este o orbită Hohmann
eliptică. Perigeul P se află pe orbita circulară joasă, iar apogeul
A este pe orbita geostaționară (orbita 3, de culoare roşie).
Acest lucru se face cu ajutorul unui motor mic, care emite A
pentru un timp foarte scurt în punctele A și P, un jet de gaz,
dând satelitul viteza necesară transferului de pe o orbită pe
alta.
Fig. 2.8. Plasarea pe orbită geostaţionară

Traiectorii asistate gravitaţional. Omenirea a folosit deja cu succes traiectoriile asistate

gravitaţional trimiţând sonde spaţiale de observaţie până dincolo de marginea Sistemului Solar.
Pentru aceste misiuni au fost folosite
câmpurile gravitaţionale ale planetelor
gigant (Jupiter, Saturn), sondele căzând
controlat în direcţie oblică în câmpul
gravitaţional al planetelor. Mişcarea de
rotaţie a acestor planete în jurul Soarelui a
« provocat » o tractare gravitaţională a
sondelor crescându-le viteza şi
schimbându-le direcţia. Energiile cinetice
ale sondelor au crescut în funcţie de
unghiul de incidenţă dintre traiectoria
sondei spaţiale şi traiectoria planete. Apoi
sondele au fost dirijate către alt astru de
interes.
Sondele Voyager au fost lansate pe
astfel de traiectorii asistate gravitaţional
(v. Fig. 2.9).
Calculele sunt complicate şi trebuie
făcute cu un grad ridicat de acurateţe.
Fig. 2.9. Traiectoriileasistate gravitaţional ale sondelor Voyager

===
 Aplicaţii

Aplicaţia 1. Cometa Halley se mişcă pe o orbită eliptică în

jurul Sorelui având periheliul de 0.570 UA şi afeliul de 35 UA.
Viteza cometei în punctul cel mai apropiat de Soare este de 54 km/s.
Care este viteza cometei în punctul cel mai îndepărtat de Soare
(Obs: 1 UA = o Unitate Astronomică = distanţa Pământ-Soare=
159.500.000 km).
Răspuns: 0.88 km / s

Aplicaţia 2. Să se calculeze prima viteză cosmică la suprafaţa Lunii ştiind că raza Lunii este
RL  1760 km şi acceleraţia gravitaţională g 0 L  1.62 m / s 2 .
Răspuns: v IL  g 0 L RL  1.7 km / s

Aplicaţia 3. O navă cosmică se mişcă cu viteza v  10 km / s la altitudinea H  1000 km de

suprafaţa unei planete a cărei rază este R  8000 km . a) Care este acceleraţia gravitaţională la
suprafaţa planetei? b) Ştiind că un astronaut sare pe Terra până la înălţimea h0  0.5 m cât va sări
acelaşi astronaut pe suprafaţa acestei planete?
Răspuns: a) g  v 2 R  H  / R 2  14 m / s 2 ; b) h  0.35 m

Aplicaţia 4. Distanţa Pământ-Soare este de D  149500000 km , iar perioada de revoluţie a

Pământului în jurul Soarelui este T  365 zile. Cunoscând unghiul   32 (minute de arc) sub
care se vede de pe Pământ discul Soarelui, Să se calculeze acceleraţia gravitaţională la suprafaţa
Soarelui.
4 2 D 2   16 2 D
Răspuns: gS  2
 ctg    2 2
 270 m / s 2
T 2
  T 

Aplicaţia 5. Cu cât la sută scade acceleraţia căderii libere pe vârful Omul din munţii Bucegi
( h  2500 m ). Raza Pământului este RP  6370 km .
Răspuns: g 0  g  / g 0  2h / R  0.04%
Aplicaţia 6. Arătaţi că este imposibil să se lanseze un satelit artificial pe o orbită circulară în
jurul Pământului a cărui perioadă de revoluţie să fie de o oră.
Răspuns: Satelitul ar trebui să zboare pe sub suprafaţa pământului.

