Cuprins

1. FORMA GENERALĂ A ECUAŢIEI AMPÈRE. CURENTUL DE DEPLASARE ...... 2

2. ECUAŢIILE LUI MAXWELL ....................................................................... 4

3. EXPERIENŢA LUI HERTZ .......................................................................... 7

4. UNDE ELECTROMAGNETICE ................................................................... 9

4.1. UNDE ELECTROMAGNETICE PLANE ............................................... 12

4.2. UNDE ELECTROMAGNETICE SFERICE............................................. 14

5. UNDE ELECTROMAGNETICE ÎN SUBSTANŢĂ.......................................... 14

6. ENERGIA UNDEI ELECTROMAGNETICE. VECTORUL POYNTING............... 14

7. PRESIUNEA ŞI IMPULSUL UNDELOR ELECTROMAGNETICE ..................... 17

Dispozitivul experimental cu care H. Hertz a confirmat
existenţa undelor electromagnetice prezise de James C.
9. UNDE ELECTROMAGNETICE STAŢIONARE ............................................. 18
Maxwell. [http://www.sparkmuseum.com/HERTZ.HTM]
10. PRODUCEREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE ................................... 18

11. SPECTRUL UNDELOR ELECTROMAGNETICE......................................... 20

De foarte mult timp oamenii îşi pun întrebări cu privire la natura luminii. Acest
răspuns a întârziat să apară până la apariţia electromagnetismului care a realizat corelaţiile
dintre fenomenele electrice şi cele magnetice şi care este descris de ecuaţiile J.C. Maxwell.
Aceste relaţii leagă câmpul electric şi pe cel magnetic de sursele lor şi arată că un câmp
electric variabil în timp este o sursă de câmp magnetic, iar un câmp magnetic variabil în timp
va produce în jurul său un câmp electric. Aceste câmpuri, caracterizate de vectorii 𝐸⃗ şi 𝐵⃗ se
generează reciproc şi formează o undă electromagnetică care se propagă în spaţiu. Peste tot
în jurul nostru sunt unde electromagnetice. De la lumina emisă de un filament încălzit,
transmisia semnalelor radio, Tv sau de la telefonul mobil, până la aparatele RMN sau cele de
raze X.

În acest capitol vom utiliza ecuaţiile lui Maxwell ca fundament teoretic pentru a
înţelege undele electromagnetice, vom vedea că aceste unde transportă energie şi că ele diferă
prin frecvenţă şi lungime de undă. În plus, vom vedea că undele electromagnetice, spre
deosebire de cele mecanice, nu necesită prezenţa unui mediu material pentru a se propaga,
adică ele se pot propagă şi în vid.
 Legea lui Ampère, ∮ 𝐵 ⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 𝜇0 𝑖𝑐 descrie cum se creează un câmp
magnetic de către o configuraţie de curent continu şi este uşor de utilizat
pentru determinarea inducţiei câmpului magnetic. mai ales în cazul
problemelor ce prezintă o simetrie ridicată. În relaţia precedentă intensitatea
𝑑𝑞
curentului 𝑖 = este generată de mişcarea sarcinilor electrice prin firul
𝑑𝑡
conductor şi-l vom numi curent de conducţie.
Facem această precizare deoarece în continuare vom
introduce un alt tip de curent pe care îl vom numi
curent de deplasare. După cum vom vedea, legea
lui Ampère scrisă mai sus este valabilă doar în
situaţiile în care intensitatea câmpul electric este
constantă în timp. Maxwell a reuşit să-şi dea seama
de limitele acestei relaţii şi a modificat legea lui
Ampère astfel încât aceasta să fie validă şi în
situaţiile în care intensitatea câmpului magnetic se
modifică în timp.
Maxwell a elaborat teoria
Să considerăm procesul de încărcare a unui electromagnetică a luminii. A
condensator, ca în figura 1. Dacă aplicăm legea lui explicat natura inelelor lui
Saturn şi vederea color. în
Legea lui Ampère pentru conturul ce înconjoară 1865, Maxwell a demonstrat
⃗ ∙ 𝑑𝑙 va fi egal cu 𝜇0 𝑖𝑐 . Însă,
suprafaţa 𝑆1 , integrala ∮ 𝐵 că câmpurile electrice și
magnetice se deplasează
curentul care trece prin suprafaţa 𝑆2 din jurul prin spațiu asemănător
aceleiaşi armături, înconjurată de acelaşi contur undelor, cu viteza luminii..

circular este nul. Prin urmare, la acelaşi moment de

⃗ ∙ 𝑑𝑙 este egală atât cu 𝜇0 𝑖𝑐 cât şi cu zero! Această contradicţie
timp, integrala ∮ 𝐵
trebuie explicată prin faptul că pe suprafaţa 𝑆2 se întâmplă altceva. Astfel, pe
măsură ce condensatorul se încarcă, câmpul electric 𝐸⃗ şi fluxul electric 𝜙𝑒
prin suprafaţa respectivă sunt în creştere. Putem exprima viteza de creştere
în funcţie de sarcina electrică şi de intensitatea curentului electric. Sarcina
momentană este 𝑞 = 𝐶𝑢, unde 𝑢 este tensiunea momentană dintre armăturile
𝜀0 𝑆
condensatorului, iar 𝐶 = reprezintă capacitatea condensatorului plan. 𝑆 ş𝑖 𝑑
𝑑
reprezintă aria armături, respectiv distanţa dintre armături. Tensiunea
electrică dintre cele două armături este 𝑢 = 𝐸𝑑, unde 𝐸 este modulul
intensităţii câmpului electric, presupus a fi uniform între armăturile
condensatorului. Astfel, sarcina de pe armătura condensatorului este:

𝜀0 𝑆
𝑞 = 𝐶𝑢 = 𝐸𝑑 = 𝜀0 𝜙𝑒 (1)
𝑑

unde 𝜙𝑒 = 𝐸𝑆 reprezintă fluxul electric prin suprafaţa respectivă.

 Pe măsură ce condensatorul se 𝒊𝒄
încarcă, variaţia sarcinii electrice în timp va
⃗⃗
𝑩
reprezenta curentul de conducţie:
𝑺𝟏
𝑑𝑞 𝑑𝜙𝑒
𝑖𝑐 = = 𝜀0 (2)
𝑑𝑡 𝑑𝑡
+𝒒
Pentru a rezolva problema legată de
𝑺𝟐
discontinuitatea curentului ce conduce la
∮𝐵⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 0 prin suprafaţa 𝑆2 , Maxwell a ⃗𝑬
−𝒒
postulat existenţa unui termen adiţional în
partea dreaptă a legii lui Ampère, pe care l-
a numit curent de deplasare:
𝒊𝒄
𝑑𝜙𝑒
𝑖𝐷 = 𝜀0 (3)
𝑑𝑡
Figura 1. Două suprafeţe 𝑆1 şi
Astfel, putem să considerăm că variaţia 𝑆2 din apropierea unei armături a
fluxului electric prin conturul ce mărgineşte condensatorului sunt înconjurate
suprafaţa 𝑆2 este echivalent cu legea lui de acelaşi contur.

Ampère pentru un curent de conducţie prin

suprafaţă respectivă. Prin urmare, forma generală a legii lui Ampère poate
fi scrisă sub forma:

𝑑𝜙𝑒
⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 𝜇0 (𝑖𝑐 + 𝑖𝐷 ) = 𝜇0 𝑖𝑐 + 𝜇0 𝜀0
∮𝐵 (4)
𝑑𝑡

Legea lui Ampère dată de relaţia precedentă este valabilă indiferent de

forma suprafeţei. Astfel, dacă suprafaţă este plană, 𝑖𝐷 este nul, dacă este
curbă 𝑖𝐶 este nul, iar 𝑖𝐶 pentru suprafaţa plană este egal cu 𝑖𝐷 pentru suprafaţa
curbă. În plus, această relaţie este valabilă şi în cazul materialelor magnetice,
în care magnetizaţia este proporţională cu inducţia câmpului magnetic extern,
iar permeabilitatea magnetică a vidului va fi înlocuită de permeabilitatea
magnetică a mediului, 𝜇.

𝑖𝐷
Densitatea curentului de deplasare este: 𝑗𝐷 = , iar fluxul electric poate
𝑆
fi scris 𝜙𝑒 = 𝐸𝑆, astfel încât putem scrie:

𝑑𝐸
𝑗𝐷 = 𝜀0 𝑑𝑡 (5)

Existenţa curentului de deplasare ne permite să generalizăm şi legea lui

Kirchhoff pentru un nod de reţea. Astfel, să considerăm armătura superioară
a condensatorului din figura 2, în care intră un curent de deplasare, dar din
aceasta nu iese nici un curent. Dacă luăm în considerare existenţa curentului
de deplasare, curentul de conducţie care intră în armătură va fi egal cu
curentul de deplasare care iese din aceasta. 𝒊𝒄
Astfel, putem vorbi de existenţa unui curent
electric ce străbate un condensator.

