Legea atracţiei universale (Legea gravitaţiei universale)

Pornind de la legile lui Kepler şi pe baza principiilor dinamicii,

Isaac Newton a dedus în 1687, Legea gravitaţiei universale.
Mişcarea planetelor se face pe traiectorii eliptice, dar pentru
simplificare să presupunem o planetă în mişcare în jurul Soarelui pe o
orbită aproximativ circulară. In acest caz forţa centripetă ce acţionează
asupra planetei este:

unde m, v, R şi T reprezintă masa planetei, viteza ei liniară, raza orbitei şi

Sir Isaac Newton
perioada de rotaţie.
Introducând în această relaţie, legea a III a a lui Kepler, se obţine următoarea expresie:

Conform principiului acţiunilor reciproce, o forţă egală în modul dar de sens contrar acţionează
asupra Soarelui, , iar ca urmare .
Newton a generalizat expresia pentru orice pereche de corpuri de mase m1 şi m2, aflate la distanţa
r unul de celălalt, enunţând astfel legea atracţiei universale:

Forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri punctiforme este direct proporţională cu
produsul maselor corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele.

în expresia legii, K este constanta gravitaţională, aceeaşi pentru toate corpurile, şi are valoarea:

Semnificaţia constantei gravitaţionale:

Constanta gravitaţională K este numeric egală cu forţa de

atracţie ce se manifestă între două corpuri punctiforme cu masa de
1kg fiecare, aflate la distanţa de 1m unul de celălalt.

Considerând vectorul de poziţie orientat de la corpul m1 spre

m2, se poate scrie expresia vectorială a legii lui Newton astfel:

unde semnul minus arată caracterul atractiv al forţei.

m2

Mărul lui Newton, 

 F
Gradina botanică Cambridge r

F
m1
Determinarea constantei gravitaţionale
 Prima determinare experimentală a acestei constante s-a realizat în 1798, de către Henry
Cavendish, cu ajutorul unei balanţe de torsiune.
Ideea care a stat la baza măsurătorilor considera că dacă forţa de atracţie gravitaţională se
manifestă între orice pereche de corpuri, atunci ar trebui să se poată pune în evidenţă şi atracţia dintre
două corpuri obişnuite.
Dificultatea experimentului era legată de faptul că în
această situaţie valoarea forţei este extrem de mică şi trebuie
stabilite modalităţi speciale de măsurare, precum şi de
eliminare a altor forţe (de frecare, electrostatice, etc.).
In principiu, balanţa de torsiune demonstrează existenţa
şi permite măsurarea forţei de atracţie gravitaţională dintre
două bile mari de plumb aflate la capetele unei bare, şi două
bile mici de plumb aflate la capetele unei tije susţinute de un
fir subţire, elastic (de torsiune). Valoarea forţei se determină
indirect, prin măsurarea unghiului cu care se răsuceşte firul
din cauza atracţiei gravitaţionale a bilelor.
Cunoscând masa bilelor, distanţele implicate şi unghiul
de răsucire şi ştiind că la echilibru momentul forţelor elastice
este egal cu momentul forţelor de atracţie, se determină în
final constanta gravitaţională, K.

Vă amintiţi?...

Masa unui corp se manifestă sub două aspecte:

o Masă inerţială (inertă) – ori de câte ori se modifică starea de mişcare a unui corp;
o Masă gravitaţională (grea) – ori de câte ori este implicată gravitaţia.

In mişcarea circulară uniformă se definesc următoarele mărimi caracteristice:

o Perioada – timpul în care se efectuează o rotaţie completă, T;

o Frecvenţa – numărul de rotaţii complete efectuate în timp de o secundă, :
o Viteza unghiulară – viteza de modificare a unghiului la centrul traiectoriei (viteza de rotaţie a

vectorului de poziţie): v
s
o Viteza liniară (tangenţială): 
R
o Acceleraţia centripetă:  
v
 
