Sunteți pe pagina 1din 152

Florin Căldăraru Mira Căldăraru

METODE DE MĂSURARE ŞI MONITORIZARE


A PARAMETRILOR DE CALITATE A MEDIULUI

Editura Cavallioti

Bucureşti
2010
2
3

Prefaţă

Să scrii o carte despre relaţia speciei umane cu mediul înconjurător în aceste

momente pare, şi poate că şi este, o întreprindere riscantă în condiţiile în care

evoluţia domeniului este, oarecum, scăpată de sub control. Extinderea cadrului

fenomenologic a generat, în ultimii 10 ani, o serie întreagă de noi cercetări ştiinţifice

susţinute, în special, de dezvoltarea unor noi metode de caracterizare şi măsurare a

stării planetei şi a parametrilor de mediu. În acelaşi timp, datorită şi faptului că

explicaţiile clare în domeniul predicţiei stărilor mediului înconjurător întârzie să

apară, a fost declanşată construcţia unei noi infrastructuri de învăţare, cercetare şi

acţiune în domeniul mediului înconjurător, ştiinţa şi ingineria mediului.

Pe de altă parte asistăm, sub presiunea factorilor socio – economici şi, mai ales

politici, la o explozie a reglementărilor în domeniul mediului a căror motivaţie

ştiinţifică este cumva forţată de o parte a comunităţii ştiinţifice interesată, mai

degrabă de finanţarea unor proiecte decât de obţinerea unor rezultate corecte.

Ştiinţa „lor” se exprimă emoţional în produse mass – media promovate de personalităţi

din afara domeniului care, prin influenţa pe care o au, contribuie la instalarea unor

percepţii la nivelul societăţii civile a unei false realităţi, ceea ce duce la un consum de

resurse care micşorează, din ce în ce mai alarmant, resursele necesare cunoaşterii

ştiinţifice adevărate.

În acest cadru am considerat necesar să prezentăm într-o carte ceea ce este în

mod sigur necesar de a fi ştiut de către cei care lucrează, sau se pregătesc să lucreze

în domeniul mediului înconjurător, adică activităţile de măsurare şi monitorizare a

parametrilor de mediu. Oricum va arăta tabloul final al relaţiei dintre specia umană şi

mediul înconjurător, el se va baza pe aceste metode de măsurare a parametrilor de

mediu. Oricum vor arăta procedurile de control şi diminuare a poluării mediului bazate

pe acest tablou, monitorizarea parametrilor de mediu trebuie făcută.


4

Cartea începe cu o prezentare a modului în care a evoluat studiul mediului

înconjurător în ultimii 50 de ani: probleme, soluţii, lucruri care au rămas de făcut.

Impactul activităţilor umane asupra mediului este prezentat pornind de la structura

morfologică şi dinamică a Terrei şi terminând cu descrierea fenomenelor de poluare a

mediului. Modelul de calitate a mediului este prezentat aşa cum este descris de

directivele Uniunii Europene. Cea mai mare parte a cărţii este rezervată descrierii

metodelor şi echipamentelor de măsurare şi monitorizare a parametrilor de mediu, în

special a metodelor de referinţă şi conţine, sperăm, informaţia la zi. Sunt prezentate,

de asemenea, achiziţia şi prelucrarea datelor de mediu şi modul în care se

configurează o aplicaţie de monitorizare a calităţii mediului. Pentru monitorizarea

emisiilor gazelor cu efect de seră este prevăzut un capitol special.

Aşa cum arată acum, cartea se adresează în primul rând specialiştilor care

lucrează în domeniul calităţii mediului, dar poate fi folositoare şi studenţilor din

facultăţile de mediu, în special masteranzilor. Studenţii din programele de licenţă pot

utiliza cartea dacă deţin cunoştinţe de fizică, chimie şi electronică la nivelul în care

acestea se predau în facultăţile de inginerie.

Această carte se bazează pe experienţa de cercetare de aproape 30 de ani şi

pe experienţa didactică la nivel universitar a autorilor. De aceea adresăm mulţumirile

noastre studenţilor, colegilor din departamentul de mediu şi conducerii Facultăţii de

Inginerie Managerială şi a Mediului din Universitatea Ecologică din Bucureşti, precum

şi conducerii universităţii, care ne-au permis dobândirea acestei experienţe.

Autorii

Bucureşti, Martie 2010


5

CUPRINS
Pagina
Capitolul 1 Mediul înconjurător: probleme şi soluţii 9
1.1. Crize de mediu înconjurător, crize de dezvoltare 9
1.2. Soluţii în cadrul ştiinţei 11
1.3. Cauzele insucceselor 14
1.4. O soluţie de timp real: regândirea ştiinţei 17
1.5. Sfârşitul copilăriei 19
Capitolul 2 Impactul activităţilor umane asupra mediului înconjurător 21
2.1. Planeta 21
2.1.1. Atmosfera 21
2.1.2. Globul terestru 24
2.1.3. Biosfera 28
2.1.4. Dinamica Terrei 30
2.2. Emisii poluante şi deşeuri 34
2.3. Poluare locală 37
2.4. Poluare regională 39
2.5. Poluare globală 40
Capitolul 3 Modelul de calitate a mediului înconjurător 47
3.1. Calitatea aerului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european) 47
3.2. Calitatea apei - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european) 50
3.3. Calitatea solului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european) 63
Capitolul 4 Principii şi metode de măsurare a parametrilor de mediu 71
4.1. Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei radiaţiei electromagnetice în substanţă 76
4.2. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia FTIR (Fourier Transform Infrared Radiation) 77
4.3. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de emisie 77
4.4. Măsurarea concentraţiilor folosind efectul de chemiluminescenţă 78
4.5. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de masă 79
4.6. Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei atomice 80
4.7. Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei cu emisie optică datorată cuplajului
inductiv în plasmă 81
4.8. Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei de masă, utilizând cuplajul
inductiv în plasmă 82
6

Pagina
4.9 Măsurarea concentraţiilor cu metoda măsurării conductivităţii electrice 82
4.10. Metoda de măsurare a concentraţiilor folosind cromatografia din fază gazoasă 84
4.11. Cromatografia lichidă de înaltă performanţă 85
4.12. Detectori cu fotoionizare 87
4.13. Măsurarea concentraţiilor prin analiza gravimetrică 87
4.14. Măsurători de pH 87
4.15. Măsurarea turbidităţii 89
4.16. Măsurarea conductivităţii termice 89
4.17. Măsurarea oxigenului dizolvat 90
Capitolul 5 Aparate şi echipamente de măsurare a parametrilor de mediu 91
5.1. Aparate de măsură pentru măsurarea calităţii aerului 91
5.1.1. Spectrometre 92
5.1.2. Aparate fixe de măsură a unui singur gaz 94
5.1.3. Gaz cromatografe 96
5.1.4. Aparate portabile 97
5.1.5. Senzori independenţi 98
5.2. Aparate pentru măsurarea calităţii apei 99
5.2.1. Conductivimetre 99
5.2.2. Aparate de măsurare a substanţelor dizolvate în apă 100
5.2.3. Turbidimetre 107
5.2.4. pH-metre 107
5.2.5. Laboratoare portabile 108
5.3. Aparate pentru măsurarea calităţii solului 109
Capitolul 6 Sisteme de măsurare şi monitorizare de tip remote sensing 111
Capitolul 7 Achiziţia şi prelucrarea datelor de mediu 119
Capitolul 8 Configurarea unei aplicaţii de monitorizare a calităţii mediului 127
8.1 Inventarul emisiilor pe toate tipurile de activităţi 127
8.2. Descrierea impactelor 128
8.3. Delimitarea zonei de impact asupra mediului 129
8.4. Localizarea surselor de emisie pe tipuri de poluanţi 130
8.5. Stabilirea poluanţilor care vor fi monitorizaţi şi a obiectivelor procesului de monitorizare 130
8.6. Descrierea domeniilor şi a frecvenţelor de măsurare 131
8.7. Măsurarea şi monitorizarea 131
7

Pagina
Capitolul 9 Monitorizarea emisiei gazelor cu efect de seră 133
9.1. Politica de mediu a Autorităţii Naţionale de Energie 133
9.2. Baza legală şi cerinţele de monitorizare 133
9.3 Standardele aplicabile în cadrul activităţii de monitorizare a emisiilor
provenite de la instalaţiile mari de ardere (IMA) 134
9.4. Monitorizarea discontinuă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi 135
9.4.1 Cerinţe generale privind monitorizarea discontinuă a instalaţiilor mari de ardere 135
9.4.2. Planificarea măsurărilor 137
9.5. Efectuarea măsurărilor 138
9.5.1. Amplasarea punctelor de măsurare 138
9.5.2 Măsurări în grilă 139
9.5.3. Prelevare izocinetică 141
9.5.4. Prelevarea extractivă a probelor pentru determinările de poluanţi gazoşi 142
9.5.5. Parametrii auxiliari 142
9.6. Monitorizarea continuă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi 143
9.6.1. Cerinţe generale privind monitorizarea continuă a instalaţiilor mari de ardere 143
9.6.2. Atribuţiile operatorilor 143
9.6.3. Mărimi care se monitorizează continuu 144
9.7. Condiţii de amplasare a punctelor de prelevare şi a aparaturii 144
9.8. Metode de măsurare 146
9.8.1 Metoda extractivă 146
9.8.2. Metoda in – situ 146
Bibliografie 147
8
9

CAPITOLUL 1 _______________________________________________
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR: PROBLEME ŞI SOLUŢII (Bulz, N., 2007)

1.1. Crize de mediu înconjurător, crize de dezvoltare


Satisfacerea nevoilor unei populaţii în creştere şi cu exigenţe tot mai sporite, a determinat
apariţia, explozivă după cel de-al doilea război mondial, a unităţilor industriale şi de agricultură
intensivă. Acestea, din motive de eficienţă economică, s-au constituit, de multe ori, în platforme
industriale sau agricole care au ocupat părţi însemnate din mediul inconjurător. Procesul a început
în SUA şi fosta URSS înainte de război şi s-a extins după război în Eurpoa de vest şi ţările foste
socialiste din Europa. Începând din deceniul al optulea al secolului XX fenomenul devine global
cuprinzând şi ţările lumii a treia cu consecinţe dure pentru mediul înconjurător datorită lipsei de
calificare a forţei de muncă. În prezent liderii detaşaţi ai ritmurilor crescute de dezvoltare
economică (10% - 11% anual în 2005) sunt China şi India.
Dezvoltarea sistemelor industriale şi de agricultură intensivă a determinat, în egală măsură,
apariţia unor noi tipuri de aşezări umane, marile concentrări de tip megalopolis din SUA, Japonia şi
Germania, dar şi din India, Brazilia şi Mexic. De asemenea, traficul rutier a crescut mult în
intensitate datorită necesitaţilor de a deplasa oameni, materiale şi mărfuri la, şi de la locurile de
producţie.
Datorită relaţiilor strânse dintre aşezările umane şi mediul înconjurător, procesul de
dezvoltare a indus modificări importante în structura acestuia. Au fost afectate, pe rând, calitatea
aerului şi a apelor, a solului şi a biosferei, mai întâi zonal şi apoi la scară planetară.
Efectele negative ale procesului de dezvoltare au fost resimţite de om, la început în calitate
de participant la anumite procese industriale sau agricole şi s-au manifestat prin afectarea stării de
sănătate. Aria celor afectaţi s-a extins, într-o primă fază, datorită unor produse care afectau starea de
sănatăte prin utilizare şi, într-o a doua fază, datorită efectelor poluării de tip global (efectul de seră,
subţierea stratului de ozon şi ploile acide), dar aceste efecte nu au fost puse în mod clar în evidenţă.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, poluarea nu este o cauză directă a deteriorării stării de sănătate, ci,
mai degrabă, o circumstanţă agravantă.
Cea mai gravă criză ambientală a început în deceniul al nouălea al secolului trecut şi are
drept obiect hazardele naturale: cutremure, inundaţii, alunecări de teren, secete. Fenomenele au fost
puse pe seama poluării globale, în special a efectului de seră care a determinat încălzirea globală a
atmosferei. Deşi efectul de seră a fost legat numai de activitatea antropică, relaţia nu este deloc
sigură. Ceea ce este sigur este că ne aflăm într-o perioadă a fenomenelor meteorologice extreme
10

care ar putea genera, în maximum 100 de ani, efecte dramatice pentru civilizaţia actuală. Până
atunci, iată o listă scurtă a dezastrelor naturale din ultimii ani.
- valul de căldură din 2003 a făcut peste 50000 de victime în Franţa, Italia şi alte ţări europene
scoţând în evidenţă ineficienţa sistemului medical;
- cutremurul din Iran din 27 decembrie 2003 a făcut peste 26000 de victime;
- cutremurul din 26 decembrie 2004 din Oceanul Indian a generat un val tsunami care a făcut
310000 de victime în Indonezia, Sri Lanka, India şi Tailanda;
- uraganele din august şi septembrie 2004 care au lovit Florida şi ţările caraibiene au făcut peste
3200 de victime, din care 3000 au fost provocate de inundaţiile din Haiti, iar pagubele materiale
s-au ridicat la peste 50 de miliarde de dolari numai în SUA;
- uraganul Katrina a provocat vânturi cu viteze de peste 200 km/h inundând New Orleans, Missisipi,
Tenesse şi Alabama şi a cauzat pierderi de peste 75 de miliarde de dolari;
- cutremurul din 8 octombrie 2004 din Caşmir a făcut 87350 victime în India şi Pakistan;
- cutremurul din februarie 2010 din Haiti cu aproape 250.000 de victime.
Dimensiunea pierderilor de vieţi şi a pagubelor materiale provocate de hazardele naturale
sunt uriaşe. Când ele au loc în ţările lumii a treia, încetinesc sau stopează procesul de dezvoltare al
acestora, menţinând sau coborând pragul de sărăcie. Chiar în ţările dezvoltate efectele sunt mari
pentru că banii destinaţi programelor sociale, de exemplu, trebuie să fie folosiţi pentru reconstrucţia
zonelor calamitate. Mai mult, ţări bogate şi cu experienţă mare în domeniul infrastructurii (SUA şi
Franţa) nu au putut interveni în timp real pentru minimizarea pagubelor nici în tările lor. În cele mai
multe locuri, sistemele de predicţie dezvoltate deja în ţări precum Japonia sau SUA, lipsesc cu
desăvârşire (cel de tsunami şi uragane) sau nu sunt luate în seamă.
Problematica mediului încojurător se lărgeşte la începutul anilor ´70, mai ales din cauza
corelaţiei fireşti cu criza energetică şi cu crizele de dezvoltare care debutează în forţă în 1973, după
războiul de şase zile dintre Israel şi Egipt. Lumea începe să înţeleagă că, mai mult decât
contabilizarea degradărilor mediului înconjurător şi impunerea unor măsuri cu caracter restrictiv
asupra proceselor de dezvoltare, este necesară elaborarea unor modele globale ale dezvoltării
economice şi sociale care să furnizeze predicţii asupra stărilor ce se pot realiza, precum şi soluţii de
control a acestor procese. Au apărut atunci organisme mondiale cu caracter non-guvernamental
(PNUD, FAO) şi fundaţii ştiinţifice care au suportat şi susţinut elaborarea unor astfel de modele.
Primele scenarii şi prognoze asupra procesului de dezvoltare, formulate în anii ´70, din
perspectiva ştiinţelor socio-umane de Clubul de la Roma au formulat predicţii pe termen scurt
asupra evoluţiei proceselor de dezvoltare, infirmate deja în anii ´80. Motivul principal al acestui
eşec a fost acela că relaţiile cauză-efect introduse în aceste scenarii nu au fost explicite, ci s-a lucrat
11

cu corelaţii statistice input-output, în care nu întotdeauna sensul cauzal a fost cel corect. Aceste
modele au fost elaborate într-o perspectivă mai degrabă tehnologică, decât ştiinţifică, astfel încât
predicţiile lor pe termen scurt şi mediu au fost deja infirmate. Nici unul din aceste modele nu a
prevăzut, de exemplu căderea blocului comunist ex-sovietic şi trecerea acestor ţări la economia de
piaţă. Ele au insă marele merit de a fi construit primele baze de date credibile şi de a fi atras un
număr foarte mare de cercetători, din diverse domenii ştiinţifice în studiul acestor probleme, creând
astfel premisele apariţiei primelor şcoli.
Primele studii asupra problemelor globale ale mediului încojurător au formulat concluzii
care au avut, mai degrabă, darul de a descuraja orice cercetare ştiinţifică. Cartea reputatului Barry
Commoner, "Cercul care se închide", realizează un studiu vast ce prezintă mediul înconjurător ca pe
o multitudine de relaţii în două dimensiuni, fără nici o ordonare ierarhică, şi se încheie cu concluzia
că "toate sunt legate de toate", interzicând astfel, apriori, orice modelare parametrică. În acei ani (ca
de altfel şi astăzi, în anumite medii ştiinţifice), orice încercare de modelare parametrică a
ecosistemelor naturale şi antropizate era respinsă din start cu motivaţia că omul şi natura sunt atât
de complexe că nu pot fi puse în vreo ecuaţie.
Apariţia primelor accidente ecologice majore în anii ´80 (accidentul de la Bophal, India şi
cel de la Cernobâl) a determinat implicarea puternică a societăţii civile în problemele mediului
înconjurător, la toate nivelele de acţiune şi decizie. Astăzi, în toate ţârile civilizate există partide
ecologiste, dintre care multe au putere de decizie la nivel parlamentar şi guvernamental, există
agenţii naţionale şi regionale care încearcă să monitorizeze evoluţia mediului înconjurător.
Consecinţele posibile ale poluării globale au determinat reuniuni mondiale la cel mai înalt nivel
(Montreal 1989, Rio de Janeiro 1992, Bangkok 1993, New York 1997, Kyoto 1997 şi 2002,
Copenhaga 2009) care au încercat să impună restricţii severe pentru diminuarea a ceea ce s-a crezut
că sunt cauzele acestor fenomene. Mai mult, la nivelul politic de decizie, a apărut un concept nou
asupra dezvoltării care işi are originea în problematica mediului înconjurător, "sustainable
development" (United Nations, 1987).
În planul acţiunii această implicare a societaţii civile a însemnat o creştere importantă a
suportului financiar şi logistic pentru studiul problemelor poluării, în special, şi a problemelor
mediului înconjurător, în general. Acest fapt a atras în cadrul problematicii din ce în ce mai mulţi
specialişti, fapt care a făcut ca nivelul cunoştiintelor asupra poluării să crească atât de mult încât să
permită apariţia tehnologiilor curate şi a celor de reconstrucţie ecologică.
Dezvoltarea industrială pe scara largă, materializată în mari platforme industriale,
practicarea pe scară largă a agriculturii intensive din anii ´50, precum şi transferul masiv de
tehnologii industriale şi agricole din anii ´60, în spaţii socio-economice insuficient pregătite pentru
12

asimilarea acestora, au pus în evidenţă, prin intermediul efectelor poluării generate de industrie şi
agricultură, rolul esenţial al activităţilor umane în perturbarea echilibrului dintre biotop şi
biocenoză, pe de o parte, şi în interiorul fiecăruia dintre acestea, pe de altă parte.
Evenimentele care au succedat războiului din Orientul Mijlociu de la începutul anilor ´70, au
pus în evidenţă una din cele mai importante caracteristici ale biotopului, şi anume, limitarea
resurselor de materii prime şi energie. Aceasta situaţie, împreună cu cea care se referă la rolul
esenţial al activităţii omului în menţinerea echilibrului în interiorul ecosistemelor, au deplasat
obiectul de studiu al ecologiei din cadrul general al biosferei, către studiul evoluţiei speciei umane
în mediul său înconjurător.
Datorită dezvoltării metodelor şi a aparaturii de măsurare a parametrilor de poluare (tehnici
de măsurare de pe satelit, laboratoare portabile, etc.), sunt descoperite efecte la scară planetară ale
nocivităţii activitaţii umane (efectul de seră, reducerea grosimii stratului de ozon, defolierea
pădurilor ca urmare a ploilor acide, etc.). Includerea omului şi a amenajărilor sale în ecosisteme este
un fapt câştigat, dar aceasta complică mult problema descrierii ecosistemelor, care devine o
problemă de timp real, mai ales datorită faptului că aceste situaţii au generat mişcări politice,
începând cu existenţa partidelor ecologiste (care în Europa ocupă locuri în parlamente), trecând prin
"terorismul ecologic" (organizaţia "Green Peace") şi culminând cu conceptul dezvoltării durabile,
care a devenit de notorietate mondială. Acest concept reclamă un control sever al procesului de
dezvoltare, după criteriul beneficiului simultan al generaţiilor prezente şi viitoare şi după criteriul
prezervării condiţiilor de existenţă al biotopului.
Această schimbare de obiect a formulat probleme noi, de o importanţă şi o dificultate
deosebită. Astfel, dacă până acum evoluţia unei comunităţi din biosferă putea fi considerată ca
desfăşurându-se într-un zonă de spaţiu şi timp ce putea fi configurată, evoluţia populaţiilor umane
se desfăşoară în zone spaţio-temporale care nu pot fi delimitate cu uşurinţă. Accidentul de la
Cernobâl, de exemplu, deşi a avut drept cauză disfuncţia unei activităţi desfăşurate de o populaţie
restrânsă, într-o zonă geografică localizată clar şi la un moment de timp ce a putut fi stabilit cu
precizie, a avut efecte asupra unor populaţii cu ordine de mărime mai mari, situate în zone spaţiale
de arie mare (practic până în Europa Centrală şi de Nord) şi imposibil de localizat cu precizie în
viitorul apropiat.

1.2. Soluţii în cadrul ştiinţei


Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în anii ´80 studiul mediului înconjurător a
fost, în exclusivitate, apanajul biologiei, în cadrul căreia s-a şi dezvoltat conceptul de ecosistem.
Din ce în ce mai mulţi cercetători, mai ales din domenii conexe biologiei, au început să se ocupe de
13

rezolvarea acestor probleme, considerând ca singură cauză a degradării mediului activitatea


industrială şi agricolă şi încercând să impună reducerea drastică a volumului acestor activităţi,
măsură care nu avea cum să fie pusă în practică, fie din raţiuni economice, fie din raţiuni sociale.
Prima extindere fenomenologică vine din direcţia geografiei care, prin introducerea
conceptului de landschaft (peisaj), încearcă să realizeze o descriere a complexităţii spaţiului
geografic simultan cu o descriere a dinamicii generale a ecosistemelor, prin încadrarea acestora din
urmă în spaţiul geografic în care sunt situate.
În acest mod a apărut geoecologia care se ocupă cu elaborarea modelelor de structură şi
evoluţie ale planetei considerată ca un întreg ce include atât sistemele biotice cât şi pe cele abiotice.
Aceste sisteme nu sunt studiate separat ci, întotdeauna, împreună.
Este evident, din definiţia de mai sus, că geoecologia este o ştiinţă interdisciplinară care,
pentru a-şi realiza scopul propus, trebuie să facă să lucreze împreună multe alte ştiinţe (fizica,
matematica, chimia, biologia, medicina, informatica, etc.). Acest lucru este posibil numai dacă
există un cadru metodologic general care să determine momentul şi ponderea intervenţiei metodelor
de investigaţie dintr-o ştiinţă particulară.
Multitudinea relaţiilor dintre elementele ecosistemului, în noua accepţie, precum şi gradul
înalt de interdisciplinaritate al cercetărilor au făcut ca, pâna acum, geografia să nu poată formula
modele predictive valide. Un pas important a fost, totuşi, făcut. S-a formulat concluzia că descrierea
evoluţiei ecosistemelor este strâns legată de formularea unor modele pentru procesul de dezvoltare
al speciei umane.
A doua extindere fenomenologică vine din direcţia ştiinţelor umane (economie, sociologie,
filosofie, medicină) care au încercat să includă problemele mediului înconjurător în modelarea
proceselor de dezvoltare.
În urmă cu numai douăzeci de ani, studiul evoluţiei mediului înconjurător era realizat în
cadrul universităţilor şi laboratoarelor de către specialişti din domeniul ştiinţelor umane şi ale vieţii.
Aceştia lucrau, de cele mai multe ori, datorită unor motivaţii proprii, ceea ce ne arată dimensiunea
logistică a posibilităţilor lor de cercetare. Rezultatele obţinute în urma acestor studii au semnalat o
serie de situaţii critice în care se află atât mediul înconjurător, cât şi omul, din cauza efectelor
negative ale activităţii acestuia în procesul de dezvoltare.
Din aceste cauze, motivaţia studiului evoluţiei mediului înconjurător s-a mutat, de la nivelul
oamenilor de ştiinţă, la cel al societăţii civile, determinând implicarea puternică a factorilor politici
de decizie. Acest fenomen a determinat creşterea cu ordine de mărime a resurselor logistice ale
cercetării, dar, în aceeaşi măsură, a făcut din studiul evoluţiei mediului înconjurător o problemă de
14

timp real, cu toate consecinţele ce decurg de aici în privinţa responsabilităţii oamenilor de ştiinţă
asupra utilizării rezultatelor cercetării.
Deşi deţine singurul instrument ştiinţific capabil de realizarea predicţiei asupra sistemelor cu
mai multe nivele de complexitate, termodinamica proceselor ireversibile, fizica nu s-a implicat până
acum în studiul problemelor mediului înconjurător decât prin elaborarea de metode de măsură, din
ce în ce mai precise, a parametrilor biotopului. Chiar şi geofizica şi-a desfaşurat cercetările ţintind
aplicaţii în meteorologie, climatologie şi geologie sau în propriul sistem de operare. Abordarea
studiului ecosistemelor în cadrul termodinamicii proceselor ireversibile s-a făcut numai la nivel de
exerciţiu metodologic pentru perfecţionarea modelelor termodinamice în vederea abordării
ulterioare a problemelor de cosmologie şi genetică moleculară.
Unde ne aflăm acum, după aproape 50 de ani de studii şi cercetări, mai mult sau mai puţin
elaborate şi după acţiuni, mai degrabă precipitate decât fundamentate? Un succes cert este acela al
dezvoltării la limita cunoaşterii a tehnologiilor şi metodelor de măsurare a parametrilor biotopului,
de monitorizare a nivelului de poluare, precum şi monitorizarea evoluţiei planetei, măcar pentru
alerta la inundaţii şi uragane. Un alt succes poate fi considerat preocuparea continuă, la nivelul
oamenilor de ştiinţă, pentru elaborarea conceptelor şi strategiilor de dezvoltare care include relaţia
cu mediul înconjurător. Din păcate, insuccesele par să fie mai multe. Lipsa unor modele ale
mediului înconjurător care să permită atât predicţia tuturor situaţiilor de risc de mediu, cât şi
fundamentarea acţiunilor de reducere a poluării, precum şi insuficienta fundamentare conceptuală a
metodelor de elaborare a planurilor de dezvoltare economică şi socială, sunt numai cele mai
importante insuccese.

1.3. Cauzele insucceselor


Interdisciplinaritatea
Când, în anii ′80 au debutat primele studii complexe asupra mediului înconjurător,
interdisciplinaritatea părea că este nu numai singura metodă de lucru potrivită acestui tip de
cercetare ştiinţifică, ci mai ales, o nouă filosofie. Manifestări ştiinţifice importante au avut ca obiect
dezbateri ale valenţelor acestui nou concept. Cluburi ştiinţifice selecte includeau cercetători
ştiinţifici care nu aveau decât această specializare. În România o asemenea asociaţie, condusă de
profesorul Maliţa a funcţionat în anii ´80 sub auspiciile Academiei Române.
Entuziasmul s-a mai diminuat atunci când s-a constatat că rezultatele studiilor
interdisciplinare nu puteau fi, practic, folosite de către cei cărora le erau destinate, adică autorităţile
administrative la orice nivel. Aceste studii erau deosebit de voluminoase (sute de pagini) şi, în loc
să aibă unitatea necesară formulării unor soluţii în domeniul acţiunii concrete, conţineau relatări
15

alternative ale aceloraşi evenimente generând confuzie la nivelul utilizatorilor finali. Confuzia este
accentuată de faptul că aceleaşi evenimente sunt descrise folosind denumiri diferite pentru aceeaşi
termeni, în funcţie de specialitatea celui care spune povestea. La nivelul echipei principala
problemă este criza de autoritate. Cum nu există nimeni care să se priceapă la toate disciplinele
implicate în studiu, liderul real lipseşte şi, ca urmare şi unitatea lucrării. Aceste aspecte se întâlnesc
şi azi în bilanţurile de mediu al căror format interdisciplinar este impus de legislaţia de mediu din
România şi nu numai. Rezultatul este un volum imens de date brute, lipsa unei interpretări unitare
şi, deci, a unor soluţii realiste în domeniul acţiunii practice.
Metoda de lucru interdisciplinară este una de tip descriptiv, nefiind, deci, o metodă de timp
real, aşa că, chiar dacă există soluţii corecte, ele nu mai pot fi aplicate pentru că, între timp starea
mediului s-a schimbat.
Rolul minor al fizicii
O metodă de lucru de timp real ar trebui să folosească modele de tip predictiv. Nici
economia, nici sociologia şi nici geografia nu construiesc asemenea modele, iar biologia lucrează,
cel mult, cu similitudini. Fizica nu s-a implicat aproape deloc în problemele biocenozei, probleme
care au fost lăsate în grija biologiei, sociologiei, economiei şi medicinii. Rezultatul concret este că,
în vreme ce biotopul este studiat la limita cunoaşterii, studiul biocenozei este, încă, într-un stadiu
incipient.
Accesul la resurse
În ţările dezvoltate societatea civilă a devenit foarte repede conştientă de importanţa
rezolvării problemelor mediului înconjurător, aşa că, pe toate căile accesibile, de la partide
ecologiste până la organizaţii teroriste de tip “Green Peace”, a deteminat guvernele să aloce în acest
domeniu, resurse importante din fonduri publice. Cu toate acestea, într-o serie de probleme
considerate importante de către specialiştii din domeniu, nu s-au înregistrat deloc progrese, deşi
programele au fost formulate, iar resursele au fost alocate. Exemplul programelor Uniunii Europene
de tip INCO – COPERNICUS sau programele cadru FP5, FP6 şi FP7 este edificator în acest sens.
De exemplu, în cadrul programului FP5, secţiunea “Global change of the climate”, subsecţiunea
“Ozone layer depletion” mai avea call-uri cu câteva luni înainte de expirarea termenului pentru
derularea programului, ceea ce înseamnă că o mare parte din resursele alocate nu au putut fi
folosite. Cauza principală pentru care s-a întâmplat aşa este birocraţia care s-a instalat în domeniu
începând cu programul cadru FP5.
Pentru că este vorba de fonduri comunitare criteriul ştiinţific ajunge să fie cel mai puţin
important în procesul de eligibilitate al proiectelor. Criteriile esenţiale sunt cele legate de
managementul proiectului, criteriul autorităţii ştiinţifice fiind cel mai important. Dacă nu faci parte
16

dintr-un consorţiu condus de un institut de cercetare sau de o universitate de prestigiu nu ai nici o


şansă. Ca să faci parte dintr-un asemenea consorţiu trebuie să desfăşori o activitate de parteneriat cu
mulţi ani înainte de lansarea programului, iar un colectiv de cercetare mic nu are resurse pentru aşa
ceva. Ca urmare, durata de formulare a unui proiect ajunge să fie, de multe ori, mai mare decât cea
de realizare a lui şi cei care sunt obişnuiţi să lucreze în timp real se îndepărtează repede de acest gen
de acţiuni, preferând să lucreze pentru companii unde nu mai fac cercetări fundamentale în ştiinţa
mediului, dar sunt mai bine plătiţi. Cei care ajung în situaţia fericită de a avea un proiect aprobat
sunt nevoiţi să se confrunte cu un tip de raportare a realizărilor de o birocraţie înfiorătoare, aşa că
activitatea ştiinţifică trece, de multe ori, pe planul al doilea. În plus, pentru că durata de realizare a
unui proiect poate fi de 3 ani, majoritatea cercetătorilor preferă să aibă finanţare de trei ani, chiar
pentru proiecte care ar putea fi realizate într-un an. Între timp, însă, situaţia din mediul înconjurător
a evoluat aşa că soluţiile formulate în proiect nu mai folosesc nimănui.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, multe din aceste resurse ajung la grupuri şi persoane care
nu au resursele necesare pentru a le realiza. Un grup care are ca expertiză modelarea termodinamică
a proceselor fizice departe de echilibru nu va avea nici o şansă să obţină fonduri pentru aplicarea
acestor modele în domeniul schimbărilor climatice globale pentru că geografii şi meteorologii au, în
perspectiva criteriului autorităţii ştiinţifice, mai multe lucrări anterioare în domeniu, chiar dacă
aceste lucrări nu au rezolvat nimic din ce şi-au propus.
Construirea unei realităţi alternative
Cea mai gravă dintre situaţii este construirea unei realităţi alternative în domeniul mediului
înconjurător prin impunerea spre studiu a unor probleme neimportante sau, mai grav, de-a dreptul
false. Sursa acestor realităţi alternative este implicarea marilor companii în problemele mediului
înconjurător.
Când o serie de cercetători au avansat în anii ′70 ipoteza că subţierea stratului de ozon ar
putea fi datorată folosirii pe scară largă a freonilor (compuşi cu clor şi fluor folosiţi în tehnologiile
de conservare prin frig şi în industria cosmeticelor), a fost declanşată la nivel mondial o campanie
de reducere până la eliminare a acestor substanţe. Acţiunea a fost grăbită şi de măsurătorile
alarmante raportate de sateliţii agenţiei spaţiale a unei mari puteri care raportau prezenţa unor găuri
imense în stratul de ozon situat deasupra Anctarticii. Acţiunea părea să aibă succes pentru că cea
mai mare companie producătoare de freoni se angajase să nu mai producă aceste substanţe şi să
investească sume uriaşe în înlocuirea freonilor cu alţi compuşi care să nu distrugă ozonul
stratosferic. Alerta a încetat brusc la începutul anilor ′90. Pe de o parte pentru că au fost lansaţi şi
alţi sateliţi care raportau, împreună cu măsurători de la sol făcute la nivelul unei întregi emisfere, o
altă configuraţie, departe de a fi catastrofală, a stratului de ozon, măsurători care se încadrau în
17

previziunile unor modele fizice avansate. Pe de altă parte, pentru că multinaţionala producătoare de
freoni îşi realizase obiectivul. Patentul asupra freonilor deţinut de această companie expira în 1991,
moment din care oricine putea produce această substanţă. Aşa că, eforturile făcute vreme de 20 de
ani în reducerea freonilor nu au fost decât o investiţie pe termen lung pentru eliminarea concurenţei.
În ceea ce priveşte agenţia spaţială care a raportat găurile imense din stratul de ozon, cine ar putea
să-i verifice rezultatele? Ar avea nevoie de aceleaşi mijloace de care dispune ea…
Din păcate, exemple de acest gen mai sunt. De pildă, majoritatea cercetărilor din domeniul
surselor neconvenţionale de energie sunt finanţate de marile companii care au interese în domeniul
petrolului şi în industria automobilelor şi sunt direcţionate conform acestor interese, multe din
realizările importante din acest domeniu fiind lăsate în conservare (fuziunea la rece), iar altele care
nu reprezintă soluţii eficiente (energia obţinută pe cale fotovoltaică şi cea eoliană) fiind susţinute
într-o manieră exagerată. Este de notorietate că cea mai curată tehnologie de obţinere a energiei
electrice, cea nucleară, este permanent discreditată cu ajutorul mass-media şi al organizaţiilor
ecologiste ale căror acţiuni au o tentă teroristă (Green Peace).
Şi mai grav este modul în care sunt gestionate problemele legate de încălzirea globală şi
efectul de seră. În absenţa unor studii ştiinţifice fundamentate, singura soluţie rămâne cea a
interzicerii poluării, adică diminuarea producţiei, cu repercusiuni sociale de multe ori mai grave
decât cele generate de poluare. Ca urmare a protocolului de la Kyoto, au fost introduse în multe ţări
limite în emisiile de CO2. Pentru a mai diminua impactele sociale legate de desfiinţarea locurilor de
muncă, a fost permisă tranzacţionarea drepturilor de poluare, ceea ce a devenit repede o afacere
profitabilă pentru ţările mai puţin dezvoltate. O astfel de ţară, de exemplu, ar trebui să se situeze cu
emisiile de CO2 sub limitele impuse de protocolul de la Kyoto şi ar putea, deci, să vândă drepturi de
poluare unui stat dezvoltat industrial ale cărui emisii de CO2 sunt peste limită. Rezultatul este că, la
nivelul planetei, cantitatea de CO2 ar putea să scadă. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Ţara
săracă nu se situează sub limite din cauza tehnologiilor învechite de producere a energiei electrice şi
a menţinerii în trafic a unor vehicule vechi care folosesc benzină de calitate scăzută. Ca să nu rateze
afacerea, agenţiile de mediu raportează date false de emisie a CO2, bineînţeles cu “ajutorul”
oamenilor de ştiinţă din domeniu şi al companiilor internaţionale producătoare de aparate de
măsurare a CO2. Din păcate nu este o teorie a conspiraţiei, ci sunt fapte de notorietate publică.

1.4. O soluţie de timp real: regândirea ştiinţei


Calitatea vieţii
Dincolo de efectele pe termen mediu şi lung, starea actuală a mediului înconjurător
afectează calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. De la poluarea generată de activităţile antropice
18

indispensabile legate de locuit şi procurarea hranei şi până la stressul generat de schimbările


climatice, totul ne influenţează calitatea vieţii, nu neapărat la nivel conceptual, cât la nivelul a ceea
ce numim bunăstare. Faptul că ne putem procura, e drept cu eforturi mari, toate resursele materiale
care ar trebui să ne facă să ne simţim bine, este, de multe ori, estompat de efectele negative
determinate de lipsa soluţiilor pentru starea mediului înconjurător, de la neplăcerile provocate de
stricarea concediului datorată vremii capricioase şi până la deteriorarea stării de sănătate datorată
poluării aerului sau produselor modificate genetic. Rezultatul este instalarea nemulţumirii de care
vorbeam la începutul acestei lucrări, urmată de diminuarea capacităţii de muncă şi, ca o reacţie
pozitivă, de instalarea stării de disconfort, adică de absenţa bunăstării. Mai mult decât atât, sunt
afectate, pe termen scurt şi mediu, programele sociale deoarece o parte din fondurile destinate
acestora sut redirecţionate, în fiecare an, către acoperirea pagubelor provocate de deteriorarea stării
mediului înconjurător datorate evenimentelor de tip catastrofic (inundaţii, cutremure, uragane,
secetă). Ca urmare, nivelul de calitate al asistenţei medicale şi al educaţiei scad continuu astfel că
(print-o reacţie pozitivă) devenim din ce în ce mai puţin capabili să rezolvăm problemele mediului
înconjurător.
Regândirea ştiinţei
Situaţia actuală a relaţiei noastre cu mediul înconjurător arată, destul de clar, că nu avem
decât o înţelegere parţială a lucrurilor care nu a putut rezolva problemele ridicate de această relaţie.
Aşa cum stau lucrurile acum, se pare că excesiva specializare a ştiinţei actuale nu poate fi
compensată de interdisciplinaritate. Acest mod de lucru funcţionează de mai bine de 25 de ani şi nu
a produs soluţii durabile. De aceea, de aproape 10 ani, a început să-şi facă loc, mai întâi timid ca un
nou nume şi mai apoi în structuri instituţionalizate, o nouă ştiinţă, ştiinţa mediului înconjurător. În
forma actuală această nouă ştiinţă are ca obiect numai biotopul şi, parţial, biocenoza (fără specia
umană) reunind fizica, chimia, biologia, geografia, matematica şi informatica. Astfel de structuri au
devenit operaţionale în unele institute de cercetare şi universităţi din Marea Britanie şi SUA. În
Marea Britanie primii doctori în ştiinţa mediului au apărut deja în 2005. Obiectivul principal al
ştiinţei mediului este acela de a formula modele fenomenologice ale dinamicii mediului
înconjurător, modele care să permită punerea întrebărilor corecte şi formularea problemelor reale
ale relaţiei speciei umane cu mediul înconjurător. Rezultatul final ar trebui să fie formularea unor
predicţii de timp real asupra evoluţiei mediului înconjurător.
Dar numai atât nu este suficient. Ştiinţa mediului înconjurător trebuie, pentru a avea succes,
să integreze şi activitatea antropică pe principalele ei dimensiuni, cea economică şi cea socială.
Această integrare nu se poate face decât din perspectiva fizicii. În domeniul economiei începutul,
ce-i drept timid, a fost făcut încă din anii ′70 de către Nicolas Georgescu – Roegen şi continuat de
19

formularea în anii ′90 a conceptului de “physical economics” de către economistul american


LaRouche, dar modalitatea de lucru este încă cea de tip eseu ştiinţific. Şcoala rusească de la
Institutul de Fizică Lebedev din Moscova a făcut un pas înainte prin formularea unor modele fizice
care se bazează pe principiul minimei acţiuni din fizică, dar mai este încă mult de lucru până la
formularea unor modele fenomenologice complexe. O altă abordare este cea în care pentru analiza
evenimentelor economice sunt folosite modele din medicină, cum este cel al metabolismului, dar
rezultatele sunt încă departe de un proces corect de măsurare şi, deci, a unor predicţii care să reziste
verificării.
În ceea ce priveşte sociologia, aici lucrurile stau ceva mai rău. Ecologia umană este un
domeniu care, în loc să se ocupe de analiza şi modelarea fenomenelor sociale după principiile şi
legile ecologiei aşa cum ar fi de aşteptat, se ocupă de probleme de igienă ale individului şi familiei.
Spiritul de castă şi conservatorismul medicilor face legea în acest domeniu astfel că, încercările
unor grupuri de a face ordine în domeniu nu-şi găsesc locul decât pe Internet fiindu-le interzis
accesul în revistele de specialitate.
Modelarea fizică a proceselor economice şi sociale este dacă nu singura, cel puţin prima cale
care ar trebui parcursă pentru a putea ajunge la construirea unei metodologii solide de construire a
programelor de dezvoltare pe toate cele trei dimensiuni, economică, socială şi de mediu. Pe această
cale s-ar putea ajunge, de exemplu, la o definiţie pragmatică şi parametrică a conceptului de
dezvoltare durabilă.
Modificările ce au avut loc în evoluţia mediului înconjurător în ultimii 10 ani sugerează că
această restructurare a ştiinţei prin dezvoltarea ştiinţei mediului trebuie făcută în timp real. Soluţia
de timp real a fost deja implementată în Marea Britanie încă din 1999, prin crearea departamentelor
de ştiinţa mediului înconjurător în câteva universităţi care au resursele necesare pentru a susţine
cercetarea din domeniu, astfel încât în 10 – 15 ani vor exista suficienţi specialişti care vor putea
înţelege şi rezolva mai bine problemele relaţiei cu mediul înconjurător şi care ar putea pune pe o
bază mult mai solidă un alt domeniu foarte necesar programelor de dezvoltare pe termen mediu şi
lung: ingineria mediului.

1.5. Sfârşitul copilăriei


Stadiul actual al cunoaşterii de toate tipurile ne arată că am ajuns în stadiul în care evaluări,
modelări şi decizii asupra căii de dezvoltare au devenit posibile. Avem suficiente mijloace pentru a
pune întrebările corecte în relaţia cu mediul înconjurător, dar acţiunea concretă presupune o
schimbare radicală de atitudine. Natura a fost pe rând fie un duşman pe care trebuia să-l învingem în
20

anii ′50, fie un bolnav pe care trebuia să-l salvăm în anii ′80, fie un partener cu care trebuie să
colaborăm în anii noştri. Tot timpul ceva diferit de noi.
De ce nu am văzut până acum că natura este ceva mult mai simplu şi concret, că este casa
noastră? O casă despre care nu ştim cum este construită, cum trebuie întreţinută, cât timp ne putem
permite să locuim în ea, dacă nu suntem prea mulţi înăuntru. Vreme de câteva mii de ani am
dezvoltat ştiinţa şi tehnologia pentru a putea trăi cu toţii cât mai bine, dar nu am inclus şi
necesităţile planetei în socotelile noastre.
Avem nevoie de o schimbare de atitudine la nivelul oamenilor de ştiinţă care trebuie să-şi
asume responsabilitatea acţiunilor de timp real. Fizicienii trebuie să se implice rapid în înţelegerea
fundamentală a structurii şi evoluţiei Terrei pe de o parte şi a structurii şi evoluţiei relaţiilor dintre
oameni, pe de altă parte. Economiştii, sociologii şi, în general, cei care se ocupă de ştiinţele umane,
trebuie să renunţe la orgoliile de castă din cauza cărora, vreme de 20 de ani, am avut de rezolvat
false probleme risipind în mod inutil inteligenţă şi resurse, timp în care casa a cam început să cadă
pe noi. Trebuie să învăţăm să procedăm, la nivelul speciei, la fel ca în propriile familii, adică să
putem construi planuri de dezvoltatare pe termen scurt, mediu şi lung în care dimensiunile
economică, socială şi de mediu să poată fi luate în considerare simultan cu ponderile corecte.
Ştiinţa mediului înconjurător trebuie să demostreze dacă schimbările climatice globale sunt
datorate activităţii antropice sau sunt un moment în evoluţia planetei pentru ca ingineria mediului să
poată desfăşura acţiunile corecte. Trebuie să ajungem să ştim câţi oameni poate suporta planeta şi
care este calea de dezvoltare care ne permite să locuim cât mai mult în această casă (planetă) şi cu
ce nivel de calitate a vieţii.
Se pare că, pentru oamenii de ştiinţă, copilăria este pe cale să se sfârşească. Asumarea
responsabilităţii şi creşterea pragmatismului nu înseamnă altceva decât trecerea la maturitate.
21

CAPITOLUL 2 _______________________________________________
IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR UMANE ASUPRA MEDIULUI

2.1. Planeta
Terra are o structură complexă configurată pe câteva subsisteme cu structuri stratificate şi
individualizate din punctul de vedere al compoziţiei fizico – chimice şi al funcţionalităţii. Vom
prezenta această structură începând de la nivelul mării în sus, înspre spaţiul cosmic, respectiv în jos,
spre interiorul planetei (Fig. 2.1).

