Fragmente din

MICUL PRINŢ de Antoine de Saint-Exupery

Capitolul XX

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme-ndelungată prin nisip, pe stânci şi prin
zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Bună ziua! zise el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua! ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteţi voi? întrebă el, înmărmurit.
 - Noi suntem trandafiri! ziseră trandafirii.
 - Vai, făcu micul prinţ…
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi
iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
”Tare s-ar mai socoti jignită – îşi zise el – dacă ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din
tuse, şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi desigur nevoit să mă
prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu
adevărat…”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât
o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre
care unul e poate stins pe veşnicie, nu prea sunt un mare prinţ…”
Şi, culcat în iarbă, plânse.

Capitolul XXI
 Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua! zise vulpea

- Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici! zise glasul – sub măr…
 - Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
 - Sunt o vulpe! zise vulpea
 - Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
 - Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
 - Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E
singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
 - A-ţi crea legături?
 - Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii
de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru
tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom
avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine,
fără seamăn în lume…
 - Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…
 - Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
 - O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
 Interesant! Dar găini?
 - Nici.
 - Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile sale:
  - Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile
se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă
tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al
altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie.
Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu
mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic.
Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi
îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea
vântului prin grâu…
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:
 - Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi.
   - Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi
o mulţime de lucruri de cunoscut.
 - Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască
nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni,
oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
 - Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai
departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un
cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce
mai aproape de mine.
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
 - Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă,
vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora
va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o
nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată
nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
 - Ce-i acela rit? zise micul prinţ. 
 - E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E
ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre
pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată!
Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate
zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.

Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape: - Vai! zise vulpea…
Am să plâng…
 - Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc…
 - Aşa e! zise vulpea.
 - Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
 - Aşa e! zise vulpea.
 - Atunci nu dobândeşti nimic din asta!
 - Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă:
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn.
Întoarce-te apoi la mine, spre a-ţi lua rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii:

 - Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi
nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi
vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.
 - Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară
pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă,
singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea.
Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu
paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi).
Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea.
Fiindcă e floarea mea.

Si se duse înapoi la vulpe.

 - Rămâi cu bine! zise el…
 - Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu
inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
 - Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
 - Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
 - Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
 - Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii
răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

Capitolul XXIV
Ne găseam în cea de-a opta zi, de când rămăsesem în pană prin pustiu şi, în timp ce ascultam
cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
 - Vai! – i-am spus micului prinţ – sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am
reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit, de-aş putea porni în
linişte spre o fântână!
 - Prietena mea, vulpea… zise el.
 - Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
  - Cum aşa ?
 - Pentru că avem să murim de sete…
El nu mă înţelese; îmi răspunse:
 - E mai bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am
împrietenit cu o vulpe.
”Nu-şi dă seama de primejdie – mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el
e de ajuns un strop de soare…”

El însă se uită la mine şi-mi răspunse, chiar la ceea ce gândeam:

 - Şi mie mi-i sete… să căutăm o fântână…
 Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul
fără de sfârşit. Cu toate acestea pornirăm la drum.

Şi merserăm astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se aprindă
stelele. El le zăream ca printr-un vis, căci, din pricina setei, mă cuprinse o uşoară fierbinţeală.
Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
 - Adică şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a răspuns la întrebare. Atât a zis:
 - Apa mai poate fi bună şi pentru suflet…
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar tăcui… Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi,  după o tăcere, mi-a mai spus:
 - Stelele sunt frumoase, datorită unei flori pe care nimeni nu o vede…
Eu i-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să mai spun nimic, la undele nisipului
bătut de lună.
 - E frumos pustiul… adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic.
Nimic nu se aude. Şi cu toate acestea, ceva străluceşte în liniştea lui…
 - De aceea e frumos pustiul – zise micul prinţ – fiindcă, undeva, el ascunde o fântână…
 Mă uimi că înţeleg deodată această tainică strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil,
locuiam într-o casă străveche şi spunea legenda că acolo s-ar afla ascunsă o comoară.
Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă
fermeca întreaga casă. Casa mea, în adâncul inimii ei, ascundea o taină…
 - Da – i-am spus eu micului prinţ – fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu,
ceea ce le dă lor frumuseţe rămâne nevăzut.
 - Mă bucur – zise el – că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.

Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea
că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai
gingaş. Mă uitam, în lumina lunei, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele
de păr ce-i tremurau în vânt, şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât o coajă. Lucrul
cel mai

preţios rămâne nevăzut…” Cum un surâs uşor alunecă pe buzele-i întredeschise, m-am gândit:
„Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest mic prinţ adormit e credinţa lui faţă de-o floare,
e icoana unei flori ce străluceşte înăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când
doarme..." Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice
boare e în stare să le stingă.

Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.

Capitolul XXV
- Oamenii –zise micul prinţ – se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce
caută.
Aşa că se frământă şi se sucesc de acolo-acolo…
Şi adaugă:
 - Nu merită atâta osteneală…
Fântâna, pe care o descoperiserăm amândoi, nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile
sahariene sunt nişte gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin
părţile acelea însă nu se afla nici un sat, iar mie mi se părea că visez.
 - Ciudat – îi spusei micului prinţ – sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia…
 El râse, apucă de funie şi puse scripetele în mişcare. Şi scripetele gemu, aşa cum geme o
morişcă veche, după ce vântul a dormit o vreme îndelungată.
 - I-auzi – zisei micului prinţ – noi trezim fântâna şi ea cântă…
Nu voiam ca el să trudească.
 - Lasă-mă pe mine – am rostit – pentru tine e prea greu. Am tras afară ciutura, încet, până-n
dreptul ghizdului. Am aşezat-o acolo, cumpănind-o bine. Cântecul scripetelui îmi dăinuia în
urechi, iar în apa care tot mai tremura

vedeam cum tremură soarele.

 - Mi-e sete de apa aceasta – zise micul prinţ -  dă-mi să beau…
Iar eu, atunci, am înţeles ce căutase!

I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu
totul altceva decât o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub stele, din cântecul
scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar pentru suflet. Tot aşa, pe vremea când
eram copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia
zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului pe care îl primeam.

 - Oamenii de pe meleagurile tale – zise micul prinţ – cresc cinci mii de trandafiri într-o
singură grădină… şi tot nu găsesc ceea ce caută…
 - Nu găsesc! i-am răspuns.
 - Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă…
- De bună seamă!  i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
 - Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi.

Povestea Micului Prinț

(repovestită foarte pe scurt)

A fost odată un prinț de mărimea unui băiețel care își ducea viața singur pe o planetă destul de
mică, undeva departe de Pământ. Pe planeta sa își îndeplinea cu răspundere îndatorile sale,
fiind un bun gospodar, care avea mare grijă de echilibrul acesteia.

Poate și-ar fi trăit liniștit viața acolo, neștiut de noi pământenii, dacă pe planeta lui nu ar fi
răsărit o minunată floare. Ea a trezit în Micul Prinț nu numai sentimente de încântare,
admirație și de bucurie, dar și unele sentimente de confuzie ori chiar de derută totală. Punând
preț prea mare pe unele dintre vorbele florii, neștiind cum să privească dincolo de ele,
ajunsese nefericit. Astfel, interacțiunea cu floarea i-a oferit șansa de a se întâlni cu propriile
sale limite în ceea ce privește stabilirea de relații ori cunoașterea ființelor care au voință
proprie.

Văzînd că propria planetă îi oferă resurse limitate pentru a învăța aceste lucruri, Micul Prinț,
ca un adevărat Făt Frumos, părăsește confortul pe care îl avea acasă și în obișnuințele lui și
pleacă în lume ca să învețe.

Pe drumul către Pămînt a vizitat diverse planete cu oameni singuri și a fost chiar în pericol de
a fi rețiut pe unele dintre ele. Și-a păstrat libertatea în ciuda faptului că un împărat înțelept
dorea să îl facă ministru al justiției cu o primă responsabilitate interesantă, aceea de a se
judeca pe sine însuși. Nu voi să rămână nici pentru funcția de ambasador.

Pe următoarea planetă a părăsit-o pentru a nu intra în jocul încântării de sine pe care i-l
propunea vanitosul. Un om care obișnuia să bea prea mult de pe a treia planetă, care l-a
întristat pe Micul Prinț, deoarece l-a văzut prins în capcana autoreproșurilor, a plăcerilor și a
bucuriilor mărunte de unul singur.

Pe planeta a patra un om de afaceri se pretindea stăpânul a toate stelele. Lucrurile simple și la

îndemână i s-au părut mai interesante și mai importante Micului Prinț, astfel că plecă și de aici
cu concluzia că oamenii mari sunt destul de ciudați.

Pe planeta a cincea întâlni un om care era prins de reguli și angajamente, care aprindea și
stingea un felinar în fiecare minut, din cauza rotației tot mai rapide a planetei mici pe care era.
În ciuda faptului că părea cel mai puțin adaptat, micului prinț îi plăcu cel mai mult deoarece
dintre toți pe care îi întâlnise era singurul care se îngrijea de altceva decât de sine însuși.