o Forţa centripetă:  a cp
Fcp
Dicţionar

Sir Isaac Newton (1643 – 1727) – fizician, matematician, astronom, şi

filozof englez. In tratatul său Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica, care a apărut în 1687 cu ajutorul moral şi material al lui
Edmund Halley, descrie legea universală a gravitaţiei şi cele trei principii
ale mecanicii, punând astfel bazele mecanicii clasice. Newton este cel
care enunţă şi legile de conservare ale impulsului şi momentului cinetic şi
face o determinare a vitezei sunetului în aer pe baza legii lui Boyle.
In domeniul opticii, a inventat telescopul cu reflexie, a dezvoltat o teorie a
culorilor bazată pe fenomenul de dispersie a luminii albe într-o prismă şi a
fost adeptul teoriei corpusculare a luminii, considerând că lumina este Sir Isaac Newton
compusă din particule. Totuşi ca să explice fenomenul de difracţie a
trebuit să ia în considerare şi aspectul de undă al luminii.
In matematică, a descoperit în acelaşi timp cu Gottfried Leibniz calculul
infinitezimal, este cunoscut pentru binomul care îi poartă numele, a
contribuit la dezvoltarea seriilor de puteri şi a dezvoltat o metodă de
aproximare a zero-urilor unei funcţii.
Impresionat de opera sa, poetul englez Alexander Pope a scris versurile:
“Nature and nature’s laws lay hid in night
God said “Let Newton be” and all was light”
Newton modest, îi scria lui Robert Hooke în 1676 următoarele: “Principia” lui Newton
“If I have seen further it is by standing on the shoulder of giants!”

Henry Cavendish (1731 – 1810) – fizician şi chimist englez. A

descoperit hidrogenul (denumire dată ulterior de Antoine Lavoisier), sau
cum îl denumea el “aerul inflamabil”.
Cu ajutorul balanţei construite de geologul John Michell a făcut primele
calcule asupra densităţii Pământului, pe care le-a publicat în
“Philosophical Transactions of the Royal Society of London”. Cavendish
a dorit să măsoare densitatea Pământului relativ la densitatea apei, dar
rezultatele obţinute l-au condus la determinarea masei Pământului, iar Telescopul cu reflexie al
lui Newton
valoarea obtinută de el diferă doar cu 1% faţă de valoarea acceptată astăzi.
Rezultatele precise ale experimentului său au fost reinterpretate ulterior
pentru a determina valoarea constantei gravitaţionale, care a fost pentru
prima dată utilizată cu circa 100 de ani mai târziu, în 1873.
Datorită comportamentului său asocial, multe din lucrările sale au rămas
nepublicate. J.C. Maxwell a fost cel care, mai târziu, a găsit multe din
acestea şi a constatat că printre descoperirile şi realizările sale se numără:
- conceptul de potenţial electric;
- formula capacităţii unui condensator plan;
- conceptul de constantă dielectrică a unui material;
- legea lui Coulomb şi legea lui Ohm;
- legea lui Charles şi legea presiunilor parţiale a lui Dalton.
Din 1870 la Universitatea Cambridge funcţionează Laboratorul
Cavendish, realizat prin grija urmaşilor lui Henry Cavendish, în special a Henry Cavendish
lui William Cavendish, duce de Devonshire.
Incercaţi!

1. Determinaţi forţa de atracţie gravitaţională dintre protonul şi electronul unui atom de hidrogen.
Se cunosc masa protonului , masa electronului şi raza
atomului de hidrogen .
2. Determinaţi forţa de atracţie gravitaţională dintre Pământ şi Lună, respectiv dintre Soare şi
Pământ, cunoscând masa Pământului , masa Lunii , masa
Soarelui , distanţa medie Pământ – Lună , precum şi
distanţa medie Pământ – Soare .
3. Aproximaţi valorile pentru frecvenţa, viteza unghiulară, viteza liniară şi acceleraţia centripetă a
Pământului, considerând orbita sa în jurul Soarelui ca fiind circulară.
4. Aveţi la dispoziţie un corp cu masa cunoscută, un dinamometru şi presupuneţi cunoscută raza
Pământului în locul în care vă aflaţi. Găsiţi o modalitate de a afla masa Pământului.
Aplicaţie: masa corpului m = 1 kg, raza Pământului RP = 6400 km.

“I do not know what I may appear to the world, but to myself I seem to have been only a boy
playing on the sea-shore and diverting myself in now and then finding a smoother pebble or a prettier
shell than ordinary, whilst the great ocean of truth lay all undiscovered before me.”

Sir Isaac Newton