Fig. 2.1 – Structura Terrei

2.1.1. Atmosfera
Troposfera (Levine, J., 1985, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Limita inferioară este suprafaţa reliefului şi a oceanelor, iar limita superioară este de 8 - 9
km la poli şi 16 - 18 km la ecuator. Este compusă din azot (72,084%), oxigen (20,46%), argon
22

(0,934%), bioxid de carbon (0,033%), neon, heliu, kripton, xenon, hidrogen, gaz metan, oxizi de
azot, particule submicronice în suspensie şi, mai ales, din vapori de apă. Aproape toată cantitatea de
vapori de apă se află în troposferă. Temperatura scade uniform cu înălţimea (6,4 oC/km).
Compoziţia ei este distribuită după variaţia gravitaţiei terestre, presiunea atmosferică variind între
1013 mb la nivelul mării şi 55 mb la înălţimea de 18 km, şi după variaţia nivelului radiaţiei solare
cu latitudinea.
Diferenţele de densitate, temperatură şi presiune generate de aceste distribuţii (la care mai
contribuie şi mişcarea de rotaţie a Terrei), determină, în troposferă, mişcări ale aerului la scară
planetară sau locală, mişcări periodice (musonii, alizeele) sau accidentale (uragane). Energia
transferată de curenţii de aer către relieful geografic şi către biosferă (pedosferă) face ca troposfera
să fie un agent de eroziune al acestora, condiţionându-le, într-un anumit fel, autostructurarea.
Troposfera este sursă de apă dulce pentru bazinele hidrografice de uscat şi pentru biosferă.
Difuzia verticală sau laterală a vaporilor de apă, condiţionată de încărcarea electrostatică a
troposferei, determină formarea norilor de diferite tipuri care, în condiţii de temperatură şi presiune
favorabile, dau naştere ploilor.
Pentru biosferă, troposfera este sursă de oxigen pentru respiraţia speciilor din zoosferă, sursă
de bioxid de carbon pentru respiraţia speciilor din fitosferă şi sursă de azot pentru procesele care se
petrec în pedosferă.
Variaţiile locale de temperatură şi umiditate ale troposferei în zona de contact cu relieful
geografic, datorate atât gravitaţiei şi tranziţiilor de fază, cât şi reacţiilor negative ale circulaţiei
aerului, fac ca troposfera să fie unul dintre agenţii modelatori ai climei terestre. Datorită densităţii
reduse, troposfera este un mediu cu inerţie termică şi barică mică.
Stratosfera (Levine, J., 1985, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Limita inferioară a stratosferei este de 8 - 9 km la poli şi 16 - 18 km la ecuator, iar limita
superioară este situată în jurul valorii de 50 km.
Compoziţia chimică cuprinde un amestec de gaze (azot, oxigen, bioxid de carbon, hidrogen,
ozon, vapori de apă, heliu, neon, argon, kripton) şi particule în suspensie. Densitatea acestui
amestec scade cu altitudinea datorită variaţiei gravitaţiei cu altitudinea.
La limita inferioară a stratosferei, temperatura creşte lent (faţă de scăderea uniformă de
6,4oC/km din atmosferă joasă) ajungând la 0 oC la altitudinea de 50 km.
Principala funcţiune a stratosferei este cea de filtru pentru radiaţii. Radiaţiile UV, care sunt
afectate în mică măsură de ionosferă, sunt absorbite de ozon (care, în urma acestui proces se
transformă în oxigen atomic) situat în două straturi la altitudinile de 40 - 55 km, respectiv 25 km.
23

Procesul de absorbţie are loc cu degajarea unei mari cantităţi de energie termică care face ca
stratosfera să aibă şi funcţia de izolator energetic faţă de troposferă.
Mezosfera, termosfera şi exosfera (Levine, J., 1985, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Mezosfera este localizată între 50 km (limita superioară a stratosferei) şi 80 km.
Compoziţia chimică este relativ constantă şi cuprinde un amestec de gaze (azot, oxigen, bioxid de
carbon, hidrogen, ozon, vapori de apă, heliu, neon, argon, kripton). Densitatea acestui amestec
scade cu altitudinea datorită variaţiei gravitaţiei cu altitudinea. În mezosferă temperatura scade de la
valoarea de 0oC de la limita superioară a stratosferei până la –70 oC … -80 oC, unde începe un
proces de creştere bruscă.
Între 90 km - 200 km substanţa predominantă este azotul molecular, între 200 km - 1100 km
predomină oxigenul atomic, între 1100 km - 3500 km heliul şi între 3500 km - 10000 km,
hidrogenul atomic. În acest ultim strat se atinge densitatea din spaţiul interplanetar. Din cauza
temperaturii ridicate (aprox. 2000oC) şi, în special, a câmpului magnetic planetar dimensiunile
exosferei şi termosferei au variaţii diurne şi anuale generate de intensitatea radiaţiei solare.
În zona de impact cu spaţiul interplanetar, atmosfera înaltă este poarta prin care au loc
intrările şi ieşirile în, şi din geosistem.
Intrările în atmosferă sunt de următoarele tipuri:
(1) Radiaţii
- Radiaţii electromagnetice emise în mod continuu de Soare:
- radiaţii penetrante (UV, X, Gamma) care reprezintă 7 % din total;
- radiaţii nepenetrante (radio, IR, VIS) care reprezintă 93 % din total.
- Radiaţii electromagnetice nepermanente emise de Soare în timpul erupţiilor cromosferice,
care sunt radiaţii de foarte înaltă frecvenţă.
- Radiaţii electromagnetice emise de galaxii.
(2) Fluxuri de particule
- fluxuri de particule penetrante emise de Soare în mod continuu (viteză între 300 km/s-700 km/s):
- particule elementare (electroni, neutroni, protoni, neutrini)-fluxul de protoni este de 50 cm-2 s-1,
3
iar energia este de 10 eV;
- nuclee rezultate din procesul de fuziune (deuteriu, tritiu, heliu);
- atomi (heliu, litiu).
- Fluxuri de particule nepermanente emise de Soare în timpul erupţiilor cromosferice, de acelaşi
6
tip cu cele de mai sus, dar cu viteze şi energii mult mai mari (2000 km/s, respectiv 10 km/s pentru
fluxurile de protoni).
24

8
- Fluxuri de particule de provenienţă galactică, în special protoni de energii foarte mari (10 -
10
10 eV) şi neutrini. Fluxurile de protoni de provenienţă galactică sunt destul de reduse deoarece
aceste particule sunt deviate de vântul solar.
(3) Aglomerări de masă
Este vorba de praf cosmic şi meteoriţi în a căror compoziţie predomină fierul, cobaltul,
nichelul şi, în mai mică măsură, siliciul, aluminiul, carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul.
4 4
Cantitatea acumulată pe Terra, este în jur de 2x10 - 3x10 tone/zi. Ieşirile din geosistem sunt
reprezentate în special de radiaţii IR şi de fluxuri de particule încărcate electric.
Fluxurile de particule care scapă de vântul solar, sunt deviate de câmpul magnetic terestru în
spaţiul interplanetar, iar cele de energie foarte mare sunt dirijate spre centurile Van Allen şi spre
4 4
polii geomagnetici. Există trei asemenea centuri: prima, la înălţimea de 6.10 – 5.10 km poate
4 4 8
capta electroni cu energia de 200 eV, a doua la 2.10 –12.10 km care poate capta protoni de 10 eV
5 8
şi electroni de 5.10 eV şi a treia la 5600 - 3400 km care poate capta protoni sub 10 eV şi electroni
5
sub 5.10 eV.
Radiaţiile electromagnetice sunt absorbite treptat, datorită procesului de ionizare, iar
radiaţiile penetrante sunt absorbite total în straturile joase ale termosferei. Ca urmare a acestui
proces se formează straturi ionizate care reflectă radiaţia electromagnetică radio.
Particulele cu energii suficient de mari pentru a putea trece de termosferă sunt absorbite la
altitudinea de aprox. 50 km, în special de azot şi oxigen. Radiaţiile din spectrul vizibil suferă un
proces de difuzie mai accentuat pentru lungimile de undă scurte (de aici rezultă culoarea albastră a
cerului). La altitudinea de 70 - 80 km ultimul strat ionizat absoarbe radiaţiile X şi γ.
Asteroizii şi meteoriţii sunt frânaţi în exosferă şi termosferă, proces în care, datorită
vitezelor mari, corpurile ard sau chiar explodează. Cea mai mare parte din asteroizi şi meteoriţi
explodează înainte de a parcurge exosfera şi termosfera.
În concluzie, se poate afirma că, prin compoziţia chimică şi relaţiile structurale, exosfera,
termosfera şi mezosfera, determină, parţial, compoziţia spectrală a radiaţiei solare optimă pentru
biosferă, singurele porţi deschise fiind cele pentru spectrul AM0 al radiaţiei solare şi pentru radiaţia
IR degajată de planetă în spaţiul cosmic.

2.1.2. Globul terestru


Litosfera (Bott, M.H.P., 1971, Gubbins, D., 1990, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
25

O repartiţie procentuală estimată a tipurilor de substanţe care intră în compoziţia litosferei


este următoarea: SiO2 (60 %), Al2O3 (16 %), CaO (11-12 %), FeO (4,5 %), MgO (3,5 %), Na2O
(3%), Fe2O3 (2 %), H2O (1 %), etc.
În conformitate cu teoria tectonicii globale, litosfera este formată din şase plăci, fiecare
placă cuprinzând o serie de microplăci. În funcţie de diferenţierea caracteristicilor zonale distingem
(Fig. 2.2):

Fig. 2.2 - Interiorul Terrei

(1) Crusta continentală


Are grosimi ce variază între 30 şi 80 km şi se extinde pe 40 % din suprafaţa terestră,
depăşind arealul uscatului propriu-zis cu aproape 12 % ca urmare a pătrunderii sale şi în domeniul
oceanic.
Distingem trei tipuri de structură: scuturile şi platformele continentale (pe care sunt dispuse
câmpiile şi podişurile), catenele orogenice (lanţurile muntoase) şi rifturile continentale (marile
depresiuni).
Fiecare tip de structură cuprinde trei nivele diferenţiate după tipurile predominante de roci:
sedimentar, granitic şi bazaltic.
26

Dacă scuturile şi platformele continentale formează zone de mare stabilitate (stratul


sedimentar având grosimi de la câteva zeci de metri până la 5 km), catenele orogenice, mai ales cele
recente, reprezintă zone de instabilitate în care cele trei straturi sunt amestecate şi metamorfozate
datorită presiunilor puternice care se exercită asupra lor. Rifturile continentale prezintă o
eterogenitate mai redusă a structurii şi o mare mobilitate putând declanşa procese de apariţie a
crustei de tip oceanic.
(2) Crusta oceanică
Grosimea ei se reduce la numai 6 - 10 km şi are, de asemenea, trei tipuri de structură:
bazinele oceanice, dorsalele medio - oceanice şi fosele de subducţie. Din structura fiecărui tip
lipseşte nivelul granitic, nivelul sedimentar fiind prezent numai în zonele depărtate de dorsalele
oceanice.
Zonele de stabilitate mai accentuată sunt reprezentate de bazinele oceanice. Dorsalele
oceanice sunt zone de creaţie a crustei oceanice, iar fosele de subducţie sunt zone de distrugere a
acesteia. Elementul modelator este reprezentat de fluxurile de magmă bazaltică. Aceste procese se
resimt la suprafaţa oceanului, la nivelul insulelor cu bază pe dorsalele oceanice şi ţărmurile
corespunzătoare foselor de subducţie, prin cutremure şi erupţii vulcanice.
Litosfera (relieful geografic) este suportul fizic al hidrosferei şi biosferei, sursa de energie
gravitaţională şi termică (din reacţiile de dezintegrare), mediu de transfer şi filtru pentru energia
termică provenită de la manta şi nucleu, mediu de relaxare a stress-urilor de temperatură şi presiune
din manta şi agent climatic. Prin varietatea de forme distribuite pe orizontală şi pe verticală relieful
contribuie la stabilirea locală a parametrilor de temperatură, umiditate şi presiune. În zonele cu
inerţie termică redusă (deşerturile), această contribuţie este dominantă.
Hidrosfera (Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
18
Principala componentă a hidrosferei este apa, a cărei cantitate este estimată la 2.4x10 tone.
În afară de apă în hidrosferă se mai găsesc gaze (oxigen, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat,
amoniac, etc.), metale (fier, aur, argint), săruri (sodiu, potasiu, calciu, fosfor, etc.) şi particule de
praf micronice în suspensie. O delimitare spaţială a hidrosferei este imposibil de făcut, ea fiind
repartizată în tot relieful, atât pe suprafaţă cât şi la altitudine, şi sursa ei este situată în manta
18
(cantitatea estimată este de 20.10 tone). Se consideră ca hidrosfera este repartizată în trei mari
reţele: bazinul oceanic planetar (oceane şi mări), zona continentală (reţeaua de suprafaţă formată din
fluvii, râuri şi lacuri, şi reţeaua de adâncime formată din apele freatice) şi calotele glaciare (polare şi
montane).
27

Datorită faptului că apa are o inerţie termică mare, hidrosfera este unul dintre rezervoarele
de energie termică ale planetei. Energia mecanică transportată de curenţii şi/sau valurile oceanelor
şi mărilor, cea transportată de fluvii şi râuri, precum şi cea dezvoltată de curgerea gheţarilor, face ca
hidrosfera să fie principalul agent de eroziune a reliefului geografic.
Hidrosfera reprezintă sursa cea mai importantă a umidităţii pentru troposferă (prin procesul
de evaporare).
Pentru relieful geografic hidrosfera reprezintă sursa cea mai importantă a depunerilor de
sedimente (prin procesul de eroziune).
Pentru biosferă hidrosfera este, în acelaşi timp, sursa unui element esenţial, apa, şi mediu de
transport pentru multe din substanţele care sunt necesare pentru menţinerea vieţii: oxigen, bioxid de
carbon, săruri şi oligoelemente pentru biosfera acvatică, săruri şi oligoelemente pentru pedosferă.
Inerţia termică mare şi curenţii oceanici, precum şi calotele glaciare, fac ca hidrosfera să fie
un important agent climatic care reglează parametrii climatici la nivel planetar. Astfel, curenţii calzi
din cele două mari oceane ale planetei, determină, pentru zonele din emisfera nordică, condiţii de
temperatură mult mai blânde decât cele pe care le-ar putea avea după latitudinea la care sunt situate.
Hidrosfera preia cea mai mare parte a efectului generat de atracţia gravitaţională a Lunii,
generând fenomenul periodic al mareelor (Roşu A., 1987).
Mantaua (Bott, M.H.P., 1971, Gubbins, D., 1990, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Mantaua este situată între nivelul bazaltic al litosferei şi zona exterioară a nucleului şi
cuprinde:
(1) Discontinuitatea Mohorovic
Este situată între nivelul bazaltic al litosferei şi astenosferă, caracterizată prin saltul brusc al
unor mărimi fizice asociate zonelor pe care le desparte. Astfel, densitatea are un salt de la 2.8 -3.0
3 3
g/cm la 3.3 - 3.5 g/cm şi viteza undelor seismice P are un salt de la 6.6 - 7 km/s la 2.0 - 2.2 km/s.
(2) Mantaua superioară
Este un înveliş alcătuit dintr-un amestec de materie topită şi solidă, cu consistenţă vâscoasă,
situat între 33 km şi 400 km. În mantaua superioară sunt fixate rădăcinile litosferice.
(3) Zona de tranziţie
Este situată între 400 km şi 1000 km şi este caracterizată de creşterea rapidă a vitezei de
propagare a undelor seismice.
(4) Mantaua inferioară
Este o zonă în care substanţa se află în stare topită (fapt probat de dispariţia undelor seismice
S şi scăderea vitezei undelor seismice P) situată între 1000 km şi 2900 km (mantaua inferioară).
28

Tipurile de substanţă prezente în mantaua inferioară sunt: oxizi de siliciu, magneziu şi fier (90%) şi
acizi de aluminiu, calciu şi sodiu (5-8 %).
(5) Discontinuitatea Gutenberg
Reprezintă tranziţia între manta şi nucleu în care au loc salturi de presiune şi temperatură.
Mantaua este sursa de energie gravitaţională şi termică pentru planetă, sursa potenţialelor de
generare şi distrugere a litosferei şi, de asemenea, mediul de relaxare a stress-ului gravitaţional al
litosferei.
Nucleul (Bott, M.H.P., 1971, Gubbins, D., 1990, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Nucleul este format din trei straturi: nucleul exterior, între 2900 km şi 4980 km, o zonă de
tranziţie între 4980 km şi 5120 km şi nucleul interior între 5120 km şi 6370 km. Este compus din
nichel şi fier şi se află, în zona sa exterioară, în stare solidă atomică (undele seismice P se propagă
şi generează unde secundare din categoria P). Unele cercetări relativ recente (anii ‘80) sugerează
existenţa unui "relief" pe suprafaţa nucleului. Nucleul interior este compus, probabil, din nuclee şi
particule elementare.
Nucleul este sursa de energie gravitaţională şi termică pentru geosistem şi sursa câmpului
magnetic terestru.
Constantele de timp ale evoluţiei structurilor acestor subsisteme, pe toate cele trei direcţii
fenomenologice (gravitaţional, magnetic şi termic) sunt cu ordine de mărime mai mari (perioada de
precesie a axei de rotaţie a Terrei este de 26.000 ani) decât cele ale biocenozei, astfel încât
parametrii de structură pot fi luaţi în considerare în studiul evoluţiei biotopului ca nişte constante.

2.1.3. Biosfera (Roşu, A., 1987, Smil, V., 1991)


Biosfera este nivelul de structură al planetei cu gradul cel mai ridicat de complexitate. Ea
este formată din structuri care se autoreproduc, printr-un proces de conservare şi diversificare a
informaţiei care le-a generat. Din punct de vedere termodinamic, aceste structuri au o evoluţie către
stări de stabilitate care au o ordine cu atât mai mare cu cât complexitatea lor este mai ridicată.
Compoziţia chimică a structurilor biosferei este în majoritate de tip organic, bazată pe
carbon şi hidraţi ai acestuia. Esenţiale în structura lor sunt aminoacizii şi proteinele, în care se
înscriu codurile informaţionale, glucidele (hidraţi ai carbonului) care dezvoltă, prin conversie
chimico-mecanică energia necesară în procesul de menţinere a vieţii şi lipidele, în care această
energie se poate stoca sub formă de depozite de substanţă. Sinteza acestor substanţe şi a derivaţilor
lor se face în prezenţa apei, care este, alături de substanţele care constituie suportul informaţiei, unul
din principalele elemente din structura biosferei.
Nivelele de structură ale biosferei sunt în număr de patru:
29

(1) Fitosfera
Este compusă din totalitatea speciilor de plante, organisme biologice a căror principală
caracteristică este conversia fotochimică a energiei solare din zona maximului spectral. În urma
acestui proces este sintetizată glucoza şi este eliberat oxigenul molecular.
Pentru zoosferă fitosfera este principala sursă de oxigen şi de hrană, pentru pedosferă
reprezintă una din sursele de substanţă, prin procesul de descompunere care urmează morţii sau
schimbărilor de structură sezonale, iar pentru specia umană este sursă de oxigen, hrană şi materii
prime industriale.
Fitosfera se prezintă sub formă de păduri, vegetaţie ierboasă şi vegetaţie acvatică (în special
alge verzi şi roşii care intră în compoziţia planctonului oceanic).
(2) Zoosfera
Este formată din totalitatea speciilor de animale, de la bacterii până la mamifere. Au o mare
răspândire pe uscat şi în apă.
Pentru fitosferă este o sursă de dioxid de carbon, pentru pedosferă este o sursă de substanţe
organice, ca urmare a proceselor de descompunere, iar pentru specia umană este o sursă de hrana şi
de materii prime pentru activitatea de tip industrial.
Programul lor de adaptare include posibilităţi mai complexe decât la plante, cum ar fi, de
exemplu, deplasarea în spaţiu şi posibilitatea, pentru unele specii, de a-şi construi adăposturi simple
pentru a se feri de efecte climatice sau pentru a-şi proteja şi creşte puii. Se reproduc prin diviziune
(cele mai simple), prin ouă (insectele, peştii, batracienii, insectele, reptilele, păsările) sau nasc pui
vii (mamiferele). Trăiesc izolate sau în grup (roiuri, turme sau haite).
(3) Pedosfera
Este formată din sedimente litosferice produse în procesele de eroziune, apă, substanţe
organice provenite din descompunerea plantelor şi animalelor ca urmare a morţii acestora, din gaze
(în special azot, oxigen şi hidrogen sulfurat) şi din microorganisme, în special din cele care fixează
azotul.
Reconstrucţia pedosferei este un proces permanent, datorită continuităţii proceselor de
descompunere organică a elementelor celorlalte subsisteme vii, datorită continuităţii proceselor de
eroziune şi datorită continuităţii din dinamica hidrosferei.
Pedosfera reprezintă suportul esenţial pentru fitosferă, iar pentru specia umană este suportul
tehnologiilor agricole.
(4) Specia umană şi amenajările umane
Este formată din descendenţi ai lui Homo Sapiens Sapiens, răspândiţi in toate zonele de
uscat ale reliefului. Ceea ce deosebeşte specia umană de celelalte fiinţe vii este modul în care
30

aceasta se adaptează la condiţiile de mediu. Dacă plantele şi animalele nu pot trăi decât în anumite
condiţii de mediu datorită programelor de adaptare pe care le poseda, specia umană, în procesul de
adaptare, transformă mediul, fiind capabilă să elaboreze programe de adaptare noi care fac posibilă
supravieţuirea, practic, în orice condiţii.
Altfel spus, omul este, simultan, un element al biocenozei şi un factor transformator al
biotopului, adică, prin existenţa lui, omul modifică condiţiile care influenţează această existenţă.
Aceste modificări au transformat, în decursul evoluţiei speciei umane, practic toate
elementele reliefului, hidrosferei şi biosferei.
Astfel, relieful geografic a fost transformat prin exploatarea resurselor petrolifere,
carbonifere şi minerale, prin amenajarea aşezărilor umane şi a reţelelor de transport, prin
amenajările portuare.
Hidrosfera a suferit transformări majore, în special prin amenajarea reţelelor de irigaţii şi a
cursurilor de ape, prin amenajările hidroenergetice şi prin exploatarea intensiva a pânzelor de ape
freatice.
Biosfera a fost transformată drastic, în special prin defrişarea pădurilor în scopul procurării
de terenuri pentru agricultură care, prin exploatare intensivă au determinat degradarea solurilor şi,
suplimentar, a reţelelor de ape freatice. Ca urmare a activităţilor industriale şi agricole, multe specii
de plante şi animale au dispărut sau au fost diminuate numeric.
Procesele de adaptare şi menţinere a vieţii au determinat apariţia a ceea ce numim amenajări
umane. Acestea sunt structuri complexe construite cu suportul energetic şi de substanţă al reliefului
şi restului biosferei şi cu suportul "software" al speciei. Este nivelul biosferei cu gradul de
complexitate cel mai ridicat şi cuprinde:
- amenajările de locuit (urbane, rurale şi de turism);
- amenajările industriale (uzine, platforme industriale);
- amenajările agricole (terenuri cultivate, păşuni, ferme de animale, sisteme de irigaţii, etc.);
- amenajările izolate (staţii meteo, observatoare astronomice, platforme marine, staţii de relee, staţii
orbitale locuite);
- amenajări de transport (şosele, căi ferate, trasee navigabile, culoare de zbor pentru avioane şi
rachete).

2.1.4. Dinamica Terrei


Structura Terrei este astfel alcătuită încât să asigure menţinerea biosferei şi a condiţiilor de
existenţă a acesteia. Cea mai importantă dintre acestea este componenţa spectrală a radiaţiei solare
31

şi a nivelului energetic al acestei radiaţii de 100 mW/cm2 la nivelul mării şi la 45o latitudine
nordică.

Fig. 2.3 - Spectrul radiaţiei solare. Partea mai închisă a spectrului corespunde compoziţiei spectrale AM0 la nivelul
extra-atmosferic (140 mW/cm2), iar partea mai deschisă corespunde compoziţiei spectrale AM1 la nivelul mării şi la 45o
latitudine nordică (100 mW/cm2)

De la un spectru la altul se ajunge datorită proceselor de absorbţie a radiaţiei electromagnetice în


diferitele straturi ale atmosferei, după cum urmează.
Scutul termic
La nivelul atmosferei înalte (de la limita extra-atmosferică de 10.000 km până la limita superioară a
stratosferei de 50 km) are loc absorbţia particulelor neutre de mare energie (particule α şi neutroni)
şi a radiaţiilor γ şi X care sunt dăunătoare viului.
Scutul electromagnetic
Fluxurile de particule încărcate electric (electroni şi protoni) de mică energie au fost captate,
datorită forţei Lorentz, în câmpul magnetic al Terrei, imediat după formarea acestuia, la înălţimi
cuprinse între 10.000 – 65.000 km (centura de radiaţie Van Allen exterioară), iar cele de energie
mare la înălţimi cuprinse între 6.400 – 20.000 km (centura de radiaţie Van Allen interioară). Aceste
32

centuri se comportă ca un scut electromagnetic care respinge orice particulă încărcată care se
apropie de Terra (Fig. 2.4).

Fig. 2.4 - Centurile de radiaţie Van Allen

Scutul chimic La nivelul stratului de ozon din stratosferă (16 – 50 km) are loc, în urma unor procese
fotochimice, absorbţia radiaţiei UV, ultima componentă a spectrului radiaţiei solare care este
dăunătoare viului (Fig. 2.5).

Fig. 2.5 - Stratul de ozon (gaura de deasupra Antarcticii)

Pentru a menţine constant spectrul AM1 este esenţial ca parametrii cinematici şi dinamici ai
Terrei, prezentaţi în Tabelul 2.1, să rămână constanţi. Orice abatere de la valorile prezentate în acest
tabel determină variaţii ale parametrilor traiectoriei planetei în mişcarea în jurul Soarelui sau, de
33

cele mai multe ori, modificări ale valorilor parametrilor mişcării de rotaţie în jurul axei proprii. În
prima situaţie, apropierea sau îndepărtarea Terrei de Soare modifică intensitatea spectrului AM1, iar
în cea de-a doua se modifică durata zilei.

Tabel 2.1 - Parametrii cinematici şi dinamici ai Terrei


Parametru (unitate de măsură) Mărime
Masa (kg) 5,976x1024
Raza la ecuator (km) 6.378,14
3
Densitatea medie (gm/cm ) 5,515
Distanţa minimă faţă de Soare (km) 146.000.000
Distanţa maximă faţă de Soare (km) 152.000.000
Perioada de rotaţie (zile) 0,99727
Perioada de rotaţie (ore) 24h 56min
Perioada de revoluţie în jurul Soarelui (zile) 365 zile 5h
Viteza medie de revoluţie (km/s) 29,79
Excentricitatea orbitei 0,0167
Înclinarea axei de rotaţie faţă de planul orbitei (grade) 23o 27”
Viteza de desprindere ecuatorială (km/s) 11,18
Acceleraţia gravitaţională la ecuator (m/s2) 9,78
Albedoul 0.37
o
Temperatura medie la suprafaţă ( C) 15°C
Presiunea atmosferică la suprafaţă (bari) 1,013
Compoziţia atmosferei
Azot 77 %
Oxigen 21 %
Alte gaze (CO2, CO, O3, NOX, H2O, etc.) 2%

Forma Terrei s-ar putea modifica în special datorită căldurii degajate de nucleu şi acumulate în
masa planetei. Datorită fenomenului de dilatare determinat de acumularea căldurii diametrul Terrei
se măreşte şi viteza de rotaţie scade pentru că momentul cinetic total al Terrei se conservă. Pentru
ca acest fenomen să nu aibă loc litosfera este alcătuită din plăci, aşa cum este înfăţişat în Fig. 2.6.
Datorită acestei structuri întreaga scoarţă se mişcă în zona rifturilor din Atlantic şi Pacific,
masa în exces fiind îndepărtată de fenomenele seismice din zona cercului de foc din Pacific şi din
zona Caraibelor. O altă cale de eliminare a căldurii în exces este cea a erupţiilor vulcanice. Prin
urmare, seismele şi erupţiile vulcanice, catastrofale pentru indivizi şi comunităţi, sunt benefice
pentru specia umană pentru că menţin constantă forma planetei şi parametrii cinematici ai acestora.
34

Fig. 2.6 - Structura de plăci a scoarţei terestre

Cea mai importantă concluzie care se desprinde din cele prezentate până acum este aceea că,
din punctul de vedere al fiinţelor vii, biotopul se reduce, în principal, la subsistemul format din
stratosferă, troposferă şi crusta litosferică care este suportul reliefului geografic, al hidrosferei şi al
biosferei. Celelalte două subsisteme ale planetei, atmosfera înaltă, mantaua şi nucleul, evoluează cu
constante de timp care sunt cu ordine de mărime mai mari decât cele din interiorul biocenozei,
astfel încât ele nu intervin în evoluţia acesteia decât ca nişte constante.
Dacă, în viitor, activitatea antropică va iniţia schimbări majore şi în structura acestor
subsisteme ale Terrei, ele vor trebui să fie, de asemenea, incluse în biotop. Aşadar,

ECOSISTEMUL ANTROPIZAT ESTE FORMAT DIN STRATOSFERĂ, TROPOSFERĂ


ŞI CRUSTA LITOSFERICĂ

2.2. Emisii poluante şi deşeuri


Activitatea umană, în scopul menţinerii speciei prin procese adaptative, generează fluxuri de
substanţă şi energie, suplimentare şi, de cele mai multe ori, diferite de cele naturale, care sunt
introduse în mediul înconjurător. Această afirmaţie este acceptată actualmente ca definiţie a
fenomenului de poluare (Alloway, B.J., 1993).
35

Astfel, pentru realizarea amenajărilor umane, omul a transformat spaţiul geografic. Prima
transformare majoră a fost procesul de despădurire pentru a face loc aşezărilor umane şi pentru a
amenaja terenuri pentru agricultură, ceea ce a redus la o treime suprafaţa pădurilor (mai ales a celor
ecuatoriale). Nevoile de alimentare cu apă au determinat atât modificarea structurilor bazinelor
hidrografice (prin îndiguiri, asanări, modificări ale cursurilor de apă), cât şi un consum
neregenerabil al resurselor de apă dulce.
Activităţile industriale, bazate în întregime pe procesele de ardere a combustibililor fosili şi
9
a pădurilor au determinat extracţia anuală a peste 9.10 t de combustibil convenţional o dată cu
12 3
strămutarea a peste 1,6.10 m de roci şi cu un mare consum de oxigen. Bilanţul actual al
oxigenului, prezentat în Fig. 2.7, este semnificativ în acest sens. Astfel, în vreme ce ecosistemul
9
natural are un bilanţ pozitiv de 17,693.10 tone/an, activitatea antropică are un bilanţ negativ de
9
49,3.10 tone/an, ceea ce înseamnă că această activitate nu numai că utilizează tot ceea ce produce
9
ecosistemul natural într-un an, ci consumă şi din rezervele de oxigen (31,607.10 tone/an la nivelul
anului 1980).
În plus, în afară de faptul că în cadrul activităţii sale omul nu regenerează substanţele şi
energia folosite, substanţele şi energia rezultate în afara produselor (poluanţii şi deşeurile) perturbă,
din ce în ce mai puternic, funcţionarea cuplajelor la nivel planetar.
Astfel, emisia în aer a substanţelor poluante a determinat producerea unor fenomene care au
un caracter global, în sensul că se pot observa în oricare zonă geografică a planetei, indiferent de
gradul de dezvoltare al activităţii antropice:
(1) ploile acide, determinate de prezenţa în atmosferă a compuşilor de sulf, clor şi azot;
(2) efectul de seră, datorat creşterii concentraţiei de CO2 provenit din procesele de ardere;
(3) subţierea stratului de ozon datorită prezenţei în aer a clorofluorcarburilor, cu urmare imediată a
creşterii, la nivelul solului, a dozei de radiaţie ultravioletă;
Emisia în apă a substanţelor toxice a determinat:
(4) periclitarea condiţiilor de viaţă în apă ca urmare a scăderii concentraţiei de oxigen dizolvat;
(5) nitrificarea şi eroziunea solului;
Depozitarea pe sol a deşeurilor a determinat (Şerban, R., 1992):
(6) degradarea solului ca urmare a prezenţei metalelor grele şi a substanţelor care distrug bacteriile
care fixează azotul;
Practicarea agriculturii intensive a determinat:
(7) accentuarea eroziunii solului;
Amenajările hidroenergetice au determinat:
36

(8) modificări ale reţelei hidrografice şi a reliefului local;


(9) mişcări seismice de suprafaţă.

Fig. 2.7 - Bilanţul oxigenului în 1980 în miliarde tone (Roşu, A., 1987)

Toate aceste fenomene au determinat modificări însemnate la nivelul fitosferei şi zoosferei,


conducând la dispariţia unui mare număr de specii şi, mai ales, au afectat sănătatea omului atât
direct, prin consumul de aer şi apă poluate, cât şi indirect, dar nu mai puţin dăunător, prin consumul
unor alimente cu caracteristici modificate.
37

Schema generală a procesului prin care substanţele poluante rezultate din activitatea umană
ajung să cupleze cu subsistemele planetei este dată în fig. 2.8.

Fig. 2.8 - Cuplajele poluanţilor în mediu (Alloway, B.J., 1993)

Cuplajele se produc atât în timpul transportului poluanţilor prin mediu (aer, apă, sol), cât şi
prin impactul direct asupra subsistemelor biosferei. Efectele acestor cuplaje sunt transformările
chimice care au loc la nivelul mediului datorită substanţelor poluante, transformări care se
constituie ca reacţii pozitive introduse în aceste subsisteme determinând astfel degradarea acestora
(scăderea nivelului de complexitate), spre deosebire de cuplajele din ecosistemul natural care sunt
reacţii negative, determinând menţinerea unui nivel ridicat al stabilităţii ecosistemelor.
În tabelul 2.2 este dată o clasificare generală a tipurilor de poluanţi rezultaţi din activitatea
speciei umane, indicându-se şi locul de rezidenţă din mediu.

2.3. Poluare locală


Fenomenele de poluare locală se manifestă în zone limitate care se întind pe arii de câţiva km2
sau câteva zeci de km2 şi au drept cauze atât fenomene naturale, cât şi activităţi antropice. În această
categorie se înscriu:
- erupţiile vulcanice de intensitate mică (de exemplu, erupţia vulcanului Mont Pele din 1998 care
a afectat numai insula Martinica);
- emisiile de gaze toxice din surse naturale (emisia de CO dintr-un lac din Ciad care în 1988 a
ucis toţi locuitorii unui sat de pe marginea lacului);
38

- accidente care apar în exploatarea instalaţiilor industriale (explozia unui rezervor de gaze toxice
din oraşul Bophal, India, din 1985 care a afectat numai zona limitrofă acestei aşezări);
- deversările accidentale de petrol din tancurile marine (cazul Amocco Cadiz din zona golfului
Alaska din 1994);

Tabelul 2.2 - Clasificarea poluanţilor (Alloway B. J., 1993)


TIPUL DE ACTIVITATE AER APĂ SOL
UMANĂ
Agricultura Pesticide (aerosoli), praf, NH3, NO3-, HPO42-, pesticide, Fertilizatori (As, Cd, Mn, U, V, Zn),

H2S, noxe, particule de sol îngrăşăminte naturale (As, Cu),


particule de sol, HC
pesticide (As, Cu, Mn, Pb, Zn, DDT)
Producerea energiei electrice COx, NOx, SOx, UOx, HAP, Căldură, microorganisme din Cenuşă, silicaţi, SOx, NOx, metale

radioizotopi din fuziunea apa caldă, HAP solubile din grele, praf de cărbune

nucleară cenuşă

Industria petrolului COV, H2S, NH3 HAP, fenoli, Cu, Cd, As, Gudroane (HC, fenoli, benzen, xilen,
CN, sulfaţi naftalen, HAP), CN, oxizi de Fe, Cd,
As, Pb, Cu, sulfaţi, sulfiţi
Minerit SOx, Pb, Cd, As, Hg, Ni, Tl, SO42-, CN, agenţi de flotare, Particule de minereu, depuneri fluviale
aerosoli din procesele de flotare, deşeuri de
ioni metalici, PbS, ZnS,
minereu, cianuri, aerosoli din topituri
CuFeS2

Industria metalurgică Aerosoli (As, Cd, Cr, Cu, Mn, Ioni metalici, deşeuri de acizi Deşeuri metalice, solvenţi şi reziduuri
Ni, Pb, Sb, Tl, Zn, COV, şi solvenţi (COV) de acizi, depuneri de aerosoli
picături de acid)
Industria chimică şi electronică COV, Hg, HAP Eliminarea deşeurilor, Deşeuri de ambalaj, componente
solvenţi electrice, HAP, metale
Surse urbane şi industriale COV, particule, aerosoli, Ape uzate, HAP, Pb, Zn, Pb, Zn, V, Cu, Cd, HAP, maşini uzate,
produse de combustie (COx, deşeuri de petrol, detergenţi HC, azbest

SOx, NOx, As, Pb, U, V, Zn,

HAP, dioxine, fum), Ca,

SO42-

Eliminarea deşeurilor Fum, aerosoli şi particule din NO3-, NH4+, Cd, materii NH4+, HAP, metale, deşeuri
incinerări (Cd, Hg, Pb, COx,
organice, HPO42-, industriale, depuneri din incinerarea
NOx, HAP), CH4, COV),
microorganisme deşeurilor, NO2-, Cd, microorganisme
deşeuri din ferme (CH4, NH3,

H2S)

Transport Emanaţii gazoase, aerosoli Petrol, HC, pesticide, deşeuri Combustibili, substanţe chimice
(COx, NOx, SOx, O3), fum în tranzit, combustibili, HAP,
SOx, NOx

Surse accidentale Pierderi din tancuri, depozite Baterii descărcate, muniţie, explozivi,
(petrol, solvenţi) produse de coroziune

HAP - Hidrocarburi Aromatice Policiclice, COV - Compuşi Organici Volatili


39

- emisiile continue ale unităţilor industriale şi agricole ca şi ale amenajărilor urbane, rurale şi ale
reţelelor de transport.
Din punctul de vedere al efectelor pe care aceste fenomene le au asupra ecosistemelor naturale
şi antropizate, distingem trei categorii de efecte:
Efecte reversibile, în care efectele datorate poluării dispar la scurt timp după dispariţia poluantului
şi organismele biosferei sau elementele ecosistemelor antropizate revin la starea iniţială.
Efecte ireversibile, în care efectele datorate poluării nu dispar după dispariţia poluantului şi
organismele biosferei se îmbolnăvesc sau mor, iar elementele ecosistemului antropizat nu mai pot fi
folosite (cazul alunecărilor de teren, al incendiilor de pădure sau al accidentelor industriale)
Mutaţii, în care organismele biosferei îşi modifică structura genetică într-o manieră degenerativă,
până la dispariţia acestora, sau iau o altă cale evolutivă.

2.4. Poluare regională


Fenomenele de poluare regională au, în general vorbind, aceleaşi cauze cu cele de poluare
locală, dar amploarea lor este mult mai mare, motiv pentru care zonele afectate ocupă arii mult mai
mari, zone însemnate dintr-o ţară, până la zone în care sunt cuprinse mai multe ţări (poluarea
transfrontalieră) sau părţi însemnate dintr-un continent.
Un astfel de caz este evenimentul de poluare cu cianuri (ianuarie 2000) a unor zone întinse
din nordul României, estul Ungariei şi nordul Iugoslaviei datorat ruperii unui dig de protecţie al
exploatării miniere din zona Baia Mare. În acest caz, un defect local în proiectarea pe termen lung a
lacului de acumulare al exploatării miniere a fost potenţat în mod nefericit de condiţiile climatice
locale (nivel mare al precipitaţiilor şi creşterea bruscă a temperaturii care a determinat topirea
bruscă a zăpezii şi, deci, creşterea rapidă a nivelului lacului de acumulare, precum şi de cele
geografice (bazinul bogat în afluenţi al Tisei). Concentraţia de cianuri a crescut de câteva ori în
toată reţeaua hidrografică, ajungând până în Delta Dunării. Deşi efectele asupra biosferei sunt
reversibile, chiar dacă numai pe termen mediu (3 – 5 ani), pagubele pricinuite ecosistemului
antropizat, pe termen scurt şi mediu, sunt însemnate. O asemenea situaţie ar fi putut fi evitată dacă
managerii firmei ESMERALDA Corporation ar fi făcut la timp investiţia necesară pentru protejarea
barajului. Pe termen scurt, s-au economisit bani, care acum s-au pierdut, împreună cu imaginea
firmei.
O altă categorie de fenomene de poluare regională este aceea a poluării radioactive datorată
exploatării defectuoase a centralelor nuclearo – electrice. Cazul cel mai recent este acela al
exploziei unuia din reactoarele centralei de la Cernobâl, Ucraina (fosta URSS) din 30 aprilie 1986.
Poluarea radioactivă (iod, cesiu şi stronţiu) a cuprins zone însemnate din Europa, din Polonia până
40

în Bulgaria şi din Rusia până în nordul Italiei. Acest lucru s-a întâmplat datorită potenţării negative
a emisiilor radioactive de către circulaţia atmosferică la nivel continental. Cantitatea imensă de praf
radioactiv a ajuns rapid în zonele înalte ale troposferei de unde circulaţia maselor de aer le-a
transportat în zone situate la mii de kilometri de locul accidentului, unde, prin intermediul ploilor, s-
au depus rapid pe sol. Pe lângă numărul mare de morţi (câteva mii) din zona accidentului, datorat
iradierii directe, milioane de oameni din ţări situate la mii de kilometri distanţă au avut de suferit pe
termen mediu şi lung. De asemenea, în zone întinse din Ucraina, milioane de oameni au avut de
suferit pe termen mediu şi lung, efectele poluării radioactive în aceste zone fiind ireversibile.
Ca şi fenomenele de poluare locală, fenomenele de poluare regională pot fi diminuate sau
chiar înlăturate, dacă se desfăşoară o activitate antropică corectă.

2.5. Poluare globală


Spre deosebire de cele două tipuri de fenomene prezentate până acum, fenomenele de poluare
globală, deşi au surse punctuale, afectează întreaga planetă. De asemenea, cauzele antropice ale
acestor fenomene nu au câtuşi de puţin un caracter subiectiv, ci unul obiectiv, fiind determinate de
activităţi de mare importanţă ale speciei umane, producerea energiei şi a hranei, care nu pot fi
diminuate sau eliminate. Acest tip de poluare este produs de activităţi care se desfăşoară la limita
cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice. Fenomenele de poluare globală sunt următoarele:
A. Ploile acide (Harrison, R.M., 1991)
În cazul echilibrului care se realizează în atmosferă între bioxidul de carbon şi apă, se
formează, în urma unor reacţii chimice reversibile, acidul carbonic:

CO 2 + H 2 O ⇔ H 2 CO 3
H 2 CO 3 ⇔ HCO 3− + H −
HCO 3 ⇔ CO 32− + H +

pH – ul atmosferei fiind, în acest caz, de 5,6. În prezenţa poluanţilor au loc reacţiile chimice:

NO 2 + O 3 → NO 3 + O 2 SO 2 + hν → SO*2
NO 3 + NO 2 ⇔ N 2 O 5 SO *2 + O 2 → SO 3 + O
N 2 O 5 + H 2 O → 2HNO 3 SO 2 + O → SO 3
SO 3 + H 2 O → H 2SO 4
41

caz în care pH – ul atmosferei este mai mic de 4. Acizii astfel formaţi (acidul azotic şi cel sulfuric)
revin în biosferă prin intermediul ploilor (fig. 2.9). Efectele ploilor acide asupra organismelor din
fitosferă sunt prezentate în fig. 2.10.