Aplicaţia 7. Un cosmonaut cu masa m  100 kg se află în afara navei de masă M  5 t , legat

de navă printr-un cablu de lungime l  64 m . Nava se mişcă pe o orbită circulară în jurul
Pământului la altitudine mică. Ştiind raza Pământului RP  6370 km , să se calculeze tensiunea din
cablu în cazul în care cosmonautul este mereu în opoziţie cu Pământul faţă de navă.
l mM
Răspuns: T 3  g  0.03 N
RP m  M

Aplicaţia 8. Două stele de mase M şi m, separate prin

distanţa d, se mişcă pe orbite circulare în jurul centrului comun de
masă (v. figura). Găsiţi perioada de revoluţie a fiecarei stele.
4 2 d 3
Răspuns: T 
k M  m 
13 Tycho Brahe (1546-1601) a fost un astronom și matematician danez. A adus contribuții importante în
observarea și măsurarea exactă a mișcării planetelor precum și la catalogarea a peste 800 de stele. La 20 de ani
pierde într-un duel o parte a nasului, din care cauză tot restul vieții poartă o proteză nazală dintr-un aliaj de aur
și argint. În amintirea lui Brahe, unul din craterele de pe Lună se numește Craterul Tycho.

14 Ptolemeu (Ptolemais Hermiou) (100-170) a fost un astronom, astrolog, cartograf, matematician, fizician,
filozof și muzician antic. A scris în limba greacă, dar se pare că a fost cetățean roman din epoca elenistică
tardivă în timpul stăpânirii roman aEgiptului, ale cărui teorii au dominat știința până în secolul al XVI-lea.

15 Johannes Kepler (1571-1630) a fost matematician, astronom şi naturalist german, care a formulat și confirmat
legile mișcării planetelor. În matematică, Kepler este considerat precursor al calculului integral.

16 Nicolaus Copernic (1473-1543) a fost un astronom, cosmolog şi matematician prusac (german) care a dezvoltat
teoria heliocentrică a Sistemului Solar. Teoriei lui Copernic a fost respinsă de către autoritățile ecleziastice cu
ocazia procesului lui Galilei (1633). Abia după apariția lucrărilor lui Newton asupra mecanicei cerești, sistemul
copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

17 Henry Cavendish (1731-1810) a fost fizician și chimist englez, cunoscut pentru descoperirea hidrogenul, a
sintezei apei și a celebrului experiment (experimentul Cavendish) în care a măsurat cu ajutorul unei balanțe de
torsiun forța de atracție dintre două mase suspendate. A calculat, pentru prima dată, constanta atracției
universale și masa Pământului.

18 Stephen Hawking (1942-2018) fizician englez, teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari
cosmologi contemporani, profesor la catedra de matematică de la Universitatea Cambridge. La 20 de ani onţine
titlul de doctor în fizică. La 21 de ani se decoperă că suferă de o boală progresivă de neuron motor, scleroza
laterală amiotrofică. Cunoscut pentru Cosmologie teoretică şi Gravitaţia cuantică.

19 Hermann Minkowski (1864-1909) a fost un matematician german, care a creat și a dezvoltat geometria
numerelor și a folosit metode geometrice pentru a rezolva probleme dificile din teoria numerelor, fizica
matematică și teoria relativității. A fost profesorul lui Einstein la Universitatea Federală Politehnică din Zurich.
Minkowski și-a dat seama că transformările Lorentz-Eistein ar putea fi mai bine înțelese ca rotaţii într-un spaţiu
4-dimensional - „continuumul spaţiu-timp”.

20 Karl Schwarzschild (1873-1916) fizician german unoscut pentru găsirea unor soluții exacte pentru ecuațiile de
câmp ale lui Einstein din relativitatea generală. În cazul unei mase sferice non-rotative soluția găsită de
Schwarzschild, duce la raza Schwarzschild, care este dimensiunea unui astru (black-hole) la care prima viteză
cosmică este egală cu valoarea vitezei luminii în vid (fotonul devine satelit şi nu poate părăsi astrul).