În continuare vom analiza dacă curentul

de deplasare are o semnificaţie fizică sau este +𝒒
𝒓
introdus doar pentru a satisface legea lui
⃗⃗
𝑩
Ampère şi pe cea a lui Kirchhoff pentru nodul
𝒂
de reţea. Pentru aceasta, să considerăm
condensatorul din figura 2. Existenţa −𝒒 ⃗
𝑬
curentului de deplasare va conduce la existenţa
unui câmp magnetic în spaţiul dintre
armăturile condensatorului atunci când acesta 𝒊𝒄
se încarcă. Putem utiliza forma generalizată a
legii lui Ampère pentru a determina cum arată
acest câmp magnetic. Astfel, dacă considerăm Figura 2. Un condensator
încărcat de curentul de
că raza armăturilor condensatorului este 𝑟 conducţie 𝑖𝑐 va avea între
trebuie să determinăm care este inducţia armături un curent de
câmpului magnetic într-un punct 𝑎 în care din deplasare egal cu cel de
conducţie. Acesta va fi sursa
spaţiul dintre armăturile, punând condiţia ca
câmpului magnetic dintre
𝑎 < 𝑟. Deoarece 𝑖𝑐 = 𝑖𝐷 , din legea lui Ampère armăturile condensatorului.
obţinem pentru circumferinţa 2𝜋𝑎 a cercului:

𝑎2 𝜇 𝑎
⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 2𝜋𝑎𝐵 = 𝜇0 2 𝑖𝑐 sau
∮𝐵 𝐵 = 2𝜋0 𝑟 2 𝑖𝑐 (6)
𝑟

Acest rezultat ne indică faptul că, în regiunea dintre cele două armături,
inducţia câmpului magnetic 𝐵⃗ este nulă pe axa de simetrie a condensatorului
şi creşte liniar cu distanţa faţă de aceasta. În regiunea exterioară armăturilor,
⃗ este ca şi cum ar fi în jurul unui fir conductor, iar măsurarea inducţiei
𝑎 > 𝑟, 𝐵
câmpului magnetic în această regiune confirmă existentă câmpului în această
regiune şi se obţin rezultate în acord cu relaţia precedentă. Acest fapt însemnă
o confirmare directă al rolului curentului de deplasare şi că acesta este o sursă
de câmp magnetic. Astfel, putem concluziona că introducerea de către
Maxwell a acestui curent de deplasare nu este doar un artificiu utilizat pentru
a confirma legea lui Ampère, ci el chiar are un fundament fizic.

Ecuaţiile lui Maxwell reprezintă un set de patru ecuaţii care sunt baza
fenomenelor electrice şi magnetice. Aceste ecuaţii sunt fundamentale pentru
fenomenele electromagnetice, aşa cum legile lui Newton sunt pentru
fenomenele mecanice. Mai mult, teoria lui Maxwell are implicaţii chiar mai
mari decât şi-a imaginat acesta deoarece ele sunt în concordanţă cu cazul
special al teoriei relativităţii restrânse după cum a arătat Einstein în anul
1905.

Ecuaţiile lui Maxwell reprezintă legile fenomenelor electrice şi magnetice

discutate până în prezent, dar ele au consecinţe adiţonale importante. Pentru
simplitate vom prezenta ecuaţiile lui Maxwell în vid, adică în absenţa oricărui
material dielectric sau magnetic. Aceste ecuaţii sunt:
𝑞
∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑆 = 𝜀 (7)
0

⃗ ∙ 𝑑𝑆 = 0
∮𝐵 (8)

𝑑𝜙
∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑙 = − 𝑑𝑡𝑚 (9)

𝑑𝜙𝑒
⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 𝜇0 (𝑖𝑐 + 𝜀0
∮𝐵 ) (10)
𝑑𝑡

Relaţia (7) reprezintă legea lui Gauss pentru câmpul electric care
afirmă: fluxul electric total ce străbate o suprafaţă închisă este direct
proporţional cu sarcina electrică închisă în suprafaţa respectivă, factorul de
proporţionalitate fiind inversul permitivităţii dielectrice a vidului. Această lege
leagă câmpul electric de sursa sa, adică sursa câmpului electric este sarcina
electrică.

Relaţia (8) reprezintă legea lui Gauss pentru câmpul magnetic care
afirmă: fluxul magnetic ce străbate o suprafaţă închisă este nul. Astfel,
numărul de linii de câmp care intră într-o suprafaţă închisă trebuie să fie egal
cu numărul liniilor care ies din suprafaţa respectivă. Prin urmare, liniile
câmpului magnetic nu au început sau sfârşit, dacă ar avea ar însemna că
există magneţii monopol din care să înceapă sau să se sfârşească linia de
câmp magnetic. Aceşti magneţi monopol nu au fost observaţi în natură sau
creaţi artificial, ceea ce face ca relaţia (8) să fie confirmată.

Relaţia (9) reprezintă legea inducţiei electromagnetice a lui Faraday

care descrie crearea unui câmp electric de către un flux magnetic variabil în
timp. Această lege afirmă: t.e.m. indusă de-a lungul unui contur închis este
egală cu viteza de variaţie a fluxului magnetic prin suprafaţa închisă de conturul
respectiv. O consecinţă a legii lui Faraday este curentul indus într-un circuit
închis străbătut de un flux magnetic variabil în timp.

Relaţia (10) reprezintă legea Ampère-Maxwell care descrie cum se

creează un câmp magnetic de către un flux electric variabil în timp şi de către
un curent electric. Această lege afirmă: tensiunea magnetomotoare de-a lungul
unei contur închis este egală cu suma dintre intensităţile curenţilor de conducţie
şi de deplasare care trec prin suprafaţa mărginită de conturul respectiv. O
consecinţă a legii Ampère-Maxwell este aceea că câmpul magnetic nu are o
sursa proprie, sursa câmpului magnetic fiind ori un curent electric (sarcina
electrică aflată în mişcare), fie un flux electric variabil în timp, ori ambele.

Relaţiile (7)-(10) reprezintă forma integrală a ecuaţiilor lui Maxwell. În

funcţie de particularităţile distribuţiei de sarcină sau ale suprafeţei străbătute
de câmpurile electrice şi magnetice aceste relaţii se mai pot scrie şi sub alte
forme. Astfel, pentru o distribuţie volumică de sarcină, 𝑞 = ∫𝑉 𝜌𝑑𝑉 , relaţia (7)
se poate scrie sub forma:

1
∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑆 = 𝜀 ∫𝑉 𝜌𝑑𝑉 (11)
0

În plus, dacă sarcina 𝑞 este închisă de o suprafaţă care conţine medii diferite,
efectul substanţelor dielectrice asupra câmpurilor electrostatice poate fi
⃗ = 𝜀𝐸⃗ , unde 𝐷 reprezintă inducţia câmpului
exprimat cu ajutorul relaţiei: 𝐷
electric, iar 𝜀 = 𝜀0 𝜀𝑟 este permitivitatea dielectrică a mediului. Astfel, relaţia
precedentă poate fi scrisă sub forma:

⃗ ∙ 𝑑𝑆 = ∫ 𝜌𝑑𝑉
∮𝐷 (12)
𝑉

Dacă ţinem cont de relaţia de definiţie a fluxului magnetic printr-o

⃗ ∙ 𝑑𝑆, putem rescrie relaţia (9) sub forma
suprafaţă închisă: 𝜙𝑚 = ∮ 𝐵

𝑑
∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑙 = − 𝑑𝑡 ∮ 𝐵
⃗ ∙ 𝑑𝑆 (13)

Dacă câmpul magnetic se propagă printr-un mediu magnetic, câmpul

magnetic se poate exprima prin relaţia: 𝐻 ⃗ = 1𝐵
⃗ , unde 𝐻
⃗ reprezintă
𝜇
intensitatea câmpului magnetic, iar 𝜇 = 𝜇0 𝜇𝑟 este permeabilitatea mediului
magnetic. Prin urmare, relaţia (10) se poate scrie:

𝑑
⃗ ∙ 𝑑𝑙 = ∮ 𝐽 ∙ 𝑑𝑆 + 𝜀0 ∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑆
∮𝐻 (14)
𝑑𝑡

unde am utilizat relaţia dintre intensitatea curentului electric şi densitatea de

curent electric 𝑖 = ∮ 𝐽 ∙ 𝑑𝑆 şi legea fluxului electric: 𝜙𝑒 = ∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑆.