Fig. 2.9 - Formarea şi distribuirea impactelor ploilor acide

Fig. 2.10 - Efectele ploilor acide asupra biosferei


42

Se observă că toate componentele organismului plantei sunt afectate şi că aceste efecte sunt
ireversibile.
B. Subţierea stratului de ozon
Rolul esenţial pe care îl are ozonul atmosferic în menţinerea vieţii, datorită absorbţiei radiaţiei
solare UV-B, a determinat studierea sistematică a fenomenelor care determină dinamica lui,
începând din anii ‘30 când au fost accesibile primele măsurători cu sonde stratosferice. Tot atunci a
fost creat, de către Chapman, primul model de creare şi distrugere a ozonului stratosferic.
(Căldăraru, F.,1999).
În procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului participă radiaţia solară din zona UV-B,
sistemul hidrogenului, al azotului şi al clorului, precum şi o serie de sisteme regulatoare, cu rol de
reacţie negativă, cum este cel al metanului (Biswas, A.K., 1979).
Teoria Chapman
J1
O 2 + hν → 2 O λ < 242 nm (2-1)
k2
O + O2 + M → O3 + M (2-2)
J3
O 3 + hν → O 2 + O * λ < 320 nm (2-3)
k4
O 3 + O* → 2 O 2 (2-4)
Sistemul hidrogenului
k5
H 2 O + O* → 2 HO (2-5)
k6
HO + O 3 → HO 2 + O 2 (2-6)
k7
HO 2 + O → OH + O 2 (2-7)
k8
CH 4 + O* → CH 3 + OH (2-8)
k9
OH + HO 2 → H 2 O + O 2 (2-9)
Sistemul azotului
k 10
N 2 O + O* → 2 NO (2-10)
J 11
NO 2 + hν → NO + O λ < 240nm (2-11)
k 12
NO + O 3 → NO 2 + O 2 (2-12)
43

k 13
NO 2 + O → NO + O 2 (2-13)
k 14
OH + NO 2 + M → HNO 3 + M (2-14)
Gruparea NO se poate forma şi în timpul unor evenimente deosebite care au loc în
stratosferă, cum este acela al existenţei, accidentale, al unui nivel crescut de radiaţii galactice,
fluxuri de protoni, trecerea unor meteoriţi, etc., în general, orice eveniment energetic care poate da
naştere în stratosferă la temperaturi mai mari de 2000oC. La aceste temperaturi au loc reacţiile
k 15
O2 + M → 2O + M (2-15)
k 16
O + N 2 → N + NO (2-16)
Sistemul clorului
k 17
Cl + O 3 → ClO + O 2 (2-17)
k 18
ClO + O → Cl + O 2 (2-18)
k 19
ClO + NO → NO 2 + Cl (2-19)
J 11
NO 2 + hν → NO + O λ < 240nm (2-20)
sau
k 21
ClO + NO → ClNO 2 (2-21)
k 22
ClO + NO 2 → ClNO 3 (2-22)
Procesul regulator din sistemul clorului se desfăşoară prin intermediul reacţiilor
k 23
CH 4 + Cl → HCl + CH 3 (2-23)
k 24
HO 2 + Cl → HCl + O 2 (2-24)
k 25
HCl + OH → H 2 O + Cl (2-25)
Toate procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului, prezentate mai sus, au loc datorită
unor cauze naturale care au fost menţionate. Ponderea acestor procese în procesul de distrugere a
ozonului (60 % în sistemul azotului, 20 % recombinarea ozonului, 10 % în sistemul hidrogenului şi
restul în sistemul clorului şi al altor elemente), este stabilită de rapoartele relative în care se află
constantele de viteză k şi J ale reacţiilor chimice (Biswas, A.K., 1979). Starea staţionară determinată
de această balanţă între creare şi distrugere are drept consecinţă imediată menţinerea, la nivelul
44

suprafeţei terestre, a acelui nivel de radiaţii UV-B care permite menţinerea şi dezvoltarea
componentelor biosferei.
Activitatea antropică intervine în procesul de distrugere al acestuia exact pe aceleaşi căi ca şi
sistemele naturale.
(I) Intervenţia în sistemul hidrogenului
Se realizează prin introducerea în stratosferă a unor cantităţi suplimentare de metan,
provenite din metabolismul animalelor crescute în fermele zootehnice şi din exploatarea
zăcămintelor de petrol şi gaze naturale.
(II) Intervenţia în sistemul azotului
Se realizează pe una din următoarele căi:
(a) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită emisiilor de gaze în transportul aerian supersonic;
(b) menţinerea unei temperaturi ridicate în stratosferă datorită avioanelor supersonice, ceea ce
favorizează producerea reacţiilor (2-15) şi (2-16);
(c) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită folosirii pe scară largă a îngrăşămintelor chimice
cu azot, favorizând producerea reacţiilor (2-10) şi (2-11);
(d) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită defrişării pădurilor care accelerează procesul de
denitrificare a solului, favorizând producerea reacţiilor (2-10) şi (2-11).
(III) Intervenţia în sistemul clorului (Levine, J., 1985)
Se realizează prin prezenţa freonului 11 (CFCl3) şi a freonului 12 (CF2Cl2) în stratosferă
datorită folosirii acestora în instalaţiile frigorifice şi în industria cosmeticelor.
J 26
CF2 Cl 2 + hν → CF2 Cl + Cl (2-26)
J 27
CFCl 3 + hν → CFCl 2 + Cl (2-27)
Datorită faptului că intervenţia antropică în procesele de distrugere a ozonului are loc pe
aceleaşi canale ca şi în cazul ecosistemului natural, ponderile acestor canale rămân nemodificate.
Ceea ce este probabil să se schimbe este viteza de distrugere a ozonului.
C. Efectul de seră
Dintre tipurile de poluare globală, efectul de seră este efectul care ar putea avea, pe termen
mediu şi lung, consecinţe extrem de grave pentru ecosistemul antropizat şi pentru biosferă, în
general.
Efectul de seră (green house effect) constă în încălzirea globală a atmosferei joase
(troposferă) ca urmare a creşterii emisiilor de CO2 şi CH4. Sursele antropice ale acestui tip de
poluare globală sunt procesele de ardere a combustibililor fosili, pentru CO2 şi emisiile provenite de
45

la dejecţiile rezultate din activitatea antropică de creştere a animalelor în marile complexe


zootehnice, pentru CH4, adică producerea energiei şi a hranei. Prin urmare, creşterea emisiilor de
bioxid de carbon şi metan este legată şi de satisfacerea unor nevoi esenţiale ale unei populaţii în
continuă creştere.
Cuplajele numeroase şi extrem de strânse dintre troposferă şi celelalte subsisteme ale
mediului, prezentate în fig. 2.11, constituie factori agravanţi pentru amplitudinea efectelor pe care
efectul de seră le poate avea asupra mediului. Unele scenarii susţin că dacă emisiile de bioxid de
carbon şi metan se menţin la actuala rată de creştere, temperatura medie a atmosferei ar putea creşte
în următorii 50 de ani cu 3 – 5 oC, ceea ce ar putea da naştere, în această ordine, la următoarele
fenomene:
I. Topirea unei părţi însemnate a calotei glaciare
II. Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor cu câteva zeci de metri, ceea ce va determina
inundarea tuturor ţărmurilor unde se află aşezări umane intens populate şi cu o economie
înfloritoare. Ţări ca Olanda sau Singapore vor dispare înghiţite de apele oceanului.

Fig. 2.11 – Efectul de seră

III. Activarea majorităţii zonelor seismice ale planetei, ca urmare a declanşării unor fenomene
izostatice. Ca urmare a topirii calotei glaciare şi a creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, distribuţia
46

masică la nivelul mantalei superioare se modifică, ceea ce va determina mişcări pe verticală ale
crustei litosferice care vor activa aproape toate zonele seismice ale planetei.
Una din modalităţile de diminuare a acestor efecte din surse antropice ar putea fi un control
sever al creşterii populaţiei şi, deci, diminuarea emisiilor de bioxid de carbon şi metan ca urmare a
scăderii cantităţilor de energie şi hrană produse, precum şi creşterea suprafeţelor împădurite care ar
determina o creştere a consumului de bioxid de carbon. Controlul sever al creşterii populaţiei s-a
dovedit, însă, cel puţin până în prezent, o acţiune utopică (vezi cazul Indiei, Chinei şi al Indoneziei),
iar împăduririle masive sunt acţiuni de durată (20 – 50 de ani) şi greu de desfăşurat în lumea a treia,
unde se află majoritatea pădurilor planetei. Oricum, această problemă a căpătat o amploare
deosebită începând din 1992, când a avut loc la Kyoto prima conferinţă mondială pe tema emisiilor
gazelor cu efect de seră, conferinţă care s-a terminat cu elaborarea “Protocolului de la Kyoto”, şi
până în decembrie 2009 la conferinţa de la Copenhaga, când problema a căpătat dimensiuni
economice şi sociale care par mai degrabă generatoare de confuzie decât de soluţii durabile. Ceea ce
trebuie oricum reţinut este că:

POLUAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ESTE UN FENOMEN DE NATURĂ


TERMODINAMICĂ CARE NU POATE FI ELIMINATĂ, CI NUMAI DIMINUATĂ.
47

CAPITOLUL 3 _______________________________________________
MODELUL DE CALITATE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Modelul de calitate asociat mediului înconjurător are ca scop măsurarea şi caracterizarea


structurii fizico – chimice a componentelor mediului, limitările referindu-se numai la cerinţele ce
decurg din condiţiile de homeostazie ale biosferei, în general, şi ale speciei umane, în special. Prin
homeostazie se înţelege menţinerea stării de sănătate a unui organism viu între anumite limite care
pot fi măsurate. În acest capitol se va descrie starea în care trebuie să se afle componentele de
mediu pentru ca homeostazia să se menţină, atât pentru om, cât şi pentru celelalte fiinţe vii.
Reglementările în vigoare prevăd măsurarea şi monitorizarea calităţii mediului pe
următoarele componente de mediu: aer, apă, sol, biodiversitate, sănătate umană şi schimbări
climatice globale. În această carte sunt tratate numai componentele aer, apă, sol şi schimbări
climatice globale (emisiile de CO2).

3.1. Calitatea aerului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european)
Pentru că metodele standardizate de măsurare exactă şi criteriile comune de amplasare ale
staţiilor de măsurare reprezintă un element important pentru evaluarea calităţii aerului înconjurător
în scopul obţinerii unor informaţii comparabile în întreaga Comunitate Europeană şi întrucât
informaţiile la zi despre concentraţiile de poluanţi în aerul înconjurător trebuie puse la dispoziţia
publicului cu promptitudine, s-au elaborat mai multe directive care se referă la:
Poluanţi orice substanţă introdusă direct sau indirect de om în aerul înconjurător şi
care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau mediului
ca întreg;
Nivelele poluanţilor concentraţia momentană a unui poluant în aerul înconjurător sau
depunerea acestuia pe suprafeţe într-o anumită perioadă de timp;
Evaluarea poluanţilor orice metodă utilizată pentru a măsura, calcula, prognoza sau estima
nivelul unui poluant în aerul înconjurător;
Valoarea limită un nivel fixat pe baza cunoaşterii ştiinţifice, în scopul evitării, prevenirii
sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau mediului
ca întreg, şi care nu trebuie depăşită odată ce a fost atinsă;
Pragul de alertă un nivel a cărui depăşire prezintă un risc pentru sănătatea umană în urma
unei expuneri de scurtă durată şi la atingerea căruia trebuie luate de îndată
măsuri de către statele membre, după cum prevede Directiva 96/62/CE;
48

Marja de toleranţă procentul din valoarea-limită cu care această valoare poate fi depăşită în
condiţiile stabilite de directiva 96/62/CE;
Pragul superior un nivel sub care se poate utiliza o combinare de măsurări şi tehnici de
de evaluare modelare pentru evaluarea calităţii aerului înconjurător;
Pragul inferior un nivel sub care se pot folosi doar tehnicile de modelare sau estimare
de evaluare obiectivă pentru a evalua calitatea aerului înconjurător.

Au fost emise următoarele norme ce reglementează valorile mărimilor de mai sus pentru
poluanţii atmosferici (Reţeaua Naţională de monitorizare a Calităţii Aerului, Ordine emise de către
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Directive CE):
- Directiva de monitorizare a aerului din aprilie 1989, cu modificările aduse de directiva AMD 2006
(Directiva de monitorizarea a aerului);
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.243/28.11.2000 privind protecţia atmosferei;
- Ordinul nr. 592 din 25 iunie 2002 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea valorilor
limită, a valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de
azot şi oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PM10 şi PM2,5), plumbului, benzenului,
monoxidului de carbon şi ozonului in aerul înconjurător;
- Hotărârea Guvernului nr.543/07.04.2004 privind elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor şi
programelor de gestionare a calităţii aerului;
- Hotărârea Guvernului nr.586/15.04.2004 privind înfiinţarea şi organizarea Sistemului naţional de
evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului;
- Ordinul Nr. 462 din 1 iulie 1993 pentru aprobarea Condiţiilor tehnice privind protecţia atmosferei
şi Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi atmosferici produşi de surse
staţionare;
- Directiva Consiliului nr. 85/337/EEC privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi
private asupra mediului, modificată prin Directiva Consiliului nr. 97/11/EC şi respectiv prin
Directiva 2003/35/EC;
- Directiva Consiliului nr.96/62/CE privind evaluarea si gestionarea calităţii aerului înconjurător
(Directiva-cadru);
- Directiva Consiliului nr.1999/30/EC privind valorile limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de
azot si oxizii de azot, pulberile în suspensie si plumbul din aerul înconjurător (Directiva fiică 1);
- Directiva 2000/69/EC privind valorile limită pentru benzen şi monoxidul de carbon din aerul
înconjurător (Directiva fiică 2);
- Directiva 2002/3/EC privind ozonul din aerul înconjurător (Directiva fiică 3);
- Directiva 2004/107/EC privind arsenul, cadmiul, mercurul, nichelul si hidrocarburile aromatice
policiclice în aerul înconjurător (Directiva fiică 4);
49

- Directiva Consiliului si Parlamentului European 2004/35/CE privind răspunderea de mediu cu


referire la măsurile preventive şi de reparare;
- Directiva 2008/50/CE A Parlamentului European şi ă Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea
aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa.
Directiva de monitorizare a aerului se referă la monitorizarea surselor de poluare a aerului,
stipulând valorile parametrilor celor mai importanţi de poluare a aerului, modul de măsurare şi
limitele la sursă (emisii). Directiva a fost emisă pentru a unifica valorile limită admisibile ale
emisiilor din majoritatea surselor de poluanţi. De asemenea sunt emise norme pentru monitorizarea
continuă (în timp real), ceea ce înseamnă o dată la 30 s. Pentru anumite substanţe sau spaţii unde
nu se poate efectua o monitorizare continuă, trebuie stipulate metode de luare a probelor. De
asemenea în funcţie de toxicitate, se dau preciziile de măsură pentru fiecare poluant în parte şi
valorile medii maxime (dacă aceste valori sunt depăşite trebuie anunţat forul competent (Tabel
3.1).

Tabel 3.1 Valorile limită şi precizia cu care trebuie măsuraţi poluanţii


Poluant Precizie (ppm) Medie orară (ppm) Medie zilnică (ppm)
Dioxidul de sulf 0,01 0,17 0.06
Hidrogen sulfurat 0,001 0,001
Oxizi de azot 0,01 0,21 0,11
Ozon 0,001
Monoxid de carbon 0,5 13 5 (medie pe 8 h)
Hidrocarburi totale 0,1
Amoniac 0,1 2

Trebuie subliniat că directiva stipulează măsurători ale vitezei vântului, parametrii


topografici, date de apă şi sol, pentru a se putea estima poluarea pe care respectiva sursă (fabrică,
trafic, etc.) o are asupra poluanţilor atmosferici.
Conform ordinului Nr. 462/1993 se defineşte imisia ca fiind transferul poluanţilor în atmosferă către
un receptor (omul şi factorii sistemului său ecologic, etc.). Din punct de vedere al imisiilor trebuie
definiţi următorii termeni (Directive CE).

1. „valoare-ţintă” înseamnă un nivel fixat cu scopul de a evita, preveni sau reduce efectele

dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau asupra mediului ca întreg, care se doreşte a fi atins, în
cazul în care este posibil, într-o perioadă dată;

2. „prag de alertă” înseamnă un nivel dincolo de care există un risc pentru sănătatea populaţiei în

general, la o expunere de scurtă durată si la atingerea căruia trebuie să se ia imediat măsuri;


50

3. „prag superior de evaluare” înseamnă un nivel sub care, pentru a evalua calitatea aerului

înconjurător, poate fi folosită o combinaţie de măsurători în puncte fixe si tehnici de modelare şi/sau
măsurători indicative;

4. „prag inferior de evaluare” înseamnă un nivel sub care, pentru a evalua calitatea aerului

înconjurător, este suficient să se folosească numai tehnicile de modelare sau de estimare obiectivă.

„PM10” respectiv „PM2.5” înseamnă pulberile în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare

cum este definit de metoda de referinţă pentru prelevare şi măsurarea PM10, EN 12341, cu un

randament de separare de 50 % pentru un diametru aerodinamic de 10 respectiv 2,5 μm.

În Tabelul 3.2 sunt date pragurile de alertă şi valorile limită ale poluanţilor celor mai toxici,
cuprinse în aceste norme (directive, ordine guvernamentale). De asemenea sunt date câteva efecte
asupra oamenilor şi mediului. Pentru pulberile PM 2.5 nu există încă o valoare limită. Se consideră

că la ora actuală concentraţia lor depăşeşte 22 μg/m3, şi se are în vedere o scădere sub 18 μg/m3 .

3.2. Calitatea apei - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european)
Apele în cadrul Comunităţii Europene se află sub o presiune tot mai mare, având în vedere
creşterea continuă a cererii de apă de bună calitate în cantităţi suficiente pentru toate tipurile de
utilizări. Se impune elaborarea de definiţii comune pentru starea apei din punct de vedere al calităţii
şi, dacă este relevant pentru protecţia mediului, din punct de vedere al cantităţii. Obiectivele
ecologice trebuie stabilite astfel încât să se asigure obţinerea unei stări bune a apelor de suprafaţă şi
a apelor subterane în întreaga Comunitate Europeană şi să se evite deteriorarea stării apelor la nivel
comunitar. Trebuie urmărit obiectivul realizării unei stări bune a apelor pentru fiecare bazin
hidrografic, astfel încât măsurile luate cu privire la apele de suprafaţă şi la apele subterane care
aparţin aceluiaşi sistem ecologic, hidrologic şi hidrogeologic să fie coordonate.
În acest sens a fost dată Directiva Cadru a Apei, nr. 60, adoptată în Septembrie 2000
(Directive CE). Se solicită un management integrat la nivel de bazin hidrografic în toate Statele
membre ale Uniunii Europene cu scopul de a reface şi menţine calitatea apelor de suprafaţă la scara
Comunităţii. Pentru implementarea directivelor CE şi aducerea la un numitor comun a legilor
tuturor statelor membre, Legea Apelor nr. 107/1996 a fost completată şi modificată cu Legea
310/2004 şi cu Legea 112/2006, Legea 161/2007 care aprobă OG 12/2007, legi care au transpus în
legislaţia română obligaţiile asumate de România pentru implementarea Directivei 60/2000. În acest
sens s-au reglementat activităţile de monitoring în domeniul apelor, pentru evaluarea coerentă şi
51

cuprinzătoare a stării corpurilor de apă, a zonelor protejate, a evaluării calităţii apelor şi stabilirii
programelor de măsuri pentru realizarea stării bune a apelor.

Tabel 3.2 - Pragurile de alertă, valorile limită ale poluanţilor şi efectele lor asupra omului şi mediului
Poluant Prag superior de evaluare Prag inferior de evaluare Efecte asupra Efecte
omului asupra
Protecţia Protecţia Protecţia Protecţia mediului
sănătăţii umane vegetaţiei sănătăţii umane vegetaţiei
Dioxidul de 60 % din valoarea- 60 % din 40 % din 40 % din Dificultăţi Efecte
sulf - SO2 limită pentru 24 de nivelul critic valoarea-limită nivelul respiratorii toxice
ore (75 μg/m3, a nu pentru pentru 24 de ore critic pentru asupra
perioada de (50 μg/m3, a nu perioada de vegetaţiei
se depăşi de mai
iarnă (12 iarnă (8 şi solului
mult de 3 ori într- se depăşi de mai
un an μg/m3) mult de 3 ori într- μg/m3) (b)
calendaristic) (b) un an
calendaristic) (b)
Oxizi de azot 70 % din valoarea- 80 % din 50 % din 65 % din Emfizem Ploi acide
- NOx limită (140 μg/m ,3 nivelul critic valoarea-limită nivelul pulmonar
(24 μg/m3)(c) (100 μg/m3, a nu critic (19,5
a nu se depăşi mai
mult de 18 ori într- se depăşi mai μg/m3) (c)
un an mult de 18 ori
calendaristic)(a) într-un an
calendaristic)(a)
Ozon - O3 240 μg/m3 (b)
6000 μg/m3 (b)
120 μg/m3 (b) Reducerea Daune
funcţiei produse
respiratorii vegetaţiei
Monoxid de 40 % din valoarea- 50 % din Afectează Nu are
carbon CO limită (2 μg/m3)(d) valoarea-limită (5 sistemul
μg/m3) (d) respirator şi
cardiovascular
Benzen C6H6 70 % din valoarea- 40 % din
limită (3,5 valoarea-limită (2
μg/m3)(c) μg/m3) (c)
Plumb – Pb 70 % din valoarea- 50 % din Efecte toxice
limită (0,35 μg/m )
3 valoarea-limită
(c) (0,25 μg/m3)(c)
Arsen - As 60 % din valoarea 40 % din Efecte toxice
ţintă valoarea ţintă
(3,6 ng/m3) (2,4 ng/m3)
Cadmiu - Cd 60 % din valoarea 40 % din Efecte toxice
ţintă valoarea ţintă
(3 ng/m3) (2,4 ng/m3)
Nichel - Ni 70 % din valoarea 40 % din Efecte toxice
ţintă valoarea ţintă
(14 ng/m3) (2 ng/m3)
Hidrocarburi 60 % din valoarea 50 % din
aromatice ţintă (0,6 ng/m3) valoarea ţintă
policiclice (0,5 ng/m3)
(a) valoarea limită orară (b) valoarea limită zilnică (c) valoarea limită anuală (d) media pe 8 h

Prin Ordinul 31/2006, s-a aprobat Manualul pentru modernizarea şi dezvoltarea Sistemului
de Monitoring Integrat al Apelor din România (SMIAR) care are ca obiectiv cunoaşterea stării
corpurilor de apă şi a evoluţiei acesteia în timp. Potrivit acestui manual, sistemul de monitorizare,
prevăzut de Directiva Cadru şi de celelalte Directive Europene este reprezentat de 6 subsisteme, şi
anume: râuri, lacuri, ape tranzitorii, ape costiere, ape subterane şi ape reziduale.
52

În conformitate cu noul SMIAR (plan de monitorizare a apelor), mediile de investigare,


sunt: apa; sedimente/materii în suspensie; biota (aspecte calitative ale organismelor vii - mediul de
viaţă habitat); elemente hidromorfologice.
Pentru fiecare categorie de ape trebuie monitorizaţi:
a. parametrii fizici (transparenţă, condiţii termice, condiţii de oxigenare, salinitate, nivel de
acidifiere)

b. parametrii chimici (concentraţiile unor substanţe ce pot fi nutrienţi ai mediului biotic, poluanţi
specifici)
c. parametrii biologici (compoziţia, abundenţa şi biomasa fitoplanctonului, compoziţia şi abundenţa
florei acvatice - alta decât fitoplanctonul - compoziţia şi abundenţa faunei bentonice nevertebrate,
compoziţia, abundenţa şi structura pe vârste a faunei piscicole)
d. parametrii hidromorfologici care susţin parametrii biologici (variază în funcţie de tipul de apă:
variaţii în adâncime, debit (dacă este cazul), legături cu corpurile de apă subterană (dacă este cazul),
cantitatea şi structura patului de coastă, maree (dacă este cazul), expunerea la valuri (dacă este
cazul, gradul de eutrofizare - proces natural sau artificial de îmbogăţire cu materii organice şi cu
substanţe nutritive (nitraţi, fosfaţi etc.) a apelor lacurilor şi a bălţilor; prin acţiunea sa pe termen
lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce mai sărace în oxigen, distrugând în final fauna
acvatică). Măsurarea acestor parametrii defineşte starea apelor din punct de vedere ecologic. Au
fost definite 5 clase de calitate în funcţie de scorul ecologic („foarte bună”, „bună”, „medie”,
„slabă” şi „foarte slabă”).
Pentru caracterizarea apelor de suprafaţă (respectiv a râurilor şi lacurilor) s-au delimitat
următoarele ecoregiuni: (1) Regiunea iberico-macaroneziană; (2) Munţii Pirinei; (3) Italia, Corsica
şi Malta; (4) Munţii Alpi; (5) Balcanii vestici dinarici; (6) Balcanii vestici eleni; (7) Balcanii estici;
(8) Podişurile vestice; (9) Podişurile centrale; (10) Munţii Carpaţi; (11) Pusta ungară; (12) Regiunea
pontică; (13) Câmpiile vestice; (14) Câmpiile centrale; (15) Regiunea baltică; (16) Câmpiile estice;
(17) Irlanda şi Irlanda de Nord; (18) Regatul Unit; (19) Islanda; (20) Regiunile înalte boreale; (21)
Tundra; (22) Scutul fino-scandinav; (23) Taigaua; (24) Munţii Caucaz; (25) Depresiunea Caspică.
S-au elaborat următoarele normative pentru definirea calităţii apei, în funcţie de categoria de
apă, aşa cum s-a arătat mai sus (Directive CE, Ministerul mediului, calitatea apei):
- Directiva 2008/105/CE a parlamentului european şi a consiliului din 16 decembrie 2008 privind
standardele de calitate a mediului în domeniul apei;
- Directiva 2006/11/CE a parlamentului european şi a consiliului din 15 februarie 2006 privind
poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase deversate în mediul acvatic al comunităţii;
53

- Directiva 2000/60/CE a parlamentului european şi a consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire


a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei;
- Directiva 2006/118/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind
protecţia apelor subterane împotriva poluării şi a deteriorării;
- H.G. Nr.188/28.02.2002 (M.O. Nr. 187, partea I, 20.03.2002), pentru aprobarea unor norme
privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor reziduale. Din H.G. fac parte integrantă
următoarele norme:
- NTPA-011- care reprezintă adoptarea directivei 91/271/EEC prin care sunt reglementate condiţiile
privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor reziduale orăşeneşti şi condiţiile pentru epurarea şi
evacuarea apelor reziduale industriale (anexa 1 a H.G.). Normativul include o anexă prin care se
adoptă planul de acţiune privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor reziduale orăşeneşti;
- NTPA-002/2002 – prin care sunt reglementate cerinţele care trebuie satisfăcute de apele reziduale
evacuate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare (anexa 2 a H.G.);
- NTPA-001/2002 – prin care sunt stabilite limitele de încărcare cu poluanţi a apelor reziduale
industriale şi orăşeneşti la evacuarea în receptorii naturali. (anexa 3 a H.G.).
- H.G. Nr.100/07.02.2002 (M.O. Partea I, nr. 130, 19.02.2002), pentru aprobarea normelor de
calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare şi a
normativului privind metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi analiză a probelor din apele
de suprafaţă destinate producerii de apă potabilă. Din H.G. fac parte integrantă următoarele norme:
- NTPA-013/2002 – prin care sunt reglementate normele de calitate pe care trebuie să le
îndeplinească apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare;
- NTPA-014/2002 - prin care sunt reglementate metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi
analiză a probelor din apele de suprafaţă destinate producerii de apă potabilă.
- Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile
- H.G. nr. 202 (M.O. Nr.196 /22.03.2002), pentru aprobarea normelor tehnice privind calitatea
apelor de suprafaţă care necesită protecţie şi ameliorare în scopul susţinerii vieţii piscicole. H.G.
- Directiva Consiliului European 75/440/EEC - Calitatea cerută pentru apele de suprafaţă
intenţionate pentru captări de apă de băut, anexa I din directivă: definirea metodelor standard de
tratare pentru transformarea apelor de suprafaţă de categoriile al, a2 şi a3 în apă de băut: categoria
a1 - Tratare fizică simplă şi dezinfecţie, de exemplu filtrare rapidă şi dezinfecţie; categoria a2 -
Tratare fizică normală, tratare chimică şi dezinfecţie, de exemplu pre-clorinare, coagulare, floculare,
decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală); categoria a3 - Tratare fizică şi chimică intensivă,
tratare extinsă şi dezinfecţie, de exemplu clorinare la punctul de rupere, coagulare, floculare,
decantare, filtrare, adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie (ozon, clorinare finală).
54

- Directiva Consiliului European 78/659 referitoare la calitatea apelor dulci care au nevoie de
protecţie sau îmbunătăţire pentru a proteja viaţa piscicolă
- Directiva Consiliului European 75/440- calitatea cerută pentru apele de suprafaţă intenţionate
pentru captări de apă de băut.
Selectarea punctelor de control de monitorizare a apelor de suprafaţă (în concordanţă cu directiva
2000/60/CE a parlamentului european din 23 octombrie 2000)
Pentru a oferi o evaluare a stării generale a apelor de suprafaţă din fiecare zonă de captare sau sub-
zonă de captare din bazinul hidrografic respectiv, se monitorizează un număr suficient de corpuri de
apă de suprafaţă. La selectarea acestor corpuri, statele membre se asigură că, după caz,
monitorizarea se efectuează în puncte unde:
- rata debitului este reprezentativă pentru districtul hidrografic în ansamblu, inclusiv punctele de pe
râurile mari în care zona de captare depăşeşte 2 500 km2;
- volumul de apă prezent este reprezentativ pentru districtul hidrografic, inclusiv în cazul lacurilor
sau al rezervoarelor întinse;
- corpuri de apă semnificative depăşesc graniţa statului membru;
- sunt identificate situri în conformitate cu Decizia 77/795/CEE privind schimbul de informaţii şi în
alte situri necesare pentru a estima cantitatea de poluanţi transferată peste graniţele statului membru
şi care pătrunde în mediul maritim.
- controlul de monitorizare este efectuat pentru fiecare sit de monitorizare pe o perioadă de un an,
pe parcursul perioadei acoperite de planul de gestionare a districtului hidrografic pentru:
- parametrii indicatori pentru toate elementele calitative biologice;
- parametrii indicatori pentru toate elementele calitative hidromorfologice;
- parametrii indicatori pentru toate elementele calitative fizico-chimice;
- poluanţii incluşi pe lista de substanţe prioritare care sunt evacuaţi în bazinul hidrografic
- alţi poluanţi evacuaţi în cantităţi semnificative în bazinul, cu excepţia cazului în care exerciţiul
anterior de control de monitorizare a demonstrat că respectivul corp de apă era într-o stare bună şi
că studierea impactului activităţii umane nu indică în nici un fel modificarea impacturilor asupra
corpului de apă. În aceste cazuri, controlul de supraveghere este efectuat o dată la fiecare trei
planuri de gestionare a districtului hidrografic.
Principalul normativ - încă parţial în vigoare - pentru apele de suprafaţă este STAS 4706 / 88.
Acesta este normativ-cadru; pentru anumite folosinţe au apărut între timp reglementări
sectoriale mai noi. Categoriile şi condiţiile tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă
prevăzute de STAS 4706 / 1988 sunt:
55

- Categoria I sunt ape care pot fi folosite pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă şi a
unităţilor zootehnice, industria alimentară, anumite irigaţii, piscicultură, piscine etc.
- Categoria a II-a de ape pot fi utilizate în industrie, pentru piscicultură (exceptând
salmonidele), pentru agrement şi nevoi urbanistice etc.
- Categoria a III-a de ape pot fi utilizate pentru irigaţii, alimentarea hidrocentralelor, răcirea
agregatelor, alimentarea staţiilor de spălare etc.
În Tabelul 3.3 sunt date principalele valori ale indicatorilor pentru cele trei categorii de ape de
suprafaţă.

Tabel 3.3 Indicatorii apelor de suprafaţă


Indicatorul UM Categorii de calitate
I II III
Indicatori organoleptici
Culoare fără culoare fără culoare fără culoare
Miros fără miros fără miros fără miros
Indicatori fizici
pH 6,8 – 8,5
Indicatori chimici generali
Amoniu mg/dm3 1 3 10
Amoniac mg/dm3 0,1 0,3 0,5
Azotaţi mg/dm3 10 30 nenormat
Azotiţi mg/dm3 1 3 nenormat
Calciu mg/dm3 150 200 300
Clor mg/dm3 0,005 0,005 0,005
Cloruri mg/dm3 250 300 300
Dioxid de carbon liber mg/dm3 50 50 50
Fenoli antrenabili cu vapori de apă mg/dm3 0,001 0,02 0,05
Fier total mg/dm3 0,3 1 1
Fosfor mg/dm3 0,1 0,1 0,1
Hidrogen sulfurat şi sulfuri mg/dm3 lipsă lipsă 0,1
Magneziu mg/dm3 50 100 200
Mangan mg/dm3 0,1 0,3 0,8
Oxigen dizolvat mg/dm3 6 5 4
Produse petroliere mg/dm3 0,1 0,1 0,1
Reziduu filtrabil uscat la 105 oC mg/dm3 750 1000 1200
Sodiu mg/dm3 100 200 200
Consum biochimic de oxigen mg/dm3 5 7 12
Consum chimic de oxigen-metoda cu mg/dm3 10 15 25
permanganat de potasiu
Consum chimic de oxigen - metoda mg/dm3 10 20 30
cu bicromat de potasiu
Sulfaţi mg/dm3 200 400 400
Indicatori pentru eutrofizare
Grad de saturaţie în Oxigen % Minim 70 40 – 70 Sub 40
Azot total mg/dm3 Maxim 0,3 Maxim 1 Minim 1,5
Fosfor total mg/dm3 Maxim 0,03 Maxim 0,1 Minim 0,15
Biomasă fitoplanctonică mg/dm3 Maxim 10 10-20 Minim 20

Monitoringul stării cantitative a apelor subterane


I) Reţeaua de monitoring a nivelului apelor subterane
Reţeaua de monitoring a apelor subterane va fi prezentată în schema directoare la nivel de bazin
hidrografic. Reţeaua de monitoring trebuie să fie astfel proiectată încât să ofere o imagine generală
56

coerentă şi cuprinzătoare a stării chimice a apelor subterane în cadrul fiecărui bazin hidrografic şi să
detecteze prezenţa tendinţelor de creştere, pe termen lung, a concentraţiilor poluanţilor din cauza
activităţilor antropogene. Setul următor de parametri-cheie trebuie să fie urmăriţi în toate corpurile
de apă subterană selectate: a) conţinut de oxigen; b) valoare pH; c) conductivitate; d) nitraţi; e)
amoniu.
Monitoringul zonelor protejate
Registrul Zonelor Protejate trebuie să includă următoarele tipuri de zone protejate:
(i) zonele desemnate pentru captarea apelor pentru utilizare în scop potabil;
(ii) zonele desemnate pentru protecţia speciilor importante din punct de vedere economic;
(iii) corpurile de apă desemnate ca ape cu scop recreaţional;
(iv) zonele sensibile la nutrienţi, inclusiv ariile desemnate ca zone vulnerabile;
(v) zonele destinate protecţiei habitatelor sau speciilor unde întreţinerea sau îmbunătăţirea
stării apelor este un factor important pentru protecţia acestora.
Principalii poluanţi ai apelor sunt:
1. Compuşi organohalogenaţi şi substanţe care pot forma compuşi de acest tip în mediul acvatic.
2. Compuşi organofosforici.
3. Compuşi organostanici.
4. Substanţe şi preparate sau compuşii de descompunere ai acestora, pentru care s-a demonstrat
caracterul cancerigen sau mutagen sau proprietăţile care pot afecta funcţiile steroidogene, tiroidiene,
de reproducere sau alte funcţii de tip endocrin în sau prin intermediul mediului acvatic.
5. Hidrocarburi persistente şi substanţe organice toxice persistente şi bioacumulabile.
6. Cianuri.
7. Metale şi compuşii acestora.
8. Arsenul şi compuşii acestuia.
9. Biocide şi produse fitofarmaceutice.
10. Materii în suspensie.
11. Substanţe care contribuie la eutrofizare (în special nitraţii şi fosfaţii).
12. Substanţe care au o influenţă negativă asupra condiţiilor de oxigenare.
Apele freatice sunt considerate a fi în concordanţă cu cerinţele UE dacă au:
- nivele ale concentraţiilor de nitraţi sub 50 mg/L, iar pesticidele active, sau produsele acestora din
reacţii nu depăşesc 0,1 µg/L (un total de 0,5 µg/L pentru toate pesticidele măsurate):
- nivelele substanţelor de risc sunt sub cele impuse de statele membre; acestea trebuie să stipuleze
cel puţin concentraţiile de amoniac, arsenic, cadmiu, cloruri, plumb, mercur, sulfaţi, tricloretilenă şi
tetracloretilenă;
57

- ceilalţi poluanţi sunt daţi în normele din anexa V a directivei cadru 60/2000. În general limitele de
concentraţii ale poluanţilor sunt date pin norme interne, care trebuie să ţină cont de influenţa apelor
freatice asupra sistemului ecologic, utilizarea apelor freatice la apele potabile, corelarea cu
parametrii din alte state membre.
Protecţia apelor de suprafaţă (ape interioare de suprafaţă, mări teritoriale, ape costiere interne) –
(Directiva 11/2006/CE) impune ţărilor membre să adopte limite pentru concentraţiile următoarele
substanţe: compuşi organohalogenaţi şi substanţe care pot forma asemenea compuşi în mediul
acvatic; compuşi organofosforici; compuşi organostanici; substanţe care s-au dovedit a avea
proprietăţi cancerigene în sau prin intermediul mediului acvatic; mercurul şi compuşii săi. cadmiul
şi compuşii săi; uleiuri minerale persistente şi hidrocarburi petroliere; substanţe sintetice persistente
care pot interfera cu orice utilizare a apelor.
Directiva 2008/105/EC (Directiva 2008/105/CE) impune următoarele limite maxime de
concentraţie (MAC - maximum allowable concentration) şi medii anuale (AA - annual average)
pentru poluanţii din apele interioare şi respectiv alte ape de suprafaţă (Tabel 3.4)
Tabel 3.4 - Limite maxim admisibile şi medii anuale ale concentraţiilor poluanţilor apelor de suprafaţă
Substanţa AA (ape interioare AA (alte ape de MAC (ape MAC (alte ape de
de suprafaţă) [µg/l] suprafaţă) [µg/l] interioare de suprafaţă) [µg/l]
suprafaţă) [µg/l]
Alachlor 0,3 0,3 0,7 0,7
Antracen 0,1 0,1 0,4 0,4
Atrazină 0,6 0,6 2 2
Benzen 10 8 50 50
Cadmiu şi compuşii 0,08 – 0,25 (în 0,2 0,45 – 1,5 (în 0,45 – 1,5 (în
săi funcţie de clasă) funcţie de clasă) funcţie de clasă)
Tetraclorură de 12 12 - -
carbon
Clorpirifos 0,03 0,03 0,1 0,1
Pesticide total 0,01 0,005 - -
DDT total 0,025 0,025 - -
Diclormetan 10 10 - -
Diuron 0,2 0,2 1,8 1,8
Endosulfan 0,005 0,005 0,05 0,05
Fluoranten 0,1 0,1 1 1
Hexaclor – benzen 0,01 0,01 0,05 0,05
Hexaclor – 0,1 0,1 0,6 0,6
butadienă
Fierul şi compuşii 7,2 7,2 - -
săi
Mercur şi compuşii 0.05 0,05 0,07 0,07
săi
Nichel şi compuşii 20 20 - -
săi
Pentacloro-benzen 0,007 0,0007 - -
Pentacloro-fenol 0,4 0,4 1 1
Hidrocarburi - - - -
poliaromatice
Bezo(a)piren 0,05 0,05 0,1 0,1
Simazin 1 1 4 4
Tetracloro-etilenă 10 10 - -
Triclor-etilenă 10 10 - -
Compuşi 0,0002 0,0002 0,0015 0,0015
tributilinici
58

Triclor-benzen 0,4 0,4 - -


Triclor metan 2,5 2,5 -. -

Parametrii pe care trebuie să-i îndeplinească apele reziduale


Compoziţia medie a apelor menajere este dată în Tabelul 3.5
Tabel 3.5 - Compoziţia medie a apelor reziduale menajere
Caracteristici g / loc.zi mg / L
Substanţe solide totale: 250 655
- substanţe minerale 105 275
- substanţe volatile 145 380
Suspensii sedimentabile: 54 140
- minerale 15 40
- volatile 39 100
Suspensii nesedimentabile (plutitoare): 36 95
- minerale 10 25
- volatile 26 70
Substanţe dizolvate 160 420
- minerale 80 210
- volatile 80 210
Consumul biochimic de oxigen CBO5 54 140
Consumul chimic de oxigen CCO-Mn 57 150

În funcţie de industria care produce apele reziduale pot exista în aceasta substanţele prezentate în
Tabelul 3.6.