21 Walther Hohmann (1880-1945) a fost un inginer german care a adus o contribuție importantă la înțelegerea
dinamicii orbitale. Ideile sale au fost preluate pentru programul Apollo și pentru sonda spațială Voyager. Astăzi
este considerat un pionier al călătoriilor în spațiu.

["."] Memento.

Au fost introduse noţiunile :

- sistem de referinţă geocentric, sistem de referinţă heliocentric;

- legile lui Kepler;
- excentricitatea unei traiectorii eliptice, periheliu, afeliu, perigeu, apogeu;
- ecliptica, planul eclipticii;
- legea atracţiei gravitaţionale, intensitatea câmpului gravitaţional;
- acceleraţia gravitaţională terrestră;
- prima viteză cosmică;
- sateliţi geostaţionari;
- orbite Hohmann de transfer gravitaţional;
- ferestre de lansare;
- tractare gravitaţională.
["."]
Tratat de mecanică cerească*)
- Unde e Dumnezeu? a-ntrebat
Bonaparte, nu-L aflu-n tratat!
- Sire, n-am avut nevoie deloc
de-o astfel de ipoteză!
Numai de timp şi de loc!
Din ele am derivat,
rând pe rând, şi viteză
şi-acceleratie. Şi, luminat
de-a minţii omului torţă,
şi-am adunat, ca-ntr-un fir de memorie,
spaţiul şi timpul în traiectorie,
determinând, pe căi raţionale,
mişcarea sistemelor materiale,
în maniera cea mai firească!
- Atunci de ce este numită "cerească"
aceasta Mecanică? Nici în cer n-a rămas
loc Creatorului, mon cher Laplace?
Traiectorii puzderie,
a spus Bonaparte,
sunt şi la noi, la artilerie:
parabole, în bună parte.
Deşi stricăm mai mult decât dregem,
căutăm ca parabola s-o înţelegem.
Dacă-n balistică nu prea pot spune
ca semn e parabola de-nţelepciune,
poate că e, cine stie,
mai bună elipsa din Astronomie!
- Parabola, Sire, de Voi preferată
e doar o elipsă degenerată!
Nu e cea care menţine planete,
ci calea pierdutei comete!
- Spuneţi, Laplace, nu faceţi oare
şi ipoteze simplificatoare?
Obuzele noi le descriem drept puncte,
deşi fac destule persoane defuncte!
Dar punctul marchează aici un obuz.
Să pui punct planetei nu e un abuz?
- Sire, depinde de circumstanţe;
Sunt altfel de puncte şi alte distanţe!
Precum punct apare un simplu soldat
de la înălţimea unui împărat,
planetele puncte apar rotitoare
departe de centru, de-al lor rege Soare!
- Cetăţene Laplace, lui Napoleon
să nu-i aminteşti de-un Bourbon!
Înţeleg că gândeşti
cele cereşti la scări pamânteşti,
şi nu pamânteşti după cele cereşti!
Din infinit iei o parte,
picul de spaţiu la clipa se-mparte,
şi iese viteza cu care
finitul se pune-n mişcare.
Toate sunt foarte rotunde
când timpul şi spaţiul le ai, dar de unde?
Ies constelaţii
din ecuaţii?
Se fac din bucăţi
eternităţi?
Ajunge deci scuza că eşti astronom
din sori să scoţi focul, ca duhul din om?
Ce este lumea şi ce al ei mers
când scoţi Creatorul din Univers?
- Sire, eu sunt doar un biet
cercetător. Mi s-a spus
că s-ar fi dat un decret,
în privinţa Celui de Sus!
Un cod de legi am, dar nu am dat eu
decret că nu e Dumnezeu!
Pe-atunci Dumnezeu fu pus în discuţie
în altă mişcare de revoluţie!
Mai mult despre ce nu există în Cer
ştiu d'Holbach, Helvetius şi cu Voltaire!
Ideile pot să pară frumoase,
dar nu iese ordine din nebuloase!
Raţiunea a fost la-nceput
singura-n stare să înteleagă.
Un plan a fost conceput,
iar lumea creată fusese întreagă!
"
*)
Univers Ingineresc, nr 1, 2003 (289)