Relaţiile lui Maxwell pentru câmpul electromagnetic scrise sub formă

integrală sunt utile pentru a rezolva problemele care cer o simetrie completă,
de exemplu simetrie sferică, cilindrică sau liniară. Această limitare este
datorată faptului că ele sunt legi care descriu proprietăţile câmpului într-o
regiune întinsă a spaţiului. Pentru a putea fi utile pentru orice tip de simetrie
este necesar să stabilim relaţii între vectorii câmpului electromagnetic în
puncte arbitrare ale spaţiului şi la momente de timp arbitrare. Prin urmare,
necesar să scriem ecuaţiile lui Maxwell sub formă diferenţială. Aceste
relaţii se obţin din forma integrală a ecuaţiilor Maxwell utilizând teorema de
transformare Gauss:

∮ 𝐴 ∙ 𝑑𝑆 = ∫𝑉 𝑑𝑖𝑣𝐴 ∙ 𝑑𝑉 (15)

şi a teoremei Stokes

∮ 𝐴 ∙ 𝑑𝑙 = ∫𝑆 𝑟𝑜𝑡 𝐴 ∙ 𝑑𝑆 (16)

Astfel, putem scrie relaţiile Maxwell sub forma diferenţială:

𝜕𝐴𝑦
⃗ =𝑞
𝑑𝑖𝑣 𝐷 (17) (𝑑𝑖𝑣 𝐴 ≡ ∇ ∙ 𝐴 ≡ 𝜕𝐴𝑥
+ +
𝜕𝐴𝑧
)
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧

⃗ =0
𝑑𝑖𝑣 𝐵 (18)

𝑖 𝑗 𝑘⃗
⃗
𝑑𝐵
𝑟𝑜𝑡 𝐸⃗ = − 𝑑𝑡 (19) (𝑟𝑜𝑡 𝐴 ≡ ∇ × 𝐴 ≡ |
𝜕
𝜕𝑥
𝜕
𝜕𝑦
𝜕
𝜕𝑧
|)
𝐴𝑥 𝐴𝑦 𝐴𝑧
⃗ = 𝐽 + 𝑑𝐷⃗
𝑟𝑜𝑡 𝐻 (20)
𝑑𝑡

Ecuaţiile lui Maxwell sub formă diferenţială pot fi scrise doar atunci
când vectorii câmpului electromagnetic sunt funcţii de poziţie şi timp, cu o
singură valoare, mărginite, continue şi cu derivate continue. În general,
⃗ , 𝐸⃗ , 𝐵
vectorii 𝐷 ⃗ şi 𝐻
⃗ au aceste proprietăţi în tot spaţiul, cu excepţia punctelor
în care distribuţiile de sarcină se modifică brusc. Relaţiile între
discontinuităţile vectorilor de câmpului electromagnetic şi variaţiile rapide în
distribuţia sarcinilor electrice sunt cunoscute ca fiind condiţii la limită. Aceste
discontinuităţi ale vectorilor de câmp apar la interfaţa dintre medii cu
proprietăţi fizice diferite. Într-o problemă particulară de electromagnetism,
soluţia se obţine utilizând ecuaţiile Maxwell sub forma diferenţială şi conduce
la rezolvarea de sisteme de ecuaţii diferenţiale. Soluţia generală a fiecărei
ecuaţii diferenţiale conţine termeni (constante sau funcţii) care pot fi evaluaţi
numai din cunoaşterea comportării variabilelor la condiţiile la limită spaţiale
şi/sau la condiţiile iniţiale.

Atunci când se cunosc vectorii câmpului electric şi magnetic într-un

anumit punct din spaţiu, forţa care va acţiona asupra unei sarcini 𝑞 poate fi
determinată cu ajutorul relaţiei:

𝐹 = 𝑞𝐸⃗ + 𝑞𝑣 × 𝐵
⃗ (21)
Această relaţie, împreună cu relaţiile Maxwell descriu complet toate
interacţiile electromagnetice în vid. Ecuaţiile lui Maxwell sunt importante nu
numai în electromagnetism ci pentru mai multe domenii ale ştiinţei. După
cum vom vedea, cu ajutorul acestor ecuaţii vom putea descrie undele
electromagnetice, iar din soluţia ecuaţiei undelor care se propagă în vid vom
deduce că viteza undelor electromagnetice este egală cu viteza lumini în vid.
Acest rezultat l-a determinat pe Maxwell să prezică că lumina este o formă de
undă electromagnetică.

H. Hertz a realizat un experiment pentru a verifica predicţia lui Maxwell.

Dispozitivul utilizat de Hertz este prezentat în figura 3. O bobină de inducţie
este conectată la un transmiţător confecţionat din două sfere aflate la o
distanţă mică una de alta. Bobina furnizează celor două sfere o tensiune înaltă
pentru un timp foarte scurt şi acestea se vor încărca, una pozitiv, iar cealaltă
negativ. Drept urmare, o scânteie va fi generată între cele doua sfere atunci
când intensitatea câmpului electric din jurul electrozilor sferici va depăşi o
anumită valoare. Electronii liberi vor fi acceleraţi de câmpul electric intens,
vor căpăta o energie suficient de mare pentru a produce o ionizare a
moleculelor de aer. Acest proces de ionizare va furniza mai mulţi electroni ce
vor fi la rândul lor acceleraţi şi care vor produce alte ionizări. Pe măsura ce
aerul dintre sfere va fi ionizat, el va deveni un conductor mai bun şi
descărcarea electrică dintre sfere va avea un comportament oscilatoriu cu o
frecvenţă foarte mare. Din punctul de vedere al unui circuit electric,
dispozitivul din acest experiment se comportă ca un circuit 𝐿 − 𝐶 în care
inductanţa este cea a bobinei, iar capacitatea electrică este a electrozilor
sferici. Deoarece inductanţa şi
Scânteie generată în Scânteie care generează capacitatea sunt mici în
rezonator de unda
electromagnetică
unda electromagnetică experimentul lui Hertz,
frecvenţa de oscilaţie este mare,
aproximativ 100 MHz. Prin
urmare, unde electromagnetice
vor fi emise ca rezultat al
oscilaţiei sarcinilor din circuitul
transmiţătorului. Pentru a
detecta aceste unde, Hertz a
utilizat un receptor format
dintr-o spiră circulară, plasată
la o distanţa de câţiva metri de
Bobină de inducţie ce transmiţător. Această spiră
produce tensiuni înalte
caracterizată de propria
Figura 3. Schema dispozitivului lui Hertz inductanţa, capacitate şi
utilizat pentru punerea în evidenţă a frecvenţa de oscilaţie. Atunci
existenţei undelor electromagnetice.
când frecvenţa receptorului este
ajustată astfel încât să coincidă cu cea a transmiţătorului, la capetele spirei
sunt induse scântei. În acest fel Hertz a demonstrat că un curent indus în
spiră este generat de undele electromagnetice produse de transmiţător. În
plus, Hertz a demonstrat printr-o serie de experimente că radiaţia produsă de
transmiţător are proprietăţi caracteristice undelor precum interferenţa,
reflexie şi refracţie, difracţie sau polarizare, adică fenomene caracteristice
luminii. Prin urmare, a devenit evident că undele hertziene generate în acest
experiment au proprietăţi identice cu cele ale radiaţiei luminoase şi că ele se
diferenţiază doar prin frecvenţă şi lungime de undă. Confirmarea definitivă a
venit atunci când, măsurând viteza acestor unde, s-a constatat că viteza lor
𝑚
este apropiată de cea a luminii, 𝑐~3 ∙ 108 𝑠 . Această determinare s-a realizat
prin reflexiile undelor realizate între două plăci metalice între care se produce
fenomenul de interferenţă staţionară, formându-se noduri şi ventre. Astfel,
măsurând spaţiul dintre plăci s-a determinat lungimea de undă a radiaţiei şi
cu ajutorul relaţiei cunoscute 𝑣 = 𝜆𝜈 s-a determinat viteza undelor
electromagnetice.

Posibilitatea utilizării undelor electromagnetice pentru realizarea

comunicaţiilor la distanţă nu i-a aparţinut lui Hertz. Nikola Tesla şi Guglielmo
Marconi au realizat primele comunicaţii radio. Într-un radio-transmiţător,
sarcinile electrice oscilează în lungul lungimii antenei şi produc oscilaţii ce pot
fi transmise la distanţe foarte mari. Într-un radio-receptor, antena este şi ea
un conductor, iar sarcinile din aceasta sunt forţate să oscileze sub acţiunea
forţelor exercitate de oscilaţiile emise de transmiţător. Astfel, în receptor se
generează un curent electric care este amplificat de circuitul receptorului.

