Câmpul electromagnetic

Câmpul electric este produs de un curent electric care traversează un conductor staționar,
iar cel magnetic de un curent electric care traversează un conductor în mișcare.
Câmpul electric, privit ca sistem fizic, este suportul formei de energie denumită energia
electrică (mărime de stare). Ca urmare, în acest sistem fizic se exercită forțe asupra corpurilor pe
care le conține, care conduc la modificarea energiei.
Câmpul magnetic este o mărime fizică vectorială ce caracterizează spațiul din
vecinătatea unui magnet, electromagnet sau a unei sarcini electrice în mișcare. Acest câmp
vectorial se manifestă prin forțele care acționează asupra unei sarcini electrice în mișcare (forță
Lorentz), asupra diverselor materiale (paramagnetice, diamagnetice sau feromagnetice după caz).
Poate fi măsurat cu magnetometrul. Mărimea care măsoară interacțiunea dintre câmpul magnetic
și un material se numește susceptibilitate magnetică.
Câmpul electric și câmpul magnetic pot fi considerate ca două aspecte diferite ale
câmpului electromagnetic, care însoțesc orice deplasare de energie electrică, de-a lungul unui
conductor.
De altfel, James Clerk Maxwell a introdus noțiunea de câmp electromagnetic ca o
realitate fizică, ca o entitate ce conține cele două câmpuri, cel electric și cel magnetic, ce nu pot
fi separate decât în fenomene statice; în fenomene dinamice, cele două câmpuri se generează
reciproc.
La baza acestor teorii stau afirmaţiile:
- în jurul unui câmp magnetic variabil în timp ia naștere un câmp electric cu linii de
câmp închise, a cărui intensitate este cu atât mai mare cu cât câmpul magnetic variază
mai rapid;
- în jurul unui câmp electric variabil în timp ia naștere un câmp magnetic cu linii de
câmp închise, a cărui intensitate este cu atât mai mare cu cât câmpul electric variază
mai rapid;
Deoarece un flux magnetic variabil prin aria care este mărginită de o spiră conductoare
creează, în acea spiră, o tensiune electromotoare de inducție, arată că un câmp magnetic variabil
creează un câmp electric. Generalizând, putem spune că oriunde în spațiu, unde există un câmp
magnetic variabil în timp, se formează un câmp electric. De asemenea, o inducție electrică
variabilă dă naștere la un câmp magnetic.
Diferitele teorii care descriu fenomenele electromagnetice, Maxwell le-a rezumat într-o
formulare matematică, sub forma unor ecuații interdependente.
Câmpul electromagnetic este definit de următoarele mărimi fizice:
E care măsoară latura electrică a câmpului
a) vectorul intensitate a câmpului electric ⃗
prin interacțiunile electrice pe care le produce;
B ce măsoară latura magnetică a câmpului prin
b) vectorul inducție a câmpului magnetic ⃗
interacțiunile magnetice pe care le produce;
D care măsoară latura electrică prin sarcinile ce le produce
c) vectorul inducție electrică ⃗
câmpul;
H care măsoară latura magnetică a câmpului
d) vectorul intensitate a câmpului magnetic ⃗
prin curenții totali ce produc câmpul.
Putem spune astfel că starea electromagnetică a unui punct oarecare situat în interiorul
unui mediu material, cu rază vectoare r⃗ , la un moment t este caracterizată de: ⃗
E ( r⃗ , t ) ,
⃗ D ( r⃗ , t ) , ⃗
B ( ⃗r ,t ) , ⃗ H ( ⃗r ,t )

Forma diferenţiată a ecuaţiilor Maxwell:

∂⃗
B
- Legea inducţiei a lui Faraday: ∇ x ⃗
E=
∂t
∂⃗
D
- Legea lui Ampère generalizată: ∇ x ⃗
H = ⃗J +
∂t
- Legea lui Gauss pentru electricitate: ∇ ⃗
D =ρ
- Legea lui Gauss pentru magnetism: ∇ ⃗
B =0
∂⃗
E
- Legea Ampère-Maxwell: ∇ x ⃗
B =μ0 ⃗J + μ0 ε 0
∂t
în care:
ρ=densitatea sarcinii ;
ε 0= permeativitatea spațiului vid ;
μ0= permeabilitatea spațiului vid ;
J=vectorul densității curentului .
 ∂⃗
E
Câmpul vectorial ε 0 apare ca o continuare a distribuţiei curentului de conducţie. A
∂t
fost numit curent de deplasare de către Maxwell, dar denumirea este incorectă. Ar putea fi definit
ca o „densitate a curentului de deplasare”, Jd, pentru a fi diferenţiată de densitatea curentului de