Tabel 3.6 - Substanţe prezente în principalele ape reziduale industriale


Substanţa Prezente în apele reziduale de la:
Clor liber Spălătorii de rufe şi îmbrăcăminte, fabrici de hârtie, înălbire textile
Amoniac Fabricarea cocsului şi benzinei, fabricarea substanţelor chimice
Fluoruri Scrubere pentru gaze, gravare în sticlă, uzine de energie atomică
Cianuri Fabricarea benzinei, acoperiri metalice, curăţirea metalelor
Sulfuri Vopsirea textilelor, tăbăcării, fabricarea benzinei, fabricarea mătăsii artificiale tip vâscoză

Acizi Fabricarea substanţelor chimice, mine, fabricarea DDT, berii, textilelor, fabricarea de baterii, soluţii de
fier şi cupru
Alcalii Curăţirea lânii, mercerizarea bumbacului, spălătorii de rufe şi îmbrăcăminte, fierberea bumbacului şi a
paielor
Crom Acoperiri metalice, tăbăcirea pieilor cu crom, eloxarea aluminiului
Plumb Fabricarea bateriilor, fabricarea culorilor, fabricarea benzinei, mine de plumb

Nichel Acoperiri metalice


Cadmiu Acoperiri metalice
Zinc Galvanizare, acoperiri cu zinc, fabricarea mătăsii artificiale tip vâscoză, prelucrarea cauciucului

Cupru Acoperiri metalice de cupru, soluţii de cupru, fabricarea mătăsii artificiale


Arsen Prepararea soluţiilor de deparazitare
Zaharuri Prelucrarea laptelui, fabricarea berii, fabrici de glucoză şi zahăr din sfecla de zahăr, fabrici de ciocolată
sau de dulciuri
Amidon Prelucrarea unor alimente, industria textilă, fabricarea tapetului
Grăsimi. Curăţirea lânii, spălătorii, industria de textile, rafinării de ţiţei, lucrări inginereşti
Uleiuri
Fenoli Fabricarea de benzină şi cocs, fabricarea răşinilor sintetice, industria de textile, tăbăcării, distilerii de
gudroane, fabrici chimice, soluţii pentru dezinfectare, fabricarea coloranţilor

Formaldehide Fabricarea de răşini sintetice, fabricarea penicilinei şi medicamentelor


Acid acetic Fabricarea mătăsii artificiale, fabricarea conservelor
Acid citric Băuturi nealcoolice şi prelucrarea citricelor
Fluoruri Fabricare de benzină şi cocs, fabricare de substanţe chimice, fabrici de substanţe fertilizatoare, fabrici de
ceramică, fabricarea de tranzistori, gravarea sticlei

Hidrocarburi Fabrici petrochimice şi de cauciuc


Apă oxigenată Înălbirea textilelor, încercarea motoarelor de rachetă
Mercaptani Rafinării de ţiţei, fabrici de pulpă de lemn
59

Acizi minerali Fabricarea substanţelor chimice, mine, soluţii de fier şi cupru, fabricarea DDT, fabricarea berii, textilelor,
bateriilor
Nichel Acoperi metalice
Nitroderivaţi Fabrici de produse chimice şi explozivi
Acizi organici Distilerii şi procese de fermentaţie
Argint Acoperiri metalice, fotografie
Acid tanic Tăbăcării, fabrici de cherestea
Acid tartanic Colorarea vinului, pieilor, fabricarea de substanţe chimice

Limitele admise pentru apele reziduale la deversare sunt date în Tabelul 3.7.
Tabel 3.7 - Limite admise la deversare
Limita admisă
0
Temperatura, C, max. 40
pH 6,5 - 9,0
-
Cianuri (CN ),mg/L, max 1,0
Clor liber (Cl) mg/L, max 1,0
Hidrogen sulfurat şi sulfuri, mg/L, max 1,0
Substanţe extractibile cu eter de petrol, mg/L 30

Valorile limită admisibile ale principalelor substanţe poluante sau ale indicatorilor de încărcare
pentru apele reziduale, în funcţie de gradul de diluare în receptor, înainte de evacuarea acestora în
cursurile de apă, conform Decretului 414/ 84, sunt date în Tabelul 3.8.
Tabel 3.8 - Valorile limită admisibile ale principalelor substanţe poluante înainte de evacuare
Substanţa poluantă sau indicatorul de UM Valorile limită admisibile în funcţie de gradul de diluţie care se
încărcare realizează

Gradul de diluţie
1 50 100
Materii în suspensie mg/L 25 100 200
Consumul biochimic de oxigen (CBO5) mg/L 15 60 100
2-
Hidrogen sulfurat (H2S) şi sulfuri (S ) mg/L 0,1 1 2
Cianuri (CN) mg/L 0,1 1 2
Fier total ionic mg/L 2 5 8
Mercur (Hg) mg/L 0,01 0,01 0,01
Cadmiu (Cd) mg/L 0,1 0,1 0,1
Plumb (Pb) mg/L 0,2 0,2 0,2
Zinc (Zn) mg/L 0,1 0,5 1
Detergenţi anionici biodegradabili mg/L 0,5 15 30
Fenoli antrenabili cu vapori de apă mg/L 0,02 0,3 0,6
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) - 6,5-8,5 6,5-8,5 6,5-8,5

Parametrii care trebuie îndepliniţi de apele potabile


Pentru calitatea apei potabile, în directiva 83/98 sunt date următoarele valori limită ale poluanţilor
(Tabel 3.9):
Tabel 3.9 - Valorile limită admisibile ale principalelor substanţe poluante ale apei potabile
Substanţa Valoare (µg/L, dacă nu se Efecte asupra sănătăţii omului Efecte asupra vegetaţiei
specifică altfel)

Acrilamidă 0,1
Antimoniu 5
Arsen 10 Afectează pielea şi celelalte Este preluat de plante, se
tegumente, compoziţia sângelui acumulează în peşti
Benzen 1
Benzo(a)pirină 0,01
Bor 1
Bromuri 10
Cadmiu 5 Iritarea sitemului gastro-
60

intestinal, afectează ficatul şi


rinichii
Crom 0,05 mg/L Afectează sistemul respirator, Este fitotoxic
ulcer
Cupru 2 Iritarea sistemului gastro- Nu s-au observat
intestinal, afectează ficatul şi
rinichii
Cianuri 50
1,2-dicloretan 3
Epiclorhidrină 0,1
Fluoruri 1,5 mg/L
Plumb 10 Anemie, colici, afectează sistemul Se acumulează în peşti, fitoxic
nervos şi imunitar câteodată
Mercur 1 Afectează creierul, plămânii şi Se acumulează în organismele
rinichii acvatice
Nichel 20 Bronşită cronică, reduce Fitotoxic, foarte mobil în apă
funcţionarea plămânilor
Nitraţi 50
Nitriţi 0,5
Pesticide 0,1
Pesticide total 0,5 Afectează sistemul hormonal şi Foarte volatile, se acumulează
imunitar în sol şi alte particule
Hidrocarburi 0,1 Otrăvire, erupţii cutanate, Se absoarbe în sol şi sedimente,
aromatice policiclice afectează rinichii se acumulează
Seleniu 10 Afectează părul, unghiile,
bronşite, suspect a fi cancerogen
Tetracloretilenă şi 10
tricloetilenă
Tricloroetilenă total 100
(THM)
Clorură de vinil 0,5
Zinc 0,1- 5 mg/L Afectează sistemul digestiv şi Este fitotoxic
imunitar

Parametrii fizici şi substanţe mai puţin toxice sunt date în Tabelul 3.10 (Parametrii indicatori).
Tabel 3.10 - Valorile limită ale parametrilor indicatori:
Parametru Valoare
Aluminiu 200 µg/L
Amoniac 0,5 µg/L
Cloruri 250 mg/L
Clostridium perfringens (conţine spori) 0
Culoare Să nu aibă o schimbare anormală
Conductivitate 2500 µS/cm la 20 oC
pH 6,5...9,5
Fier 200 µg/L
Mangan 50 µg/L
Miros Să nu aibă o schimbare anormală
Oxidabilitate 5 mg/L O2
Sulfaţi 250 mg/L
Sodiu 200 mg/L
Gust Să nu aibă o schimbare anormală
Carbon organic total (COT) Să nu aibă o schimbare anormală
Turbiditate Să nu aibă o schimbare anormală
61

Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 conţine parametri de calitate ai apei potabile (microbiologici, chimici
şi indicatori), şi cerinţele pentru monitorizarea de control şi de audit. Monitorizarea de control
furnizează periodic informaţii despre calitatea organoleptică şi microbiologică a apei potabile,
despre eficienţa tehnologiilor de tratare, pentru a stabili dacă apa potabilă corespunde sau nu din
punct de vedere al valorilor parametrilor de calitate stabiliţi prin lege. Monitorizarea de audit
furnizează informaţiile necesare pentru a stabili dacă valorile sunt sau nu conforme pentru toţi
parametri de calitate stabiliţi prin lege. Metoda de analiză folosită trebuie să fie capabilă să măsoare
cel puţin o concentraţie egală cu valoarea parametrului (CMA). Pentru următorii parametri
caracteristicile de performanţă specificate sunt: acurateţea, precizia şi limita de detecţie (Tabel 3.11)

Tabel 3.11- Parametrii pentru care sunt specificate caracteristicile de performanţă


Parametrul Acurateţea Precizia Limita de detecţie
% din CMA %din CMA %din CMA
__________________________________________________________________________________________________
Aluminiu 10 10 10
Amoniu 10 10 10
Arsen 10 10 10
Benzen 25 25 25
Benz(a)piren 25 25 25
Bor 10 10 10
Bromaţi 10 10 10
Cadmiu 10 10 10
Cloruri 10 10 10
Clorură de vinil
Conductivitate 10 10 10
Crom 10 10 10
Cupru 10 10 10
Cianuri (totale) 10 10 10
Cianuri (libere) 10 10 10
1,2-dicloretan 25 25 10
Epiclorhidrină
Fluor 10 10 10
Hidrocarburi policiclice aromatice 25 25 25
Mangan 10 10 10
Mercur 10 10 10
Nichel 10 10 10
Nitraţi 10 10 10
Nitriţi 10 10 10
Oxidabilitate 25 25 25
Pesticide 25 25 25
Plumb 10 10 10
Seleniu 10 10 10
Sodiu 10 10 10
Stibiu 25 25 25
Sulfat 10 10 10
Tetracloretan 25 25 10
Tricloretenă 25 25 10
Trihalometani 25 25 10
Pentru concentraţia ionilor de hidrogen metoda de analiză trebuie să poată măsura cu o acurateţe şi
o precizie de 0,2 unităţi de pH. Pentru monitorizarea turbidităţii în apa de suprafaţă tratată metoda
de analiză trebuie să măsoare cel puţin concentraţii egale cu valoarea parametrilor cu o acurateţe şi
o precizie de 25 %.
62

Apele de coastă se caracterizează în funcţie de: - salinitatea medie anuală în: < 0,5 ‰ apă dulce; 0,5
- < 5 ‰ oligosalină; 5 - < 18 ‰ mezosalină; 18 - < 30 ‰ polisalină; 30 - < 40 ‰ eusalină
- în funcţie de adâncimea medie: ape puţin adânci <30 m; intermediară (30-200 m); adâncă >200 m.
Măsurarea parametrilor apei se efectuează în conformitate cu următoarele norme/directive
prezentate în CEN/TC 230 N 585 revised "Water analysis":
ISO 6468:1996: Calitatea apei – Determinarea insecticidelor organocline, policlorinat bifenil (PCB)
şi clorobenzen în apele potabile, apele freatice, apele de suprafaţă şi ape reziduale. Metoda se aplică
eşantioanelor ce conţin substanţe solide în concentraţie de cel mult 0,05 g/L. Metoda se bazează pe
determinarea gaz cromatografică, după extragerea lichid – lichid.
ISO 10301:1997: Calitatea apei – Determinarea hidrocarburilor halogenate volatile – metoda gaz
cromatografică, în apele potabile, apele freatice şi apele de suprafaţă; limitele tipice sunt în
domeniul 0,01 ... 50 µg/L, depinzând de substanţa de analizat.
ISO 10695:2000: Calitatea apei – Determinarea compuşilor organici azotaţi sau nitraţi în ape,
folosind metoda gaz cromatografică, după extragerea lichid – lichid sau lichid – solid. Metoda se
aplică determinării substanţelor în apele potabile, apele freatice şi apele de suprafaţă cu concentraţii
mai mari de 0,05 µg/L.
ISO 11369:1997: Calitatea apei – Determinarea anumitor agenţi de tratare din industrie, folosind
cromatografia cu detectare în UV în faza lichidă, după extragerea solid – lichid.
ISO 11423-1:1997: Calitatea apei – Determinarea benzenului şi a unor derivaţi – toluen, xilen pe
baza gaz cromatografiei, în concentraţii de peste 2 µg/L.
ISO 11885:2007: Calitatea apei – Determinarea anumitor elemente prin spectrometria cu emisie
optică cuplată inductiv în plasmă (ICP-OES). Se utilizează la determinarea elementelor dizolvate,
elemente legate de particule şi conţinutul total al diferitelor elemente (aluminiu, antimoniu, arsen,
beriliu, bismut, bor, cadmiu, calciu, crom, cobalt, cupru, galiu, indiu, fier, litiu, magneziu,
molibden, nichel, fosfor, potasiu, seleniu, siliciu, argint, sodiu, stronţiu, sulfuri, titan, tungsten,
vanadiu, zinc, zirconiu) în ape freatice, de suprafaţă, potabile şi ape reziduale. metoda se aplică
pentru concentraţii de sub 2 g/L.
EN ISO 17852:2007 Calitatea apei – Determinarea mercurului prin metoda spectrometriei atomice
cu fluorescenţă, în apele potabile, de suprafaţă, freatice şi apa de ploaie. Se poate aplica la ape
reziduale după o tratare de digestie. Se aplică la concentraţii de 1 ng/L ... 10 µg/L.
ISO 15680:2003: Calitatea apei – Determinarea gaz cromatografică a hidrocarburilor aromatice
monociclice, naftalen şi compuşi clorinaţi după o etapă de purjare şi desorbţie termică. Se utilizează
cu precădere spectrometria de masă. Se detectează concentraţii de 10 ng/L ... 100 µg/L. Se aplică
apei potabile, apelor freatice, de suprafaţă, apelor de coastă şi apelor reziduale diluate.
63

ISO 15586:2003: Calitatea apei – Determinarea unor elemente reziduale (Ag, Al, As, Cd, Co, Cr,
Cu, Fe, Mn, Mo, Ni, Pb, Sb, Se, Tl, V, şi Zn) folosind spectrometria de absorbţie cu atomizare în
furnal de grafit. Se aplică apelor de suprafaţă, freatice, ape reziduale şi sedimentelor, cu elementele
în concentraţie scăzută.
ISO 17294-2:2003: Calitatea apei determinarea poluanţilor utilizând spectrometria cu cuplaj
inductiv în plasmă pentru 62 de elemente (aluminiu, antimoniu, arsen, bariu, beriliu, fier, cadmiu,
nichel, etc.) în apele potabile, ap de suprafaţă, ape freatice şi reziduale; se poate utiliza şi la ape
sedimente. Domeniul de concentraţii: 0,1...1 µg/L.
ISO 17993:2002: Calitatea apei – Determinarea a 15 hidrocarburilor aromatice policiclice (PAH)
prin detecţie cu cromatografie lichidă cu fluorescenţă după extragerea lichid – lichid.
ISO 18857-1:2005: Calitatea apei – Determinarea alchilfenolilor cu extragere lichid – lichid ,
urmată de cromatografie gazoasă cu detectarea selectivă de masă, în ape potabile, freatice şi de
suprafaţă. Domeniul de concentraţie 0,005 ... 0,2 µg/L.

3.3. Calitatea solului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european)
Cadrul legislativ pentru măsurarea poluanţilor solului este mult mai puţin reglementat,
deoarece măsurarea parametrilor de poluare a solului sunt greu de efectuat, variază foarte mult de la
un amplasament la altul şi sunt strâns corelaţi de parametrii aerului, respectiv apei, cu care vin în
contact (deci pot fi estimaţi pe baza calităţii aerului, respectiv apei). În cadrul european o directivă
cadru este încă în faza de proiect, iar legile locale, respectiv caracterizarea solurilor se efectuează pe
baza strategiei de protecţie a solului furnizată de comisia europeană a consiliului european în data
de 22.9.2006 şi standarde internaţionale ISO (International Organization for Standardization).
Reglementările privind solul au în vedere: prevenirea poluării, eroziunii, deşertificării,
degradarea solului, contaminarea, compactizarea, salinizarea, alunecări de teren, scăderea
compoziţiei de materii organice, riscuri hidrologice. Măsurătorile trebuie să ţină cont de
specificitatea zonelor în care se efectuează măsurătoarea (regiuni montane, regiuni joase, umede sau
aride). Normele pe baza cărora se poate monitoriza solul sunt (Directive CE, Health and
environmental effects of pollutants in uww and ss, Impact assessment of the thematic strategy on
soil Protection, Directiva 11/2006, Ministerul mediului, calitatea solurilor, HG188/2002):
- Directiva Parlamentului European şi Consiliului 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva
poluării cauzate de nitraţii proveniţi din surse agricole amendată de: Regulamentul (CE) nr.
1882/2003
- Directiva 86/278/CCE privind protecţia mediului şi în special a solurilor, când se utilizează
nămoluri de la staţiile de epurare, care fost transpusă prin OM 49/2004 pentru aprobarea Normelor
64

Tehnice privind protecţia mediului şi în special a solurilor când se utilizează nămoluri de epurare în
agricultură
- Decizia nr. 2006/799/EC (care înlocuieşte Decizia nr. 2001/688/EC) referitoare la stabilirea
criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru amelioratori pentru sol
- Directiva 91/689/EEC din 12 decembrie 1991 privind deşeurile periculoase
- Ordinul comun al MMGA nr. 242/26.03.2005 şi MAPDR nr. 197/07.04.2005 (M.Of. nr.
471/03.06.2005) pentru aprobarea organizării Sistemului naţional de monitoring integrat al solului,
de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse
agricole şi de management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile şi
potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi şi pentru aprobarea programului de organizare a
sistemului naţional de monitoring integrat al solului, de supraveghere, control şi decizii pentru
reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole şi de management al reziduurilor
organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi
- Legea nr. 444/08.07.2002 (M.Of. nr. 531/22.07.2002) pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 38/21.03.2002 (M.Of. nr. 223/03.04.2002) privind întocmirea şi finanţarea studiilor
pedologice şi agrochimice şi finanţarea sistemului naţional de monitorizare sol-teren pentru
agricultură, precum şi sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură
- Hotărârea de Guvern nr. 1003/22.08.2003 (M.Of. nr. 631/03.09.2003) pentru aprobarea
Programului naţional de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură
- Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 244/12.06.2002 pentru aprobarea
Metodologiei de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură
- Legea nr. 84/02.04.2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006
privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi
din afara acestora
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor. Text actualizat la data
de 08.05.2007. Actul include modificările la următoarele acte: Legea nr. 426/2001; O.U.G. nr.
61/2006 ; Legea nr. 27/2007; Legea nr. 101/2006. De asemenea în conformitate cu acest act sunt
legiferaţi următorii constituenţi ai deşeurilor care fac ca aceste deşeuri să fie periculoase: beriliu;
compuşi ai beriliului; compuşi ai vanadiului; compuşi ai cromului hexavalent; compuşi ai
cobaltului; compuşi ai nichelului; compuşi ai cuprului; compuşi ai zincului; arsen; compuşi ai
arsenului; seleniu; compuşi ai seleniului; compuşi ai argintului; cadmiu; compuşi ai cadmiului;
compuşi ai staniului; antimoniu; compuşi ai antimoniului; telur; compuşi ai telurului; compuşi ai
bariului, cu excepţia sulfatului de bariu; mercur; compuşi ai mercurului; taliu; compuşi ai taliului;
plumb; compuşi ai plumbului; sulfuri anorganice; compuşi anorganici ai fluorului, cu excepţia
65

fluorurii de calciu; cianuri anorganice; următoarele metale alcaline sau alcalino-pământoase: litiu,
sodiu, potasiu, calciu, magneziu în formă necombinată; soluţii acide sau acizi în formă solidă;
soluţii bazice sau baze în formă solidă; azbest (praf şi fibre); fosfor; compuşi ai fosforului, cu
excepţia fosfaţilor minerali; carbonili ai metalelor; peroxizi; cloraţi; percloraţi; azide; PCB
(bifenilpolicloruraţi) şi/sau PCT (trifenilpolicloruraţi); compuşi farmaceutici sau veterinari; biocide
şi substanţe fitofarmaceutice; substanţe infecţioase; creozoturi; izocianaţi; tiocianaţi; cianuri
organice; fenoli; compuşi ai fenolului; solvenţi halogenaţi; solvenţi organici, cu excepţia solvenţilor
halogenaţi; compuşi organohalogenaţi, cu excepţia materialelor polimerizate inerte; compuşi
aromatici; compuşi organici policiclici şi heterociclici; amine alifatice; amine aromatice; eteri;
substanţe cu caracter exploziv; compuşi organici cu sulf; orice compus din familia dibenzofuranilor
policloruraţi; orice compus din familia dibenzo-para-dioxinelor policlorurate; hidrocarburi şi
compuşi ai acestora cu oxigen, azot sau sulf.
De asemenea sunt date caracteristicile care fac ca aceste substanţe să fie periculoase:
H1. explozive - substanţe şi preparate care pot exploda sub efectul unei scântei sau care sunt mai
sensibile la foc ori la frecare decât dinitrobenzenul;
H2. oxidante - substanţe şi preparate care produc reacţii puternic exoterme în contact cu alte
substanţe, mai ales cu cele inflamabile;
H3.A. foarte inflamabile: - substanţe lichide şi preparate care au punctul de aprindere sub 21 °C
(inclusiv lichide extrem de inflamabile);
- substanţe şi preparate care se pot încălzi şi apoi se pot aprinde în contact cu aerul la temperatura
mediului ambiant, fără adaos de energie suplimentară;
- substanţe solide şi preparate care iau foc cu uşurinţă la contactul cu o sursă de aprindere şi care
continuă să ardă sau să se consume şi după îndepărtarea sursei de aprindere;
- substanţe gazoase şi preparate care sunt inflamabile în aer la presiune normală;
- substanţe şi preparate care, în contact cu apa sau cu aerul umed, produc gaze uşor inflamabile în
cantităţi periculoase;
H3.B. inflamabile - substanţe şi preparate lichide care au punctul de aprindere egal sau mai mare de
21 °C şi mai mic sau egal cu 55 °C;
H4. iritante - substanţe şi preparate necorozive care, prin contact imediat, prelungit sau repetat cu
pielea sau cu mucoasele, pot cauza inflamaţii;
H5. nocive - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează pielea,
pot constitui riscuri limitate pentru sănătate;
H6. toxice - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau dacă penetrează pielea, pot provoca
vătămări serioase, acute sau cronice ale sănătăţii şi chiar moartea;
66

H7. cancerigene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează
pielea, pot induce cancer sau un risc crescut de incidenţă a acestuia;
H8. corozive - substanţe şi preparate care pot distruge ţesuturile vii la contactul cu acestea;
H9. infecţioase - substanţe cu conţinut de microorganisme viabile sau toxinele acestora, care sunt
cunoscute ca producând boli omului sau altor organisme vii;
H10. teratogene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează
pielea, pot induce malformaţii congenitale neereditare sau creşterea incidenţei acestora;
H11. mutagene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează
pielea, pot produce defecte genetice ereditare sau creşterea incidenţei acestora;
H12. substanţe şi preparate care, în contact cu apa, cu aerul sau cu un acid, produc gaze toxice sau
foarte toxice;
H13. substanţe şi preparate capabile ca, după depozitare, să producă pe diferite căi altă substanţă (de
exemplu, levigat), care posedă una dintre caracteristicile prezentate mai sus;
H14. ecotoxice - substanţe şi preparate care prezintă sau pot prezenta riscuri imediate sau întârziate
pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului.
Operaţiile de valorificare care sunt efectuate în practică (deşeurile trebuie să fie valorificate fără a
pune în pericol sănătatea umană şi fără a utiliza metode sau procedee susceptibile de a prejudicia
mediul):
R1 Utilizarea în principal drept combustibil sau alte mijloace de generare de energie
R2 Recuperarea sau regenerarea solvenţilor
R3 Reciclarea/recuperarea de substanţe organice care nu sunt utilizate ca solvenţi (incluzând
compostarea şi alte procese de transformare biologică)
R4 Reciclarea/recuperarea metalelor şi a compuşilor metalici
R5 Reciclarea/recuperarea altor materiale anorganice
R6 Regenerarea acizilor sau bazelor
R7 Valorificarea componentelor folosite pentru reducerea poluării
R8 Valorificarea componentelor din catalizatori
R9 Rerafinarea uleiurilor sau alte reutilizări ale acestora
R10 Tratarea solului cu rezultate benefice pentru agricultură sau reabilitări ecologice
R11 Utilizarea deşeurilor obţinute din oricare dintre operaţiile numerotate de la R1 la R10
R12 Schimb de deşeuri în vederea efectuării oricăreia dintre operaţiile numerotate de la R1 la R11
R13 Stocarea de deşeuri înaintea efectuării oricăreia dintre operaţiile numerotate de la R1 la R12,
excluzând stocarea temporară, până la colectare, la locul de producere.
Depozitarea şi tratarea deşeurilor (fără a afecta sănătatea umană sau mediul):
67

D1 Depozitarea pe sol şi în sol (de exemplu, depozite şi altele asemenea)


D2 Tratarea în contact cu solul (de exemplu, biodegradarea în sol a deşeurilor lichide sau a
nămolurilor şi altele asemenea)
D3 Injectarea la adâncime (de exemplu, injectarea deşeurilor pompabile în puţuri, saline sau cavităţi
naturale şi altele asemenea)
D4 Reţinerea pe suprafaţă delimitată (de exemplu, deversarea de deşeuri lichide sau de nămoluri în
batale, iazuri ori lagune şi altele asemenea)
D5 Depozitarea în depozite special amenajate (de exemplu, dispunerea în celule etanşe separate,
care sunt acoperite şi izolate unele faţă de celelalte şi faţă de mediu şi altele asemenea)
D6 Evacuarea deşeurilor într-un corp de apă, cu excepţia mărilor/oceanelor
D7 Evacuarea în mări/oceane, inclusiv introducerea în subsolul marin
D8 Tratamentul biologic din care rezultă compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate prin
intermediul oricărei operaţii numerotate de la D1 la D7 şi de la D9 la D12
D9 Tratamentul fizico-chimic din care rezultă compuşi sau amestecuri finale care sunt
înlăturate/îndepărtate prin intermediul oricărei operaţii numerotate de la D1 la D8 şi de la D10 la
D12 (de exemplu, evaporare, uscare, calcinare şi altele asemenea)
D10 Incinerarea pe sol
D11 Incinerarea pe mare
D12 Stocarea permanentă (de exemplu, amplasarea de containere într-o mină şi altele asemenea)
D13 Amestecarea/combinarea deşeurilor înainte de a fi supuse oricărei operaţii numerotate de la D1
la D12
D14 Reambalarea deşeurilor înainte de a fi supuse oricărei operaţii numerotate de la D1 la D13
D15 Stocarea înaintea oricărei operaţii numerotate de la D1 la D14, excluzând stocarea temporară,
până la colectare, la locul de producere.
- Ordinul comun al Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 344/16.08.2004 şi al Ministrului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 708/01.10.2004 (M.Of. nr. 959/19.10.2004) pentru
aprobarea Normelor tehnice privind protecţia mediului şi în special a solurilor, când se utilizează
nămolurile de epurare în agricultură (modificat şi completat prin Ordinul Ministrului Mediului şi
Gospodăririi Apelor nr. 27/10.01.2007 pentru modificarea şi completarea unor ordine care transpun
acquis-ul comunitar de mediu). Valorile maxime admisibile pentru concentraţiile de metale grele în
solurile pe care se aplică nămoluri (mg/kg de materie uscată într-o probă reprezentativă de sol cu un
pH mai mare de 6,5) – Tabel 3.12. Concentraţiile maxime admisibile de metale grele din nămolurile
destinate pentru utilizarea în agricultură (mg/kg de materie uscată). Producătorii de nămoluri trebuie
să furnizeze utilizatorului de nămol, cu regularitate, informaţii privind disponibilul de nămol şi
68

caracteristicile nămolului, conform următorilor indicatori de caracterizare: pH; umiditate; pierdere


la calcinare; carbon organic total; azot; fosfor; potasiu; cadmiu; crom; cupru; mercur; nichel;
plumb; zinc.

Tabel 3.12 - Valorile maxime admisibile pentru concentraţiile de


metale grele la solurile pe care se aplică nămoluri
Parametrii Valorile limită
Cadmiu 3
Cupru 100
Nichel 50
Plumb 50
Zinc 300
Mercur 1
Crom 100

- Ordinul nr. 49 din 01/14/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind protecţia mediului şi in
special a solurilor, când se utilizează nămoluri de epurare în agricultură stabileşte indicatorii de
caracterizare a nămolurilor şi modul de măsurare. În utilizarea nămolurilor trebuie să se ţină seama
de următoarele reguli: a) să fie avute in vedere necesităţile nutriţionale ale plantelor; b) să nu se
compromită calitatea solurilor şi a apelor de suprafaţă; c) valoarea pH-ului din solurile pe care
urmează a fi aplicate nămoluri de epurare trebuie să fie menţinută la valori peste 6,5.
- Ordin nr. 756 din 26 noiembrie 2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea

deşeurilor.
Standardele ISO care stabilesc metodele de măsurare a parametrilor din sol sunt:
- ISO 11262:2003 se aplică eşantioanelor de sol în forma în care au fost recoltate şi prezintă două
metode de determinare a cianurilor. Se aplică solurilor ce conţin concentraţii de cianuri între 0,5
mg/kg şi 50 mg/kg. Pentru concentraţii mai mari (până la 10000 mg/kg) se titrează solul cu un
indicator şi apoi se determină concentraţia de cianuri;
- ISO 10382:2002 prezintă o metodă pentru determinarea cantitativă a 7 substanţe difenil
policlorurat şi 17 pesticide de tip clor-organice; se utilizează metoda gaz cromatografică, cu
detectarea capturii de electron. Se pot determina concentraţii 0,1 µg/kg până la 4 µg/kg.
- ISO 10390:2005 prezintă o metodă instrumentală pentru determinarea pH-ului utilizând un
electrod de sticlă într-o suspensie de sol în apă, într-o fracţie volumetrică de 1:5, într-o soluţie de
KCl (clorură de potasiu) de 1 mol/L sau în soluţie 0,01 mol/L CaCl2 (clorură de calciu). Se aplică
tuturor tipurilor de sol, la unele fiind nevoie de pretratare în conformitate cu ISO 11464.
- ISO 10693:1995 prezintă o metodă de determinare a conţinutului de carbonaţi.
69

- ISO 11047:1998 Determinarea cadmiului, cromului, cobaltului, cuprului, plumbului, manganului,


nichelului şi zincului în sol, prin metoda absorbţiei atomice
- ISO 11048:1995 Determinarea sulfatului solubil în apă sau acid. Conţinutul de sulfat se determină
din extractele de acid sau apă cu sulfat, obţinute din eşantioanele de sol uscat în aer. Prin adăugarea
clorurii de bariu se obţin precipitate de sulfat de bariu, care este apoi uscat şi cântărit (metodă
gravimetrică). Cunoscând cantitatea de sulfat de bariu se poate calcula cantitatea de sulfat iniţială,
iar raportul masă sulfat/masă de sol rezultă cunoscând cantitatea de sol utilizată în procesele
descrise mai sus.

- ISO 11260:1994 Prezintă determinarea capacităţii de schimb de cationi şi nivelului de saturaţie cu


baze a solului utilizând soluţie de clorură de bariu. Se măsoară pH-ul solului şi se determină
capacitatea de schimb de cationi de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu.
- ISO 11261:1995- Determinarea azotului total (sub formă de azot, nitrat, nitrit şi organic) printr-o
metodă Kjedahl modificată.
- ISO 11263:1994 Determinarea spectrometrică a fosforului solubil în soluţie de carbonat acid de
sodiu.
- ISO 11264:2005 Metodă calitativă şi cantitativă de înaltă performanţă de măsurare a ierbicidelor
folosind metoda cromatografiei lichide în UV (HPLC - high-performance liquid chromatography).
- ISO 11265:1994 Metodă instrumentală pentru determinarea de rutină a conductivităţii electrice
specifice într-un extract de sol (soluţie apoasă). Se utilizează pentru a măsura electroliţii solubili în
apă existenţi în sol.
- ISO 11271:2002 Determinarea potenţialului redox (Eh) printr-o metodă de câmp.
- ISO 11464:2006 Metode de pretratare a eşantioanelor de sol care vor fi ulterior analizate din
punct de vedere fizico-chimic, prin uscare, cernere, divizare şi măcinare. Nu se aplică în cazul în
care se măsoară compuşi volatili.
- ISO 11465:1993 Determinarea materiei uscate şi conţinutului de apă din sol, pe baza metodei
gravimetrice. Eşantioanele de sol se usucă la 105 oC, se cântăresc şi se compară cu masa iniţială.
- ISO 11466:1995 Extragerea oligoelementelor din sol, ce conţin carbon în concentraţie mai mică
de 20 % (m/m) solubile în apă regală. Eşantioanele care conţin carbon organic în concentraţie mai
mare de 20 % (m/m) necesită tratare adiţională cu acid azotic. Rezoluţia este foarte bună, deoarece
se utilizează metoda spectrometrică cu absorbţie atomică.
- ISO/DIS 11709 Determinarea gudroanelor de huilă formate din compuşi fenolici utilizând metoda
HPLC (high performance liquid chromatography).
- ISO/CD 12914 Extragerea fracţiunii solubilă în apă regală, printr-o metodă de microunde, pentru
măsurarea elementelor majore şi oligoelementele din sol.
- SO/WD 13196 Standard aflat în variantă de proiect – Determinarea unor elemente din sol prin
metoda spectrometriei cu fluorescenţă cu raze X.
- ISO 13877:1998 Determinarea hidrocarburilor aromatice polinucleare din sol, prin metoda HPLC.
70

- ISO 14154:2005 Determinarea câtorva clorofenoli prin metoda gaz cromatografică cu captură de
electroni.
- ISO 14254:2001 Determinarea schimbării acidităţii în eşantioane tratate cu clorură de bariu.
- ISO 14255:1998 Determinarea azotului sub formă de nitraţi, nitriţi, amoniac şi azot solubil total în
solurile uscate în aer, utilizând soluţia de clorură de calciu ca extractor.
- SO/TS 14256-1:2003 şi 2:2005 Determinarea nitraţilor, nitriţilor şi amoniacului în soluri umede
prin extragere cu soluţie de clorură de potasiu
- ISO 14507:2003 Pretratarea eşantioanelor de sol pentru determinarea poluanţilor organici.
- ISO/CD 15009 Standard în fază de proiect. Determinare gaz cromatografică pentru determinarea
conţinutului de hidrocarburi aromatice volatile, metoda de purjare şi captare cu desorbţie termică.
- ISO 15178:2000 Determinarea conţinutului total de sulfuri, prin combustie uscată.
- ISO/DIS 15192 Standard în fază de proiect. Determinarea cromului(VI) în sol prin digestie
alcalină şi cromatografie pe bază de ioni cu detecţie spectrofotometrică.
- ISO 16703:2004 Determinarea conţinutului de hidrocarburi prin metoda cromatografiei gazoase.
- ISO 16720:2005 Pretratarea eşantioanelor prin uscare prin îngheţare.
- ISO 16772:2004 Determinarea mercurului în eşantioanele de sol în apă regală cu spectrometrie
atomică cu vapori răciţi sau spectrometrie cu fluorescenţă cu atomi răciţi.
- ISO 18287:2006 Determinarea hidrocarburilor aromatice policlice prin metoda gaz
cromatografiei cu detectare spectrometrică de masă (GC-MS).
- ISO 20279:2005 Extragerea taliului din sol şi determinarea sa prin metoda spectrometriei cu
absorbţie atomică
- ISO 20280:2007 Determinarea arsenului, antimoniului şi seleniului în eşantioanele de sol extrase
în apă regală prin metoda spectrometriei atomice de absorbţie electrotermică.
- ISO 22036:2008 Determinarea oligoelementelor din eşantioanele de sol prin spectrometria cu
emisie atomică datorată cuplajului inductiv în plasmă (ICP – AES).
- ISO 22892:2006 Ghid de identificare a compuşilor ţintă din sol prin metodele gaz cromatografice
şi spectrometriei de masă.
- ISO 23909:2008 Prepararea în laborator a eşantioanelor pentru determinarea parametrilor fizico –
chimici, poluanţilor moderat volatili şi nevolatili din eşantioane mai mari de sol.
71

CAPITOLUL 4 _______________________________________________
PRINCIPII ŞI METODE DE MĂSURARE A PARAMETRILOR DE MEDIU

Metodele de măsurare a parametrilor de mediu pot fi directe (fără a necesita etape de


prelevare şi precondiţionare) şi prin mai multe etape (dacă sunt necesare mai multe etape care să
ducă la obţinerea unei substanţe care să fie direct măsurabilă).
Etapa de prelevare
În cazul recoltării probelor de aer sau gaze trebuie avute în vedere următoarele considerente:
1. Locul de recoltare trebuie astfel stabilit astfel încât proba să fie reprezentativă
2. În timpul recoltării se vor nota condiţiile meteorologice (temperatura, presiune, mişcarea aerului,
prezenţa sau absenţa norilor).
3. Durata de recoltare recomandată este de 30 de minute pentru măsurarea concentraţiei momentane
şi 24 de ore pentru concentraţia medie zilnică.
4. Volumul de aer recoltat variază funcţie de concentraţia estimată şi sensibilitatea metodei de
analiză
5. Dacă este cazul, dupa recoltare dispozitivele se vor transporta în laborator în condiţii în care să
nu sufere modificări pe durata transportului
6. Pentru determinarea pulberilor dispozitivul de recoltare va fi ambalat pe durata transportului
pentru a fi ferit de contaminare (prăfuire)
Recoltarea probelor de gaze în flacoane închise
Recoltarea în flacoane inchise se recomandă pentru gazele aflate în concentraţie mare, deoarece prin
această metodă nu este posibilă o concentrare a poluantului. Vasele de recoltare sunt confecţionate

din sticlă sau materiale plastice închise ermetic cu robinete sau dopuri de cauciuc.

Recoltarea se poate realiza prin trei metode:


1. Recoltarea prin golire (flacoanele după ce au fost spălate sunt umplute cu apă distilată şi
transportate la locul de recoltare. Aici prin scurgerea apei aerul va pătrunde ăn flacon, după care se
va închide ermetic.
2. Recoltarea prin înlocuirea aerului (flaconul spălat şi uscat se adaptează la un sistem de
aspiraţie şi se recoltează un volum de 10 ori mai mare decât volumul flaconului pentru a ne asigura
că întreaga cantitate de aer din flacon a fost înlocuită cu gazul ce urmează a fi aspirat)
3. Recoltarea cu ajutorul vidului (cu ajutorul unei pompe de vid prevăzute cu manometru se
scoate aerul din flacon (de volum V0) până la atingerea unui vid maxim P0, iar la locul de recoltare
se deschide flaconul şi datorită vidului aerul va pătrunde în interiorul flaconului. Se va nota
72

presiunea aerului la locul recoltării PR. Pentru calcularea volumul de aer recoltat (V) se va folosi
formula:
V0 ∗ (PR − P0 )
V=
PR
Recoltarea prin aspiraţie
Se utilizează atunci când gazul urmărit a fi analizat are o concentraţie redusă. Are avantajul
realizării recoltării pe durata de timp îndelungată. Pentru recoltarea aerului prin aspiraţie se
utilizează un dispozitiv de măsurare a volumului de aer ăi un dispozitiv de reîinere a substanţelor
sau suspensiilor ce urmează a fi analizate. Cele mai importante dispozitive de aspiraţie sunt trompa
de apă şi aspiratoarele mecanice. Pentru măsurarea volumul de aer se folosesc reometre, rotametre
şi gazometre. Dispozitivele de reţinere trebuie să asigure absorbţia completă a substanţei analizate
din aerul recoltat. Dacă se utilizează adsorbante solide dispozitivul trebuie să fie construit astfel
încât aerul să străbată un drum cât mai lung prin stratul adosorbant pentru reţinerea completă a
substanţei urmărite. Dacă se folosesc adsorbanţi lichizi vasul de adsorbţie trebuie să asigure o
barbotare lentă, realizarea unor bule cu dimensiuni reduse pentru a se asigura un contact interfazic
maxim.
Metode de recoltare a probelor de lichide
În analiza apelor pentru obţinerea unor rezultate cât mai apropiate de realitate trebuiesc avute în
vedere următoarele aspecte:
- Probele recoltate trebuie să fie reprezentative. Datorită faptului că pe lungimea şi adâncimea unui
râu sau lac conţinutul apelor variază, probele recoltate sunt momentane, iar pentru obţinerea unui
rezultat cât mai real este necesar ca numărul probelor să fie cât mai mare.
- Modul de recoltare este dependent de elementul avut în vedere pentru analiză. Pentru determinarea
unor gaze dizolvate în apă, recoltarea se va face prin sifonare, evitându-se pe cât posibil contactul
cu aerul atmosferic.
- Trebuie avut în vedere degradarea unor elemente urmărite a fi analizate. În acest sens este
important a se realiza conservarea probelor. Conservarea probei este specifică elementului urmărit a
fi dozat din proba lichidă. Unele elemente nu pot fi conservate, din această cauză între momentul

recoltării şi analizei trebuie să treacă un timp minim.

- Conţinutul unor elemente din probele de apă depind de condiţiile atmosferice, din această cauză
este necesar ca acestea să se înregistraze la momentul recoltării.
- O atenţie deosebită trebuie acordată depozitării probelor recoltate. Este necesar utilizarea unor
recipiente curate pentru a evita impurificarea şi compromiterea probei. Trebuie avut în vedere şi
73

materialul din care este confecţionat recipientul în care se face recoltare (unele elemente pot
interacţiona cu acesta denaturând rezultatul (de ex. Cr, Cd, Ag, Na pot fi adsorbiţi pe pereţii sticlei).
Pregătirea recipientelor pentru recoltare
Recoltarea probelor de apă se face în recipiente din sticlă sau polietilenă prevăzute cu dopuri rodate
sau din cauciuc cu închidere ermetică. Curăţarea vaselor din sticlă se face cu un amestec
sulfocromic, iar pentru cele din polietilena se folosesc detergenţi. Apoi se clătesc cu apă uzuala, apă
distilată şi în final se usucă.
Recoltarea probelor de apă
La recoltare recipientul se clăteşte de 2 - 3 ori cu apa care urmează a fi recoltată, apoi se face
recoltarea propriu-zisă. Aceasta se face până la refuz astfel încât sub dop să nu rămână bule de aer.
Pentru obţinerea unor probe reprezentative trebuie avute în vedere:
- Din apele de suprafaţă recoltarea se face pe firul apei corespunzător adâncimii maxime şi în aval
de efluent. Pentru recoltarea apelor la adâncime se foloseşte batometrul care permite coborârea
recipientului la adâncimea dorită şi apoi se face deschiderea, colectarea probei de apă şi închiderea
dispozitivului de recoltare.
- Din reţeaua de distribuţie recoltarea se face după un timp de curgere de 5 minute. Din apele
reziduale recoltarea se face din efluentul general sau din efluenţii diferitelor secţii.
Probele sunt însoţite de o fişă de recoltare. Probele recoltate pot fi unice, medii sau medii
proporţionale. Probele medii se realizează prin amestecarea probelor unice recoltate la intervale
egale de timp, iar cele medii proporţionale amestecând probe recoltate la intervale egale cu volume
proporţionale cu debitele evacuate.
Conservarea probelor de apă
La recoltare se vor asigura condiţii în care să nu apară modificări în compoziţie între momentul
recoltării şi efectuării analizei. Funcţie de elementul urmărit a fi dozat se recomandă un anumit
adaos pentru conservare, o anumita temperatură de păstrare şi un timp mai lung sau mai scurt până
în momentul analizei. Pentru analiza gazelor dizolvate se recomandă ca determinările să se facă pe
cât posibil la locul de recoltare Schimbările de temperatură şi presiune afectează solubilitatea
gazelor în apa de analizat. Dacă nu este posibilă analizarea la locul de recoltare este necesar
utilizarea unor reactivi în scopul conservării. Pentru fixarea ionilor metalelor grele se realizează
acidifierea la pH de 3 - 3,5. Pentru conservarea balanţei amoniac/nitriţi/nitraţi se recomandă
adăugarea de 2 ml acid sulfuric 1:3 la un litru de probă.
Nu se conservă: aciditatea, alcalinitatea, duritatea, substanţele dizolvate, suspensiile, CBO
(consumul biologic de oxigen), clorul, oxigenul, calciul, sodiul, potasiul, magneziul.
74

Metode de conservare a probelor de apă:


- Sulfuri - se conservă prin adăugarea a 10 ml acetat de cadmiu sau zinc 10 % la un litru de apă
- Hidrogen sulfurat - se conservă prin adăugarea unei soluţii de acetat de cadmiu în mediu de
hidroxid de sodiu.
- Cr, Cu, Cd, Mn, Ni, Pb, Ag - se conservă prin adăugarea a 5 ml acid azotic concentrat la un litru
de apă
- As - se conservă prin adăugarea de 5 ml acid clorhidric concentrat la un litru de apă.
-Cianuri-se conservă prin aducerea pH-ului la minim 11 prin adaos de hidroxid de sodiu sau potasiu
Probele conservate se vor păstra la temperaturi de 4 – 100 oC, iar timpul de conservare va fi de
maxim 72 h pentru apele curate, 48 h pentru apele cu poluare medie şi 12 h pentru apele puternic
poluate.
Metode de recoltare a probelor de sol
Frecvenţa prelevărilor de sol este în funcţie de scopul cercetării (dacă se urmăreşte autopurificarea
solului şi igienizarea unui sol contaminat sunt necesare etape multiple de recoltare). Etapele se
fixează la momente de timp funcţie de viteza proceselor care au loc în soluri. Probele pot fi luate în
trei variante:
- Sistematic, după o delimitare a parcelei după o reţea regulată pe care se fixează punctele de
recoltare (amplasate în ochiurile reţelei).
- Punctele de prelevare sunt concentrate pe o zonă critică considerată a fi afectată de poluare. Acest
tip caracterizează mai exact zona afectată, dar nu duce la obţinerea de informaţii în afara zonei
cercetate.
- Aleatoriu. Nu permite o caracterizare reală a sitului decât în situaţia omogenităţii acestuia (lucru
rar întâlnit).
Numărul probelor trebuie să fie în concordanţă cu dimensiunea suprafeţei investigate pentru
obţinerea unei imagini reale a fenomenului investigat. Cantitatea de proba depinde de numărul
elementelor a fi dozate şi este de 0,5 - 2 kg pentru probe omogene şi de mai multe kilograme pentru
un mediu eterogen. Se recoltează în recipiente de sticlă sau polietilenă cu gâtul larg sau în pungi de
polietilenă. Similar recoltării probelor de apă şi cele de sol trebuiesc însoţite de o fişă de recoltare.
Probele de sol vor fi ferite de acţiunea razelor solare pe durata transportului şi vor fi păstrate în
frigider (cel mult 24 h când se urmăreşte analizarea unor indicatori care se modifică în timp -
amoniac, nitriţi, nitraţi, umiditate). În general pentru poluanţii persistenţi analizele se vor efectua pe
probe uscate la temperatura camerei.
75

Metode de luare a probelor


Greutatea unei probe colectate depinde de scopul urmărit (de numărul ăi tipul analizelor efectuate)
şi de greutatea minimă care să asigure reprezentativitatea acesteia. Funcţie de natura analizelor şi de
încercările tehnologice greutatea probei poate varia de la câteva grame la ordinul tonelor. Spre
exemplu pentru determinarea curbei granulometrice pentru dimensiuni sub 1 mm sunt necesare
100g de probă, dar în cazul în care particulele au dimensiuni peste 2,5 mm este necesară o greutate
a probei de 20 kg. Pentru efectuarea analizelor chimice greutatea variaza intre 10 g şi 1 kg.
Greutatea minimă a probei este influenţată de omogenitatea materialului, dimensiunile particulelor,
conţinutul în elementele analizate, diferenţele dintre greutăţile specifice şi durităţile componentelor
minerale ale solului.

Etapa de precondiţionare chimică


În cadrul acestei etape substanţa a cărei concentraţiile trebuie măsurată este adusă, prin
intermediul uneia sau mai multor reacţii chimice, în stadiul în care concentraţia ei poate fi măsurată
cu una din metodele de măsurare ce va fi descrisă mai jos, sau cu altele descrise de literatura de
specialitate.

X + c1A1 ⇒ d1Y1 + e1B1


Y1 + c 2 A 2 ⇒ d 2 Y2 + e 2 B 2
.....
Yn −1 + c n A n ⇒ d n Yn + e n B n

Dacă, de exemplu, substanţa X a cărei concentraţie trebuie măsurată prin metoda


spectrometrică nu are o absorbţie semnificativă în domeniul de lungimi de undă disponibil, atunci,
printr-o succesiune de reacţii chimice, este transformată în substanţa Yn a cărei concentraţie poate fi
măsurată cu uşurinţă în domeniul de lungimi de undă care ne este disponibil. Folosind relaţiile
dintre coeficienţii stoichiometrici ci, di şi ei, determinăm şi concentraţia substanţei X. Această
metodă se aplică în multe din măsurătorile poluanţilor solului pentru că măsurarea concentraţiilor
substanţelor aflate în soluţie este mai uşoară decât cea a substanţelor aflate în stare solidă. De
asemenea, ea este folosită în multe situaţii pentru identificări de tip sau chiar de concentraţii, în
cazul reacţiilor care dau naştere la precipitate. La pregatirea probelor se urmăreşte sfărâmarea,
omogenizarea şi reducerea probei. Sfărâmarea materialului se face prin utilizarea de concasoare,
granulatoare, valturi, mori (cu bile sau bare), dezintegratoare, mojare. Fiecare aparat este capabil sa
realizeze o anumită granulaţie a materialului. În final pentru analiza chimică probele solide trebuie
să aibe o dimensiune a particulelor sub 0,074 mm
76

O metodă foarte des utilizată ca precondiţionare pentru analiza poluanţilor solului este
metoda „digestiei”, fenomen ce implică descompunerea biochimică a materiei organice, prin
diferite procese fizice şi chimice, în urma cărora poluanţii organici sunt parţial gazificaţi, lichefiaţi
şi mineralizaţi.