Pe a șasea planetă trăia un savant care scria multe cărți. Părea să le știe pe toate dar nu știa
nici ce era pe planeta sa. El dorea să îl facă exploratorul său, deoarece părea demn de
încredere. Aici prințul a avut primul regret că a părăsit floarea sa când a aflat faptul că
lucrurile efemere, precum frumusețea florilor, nu sunt considerate demne de a fi trecute în
cărțile de știință. Dar a primit aici și numele planetei pe care ar putea învăța ceea ce dorea să
știe - Pământul.

Pe Pământ profesorul de la care a învățat despre relații și despre legăturile dintre cei care se
iubesc a fost o vulpe. Secretul lor nu poate fi dezvăluit în câteva cuvinte. Trebuie
experimentate și abordate cu înțelepciune. De la ea a învățat să privească oamenii cu ochii
inimii, adică cu întreaga ființă, să recunoască și să se bucure de unicitatea florii sale deși sunt
mii pe lume asemănătoare cu ea.

N-am fi aflat povestea lui dacă în scurta sa prezență pe Pământ nu ar fi întâlnit un aviator
naufragiat în deșert, care nu a uitat ce înseamnă să fii copil și care nu se simția nici el prea
bine între adulții de tipul celor pe care i-a văzut Micul Prinț. Aviatorul a fost și martorul
plecării spre casă a micului prinț, care a fost nevoit să-și lase trupul aici, fiind prea greu pentru
a fi transportat așa departe. Cerul a devenit astfel mai frumos pentru aviator deoarece de pe o
planetă necunoscută râsul drăgălaș al Micului Prinț pare să se audă când privește stelele.

Mai multe detalii despre aventurile Micului Prinț și despre lucrurile învățate de el am pus pe
site.

Ioan Vlașin - managerul proiectului prin care s-a realizat acest site
Deși în aparență este stilizată ca și o carte pentru copii, Micul Prinț face câteva observații
despre viață și despre natura umană.[8] De exemplu, Saint-Exupéry spune despre o vulpe care
îl întâlnește pe micul prinț în timpul călătoriei lui pe Pământ. Esența poveștii este conținută în
replicile spuse de vulpe către micul prinț: "Se vede clar numai cu inima. Ce este esențial este
invizibil ochilor".[9] Alte mesaje tematice cheie sunt articulate de vulpe, de exemplu: "Devii
responsabil, pentru totdeauna, pentru ce ai îmblânzit." și "Numai timpul petrecut cu floarea ta
face ca ea să fie atât de prețioasă." Mesajele vulpii sunt fără îndoială cele mai faimoase citate
ale cărții pentru că ele se ocupă cu relațiile umane.

1. Poate fi citită la orice vârstă, de nenumărate ori și de fiecare dată va fi

înțeleasă altfel

Am citit Micul Prinț de nenumărate ori până acum, atât în engleză, cât și în limba română (cât
regret acum că nu am învățat limba franceză în școală, să citesc această carte în original!), în
întregime, pe capitole, pe fragmente… și o voi reciti de câte ori voi avea ocazia! Poate fi citită
pe atâtea niveluri! Citind literă cu literă și cuvânt cu cuvânt, Antoine de Saint Exupéry a scris
o simplă poveste pentru copii. Dacă însă permitem adultului din noi să se întoarcă la inocența
unui copil, observăm că această carte este la fel de profundă ca orice filozofie sau teologie
concepută de oameni.

Toată lumea știe scheletul de bază al poveștii: un aviator face pană în deșertul Sahara, unde
întâlnește un tânăr, care, reiese pe parcursul cărții, a călătorit de pe planeta lui solitară pe un
asteroid îndepărtat, unde locuiește singur cu un singur trandafir. Trandafirul l-a făcut să se
simtă atât de trist încât, chinuit, a profitat de un stol de păsări să ajungă pe alte planete. Pe
aceste planete el întâlnește multe ființe interesante, precum o vulpe precaută și înțeleaptă, sau
un înger sinistru al morții, șarpele. Dar dincolo de această poveste simplă, putem găsi în
Micul Prinț o fabulă a războiului, în care sentimente specifice unei astfel de atrocități –
izolare, frică, nesiguranță – sunt atenuate doar prin sinceritatea față de tine însuți și dragostea
celor din jur.