În continuare vom discuta despre undele electromagnetice şi despre

relaţia dintre acestea şi principiile electromagnetismului. Vom începe prin a
considera un câmp electromagnetic având o configuraţie simplă în care
intensitatea câmpului electric 𝐸⃗ are doar componenta în lungul direcţiei 𝑂𝑦,
iar inducţia câmpului magnetic 𝐵 ⃗ are componenta doar în direcţia axei 𝑂𝑧. În
plus, vom considera că unda se propagă în sensul pozitiv al axei 𝑂𝑥, cu viteză
constantă 𝑐, ca în figura 4.a. Considerăm un contur închis de formă
dreptunghiulară având latura 𝑎 şi lungimea 𝑑𝑥 în planul 𝑥𝑂𝑦. Vom evalua
integralele ∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑙 şi ∮ 𝐵
⃗ ∙ 𝑑𝑆 din ecuaţia (13) a relaţiilor Maxwell. Astfel,
considerând că parcurgem conturul închis în sens trigonometric, pentru
prima integrală putem scrie:

∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 𝐸 (𝑥 + 𝑑𝑥, 𝑡)𝑎 − 𝐸(𝑥, 𝑡)𝑎 (22)

 𝒚 𝒚

⃗⃗
𝑬
⃗⃗ 𝒂
𝑬 𝒙 𝒅𝒙
𝒙 + 𝒅𝒙
⃗⃗
𝑩 𝒙
⃗⃗
𝑩 𝒙 𝒂
𝒙 𝒅𝒙
𝒙 + 𝒅𝒙
𝒛 𝒛
𝒂 𝒃

Figura 4. Un contur dreptunghiular pentru care aplicăm legea lui Faraday a. şi legea
Ampère-Maxwell b.

unde am considerat că pe laturile 𝑑𝑥 ale conturului 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 0 deoarece 𝐸⃗ ⊥ 𝑑𝑙 .

𝜕𝐸
Deoarece 𝐸 (𝑥 + 𝑑𝑥, 𝑡) = 𝐸 (𝑥, 𝑡) + 𝜕𝑥 𝑑𝑥, din relaţia precedentă vom obţine:

𝜕𝐸
∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 𝜕𝑥
𝑎 𝑑𝑥 (23)

⃗ ∙ 𝑑𝑆 pentru acelaşi contur vom obţine:

Dacă evaluăm integrala ∮ 𝐵

⃗ ∙ 𝑑𝑆 = 𝐵𝑎𝑑𝑥
∮𝐵 (24)

iar derivarea acestei relaţii în raport cu timpul va conduce la:

𝑑 𝜕𝐵
⃗ ∙ 𝑑𝑆 =
∮𝐵 𝑎𝑑𝑥 (25)
𝑑𝑡 𝜕𝑡

Dacă înlocuim rezultatele (23) şi (25) în legea inducţiei electromagnetice (13)

vom obţine:

𝜕𝐸 𝜕𝐵 𝜕𝐸 𝜕𝐵
𝑎 𝑑𝑥 = − 𝜕𝑡 𝑎𝑑𝑥 sau = − 𝜕𝑡 (26)
𝜕𝑥 𝜕𝑥

Acum să evaluăm integrala ∮ 𝐵 ⃗ ∙ 𝑑𝑙 din legea Ampère-Maxwell (10)

pentru conturul dreptunghiular din figura 4.b., aflat în planul 𝑥𝑂𝑧 Astfel,
putem scrie:

⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 𝐵(𝑥, 𝑡)𝑎 − 𝐵(𝑥 + 𝑑𝑥, 𝑡)𝑎

∮𝐵 (27)

𝜕𝐵
Deoarece 𝐵(𝑥 + 𝑑𝑥, 𝑡) = 𝐵(𝑥, 𝑡) + 𝜕𝑥 𝑑𝑥, din relaţia precedentă vom obţine:

𝜕𝐵
⃗ ∙ 𝑑𝑙 = − 𝑎 𝑑𝑥
∮𝐵 (28)
𝜕𝑥
unde am considerat că pe laturile 𝑑𝑥 ale conturului 𝐵 ⃗ ∙ 𝑑𝑙 = 0 deoarece 𝐵
⃗ ⊥ 𝑑𝑙 .
Fluxul câmpului electric prin conturul dreptunghiular închis este
𝜑𝑒 = ∮ 𝐸⃗ ∙ 𝑑𝑆 = 𝐸𝑎𝑑𝑥, iar termenul 𝑖𝑐 = ∮ 𝐽 ∙ 𝑑𝑆 = 0 deoarece prin suprafaţa
respectivă nu trece nici un curent. Astfel, înlocuind aceste rezultate şi ecuaţia
(28) în relaţia (10) vom obţine:

𝜕𝐵 𝑑𝐸 𝜕𝐵 𝑑𝐸
− 𝜕𝑥 𝑎 𝑑𝑥 = 𝜇0 𝜀0 𝑑𝑡 𝑎𝑑𝑥 sau − 𝜕𝑥 = 𝜇0 𝜀0 𝑑𝑡 (29)

Dacă derivăm relaţia (26) în raport cu 𝑥 obţinem:

𝜕2𝐸 𝜕 𝜕𝐵 𝜕 𝜕𝐵
= − 𝜕𝑥 ( 𝜕𝑡 ) = − 𝜕𝑡 ( 𝜕𝑥 ) (30)
𝜕𝑥 2

Înlocuim în acest rezultat relaţia (29) şi vom obţine:

𝜕2𝐸 𝜕 𝑑𝐸 𝜕2𝐸 𝑑2 𝐸
= − 𝜕𝑡 (−𝜇0 𝜀0 𝑑𝑡 ) sau = 𝜇0 𝜀0 𝑑𝑡 2 (31)
𝜕𝑥 2 𝜕𝑥 2

relaţie ce mai poate fi scrisă şi sub forma:

𝜕2𝐸 1 𝑑2 𝐸
− 𝑐 2 𝑑𝑡 2 = 0 (32)
𝜕𝑥 2

Parcurgând aceleaşi etape vom obţine pentru inducţia câmpului magnetic

relaţia:

𝜕2𝐵 1 𝑑2 𝐵
− 𝑐 2 𝑑𝑡 2 = 0 (33)
𝜕𝑥 2

Relaţiile (32) şi (33) reprezintă forma diferenţială a ecuaţiilor undelor

electromagnetice. Observam asemănarea dintre aceste relaţii şi ecuaţia
diferenţială a undelor mecanice. Astfel, comparând aceste relaţii vom putea
scrie pentru viteza undelor electromagnetice în vid:

1
𝑐= (34)
√ 𝜇0 𝜀0

𝐹 𝑇𝑚
Dacă înlocuim în relaţia precedentă pe 𝜀0 = 8,85 ∙ 10−12 𝑚 şi 𝜇0 = 4𝜋 ∙ 10−7 𝐴
8𝑚
obţinem pentru viteza undelor electromagnetice în vid valoarea 𝑐 = 2.99 ∙ 10 𝑠 .

Ecuaţiile undelor electromagnetice pot fi scrise sub forma generală:

1 𝑑 𝐸⃗ 2 2
∆𝐸⃗ − 𝑐 2 𝑑𝑡 2 = 0 sau ⃗ − 12 𝑑 𝐵2⃗ = 0
∆𝐵 (35)
𝑐 𝑑𝑡

𝜕2 𝜕2 𝜕2
unde am utilizat operatorul Laplace: ∆= 𝜕𝑥 2 + 𝜕𝑦 2 + 𝜕𝑧 2.
 Din rezultatele obţinute până în 𝒚
prezent putem deduce câteva
⃗𝑬
caracteristici importante ale undelor
electromagnetice. Astfel, undele 𝒙
electromagnetice sunt ⃗
𝒄
adică intensitatea 𝒛 ⃗⃗
câmpului electric, 𝐸⃗ , este 𝑩
perpendiculară pe inducţia câmpului Figura 5. Undă electromagnetică care
magnetic, ⃗,
𝐵 iar ambele sunt se propagă în lungul direcţiei 𝑂𝑥 cu
perpendiculare pe direcţia de viteza 𝑐.
propagarea a undei. Direcţia de
propagare a undei este dată de direcţia produsului vectorial 𝐸⃗ × 𝐵
⃗ , ca în figura
5. Viteza de propagare a undei electromagnetice în vid este constantă şi are
𝑚
valoarea 𝑐 = 2.99 ∙ 108 𝑠 . În plus, spre deosebire de undele mecanice care au
nevoie de un mediu material în care oscilaţiile să se propage, undele
electromagnetice nu necesită existenţa unui asemenea mediu, ele
propagându-se şi în vid.