4.1. Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei radiaţiei electromagnetice în substanţă


Când o radiaţie luminoasă monocromatică cu lungimea de undă λ trece printr-o substanţă aflată în
forma de agregare solidă, lichidă sau gazoasă, intensitatea radiaţiei transmise prin proba de
substanţă este dată de legea Bouger – Lambert – Beer:

I trans (λ ) = I 0 (λ ) − I refl (λ ) − I abs (λ )

unde
I refl = R (λ )I 0 (λ )
este intensitatea radiaţiei reflectate pe proba de substanţă, iar

I abs (λ ) = I 0 (λ )e − α(λ )× w × C(λ )× V

este intensitatea radiaţiei absorbite în probă. R(λ) este coeficientul de reflexie, α(λ) este coeficientul
de absorbţie, w este grosimea probei de substanţă, V este volumul acesteia, iar C(λ) este
concentraţia substanţei care absoarbe radiaţia de lungime de undă λ. În toate relaţiile de mai sus
I0(λ) este intensitatea radiaţiei incidente. Înlocuind în prima relaţie obţinem

[
I trans (λ ) = I 0 (λ )1 − R (λ ) − e − α (λ )xC(λ )V ]
din care se poate obţine expresia concentraţiei:

1 I (λ )[1 − R (λ )] − I trans (λ )
C(λ ) = − ln 0
α(λ ) ⋅ w ⋅ V I 0 (λ )

Din această ultimă relaţie se poate trage concluzia că, pentru o substanţă care are absorbţie la
lungimea de undă λ, există o relaţie biunivocă între concentraţia acesteia şi raportul dintre
intensitatea radiaţiei transmise Itrans(λ) şi a celei incidente I0(λ). În Fig. 4.1 este prezentată
configuraţia unui spectrometru. Lumina albă emisă de un bec cu incandescenţă este trimisă, prin
intermediul unui sistem de oglinzi, pe o prismă triunghiulară care o descompune în radiaţii
monocromatice.
77

Fig. 4.1 – Schema de principiu a spectrofotometrului

O fantă mobilă selectează radiaţia de lungime de undă dorită, care este trimisă pe probă, unde este
absorbită de proba a cărei concentraţie trebuie măsurată. Radiaţia transmisă este măsurată de un
fotodetector situat după probă şi este legată de concentraţia probei aşa cum arată ultima relaţie de
mai sus. O altă variantă a acestei metode este metoda colorimetrică în care prisma este înlocuită cu
un filtru de culoare, păstrându-se schema optică şi electrică.

4.2. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia FTIR (Fourier Transform Infrared


Radiation)
Spectroscopia FTIR este o metodă de măsură analogă spectrometriei de absorbţie. Diferenţa constă
din faptul că spectrometrele FTIR nu folosesc un monocromator (care este scump) pentru obţinerea
radiaţiei monocromatice din spectrometru, ci radiaţia IR trece printr-un interferometru.
Interferometrul este un sistem de măsură în care radiaţia incidentă este despărţită în două ramuri,
care se recompun dând naştere la o figură de interferenţă. În cazul spectrometrului FTIR, o ramură
este cea etalon şi cealaltă este cea care trece prin probă. La recombinare rezultă o interferogramă, cu
o lungime de undă dată, ce poate fi variată pe un anumit spectru, ca şi în cazul monocromatorului.
Semnalul emis după trecerea prin interferometru este absorbit proporţional cu concentraţia de
substanţă poluantă existentă. Deci spectrometrele FTIR se pot măsura şi concentraţiile substanţelor.
Spectrometrele FTIR sunt mai larg răspândite deoarece sunt mai uşor de construit şi sunt mai
ieftine. Concentraţia de oxizi de carbon şi de azot se pot măsura cu un spectrometru FTIR.

4.3. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de emisie


Spectrometrele cu emisie (AES – Atomic Emission Spectroscopy) utilizează toate tipurile de emisie
ce rezultă prin excitarea atomică: fluxuri de electroni, raze X, fotoni. Spectrele cu emisie optică
78

(OES – optical emission) detectează radiaţia optică în domeniul UV - VIS - IR. Ele utilizează
detectoare sensibile în aceste domenii de lungimi de undă.
Spectrometrele cu emisie atomică şi cu emisie optică determină concentraţia unui poluant printr-o
măsurătoare cantitativă a emisiei radiaţiei de către atomii excitaţi. Atomii din analit sunt aspiraţi
într-o regiune de excitare, unde sunt dizolvaţi, evaporaţi şi atomizaţi în flacără, descărcare electrică
sau plasmă (se utilizează în mod special la substanţe care au un singur atom în moleculă, cum ar fi
metalele). Sursele de atomizare se găsesc la temperaturi ridicate, având suficientă energie pentru a
excita atomii la nivele mai înalte. Atomii revin pe nivelele inferioare cu emisie de lumină. Deoarece
tranziţiile au loc între nivele distincte de energie, peak - urile din spectru sunt înguste. Deoarece
peak - urile pot fi foarte apropiate, sunt necesare spectrometre de rezoluţie înaltă. Toţi atomii din
eşantion sunt excitaţi simultan, ei pot fi detectaţi simultan de către un policromator cu mai mulţi
detectori. Această caracteristică de a detecta simultan mai multe elemente reprezintă un avantaj
major al spectrometriei de emisie faţă de spectrometria de absorbţie.

4.4. Măsurarea concentraţiilor folosind efectul de chemiluminescenţă


Fenomenul de chemiluminescenţă se bazează pe detectarea spectrului de emisie a unui compus
excitat, care rezultă într-o reacţie chimică. De exemplu oxizii de azot în reacţia cu ozonul sunt
excitaţi şi revin la starea stabilă cu emitere de radiaţie:
NO + O3 →NO2* + O2
NO2* → NO2 + hν
Acest fenomen se numeşte chemiluminescenţă. În interiorul detectorului pe bază de
chemiluminescenţă aerul poluat se amestecă cu ozon într-o incintă de măsură de volum cunoscut.
Intensitatea radiaţiei emise se măsoară cu un fotomultiplicator şi este proporţională cu cantitatea de
poluant (în cazul descris mai sus, NO). O altă reacţie este utilizată pentru a determina cantitatea de
dioxid de azot din aerul existent în incinta de măsură.
O altă metodă pe bază de chemiluminescenţă se utilizează pentru determinarea concentraţiei
de ozon în atmosferă. Se utilizează reacţia ozonului cu rodamina B, absorbită pe o suprafaţă activată
de gel siliconic sau cu etilena. Din reacţie rezultă impulsuri de radiaţie care sunt detectate şi
numărate de un fotomultiplicator. Concentraţia de ozon rezultă prin compararea numărului de
impulsuri astfel rezultate, cu numărul de impulsuri ce rezultă dintr-o reacţie analogă în care este
măsurată o probă cu concentraţie cunoscută de ozon. Pe baza efectului de chemiluminescenţă au
fost realizate şi spectrometre cu acurateţe deosebită.
79

4.5. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de masă


Spectrometria de masă se bazează pe deflecţia ionilor într-un câmp magnetic. Pentru a fi deflectaţi,
atomii trebuie să fie ionizaţi. Prima etapă a metodei este ionizarea atomilor, în sensul că se extrag
electroni de pe ultimul strat atomic, iar ionii rezultaţi sunt pozitivi. A doua etapă a metodei este
accelerarea atomilor în câmpul magnetic, astfel încât toţi atomii capătă aceeaşi energie cinetică. A
treia etapă este cea de deflectare a atomilor, în câmp magnetic, în funcţie de masa lor (cu cât sunt
mai uşori, cu atât deflecţia lor este mai mare). De asemenea deflecţia depinde de numărul de sarcini
pozitive ale ionului, adică de numărul de electroni ce au fost extraşi prin ionizare. Cu cât un ion are
sarcină electrică mai mare (deci cu cât unui atom i s-au extras mai mulţi electroni), cu atât deflecţia
este mai mare. Etapa a patra este cea de detecţie a ionilor. În fig. 4.2 este dată schema funcţională a
spectrometrului de masă. Elementele componente ale spectrometrului trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- ionii trebuie să fie deflectaţi în vid, pentru
a evita ciocnirile cu moleculele de aer;
- pentru ionizare se utilizează o cameră
de ionizare (Fig. 4.3) ce include o bobină
încălzită electric, o trapă pentru electroni şi
un deflector de ioni;
Din bobină rezultă un flux de electroni care
bombardează eşantionul de măsură în stare
gazoasă, fenomen ce duce la ionizarea probei;
camera de ionizare este la o tensiune de Fig. 4.2 - Schema funcţională a spectrometrului de masă

10000 V, astfel încât toţi ionii pozitivi să fie respinşi prin trei fante metalice, din care ultima este la
o tensiune de 0 V; prin trecerea ionilor prin câmpul electric astfel creat (de mare intensitate) ionii
sunt acceleraţi; deflecţia depinde de masa ionilor şi sarcina lor. Aceasta înseamnă că deflecţia
depinde de raportul masă/sarcină (m/z); numai fluxul principal de ioni trece prin sistem, restul se
lovesc de peretele metalic al sistemului, se neutralizează şi sunt extraşi de pompa de vid; deflecţia
depinde de intensitatea câmpului magnetic, care poate fi variată din exterior; pentru un anumit câmp
magnetic numai ionii cu un anumit raport m/z este măsurat de detector. Acesta este calibrat în
funcţie de o masă m/z standard, care este cea a izotopului 12C (adică numai acest izotop măsoară pe
scala aceasta exact numărul 12, ceilalţi ioni primind numere proporţionale, în funcţie de raportul lor
12
m/z, raportat la acela al izotopului C;caracteristicile spectrale au pe abscisă raportul m/z şi pe
ordonată cantitatea de ioni corespunzător acestui raport (Fig.4.4).
80

Fig. 4.3 - Schema camerei de ionizare Fig.4.4 - Spectre obţinute la spectrometrul de masă

Astfel se poate detecta cu spectrometrul de masă tipul de substanţă cunoscând raportul m/z, care se
citeşte pe abscisă) şi cantitatea (concentraţia acelei substanţe) care se citeşte pe ordonată.

4.6. Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei atomice (AAS –Atomic Absorption


Spectroscopy)
Se utilizează în mod special pentru substanţe mono-element, ca metale şi metaloizii. Principiul
metodei se bazează pe variaţia energiei în stare atomică a analitului (substanţa de măsurat). Analitul
este adus în fază gazoasă prin evaporare şi disociat în elementele de bază. Atomizarea se efectuează
prin trecerea printr-un furnal sau flacără.

Fig. 4.5 - Schema de principiu a spectrometriei cu absorbţie atomică

O lampă cu tub catodic emite o radiaţie care este absorbită în mod specific de elementul de măsurat.
Atomii neionizaţi absorb energie şi devin excitaţi prin trecerea la o stare energetică superioară. Un
detector măsoară cantitatea de energie absorbită de eşantionul de măsurat. Această energie este
proporţională cu numărul de atomi din eşantionul de măsură. Determinarea concentraţiei de poluant
81

se obţine pe baza unor curbe de calibrare, de obicei printr-un software specific. Metoda este foarte
precisă deoarece la o sursă de radiaţie monocromatică dată se excită un singur element.

4.7 Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei cu emisie optică datorată cuplajului


inductiv în plasmă (ICP – OES, Inductively Coupled Plasma - Emission Spectrometry
Principle)
Metoda de măsură se bazează pe emisia radiaţiei de către elementul excitat în plasmă, emisie ce
este caracteristică elementului respectiv. Plasma este creată în argon, iar energia care este cedată
atomilor este generată de o bobină cuplată inductiv. Spectrul de emisie al atomilor excitaţi este
caracteristic elementului care este analizat. Pentru determinarea lungimii de undă se utilizează o
reţea de difracţie sau o prismă. Intensitatea radiaţiei emise este proporţională cu numărul de atomi
excitaţi, deci cu concentraţia elementului analizat.
Tabel 4.1 - Elementele detectate cu spectrometrul ICP-OES
Rezultă că metoda este atât o metodă Element/ Lungime de Limita de detecţie (µg/L)
undă (nm)
calitativă, cât şi cantitativă. Metoda este Ag 328.068 0.7
Al 167.019 0.5
scumpă, deoarece pentru a crea plasma se As 188.980 5
Ba 455.403 0.2
utilizează tensiuni şi frecvenţe ridicate, astfel Be 313.042 0.07
Cd 214.439 0.4
încât temperatura argonului ajunge la 5000 – Co 238.892 1
Cr 205.560 1
10000 K, faţă de temperaturile de la Fe 238.204 1.7
K 766.491 1.5
spectrometrul de absorbţie care sunt de 2000 Li 670.783 0.4
Mg 279.553 0.1
– 3000 K. De asemenea sistemul optic trebuie Mn 257.610 0.2
Mo 202.032 2
să fie performant, reţelele de difracţie fiind Ni 231.604 2.5
Pb 220.353 6
special proiectate pentru a obţine o Sb 206.834 5
Se 196.026 10
sensibilitate ridicată (unele spectrometre ICP- Sr 407.771 0.1
Ti 336.122 0.5
OES permit analiza cu o limită de detecţie de Tl 190.794 9
V 292.401 1
10 ppb, sau mai puţin). Pentru a putea detecta Zn 213.857 0.5

un spectru de emisie cât mai larg (mai multe elemente, în acelaşi timp) se utilizează detectoare de
tip CCD. În Tabelul 4.1 sunt date unele din elementele ce pot fi detectate, lungimea de undă pe care
o emit şi rezoluţia cu care sunt măsurate cu un spectrometru ICP – OES. Rezultă că substanţele
detectate sunt substanţe care pot fi găsite în apă şi sol, mai puţin în aer. Este cunoscută şi cu numele
de ICP – AES (Inductively coupled plasma atomic emission spectroscopy)
82

4.8. Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei de masă, utilizând cuplajul inductiv în


plasmă (ICP – MS, Inductively Coupled Plasma - Mass Spectrometry)
Ca şi în cazul spectrometriei ICP – OES, eşantionul de măsură este introdus într-o plasmă de
argon. Spre deosebire de această metodă, se utilizează măsurarea ionilor rezultaţi prin excitare şi nu
radiaţia emisă de aceştia (radiaţie care nu trebuie să ajungă la detector, ea fiind o sursă de zgomot).
Ionii rezultaţi în plasmă sunt direcţionaţi către un spectrometru de masă printr-o regiune de
interfaţă, unde este vid (1 – 2 torr): Această regiune este partea cea mai sensibilă a aparatului,
deoarece face interfaţa dintre zona în care s-au produs ionii (în plasmă), regiune aflată la presiunea
ambiantă (760 torr) şi interiorul spectrometrului de masă aflat în vid înalt (10-6 torr). În această zonă
trebuie izolat fasciculul de ioni de câmpul produs de bobina care creează plasma, în caz contrar ar
putea apărea ioni secundari prin efectul de descărcare secundară. Producătorii de spectrometre ICP
– MS utilizează diverse metode de a anula acest efect, cel mai simplu fiind conectarea la masă a
bobinei.
Acest tip de spectrometre poate fi utilizat la analiza poluanţilor aerului, pentru pulberi în
suspensie.

4.9. Măsurarea concentraţiilor cu metoda măsurării conductivităţii electrice


a. Senzorii cu semiconductori
Senzorii utilizaţi sunt realizaţi pe un semiconductor stabil chimic (SnO2), fără metale interstiţiale,
nu are modificări cristalografice până la temperaturi aproape de punctul de topire (funcţionează la
sute de grade Celsius). Mărimea ce variază cu concentraţia de gaz este rezistenţa (conductivitatea)
internă. Variaţia acesteia are loc pe mai multe decade. În atmosfera oxidantă, la temperaturi mai
mari de 200o C, se chemoabsoarbe pe suprafaţă oxigen, astfel încât, în zonele de suprafaţă apare o
rezistenţă mai mare decât în volum. Apar, deci, zone conductoare, izolate unele de altele, prin
structuri foarte rezistive. Prezenţa unui gaz reducător la suprafaţa semiconductorului, determină o
reacţie chimică între acest gaz şi oxigenul chemoabsorbit pe stările de suprafaţă, reacţie care are loc
cu eliberare de purtători electrici, ceea ce face ca rezistenţa stratului semiconductor să scadă. Relaţia
care se stabileşte în această situaţie este o relaţie de dependenţă neliniară între rezistenţa stratului
semiconductor şi concentraţia gazului incident pe suprafaţa senzorului. După îndepărtarea gazului
reducător de la suprafaţa semiconductorului, rezistenţa acestuia revine la valoarea iniţială datorită
recombinării purtătorilor. Senzorii funcţionează la temperaturi de 100 - 400 oC, această temperatură
fiind asigurată prin existenţa unui filament de încălzire în imediata vecinătate a cipului
semiconductor. Curba de calibrare a unui senzor cu SnO2 este o relaţie de tipul Rs/Ro=f(c), în care
83

Rs este rezistenţa senzorului în prezenţa gazului reducător, iar Ro este rezistenţa etalon a senzorului
într-un punct de concentraţie dată (C0).
Senzorii cu semiconductori au următoarele avantaje, datorită cărora pot fi utilizaţi în sisteme
cu măsurătoare continuă, în timp real şi cu cuplare la microntroler sau computer:
1. Pot fi microminiaturizaţi şi dispuşi în matrici de senzori;
2. Au dimensiuni de gabarit reduse, chiar dacă nu sunt microminiaturizaţi;
3. Suportă temperaturi ridicate;
4. Incluşi în module pot fi cuplaţi la computer sau microcontroller;
5. Pot detecta foarte multe tipuri de gaze;
6. Au timpi de răspuns mici;
7. Sunt ieftini.
Senzorii cu semiconductori prezintă însă şi dezavantaje ce trebuie compensate în sistem:
1. Au caracteristici neliniare (dar, după ce sunt calibraţi, această caracteristică se compensează soft);
2. Sunt sensibili la temperatură şi umiditate (se compensează prin includerea unui termistor în
schema de polarizare şi prin soft);
3. Anumiţi senzori sunt sensibili la mai multe gaze (se compensează cu matrici de senzori şi soft).
b. Senzori electrochimici
Senzorii electrochimici sunt cei mai larg folosiţi
senzori comerciali.
Un senzor electrochimic (Fig. 4.6) include o
celulă electrochimică, formată din doi electrozi şi
un electrolit. Gazul pătrunde în incintă printr-o
membrană, este absorbit în filmul de electrolit, Fig. 4.6 - Schema de principiu a senzorului electrochimic

pe suprafaţa electrodului de lucru, unde produce o reacţie redox. Electrodul de lucru poate fi anod
sau catod, după tipul reacţiei (de oxidare sau reducere). La electrodul de numărare se produce o
reacţie complementară, astfel încât rezultă un curent exterior I de forma:
I=nFaDC/δ ,
unde n - numărul de electroni pe mol de gaz
F - constanta Faraday
a - aria electrodului de lucru
D - coeficientul de difuzie al gazului
C - concentraţia gazului (mol)
δ - grosimea stratului de difuzie
84

Se observă că acest curent este proporţional cu concentraţia de gaz incident C, deci senzorul
electrochimic are o caracteristică liniară mărime de ieşire (curent electric) - concentraţie de măsură.
Constanta de proporţionalitate (care dă sensibilitatea senzorului) depinde de parametrii interni ai
senzorului şi de tipul de gaz. Selectivitatea senzorilor se obţine prin schimbarea electrolitului, a
electrodului de lucru şi a catalizatorului introdus în electrolit. Senzorii cu celulă electrochimică sunt
destinaţi a sesiza multiple substanţe gazoase, printre care: oxigen, clor, hidrogen sulfurat, ozon,
brom, compuşi ai azotului, amoniac, oxid de carbon s.a. Senzorii electrochimici sunt foarte
selectivi, sunt liniari, sunt relativ ieftini, dar trebuie înlocuiţi periodic. Datorită preţului scăzut pot fi
utilizaţi mai mulţi senzori într-un sistem. Senzorii electrochimici pot fi de difuzie (gazul difuzează
printr-o membrană) sau cu aspiraţie, cu ajutorul unei pompe.
c. Măsurarea conductivităţii unei soluţii
Prezenţa substanţei poluante în soluţie determină realizarea unor reacţii chimice de tip redox
care determină, la rândul ei, crearea sau distrugerea de electroni liberi, realizându-se, deci, variaţia
conductivităţii electrice a probei. Pentru măsurarea conductivităţii unei soluţii se utilizează o
metodă spectrometrică şi patru electrozi. În majoritatea cazurilor electrozii sunt cilindrici şi aranjaţi
concentrici, din platină, pentru a obţine o sondă imersibilă fiabilă. Un curent alternativ se aplică
perechii exterioare de electrozi şi se măsoară potenţialul dintre electrozii centrali. Pentru calibrare
se măsoară electroliţi cu conductivitate cunoscută. Principală restricţie a metodei este legată de
cantitatea de substanţă a probei din cauza dimensiunii sondei.

4.10 Metoda de măsurare a concentraţiilor folosind cromatografia din fază gazoasă


Gaz cromatograful este un instrument de analiză chimică ce poate descompune substanţele chimice
şi analiza componentele acesteia (Fig 4.7).

Fig. 4.7 - Schema de principiu a gaz cromatografului


Gaz cromatograful include o coloană care este un capilar sau un „pachet” de capilare formate din
substanţe care pot adsorbi în mod selectiv compuşii ce trebuie măsuraţi, prin care componentele
substanţei de analizat sunt purtate de un flux de gaz (faza mobilă, un gaz inert de obicei), cu viteze
85

diferite (eluţie). Acest fenomen se datorează adsorbţiei diferitelor componente ale probei, în mod
selectiv, într-o substanţă depusă pe pereţii coloanei sau în interiorul acesteia. Astfel componentele
probei ajung la capătul coloanei în momente de timp diferite, timpi de „retenţie” (funcţie de viteza
de deplasare prin coloană, care este dependentă de tipul componentei probei). Un detector este
utilizat pentru sesizarea momentului la care moleculele ajung la capătul coloanei, cât şi pentru
măsurarea cantităţii de substanţă care atinge capătul coloanei, pentru fiecare specie în parte.
Detectoarele utilizate în gaz cromatografe sunt cu ionizare în flacără, emisie atomică, captură de
electroni, fotoionizare, spectroscopie cu chemiluminescenţă, ş.a. Detectorul poate fi un detector cu
flacără (FID – flame ionization detector), obţinută prin arderea hidrogenului în aer, caz în care
moleculele de hidrocarburi sunt ionizate, iar măsurătoarea evidenţează curentul electric astfel
format. Se poate utiliza un detector al conductivităţii termice a gazului rezultant, raportat la gazul
purtător (detector TCD - thermal conductivity detector). Gaz cromatograful cu captură de electroni
utilizează un emiţător de radiaţie beta (electroni) pentru a ioniza moleculele. Un alt tip de
măsurătoare se bazează pe spectrometrul de masă. Detectorii cu emisie atomică determină simultan
emisiile atomice a mai multor elemente. Când fluxul de particule iese din coloană, este introdus
într-o cavitate unde plasma este indusă de un sistem de microunde. Componentele sunt separate, iar
atomii sunt excitaţi de energia plasmei. Particulele excitate emit radiaţii luminoase care sunt
detectate de o matrice de fotodiode (practic gaz cromatograful este cuplat la un spectrometru cu
emisie optică datorată cuplajului inductiv în plasmă). Gaz cromatograful se utilizează atât pentru
detectarea cantitativă, cât şi cantitativă a componentelor unui amestec (respectiv a aerului, apei sau
eşantioane de sol cu poluanţi). Trebuie precizat că temperatura coloanei este un parametru
important, deoarece viteza de deplasare a substanţelor depinde de temperatură. Temperaturi scăzute
asigură o selectivitate mărită, dar pot conduce la timpi foarte lungi de deplasare prin coloană. Se
poate monitoriza această temperatură, pentru a o varia în timpul măsurătorii.

4.11. Cromatografia lichidă de înaltă performanţă (HPLC - High performance liquid


chromatographs)
HPLC utilizează o fază lichidă pentru a separa componentele din amestec (eşantioane de aer, apă,
sol cu poluanţi). Componentele curg printr-o coloană şi ajung la detector unde se generează o
cromatogramă. Pompe de presiune ridicată sunt utilizate pentru a forţa solvenţii să treacă prin
straturi succesive de materiale adsorbante. Principiul de funcţionare este acelaşi ca al gaz
cromatografului, realizarea tehnologică diferă însă foarte mult. Substanţa de analizat este purtată de
un lichid, de obicei apă sau solvenţi organici. Fiecare component este adsorbit în straturile coloanei
cu timpi de retenţie diferiţi, ei ajungând la detector în momente de timp diferite. Ca şi în cazul gaz
86

cromatografului există o fază staţionară (straturile de adsorbţie) şi una mobilă (fluxul lichid). Primul
cromatograf cu lichid a fost cromatograful cu partiţie (cromatografia cu hârtie adsorbantă,
cromatografia pe straturi subţiri) pentru care Archer John Porter Martin şi Richard Laurence
Millington Synge au primit premiul Nobel în anul 1952. A fost folosită pentru separarea acizilor,
bazelor şi soluţiilor neutre simultan, pe baza diferenţelor polare. În fig. 4.8 este prezentată schema
de principiu a unui cromatograf cu fază lichidă, iar părţile componente sunt: 1. rezervorul
solventului, 2. zona de degazare, 3. valvă, 4. vas de amestecare pentru furnizarea fazei mobilă, 5.
pompă de presiune înaltă, 6. valvă de comutare în poziţia “inject”, 6’. valvă de comutare în poziţia
“încărcare”, 7. bucla de injectare a eşantionare, 8. coloana de gardă, 9. columnă analitică, 10.
detector, 11. sistem de achiziţie a datelor, 12. colector al reziduurilor

Fig. 4.8 - Schema de principiu a cromatografului cu fază lichidă de înaltă performanţă

La ora actuală se utilizează tehnologii mult mai avansate, cromatografia cu adsorbţie (care se
bazează pe viteze diferite deoarece forţele de adsorbţie sunt mai puternice pentru analiţii polarizaţi)
care permite izolarea izomerilor structurali, cromatografia de deplasare (acest tip de cromatografie
este foarte diferită de celelalte, deoarece se obţin grupuri de particule şi nu maxime de tip Gauss, iar
viteza diferită a componentelor se bazează pe nelinearitatea solventului organic şi pe pompe cu
gradient de presiune). Ca detectori se utilizează detectori în UV, care măsoară abilitatea
eşantionului de a absorbi radiaţia de mai multe lungimi de undă; detectori cu împrăştierea luminii
utilizează detectarea picăturilor de diferite componente într-o celulă de împrăştiere a radiaţiei;
detectorii electrochimici măsoară diferenţa de potenţial rezultată datorată reacţiei de oxidare /
reducere a unui analit la un electrod corespunzător; detectorii radiochimici utilizează tritiul sau
carbon-14 pentru a detecta fluorescenţa asociată cu ionizarea cu particule beta; detectorii cu
spectrometre de masă ionizează eşantioanele rezultate din coloană şi apoi utilizează un analizor de
masă pentru detectarea fluxului; detectorii cu rezonanţă magnetică iradiază nucleele între polii unui
magnet puternic, iar fiecare atom produce un spectru specific compoziţiei sale; detectorii cu
refracţie măsoară variaţia indexului de refracţie a fluxului ce trece printr-o celulă de curgere: alţi
87

detectori măsoară fluorescenţa care rezultă prin excitarea compuşilor cu o radiaţie de energie
ridicată (lungimi de undă mai mici) şi emisia unei radiaţie de lungime specifică pentru componentul
respectiv, de energie mai scăzută (lungimi de undă mai mari).

4.12. Detectori cu fotoionizare (PID-Photoionization Detector)


Detectorii cu fotoionizare operează prin trecerea probei de aer printre doi electrozi metalici încărcaţi
electric într-o regiune vidată iradiată cu radiaţie ultravioletă care ionizează moleculele speciilor din
probă. Electrodul negativ colectează ionii pozitivi generând un curent electric ce este măsurat de un
circuit electronic de tip electrometric. Curentul măsurat poate fi legat de concentraţia speciilor
prezente în proba de aer. Detectorii cu fotoionizare tipici măsoară substanţele volatile (VOC) în
domeniul de concentraţii de la 1 ppb la 10000 ppm.

4.13. Măsurarea concentraţiilor prin analiza gravimetrică


Metodele de măsură care utilizează metoda gravimetrică sunt destinate măsurării particulelor în
suspensie, PM10 şi PM2.5. Metoda constă în măsurarea greutăţii unei probe, rezultate după filtrare,
a unui precipitat uscat. Ca filtru se utilizează un recipient vidat de capacitate ridicată, prin care se
trece aerul poluat (cu constituenţii pe care vrem să-i măsurăm) printr-un filtru sau o substanţă
absorbantă. Substanţa (sau substanţele) reţinute pe filtre sunt ulterior analizate în laborator din punct
de vedere al cantităţii (masei) şi compoziţiei chimice. Cantitatea de substanţe din volumul dat de aer
este proporţională cu diferenţa dintre masa filtrului prin care a trecut aerul şi masa unui filtru curat.
Analiza chimică a substanţelor astfel colectate se poate face prin spectrometrie atomică (AAS),
spectrometrie cu plasmă cuplată inductiv (ICP) sau spectroscopie bazată pe fluorescenţă indusă de
radiaţia X (XRF). Substanţa care este depusă pe filtre poate fi extrasă printr-o reacţie chimică
specifică acelei substanţe.

4.14. Măsurători de pH
pH-ul este parametrul ce caracterizează o soluţie din punctul de vedere al acidităţii, respectiv
bazicităţii sale. pH-ul nu se poate măsura în cazul substanţelor pure. Într-o soluţie unul dintre
componenţi este în concentraţie mult mai mare decât celălalt. Cel mai des utilizat solvent este apa,
dar mai există mulţi alţi solvenţi, care sunt utilizaţi pentru a forma soluţii cu un număr finit de
substanţe (de ex. acidul acetic, utilizat ca solvent pentru baze, sau alcoolii utilizaţi ca solvenţi pentru
acizi). Apa reacţionează atât cu acizii cât şi cu bazele, deci se comportă ca un acid în prezenţa unei
baze şi ca o bază în prezenţa unui acid. Substanţele acide au tendinţa de a pierde un proton, iar
substanţele bazice au tendinţa de a lega un proton. În soluţie apoasă protonii se leagă de câte o
88

moleculă de apă, sub forma de ioni de hidroniu. Se numeşte grad de ionizare fracţiunea din numărul
total de molecule de acid sau de bază ionizate în soluţie. În soluţii diluate, acizii tari pot fi
consideraţi complet ionizaţi. Bazele reacţionează cu apa, dând ioni de hidroxil (HO-), apa
reacţionând ca un acid slab. Este practic să se exprime concentraţia ionilor de hidroniu dintr-o
soluţie apoasă în formă logaritmică. Se numeşte exponent al concentraţiilor ionilor de hidroniu sau
pH, logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidroniu din soluţie:
1
pH = − log c H + = log
cH +
O pilă electrică este o sursă care generează curent electric, respectiv tensiune electrică, printr-un
proces la care participă un electrolit (soluţie în care transportul electricităţii este efectuată prin
transportul ionilor). Într-o pilă electrică există 2 electrozi, formaţi dintr-un conductor metalic,
scufundaţi într-un electrolit. La suprafaţa de contact dintre fiecare dintre cei doi electrozi şi
electrolit se stabileşte o diferenţă de potenţial, numită potenţial de electrod. Tensiunea
electromotoare (Eel) a pilei este egală cu suma potenţialelor de electrod. Tensiunea electromotoare
este dată de ecuaţia lui Nernst (Neniţescu, C.D., 1972):
Eel = Eel0 + RT/nF x pH= Eel0 + C x pH
Semnificaţia mărimilor din relaţiile anterioare este:
Eel0 - tensiune electromotoare de referinţă
R - constanta gazelor perfecte
T - temperatura absolută
n - numărul de ioni
F - constanta lui Faraday
pH - caracteristic electrolitului din pilă
C= RT/nF - constanta caracteristică pilei
Rezultă că se poate utiliza o pilă electrică pentru măsurarea pH-ului. O astfel de pilă devine un
electrod de măsură. Pentru a elimina mărimile necunoscute din relaţia anterioară se înseriază o pilă
electrică a cărei parametrii sunt cunoscuţi (Eel , Eel0 şi pH) cu o pilă electrică utilizată pentru
măsurarea pH-ului necunoscut al unei soluţii date. Înserierea se efectuează astfel încât cele două
tensiuni electromotoare să se scadă. Cele două pile se introduc în aceeaşi sondă de măsură. Sondele
de măsură care conţin o singură pilă de măsură se numesc sonde cu o singură joncţiune, iar cele cu
două pile - sonde cu dublă joncţiune. Pila cu parametrii cunoscuţi se numeşte celulă de referinţă, iar
cea introdus în soluţia cu pH necunoscut - celulă de măsură. Sonda de măsură utilizată în lucrare
este una cu dublă joncţiune. Tensiunea la bornele celor două pile înseriate, EAB, va fi dată de relaţia:
89

E AB = E el 0 ref − E el 0 + C ref × pH ref - C × pH = A + B × pH

A = E el 0 ref − E el 0 + C ref × pH ref


B = −C × pH
unde Eel0, Cref şi pHref sunt parametrii celulei de referinţă, iar Eel, C şi pH sunt parametrii celulei de
măsură. Se observă că relaţia dintre tensiunea măsurată şi pH este liniară, deci la calibrare sunt
necesare cel puţin două puncte în planul pH - tensiune. Panta (SLP) este caracteristică fiecărui
electrod de măsură. Se poate da panta celulei de măsură în funcţie de cea a celulei de referinţă, în
unităţi relative (%). Principală restricţie a metodei este legată de cantitatea de substanţă a probei din
cauza dimensiunii sondei.

4.15. Măsurarea turbidităţii


Această metodă este folosită pentru măsurarea cantităţii de suspensii solide în apă. Principiul
metodei este prezentat în Fig. 4.9. Radiaţia luminoasă emisă de un bec cu incandescenţă ajunge,
prin intermediul unui sistem de lentile convergente, pe proba în care se află suspensia solidă în apă.
Radiaţia incidentă este împrăştiată de particulele de praf din probă. Doi fotodetectori măsoară
radiaţia transmisă prin probă, respectiv radiaţia împrăştiată la 90o de praful din apă. Raportul acestor
două intensităţi este legat de concentraţia particulelor de praf aflate în suspensie în probă.

Fig. 4.9 – Schema de principiu a turbidimetrului

4.16. Măsurarea conductivităţii termice


Pentru măsurarea conductivităţii gazelor, metoda de măsură se bazează pe fenomenul de
răcire a gazului ce trece peste o bobină încălzită. Pentru a putea măsura o variaţie mică a rezistenţei
bobinei se foloseşte o punte Wheatsone.
Conductivitatea în medii lichide depinde de numărul de ioni de substanţă din lichid. Aceştia
la rândul lor sunt o măsură substanţelor dizolvate în acel lichid, deoarece apa foarte pură are
conductivitate mică. Pe de altă parte numărul de atomi ionzaţi depinde de temperatură. În general
aparatele care măsoară conductivitatea în apă măsoară şi temperatura, pentru a obţine, pe baza unui
90

soft dedicat, o măsură a purităţii apei. Există aparate care măsoară substanţele solide dizolvate în
apă. De multe ori se măsoară conductivitatea, temperatura şi substanţele dizolvate (TDS – Total
Dissolved Solids) cu acelaşi aparat. Majoritatea particulelor coloidale contribuie la măsurarea TDS-
ului. Parametrii unui conductivimetru al apei sunt: domeniul de conductivitate, acurateţea de măsură
şi domeniul de temperaturi de măsură.

4.17. Măsurarea oxigenului dizolvat


Măsurarea oxigenului dizolvat în apă (Dissolved oxygen – DO) se poate efectua cu trei
metode: titrare Winkler, electrod de membrană şi prin luminescenţă (LDO – luminescence
dissolved oxygen). Primele metode sunt metode mai vechi, iar metoda LDO are mai multe avantaje
în raport cu acestea: nu are interferenţe chimice, nu necesită mentenanţă şi este foarte puţin
influenţată de fluxul de apă ce curge prin senzor. LDO oferă o acurateţe deosebită şi precizie
sporită.
Senzorul măsoară atenuarea unui colorant luminescent inclus într-o capsulă de plastic,
permeabilă pentru oxigen. Permeabilitatea este asigurată de existenţa unei acoperiri cu polistiren.
Colorantul luminescent (un luminofor bazat pe platină sau ruteniu) este excitat de un impuls
luminos emis de un LED albastru. Când materialul luminescent revine la starea de bază emite o
radiaţie roşie. Un detector pus în vecinătatea capsulei măsoară radiaţia roşie emisă prin
luminescenţă.

Fig. 4.10 - Principiul de funcţionare al senzorului LDO

Cu cât este mai mare luminescenţa, cu atât este mai puţin oxigen. Această metodă are o variantă de
mare acurateţe: în loc să se măsoare intensitatea luminii roşii emise se măsoară timpul dintre emisia
radiaţiei albastre şi emisia radiaţiei roşii. Cu cât este mai mult oxigen dizolvat în apă, cu atât acest
timp este mai scurt. Între două pulsuri de lumină albastră este emis (de alt LED) un impuls de
lumină roşie ce este utilizat ca referinţă. Senzorul trebuie calibrat înainte de utilizare, de exemplu cu
o titrare Winkler.
91

CAPITOLUL 5 _____________________________________________
APARATE ŞI ECHIPAMENTE DE MĂSURARE A PARAMETRILOR DE
MEDIU

5.1. Aparate de măsură pentru măsurarea calităţii aerului


În standardele de determinare a concentraţiilor poluanţilor aerului (Reţeaua Naţională de
monitorizare a Calităţii Aerului, Directive CE) sunt date ca metode standard de măsurare metode
staţionare, cu eşantionare. Însă în staţiile de monitorizare a aerului se folosesc metode de măsurare
în timp real. De asemenea trebuie luate în considerare sistemele portabile. De aceea vom trata în
continuare atât senzorii pentru măsurători în timp real, cât şi senzorii pentru măsurători precise, de
laborator (care se utilizează după prelevarea de probe).
Metodele de referinţă pentru analiza principalilor poluanţi utilizate de agenţia de mediu sunt
următoarele:
- pentru analiza dioxidului de sulf se utilizează metoda prevăzută în ISO/FDIS 10498 (proiect
de standard) „Aer înconjurător - determinarea dioxidului de sulf” - metoda fluorescenţei în
ultraviolet;
- pentru analiza dioxidului de azot şi a oxizilor de azot este cea prevăzută în ISO 7996/1985
„Aer înconjurător - determinarea concentraţiei masive de oxizi de azot” - metoda prin
chemiluminescenţă;
- pentru analiza ozonului şi de calibrare a instrumentelor pentru ozon: - metoda de analiză :
metoda fotometrică în UV (ISO 13964) şi metoda de calibrare: fotometru de referinţă în
UV (ISO 13964, VDI 2468, B1.6);
- pentru măsurarea monoxidului de carbon este metoda spectrometrică în infraroşu
nedispersiv (NDIR): ISO 4224;
- pentru măsurarea benzenului este metoda de prelevare prin aspirare printr-un cartuş
absorbant, urmată de determinare gaz-cromatografică;
- pentru prelevarea şi măsurarea PM10 este cea descrisă în EN 12341 „Calitatea aerului -
procedura de testare pe teren pentru a demonstra echivalenţa de referinţă a metodelor de prelevare a
fracţiunii PM10 din pulberile in suspensie”. Principiul de măsurare se bazează pe colectarea pe
filtre a fracţiunii PM10 a pulberilor în suspensie şi determinarea masei acestora cu ajutorul metodei
gravimetrice sau spectrometria cu absorbţie atomică sau prin spectrometria de masă cu
plasmă cuplată inductiv (ICP-MS);
92

- pentru prelevarea plumbului este aceeaşi cu metoda de prelevare pentru PM10. Metoda de
referinţă pentru analiza plumbului este cea prevăzută in ISO 9855/1993 „Aer înconjurător -
determinarea conţinutului de plumb din aerosolii colectaţi pe filtre”. Metoda - spectroscopie cu
absorbţie atomică (AAS);
- pentru măsurarea concentraţiilor de arsen, cadmiu şi nichel în aerul înconjurător are la bază
prelevarea manuală a PM10. Reţinerea pe filtru a probelor este urmată de mineralizare şi de analiza
prin spectrometrie cu absorbţie atomică (AAS) sau spectrometrie de emisie cu plasmă cuplata
inductiv si spectrometrie de masă (ICP-MS);
- pentru măsurarea concentraţiei de mercur gazos total în aerul înconjurător constă în analiza
automată a mercurului folosind spectrometria de absorbţie atomică sau spectrometrie de
fluorescenţă atomică.
Rezultă că trebuie să includem aceste tipuri de măsurători (măsurători de referinţă), plus
metode mai ieftine şi de timp real pentru măsurarea la sursă.

5.1.1 Spectrometre
Firma Shimadzu Scientific Instruments (Catalog Shimadzu Scientific Instruments) şi Perkin
Elmer (Catalog Perkin Elmer) produc o gamă largă de spectrometre şi aparate de măsură pe baza
absorbţiei radiaţiei: spectrometre FTIR, gaz cromatografe, spectrometre de masă,
spectrofluorofotometre, spectrometre atomice, instrumente pe baza analizei termice, spectrometre
UV- VIS, instrumente ce utilizează radiaţiile X (Fig. 5.1 şi Fig. 5.2). Produsele au acurateţe
corespunzătoare cerinţelor utilizatorului, de la produse pentru laboratoare de instruire, până la
produse pentru agenţii guvernamentale şi teste de mare sensibilitate, cu un raport semnal zgomot

Fig..5.1 - Structura spectrometrului FTIR fix SPECTRUM 400 FT Fig.5.2 - Spectrometrul FTIR portabil
produs de Perkin Elmer produs de D&P Instruments™.
93

deosebit, certificate ISO 9000 şi incluzând un software dedicat, astfel încât se pot înregistra date
prin eşantionare sau continue, eliminarea erorilor de măsură datorate existenţei în aer a altor
substanţe, cum ar fi CO2 sau H2O.
Firma Designs & Prototypes d.b.a. D&P Instruments™ (Catalog D&P Instruments™)
produce un sistem de monitorizare a aerului ce include un spectrometru FTIR (Fourier Transform
Infrared). Spectrele de absorbţie sunt analizate cu o bibliotecă de programe rezidentă în computer.
Un astfel de sistem poate fi transportat pe teren.
Firma Shimadzu Scientific Instruments (Catalog Shimadzu Scientific Instruments) produce o
gamă largă de spectrometre, Spectrofluorofotometrul RF-5301 are o sensibilitate deosebită, pe baza
sistemului optic ce include o reţea holografică, un fotomultiplicator şi o procesare digitală a
semnalului. Este un instrument special dedicat monitorizării mediului. Scanarea unui spectru atinge
valoarea de 5500 nm/min. Se pot introduce lungimi de undă presetate, deoarece monocromatorul nu
reduce această viteză (acesta baleiază spectrul în 20000 nm/min). Banda de lungimi de undă este
220 – 750 nm, putând fi extinsă la 900 nm. Lărgimea unui pic este de 1,5 nm. Raportul
semnal/zgomot este foarte bun datorită reacţiei negative din circuitul electronic.
Spectrometrul de masă LCMS –2020 se poate utiliza pentru detectarea aerosolilor din aer
(depuşi pe un filtru), datorită sensibilităţii ridicate şi timpului relativ scurt de măsură. Măsurătorile
cu spectrometrul de masă pot fi cumulate cu măsurătorile pe cromatografele LC (Liquid
chromatograph). Prin introducerea software-ului CLASS-Agent firma Shimadzu oferă beneficiarilor
o gamă largă de opţiuni. De asemenea aceasta livrează un sistem combinat LCMS–IT–TOF, care
este un spectrometru hibrid (spectrometru de masă LCMS, IT – ion trap, TOF – time of flight), ce
prezintă o rezoluţie şi acurateţe deosebite. Schema principială este dată în Fig. 5.3.