2. Este mereu actuală și o sursă inepuizabilă de interpretări.

Profund filosofică și abstractă în același timp, cartea este mereu de actualitate, tocmai datorită
multiplelor niveluri de înțelegere. Dacă la baza scrierii sale stă, din câte am citit în biografia
scrisă de Stacy Schiff, Saint-Exupéry (netradusă la noi încă), experiența tristă și pustiitoare a
rătăcirii prin deșertul Arab și apoi a exilului în America de Nord în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, povestea poate fi interpretată și ca o autobiografie metaforică a autorului.

Locația poveștii – deșertul – derivă din experiența de aviator a lui Saint-Exupéry, care a
rătăcit prin deșertul Arab aproape o săptămână, cu amintirile sale de singurătate, halucinații,
moarte iminentă (și frumusețe învăluitoare), iar povestea de dragoste centrală a Prințului și
Trandafirului este o proiecție a propriei sale povești de dragoste furtunoasă cu soția sa,
Consuelo, (de la care a împrumutat Trandafirului tusea, nestatornicia, atitudinea dictatorială și
leșinurile bruște (în timpul rătăcirii lui prin deșert, în ’35, ea i-a plâns public dispariția pe
propriu ei „asteroid”, o masă de la Brasserie Lipp.).
În același timp, Trandafirul poate fi o metaforă a trecerii nemiloase a timpului, metaforă atât
de potrivită epocii în care trăim, în care viteza și materialul ne călăuzesc viața, uitând adesea
că „numai cu inima poți vedea lucrurile corect, ceea ce este esențial este invizibil pentru
ochi.”

3. Ne prezintă, prin diferitele tipologii ale adulților care trăiesc pe micile lor
planete proprii, anecdote despre dorințele și banalitățile celor maturi, văzute
prin ochii nevinovați ai copiilor

Fără îndoială, personajele cu care Micul Prinț se întâlnește în călătoriile sale sunt
emblematice, metaforice, iar faptul că fiecare trăiește pe o planetă mică, proprie, nu poate
decât să ne ducă cu gândul la cât de mic este universul fiecăruia dintre noi – fie că vorbim
despre universul cunoașterii sau universul sentimentelor. Faptul că Micului Prinț îi este teamă
că va fi trimis înapoi pe planeta sa prin mușcătura șarpelui arată că toți avem temeri, mai mult
sau mai puțin realiste, iar întrebările constante pe care și le pune ne dau de înțeles că a căuta
răspunsul e mai important decât răspunsul în sine.

Același lucru îl putem înțelege și din căutarea fântânii de către narator – că lecțiile se învață și
pe propria piele, nu numai din cărți. De departe însă celelalte personaje sunt proiecții ale
defectelor oamenilor: narcisism (Trandafirul), lupta pentru putere (Regele), înțelepciune fără
bază reală (Șarpele), acceptanță fără a pune la îndoială (Omul de afaceri).

4. Oferă lecții de viață.

Pentru un copil, lumea adulților poate fi uimitoare. Ce este acest „lucru” despre care ei mereu
susțin că îl au de făcut? De ce refuză să alerge prin lanurile coapte de grâu sau să găsească
forme în nori? Și de ce se presupune că copiii nu știu nimic? Vă amintiți când toate acestea vă
derutau total și lumea adulților părea ceva atât de important, atât de mare, și totuși, atât de
dureros de plictisitor? Așa este și pentru Micul Prinț, însă prin experiențele acestuia învățăm
multe…

-trebuie să cercetăm lucrurile în profunzime

-nu trebuie să ne ascundem sentimentele; s-ar putea să pierdem tot ceea ce e important
-trebuie să ne judecăm pe noi înșine înainte de a-i judeca pe ceilalți
-bem ca să uităm, dar amintirile au colac de salvare și mereu ies la suprafață
-nu trebuie să ne luăm prea în serios
-trebuie să ne iubim viața – nimeni nu știe cu siguranță dacă vor mai urma altele
-trebuie să ne urmăm instinctele
-uneori e nevoie să îi lăsăm pe cei pe care îi iubim să plece

5. Ne imploră să punem sub semnul întrebării maturizarea noastră.

De mai multe ori întâlnim în carte expresia „lucruri serioase”, și de fiecare dată subliniază
diferențele dintre prioritățile adulților și cele ale copiilor: pentru adulți, problemele serioase
sunt cele legate de afaceri și de necesitățile de bază ale vieții; pentru copii, probleme serioase
țin de imaginație. Această diferență este primul semn că, odată cu maturizarea, pierdem din
vedere ceea ce este important pentru noi, pentru a ne conforma așteptărilor societății. Nu pot
să nu mă aplec asupra celui mai reprezentativ paragraf în acest sens:
Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată
ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: «Cum sună vocea lui? Ce jocuri
îi plac? Colecționează fluturi?» Ei vă întreabă: «Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește?
Cât câștigă tatăl său?» Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.