Cele mai simple soluţii ale ecuaţiilor (32) şi (33) sunt cele de tip undă
sinusoidală în care vectorii 𝐸⃗ şi 𝐵
⃗ variază în funcţie de 𝑥 şi 𝑡. Astfel, putem
scrie:

𝐸 = 𝐸𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) sau 𝐵 = 𝐵𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (36)

unde 𝐸𝑚𝑎𝑥 şi 𝐵𝑚𝑎𝑥 reprezintă valorile maxime, numite amplitudine, ale

intensităţii câmpului electric, respectiv ale inducţiei câmpului magnetic.
Aceste relaţii sunt identice cu cele care descriu din mecanică.
Dacă ţinem cont de orientarea vectorilor 𝐸⃗ şi 𝐵⃗ , soluţiile precedente se pot
⃗ = 𝑘⃗𝐵𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥).
scrie sub forma vectorială: 𝐸⃗ = 𝑗𝐸𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) şi 𝐵

O care se deplasează în lungul direcţiei

pozitive a axei 𝑂𝑥 a sistemului de coordonate 𝑂𝑥𝑦𝑧 cu viteza 𝑐, este prezentată
în figura 6. Intensitatea câmpului electric 𝐸⃗ este orientată în sensul pozitiv al
⃗ în lungul axei 𝑂𝑧. La orice moment
axei 𝑂𝑦, iar inducţia câmpului magnetic 𝐵
de timp, cele două câmpuri sunt uniforme în orice plan perpendicular pe
direcţia de propagare.

Ne reamintim că în relaţiile precedente 𝜔 = 2𝜋𝜈 reprezintă frecvenţa

2𝜋
unghiulară sau pulsaţia, 𝜈 fiind frecvenţă, iar 𝑘 = este numărul de undă, 𝜆
𝜆
reprezentând lungimea de undă. Raportul 𝒚 𝑭𝒓𝒐𝒏𝒕𝒖𝒍
dintre aceste două mărimi este chiar viteza 𝒖𝒏𝒅𝒆𝒊

undei, 𝑐: ⃗𝑬
𝑶 𝒙
𝜔 2𝜋𝜈 𝜆
= 2𝜋 = 𝜆𝜈 = 𝑇 = 𝑐 (37) 𝒛 ⃗
𝒄
𝑘
𝜆 ⃗⃗
𝑩
unde 𝑇 este perioada undei. Această relaţie
coincide cu relaţia vitezei de propagare a Figura 6. Undă electromagnetică
undei mecanice. plană se propagă în lungul
direcţiei 𝑂𝑥 cu viteza 𝑐.
Orientarea undei electromagnetice
este caracterizată cu ajutorul ⃗ , care are modulul dat de
2𝜋
relaţia 𝑘 = , iar direcţia şi sensul fiind aceleaşi cu cele ale undei căreia i se
𝜆
asociază. Acesta este dat de relaţia:

2𝜋
𝑘⃗ = 𝜆 𝑛⃗ = 𝑘𝑛⃗ (38)

unde 𝑛⃗ este versorul direcţiei de propagare a undei.

O dovadă suplimentară a faptului că, în cazul unei unde

electromagnetice vectorii 𝐸⃗ şi 𝐵 ⃗ oscilează într-o direcţie are este
perpendiculară pe direcţia de propagare a undei se poate obţine prin derivarea
relaţiilor (36) în raport cu timpul 𝑡, respectiv cu poziţia 𝑥. Astfel, putem scrie:

𝜕𝐸
= −𝑘𝐸𝑚𝑎𝑥 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (39)
𝜕𝑥

𝜕𝐵
= 𝜔𝐵𝑚𝑎𝑥 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (40)
𝜕𝑡

𝜕𝐸 𝜕𝐵
Dacă înlocuim aceste rezultate în relaţia (26), = − 𝜕𝑡 , obţinem:
𝜕𝑥

𝐸𝑚𝑎𝑥 𝜔
𝑘𝐸𝑚𝑎𝑥 = 𝜔𝐵𝑚𝑎𝑥 sau = =𝑐 (41)
𝐵𝑚𝑎𝑥 𝑘

1
În plus, dacă ţinem cont că 𝑐 = şi de faptul că 𝐵 = 𝜇0 𝐻, înlocuind în a
√𝜇 0 𝜀 0
doua relaţie (36) vom obţine:

𝐸𝑚𝑎𝑥 𝐸 𝐸 𝜇0
𝜇0 𝐻 = 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) = sau = 𝜇0 𝑐 = (42)
𝑐 𝑐 𝐻 √𝜇0 𝜀0

rezultat ce poate fi rescris sub forma:

𝐸 𝜇0
=√ (43)
𝐻 𝜀0
 Pentru un mediu material omogen şi izotrop, caracterizat de
permitivitatea dielectrică 𝜀 = 𝜀𝑟 𝜀0 , respectiv, permeabilitatea magnetică
𝜇 = 𝜇𝑟 𝜇0 , expresia vitezei undelor electromagnetice este:

1 1 𝑐
𝑣= = =𝑛 (44)
√𝜇𝜀 √𝜇𝑟 𝜇0𝜀𝑟 𝜀0

unde mărimea 𝑛 = √𝜇𝑟 𝜀𝑟 reprezintă indicele de refracţie al mediului respectiv.

În acest caz relaţia (43) devine:

𝐸 𝜇 𝐸 1
= √𝜀 sau = =𝑣 (45)
𝐻 𝐵 √𝜇𝜀

În final trebuie să mai precizăm că, în cazul general al propagării unei

unde plane caracterizată de versorul 𝑛⃗, relaţia generală se scrie sub forma:

𝜇
𝐸⃗ = √ 𝜀 (𝑛⃗ × 𝐻
⃗) (46)

Astfel, vectorii 𝐸⃗ , 𝐻
⃗ şi 𝑛⃗ formează un triedru drept, adică chiar reprezentarea
din figura 5.

După cum am observat în cazul undelor mecanice, caracteristica

principală a undei este aceea că ea transportă energie. Bine înţeles, şi undele
electromagnetice transportă energie. De fapt ne folosim de acest lucru atunci
când utilizăm energia radiaţiei solare, când utilizăm un cuptor cu microunde
sau când utilizăm un laser pentru a prelucra metale sau în operaţiile din
medicină. Pentru a înţelege cum utilizăm această energie trebuie să obţinem,
pentru început, relaţii matematice care să exprime energia transportată de i
undă electromagnetică.

Vom pleca de la relaţiile cunoscute deja ale densităţii de energie

𝜀0 𝐸 2 𝐵2
electrică, 𝑤𝑒 = , respectiv a densităţii de energie magnetică 𝑤𝑚 = 2𝜇 . Astfel,
2 0
densitatea totală de energie a undei electromagnetice va fi:
 𝜀0 𝐸 2 𝐵2
𝑤𝑒𝑚 = + 2𝜇 (47)
2 0

𝐸 1
Dacă utilizăm relaţia =𝑐= şi înlocuim în rezultatul precedent, vom
𝐵 √𝜇0 𝜀0
obţine:

𝜀0 𝐸 2 1 𝜀0 𝐸 2
𝑤𝑒𝑚 = + 2𝜇 (√𝜇0 𝜀0 𝐸)2 = (48)
2 0 2

Acest rezultat ne arată că, în vid, densitatea de energie asociată câmpului

electric este egală cu densitatea de energie a câmpului magnetic. Cum
modulul intensităţii câmpului electric variază sinusoidal cu poziţia şi timpul,
atunci şi densitatea de energie electromagnetică descrisă de relaţia precedentă
va depinde la rândul său de poziţie şi de timp.

Unda electromagnetică transportă energie dintr-o regiune a spaţiului în

alta. Putem descrie transferul de energie între cele două zone ca fiind energia
transportată în unitatea de timp pe unitatea de arie transversală, ori ca putere
pe unitate de suprafaţă, pentru orice suprafaţă perpendiculară pe direcţia de
propagare a undei. Astfel, să considerăm o undă plană staţionară, care se
propagă în lungul axei 𝑂𝑥, suprafaţa plană va coincide cu frontul de undă la
un anumit moment de timp. Într-un interval de timp 𝑑𝑡 unda parcurge
distanţa 𝑑𝑥 = 𝑐𝑑𝑡 în sensul pozitiv al axei. Să considerăm o suprafaţă de arie
𝑆 a acestei unde plane staţionare, ca în figura 7. Densitatea de energie care
trece prin această suprafaţă este:

𝑑𝐸 𝜀0 𝐸 2
𝑤𝑒𝑚 = 𝑑𝑉 = (49)
𝑆𝑑𝑥

unde 𝑑𝐸 este energia ce străbate suprafaţa în intervalul de timp 𝑑𝑡, iar 𝑑𝑉 este
volumul cuprins între cele două poziţii între care se propagă unda în acest
interval de timp. Această energie este caracterizată de care
va avea modulul dat de expresia: 𝒅𝒙 = 𝒄𝒅𝒕
𝒚
𝑑𝐸
𝑆𝑃 = 𝑆𝑑𝑡 = 𝜀0 𝑐𝐸 2 (50) ⃗
𝑬
⃗𝑷
𝑺
𝐸 1 𝑶
Dacă ţinem cont de relaţia =𝑐= , 𝒙
𝐵 √𝜇0 𝜀0 𝒛 ⃗⃗𝑩
relaţia precedentă devine: 𝑺 𝐹𝑟𝑜𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑢𝑛𝑑𝑒𝑖
la momentul 𝒅𝒕