Fig. 5.3 - Schema de funcţionare a sistemului combinat LCMS-IT-TOF

Din seria de spectrometre cu absorbţie atomică, spectrometrul AA-6300 poate fi utilizat pentru
detectarea metalelor grele. Se utilizează două fascicule şi corecţie de fond cu o lampă cu deuteriu
pentru a obţine o acurateţe de 0,1 ppm şi stabilitate şi fiabilitate deosebită. Sistemul optic utilizează
94

o lampă cu deuteriu cu domeniul de lungimi de undă de 185 – 900 nm. Se utilizează doi detectori:
un fotomultiplicator pentru lungimile de undă scurte şi o fotodiodă pe siliciu pentru lungimile de
undă mai mari. Are 6 surse de radiaţii, dar se utilizează doar două în acelaşi timp. Este un sistem
compact şi încorporează un computer, în care există un software Windows special dedicat. Din
cauza dimensiunilor şi greutăţii (70 kg) şi alimentării de la reţea este un sistem staţionar.
UV-1800 este cel mai compact spectrometru produs de firma Shimadzu. Este un
spectrometru UV – VIS, lucrând în domeniul lungimilor de undă 190 – 1100 nm.
Firma Varian, Inc. (Catalog Varian, Inc.) produce o serie întreagă de cromatografe şi
spectrometre (cu Absorbţie Atomică, cu Fluorescenţă, FT-IR, UV-VIS-NIR, de masă, ICP-OES).
Spectrometrul 300-MS este un spectrometru de masă, asigurând mai
multe opţiuni, în funcţie de cerinţele utilizatorului. Poate măsura
concentraţii de ordinul ppb (părţi pe miliard). Are un domeniu de
măsură de 0 - 800 m/z .Firma Varian produce spectrometrele ICP–
OES seria 720/730, cu detector CCD (Fig. 5.4). Acest tip de
Fig.5.4 - Spectrometru ICP-OES spectrometre asigură o precizie deosebită, măsurarea simultană a mai
720, produs de firma Varian multor elemente şi timpi scurţi de măsură. Firma furnizează accesorii
necesare pentru măsurarea seria mercurului, pentru compuşi organici, şi
pentru măsurători de mediu.
Spectrometrul 820-MS (Fig. 5.5) este un spectrometru ICP-MS
(spectrometru de masă cu cuplaj inductiv în plasmă). Are un sistem special
proiectat de eliminare a interferenţelor, asigurând măsurarea concentraţiilor
foarte scăzute ale elementelor prezente în probă, măsurare pe 9 decade de
sensibilitate. Se pot comanda software-uri dedicate. Poate fi utilizat pentru
determinarea concentraţiilor poluanţilor apei de ordinul 100 µg/mL.

Fig.5.5 - Spectrometru 820-MS


de produs de firma Varian

5.1.2. Aparate fixe de măsură a concentraţiei unui singur gaz

Grupul de firme Horiba (Catalog Horiba Group), divizia pentru mediu, produce un set
complet de aparate pentru monitorizarea aerului, inclusiv software-ul corespunzător. Pentru
măsurarea în timp real şi continuu a poluării cu dioxid de sulf există sistemul APSA-370 ce
utilizează metoda fluorescenţei în ultraviolet, prin eşantionare uscată. Metoda asigură o acurateţe de
0,05 ppm, o influenţă minimă a umidităţii ambientale, o măsurătoare în timp real. Unitatea (Fig.
5.6) include un sistem de eliminare a hidrocarburilor printr-o membrană cu transmisie selectivă,
95

ceea ce reduce interferenţa cu alte substanţe din mediu. Caracteristicile metodei folosite în raport cu
celelalte metode de monitorizare a atmosferei poluate cu SO2 sunt selectivitatea, semnal de ieşire
liniar cu concentraţia de SO2, nu implică un flux suplimentar de gaz. Un sistem electronic asigură
compensarea variaţiilor de energie a surselor de radiaţie. Admisia gazului se efectuează printr-un

Fig. 5.6 - Aparat de măsură APSA-370 pentru Fig. 5.7 - Aparat de măsură APNA 370
monitorizarea concentraţiei de SO2 produs a oxizilor de azot produs de firma Horiba
de firma Horiba
filtru de teflon. Aparatul asigură mai multe scale de măsură selectabile manual sau automat: 0-
0.05/0.1/0.2/0.5 ppm. Pentru măsurarea oxizilor azotului (NOx, NO2, NO) există sistemul APNA-
370 (Fig. 5.7). Acesta utilizează o metodă de eşantionare uscată, iar metoda de măsurare este
chemiluminescenţa (în conformitate cu cerinţele agenţiei de mediu). Se utilizează o curgere
modulată încrucişat, ceea ce permite utilizarea unui singur senzor de radiaţie, dar asigură o
sensibilitate ridicată de 0,1 ppm. Senzorul optic este o fotodiodă pe siliciu, foarte rapidă şi fiabilă.
Sistemul include un generator de referinţă, o sursă de ozon obţinut prin uscarea aerului, un element
de descompunere a ozonului şi o pompă pentru eşantionarea gazului (aer+poluant). Nu necesită gaz
adiţional. Aparatul asigură mai multe scale de măsură 0 – 0,1 / 0,2 / 0,5 / 1 ppm selectabile manual
sau automat. Grupul de firme Horiba produce şi un monitor de ozon în atmosferă APOA-370.
Acesta utilizează o metodă de măsurare în UV prin absorbţie, non-dispersivă, combinată cu o
metodă de calcul comparativ. Se utilizează tot o curgere modulată încrucişat, pentru a obţine o
acurateţe maximă (0,1 ppm) şi o monitorizare continuă şi în timp real. Gazul de referinţă se obţine
prin descompunerea ozonului din gazul de măsură, ceea ce asigură eliminarea interferenţelor,
eliminarea influenţei umidităţii asupra măsurătorii. Parametrii tehnici sunt aceeaşi cu cei ai
aparatului APNA 370. Toate aparatele de mai sus permit extinderea gamei de măsură la 10 ppm, pot
fi operate de la distanţă, linearitatea şi reproductibilitatea sunt de 1 %. Pot fi supravegheate de
operator, având un ecran indicator pe care sunt afişate valoarea măsurată şi scala, alarmele de
eroare, sau pot fi supravegheate prin cuplare la computer, prin ieşiri de 0 – 1 V, 0 – 10 V, respectiv
4 – 20 mA. Rata de curgere a aerului este de aproximativ 0,8 L/min. Grupul de firme Horiba
produce şi un monitor de moxid de carbon în atmosferă APMA-370. Acesta utilizează o metodă de
măsurare în infraroşu, nedispersivă (NDIR). Se utilizează tot o curgere modulată încrucişat,
96

nedispersivă, cu eşantionare pentru a obţine o acurateţe maximă (5 ppm) şi o monitorizare continuă


şi în timp real. Se utilizează un detector de tip AS, cu compensare prin interferenţă şi un gaz de
referinţă, obţinut prin purjarea probei de măsură printr-un proces de oxidare, unde un catalizator
oxidant arde gazele CO şi CO2. Aceasta asigură eliminarea interferenţei cu alte gaze, rezultând o
măsurătoare cu acurateţe sporită. Scalele de măsură sunt 0–10/20/50 /100ppm; 0-5/10/20/50 ppm.
Opţional se pot introduce 4 scale până la 100 ppm. Linearitatea şi reproductibilitatea sunt de 1 %.
Rata de curgere este de aprox. 1,5 L/min. Se poate supraveghea de operator sau cupla la computer,
având aceleaşi facilităţi ca şi APNA 370 şi APOA 370. Grupul de firme Horiba produce şi un
monitor de hidrocarburi în atmosferă APHA-370. Se utilizează o metodă modulată încrucişat şi
selectiv de combustie combinată cu o metodă de detectare a ionilor de hidrogen (FID – flamable
ionization detection). De asemenea se utilizează în acest sistem de măsură o metodă de eşantionare
uscată, pentru a obţine o stabilitate şi o acurateţe ridicate (5 ppm). Faţă de celelalte sisteme se
include o unitate de combustie catalitică şi este necesar un flux suplimentar de hidrogen. Scalele
sunt de 0–5/10/20/50 ppmC, cu opţiunea de suplimentare cu 4 scale până la 100ppmC. Celelalte
date tehnice sunt aceleaşi cu ale sistemelor descrise mai sus.

5.1.3 Gaz cromatografe


Firma Thermo Electron Corporation produce un gaz cromatograf performant, Unicam
ProTrace (Fig. 5.8), montabil pe un rack, astfel încât poate fi cuplat cu alte module, poate fi presetat
şi cuplat la computer.

Fig. 5.8 - Gaz Cromatograful Unicam

Are o acurateţe deosebită pentru multe gaze (H2, He, O2, N2, Ar, CO2, HCl, HBr, Cl2). Are o
coloană de ardere cu ventilaţie, putând încorpora atât coloane capilare cât şi coloane multiple.
Include detectori cu ionizare la flacără, conductivitate termică şi detectori cu descărcare în
impulsuri (PDD). Un software performant şi special destinat este de asemenea disponibil. Controlul
se face pe o legătură Ethernet RS-232. Datele sunt furnizate de la trei coloane simultan.
97

5.1.4. Aparate portabile


Firma BW Technologies - Honeywell (Catalog BW Technologies Honeywell)
produce o serie de aparate portabile de mici dimensiuni care includ senzori
electrochimici şi PID pentru măsurarea următoarelor gaze: H2S, HCN, Cl2,
ClO2, O3 şi VOC-uri (Fig.5.9).
Caracteristicile acestor aparate sunt: dimensiuni reduse, rezistente
la umezeală, un ecran de tip LCD pe care se pot citi concentraţiile
gazelor (5 din următoarele), măsurate în mod continuu, Fig.5.9 - Aparat de măsură GasAlertMicro

pentru pompă aspiraţia gazelor, alarmă optică şi acustică. 5 PID produs de BW Technologies

Gama concentraţiilor O2: 0 –30%; CO: 0 – 999 ppm; H2S: 0–100


ppm; PH3: 0– 5 ppm; SO2: 0 – 100ppm; NO2: 0-99,9 ppm; HCN:
0–30 ppm; Cl2: 0–50 ppm; NH3: 0-100 ppm; ClO2: 0-1 ppm; O3: 0-
1 ppm; VOC (compuşi organici volatili): 0-1000 ppm.
Firma MRU EMISSION Monitoring Systems (Catalog MRU air)
produce un set de aparate portabile, dintre care în Fig.5.10 este
prezentat aparatul SPECTRA 2000, cu care se pot măsura gazele
O2, CO şi opţional NOx. Permite cuplarea pe linie Ethernet RS 232.
Alimentat la baterie sau reţea. Gamele de măsură sunt: CO: 0 –
10000 ppm; O2: 0-21 %; NOx: 0 – 2000 ppm. Fig. 5.10 - Detectorul de O2 şi CO
Spectra 2000, produs de firma MRU
Firma BGI produce unităţi portabile PQ100 şi PQ200 (Catalog BGI) pentru prelevarea de
probe şi măsurarea concentraţiilor de particule în suspensie (pentru colectarea şi măsurarea
particulelor PM10 şi respectiv PM2.5) unităţi de calibrare aprobate de EPA – Environmental
Protection Agency (firma BGI a colaborat cu EPA pentru elaborarea standardelor de măsură a
particulelor).

Fig 5.11 - Unitate de măsură PQ100 a particulelor Fig.5.12 -Unitate de colectare pe filtru a
PM10 produsă de firma BGI particulelor PM10 produsă de firma BGI
98

Acestea includ un microprocesor şi un element pentru controlul fluxului de masă, pe baza unui
senzor de presiune. Pot fi programate, au capacitate de stocare a datelor pentru 24 h. Permit
acţionarea la distanţă. Se alimentează de la o sursă proprie de tensiune, de 12 V DC. Permit
alimentarea de la un panou solar cu regulator de tensiune (Fig. 5.11). De asemenea, în concordanţă
cu cerinţele EPA BGI produce unităţi ieftine de eşantionare a probelor prin metoda depunerii pe
filtru, pentru a „satura” o anumită zonă cu foarte multe elemente de control (fig. 5.12). Acestea pot
fi amplasate şi în cazul unei creşteri necontrolate a poluării cu particule, sau cuplate într-un sistem
de monitorizare.

5.1.5. Senzori independenţi


Senzorii electrochimici şi cu semiconductoare sunt livraţi şi în variantă de dispozitiv
electronic independent, pentru a fi incluşi în sisteme dedicate.
Senzorii cu semiconductori sunt produşi de firmele japoneze Figaro Engineering Inc.
(Catalog FIGARO) şi FIS Inc. (Catalog FIS), dar şi de firme chinezeşti - Henan Hanwei Electronics
Co. Ltd (Catalog Henan Hanwei Electronics Co. Ltd.). Gazele care pot fi detectate cu senzorii
produşi de aceste firme sunt: CO, H2, NH3, O2, O3, H2S, CFC, CL2, NOx, alcooli, gaze
combustibile. Aceleaşi firme produc şi sisteme de detecţie, pentru un singur gaz, cu aceşti senzori.
Gama de detecţie a senzorului Figaro pentru monoxidul de carbon (CO) este 50-1000 ppm, iar
pentru compuşii volatili de 50–5000 ppm. Timpii de răspuns sunt de ordinul minutelor, deci se pot
efectua mai multe măsurători pe oră. Datorită preţului scăzut pot fi utilizaţi mai mulţi senzori într-
un sistem.
Foarte multe firme produc senzori electrochimici. Ca şi în cazul altor dispozitive electronice
producătorii principali sunt în China. Astfel firma Henan Hanwei Electronics Co. Ltd (Catalog
Henan Hanwei Electronics) este unul dintre cei mai mari producători de senzori. Alte firme
producătoare de senzori electrochimici sunt Honeywell.com şi Net Safety Monitoring Inc. (Catalog
Net Safety Monitoring). Gama de detecţie a monoxidului de carbon (CO), de exemplu, este 0 – 250
ppm, cu un prag de detecţie de 25 ppm, iar pentru dioxidul de azot este de 0 – 10 ppm, cu un prag
de detecţie de 3 ppm (senzori produşi de Honeywell).
Variante ale metodei spectrometrice se aplică la măsurarea unui singur gaz, rezultând un
senzor mult mai simplu. Firma LAND, Combustion and Environmental Monitoring (Catalog
LAND, Combustion and Environmental monitoring) produce seria de senzori de monoxid de
carbon, seria 9000, fenomenul de bază fiind metoda de absorbţie a radiaţiei infraroşii. Firma
99

Edinburgh Sensors produce senzori pentru diferite gaze (CO2, CO, CH4) bazate tot pe absorbţia în
infraroşu (Catalog EDINBURGH INSTRUMENTS).

5.2. Aparate pentru măsurarea calităţii apei


Calitatea apei este dată de următorii parametrii măsurabili:
- indicatori fizico – chimici: conductivitatea, turbiditate, pH-ul, temperatura apei; gaze dizolvate:
concentraţia de oxigen dizolvat (BOD – byological oxygen demand, COD – chimic oxygen), dioxid
de carbon liber, hidrogen sulfurat; săruri minerale dizolvate: cloruri, sulfaţi; materii în suspensie,
compuşi ai azotului, respectivi ai fosforului (care reprezintă poluanţii principali), substanţe
organice.
Firma Hach (Catalog Hach) este cea mai cunoscută firmă producătoare de aparate de
măsură pentru parametrii apei. Foarte multe firme colaborează cu firma Hach: ANATEL, Homeland
Security Technologies, OPS Systems, ORBISPHERE, Environmental Test Strips, IQ Scientific
Instruments, OTT Hydrometry, Evita, Lachat Instruments, POLYMETRON, HIAC, s.a. pentru a
realiza aparate de măsură pentru parametrii apei, firma Hach fiind cea care calibrează aparatele
acestora şi verifică fiabilitatea acestora. Seria de aparate de măsură cuprinde: spectrometre şi
colorimetre, aparate digitale de măsură bazate pe metode electrochimice – pH-metre,
conductivimetre, aparate ce măsoară oxigenul dizolvat pe baza efectului de luminescenţă,
analizoare pentru diferite substanţe dizolvate în apă (clor, sodiu, etc.), kituri de calibrare şi
condiţionare a probelor.
Alte firme care produc aparate de măsurare a parametrilor apei: Global Water
Instrumentation, Inc. (Catalog Global Water Instrumentations, Inc.), Shimadzu (Catalog Shimadzu
Scientific Instruments)

5.2.1. Conductivimetre
În Fig.5.13 este prezentat conductivimetrul sensION5, produs de firma Hach. Acesta include
o sondă cu patru electrozi pentru măsurarea conductivităţii
(rezistenţei) apei. Are timp de răspuns scurt, poate fi
calibrat la o valoare dată a conductivităţii. Poate fi
prevăzut cu un cablu de 3 m. Este alimentat la baterii.
Poate fi prevăzut cu un sistem suport şi conector la reţea.
Poate măsura şi/sau compensa temperatura ambiantă.
Fig.5.13 - Conductivimetrul sensION5 Poate fi conectat la computer, existând un soft dedicat.
Poate fi imersat în apă sau poate pluti. Domenii de măsură: 0,00 - 19,99 µS/cm; 20 - 199,9
100

µS/cm; 200 - 1999 µS/cm; 2 - 19,99 mS/cm; 20 - 199,9 mS/cm. Temperatura de funcţionare: -10
…105 oC. Hach produce o gamă largă de conductivimetre, din care unele măsoară şi pH-ul, oxigenul
dizolvat, etc.

5.2.2. Aparate de măsurare a substanţelor dizolvate în apă


ANATEL A-4000 (Fig.5.14) este destinat măsurătorii carbonului organic total din apă (TOC –
Total Organic Carbon). Încorporează un sistem cu reactor în UV şi un detector NDIR (Non-
Dispersive Infrared). Domeniul de măsură este 2500 –50000 ppb. Limita. de detecţie este de maxim
5 ppb. Timp de răspuns: 3 minute.

Fig.5.14 - Detector ANATEL A-4000 Fig. 5.15 - Analizorul Orbisphere


pentru carbonul organic dizolvat în apă 3654 pentru măsurarea H2 sau N2 dizolvate în apă

Analizorul Orbisphere 3654 este un aparat portabil pentru măsurarea hidrogenului sau
azotului dizolvat în apă (Fig.5.15). Măsurătorile nu sunt afectate de existenţa altor gaze dizolvate în
apă. Senzorul este un detector de conductivitate termică (TC). Poate stoca 500 valori măsurate. Este
alimentat de la acumulatoare reîncărcabile. Asigură independenţă energetică timp de
15 h. Domeniul de măsură: 0 - 5 ppm.
Controlerul ORBISPHERE 3662EX (Fig. 5.16) măsoară oxigenul, ozonul sau
hidrogenul dizolvate în apă. Este în concordanţă cu norma europeană 94/9/EC.
Lucrează în medii corozive, fiind foarte durabil. Poate afişa la locul de măsură sau
Fig. 5.16 - Controlerul la distanţe de maxim 1000 m. Domeniul de măsură este 0 – 200 ppm.
ORBISPHERE 3662EX
Aparatul de măsură HQ40d (Fig. 5.17) detectează oxigenul dizolvat în apă utilizând
sonda LBOD101, realizată după un patent propriu. Senzorul este un senzor cu
luminescenţă. O capsulă ce conţine o substanţă colorată care este permeabilă pentru
oxigen este excitată cu o radiaţie emisă de un LED albastru. Substanţa emite radiaţie
Fig. 5.17–Aparatul HQ40d roşie, care este cu atât mai intensă
101

cu cât există mai puţin oxigen. Radiaţia este măsurată de o fotodiodă. Măsurătoarea se efectuează
în impulsuri din două motive: pentru a utiliza un filtru trece bandă pentru
frecvenţa impulsurilor şi pentru că fotodioda măsoară şi impulsurile de la
un LED roşu, radiaţie care e utilizată ca etalon, pulsuri emise între impulsurile
de radiaţie albastră. Senzorul măsoară oxigenul BOD. Metoda este patentată
EPA. Un senzor analog este furnizat şi de firma Hach, senzor ce funcţionează
Fig.5.18 - Spectrometrul pe baza măsurării timpului dintre emiterea radiaţiei albastre şi cea roşie. Cu

portabil DR 2800 cât este mai mult oxigen dizolvat, cu atât acest timp este mai scurt.
Spectrometrele sunt aparate de mare acurateţe, dar scumpe. Pentru multe substanţe dizolvate în apă,
sau pentru concentraţii mici ale acestora, sau dacă este necesar să se măsoare mai multe substanţe
dizolvate în apă, cu acurateţe deosebită, spectrometrul este aparatul ce trebuie utilizat. Firma Hach
produce o gamă largă de spectrometre, fixe sau portabile. În Fig. 5.18 este prezentat spectrometrul
portabil DR 2800. Se poate utiliza în detectarea a mai mult de 130 substanţe (cu precondiţionare).
Toate substanţele necesare precondiţionării sunt livrate de Hach. Spectrometrul DR 2800 are un soft
propriu, care poate fi “up-gradat”. Datele pot fi preluate de un computer, în format .csv (comma-
separated values), printr-o conexiune USB. Poate stoca 200 de valori. Lucrează în domeniul vizibil
(400 – 900 nm). Rezoluţia este de 1 nm. Se poate autocalibra. Domeniul de temperatură: 10 – 40 oC.
Se pot introduce mai multe tipuri de cuvete. Se alimentează de la reţea sau de la baterii. În tabelul
5.1 sunt date principalele substanţe ce pot fi detectate şi domeniile măsurate de spectrometrul DR
2800, pentru fiecare din substanţe.

Tabel 5.1 - Substanţele detectate cu spectrometrul DR 2800 şi domeniile de concentraţii respective


Aluminiu 0.002 ... 0.800 mg/L Amoniac, Azot 0.01 ... 50.0 mg/L
Arsen 0.020 ... 0.200 mg/L Atrazină Prag, ppb
Bariu 2 ... 100 mg/L Benzotriazolă 1.0 ... 16.0 mg/L
Bor 0.02 ... 14.0 mg/L Brom 0.05 ... 4.50 mg/L
Cadmiu 0.7 ... 80.0 µg/L Carbohidrazidă 5 ... 600 µg/L
Cloramină, Mono 0.04 ... 10.0 mg/L Cloruri 0.1 ... 25.0 mg/L
Dioxid de Clor 0.01 ... 1000 mg/L Clor, liber 0.02 ... 10.0 mg/L
Clor,total 2 µg/L ... 10.0 mg/L Crom, Hexavalent 0.010 ... 0.700 mg/L
Cromium, total 0.01 ... 0.70 mg/L Cobalt 0.01 ... 2.00 mg/L
Culoare 3 ... 500 unităţi COD (Oxygen Demand, Chimic-Necesarul chimic de oxigen)
3 ... 15,000 mg/L
Cupru 1 µg/L ... 5.00 mg/L Cianură 0.002 ... 0.240 mg/L
Acid Cianuric 5 ... 50 mg/L DEHA (Dietilhidroxilamină) 3 ... 450 µg/L
Oxigen Dizolvat 6 µg/L ... 40.0 mg/L Acid Eritorbic (Acid Izoascorbic) 13 ... 1500 µg/L
Fluoruri 0.02 ... 2.00 mg/L Formaldehidă 3 ... 500 µg/L
Duritate, total 4 µg/L ... 4.00 mg/L (Calciu şi Magneziu ca CaCO3)
Hidrazină 4 ... 600 µg/L Hidrochinonă 9 ... 1000 µg/L
Iod 0.07 ... 7.00 mg/L Fier, Feros 0.02 ... 3.00 mg/L
Fier 3 ... 300 µg/L Mangan 0.006 ... 20.0 mg/L
MEKO (Methylethylke...xime) 15 ... 1000 µg/L Mercur 0.1 ... 2.5 µg/L
Molibden, Molibdat 0.02 ... 40.0 mg/L Nichel 0.006 ... 1.80 mg/L
Azotaţi, Azot 0.01 ... 30.0 mg/L Azotaţi, Azot 0.002 ... 250 mg/L
Azot, total 0.5 ... 150 mg/L Azot, total anorganic 0.2 ... 25.0 mg/L
Azot, total Kjeldahl 1 ... 150 mg/L Ozon 0.01 ... 1.50 mg/L
102

PCB (Bifenili Policlorinaţi) Prag, ppm Fenoli 0.002 ... 0.200 mg/L
Fosfonaţi 0.02 ... 125.0 mg/L Fosfor, Hidrolizabil în acid 0.02 ... 100.0 mg/L
Fosfor, Reactiv 19 µg/L ... 100.0 mg/L (Ortofosfat)
Fosforus, total 0.02 ... 100.0 mg/L Potasiu 0.1 ... 7.0 mg/L
Compuşi Quaternari ai Ammoniului 0.2 ... 5.0 mg/L Seleniu 0.01 ... 1.00 mg/L
Dioxid deSiliciu 3 µg/L ... 100 mg/L Argint 0.005 ... 0.700 mg/L
Sulfaţi 2 ... 70 mg/L Sulfură 5 ... 800 µg/L
Surfactanţi, Anionici (Detergenţi) 0.002 ... 0.275 mg/L Solide suspendate 5 ... 750 mg/L
Tanin şi Lignină 0.1 ... 9.0 mg/L TOC (Carbon organic total) 0.3 ... 700 mg/L
Toliltriazol 1.0 ... 20.0 mg/L Toxicitate 0 ... 100% Inhibiţie
TTHM (Trihalometani, total) 10 ... 600 µg/L TF (.Total Petroleum Hydrocarbons – Hidrocarburi totale din
petrol) Prag, ppm
Acizi Volatili 27 ... 2800 mg/L Zinc 0.01 ... 3.00 mg/L

Spectrofotometrul include: un monocromator cu prismă Littrow, optică asferică; sursă luminoasă cu


filament de tungsten, cu gaz; o fotodiodă pe siliciu cu îmbunătăţire la UV ca detector. Domeniul de
lungimi de undă baleiat: 400 – 900 nm; Acurateţea: ± 2 nm; Rezoluţia ± 1 nm; Bandă la 600nm, 12
± 2 nm; Linearitate, ± 0,002 A (0 – 1 A la 500 nm, modul constant – on);
Reproductibilitate, +/- 0,005 A (0 – 1 A, modul constant – on); Tensiune de
alimentare selectabilă 110 / 220 V, 50 / 60 Hz, sau acumulator; Ieşiri
RS-232 serial (imprimantă opţional); 0 – 1 V analogic.
Colorimetrele sunt aparate mai simple şi mai ieftine decât spectrometrele.
Fig.5.19 - Colorimetrul Hach produce seria DR/800 – Fig.5.19. Există trei colorimetre care aparţin
DR/820 acestei serii: DR/820, DR/850 şi DR/890, care măsoară fiecare 20, 50
respectiv 90 de substanţe. În tabelul 5.2.2 sunt date substanţele care pot fi detectate de cele trei
colorimetre. Ele include un microprocesor cu un soft preprogramat. DR/820 are un filtru de 520 nm,
DR/850 are două filtre de 520 nm, respectiv 610 nm, iar DR/890 are patru filtre de 428 nm, 520
nm, 560 nm, respectiv 610 nm. Sursele de radiaţie sunt LED-uri, iar detectorii sunt fotodiode pe
siliciu. Datele includ valoarea concentraţiei în mg/L, ABS (absorbanţă) sau transmisie (%T), data şi
timpul la care s-a făcut măsurătoarea şi se stochează 99 de măsurători într-o memorie ne-volatilă.
Transmisia datelor se face cu radiaţia emisă de un IRED la un adaptor opţional DTA. Sunt
alimentate de la baterii, cu funcţionare independentă de 6 luni. În tabelul 5.2 se dau substanţele
detectate cu colorimetrele DR 800 şi domeniile de concentraţii respective

Tabel 5.2 - Substanţele detectate cu colorimetrele DR 800 şi domeniile de concentraţii respective

Substanţă Domeniu (mg/L), dacă DR/820 DR/850 DR/890


nu se specifică altfel
Aluminiu 0 - 0.8 • • •
Benzotriazol 0 - 16 •
Brom 0 - 4.50 • • •
Bromuri (AccuVac®) 0 - 4.50 • • •
Clor, Liber, HR 0 - 10.0 • • •
Clor, Liber, (USEPA) 0 - 2.00 • • •
103

Clor, Liber (AccuVac) 0 - 2.00 • • •


(USEPA)
Clor, Liber, TNT 0 - 5.00 • • •
Clor, Total, HR 0 - 10.0 • •
Clor, Total (USEPA) 0 - 2.00 • • •
Clor, Total (AccuVac) 0 - 2.00 • • •
(USEPA)
Clor, Total, TNT 0 - 5.00 • • •
Dioxid de Clor, MR 0 - 50 •
Crom, Hexavalent 0 - 0.60 •
(USEPA)
Crom, Hexavalent 0 - 0.60 •
(AccuVac) (USEPA)
Crom, Total 0 - 0.60 •
Culoare, Reală şi 0 - 500 •
aparentă
Cupru, Bicinchoninat 0 - 5.0 •
(USEPA)**
Cupru, Bicinchoninat 0 - 5.0 •
(AccuVac) (USEPA)**
Cupru, Porphyrin, LR 0 - 210 µg/L •
Cianide 0 - 0.240 • •
Acid Cianuric 7 - 55 • • •
DEHA 0 - 500 µg/L •
Detergenţi (Surfactanţi) 0 - 0.30 • •
Fluorură, SPADNS*** 0 - 2.0 • •
Fluorură, SPADNS 0 - 2.0 • •
(AccuVac)***
Duritate, Calciu ca 0 - 4.0 • • •
CaCO3
Duritate, Magneziu ca 0 - 4.0 • • •
MgCO3 Hardness,
Hidrazină 0 - 500 µg/L •
Hidrazină (AccuVac) 0 - 500 µg/L •
Fier, Feros 0 - 3.0 • • •
Fier, Feros (AccuVac) • • •
Fier, Total, FerroMo™ 0 - 1.8 • •
Fier, Total, FerroVer® 0 - 3.0 • • •
(USEPA)**
Fier, Total, FerroVer 0 - 3.0 • • •
(AccuVac) (USEPA)**
Fier, Total, FerroZine® 0 - 1.3 •
Fier, Total, TPTZ 0 - 1.8 • •
Fier, Total, TPTZ 0 - 1.8 • •
(AccuVac)
Mangan, HR 0 – 20 • • •
(USEPA)**
Mangan, LR 0 - 0.70 •
Molibden, Molibdat, 0 - 40 •
HR •
Molibden, Molibdat, 0 - 40 •
HR (AccuVac)•
Molibden, Complex 0 - 3.0 • •
Ternar, LR
Nichel, PAN 0 - 1.0 •
Nitrat, Reducere cu 0 – 30 • • •
Cadmiu, HR
Nitrat, Reducere cu 0 – 30 • • •
Cadmiu, HR (AccuVac)
Nitrat, Reducere cu 0 - 5.0 •
Cadmiu, MR
Nitrat, Reducere cu 0 - 5.0 •
Cadmiu, MR
(AccuVac)
Nitrat, Reducere cu 0 - 0.50 • • •
104

Cadmiu, LR
Nitrat, Acid 0 – 30 •
Cromotropic, HR, TNT
Nitrit, HR 0 - 150 •
Nitrit, LR (USEPA) 0 - 0.35 • • •
Nitrit, LR (AccuVac) 0 - 0.35 • • •
(USEPA) • • •
Azot, Amoniac, 0 - 0.50 • •
Salicilat
Azot, Amoniac, LR, 0 – 2.5 • •
TNT
Azot, Amoniac, HR, 0 – 50 • •
TNT
Azot, Amoniac liber şi 0 - 0.50 • •
monocloramină,
Salicilat
Azot, Amoniac liber şi 0 - 0.50 • •
monocloramină,
Salicilat (AccuVac)
Azot, TKN cu reactiv •
Nessler ** 0 – 150
Azot, Total, Digestie cu 0 – 25 •
Persulfat, TNT †
Azot, Total, HR, TNT † 0 – 150 •
Azot, Total Anorganic, 0 - 25 • •
TNT
Oxigen, Dizolvat, HR 0 – 15 • • •
(AccuVac)
Oxigen, Dizolvat, LR 0 - 1000 µg/L • •
(AccuVac)
Oxigen Necesar, 0 – 150 •
Chimic, LR (USEPA) †
Oxigen Necesar, 0 – 1500 • •
Chimic, HR
Oxigen Necesar, 0 – 15000 • •
Chimic, HR †
Oxigen Necesar, 20 – 1000 • • •
Chimic, Mangan III †
Ozon, LR (AccuVac) 0 - 0.25 • •
Ozon, MR (AccuVac) 0 - 0.75 • •
Ozon, HR (AccuVac) 0 - 1.5 • •
pH 6.5 - 8.5 pH • • •
Fosfonaţi 0 – 125 • •
Fosfor, Molibdovanadat 0 – 45 •
Fosfor, Molibdovanadat 0 - 45 •
(AccuVac)
Fosfor, PhosVer® 3 0 - 2.5 • •
(USEPA)
Fosfor , PhosVer 3 0 - 2.5 • •
(AccuVac) (USEPA)
Fosfor, PhosVer 3, 0 - 5.0 • •
TNT (USEPA)
Fosfor, Total, PhosVer 0 - 3.5 • •
3, TNT (USEPA) †
Fosfor, Acid 0 - 5.0 • •
Hidrolizabil, PhosVer
3, TNT
Fosfor, Amino Acid 0 – 30 • • •
Dioxid de siliciu, UHR 0 – 200 •
Dioxid de siliciu, HR 0 - 75.0 •
Dioxid de siliciu, LR 0 - 1.6 • •
Sulfat (USEPA) 0 – 70 • • •
Sulfat (AccuVac) 0 – 70 • • •
(USEPA)
Sulfură (USEPA) 0 - 0.7 • •
105

Solide în suspensie 0 – 750 • •


Tanin şi Lignin 0 - 9.0 • •
Toliltriazol 0 – 15 •
Carbon Organic Total, 100 - 700 • •
HR †
Carbon Organic Total, 15 - 150 • •
MR †
Carbon Organic Total, 0 - 20.0 • •
LR †
Toxicitate ToxTrak™• inhibiţie % • •
Turbiditate 1 - 1000 FAU • • •
Acizi Volatili 0 – 2800 • • •
Zinc (USEPA)** 0 - 3.0 • •
**Necesită digestie. *** Necesită distilare. †Testul necesită digestie, comandaţi reactorul DRB 200 separat.

În tabelul 5.3 se dau metodele de precondiţionare a principalelor substanţe detectate de


spectrometrele DR 2800 şi colorimetrelor DR/800.

Tabelul 5.3 Metode de precondiţionare


Aluminiu
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
Aluminiu, Metoda 8012 0 ... 0,80 mg/L 0,01 mg/L Substanţa de precondiţionare
Aluminiu Set, AluVer® 3
Brom
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
DPD, Metoda 8016 0 ... 4,50 mg/L 0,04 mg/L DPD total Substanţa de
precondiţionare, Clor, 10 mL Proba,
PK/100, DPD total
Substanţa de precondiţionare, Clor
AccuVac®Ampules,PK/25
Oxigen Necesar Chimic (COD)
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Mangan III Digestia, Metoda 20 ... 1000 mg/L 20 mg/L COD Digestia din flacon, Mangan III,
10067 20-1000 mg/L, pk/150
Clor, Liber
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
DPD, Metoda 10069 0 ... 5,00 mg/L 0,03 mg/L DPD Substanţa de precondiţionare, Clor
liber 25mL/Probă, PK/100
DPD, Metoda 10102 0 ... 5,00 mg/L 0,03 mg/L DPD Substanţa de precondiţionare, Clor
liber 10mL/Probă, Test în flacon, PK/50
DPD Metoda 8021 0 ... 2,00 mg/L 0,02 mg/L USEPA DPD Substanţa de precondiţionare, Clor
liber 10mL/Probă, PK/100 ,
DPD Substanţa de precondiţionare, Clor
total AccuVac® Ampules, PK/25
Clor, Total
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
DPD, Metoda 10070 0 ... 5,00 mg/L 0,03 mg/L DPD Substanţa de precondiţionare, Clor
total, 25mL/Probă, PK/100
DPD, Metoda 10101 0 ... 5,00 mg/L 0,03 mg/L DPD .Substanţa de precondiţionare, Clor
total 10mL/Probă, Test 'N Tube Flacon,
PK/50
Dioxid de Clor
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
DPD, Metoda 10126 0 ... 5,00 mg/L 0,04 mg/L USEPA Substanţa de precondiţionare Dioxid de
Clor Set, 10mL/Proba, 100/test ,
106

Dioxid de Clor DPD/Glicină AccuVac®


Ampule Substanţa de precondiţionare
Set, 25/test

Acid cianuric
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Turbidimetric, Metoda 8139 7 ... 55 mg/L 7 mg/L
Oxigen Dizolvat
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
HRDO, Metoda 8166 0 ... 15,0 mg/L O2 0,1 mg/L Substanţa de precondiţionare Oxigen
Dizolvat Set, Domeniu de concentraţii
larg, AccuVac® Ampule, pk/25
Duritate
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
Calciu şi Magneziu; Calmagit 0 ... 4,00 mg/L Ca şi 0,13 mg/L Duritate(Ca/Mg) Substanţa de
Colorimetric, Metoda 8030 Mg ca CaCO3 precondiţionare Set, 100/tests
Fier
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
1, 10-Fenantrolină, Metoda 8146 0 ... 3,00 mg/L 0,03 mg/L Substanţa de precondiţionare Fier Feros,
1,10 Fenantroline, AccuVac® Ampules,
pk/25 ,
Substanţa de precondiţionare, Fier Feros
25ml/Proba, pk/100 Powder Pillows
FerroVer®, Metoda 8008 0 ... 3.00 mg/L 0.03 mg/L USEPA Substanţa de precondiţionare, Fier (total)
FerroVer®, 10mL/Proba, PK/100 ,
Substanţa de precondiţionare, Fier (total)
FerroVer®, 10mL/Probas, PK/1000 ,
Substanţa de precondiţionare, Fier (total)
FerroVer®, AccuVac®, pk/25
Mangan
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Oxidare cu Periodat, Metoda 0 ... 20.0 mg/L 0.1 mg/L USEPA Substanţa de precondiţionare Mangan
8034 Seturi, HR, 100/test
Nitrat
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
Reducerea Cadmiului, Metoda 0 ... 30.0 mg/L NO3--N 0.5 mg/L Substanţa de precondiţionare, Nitrat HR
8039 NitraVer® 5, 10 mL/Proba, pk/100 ,
Nitrate, AccuVac® Ampule, NitraVer®
5, pk/25
Reducerea Cadmiului, Metoda 0 ... 0.50 mg/L NO3--N 0.01 mg/L Substanţa de precondiţionare Azot-
8192 Nitrat Seturi (LR), 10mL/Proba, 100
teste
Nitriţi
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Diazotizare, Metoda 8507 0 ... 0.350 mg/L NO2--N 0.005 mg/L USEPA Azot-Nitrit, Domeniu de concentraţii
scăzute, Substanţa de precondiţionare
Set 50/tests,
Substanţa de precondiţionare, Azot,
Nitrit, LR, NitriVer® 3 100/test ,
Azot, Nitrit, AccuVac® Ampule,
NitriVer® 3, pk/25

Cromatograful cu fază lichidă de înaltă performanţă este un aparat de mare rezoluţie şi precizie. Un
astfel de aparat este cel produs de firma Varian (Catalog Varian, Inc.), Varian 380-LC. Se bazează
107

pe detecţia cu evaporare şi împrăştiere a radiaţiei. Se pot măsura majoritatea soluţiilor (pentru


măsurarea poluanţilor apei şi ai solului, după o reacţie de precondiţionare (trebuie să se obţină o
soluţie). Nivelele de măsură ating nivele de ordinul nanogramului. Se pot detecta compuşii volatili,
care sunt greu detectaţi cu alte metode. Poate funcţiona la temperaturi până la 120 oC, ceea ce-l face
util la măsurători în fluxurile industriale. Precizia şi acurateţea sunt de 2 %. Pot fi utilizate software-
uri dedicate Varian Galaxie. Timpii de măsură sunt foarte scurţi, de ordinul 5 minute.

5.2.3. Turbidimetre
Firma Hach produce o gamă largă de turbidimetre. Prezentăm doar turbidimetrul portabil,
2100P (Fig.5.20), unul dintre produsele cele mai noi. Asigură o
măsurătoare foarte exactă, datorită existenţei unui sistem optic cu două
căi, a calibrării şi prelucrării datelor care se poate efectua foarte uşor.
Calibrarea se efectuează oricând, pe baza interfeţei RapidCal™ şi a
microprocesorului intern. Transferul de date se efectuează fără un
Fig.5.20-Turbidimetrul Hach software suplimentar, printr-o legătură USB. Măsurătorile se efectuează

2100Q automat, şi pe baza software-ului aparatului se calculează o valoare a


turbidităţii cu mare acurateţe, chiar la valori mici ale turbidităţii. De asemenea aparatul oferă
posibilitatea stocării a 500 de date măsurate şi momentului când au fost măsurate. Domeniul de
măsură: 0…1000 NTU. Este livrat împreună cu 4 probe etalon (0.1, 20, 100, 800 NTU). Este în
conformitate cu metoda EPA 180.1.

5.2.4. pH-metre
În Fig. 5.21 este prezentat pH-metrul sensION1, pH-metru portabil, produs de firma Hach. Include
un electrod de platină. Pentru calibrare se utilizează 1, 2 sau 3 puncte
de calibrare. Rezoluţia este de 0,1, 0,01 sau 0,001, în funcţie de cerinţe.
Are timp de răspuns foarte scurt. Domeniul de pH: 0 – 14. Cu acelaşi
instrument se măsoară şi
temperatura. Un soft dedicat permite corecţia cu temperatura.

Fig. 5.21 pH-metrul sensION1


108

5.2.5. Laboratoare portabile


Laboratoarele portabile au precizia aparaturii de laborator şi sunt construite într-o manieră
robustă, rezistentă la condiţiile de lucru în mediul înconjurător, putând face măsurători, la fel de
exact, în locul de recoltare a probelor, ca şi în sistemul laboratorului. Aparatele ce intră în
componenţa acestor laboratoare sunt realizate în variante ultra compacte ceea ce face ca întreg
sistemul să fie portabil.
Laboratoarele portabile Hach includ un
spectrometru sau un colorimetru, un pH-metru, un
conductivimetru şi un titrator, un set de agenţi de
precondiţionare, şi opţional aparate de măsurare a
oxigenului dizolvat, temperaturii, turbidităţii, etc.,
Fig. 5.22 - Laboratorul portabil CEL/820 toate într-o carcasă rezistentă şi utilă la transport. În Fig.
5.22 este prezentat laboratorul portabil CEL/820, care include ca element de bază colorimetrul
DR/820. Există şi laboratoare mai performante (de ex. CEL/890, bazat pe colorimetrul DR/890).
Laboratorul CEL/820 poate măsura apele reziduale, măsurând concentraţiile de aluminiu, clor total,
fier total, nitraţi, nitriţi, fosfaţi şi valorile de pH, temperatură, turbiditate. Sunt înregistrate 99 de
măsurători. Practic, se pot efectua 10 proceduri standard, fiecare conţinând 12 valori măsurate. Pe
ecranul colorimetrului sunt afişate valorile concentraţiilor, absorbţiei, transmisiei, în funcţie de
setarea programului setat. Software-ul inclus permite calibrarea şi prelucrarea datelor. Poate fi
utilizat adaptorul DTA, care recepţionează datele transmise printr-un IRED aflat în colorimetru şi le
transferă într-un format compatibil conexiunii Ethernet RS-232. Este alimentat la baterii. Pentru
măsurarea apei de băut trebuie utilizat laboratorul CEL/890, care include: un colorimetru CEL/890,
un pH-metru sensION1, un conductivimetru sensION5 şi un titrator digital. Acest laborator permite
măsurarea tuturor parametrilor apei de băut. Un
sistem portabil complet pentru determinarea calităţii
apei include un spectrometru din seria DR 2800. În
Fig. 5.23 este prezentat laboratorul portabil DR 2800.
În mod adiţional include un pH-metru, turbidimetru
portabil, 2 probe. Cu acest laborator se pot efectua
Fig. 5.23 - Laboratorul portabil DREL 2800 aproximativ 100 de teste ale celor 20 parametrii ai apei.
Este alimentat la baterii. Greutatea întregului sistem de măsurare este de 31kg, ceea ce îl face uşor
transportabil într-o maşină de teren care poate ajunge până la locul măsurătorii. De asemenea,
laboratorul portabil este dotat cu tot setul de vase şi ustensile de laborator chimic necesare pentru
recoltarea şi precondiţionarea chimică a probelor. Spectrometrul este precalibrat pentru măsurarea
109

concentraţiei unui număr de 120 de substanţe care au absorbţie în domeniul spectral al aparatului,
precum şi cu toate programele de interpolare corespunzătoare acestor calibrări, astfel încât
concentraţia probelor măsurate este afişată în timp real şi în unităţile corespunzătoare. În Europa
firma Hach distribuie sistemele de măsură prin firma Hach Lange. Există la ora actuală mai multe
firme care produc aparate de măsurare a calităţii apei, dintre care amintim Global Water
Instrumention, Inc. (Catalog Global Water Instrumentation, Inc.) şi Mettler Toledo (Catalog
Mettler Toledo), dar nici una nu oferă o varietate de măsură aşa de mare şi de calitate ca firma Hach
şi colaboratorii săi.