6. Ne amintește despre importanța socializării și creării de legături umane.

Trăim într-o perioadă foarte tulbure. Apariția rețelelor de socializare a dus la o reducere a
timpului petrecut (fizic) cu apropiații, cu familia și prietenii, preferând să ne ascundem în
spatele monitorului și să „socializăm” apatic și interesat. Ce ne facem însă când viața virtuală
o detronează pe cea reală și singurii noștri prieteni sunt niște pseudonime care ne spun exact
ceea ce vrem noi să auzim, nu adevărul? Ce ne facem când ne pierdem toți prietenii reali și
viața noastră devine un cumul de ore petrecute online? Tocmai acesta este unul din aspectele
cele mai importante sugerate de nuvelă: noi, oamenii, suntem ființe sociale și sociabile,
legăturile create cu ceilalți oameni sunt construite prin eforturi și momente împreună – a lăsa
garda jos, a avea curajul de a experimenta, fie că este vorba despre fericire, dor, suferință,
pierdere sau durere, asta diferențiază viețile noastre de roboți. De aceea, cartea ne trage un
semnal de alarmă: avem responsabilitatea de a păstra aceste legături odată ce se formează.
Deși, cum foarte bine subliniază Micul Prinț,

„Singur te simți și printre oameni. […] Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii
nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu
există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

7. Abundă în exprimări metaforice excelente, care scoase din context, pot

deveni excelente motouri în viață.

Mie îmi plac citatele din cărți. În copilărie aveam un caiet unde notam frazele care mă
impresionau. Era un caiet negru, sobru, așa cum credeam eu că arată literatura. Iar primul citat
din caiet era, bine înțeles, din Micul Prinț: „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este
obositor pentru copii să le dea întruna explicații.”

Copil fiind, rezonam perfect cu această idee – adulții nu mă înțeleg, mi-au tăiat aripile
creativității înainte să apuc să le deschid larg. Acum însă am alte și alte fraze cu care rezonez
și de care îmi amintesc cu drag, dar una mă conduce în viața de zi cu zi:

„Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie,
unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

8. Nu știi niciodată ce se va întâmpla mai departe.

Cartea este un mister total. Personajele metaforice sunt inedite, aventurile Micului Prinț sunt
amețitoare, opera rămâne mereu deschisă, te lasă să îți pui mii de întrebări – așa cum nu vom
ști niciodată ce s-a întâmplat cu autorul său, în noaptea dispariției sale (31 iulie 1944). Și chiar
dacă o citești prima oară sau a zecea oară, ideile te surprind atât de puternic, încât mintea ți se
blochează și caută noi și noi semnificații, neștiind niciodată ce urmează să imagineze. Da,
„omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul.”
9. Poate fi readaptat de nenumărate ori și niciodată nu este plictisitor de privit.

La celebritatea nuvelei au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice,

faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, dar și faptul că a fost obiectul
unor analize subtile. Și deși a fost adaptată de mai multe ori – inclusiv ca operă și balet, filmul
de animație ce va fi lansat în această toamnă ar putea fi cea mai frumoasa interpretare a sa,
dacă e să ne bazăm pe noul trailer (în limba franceză). Întotdeauna cea mai nouă adaptare este
și cea mai frumoasă, întotdeauna regizorii învață din greșelile celor dinainte și pun în fața
spectatorilor cea mai bună interpretare a celei mai cunoscute nuvele clasice franceze

10. Este una dintre cele mai citite, traduse și bine vândute cărți din toate
timpurile.

Ținând cont de toate cele povestite mai sus, nici nu mă mir că, de la apariția ei, în 1943, și
până astăzi, cartea a fost tradusă în peste 250 de limbi și dialecte (inclusiv în Braille), fiind
vândută în aproximativ 140 de milioane de exemplare. Asta înseamnă că se situează undeva
între primul roman Harry Potter (107 milioane de exemplare) și Poveste despre două orașe
(200 de milioane de exemplare) și că a fost votată ca cea mai bună carte a secolului XX în
Franța.

V-am convins să recitiți Micul Prinț? Eu sper că da! Iar dacă mai găsiți și alte motive pentru
care ați recomanda cuiva această carte, nu vă sfiiți să ne ajutați să completăm acest articol…
Micul Prinț e o carte prea frumoasă ca să o citim doar o dată în viață!

sursa foto main: metropotam.ro