1 𝜀 𝐸𝐵
𝑆𝑃 = 𝜀0 𝐸 2 = √𝜇0 𝐸 2 = (51) Figura 7. Frontul undei
√ 𝜇0 𝜀0 0 𝜇0
electromagnetice la momentul 𝑑𝑡.
Volumul dintre cele două suprafeţe
de arie 𝑆 conţine densitate de
𝑑𝐸 𝜀0 𝐸 2
energie = .
𝑑𝑉 𝑆𝑑𝑥
 𝐽 𝑊
Unitatea de măsură în S.I. pentru vectorul Poynting este: [𝑆𝑃 ]𝑆𝐼 = 1 𝑚2𝑠 = 1 𝑚2 .
Expresia vectorială a vectorului Poynting este:

1
𝑆𝑃 = 𝜇 𝐸⃗ × 𝐵
⃗ (52)
0

Vectorul Poynting a fost introdus de fizicianul britanic John Poynting şi are

direcţia şi sensul identic cu al undei electromagnetice, figura 7. Deoarece
vectorii 𝐸⃗ şi 𝐵
⃗ sunt perpendiculari, modulul acestei mărimi este dat de relaţia
𝐸𝐵
(51) 𝑆𝑃 = . Puterea totală transportată de unda electromagnetică este:
𝜇0

𝑃 = ∮ 𝑆𝑃 𝑑𝑆 (53)

Deoarece câmpul electric şi cel magnetic variază în timp, vectorul

Poynting este şi el o funcţie de timp. Cum frecvenţa undelor electromagnetice
este foarte mare, variaţia în timp a vectorului Poynting este foarte rapidă,
astfel este mai indicat să utilizăm valoarea medie a acestuia. Modulul
vectorului Poynting într-un punct reprezintă , , în acel
punct. De aceea, intensitatea undei are aceeaşi unitate de măsură în S.I.:
𝑊
[𝐼 ]𝑆𝐼 = 1 2 . Pentru determina valoarea medie a vectorului Poynting vom
𝑚
considera o undă care se propagă în direcţia 𝑂𝑥. Astfel, putem scrie:

1
𝐼 = 〈𝑆𝑃 (𝑥, 𝑡)〉 = 𝜇 𝐸⃗ (𝑥, 𝑡) × 𝐵
⃗ (𝑥, 𝑡) =
0

1
= 𝜇 [𝑗𝐸𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) × 𝑘⃗𝐵𝑚𝑎𝑥 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥)] (54)
0

Cum produsul vectorial 𝑗 × 𝑘⃗ = 𝑖 şi 𝑠𝑖𝑛2 (𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) un este niciodată negativ,

vectorul 𝑆𝑃 (𝑥, 𝑡) este întotdeauna orientat în sensul pozitiv al axei 𝑂𝑥. Astfel,
putem scrie:

𝐸𝑚𝑎𝑥 𝐵𝑚𝑎𝑥 𝐸𝑚𝑎𝑥 𝐵𝑚𝑎𝑥

𝐼 = 〈𝑆𝑃 (𝑥, 𝑡)〉 = 𝑠𝑖𝑛2 (𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 ) = [1 − 𝑐𝑜𝑠2(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 )] (55)
𝜇0 2𝜇0

1 1
unde am utilizat identitatea trigonometrică 𝑠𝑖𝑛2 𝑥 = 2 − 2 𝑐𝑜𝑠2𝑥. Valoarea medie
a lui 𝑐𝑜𝑠2(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 ) este nulă deoarece, în fiecare punct, este pozitivă pe
jumătate de cerc şi negativă pe cealaltă jumătate. Astfel, 〈𝑆𝑃 〉 = 〈𝑖𝑆𝑃 〉 iar
valoarea medie a modulului vectorului Poynting este:

𝐸𝑚𝑎𝑥 𝐵𝑚𝑎𝑥
𝐼 = 〈𝑆𝑃 〉 = (56)
2𝜇0

Astfel, putem scrie pentru intensitatea undei relaţiile:

 𝐸𝑚𝑎𝑥 𝐵𝑚𝑎𝑥 2
𝐸𝑚𝑎𝑥 1 𝜀 1
𝐼 = 〈𝑆𝑃 〉 = = 2
= 2 √𝜇0 𝐸𝑚𝑎𝑥 2
= 2 𝜀0 𝑐𝐸𝑚𝑎𝑥 (57)
2𝜇0 2𝜇0 0

Dacă unda se propagă în sensul negativ al axei 𝑂𝑥, vectorul Poynting va

fi orientat în această direcţie, iar modulul său va fi egal cu cel obţinut în cazul
propagării în sensul pozitiv. Dacă unda nu se propagă în vid, expresia
intensităţii undei trebuie modificată înlocuind permitivitatea electrică şi
permeabilitatea magnetică a avidului cu valorile acestor constante pentru
mediu respectiv, iar viteza luminii cu viteza undei în acel mediu. De remarcat
că densităţile de energie magnetică şi electrică sunt egale chiar şi într-un
mediu dielectric.

Undele electromagnetice transportă, pe lângă energie, şi un impuls. Pe

măsură ce acest impuls este recepţionat de către o suprafaţă, asupra acesteia
se va exercita o presiune. Pentru a deduce relaţii care să exprime impulsul
transportat de o undă şi presiunea exercitată de aceasta, să considerăm o
undă electromagnetică incidentă normal pe o suprafaţă. Să notăm energia
totală transportată în timpul ∆𝑡 de undă prin suprafaţă cu 𝐸𝑇 . Maxwell a arătat
că, dacă suprafaţa absoarbe întreaga energie, impulsul total 𝑝 exercitat
asupra suprafeţei are modulul dat de relaţia:

𝐸𝑇
𝑝= (58)
𝑐

Presiunea exercitată asupra suprafeţei va fi dată de relaţia:

𝑑𝐸𝑇
𝐹 1 𝑑𝑝
𝑃 = 𝑆 = 𝑆 𝑑𝑡 = 𝑑𝑡
(59)
𝑐𝑆

𝑑𝐸
Intensitatea undei este dată de relaţia 𝐼 = 〈𝑆𝑃 〉 = 𝑆𝑑𝑡 , astfel încât obţinem
pentru presiune relaţia:

𝐼 〈𝑆𝑃 〉
𝑃=𝑐= (60)
𝑐

Dacă unda electromagnetică este incidentă normal pe o suprafaţă perfect

reflectătoare, atunci impulsul transmis suprafeţei este de două ori mai mare
2𝐸𝑇
decât în situaţia în care unda este absorbită pe suprafaţă, 𝑝 = , iar
𝑐
presiunea exercitată asupra suprafeţei este:

𝐼 〈𝑆𝑃 〉
𝑃 = 2𝑐 = 2 (61)
𝑐
 Intensitatea undelor electromagnetice emise de Soare, înainte de a trece
W
prin atmosfera terestra este de aproximativ 1,4 ∙ 103 m2 , iar presiunea medie
𝐼
exercitată pe o suprafaţă complet absorbantă este 𝑃 = = 4,7 ∙ 10−6 Pa. Dacă
𝑐
suprafaţa ar fi total reflectatoare, presiune s-ar dubla. Aceste presiuni au
valori foarte mici, dar se pot determina cu ajutorul unor instrumente foarte
sensibile. O utilizare directă a presiunii radiaţiei exercitată de radiaţia solară
asupra suprafeţelor mari a fost realizată de către cercetători japonezi de la
Agenţia de Explorare Spaţială, în anul 2010. Aceştia au lansat prima navă
spaţială (numită IKAROS- Interplanetary Kite-craft Accelerated by Radiation of
the Sun)care utilizează radiaţia solară ca sistem principal pentru propulsie.
Acesta reprezintă primul pas în cercetările ulterioare care să conducă la
realizarea de nave spaţiale ce utilizează presiunea exercitata de radiaţia solară
şi care să călătorească spre planetele sistemului nostru solar.

Din cele discutate până în prezent putem concluziona că undele

electromagnetice nu pot fi create de sarcini electrice aflate în repaus
(staţionare). Însă, atunci când intensitatea curentului ce străbate un
conductor variază în timp, conductorul va fi o sursa de unde electromagnetice.
Mecanismul fundamental care este responsabil pentru emisia de radiaţie
electromagnetică în acest caz este sarcina electrică aflată în mişcare
accelerată. Atunci când o particulă încărcată electric se află în mişcare
accelerată, aceasta va emite energie sub forma de radiaţie electromagnetică.