∂⃗
E
conducţie J: ⃗J d =ε 0 .
∂t
Ca şi concluzii referitoare la undele electromagnetice plane, putem spune că în medii
omogene, izotrope, liniare, imobile, neîncărcate, izolante şi indefinit extinse, soluţiile ecuaţiilor
lui Maxwell care depind de o singură coordonată spaţială x de-a lungul unei axe Ox, sunt
suprapuneri de unde plane elementare, care se propagă cu vitezele de fază constante ± c de-a
lungul axei.
Unda plană este compusă din cel mult patru unde elementare, care diferă fie prin direcţia
de propagare, fie prin direcţia de polarizare liniară.
E şi ⃗
În fiecare undă elementară vectorii ⃗ H sunt perpendiculari între ei şi perpendiculari pe
direcţia de propagare; vectorii ⃗v , ⃗
E,⃗
H formează un triedru ortogonal drept, adică produsul
E x⃗
vectorial ⃗ H are direcţia de propagare.
E şi ⃗
Variaţi aîn timp a mărimilor ⃗ H este arbitrară şi este determinată de condiţiile de
producere a undei.
E şi ⃗
În fiecare punct al undei elementare şi în fiecare moment, valorile ⃗ E sunt
proporţionale, raportul lor fiind impedanţa de undă a mediului.
De asemenea, Legea forţei Lorentz descrie interacţiunea câmpului electromagnetic cu
materia încărcată. Potrivit acesteia, când un câmp circulă prin mai multe medii, se modifică
proprietăţile câmpului, în funcţie de condiţiile diferite, la frontiera mediilor. Componentele
tangenţiale ale câmpurilor electric şi magnetic la frontiera dintre două medii sunt:
E1=E 2;
H 1=H 2 (fără curent)
D1=D2 (fără sarcină)
B1=B2
Astfel, unghiul de refracţie a unui câmp electromagnetic între două medii depinde de
permitivitatea şi permeabilitatea fiecărui mediu.
 Altfel spus, câmpul electromagnetic este un câmp rotativ şi se propagă sub formă de unde
electromagnetice, cu o viteză care depinde de permitivitatea şi permeabilitatea mediului.
Frecvenţa undelor este egală cu frecvenţa cu care se deplasează electronii. Lungimile de
undă ale undelor electromagnetice variază într-un interval foarte larg. Lumina şi radiaţiile
similare, precum cele infraroşii sau ultravioletele sunt tot de natură electromagnetică, diferind
între ele prin lungimile de undă.
Deoarece viteza de propagare a undelor electromagnetice este foarte mare – implicit ele
se propagă în aer cu viteza luminii (300.000.000 m/s), aproximativ egală cu viteza lor de
propagare în vid, această teorie emisă de J. C. Maxwell, a fost utilizată în 1887 de către fizicianul
german Heinrich Rudolf Hertz în experimentele sale. El a reuşit să genereze asemenea unde,
punând bazele transmisiilor radio, radar, televiziune şi altor forme de telecomunicaţii.
Undele electromagnetice sau radiaţia electromagnetică sunt fenomene fizice naturale, în
general, care constau dintr-un câmp electric şi unul magnetic în acelaşi spaţiu, care se generează
unul pe altul pe măsură ce se propagă.