5.3. Aparate pentru măsurarea calităţii solului


Firma Hach oferă un kit de analiza solului, NPK-1. Cu ustensilele existente în kit se pot
efectua: extracţia apei şi măsurarea pH-ului acesteia; extracţia sulfatului de calciu şi măsurarea
nitraţilor şi azotului; extracţia de tip Mehlich şi măsurarea concentraţiilor de fosfor şi potasiu;
extracţia clorurii de potasiu. Interpretarea acestor rezultate asigură informaţiile de bază în ceea ce
priveşte fertilitatea solului, caracterizarea solului în ceea ce priveşte cantitatea de nutrienţi pentru
vegetaţie, indicaţii asupra necesarului de fertilizare şi caracterizarea apei de irigare. Kitul include un
comparator de culoare, pentru a determina concentraţiile de substanţe din sol după ce au fost extrase
folosind diverse reacţii chimice. Se vor lua probe de sol din locurile caracteristice pentru zona dată.
Principalele etape ale prelevării solului sunt: uscarea, măcinarea, amestecare şi strecurarea. După
extragerea din sol a diverselor substanţe trebuie filtrate. Pentru măsurarea pH-ului se utilizează
extracţia în soluţie apoasă. Metoda nu necesită filtrare, ci un amestec uniform şi o măcinare până la
obţinerea de particule mai mici de 2 mm. Această soluţie este măsurată cu un pH-metru, după ce a
fost calibrat cu o soluţie tampon de pH = 7.
Extragerea azotului şi azotaţilor se efectuează prin metoda cu sulfat de calciu. Solul analizat
trebuie să fie uscat şi măcinat până se obţin particule mai mici de 2 mm. Extracţia se efectuează prin
introducerea sulfatului de calciu într-un raport dat faţă de cantitatea de sol analizat. Se amestecă cu
apă deionizată. Apoi se măsoară folosind metoda colorimetrică. Extracţia fosforului şi potasiului
utilizând metoda de extracţie cu sulfat de calciu: se obţine o probă amestecată şi măcinată; se
adaugă extractant Mehlich diluat şi se amestecă energic timp de 5 minute, apoi se filtrează. Apoi se
măsoară concentraţia de fosfor şi potasiu. Procedurile de analiză a solului cu reactanţi şi aparate de
măsură Hach sunt date în tabelul 5.4.
110

Tabelul 5.4 - Proceduri de analiză a solului


Test Metoda/Precondiţionare chimică Domeniul

Fertilizator Calcul (SMP Buffer Chart) 0 – 15 tone/ac; 0 – 34 kg/ha


Azot, Amoniac Extracţie apoasă/Nesslerizaţie 0 – 500 lb/ac (0 – 560 kg/ha)
0 – 250 ppm N

Azot, Azotaţi Extracţie apoasă/Reducţie cu Cd 0 – 100 lb/ac (0 – 112 kg/ha)


pH, pastă Pastă saturată/electrod 0 – 50 ppm
pH, apă 1:2.5 apos/electrod 0 – 14 unităţi pH
pH, buffer 1:2.5 apos/SMP Buffer Chart 5 – 7.7 unităţi pH
Fosfor Extracţie cu acid fluorhidric/ Mo albastru 0 – 300 lb/ac (0 – 336 kg/ha)
0 – 150 ppm
Fosfor Extracţie cu bicarbonat/Mo albastru 0 – 150 lb/ac (0 – 168 kg/ha)
0 – 70 ppm P
Potasiu Extracţie cu acid fluorhidric/ 0 – 1000 lb/ac (0 – 1120 hg/ha) 0 – 500
Tetrafenilborat ppm K

Această listă poate fi lărgită prin achiziţionarea de kit – uri suplimentare pentru operaţiunea
de precondiţionare chimică. Laboratorul portabil este dotat cu un manual complet de instrucţiuni de
măsurare care face ca oricare dintre teste să poată fi realizat de un nespecialist, prezenţa chimistului
specialist în măsurători de chimie analitică nemaifiind neapărat necesară.
Firma Analytical Spectral Devices, Inc., (Catalog Analytical Spectral Devices) produce o
gamă largă de spectrometre şi spectroradiometre portabile pentru măsurători in situ şi la distanţă.
Spectroradiometrul portabil FieldSpec Pro FR analizează radiaţia solară difuzată şi reflectată într-
unul din următoarele domenii de lungimi de undă: 0,35 – 2,5 µm, 30 – 1050 nm, 1000 – 2500 nm.
Rezoluţia este de 10 nm. Viteza de baleiere a spectrelor este 10 spectre pe secundă. Detecţia se
efectuează pe senzori CCD. Greutatea aparatelor este de numai 8 kg, ceea ce-l recomandă ca aparat
de teren. Are o interfaţă bidirecţională pe un port paralel pentru cuplarea la computer şi o legătură
Ethernet RS2. Măsoară spectre de reflecţie, radianţă şi iradianţă.
111

CAPITOLUL 6 ______________________________________________
SISTEME DE MĂSURARE ŞI MONITORIZARE DE TIP REMOTE
SENSING

Metodele de tip „remote sensing” sunt metode ce includ aparatura cea mai evoluată şi foarte
costisitoare care este instalată pe platforme ale unor sateliţi artificiali. Iniţial aceste programe aveau
ca scopuri principale urmărirea parametrilor climatici la nivelul planetei şi la nivel regional (sateliţii
din familia NOA) şi operaţiuni de cartografiere a planetei. Sistemele şi măsurătorile utilizate sunt
incluse în programe internaţionale, destinate supravegherii poluării zonale a Terrei şi evoluţiei
acesteia în spaţiu şi timp. Două programe internaţionale sunt cele mai cunoscute şi utilizate:
1. ESA (Earthnet Online) – European Space Agency (ESA) care include sateliţii:
• SMOS – detectează umiditatea solului şi salinitatea oceanelor (Soil Moisture and Ocean
Salinity)
• GOCE – supraveghează gradienţii gravităţii terestre
• Envisat este satelitul care supraveghează atmosfera, pe baza căruia se pot determina diferiţii
poluanţi ai acesteia.
• ERS cuprinde 2 sateliţi care au fost primii sateliţi care au adunat date ştiinţifice din
atmosferă: ERS1 a fost lansat în 1991 şi anulat în 1996, principalele direcţii de măsură fiind
observaţiile marine; ERS2 a fost lansat în 1995 şi include senzori pentru detectarea
semnalelor de pe oceane, gheţuri, temperaturii acestora, monitorizarea gazelor din
atmosferă;
• PROBA este un satelit mic, ce a fost lansat în 2001 pentru a demonstra posibilităţile
platformelor europene timp de 2 ani, dar s-a demonstrat utilitatea sa, aşa că este în
continuare utilizat pentru sincronizarea de date şi obţinerea de imagini de la camera
spectrometrică CHRIS şi detectorul monocromatic HRC. În 2009 se lansează şi PROBA 2.
• Meteosat a fost lansat în 1977, ca primă generaţie şi în 2002 ca a doua generaţie, şi
furnizează datele meteorologice;
• Landsat include mai mulţi sateliţi care au o orbită circulară, sincronizată după soare, la o
altitudine de 705 km. Senzorii MSS, TM (Thematic Mapper) şi ETM (Enhanced Thematic
Mapper) supraveghează Pământul pentru detectarea evenimentelor ca incendii, erupţii
vulcanice, inundaţii, etc. sau supravegherea unor site-uri arheologice. În curând vor fi lansaţi
cinci sateliţi „Santinelă” în programul GMES (Global Monitoring for Environment and
112

Security) de monitorizare a mediului şi pentru a susţine exerciţiile de securitate de la sol


(Langen, J., 2009).
2. Sateliţii NASA (Goddard Space Flight Center) se împart în 5 tipuri: de orientare, meteorologici,
ştiinţifici, militari, de observare a spaţiului cosmic. Programul EOS (Earth Observing System) este
programul NASA pentru lansarea sateliţilor SeaWIFS, Terra, Aqua, pentru studierea suprafeţei
solului, biosferei, atmosferei şi oceanelor.
Din punct de vedere al caracterizării mediului înconjurător sunt importanţi următorii sateliţi:
ICESat (Ice, Cloud, land Elevation Satellite) este un satelit de măsurare a balanţei stratului de
gheaţă în raport cu uscatul (ICESat)
Terra (Terra) monitorizează Pământul cu mai multe spectroradiometre (MODIS), pe un număr
mare de lungimi de undă, monitorizând vegetaţia, solul, clima şi o gamă largă de poluanţi. Sunt
monitorizate şi echilibrele energetice la diferite înălţimi în atmosferă (CERES). Datele provenite de
la sistemul ASTER asigură monitorizarea geologică şi a dezastrelor naturale.
Aura (Aura - Atmospheric chemistry) monitorizează atmosfera, atât stratosfera, scăderea
concentraţiei de ozon din stratosferă, cât şi calitatea aerului şi clima;
Aqua (Aqua satellite) monitorizează cantitatea de apă evaporată din ocean, vaporii de apă din
atmosferă, nori, precipitaţii, umiditatea solului, gheaţa şi zăpada din oceane şi de pe continente;
Aqua dă informaţii adiţionale asupra fluxurilor radiative, aerosoli, vegetaţiei, fitoplancton şi materia
organică din ocean, din aer, sol, şi temperatura apelor;
ETS-8/ETS-VIII (Engineering Test Satellite-8) are ca obiectiv cercetarea tehnologiei de
comunicare între sateliţi;
ANDE are doi microsateliţi sferici cu retroreflectoare: Castor şi ANDE, cu dimensiuni identice, dar
de mase diferite, astfel încât ele se îndepărtează în timp; fenomenul asigură măsurarea activităţii
geomagnetic, densităţii atmosferice şi densitatea ionilor din atmosferă;
CERES (Clouds and the Earth's Radiant Energy System) este un radiometru cu 3 canale care
măsoară radiaţia solară reflectată în domeniul de lungimi de undă 0,3 – 5 µm, radiaţia emisă de
Pământ în domeniul 8 – 12 µm şi radiaţia totală în domeniul 0,3 – 100 µm; aceste date sunt utilizate
pentru măsurarea bugetului total de energie al Pământului şi, în combinaţie cu datele furnizate de
MODIS, date detaliate despre nori.
CHAMP (CHAllenging Mini-Satellite Payload) este utilizat pentru cercetări geofizice.
GRACE (Gravity Recovery And Climate Experiment) determinarea cu acurateţe a câmpului
gravitaţional şi a variaţiei în timp;
113

JASON (1,2) detectează circulaţia globală în oceane, a relaţiei dintre ocean şi atmosferă,
îmbunătăţirea predicţiei climatice globale şi monitorizarea evenimentelor de tipul El Nino şi cauzele
acestora;
Larets este proiectat pentru măsurători geodezice şi geodinamice.
La aceşti sateliţi trebuie adăugaţi sateliţii SPOT (SPOT satellite), lansaţi de Franţa, Belgia şi Suedia.
Principalul obiectiv al acestor sateliţi este monitorizarea vegetaţiei.
Din datele de mai sus rezultă că pentru analiza poluanţilor sunt utilizate datele de pe
sateliţii ERS (primul satelit european, ERS1), Envisat (dintre sateliţii europeni) şi Aura, Aqua şi
Terra (dintre sateliţii NASA) . Următoarele instrumente sunt cele folosite pe aceşti sateliţi:
ERS2 include următoarele sisteme de detecţie:
- RA (Radar Altimeter) este un senzor cu microunde, ce funcţionează în banda KU (13,8GHz) şi
este destinat să detecteze timpul în care se întorc semnalele reflectate pe oceane şi gheţuri;
- ATSR (Along Track Scanning Radiometer) constă dintr-un radiometru în infraroşu şi un receptor
de microunde; se utilizează la măsurarea temperaturilor mărilor şi a norilor şi include adiţional un
canal în vizibil pentru monitorizarea vegetaţiei;
- GOME (Global Ozone Monitoring Experiment) este un spectrometru ce baleiază nadirul în
ultraviolet şi vizibil pentru monitorizarea ozonului global, dioxidul de azot şi informaţii despre nori.
- MWR (microwave radiometer) are ca obiectiv măsurarea coloanei integrate de vapori şi conţinutul
de apă din nori, ca semnal de corecţie pentru semnalul radarului;
- SAR (Synthetic Aperture Radar) detectează spectrele bi-dimensionale ale undelor care se reflectă
pe suprafaţa oceanelor; in modul de preluare a imaginilor, SAR transmite imagini bi-dimensionale
de înaltă rezoluţie;
- WS (Wind Scatterometer) măsoară viteza vântului şi direcţia acestuia la suprafaţa mării, pentru a
fi înglobate în modele statistice globale şi în bazele de date climatologice;
- PRARE (Precise Range And Range-Rate Equipment) este un sistem cu două frecvenţe de
microunde pe două căi.
Envisat include următoarele sisteme de detecţie:
- ASAR- Advanced Synthetic Aperture Radar, radar ce operează în banda C, asigură continuitatea
cu modul de luat imagini şi modul de undă care există pe ERS-1/2 AMI MERIS;
- MERIS este un spectrometru programabil pentru luat imagini, de rezoluţie spectrală medie, ce
funcţionează în domeniul solar de reflecţie. De pe sol pot fi selectate 15 domenii spectrale, în
domeniul 390 – 1040 nm;
114

- AATSR (Advanced Along Track Scanning Radiometer) un radiometru cu scanare, care detectează
temperatura apei mării, şi asigură un set de date de mare acurateţe pe 10 ani pentru cercetarea
cercetării climei;
- RA-2 (Radar Altimeter 2) este un instrument de detectare cu precizie a ecoului radar prin reflecţie
pe suprafaţa pământului, la nivel de 1 ns; măsoară de asemenea puterea şi forma impulsurilor radar;
- MWR (microwave radiometer) radiometru în domeniul microundelor detectează coloana de vapori
de apă din atmosferă şi conţinutul de apă din nori, utilizate la corecţia semnalelor radar; este util în
determinarea emisivităţii solului şi umidităţii la sol, a bilanţului de energie din atmosferă şi
caracterizarea gheţii.
- GOMOS măsoară conţinutul de gaze din atmosferă prin metoda de analiză spectrală în domeniile
25 – 675 nm, 765 – 773 nm, 926 – 952 nm; de asemenea două fotometre suplimentare funcţionează
în domeniile 470 – 520 nm şi respectiv 650 – 700 nm;
- MIPAS (Michelson Interferometer for Passive Atmospheric Sounding) este un interferometru cu
transformată Fourier pentru măsurarea spectrului de emisie al limbului Pământului; operează în
infraroşu apropiat – mediu, unde gazele ce au un rol important în chimia atmosferei au caracteristici
de emisie semnificative;
- SCIAMACHY un spectrometru de imagine al cărui obiectiv este de a măsura gazele de
concentraţie scăzută din troposferă şi stratosferă;
- DORIS (Doppler Orbitography and Radio-positioning Integrated by Satellite) este un sistem
funcţionând în domeniul microundelor şi poate fi utilizat la determinarea cu precizie a satelitului
ENVISAT;
- LRR este un dispozitiv pasiv care este utilizat ca reflector de staţiile de la sol care utilizează lasere
de putere în impulsuri, mai ales de ILRS (International Laser Ranging Service).
Aura include următoarele instrumente:
- HIRDLS, (High Resolution Dynamics Limb Sounder) ecometru de rezoluţie ridicată pentru
măsurarea distribuţiei globale a temperaturii şi concentraţiilor de O3, H2O, CH4, N2O, NO2, HNO3,
N2O5, CFC11, CFC12, ClONO2 şi aerosoli în troposfera superioară, în stratosferă şi mezosferă;
include un ecometru cu scanare în infraroşu, 21 de detectori cu HgCdTe, răciţi la 65 K, fiecare
detector având un filtru cu interferenţă trece bandă; a avut un accident la lansare şi 80 % din calea
optică a fost blocată.
- MLS (Microwave Limb Sounder) utilizează emisiile în domeniul microundelor pentru a măsura
temperatura stratosferică şi constituenţii troposferici; datele sunt importante pentru detectarea
scăderii stratului de ozon datorită industriei chimice care produce clor; de asemenea se procură
primele date globale ale concentraţiilor de OH, H2O, BrO, CO şi N2O substanţe ce joacă un rol
115

important în chimia stratosferică; MLS furnizează date chiar în prezenţa norilor cirus, cât şi
conţinutul de gheaţă din aceştia;
- OMI (Ozone Monitoring Instrument) înregistrează ozonul total şi alţi parametrii ai atmosferei
corelaţi cu acesta; înregistrează radiaţia difuză în vizibil şi ultraviolet (350 – 500 nm; 270 –314 nm;
306 – 380 nm) cu ajutorul unui telescop care alimentează două spectrometre cu reţea de difracţie,
care utilizează detectoare CCD de 780 x 576 pixeli pentru recepţionarea imaginilor;
- TES (Tropospheric Emission Spectrometer) este un spectrometru FTIR de înaltă rezoluţie care
oferă o rezoluţie sporită pentru detectarea majorităţii speciilor radiative din atmosfera joasă;
utilizează atât emisia termică naturală a suprafeţei Pământului şi atmosferei, cât şi radiaţia solară
reflectată, astfel încât furnizează imagini diurne şi nocturne; include observaţii speciale pentru
anumite ţinte cum ar fi vulcanii; eşantionarea în maximum 16 s, raport semnal / zgomot 600:1;
domeniul spectral 3,2 – 15, 4 µm.
Aqua include următoarele instrumente:
- AIRS (Atmospheric Infrared Sounder) include 2378 de canale în infraroşu şi 4 canale în vizibil şi
infraroşu apropiat, pentru măsurarea cu acurateţe a temperaturii şi umidităţii în atmosferă; măsoară
radiaţia emisă de pe Pământ în domeniile spectrale 0,4 – 1 µm şi 3,7 – 15,4µm (cu ajutorul unui
spectrometru cu reţea de difracţie);
- AMSU-A (Advanced Microwave Sounding Unit), este un ecometru cu 15 canale în domeniul
microundelor (15 – 90 Ghz), şi un radiometru de microunde, proiectat iniţial pentru a măsura
variaţiile de temperatură în atmosfera superioară (în special în stratosferă);
- HSB (Humidity Sounder for Brazil), care este un ecometru cu 4 canale, pe baza căruia se măsoară
variaţia umidităţii în atmosferă deasupra Braziliei, de mare precizie, chiar când vizibilitatea este
redusă;
- AMSR-E (Advanced Microwave Scanning Radiometer for EOS), este un sistem radiometric pasiv,
în domeniul microundelor, cu 12 canale şi şase frecvenţe de lucru, care măsoară temperaturi de
culoare la 6,925, 10,65, 18,7, 23,8, 36,5, şi 89,0 GHz; are un reflector parabolic de 1,6 m diametru;
măsoară cantitatea de precipitaţii, cantitatea de apă din nori, viteza vânturilor pe mare, temperatura
la suprafaţa mărilor, măsurători combinate pentru meteorologie;
- MODIS (Moderate Resolution Imaging Spectroradiometer), un spectroradiometru cu rezoluţie
medie, măsoară în 36 de benzi din vizibil şi infraroşu (21 în domeniul 0,4 – 3 µm, 15 în domeniul 3
– 14,5 µm), şi este utilizat pentru măsurarea vegetaţiei, aerosolilor, apariţia focurilor, acoperirea cu
zăpadă pe continente.
Terra cuprinde următoarele instrumente:
116

- ASTER (Advanced Spaceborne Thermal Emission and Reflection Radiometer - ASTER) este un
radiometru cu emisie şi reflecţie termică, cu măsurare în 15 benzi de lungimi de undă, în domeniul
vizibil şi infraroşu depărtat; rezoluţia variază între 15 – 90 m, în funcţie de bandă;
- CERES (Clouds and the Earth's Radiant Energy System - CERES) include detectarea radiaţiei
solare reflectate, cât şi radiaţiei emise din atmosfera înaltă spre suprafaţa Pământului; este destinat
cercetării rolului norilor şi al variaţiilor de energie în schimbările climatice globale;
- MISR (Multi-angle Imaging SpectroRadiometer - MISR) este un instrument cu rezoluţie foarte
mare, utilizat la detectarea radiaţiei solare reflectate de Pământ, din nouă unghiuri de observaţie,
pentru determinarea luminozităţii, contrastului şi culorii acestei radiaţii.
- MODIS (Moderate-resolution Imaging Spectroradiometer - MODIS) instrument care este
funcţional atât pe sateliţii Terra, cât şi Aqua;
- MOPITT (Measurements of Pollution in the Troposphere – MOPITT) este destinat măsurării
poluanţilor troposferei, a interacţiunii atmosferei cu uscatul şi oceanului; este special calibrat să
monitorizeze monoxidul de carbon şi metanul din troposferă; utilizează spectroscopia de corelaţie
pentru măsurarea gazelor. Utilizează o măsurătoare pe două căi, una etalon şi una de măsură, pentru
acurateţea măsurătorii. Poate decela monoxidului de carbon pe straturi de 5 km de-a lungul coloanei
verticale din atmosferă.
În Fig. 7.1 şi 7.2 sunt date două instrumente de mare acurateţe utilizate de ESA şi NASA pe
sateliţi.

Fig. 7.1 Instrumentul MIRAS (Microwave Imaging Fig. 7.2 Spectrometrul criogenic etalon pentru
Radiometer using Aperture Synthesis) dedicat observarea cu mare acurateţe a ozonului şi atmosferei
observaţiilor umidităţii din sol şi a salinităţii (folosit de NASA pe sateliţi)
oceanelor de pe satelitul SMOS

Pe baza datelor adunate de sateliţi s-au făcut o serie întreagă de modele, printre care:
Proiectul MASS (MASS project) care a detectat fluxurile de carbon între atmosferă şi vegetaţia
terestră; a utilizat observaţiile de pe SPOT-VEGETATION (SPOT VEGETATION).
117

Proiectul GLOREAM (Carvalho, A.C., 2000) care monitorizează şi modelează datele de ozon
în mai multe ţări din Uniunea Europeană, utilizează date de pe satelitul METEOSAT. Tot pe
baza datelor furnizate de METEOSAT s-au determinat concentraţiile de amoniac din Uniunea
Europeană, demonstrându-se că valorile acestora depăşesc valorile rezultate din modelări
(Lieven, C., 2009).
Determinări de monoxid de carbon s-au efectuat pe baza datelor culese de sistemul
SCIAMACHY (Khlystova, I, 2007). De asemenea pe baza datelor culese de acelaşi sistem s-au
evaluat principalii constituenţi ai atmosferei (Bovensmann, H., 1999, de menţionat că este
articolul de bază pentru utilizarea datelor transmise de SCIAMACHY).
Programul ACCENT are ca principal obiectiv analiza concentraţiilor de NOx
(Chance,K., 2007) pe baza datelor obţinute de la sateliţii GOME-1, GOME-2, SCIAMACHY şi
OMI.
Programul TRAQ (tropospheric composition and air quality) monitorizează compoziţia
troposferei şi calitatea aerului, sursele de poluare şi rolul troposferei în schimbările globale
(Langen, J., 2009, 2006). Monitorizează gazele O3, NO2, SO2, CO, HCHO, CH4 şi H2O.
Programul „Earth Watching” monitorizează dezastrele (incendii de pădure, erupţii
vulcanice, inundaţii), evoluţia temperaturii oceanelor şi a dinamicii valurilor, evoluţia
recoltelor pe suprafeţe mari, evoluţia pădurilor ecuatoriale şi a taigalei, căutarea persoanelor
dispărute, prospecţii petroliere şi mineraliere, detectarea poziţiei oamenilor şi navelor maritime,
etc.
Câteva din metodele utilizate, împreună cu poluanţii pe care le monitorizează şi
domeniul de concentraţii corespunzător sunt date în Tabelul 7.1.
Tabel 7.1 -Tipuri de sisteme pentru măsurători de tip „remote sensing”
Tip Gaze Înălţime Concentraţii Bibliografie
Interferometru MIPAS ClONO2, HNO3, O3, 15-30 Glatthor, N., 1998
(Michelson for Passive NO2 km MIPAS Interferometer
Atmospheric Sounding)
instrument instalat pe avioane,
emisie în infraroşu
Spectrometru FTIR cu spectru de O3, N2O, CH4, CFC- 2.1-3*1015 Blumenstock,Th., 1997
absorbţie în atmosferă 12, HF, NO2, HNO3, 2
molec/cm
HCl, ClONO2 Luisa T. Molina, 1984

Spectroscopie de absorbţie optică O3, N2O 2165 m 3.3-7.7*1016 Andrea Petritoli, 2004
diferenţială - GOME 2
molec/cm
Radiometru transportabil N2O, O3, HCl, ClO De Valk, 1995
submilimeter SIS
Spectrometru cu reţea NO2 >10 km Elokhov, A.S.,1995
Nevejans D. 2006
Spectrometru în vizibil NO2,O3, N2O5, OH, 1.*1016-17.*1016 Koike, M.,1999
HNO3, Nox cm-2 Cageao, R. P 2001
118

Spectrometru cu reţea de difracţie O3, NO2, O4, H2O Notholt, J. 1996


şi transformată Fourier în Fraser, A. 2009
domeniul UV/VIS
Spectrometru FTIR (Fourier O3, H2O, HCl Oelhaf, H., 1995
Transform Infrared Camy-Peyret, C., 2004
Spectrometer), MIPAS

Se observă că majoritatea sistemelor folosesc principii de măsurare bazate pe metode


spectrometrice. Sursele de radiaţie sunt interne: ASTER, HSB, AMSU-A (surse UV sau IR sau
semnale în domeniul microundelor), în majoritatea cazurilor se utilizează însă radiaţia solară sau
lunară GOMOS, MISR, MODIS, CERES, TES, SCIAMACHY (surse în vizibil şi infraroşu).
Analiza maximelor de absorbţie se face în regiunile UV (Notholt, J. 1996, Fraser, A. 2009), VIS
(Koike, M., 1999, Notholt, J., 1996), sau IR (Blumenstock, Th., 1997, Oelhaf, H., 1995). Pentru
mărirea rezoluţiei se folosesc metode diferenţiale (Bonasoni, P., 1995). Analiza de tip „Fourier
Transform”, utilizată mai de mult doar în combinaţie cu analiza în infraroşu (FTIR) se utilizează
acum şi în vizibil şi ultraviolet (Notholt, J,. 1996). Rezoluţiile spectrometrice sunt de ordinul 0,0035
cm-1. Se utilizează şi metode de măsurare a emisiei termice a atmosferei (De Valk, 1995) cu
detectoare de microunde. Aceste sisteme sunt amplasate pe avioane supersonice (NASA Project
ARCTAS), baloane speciale (Oelhaf, H., 1995) sateliţi sau la institute specializate (Elokhov, A.S.,
1995).
Deşi sunt încă dificil de utilizat datorită complexităţii şi dificultăţilor de obţinere, prelucrare
şi interpretare a imaginilor şi au, încă, costuri ridicate, nivelul de accesibilitate al acestor programe a
crescut mult în ultimii ani, datorită dezvoltării tehnologiilor de construire, lansare, plasare pe orbită,
precum şi a posibilităţilor de intervenţie şi reglaje, mai ales datorită dezvoltării generaţiilor
succesive de navete spaţiale din programul NASA.
119

CAPITOLUL 7 ______________________________________________
ACHIZIŢIA ŞI PRELUCRAREA DATELOR DE MEDIU

În conformitate cu normele date în capitolul 3, măsurătorile pentru determinarea calităţii


mediului sunt continue (timpul dintre două măsurători nu depăşeşte 30s) sau prin eşantionare. În
cazul preluării de eşantioane se iau relativ mai puţine date, aşa că trebuie aplicate metodele
statistice.
Pentru aer există o reţea naţională de monitorizare a calităţii aerului, iar în cazul apei există
un sistem de monitoring integrat al apelor din România. De asemenea măsurătorile la sursă (emisii)
sunt în majoritatea cazurilor continue. Măsurătorile continue sunt mai puţin precise, dar pot da o
evaluare mai corectă a calităţii mediului, decât cele care sunt efectuate în laborator, mult mai
precise, dar efectuate după un timp relativ mare în raport cu momentul luării de probe, deci măsurile
care trebuiesc luate sunt în cel mai bun caz întârziate, dacă nu ineficiente din cauza întârzierii.
Există mulţi parametrii care nu pot fi măsuraţi continuu, mai ales în ceea ce priveşte solul.
Din punct de vedere statistic, în cazul monitorizării continue se face o observare
exhaustivă: când înregistrarea caracteristicilor se realizează pentru toate unităţile populaţiei; în
cazul măsurătorii unor eşantioane observarea este parţială, înregistrarea caracteristicilor se
realizează numai pentru o parte a unităţilor populaţiei (în timp sau în spaţiu).
Populaţia reprezintă totalitatea unităţilor simple sau complexe care formează obiectul
măsurătorii. Orice cercetare trebuie să înceapă cu delimitarea în timp şi spaţiu a populaţiei.
Studierea unei populaţii presupune înregistrarea mai multor valori pentru fiecare unitate individuală.
Fiecare set de valori se concretizează într-o variabilă aleatoare. Eşantionul este format din unităţile
simple sau complexe pentru care se înregistrează caracteristicile în conformitate cu obiectivele
propuse. Scopul urmărit prin extragerea unui eşantion dintr-o populaţie este ca valorile obţinute în
urma prelucrării datelor din eşantion să poată fi generalizate asupra întregii populaţii. Sondajul
presupune deci două faze distincte:
Faza I: Observare şi descriere statistică. Aceasta constă în extragerea eşantionului şi
calcularea valorilor ce definesc caracteristicile studiate: medii, dispersii, coeficienţi de variaţie,
asimetrie, etc.;
Faza II: Inferenţă statistică. Aceasta constă în extinderea indicatorilor eşantionului asupra
populaţiei. Această operaţie poartă denumirea de estimare.
120

Pe parcursul celor două faze vom întâlnii indicatori ai eşantionului şi indicatori ai populaţiei
totale. Primii sunt valori de sondaj şi se numesc estimatori, iar ceilalţi parametrii. Vom folosi
următoarele notaţii (Tabel 7.1):

Tabel 7.1 Mărimi statistice


Xi simbol pentru o caracteristică cantitativă pe care o posedă unităţile din populaţia totală
xi simbol pentru o caracteristică cantitativă pe care o posedă unităţile din eşantion
n Volumul eşantionului
N Volumul populaţiei totale
M sau X Media caracteristicii cantitative în populaţia totala

m sau x Valoarea mediei de sondaj pentru caracteristica cantitativă


σ2 Dispersia caracteristicii cantitative în populaţia totală
s2 Dispersia caracteristicii cantitative în eşantion
p Media caracteristicii calitative în populaţia totala
σp2 Dispersia caracteristicii calitative în populaţia totală
Sw2 Dispersia caracteristicii calitative în eşantion

Funcţiile care calculează media aritmetică sunt implementate în orice soft statistic sau de
calcul tabelar. De exemplu, în programul Microsoft Excel (din Microsoft Office) această funcţie
este numită AVERAGE() şi are un singur argument, anume domeniul în care au fost plasate datele
numerice.
Amplitudinea, notată cu A, este definită ca diferenţa între valorile maximă şi minimă ale
seriei de date: A=xmax –xmin. Amplitudinea ne informează asupra mărimii intervalului de variaţie;
are dezavantajul că depinde doar de două dintre valorile seriei, şi nu ne informează deloc asupra
modului în care datele sunt împrăştiate între extreme. Deviaţia medie (abaterea medie) depinde
„echitabil” de toate valorile seriei de date. Această statistică presupune că a fost calculată anterior
media m a seriei. Definiţia precisă este următoarea: deviaţia medie este media aritmetică a
abaterilor valorilor faţă de media lor, abateri luate în valoare absolută:
∑ xk − m
E=
n
Din punct de vedere matematic această formulă nu este potrivită (funcţia modul nu este derivabilă).
De aceea se introduce varianţa:

V=
∑ (x k − m )2
n
Deoarece varianţa nu are aceleaşi unităţi de măsură cu mărimea măsurată x, se introduce deviaţia
standard:

s=
∑ ( x k − m )2
n −1
În programul Microsoft Excel există funcţia STDEV() care dă deviaţia standard pentru o serie de
date.
121

În conformitate cu datele din capitolele 3 – 5 rezultă că datele de mediu sunt valori numerice
ale unor mărimi măsurabile. La măsurarea datelor de mediu apar erori datorate: executantului,
instrumentelor de măsură, variaţiilor sistemului asupra cărora se efectuează măsurătoarea. Erorile
pot fi absolute (diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală, Ea=Xi-Xa), relative (se raportează
eroarea absolută la valoarea adevărată Er=Ea/Xa), eroare sistematică (eroare absolută a mediei
Es= X - Xa), eroare a cărei cauză este cunoscută sau trebuie determinată (de exemplu utilizarea
aparatelor la altă temperatură decât cea la care sunt etalonate), erorile sistematice nu se pot elimina
prin repetarea măsurătorii cu acelaşi aparat, în condiţii identice. Erorile aleatoare sau
întâmplătoare au cauze necunoscute, nu pot fi prevenite. Prin măsurători succesive erorile
aleatoare pot fi eliminate (de fapt minimizate, deoarece valoarea exactă nu poate fi niciodată
măsurată). Erorile pot fi de metodă (datorate comportării neideale a sistemelor analitice:
instabilitatea unor compuşi, viteza mică a reacţiilor, lipsa de specificitate); erori instrumentale
datorate imperfecţiunii instrumentelor, influenţa factorilor de mediu, de exemplu temperatura; erori
operaţionale şi personale: funcţie de aptitudinile şi instruirea personalului.
Valorile mărimilor de mediu au următoarele caracteristici:
- Majoritatea valorilor pot fi măsurate continuu, dar repetabilitatea lor este greu de obţinut (fluxurile
de apă şi aer se deplasează continuu, dinspre sursa de poluare în mediu, iar deplasarea depinde de
mărimi ai mediului, cum ar fi vântul, umiditatea, temperatura, ploile, etc.), deci este puţin probabil
să obţinem o valoare identică în diverse locuri sau momente de timp), iar erorile nu pot fi corectate
prin măsurători succesive; pentru aceste valori media M dă o valoare estimativă asupra valorilor
măsurate, iar deviaţia standard arată împrăştierea valorilor măsurate; aceste valori nu sunt o măsură
a erorilor, deoarece valorile reale variază în timp şi spaţiu. O dată importantă o reprezintă valoarea
maximă şi verificarea valorii maxime raportată la pragul de alertă, respectiv pragul superior, sau
inferior de evaluare (vezi cap. 3). Dacă valoarea maximă depăşeşte unul din aceste praguri, este
probabil ca şi alte valori să depăşească unul din praguri. Dacă există suficiente date (şi în cazul
măsurătorii continue există o populaţie cu multe elemente), dacă o singură dată depăşeşte un prag
este probabil că aceasta este afectată de o eroare şi poate fi eliminată. Dacă există mai multe valori
ce depăşesc pragurile, se împarte populaţia în clase, despărţite de valoarea medie, valoarea pragului
de alertă, pragul inferior de evaluare şi pragul superior de evaluare. Pentru fiecare clasă se
calculează frecvenţa absolută, care reprezintă numărul de elemente ce aparţin acelei clase (în
programul Excel există funcţia FREQUENCY(). Dacă în clasele care depăşesc cel puţin unul din
praguri sunt multe valori, trebuie anunţată autoritatea de mediu.
- Precizia acestor valori depinde de aparatura cu care se măsoară, dar şi de condiţiile de mediu
(valorile date de măsurătorile de remote sensing sunt luate cu aparate de înaltă precizie, dar din
122

cauza condiţiilor meteorologice – nori, radiaţie solară incidentă) erorile pot ajunge la 100 %.
Valoarea adevărată a măsurătorii este imposibil de măsurat. În practică se acceptă, în locul valorii
adevărate, o valoare determinată cu o incertitudine suficient de mică, denumită valoare
convenţional adevărată. De aici rezultă importanţa cunoaşterii, pentru o măsurare efectuată în
anumite condiţii şi cu anumite mijloace de măsurare, a erorii maxime care poate fi comisă
(Chiciuc, 2002). Prin incertitudine de măsurare se înţelege intervalul în care se estimează, cu o
anumită probabilitate, că se află valoarea adevărată a măsurandului (Fig. 7.1). Precizarea acesteia
face utilizabil sau nu rezultatul măsurării. Astfel dacă se obţine o eroare de 0,02 ppm în măsurarea
dioxidului de sulf, trebuie aleasă altă metodă de măsură, deoarece, aşa cum este indicat în tabelul
3.1, acest poluant trebuie măsurat cu o precizie de 0,01 ppm.

Fig. 7.1 Valoarea măsurată, incertitudinea de măsură şi valoarea convenţional adevărată

- Rezultatele obţinute prin măsurători continue sunt mai puţin precise, decât cele de laborator, dar
asigură obţinerea de date în timp real, asigurând acţiuni imediate şi eficiente; de asemenea pe baza
valorilor obţinute în timp real se pot proiecta şi valida modele matematice de dependenţă a valorilor
anumitor mărimi în funcţie de timp, spaţiu, temperatură, umezeală, etc. Pe baza acestor modele se
pot elimina erorile de măsură (Căldăraru, F., 2009). Pentru monitorizarea măsurării parametrilor
mediului sunt necesare să se stabilească:
- locul unde se fac măsurătorile şi modul în care se efectuează (continuu sau prin eşantionare);
- frecvenţa măsurătorilor;
- parametrii ce se monitorizează;
- aparatura necesară, în funcţie de precizia necesară şi de costurile acesteia.
Datorită caracteristicilor enumerate mai sus, cât şi prin efectele asupra omului şi mediului,
rezultă că, în cazul datelor de mediu trebuie luate în consideraţie următoarele mărimi:
- valoarea maximă, mai ales dacă depăşirea pragului de alertă se repetă;
- media pe 24 h, mai ales în cazul emisiilor şi a mărimilor care sunt cumulative (de exemplu
concentraţia monoxidului de carbon);
123

- dacă se iau eşantioane sau se măsoară la diverse momente de timp cu un laborator portabil trebuie
stabilită frecvenţa cu care se iau aceste eşantioane;
- distribuţia valorilor în timp şi spaţiu şi dependenţa de alte mărimi măsurabile, pentru stabilirea
unei dependenţe funcţionale; la stabilirea acestei dependenţe trebuie calculat coeficientul de
corelaţie.
Erorile apărute la măsurătorile continue ale valorilor mărimilor de mediu se minimizează
prin verificarea unui număr mic de măsurători în laborator, folosind un eşantion compus din probe
care au fost măsurate şi in situ. Datele măsurate în teren se pot compara cu cele de laborator, şi se
poate stabili eroarea care se face utilizând aparatele din teren în raport cu cele de laborator (mult
mai precise şi la care se pot repeta măsurătorile, în condiţii identice). Acest procedeu validează sau
invalidează modelul fizico-matematic, în funcţie de eroarea calculată, raportată la cea care este
necesară la măsurătoarea parametrilor respectivi (date în capitolul 3).
În general trebuie făcut un compromis între precizia cu care se măsoară, frecvenţa şi
numărul de locuri în care se face măsurătoarea şi costurile aparaturii de măsură. La luarea deciziei
pentru aceşti parametrii se iau în considerare modelele fizico – matematice de dependenţă a
mărimilor măsurate şi parametrii de care depind aceştia. Programele de monitorizare a aerului şi
apei au avut în vedere acest lucru şi s-au realizat deja reţele de măsurare a aerului şi în mare măsură
şi a apei. Noul SMIAR (sistem de monitoring integrat al apelor din România) prevede
monitorizarea mediilor: apa; sedimente/materii în suspensie; biota (aspecte calitative ale
organismelor vii - mediul de viaţă habitat); elemente hidromorfologice. Sunt prevăzute ca
programe: programul de monitoring de supraveghere (S) are ca scop evaluarea stării globale a
apelor, furnizând informaţii pentru: validarea procedurii de evaluare a impactului, proiectarea
eficientă a viitoarelor programe de monitoring, evaluarea tendinţei de variaţie pe termen lung a
resurselor de apă, inclusiv datorită impactului activităţilor antropice; programul de monitoring
operaţional (O) se realizează pentru corpurile de apă care sunt identificate ca având riscul să nu
îndeplinească obiectivele de mediu; programul de monitoring de investigare (I) se efectuează pentru
identificarea cauzelor depăşirilor limitelor şi pentru stabilirea impactului poluărilor accidentale;
programul CAPM are ca scop cunoaşterea impactului alterărilor hidromorfologice asupra apelor. La
nivel mondial a fost pornit un program GEMS (United Nations Environment Programme
GEMS/WATER ).
Elaborarea unui plan de monitorizare a imisiilor atmosferice include:
- identificarea unităţilor surselor de emisii poluante;
- analizarea tipurilor de poluanţi;
- stabilirea punctelor de control al imisiilor în zonele cu risc ridicat de poluare;
124

- stabilirea aparatelor de monitorizare şi control utilizate;


- stabilirea frecvenţei de măsurare;
- realizarea sistemului de monitorizare, format din totalitatea aparatelor de control şi măsură, fixe şi
mobile, un sistem de comunicare şi unul de centralizare a datelor.
Sistemele de monitorizare a aerului pot fi dezvoltate folosind mai multe metode:
- metoda împărţirii pe zone: aria supusă monitorizării este împărţită pe zone relativ omogene (din
punct de vedere al emisiilor poluante, topografiei, densităţii populaţiei); în aceste zone se măsoară
variabilele statistice, şi pe baza unui model de dispersie se evaluează impactul global. Pentru
implementarea metodei sunt necesare staţii de măsurare în apropierea surselor industriale, lângă
rutele cu trafic intens şi în zonele urbane intens populate;
- metoda statistică: se analizează corelaţiile în timp şi spaţiu ale datelor măsurate de către un număr
minim de staţii de măsurare existente, care furnizează date precise;
- metoda grilei: se implementează un număr mare de puncte de măsurare, repartizate relativ uniform
în aria supusă monitorizării
- metoda analitică: staţiile de măsurare se amplasează în funcţie de localizarea punctelor de
intensitate maximă a poluării, localizare dată de un model fizico-matematic al dispersiei poluanţilor,
metodă cu grad mai mare de veridicitate în vecinătatea surselor de poluare
- metoda empirică: se monitorizează măsurători pe un anumit traseu, stabilit de exemplu în funcţie
de rutele de trafic auto intens dintr-o anumită zonă.
Un sistem automat de monitorizare al unui bazin hidrografic este constituit pe următoarele
nivele:
- nivelul central amplasat la dispecerul zonal din bazinul hidrografic;
- nivelul staţiilor hidrometrice, a posturilor pluviometrice şi a puţurilor de foraj – pentru urmărirea
parametrilor bazinului (nivele, temperatura, precipitaţii şi calitatea apelor)
- nivelul local – compus din totalitatea senzorilor şi traductoarelor amplasate în punctele de măsură
- nivelul de comunicaţie – realizat din elementele care participă la transferul datelor, între staţiile
locale şi dispecerul central (modemuri, staţii radio, GSM), precum şi din staţiile mobile de colectare
şi înmagazinare a datelor dataloggere) din punctele de achiziţie manuală.
Din descrierile anterioare rezultă că majoritatea aplicaţiilor se pot împărţii în două categorii
generale, din punctul de vedere al structurării sistemelor de măsură şi al problemelor ridicate de
aceasta: 1. Sistem format din multe puncte de măsură, în timp şi spaţiu, realizat din sisteme mai
ieftine, de precizie mai mică, la care problemele principale sunt legate de timpul de răspuns al
senzorilor, autonomia energetică, preţul sistemului de măsură, condiţionare şi transmisie a datelor;
şi 2. Sistem de precizie ridicată, unde se fac un număr mic de măsurători, la care problemele
125

principale sunt date de stabilirea locurilor de prelevare a eşantioanelor, deci stabilirea unui model
fizico – matematic, a cărui veridicitate se efectuează pe baza testelor statistice.
1. Sistemul de măsurare autonom, cu frecvenţă de măsurare ridicată este în principiu format din
(Fig. 7.2):

Fig. 7.2 Schema bloc a unui sistem de măsurare autonom

- senzorii cu timp de răspuns cât mai scurt şi ieftini;


- blocul de condiţionare de semnal, care asigură alimentarea senzorilor şi preamplificarea
semnalului (eventual şi o stabilizare cu temperatura);
- sistemul de achiziţionare a datelor, şi prelucrare primară, într-un microcontroler, care poate avea
memorii suplimentare sau poate fi conectat la sistemul central prin mai multe tipuri de comunicare
(GSM, Ethernet, etc.).
2. Sistem cu preluare de eşantioane şi stabilirea unui model fizico – matematic care este validat pe
baza modelelor statistice. Modelul de dispersie de tip canion pentru difuzia poluanţilor aerului a fost
pus la punct de universitatea din Mainz şi utilizat cu succes în Germania, Franţa şi Ungaria (Balczó,
M., 2005, Căldăraru, F., 2009). Modele pentru simularea distribuţiei de poluanţi ai apei sunt foarte
multe, dintre care: modele pe baza măsurătorilor GIS (Naranjo, E., 1997), distribuţiile obţinute prin
rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale (Huang, Z., 2004), modele de interacţiune râu – ape freatice
(Griffiths, J., 2007), modelul TOMCAT de propagare a nitraţilor şi fosfaţilor pe baza dezvoltării în
serie a dependenţei temporale (Hewett, C., 2009). Un program general de calcul pentru
determinarea fluxurilor este softul FLUENT, care oferă următoarele posibilităţi de calcul: calcul
bidimensional sau tridimensional; calcularea fluxurilor staţionare sau tranzitorii, calcularea
fluxurilor laminare sau turbulente, calcularea transferurilor de căldură, naturale sau imprimate,
conjugate (solid/fluid) şi radiative; reacţii chimice între diferite specii; modele multifază gaz –
126

lichid, gaz – solid; schimbări de fază (topire, solidificare, evaporare, condensare). Primul pas de
lucru este alegerea tipului de geometrie, 2D sau 3D. Este ales apoi pasul gridului. Pentru o
problemă dată este necesar să se parcurgă următoarele etape:
- importarea şi verificarea gridului
- selectarea tipului de rezolvare (de ex. sistem bazat pe calculul densităţii, a presiunii, etc.)
- selectarea modelului fizic cel mai adecvat (din punctul de vedere al turbulenţei, al numărului
de faze, etc.)
- stabilirea condiţiilor la limită
- stabilirea unei soluţii iniţiale
- stabilirea unor condiţii de convergenţă.
După rularea programului se analizează rezultatele din punct de vedere fizic. Programul furnizează
valori ale următoarelor mărimi:
- Forţe şi momente
- Coeficienţi medii de transfer termic
- Mărimi pe suprafaţă sau volum
- Fluxuri.
Modelarea cu programul FLUENT se poate efectua atât pentru faza gazoasă, cât şi pentru cea
lichidă. S-a utilizat acest model pentru cercetarea curgerii râurilor şi determinarea sedimentelor
(Shams, M., 2002).
Pentru a stabili dacă un model este valid se calculează covarianţa şi indicele de corelaţie.
Dacă datele eşantionului în locul şi momentul i sunt xi, iar datele modelului, în aceleaşi puncte i
sunt yi, iar mediile celor două serii sunt mX şi respectiv mY, atunci covarianţa între cele două serii
de date se calculează cu formula:
1
C= ∑ (x i − m X )(y i − m Y ) (7.1)
n
iar coeficientul de corelaţie Pearson este dat de relaţia:

rX, Y =
∑ (x i − m X )(y i − m Y ) (7.2)
∑ (x i − m X ) ⋅ ∑ ( y i − m Y )
2 2

Acest număr este în intervalul [-1,1]. Dacă rX,Y are valoarea apropiată de 1 sau de –1 modelul este
validat. În softul Excel corelaţia se face cu funcţia CORREL (). Relaţia dintre coeficientul de
corelaţie Pearson şi covarianţă este (sX şi sY sunt abaterile standard ale celor două serii de date):
C
rX, Y = (7.3)
s Xs Y
127

CAPITOLUL 8 _______________________________________________
CONFIGURAREA UNUI APLICAŢII DE MONITORIZARE A CALITĂŢII
MEDIULUI

Aplicaţiile de monitorizare a calităţii mediului sunt realizate fie la nivel local, de către
companii de producţie, fie la scară mai mare, regional, naţional sau transfrontalier, de către agenţiile
naţionale de mediu.
Aplicaţiile la scară mare au un pronunţat caracter ştiinţific şi folosesc cele mai performante
metode şi echipamente de măsurare a concentraţiilor poluanţilor aerului, apei şi solului dar, de
multe ori rezultatele procesului de monitorizare sunt folosite numai la informarea populaţiei din
zonele monitorizate despre nivelul de calitate a mediului şi nu la luarea unor măsuri de diminuare a
poluării aşa cum ar fi normal.
Aplicaţiile de monitorizare la nivel local au un caracter mult mai pragmatic datorită, în
primul rând, obiectivelor lor. O astfel de aplicaţie este cerută, de regulă, de un program de
conformare a cărui realizare conduce la obţinerea avizului sau acordului de mediu, prin urmare
motivaţia este foarte puternică. În acelaşi timp, în funcţie de complexitatea proceselor tehnologice
folosite de companie, procesul de monitorizare poate fi foarte complicat vizând toate subsistemele
de mediu: aer, apă, sol, biodiversitate, efectul de seră. În aceste condiţii, şi ţinând seama şi de
resursele disponibile în companie, alegerea echipamentelor de monitorizare poate deveni extrem de
sensibilă, mai ales din punctul de vedere al recuperării costurilor procesului de monitorizare.
În aceste condiţii, în acest capitol vom prezenta numai configurarea unei aplicaţii de
monitorizare a calităţii mediului la nivelul unei companii industriale pentru că problemele ridicate
sunt mai multe şi mai dificil de rezolvat.