Cel mai simplu dispozitiv cu ajutorul căruia se poate produce unde

electromagnetice este prin oscilaţia unui dipol electric. Un dipol oscilant are
momentul dipolar descris de formula 𝑝 = 𝑝0 𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡, unde 𝑝0 = 𝑞𝑑 este momentul
de dipol electric, 𝜔 este pulsaţia mişcării, iar 𝑑 este distanţa dintre cele două
sarcini. Să considerăm în continuare cazul în care undele electromagnetice
sunt produse de către o antenă jumătate de undă, ca în figura 8. Acest
dispozitiv este format din două bare conductoare conectate la o sursă de
curent alternativ. Lungimea fiecărei bare conductoare este egală cu o pătrime
din lungimea de undă a radiaţiei emise atunci când oscilatorul funcţionează
la frecvenţa 𝜈. Sarcinile din cel două conductoare sunt accelerate de către
sursă, care le va forţa să execute o mişcare de translaţie între cele două
conductoare. Separarea sarcinilor între capetele opuse ale antenei face ca
liniile câmpului electric să fie identice cu cele ale unui dipol electric. Deoarece
 sarcinile oscilează continuu între
cele două conductoare, astfel
𝑰 încât antena poate fi asimilată cu
un dipol electric oscilant.
⃗⃗𝑷 Curentul generat prin deplasarea
sarcinilor electrice între capetele
⊙ ⃗⃗
𝑩 antenei va produce un câmp
⃗𝑬 magnetic cu liniile de câmp
închise în jurul antenei. Câmpul
⃗⃗
𝑩
⊗ magnetic este nul în orice punct
⃗𝑷
⃗
din lungul axei antenei. În plus,
⃗𝑬 vectorii 𝐸⃗ şi 𝐵
⃗ sunt defazaţi cu 90°
unul faţă de altul, adică atunci
când intensitatea curentului este
𝑰 nulă, sarcinile acumulate la
capetele barelor conductoare
Figura 8. Antenă având lungimea egala
cu 𝜆/2 formată din două bare conductoare sunt la valoarea maximă.
legate la o sursă de curent alternative. În
configuraţia prezentată 𝐸⃗ şi 𝐵 ⃗ sunt În punctele în care este
indicate la un moment arbitrar de timp reprezentată inducţia câmpului
când sensul curentului este cel indicat în magnetic vectorul Poynting este
figură.
orientat radial, spre exteriorul
antenei. Acest lucru are
semnificaţia că energia electromagnetică este radiată spre exteriorul antenei.
La un moment de timp ulterior, vectorul Poynting îşi modifică sensul deoarece
curentul din conductoare îşi schimbă direcţia. În puncte din apropierea
dipolului vectorii 𝐸⃗ şi 𝐵
⃗ sunt defazaţi cu 90°, astfel încât fluxul total de energie
radiat de dipol este nul. Astfel, în apropierea antenei ar rezulta că 𝑃⃗ = 0 şi,
prin urmare, nu ar avea loc o emisie de energie. Acest lucru este incorect
deoarece radiaţia electromagnetică este emisă în continuare. Deoarece câmpul
electric al dipolului este invers proporţional cu distanţa, la distanţe mari faţă
de antenă fenomenul care stă la baza propagării radiaţiei electromagnetice
este fenomenul de inducţie reciprocă a câmpului electric de către un câmp
magnetic variabil în timp, şi invers. Acest lucru este prezis de ecuaţiile
Maxwell. Câmpurile electrice şi magnetice produse în acest caz sunt în fază şi
variază invers proporţional cu distanţa faţa de antenă. Drept urmare, energia
este radiată de către antenă la orice moment de timp.

Dependenţa dintre intensitatea radiaţiei emise de antenă şi distanţă

𝑠𝑖𝑛 2 𝜑
este dată de relaţia: 𝐼 = , rezultat ce derivă din rezolvarea ecuaţiilor
𝑟2
Maxwell pentru antenă, 𝑟 fiind distanţa faţă de axa antenei, iar 𝜑 fiind unghiul
dintre axa antenei şi direcţia vectorului Poynting. Se observă că intensitatea
undei şi puterea acesteia sunt maxime într-un plan care este perpendicular
pe antenă.

În final trebuie precizat că unele electromagnetice pot induce curenţi

electrici în antenele receptoare. Răspunsul unui dipol ce receptează unda într-
un anumit punct este maxim atunci când antena este paralelă cu intensitatea
câmpului electric în punctul respectiv şi este nulă atunci când axa antenei
receptoare este perpendiculară pe intensitatea câmpului electric.

Spectrul undelor electromagnetice, prezentat în figura 9, acoperă un

domeniu foarte mare de unde electromagnetice cu frecvenţe diferite. După
cum se observă din figura 9, el cuprinde undele𝛾, raze X, undele ultraviolete
(UV), undele din domeniul vizibil (VIS), undele din domeniul infraroşu (IR) şi
undele radio (undele hertziene). Se remarcă faptul că, undele din domeniul
vizibil, adică undele la care este sensibil ochiul uman şi care se studiază în
capitolul Optică, reprezintă doar o mică parte din domeniul undelor
electromagnetice. În cele ce urmează vom prezenta câteva detalii despre
undele din spectrul undelor electromagnetice.
Albastru

Orange
Galben
Violet

Verde

Roşu

~400 nm ~700 nm

Ultraviolet Unde Radio

(unde hertziene)
Domeniul
Vizibil Unde
Radiaţii 𝐗 Microunde ultralungi

TV
AM
Radiaţii 𝜸 Infraroşu FM

𝝂 (Hz)

Figura 9. Spectrul undelor electromagnetice. În capitolul Optică vom studia doar

undele din domeniul vizibil, adică undele care au lungimea de undă cuprinsă între
400 nm ÷ 700 nm. Din tot spectrul undelor electromagnetice, ochiul uman este
sensibil doar la undele cu aceste lungimi de undă.
UNDELE RADIO au fost descoperite de în anul 1887 Henrich Hertz, profesor
de fizică la Technische Hochschule în Karlsruhe din Germania. Aceste unde,
numite unde hertziene, sunt astăzi clasificate ca fiind parte din domeniul de
frecvenţă cuprins de la câțiva kilohertzi până la câțiva gigahertzi (~103 Hz ÷
109 Hz, lungimea de undă variază de la ~104 m ÷ 0.3m până la câţiva km.
Undele radio sunt rezultatul accelerării sarcinilor electrice prin fire
conductoare şi sunt generate în dispozitivele electronice care conţin un
oscilator 𝐿 − 𝐶. Undele radio sunt utilizate în sistemele de comunicaţie radio-
TV. De asemenea, unde radio sunt emise şi la trecerea curentului alternativ
cu frecvenţa de 50Hz prin cablurile de transport a energiei de la generator la
reţeaua casnică. În acest caz se generează o undă generează o undă
m
𝑐 3∙108
electromagnetică cu lungimea de undă 𝜆 = 𝜈 = s
= 6 ∙ 106 𝑚 = 6 ∙ 103 𝑘𝑚.
50Hz

MICROUNDELE au domeniul de frecvenţele cuprins între 109 Hz ÷ 3 ∙ 1011 Hz,

respectiv, lungimea de undă 𝜆 = 10−4 m ÷ 0,3 m ). Radiaţiile capabile să
penetreze atmosfera Pământului au lungimile de undă cuprinse între 10−2 m ÷
0,3 m. Microundele au o importanţă deosebită deoarece sunt utilizate pentru
comunicaţiile cu vehiculele din spaţiul cosmic şi în radioastronomie. De
asemenea, microundele sunt utilizate în telefonie, pentru sistemele de ghidare
a avioanelor, la cuptoarele cu microunde şi pentru măsurarea vitezelor cu
dispozitive RADAR (Radio Detection And Ranging - detectare și localizare prin
radio). În vaste regiuni ale spaţiul cosmic se găsesc atomi neutri de hidrogen,
aceştia emit microunde cu lungimea de undă 𝜆 = 21 ∙ 10−2 m (𝜈 = 1,42 ∙ 𝐺𝐻𝑧).
Pentru a valorifica energia radiaţiilor solare s-a propus captarea acesteia prin
plasarea în spaţiu a unui dispozitiv de conversie a energiei radiaţiilor, după
care această energie să fie trimisă pe Pământ

RADIAŢIILE INFRAROŞII (IR) au domeniul de frecvenţe cuprins între

3 ∙ 1011 Hz ÷ 4 ∙ 1014 Hz, respectiv, lungimea de undă 𝜆 = 10−3 m ÷ 7 ∙ 10−7 m.
Radiaţiile infraroşii sunt produse de moleculele oricărui obiect cu temperatura
mai mare de 0K şi sunt datorate tranziţiilor ce au loc între nivelele de vibraţie
ale moleculelor. Radiaţiile infraroşii sunt emise într-un spectru continuu de
corpurile calde. Energia radiaţiilor infraroşii este absorbită foarte uşor de către
orice substanţă, absorbţie care va creşte energia internă a acesteia. Prin
urmare, se va produce o creştere a mişcării de agitaţie termică a moleculelor
substanţei, mişcarea de translaţie şi cea de rotaţie a moleculelor se intensifică,
iar temperatura substanţei va creşte. Radiaţia din domeniul IR este utilizată
în multe aplicaţii practice şi ştiinţifice, ca de exemplu, în spectroscopie, în
fotografierea IR sau terapiile din medicină.
 De remarcat Frecvenţa, Hz
faptul că o mare parte
din energia solară se
414 nm
găseşte în domeniul IR, Ultraviolet Vizibil
figura 10, fapt ce explică
încălzirea atmosferei 7000K
terestre şi a corpurilor