Clasificarea undelor electromagnetice se face în funcţie de frecvenţa sau lungimea de

undă cu care radiaţia se repetă în timp şi spaţiu (fig. 1.3)

Fig. 1.3. Caracteristicile undelor electromagnetice în funcţie de frecvenţă sau lungime de undă
Ele pot manifesta diverse forme. Spectrul radiaţiilor electromagnetice (fig. 1.4) este
împărţit în domenii, de la frecvenţele joase spre cele înalte.
 Fig. 1.4. Spectrul electromagnetic
Astfel, se cunosc:
- undele radio;
- microundele
- radiaţiile hertziene
- radiaţiile infraroşii
- radiaţiile luminoase
- radiaţiile ultraviolete
- radiaţiile X (Röntgen)
- radiaţiile gamma
Undele radio se folosesc în general pentru comunicaţii (transmiterea semnalelor
radio/TV, comunicaţii prin satelit şi telefonie mobilă).
Microundele sunt folosite atât în comunicaţii, cât şi în altfel de aplicaţii, ca de exemplu
cuptorul cu microunde, a cărui funcţionare se bazează pe absorbţia relativ puternică a radiaţiilor
cu aceste frecvenţe în apă sau materiile de natură vegetală şi animală.
Undele hertziene (unde lungi, medii, scurte, ultrascurte, microunde) sunt emise de
oscilaţiile electronilor din antenele emitatoare folosite în sistemele de radiocomunicaţii şi
microunde (televiziune, radar, cuptoare).
Radiatiile infraroşii sunt unde electromagnetice emise de corpurile calde, fiind şi una din
cele trei categorii în care sunt impărţite radiaţiile solare (radiaţiile infraroşii, lumina vizibilă şi
radiaţiile ultraviolete). Ele se obţin prin oscilaţiile moleculelor, atomilor şi ionilor, iar
amplitudinile lor depind de temperatura corpurilor şi de tranziţia electronilor către invelişurile
interioare ale atomilor. Sunt puternic absorbite de apă sau de alte substanţe şi produc încălzirea
acestora. Inclusiv corpul uman absoarbe aceste raze, percepandu-le drept căldură
Radiatiile vizibile sunt percepute de ochiul uman. Sunt emise de soare, stele, lămpi cu
filamente incandescente a căror temperatură poate atinge 2000 - 3000˚C, tuburi cu descărcări de
gaze, arcuri electrice. Emisia luminii se obţine în urma tranziţiilor electronilor pe niveluri
energetice inferioare ale atomilor.
Radiaţiile ultraviolete sunt emise de soare, stele, corpuri încălzite puternic şi vaporii de
mercur din tuburi de sticlă specială de cuarţ (care nu absoarbe acest tip de radiaţii). Radiaţiile
conţinute în lumina solară se absorb în mare parte în stratul superior al atmosferei (stratul de
ozon). Cu cât altitudinea creşte, cu atât cresc şi radiaţiile ultraviolete. Radiaţiile se obtin în urma
tranziţiei electronilor de pe niveluri cu energii mari pe niveluri cu energii mici.
Radiatiile X sunt emise de tuburi Röntgen, în care sunt acceleraţi electroni în câmpuri
electrice intense, astfel încât aceştia pătrund în interiorul invelişurilor electronice ale atomilor
anodului sau gazului din tub şi smulg electroni din straturile de lângă nuclee, în urma frânării
acestor electroni şi în urma tranziţiilor ulterioare ale electronilor de pe niveluri cu energii mici.
Au frecvenţe mari şi sunt folosite pentru realizarea radiografiilor medicale, deoarece sunt
absorbite diferit de muschi şi oase, impresionând plăcile fotografice. Radiaţiile sunt folosite şi în
scopuri terapeutice, ajutând la combaterea dezvoltării ţesuturilor celulare bolnave.
Radiatiile cosmice si radiatiile gamma sunt emise în procesele de dezintegrare nucleară şi
în reacţiile nucleare din stele (sunt absorbite de atmosfera) şi în reactoarele nucleare terestre.
Sunt cele mai penetrante, având frecvenţele şi energiile cele mai mari. Sunt folosite în
defectoscopie, pentru sterilizare, precum şi în medicină (la tratarea cancerului).