Intensitatea, u. a.
Infraroşu
de pe Pământ de către
radiaţia solară. Becurile
cu incandescenţă emit 497 nm

mai multă radiaţie în 5480K

domeniul IR decât în 580nm
domeniul VIS, figura 10. 5000K

În corpurile 725 nm
3000K
incandescente, în
filamentele metalice 𝐋𝐮𝐧𝐠𝐢𝐦𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐮𝐧𝐝ă, 𝐧𝐦
încălzite puternic,
Figura 10. Spectrul continuu al corpurilor încălzite la
agitaţia termică este diferite temperaturi, care emit radiaţii termice. Pe
foarte mare astfel că măsură ce temperatura creşte, lungimea de undă a
electronii care sunt radiaţiilor emise scade. Majoritatea radiaţiilor emise de
acceleraţi suferă Soare (5840K) şi becul cu incandescenţă (3000K)sunt în
domeniul IR.
frecvente ciocniri. Prin
urmare, va rezulta o emisie de radiaţie numită radiaţie termică care este
sursa principală de lumină. Corpul uman emite radiaţii IR începând de la
3000 nm, maximul radiaţiei emise fiind ~10000 nm. Camerele de termoviziune
funcţionează prin măsurarea temperaturii corpurilor care emit radiaţii IR,
urmată de vizualizarea distribuţiei de temperatură pe suprafaţa care emite
radiaţiile respectiv. Tot pe acest principiu funcţionează şi un termograf, care
este format dintr-un detector sensibil la absorbţia de radiaţii IR, cuplat prin
intermediul unui sistem de scanare la un display pe care se produce o imagine
în IR. Sursele care emit radiaţii IR care au energie mare sunt utilizate în
prelucrarea termică a materialelor şi pentru diverse operaţii sau tratamente
în medicină. Un astfel de dispozitiv este laserul cu CO2 , care emite radiaţii cu
lungimea de undă cuprinsă între 9,4 ÷ 10.6μm şi puteri cuprinse între 100 W și
6000 W.

RADIAŢIILE VIZIBILE (VIS) corespund radiaţiilor electromagnetice cu

frecvenţe între (3,84 ÷ 7.69) ∙ 1014 Hz, adică lungimea de undă în domeniul
400nm ÷ 700 nm. Radiaţiile din domeniul VIS sunt produse în urma tranziţiilor
electronilor în interiorul atomilor şi moleculelor. Un dispozitiv care produce
radiaţii în domeniul VIS este un tub umplut cu un gaz în care se realizează o
descărcare electrică, în care atomii sunt excitaţi şi emit o radiaţie VIS. Radiaţia
emisă este caracteristică diverselor gaze în care se produce descărcarea
deoarece nivele energetice
determină apariţia unor spectre
de linii de frecvenţe bine
determinate. Spectrele de linii
pentru câteva gaze sunt
prezentate în figura 11.

Modul în care ochiul uman

percepe culorile reprezintă
răspunsul fenomenologic şi
psihologic al omului la diferitele
lungimi de undă ale spectrului Figura 11. Spectrul de linii obţinut printr-o
vizibil care se extinde de la descărcare electrică într-un gaz.
700 nm pentru roşu şi care trece [http://chemistry.bd.psu.edu/jircitano/periodic4.html ]

prin galben, verde, albastru,

până la 400 nm pentru violet. În tabelul 1 este Tabelul 1. Corespondenţa dintre
prezentată o corespondenţă aproximativă dintre lungimea de undă şi culoare
culorile percepute şi lungimile de undă ale acestora. Culoare 𝛌 (𝐧𝐦)
În final trebuie sa precizăm că, culoarea nu este o Violet 400-430
proprietate a luminii însăşi ci o manifestare a
sistemului nervos uman. Indigo 430-460

RADIAŢIILE ULTRAVIOLETE (UV) au Albastru 460-485

domeniul de frecvenţe cuprins între 3,84 ∙ 1014 Hz ÷ Verde 485-560

3,4) ∙ 1016 Hz, adică lungimea de undă în domeniul
4 ∙ 10−7 m ÷ 6 ∙ 10−10 m. Acest spectru a fost Galben 560-590
descoperit de Johann Willhelm Ritter (1776-1810).
Orange 590-625
Radiaţiile din domeniu UV sunt emise în urma
proceselor de dezexcitare a atomilor, atunci când Roşu 625-700
electronii de pe nivelele de energie ridicată revin pe nivelele de energie cea mai
joasă. Ochiul uman nu percepe radiaţiile din domeniul UV deoarece corneea
absoarbe radiaţiile cu lungimile de undă cele mai mici, iar cristalinul absoarbe
puternic radiaţiile cu lungimea de undă din jurul a 300 nm.

Soarele este o altă sursă de radiaţii UV, acestea fiind cauza arsurilor
provocate de expunerea prelungită la soare. Loţiunile de protecţie solară
absorb o mare parte a radiaţiilor UV şi sunt transparente pentru radiaţia VIS.
Pentru o protecţie ridicată împotriva arsurilor solare trebuie să se folosească
loţiuni cu un factor de protecţie cât mai mare, cu cât acesta este mai mare,
cu atât aceasta absoarbe mai multe radiaţii UV. Radiaţiile UV sunt
responsabile şi în producerea cataractei. Cataracta este o afecţiune
oftalmologica ce determină scăderea progresivă a vederii prin pierderea
transparenţei cristalinului. O mare parte a radiaţiei UV provenite de la Soare
este absorbită de stratul de ozon din atmosfera superioară a Pământului,
adică din stratosferă. Stratul de ozon converteşte energia nocivă a radiaţiilor
UV în radiaţie IR, care încălzeşte atmosfera.

RAZELE X descoperite în 1895 de Wilhelm Conrad Röntgen (1845-

1923), au domeniul de frecvenţe cuprins în intervalul 2,4 ∙ 1016 Hz ÷ 5,0 ∙
1019 Hz, adică lungimea de undă aproximativ 10−8 m ÷ 10−12 m. Cea mai uzuală
metodă de obţinere a radiaţiilor X constă în frânarea electronilor acceleraţi la
viteze mari, în câmpul electric ai atomilor unor ţinte metalice. Datorită acestui
fenomen de frânare rapidă a electronilor, aceştia vor elimina o parte a energiei
sub formă de radiaţie X de frânare. În plus, în cursul bombardamentului
cu electroni de mare viteză, atomii ţintei pot fi ionizaţi. Dacă sunt extraşi
electronii din păturile interioare, foarte apropiate de nucleu, Atunci locul lui
va fi ocupat de un electron din păturile superioare, care va elimina surplusul
de energie sub formă de radiaţie X caracteristică, această radiaţie fiind
specifică materialului ţintei aflată sub incidenţa electronilor de mare energie.

Radiaţiile X sunt utilizate în aparatele de diagnosticare din medicină şi

în tratamentul anumitor forme de cancer. De asemenea, acestea se utilizează
în aparatele ce realizează radiografiile cu raze X, la telescoapele cu raze X, sau
în microscopia cu raze X. Difracţia de raze X este utilizată pentru studiul
structurii reţelei cristaline deoarece de razele X au lungimile de undă
comparabile cu distanţele dintre atomii solidului, aproximativ 0.1nm.

RADIAŢIILE 𝜸

Radiaţiile 𝛾 (gama) sunt radiaţiile electromagnetice cu frecvenţe mai

mari de 5,0 ∙ 1019 𝐻𝑧şi respectiv cu lungimile de undă cele mai mici. Ele sunt
emise în tranziţiile între nivelele energetice ale particulelor ce alcătuiesc
nucleul atomic. Datorită lungimilor de undă mici este practic imposibil să se
observe comportarea ondulatorie a acestora. Radiaţii 𝛾 de energie înaltă sunt
o parte componentă a radiaţiilor cosmice care intră in atmosfera terestră,
lungimea de undă a acestora fiind cuprinsă între 10−10 m ÷ 10−14 m. Datorită
absorbtivităţii ridicate de către ţesuturile organismelor vii, aceste radiaţii sunt
foarte periculoase. De aceea, persoanele care lucrează în apropierea unor
surse de radiaţii 𝛾 trebuie să poarte costume de protecţie speciale realizate
din materiale puternic absorbante, ca de exemplu, un strat subţire de plumb.