Propagarea undelor electromagnetice

Câmpul electromagnetic este consecinţa câmpurilor variabile electric şi magnetic, care se
generează în jurul unui conductor parcurs de un curent (electric) variabil (în timp). În
conformitate cu ecuaţiile lui Maxwell, în principiu orice corp ce produce câmp electric sau
magnetic variabil, poate genera (radia) unde electromagnetice în spaţiu, însă radiaţia va fi
eficientă numai dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii:
- Frecvenţa câmpului (oscilaţiei) este suficient de ridicată;
- Dimensiunile sistemului radiant să fie comparabile cu lungimea de undă.
Undele electromagnetice reprezintă variaţii (periodice) în timp şi în spaţiu ale câmpului
electromagnetic. Ele sunt generate în jurul corpurilor de emisie, care reprezintă sisteme oscilante
deschise şi se propagă în spaţiu cu viteza luminii. Sunt caracterizate de o serie de parametrii ca:
intensitatea, polarizarea, lungimea de undă etc. Distanţa parcursă în spaţiu într-un interval de
timp corespunzător unei perioade a oscilaţiei se numeşte lungime de undă (λ). Cum undele
electromagnetice se propagă în vid cu viteza luminii, relaţia dintre lungimea de undă şi frecvenţă
în acest caz este:
c 3 ∙10 8 m∙ s−1 300
λ= =
f f [
Hz
= ]
f [ MHz ]
[m ]

La distanţă mare de sursa de emisie, undele electromagnetice sunt plane (fig. 1.5.) şi sunt
caracterizate de intensitatea câmpului electric (⃗
E ) şi intensitatea câmpului magnetic (⃗
H ).

Fig. 1.5. Unda electromagnetică plană sinusoidală

Aceşti doi vectori sunt perpendiculari între ei şi, în acelaşi timp, pe direcţia de propagare.
În figura 1.6. se arată modul de variaţie în timp a câmpului electromagnetic.

Fig. 1.6. Variaţia în timp a câmpului electromagnetic

E se numeşte plan de polarizare. Dacă sursa de emisie
Planul căruia aparţine vectorul ⃗
E vertical, rezultă unde polarizate vertical. Acestea
radiază un câmp electromagnetic cu vectorul ⃗
vor induce o tensiune maximă numai în sursele de recepţie cuprinse în plan vertical (adică
E.
cuprinse în planul de polarizare şi deci paralele cu vectorul ⃗
 Polarizarea undelor depinde în primul rând de construcţia surselor de emisie şi poate fi
E descrie o elice în spaţiu).
orizontală, verticală sau circulară (când vârful vectorului ⃗
V
Intensitatea câmpului electric, care se măsoară în , reprezintă în acest context tensiunea
m
indusă de câmpul electromagnetic într-un conductor de 1m, pe care-l intersectează cu viteza
luminii.
În propagarea lor, undele electromagnetice sunt supuse fenomenelor de reflexie, refracţie,
difracţie, schimbarea planului de polarizare etc. Particularităţile propagării depind în primul rând
de frecvenţă. Întâlnind diverse obstacole în propagarea lor, undele electromagnetice induc în
acestea curenţi electrici; la rândul lor, aceştia generează câmpuri electromagnetice proprii, adică
undele reflectate.
Reflexia undelor electromagnetice se supune aceloraşi legi ca şi reflexia optică. Corpurile
conductoare reflectă undele electromagnetice mai bine decât cele izolatoare. Reflexia poate avea
loc şi la incidenţa undei cu neuniformităţile din troposferă sau cu straturile ionizate din ionosferă.
Într-un mediu omogen, undele electromagnetice se propagă în linie dreaptă. Întâlnind
straturi neomogene în atmosferă, traiectoria undelor se curbează, adică apare reflexia. În anumite
condiţii meteorologice, este posibil ca, datorită reflexiei, undele radiate în sus să se întoarcă pe
Pământ. Pe suprafaţa solului are loc o nouă reflexie, generându-se astfel o (altă) undă care se
poate propaga la distanţe mari. Anumite obstacole întâlnite pe direcţia de propagare pot fi
“ocolite” de undele electromagnetice, fenomen ce se numeşte difracţie. Explicaţia fenomenului
constă în aceea că suprafaţa obiectului devine un (nou) generator de unde în toate direcţiile.
Difracţia este cu atât mai evidentă cu cât obiectul are dimensiunile mai apropiate de lungimea de
undă.