8.1 Inventarul emisiilor pe toate tipurile de activităţi


Prima etapă din configurarea procesului de monitorizare este cea în care se face inventarul
emisiilor de poluanţi rezultate din toate tipurile de activităţi ce se desfăşoară în cadrul companiei.
Activităţi tehnologice
Activităţile tehnologice sunt principalele activităţi ce se desfăşoară în companie, activităţi
legate direct de tipurile de produse realizate. Primul tip de activitate tehnologică investigat este cel
de producere a energiei utilizate de companie. Dacă energia este furnizată de direct de sistemul
energetic naţional, atunci această activitate nu se monitorizează. Dacă energia necesară este obţinută
128

de la o centrală proprie, atunci se monitorizează toate emisiile caracteristice proceselor de ardere a


combustibililor convenţionali (cărbune, gaze naturale, petrol).
Principala activitate tehnologică în urma căreia rezultă principalii poluanţi este cea din
fluxurile de produs. În fiecare secvenţă a unui flux de produs rezultă, pe lângă subansamblu util care
merge în secvenţa următoare de flux, o serie întreagă de substanţe poluante în toate formele de
agregare. Atât tipurile cât şi cantităţile de poluant emise în mediul înconjurător pot fi foarte bine
estimate din documentaţiile tehnologice de produs. Dacă acestea nu sunt accesibile, informaţiile
necesare pot fi obţinute din documentaţiile tehnologice ale unor companii similare investigate în
studii anterioare.
Activităţi auxiliare
În această categorie intră deşeurile rezultate în urma activităţilor de locuire ale angajaţilor în
timpul serviciului în companie, adică deşeuri şi ape menajere. De asemenea, trebuie luate în
considerare emisiile poluante şi deşeurile rezultate în urma activităţilor de garare, service şi
transport, precum şi cele de depozitare a combustibililor din cadrul companiei. Poluarea rezultată în
urma acestui tip de activităţi este mult mai redusă decât cea rezultată în urma activităţilor
tehnologice dar trebuie luată în considerare.
Ce se inventariază
Emisiile poluante şi deşeurile rezultate In urma celor două tipuri de activităţi se inventariază
după următoarele criterii:
- tipul poluantului;
- starea de agregare la emisie (solid, lichid, gaz);
- locul de destinaţie din mediu (aer, apa, sol);
- tipul emisiei (continuă, periodică aleatoare);
- cantitatea emisă în unitatea de timp (estimare pe baza datelor de producţie);
- măsuri precedente de reducere a emisiei (filtre, staţii de epurare a apelor, depozite de
deşeuri).
8.2. Descrierea impactelor
Această etapă este una dintre cele mai importante din procesul de configurare a aplicaţiei de
monitorizare pentru că de ea depinde ce poluanţi vor fi selectaţi pentru a fi monitorizaţi. Prin impact
se înţelege efectul pe care poluantul îl are asupra oamenilor şi ecosistemelor ca urmare a acţiunii
directe (inhalare şi/sau consum direct) sau a acţiunii indirecte (combinaţii chimice cu alte elemente
chimice din mediul înconjurător din care rezultă substanţe cu acţiune directă sau înglobare în sol şi
consum în alimentele vegetale.
Sunt definite următoarele tipuri de impacte care trebuie descrise.
129

Impactul asupra sănătăţii omului


- inducerea unor boli în regim cronic sau acut
- agravarea unor boli deja existente
- pericolul de deces
Impactul asupra ecosistemelor
- ploi acide
- degradarea solurilor
- biodiversitate
Schimbări globale
- numai emisiile de gaze cu efect de sera (CO2 şi CH4)
Informaţiile ştiinţifice şi tehnice necesare pentru descrierea acestor impacte se obţin din
legislaţia specifică de mediu şi din literatura ştiinţifică din domeniu.

8.3. Delimitarea zonei de impact asupra mediului


După dimensiunea lor impactele poluanţilor asupra mediului pot fi:
2
(a) Impacte locale care se manifestă în zone limitate care se întind pe arii de câţiva km sau câteva
2
zeci de km . Aceste impacte se exercită asupra ecosistemelor din vecinătatea companiei poluatoare
şi asupra unui număr relativ mic de oameni, în cea mai mare parte angajaţi ai companiei, prin
urmare ele sunt conştientizate şi asumate atât de oameni, cât şi de autorităţile locale.(b) Impacte
regionale care se manifestă în zone însemnate dintr-o ţară, până la zone în care sunt cuprinse mai
multe ţări (poluarea transfrontalieră) sau părţi însemnate dintr-un continent. Aceste impacte se
exercită asupra unui număr mare de oameni care conştientizează efectele de cele mai multe ori după
ce ele se produc. Efectele asupra ecosistemelor sunt agravate de dimensiunea acestora, astfel încât
intervenţiile de minimizare şi înlăturare a efectelor sunt lente şi întârziate.(c) Impacte globale care
se manifestă la nivelul întregii planete şi sunt legate de emisiile de CO2, CH4, NOX şi SOX, adică de
efectul de seră. Legislaţia actuală de mediu la nivelul Uniunii Europene leagă aceste emisii de
schimbările climatice globale aşa că aceste emisii se monitorizează, chiar daca individualizarea
contribuţiilor este, practic, imposibil de realizat.
Delimitarea zonelor de impact se face după concentraţia de poluant măsurată sau estimată.
Marginea zonei afectată de impacte este acolo unde această concentraţie este mai mică sau egală cu
concentraţia limită admisă. În mod evident, această procedură nu se aplică impactelor globale.

8.4. Localizarea surselor de emisie pe tipuri de poluanţiAceastă etapă este necesară pentru
stabilirea punctelor de măsură ale emisiilor. În principiu, poluanţii sunt emişi în fiecare secvenţă de
130

flux tehnologic de produs dar, dacă sunt respectate documentaţiile tehnologice de produs, toate
aceste emisii sunt captate şi conduse către locurile unde are loc emisia în mediu: coşuri, platforme
de depozitare a deşeurilor, staţii de epurare a apelor reziduale.
O atenţie deosebită trebuie acordată emisiilor care sunt legate de riscul tehnologic (incendiu,
explozie, etc.) sau cel de mediu (contaminări, noxe, etc.), chiar dacă echipamentele tehnologice
aferente sunt dotate cu sisteme de supraveghere, control şi intervenţie automată.
Un alt obiectiv al acestei etape este acela de a stabili dacă aceste emisii sun continue sau
accidentale. Emisiile continue generează aşa numita “poluare cronică”, în vreme ce emisiile
accidentale sunt legate de riscul tehnologic şi de cel de mediu.
8.5. Stabilirea poluanţilor care vor fi monitorizaţi şi a obiectivelor procesului de monitorizare
În cadrul acestei etape se stabileşte care sunt poluanţii ce vor fi monitorizaţi prin măsurarea
parametrilor individuali (concentraţii pentru gaze şi lichide, densităţi pentru solide) şi, de asemenea,
care sunt poluanţii care vor fi monitorizaţi prin măsurarea unor parametri globali precum aciditatea,
turbiditatea sau conductivitatea.
Aceste decizii se iau, în primul rând, în funcţie de accesibilitatea ştiinţifică şi financiară a
metodei de măsurare a poluantului, dar şi de importanţa impactului generat. Costurile procesului de
măsurare pot fi un criteriu important de decizie atunci când contextul socio – economic o permite.
Costurile programului de monitorizare sunt suportate la început de producător dar, cel puţin
o parte din ele, ajung până la urmă să fie incluse în costurile produsului. Dacă un astfel de
produs concurează pe o anumită piaţă cu un produs similar care provine dintr-o ţară unde
legislaţia de mediu este mai permisivă şi care are, prin urmare costuri mai mici, produsul
care respectă legislaţia de mediu nu va rezista. În aceste condiţii este necesar ca o parte din
costurile procesului de monitorizare să fie preluate de cei care beneficiază de un mediu mai
curat, administraţia locală sau chiar cea centrală. Preluarea unei părţi din costuri se poate
realiza prin facilităţi fiscale cum ar fi reducerea temporară a unor taxe şi impozite.
Tot în cadrul acestei etape se stabilesc obiectivele procesului de monitorizare care, în
principiu sunt:
(1) Situarea la nivelul concentraţiilor limită admise;
(2) Situarea sub nivelul concentraţiilor limită admise în cazurile în care limitele de
suportabilitate ale ecosistemelor asociate cer acest lucru;
8.6. Descrierea domeniilor şi a frecvenţelor de măsurare
Această etapă este de o importanţă deosebită în decizia corectă de alegere a echipamentelor
de măsurare.
131

Domeniul de măsurare
Domeniul de măsurare este descris, în primul rând, de concentraţiile minime şi maxime ce
trebuie măsurate. Principala problemă este că între aceste două concentraţii pot fi diferenţe de
ordine de mărime, de la poluarea cronică la cea acută şi, de regulă, un echipament nu le poate
măsura pe amândouă.
O altă problemă este aceea că domeniul de măsurare trebuie să includă concentraţia limită
admisă pentru a marca atingerea obiectivului de mediu şi, de asemenea, concentraţiile de alertă,
respectiv alarmă, atunci când se monitorizează evenimente de risc tehnologic sau de mediu. De
multe ori aceste concentraţii au valori mai mici decât concentraţiile minime ce trebuie măsurate.
Frecvenţa de măsurare
Pentru orice parametru, individual sau global, ce caracterizează un fenomen de poluare,
frecvenţa de măsurare trebuie să fie în acord cu dinamica fenomenului de mediu. Dacă această
frecvenţă este mai mică sau egală cu durata schimbării fenomenului de mediu este în regulă, dar
dacă frecvenţa de măsurare este mai mare decât această durată este posibil ca tocmai valorile de
poluare acută să nu fie prinse de procesul de măsurare ceea ce, în cazul monitorizării riscului
tehnologic sau a celui de mediu, nu este deloc recomandat.
Din punctul de vedere al frecvenţei de măsurare procesele de măsurare sunt:
- procese de măsurare cu eşantionare continuă, pentru fenomenele de poluare cu o dinamică rapidă
(în apropierea momentului exploziei sau incendiului);
- procese de măsurare cu eşantionare periodică, pentru fenomenele de poluare cu o dinamică mai
lentă (majoritatea fenomenelor de poluare cronică);
- procese de măsurare cu eşantionare aleatoare, pentru fenomenele de poluare cu o dinamică foarte
lentă (eutrofizarea lacurilor).
8.7. Măsurarea şi monitorizarea
Criteriile care stau la baza deciziei de alegere a echipamentelor de măsurare sunt:
- principiul de măsurare să poată detecta poluantul ce trebuie monitorizat;
- domeniul de concentraţii;
- domeniul de sensibilitate ridicată al metodei să includă valorile tipurilor de concentraţii ce trebuie
măsurate;
- echipamentul să poată măsura cu frecventa stabilită pentru poluant;
- costurile echipamentului, ale procesului de măsurare şi al mentenanţei
şi au fost descrise pe larg mai sus.
132

Măsurarea şi monitorizarea se fac de către echipe ale departamentului de mediu din


companie dacă există personal cu pregătire corespunzătoare sau de către o companie specializată
din afară.
Ultima activitate din cadrul acestei etape este realizarea raportului de monitorizare care
poate fi de mai multe tipuri.
• Raportul tehnic şi ştiinţific
o conţine toate măsurătorile brute (jurnale de măsurători), prelucrarea datelor (cu
filtrele de selecţie) şi interpretarea rezultatelor
• Raportul pentru autorităţile de mediu
o conform legislaţiei specifice din domeniu
• Raportul pentru cei care iau decizii
o informaţii calitative despre fenomenele specifice
o rezultatele obţinute prezentate într-o formă simplă şi atractivă
o informaţii clare despre avantaje, dezavantaje, costuri, câştiguri
133

CAPITOLUL 9 _______________________________________________
MONITORIZAREA EMISIILOR LA INSTALAŢIILE MARI DE ARDERE

9.1. Politica de mediu a Autorităţii Naţionale de Energie


Principii pentru îndeplinirea obiectivelor politicii de mediu în domeniul energiei :
- corelarea obiectivelor de mediu cu natura şi dimensiunile impactului negativ al activităţilor
desfăşurate în cadrul companiei;
- adoptarea unor măsuri pentru prevenirea poluării şi pentru îmbunătăţirea activităţii de protecţie a
mediului;
- implicarea furnizorilor, colaboratorilor şi consumatorilor în atingerea obiectivelor de mediu ale
companiei;
- implementarea unui sistem de management de mediu performant pentru atingerea obiectivelor de
mediu; promovarea unui dialog deschis cu publicul prin informări permanente asupra problemelor
de mediu din activitatea.
Principalul impact negativ produs de termocentrale asupra mediului înconjurător se
manifestă prin emisiile de poluanţi în atmosferă - SO2, NOx, CO, CO2 şi pulberi. Prin aderarea la
Protocolul de la Kyoto, România s-a angajat să reducă emisiile gazelor cu efect seră cu 8 %.

9.2. Baza legală şi cerinţele de monitorizare


Activitatea instalaţiilor mari de ardere este reglementată de următoarele acte normative:
Legea nr. 271/2003 care ratifică Protocolul de la Gothenburg asupra poluării atmosferice
transfrontaliere pe distanţe lungi, referitor la reducerea acidifierii, eutrofizării şi nivelului ozonului
troposferic. Plafoanele de emisii, aferente anului 2010, angajate de România sunt de 918 kilotone
pentru SO2 şi 437 kilotone pentru NOx, din care aportul instalaţiilor mari de ardere (IMA) este
prognozat a fi de 36,6 % (336 kilotone) pentru dioxidul de sulf (SO2) şi 26,08 % (114 kilotone)
pentru oxizii de azot (NOx);
HG nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor
poluanţi proveniţi din instalaţiile mari de ardere, modificată şi completată prin HG nr. 322/2005 şi
HG nr. 1502/2006, prin care se transpun prevederile Directivei nr. 2001/80/CE privind limitarea
emisiilor anumitor poluanţi în aer proveniţi din instalaţiile mari de ardere;
Ordinul comun nr. 712/2003 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului,
nr.199/2003 al Ministrului Economiei şi Comerţului şi nr.126/2004 al Ministrului Administraţiei şi
Internelor, care aprobă “Ghidul privind elaborarea propunerilor de programe de reducere progresivă
134

a emisiilor anuale de dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx) şi pulberi provenite din instalaţiile
mari de ardere”;
OUG nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 84/2006, prin care se transpun prevederile Directivei nr. 96/61/CE privind prevenirea şi
controlul integrat al poluării - IPPC. În contextul în care instalaţiile mari de ardere (IMA) sunt în
totalitate instalaţii IPPC, conform prevederilor art. 12, autorizaţiile integrate de mediu trebuie să
conţină cerinţe corespunzătoare de monitorizare, frecvenţa şi metodologia specifică de măsurare,
proceduri de evaluare şi obligaţii privind furnizarea către autoritatea competentă pentru protecţia
mediului a datelor solicitate pentru verificarea conformării funcţionării instalaţiei cu cerinţele
prevăzute de autorizaţie;
Ordinul MAPAM nr. 818/2003, pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de
mediu, cu modificările şi completările ulterioare;
OUG nr. 243/2002 privind Protecţia atmosferei, aprobată şi modificată prin Legea nr. 655/2001,
prin care se transpun prevederile Directivei nr. 96/62/CE privind evaluarea şi managementul
calităţii aerului;
Ordinul MAPM nr. 592/2002 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea valorilor limită, a
valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot şi
oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PM10 şi PM2,5), plumbului, benzenului, monoxidului de
carbon şi ozonului în aerul înconjurător, prin care se transpun prevederile Directivei nr. 99/30/CE
privind valorile limită pentru dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx), materii în suspensie şi
plumb în aerul atmosferic. În ce priveşte condiţiile tehnice stabilite prin Ordinul MAPPM
nr.462/1993 referitor la “Normele metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi
atmosferici produşi de surse staţionare”, aplicabilitatea acestuia se menţine în cazul IMA pentru alţi
poluanţi proveniţi din instalaţie decât cei reglementaţi prin HG nr. 541/2003, respectiv SO2, NOx şi
pulberi.

9.3 Standardele aplicabile în cadrul activităţii de monitorizare a emisiilor provenite de la


instalaţiile mari de ardere (IMA)
Pulberi
SR ISO 9096:2005 Emisii de la surse fixe. Determinare manuală a concentraţiei masice de pulberi
20-1000 mg/mc.
SR EN 13284-1:2002 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice mici de pulberi.
Partea 1: Metoda gravimetrică manuală.
135

SR EN 13284-2:2005 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiilor masice scăzute de


pulberi. Partea 2: Sisteme automate de măsurare SO2
SR ISO 7935:2005 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice de dioxid de sulf.
Caracteristici de performanţă ale metodelor de măsurare automate.
SR ISO 11632:2005 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice de dioxid de sulf.
Metoda prin cromatografie ionică
SR EN 14791:2006 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice de dioxid de sulf.
Metodă de referinţă
NOX
SR ISO 11564:2005 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice de oxizi de azot.
Metoda fotometrică cu naftiletilendiamină
SR EN 14792:2006 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice de oxizi de azot
(NOx). Metodă de referinţă: chemiluminescenţă
Prelevare
SR ISO 10396:2001 Emisii ale surselor fixe – Prelevare pentru determinarea automata a
concentraţiilor de gaze
Parametri auxiliari
SR EN 14789:2006 Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei volumice de oxigen (O2).
Metodă de referinţă: paramagnetism
SR EN 14790:2006 Emisii de la surse fixe. Determinarea vaporilor de apă în conducte
Asigurarea calităţii
SR EN ISO 14956:2003 Calitatea aerului – Evaluarea aplicabilităţii unei proceduri de măsurare
prin comparare cu o incertitudine de măsurare cerută (Specifică procedura QAL1)
SR EN 14181:2004 Emisii de la surse fixe. Asigurarea calităţii sistemelor automate de măsurare
(Specifică procedurile QAL 2, QAL 3 şi AST)
EN ISO 9169:2006 Calitatea aerului – defineşte şi determină caracteristicile de performanţă în
sistemul de măsură
SR EN ISO/CEI 17025:2005 Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi
etalonări

9.4. Monitorizarea discontinuă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi


9.4.1 Cerinţe generale privind monitorizarea discontinuă a instalaţiilor mari de ardere
Măsurările discontinue ale emisiilor au ca rezultat constatarea comportamentului de emisie al
unei instalaţii, punctual şi într-un interval de timp limitat. Monitorizarea prin măsurări discontinue
ale emisiilor de SO2, NOx şi pulberi se realizează în toate cazurile în care nu este cerută
136

monitorizarea continuă. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cere efectuarea


măsurărilor discontinue sau alte proceduri de determinare adecvate, verificate şi aprobate de
aceasta, care conduc la evaluarea cantităţilor de emisii de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi, cu
o frecvenţă de cel puţin o dată la 6 luni. Nu se solicită măsurări continue şi în consecinţă se vor
efectua măsurări discontinue în următoarele cazuri:
- pentru instalaţiile mari de ardere a căror durată de viaţă este mai mică de 10 000 de ore de
funcţionare;
- pentru emisiile de dioxid de sulf şi pulberi provenite din procesul de ardere a gazului natural în
boilere sau în turbinele cu gaze;
- pentru emisiile de dioxid de sulf provenite de la turbinele cu gaze sau de la boilerele care ard
produse petroliere cu un conţinut cunoscut de sulf, în cazul în care acestea nu deţin echipamente de
desulfurare;
- pentru emisiile de dioxid de sulf provenite de la boilere care utilizează în procesul de ardere
biomasă, cu condiţia ca titularul activităţii să justifice din punct de vedere tehnic că emisiile de
dioxid de sulf nu pot fi în nici un caz mai mari decât valorile limită de emisie stabilite.
Măsurarea poluanţilor SO2, NOx şi pulberi implică, conform anexei 2 din HG nr. 541/2003,
măsurarea simultană a parametrilor de proces relevanţi: temperatură, presiune, conţinutul în oxigen
şi vapori de apă al gazelor reziduale, conform cerinţelor metodelor de măsurare utilizate. Măsurările
discontinue ale poluanţilor, ale parametrilor de proces, procedurile de determinare a emisiilor
trebuie să se efectueze în conformitate cu standardele CEN care sunt prioritare. Dacă pentru un
obiectiv de măsurare nu există standard CEN, conform anexei 2, secţiunea A, punctul 2, se
utilizează standardele ISO sau standarde naţionale, cu condiţia asigurării unor date de calitate
ştiinţifică echivalentă. Pentru a putea trage nişte concluzii referitoare la emisiile unei instalaţii ce
funcţionează continuu, aplicând proceduri de măsurare într-un interval limitat de timp, măsurările
trebuie efectuate în aşa fel, încât rezultatele să fie reprezentative pentru comportamentul de emisie
al instalaţiei. De aceea planificarea acestei activităţi este un factor extrem de important. În afara
supravegherii curente a instalaţiei mari de ardere solicitată de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului în baza HG nr. 541/2003, există şi alte situaţii care pot reclama măsurări ale
emisiilor, ca de exemplu:
a) măsurări în urma schimbării semnificative a tipului de combustibil sau a modului de funcţionare
a instalaţiei;
b) măsurări în cadrul unor probe tehnice de verificare a instalaţiei;
c) măsurări în cazul unor reclamaţii;
d) măsurări pentru declararea emisiilor;
137

e) măsurări în cadrul unor verificări privitoare la securitatea tehnică;


f) măsurări în vederea analizei cauzelor unui anumit comportament de emisie sau a prognozării
comportamentului de emisie în anumite situaţii de funcţionare;
g) măsurări ale emisiilor provenite din instalaţiile mari de ardere pentru care titularul activităţii
instalaţiei s-a angajat printr-o declaraţie scrisă să nu exploateze instalaţia mai mult de 20 000, în
perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2015;
h) alte cazuri prevăzute de lege.
În privinţa instalaţiilor supuse prevederilor art. 22 din HG nr. 541 /2003 (referitor la
utilizarea combustibilului solid indigen), măsurări discontinue pot fi permise, cu aprobarea
autorităţii competente de protecţia mediului, în condiţiile stabilite în Anexa nr. 9, secţiunea B,
punctul 1, şi anume:
- pentru instalaţiile mari de ardere noi - tip II având o putere termică nominală mai mare de
300MW, dacă prin măsurări discontinue sau alte proceduri adecvate se pot obţine concentraţiile de
dioxid de sulf şi pulberi.
- pentru instalaţiile mari de ardere noi - tip II având o putere termică nominală cuprinsă între 50 şi
300 MW, dacă autoritatea competentă pentru protecţia mediului decide să nu solicite măsurări
continue. În cazul nesolicitării măsurărilor continue se utilizează, cu o frecvenţă regulată, măsurări
discontinue sau alte proceduri de determinare adecvate, pentru a evalua cantităţile de dioxid de sulf,
oxizi de azot, pulberi şi oxigen aflate în gazele reziduale. În cazul instalaţiilor mari de ardere noi –
de tip II, trebuie să se respecte valorile ratelor de desulfurare, trebuie monitorizat suplimentar, cu o
frecvenţă regulată, aprobată de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, conţinutul de
sulf al combustibilului solid utilizat în instalaţia mare de ardere.

9.4.2. Planificarea măsurărilor


În scopul supravegherii curente a instalaţiilor care nu necesită monitorizare continuă, se
stabileşte un program de monitorizare discontinuă care trebuie aprobat de către autoritatea
competentă pentru protecţia mediului şi care este inclus în autorizaţia integrată de mediu. La
stabilirea programului de măsurări se au în vedere particularităţile tehnologice ale instalaţiei.
Programul de măsurări trebuie să acopere toate fazele de funcţionare ale instalaţiei. Măsurările
trebuie să fie relevante pentru toate situaţiile – condiţiile de funcţionare cunoscute (cicluri de
funcţionare, schimbarea combustibilului, modificări semnificative de natură a afecta nivelul
emisiilor etc.). Indiferent de scopul măsurării - pentru monitorizarea discontinuă obligatorie sau
pentru alte situaţii care reclamă măsurarea emisiilor - în vederea efectuării unei măsurări, trebuie
elaborat un plan pe baza căruia să se desfăşoare măsurările. Acesta va conţine formularea sarcinii de
138

măsurare şi o strategie adecvată scopului măsurării, corespunzător sarcinii de măsurare propusă,


răspunzând următoarelor probleme:
- care sunt poluanţii de măsurat;
- unde vor fi efectuate măsurările;
- care este perioada de timp în care trebuie efectuate măsurările;
- care sunt mijloacele tehnice de măsurare;
- cum vor fi utilizate rezultatele măsurărilor; - --
- cine va efectua măsurările.
Planul se stabileşte prin acord între operatorul instalaţiei şi organizaţia care efectuează
măsurările. Dacă este vorba de măsurări solicitate de autorităţile competente, trebuie ca planul
stabilit prin acordul încheiat între părţi să fie aprobat de autoritatea respectivă. Planul activităţii de
măsurare conţine performanţele ce trebuie atinse în cadrul sarcinii de măsurare propuse,
reglementând raportul dintre operator, organizaţia care realizează măsurările şi autoritatea
competentă pentru protecţia mediului .

9.5. Efectuarea măsurărilor


9.5.1. Amplasarea punctelor de măsurare
Alegerea locului în care se va efectua măsurarea se face astfel încât rezultatele să fie
reprezentative pentru comportamentul de emisie al instalaţiei respective. De aceea, în cazul
instalaţiilor noi, se analizează şi se stabileşte amplasamentul încă din faza planificării. Trebuie să fie
asigurat accesul în siguranţă şi cât mai uşor posibil al personalului specializat. În acest scop
facilităţile pentru poziţionare şi acces se stabilesc din timp şi se amenajează corespunzător de către
deţinătorul instalaţiei, luând în considerare normele de protecţie a muncii. Se vor avea în vedere
pericolele care pot apărea în condiţii de:
• lucru la înălţime;
• expunere la gaze toxice, fierbinţi, inflamabile, expunere la praf şi zgomot;
• pericole de electrocutare de la echipament sau încărcare electrostatică;
• manipulare de echipamente grele sau voluminoase
. Standardele ce conţin metode de prelevare şi analiză, prevăd ca măsurarea concentraţiei
poluanţilor să se realizeze pe un volum reprezentativ de efluent. Alegerea amplasamentului
punctului de recoltare se face astfel încât repartiţia substanţelor poluante în secţiunea canalului să
fie cât mai omogenă posibil, iar viteza, temperatura şi presiunea în conductă în zona de prelevare să
fie cât mai stabile. Curgerea gazului în conductă trebuie să fie pe cât posibil laminară, cu o viteză
superioară limitei de detecţie a metodei folosite pentru măsurarea ei; de aceea, prezenţa deviaţiilor,
139

a racordurilor, robineţilor, ventilatoarelor sau a altor instalaţii trebuie evitată. Se recomandă


amplasarea punctelor de măsură în conducte de evacuare rectilinii, cu forme şi secţiuni constante.
Coşurile cu o viteză a efluentului suficient de mare (preferabil > 5 m/s) sunt porţiuni de măsură
recomandabile. În ceea ce priveşte măsurările de pulberi, vor fi preferate canalele verticale celor
orizontale, pentru a se evita depunerea sau repartizarea neomogenă a pulberii în efluent. Este
preferabil ca secţiunea de măsură să se aleagă după (în aval de) ventilatorul de gaze arse, deoarece
în acea porţiune este mai probabil să existe un amestec mai omogen al gazelor reziduale, decât
înainte de ventilator. Prelevarea efluentului gazos trebuie să fie reprezentativă, adică locaţia de
prelevare trebuie să fie tipică pentru întreaga conductă. Reprezentativitatea locaţiei de prelevare
necesită confirmare cu ajutorul unei măsurări în reţea conform cu ghidul dat în SR ISO 10396:2001.
Punctele de prelevare pentru măsurarea în reţea trebuie să fie amplasate conform cu SR ISO
9096:2005. Verificarea reprezentativităţii trebuie făcută înainte de prima instalare a sistemului de
măsurare şi se repetă în caz de incertitudine. În cazul în care prelevarea se efectuează într-un singur
punct sau de-a lungul unei singure axe din planul de măsurare, atunci trebuie să se demonstreze că
locul ales este reprezentativ pentru toată secţiunea transversală de măsurare. Această
reprezentativitate trebuie să fie demonstrabilă, adică nu trebuie să existe un profil de viteză a
gazului rezidual sau o concentraţie neomogenă în secţiunea de măsurare. Dacă acestea există, atunci
valorile măsurate trebuie ponderate corespunzător punctului ales. Dacă nu se pot întruni toate
criteriile de amplasare a punctelor de prelevare, atunci se va asigura reprezentativitatea probei prin
mărirea numărului de puncte în grila de prelevare. Pentru accesul la punctele de măsură este
necesară pregătirea unei platforme, fixe sau mobile, asigurând un spaţiu de lucru suficient,
racordurile necesare la apă şi energie şi ţinând cont de măsurile specifice de protecţie a muncii. În
funcţie de condiţiile concrete se poate avea în vedere construcţia a două platforme care să permită
accesul la punctele de prelevare. Pe cât posibil se va evita un proiect care să implice
urcarea/coborârea instalaţiei între cele două platforme. Lungimea sondei de prelevare utilizate
trebuie să fie adecvată diametrului coşului atât pentru a se asigura reprezentativitatea probei, cât şi
pentru a permite manevrarea acesteia în condiţii de maximă siguranţă. Grilajele sau balustradele de
protecţie nu trebuie să incomodeze manevrarea sondelor. Deschiderea de acces la punctele de
prelevare practicată în peretele canalului/coşului trebuie să permită poziţionarea echipamentului şi,
ulterior, etanşarea.

9.5.2 Măsurări în grilă


De regulă, pentru determinarea concentraţiei medii a poluanţilor într-o secţiune transversală
a canalului (coşului) de evacuare se realizează “măsurări în grilă”, constând din prelevarea de probe
140

din mai multe puncte ale secţiunii transversale, stabilite în funcţie de tipul şi dimensiunile secţiunii.
În principiu, secţiunea canalului se împarte în mai multe arii egale, în centrele cărora vor fi
localizate punctele de prelevare. În general, numărul de puncte de prelevare creşte cu creşterea
secţiunii.
1. În cazul secţiunii transversale circulare, măsurările se efectuează pe două sau mai multe axe
(diametre) aflate în planul secţiunii de măsură. De regulă două axe sunt suficiente. Secţiunea
transversală este împărţită în inele concentrice de suprafeţe egale, în centrele cărora sunt amplasate
punctele de prelevare, pe axele de prelevare. Există două metode de alegere a poziţiei punctelor de
prelevare pe fiecare axă. Poziţia punctelor pe axa de prelevare ca şi numărul punctelor în cazul
metodei generale sunt indicate în SR ISO 9096/2005, Anexa B.
(a) în centrul secţiunii se plasează un punct de prelevare (Fig. 9.1); în acest caz pe o axă de
prelevare se situează un număr impar de puncte (metoda generală).

Fig. 9.1 - Dispunerea punctelor de măsură într-o secţiune circulară, metoda generală, pentru conducte cu
diametrul > 2 m, conform SR ISO 9096/2005, Anexa B

(b) în centrul secţiunii nu se plasează un punct de prelevare (Fig. 9.2); în acest caz pe axa de
prelevare se situează un număr par de puncte (metoda tangenţială)

Fig. 9.2 - Dispunerea punctelor de măsură într-o secţiune circulară, metoda tangenţială, pentru conducte cu
diametrul > 2 m, conform SR ISO 9096/2005, Anexa B
141

2. În cazul secţiunii rectangulare, suprafaţa se împarte într-un număr de arii, geometric asemenea cu
secţiunea totală (Fig.9.3):

Fig. 9.3 - Dispunerea punctelor de măsură într-o secţiune rectangulară, conform SR ISO 9096/2005, Anexa B

Pentru a determina concentraţia medie a particulelor în planul de măsură, duza sondei de


prelevare este deplasată de la un punct de măsură la altul, fiind aspirate volume de gaz, izocinetic,
în fiecare punct. Durata de prelevare a probelor trebuie sa fie egală pentru fiecare punct de măsură,
rezultând o probă medie. Pentru a se evita condensarea vaporilor în linia de prelevare, separatorul
de particule şi dispozitivul de măsură a debitului trebuie încălzite deasupra punctului de rouă.
Măsurările în grilă efectuate pe baza unor proceduri manuale sunt utile şi pentru a demonstra că
locul ales pentru prelevarea de probe pentru monitorizare continuă este reprezentativ.

9.5.3. Prelevare izocinetică


Prelevarea de probe extractive în vederea colectării de particule, de substanţe conexe
particulelor sau de aerosoli trebuie efectuată izocinetic, adică viteza gazului rezidual în punctul de
prelevare trebuie sa fie egala cu viteza de aspiraţie a probei. O viteză neadecvată de prelevare
produce fenomene de separare care conduc, în final, la o supraestimare sau la o subestimare a
concentraţiei de particule. (Fig.9.4)

Fig. 9. 4 - Cazul 1: prelevare izocinetică; Cazul 2: viteză de aspiraţie prea mică; Cazul 3: viteză de aspiraţie prea mare
142

Asemenea efecte de separare sunt mai mari în cazul unei viteze mai mici de aspiraţie decât
în cazul depăşirii vitezei de aspiraţie necesare. Daca viteza de aspiraţie nu poate fi reglată cu
exactitate, atunci este preferabil să se selecteze viteza de aspiraţie mai mare decât viteza de curgere
în punctul de măsurare (max. 10%). Există sisteme manuale de prelevare, automatizate, ce măsoară
continuu viteza gazului rezidual şi reglează viteza de aspiraţie automat.

9.5.4. Prelevarea extractivă a probelor pentru determinările de poluanţi gazoşi


Prelevarea extractivă a probelor pentru determinarea concentraţiilor de poluanţi gazoşi poate
fi efectuată fie sub forma unei măsurări în grilă (integrând secţiunea transversală), fie punctual.
Prelevarea punctuală presupune ca punctul de măsurare ales sa fie reprezentativ pentru toată
secţiunea transversală de măsurare, în ceea ce priveşte debitul masic al poluantului de interes.
Această reprezentativitate trebuie să fie demonstrabilă. Pentru a dovedi că punctul de măsurare este
reprezentativ, se apelează la proceduri de măsurare continue pentru poluantul de interes sau pentru
alt indicator relevant. Prelevarea se efectuează în orice punct din planul de măsurare, dacă poate fi
demonstrată o omogenitate suficientă a indicatorilor măsuraţi. Dacă se constată existenţa unui profil
de viteză sau de concentraţie neomogen, măsurarea se va realiza într-un număr de puncte de
prelevare care să asigure reprezentativitatea rezultatelor. În cazul prelevării extractive de probe este
adesea necesară condiţionarea probei gazoase înaintea măsurării. Aceasta operaţie presupune
îndepărtarea particulelor cu ajutorul unui filtru pentru particule fine, sau a umidităţii prin
condensare sau absorbţie. Este necesar ca procesul de condiţionare să nu afecteze calitatea probei de
gaz sau să-i modifice volumul.

9.5.5. Parametrii auxiliari


Pentru a putea descrie complet efluentul gazos şi pentru a putea raporta mărimile monitorizate în
condiţiile de referinţă impuse de legislaţie, este necesar să se urmărească următorii parametri ai
gazelor reziduale:
• densitatea gazelor reziduale;
• umiditatea
• conţinutul în oxigen
• viteza de curgere şi presiunea
• temperatura
143

9.6. Monitorizarea continuă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi


9.6.1. Cerinţe generale privind monitorizarea continuă a instalaţiilor mari de ardere
HG nr. 541/2003 stabileşte prin Anexa nr. 2, secţiunea A, punctul 2, litera a) următoarele obligaţii
de monitorizare a emisiilor:
- Pentru instalaţiile mari de ardere având o putere termică nominală egală sau mai mare de 100MW,
se efectuează începând cu data de 27 noiembrie 2004, măsurători continue ale emisiilor de SO2,
NOx şi pulberi, cu excepţia cazurilor prezentate la pct. 2 litera b); Măsurarea poluanţilor SO2, NOx
şi pulberi implică, conform anexei 2 din HG nr. 541/2003, măsurarea simultană a parametrilor de
proces relevanţi: temperatură, presiune, conţinut în oxigen şi vapori de apă a gazelor reziduale,
conform cerinţelor metodelor de măsurare utilizate. Măsurarea continuă a conţinutului de vapori de
apă din gazele reziduale nu este necesară dacă proba de gaz rezidual este uscată înainte ca aceasta
sa fie analizată. Sistemele de măsurare continuă, conform literei d), punctul 4, anexa 2 din HG
nr.541/2003, se supun anual controlului utilizând măsurări paralele prin metode de referinţă,
efectuate de laboratoare autorizate. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate cere
trecerea unei instalaţii de la monitorizarea discontinuă la un sistem de monitorizare continuă în
cazuri bine documentate, de exemplu depăşiri repetate ale valorilor limită de emisie, funcţionare cu
mari variaţii în timp a emisiilor s.a. Obligaţia monitorizării continue trebuie inclusă în autorizaţia
integrată de mediu a instalaţiei.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin consultare cu operatorii instalaţiilor
mari de ardere, verifică respectarea condiţiilor referitoare la modul în care se realizează instalarea şi
verificarea iniţială şi ulterioară a aparaturii de monitorizare continuă a emisiilor.

9.6.2. Atribuţiile operatorilor


Operatorii au următoarele atribuţii:
- identificarea amplasamentului adecvat pentru sistemul de monitorizare continuă, în urma
investigaţiilor efectuate în scopul demonstrării reprezentativităţii, conform SR ISO 10396:2001 şi
respectiv SR ISO 9096:2005;
- amenajarea locurilor de măsurare adecvate;
- dotarea instalaţiei cu tehnică de măsurare pentru monitorizarea continuă a emisiilor;
- asigurarea funcţionării continue a instalaţiei de monitorizare;
- asigurarea condiţiilor de calitate conform SR EN 14181:2004. Procedurile QAL2 şi AST vor fi
efectuate prin încheierea de contracte cu laboratoarele autorizate, procedura QAL 3 putând fi
efectuată de către operator;
144

- asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea măsurărilor paralele prin metode de referinţă pentru
verificarea anuală sau ori de câte ori se impune;
- raportarea datelor/rezultatelor privind monitorizarea emisiilor;
- prezentarea dovezilor de parcurgere a procedurilor de asigurare a calităţii.
Pentru desfăşurarea măsurărilor de emisii trebuie amenajate locuri de măsurare cu respectarea
prevederilor standardelor de măsurare, a celor de asigurare a calităţii şi a celor de protecţia muncii.
Aceste locuri trebuie să fie uşor accesibile, dimensionate adecvat şi poziţionate astfel încât să poată
fi realizate măsurări reprezentative pentru comportamentul de emisie al instalaţiei.

9.6.3. Mărimi care se monitorizează continuu


• Concentraţiile de SO2, NOx şi pulberi în gazul rezidual
• Parametrii auxiliari ai gazului rezidual: conţinutul de oxigen; debitul volumetric; temperatura;
umiditatea; presiunea statică; monoxidul de carbon, ca principal indicator al arderii complete.
• Presiunea atmosferică la locul de măsurare - necesară pentru raportarea rezultatelor în condiţii
normale de temperatură şi presiune;
• Tipul de combustibil şi regimul de funcţionare–permanent (stabil) sau tranzitoriu (pornire-oprire);
• Oricare alte mărimi cerute de metoda de măsurare.

9.7. Condiţii de amplasare a punctelor de prelevare şi a aparaturii


În principiu, criteriile de stabilire a punctelor de prelevare a probelor în cazul măsurării
continue sunt aceleaşi ca cele prezentate (Fig.9.5) în cazul monitorizării discontinue. Standardul SR
ISO 10396:2001 prevede condiţii de amplasare a punctelor de prelevare pentru măsurarea automată
a oxizilor de sulf şi azot. Condiţiile de prelevare pentru măsurarea automată a pulberilor sunt
conţinute în standardele metodelor de măsurare SR ISO 9096: 2005 şi SR EN 13284-2:2005. La
amplasarea aparatelor trebuie sa se aibă în vedere următoarele aspecte:
• asigurarea unor condiţii externe proprii funcţionarii aparatului, condiţii de funcţionare specificate
în cartea tehnica a aparaturii;
• protecţia aparatelor împotriva coroziunii şi degradării;
• asigurarea unor suprafeţe plane de amplasare a aparaturii care să nu prezinte trepidaţii;
• evitarea influenţelor externe ale altor gaze asupra aparatelor de măsură;
• evitarea influenţei unor câmpuri magnetice sau electrice străine asupra aparatelor de măsură şi a
sistemului de transfer de date;
145

• asigurarea etanşeităţii traiectelor de transport a probelor prelevate (metoda extractivă);


• utilizarea de componente auxiliare fabricate din materiale anticorozive şi inerte la gazul supus
analizei (metoda extractivă);
• evitarea producerii condensului pe parcursul analizei prin menţinerea temperaturii conductelor de
transport a probei, a sondelor de prelevare, a filtrelor, la o temperatură peste punctul de rouă al
poluantului supus analizei. În cazul apariţiei unor cantităţi semnificative de substanţe condensate,
eliminarea acestora trebuie să se realizeze automat, prin montarea conductelor de transport a
probelor în pantă.

Fig. 9.5 - Amplasamentul punctelor de măsurare

Amplasarea sistemului automat de măsură se realizează pe baza rezultatelor investigaţiilor


întreprinse în scopul asigurării reprezentativităţii determinărilor. Este necesară demonstrarea
faptului că punctele de prelevare sau secţiunile transversale alese sunt reprezentative pentru întreg
traiectul de evacuare a efluentului gazos. Demonstrarea reprezentativităţii se realizează prin
măsurări în reţea efectuate pe baza unor proceduri standard.
SR ISO 10396:1993 prevede că, dacă o analiză preliminară făcută în secţiunea de măsurare
arată o variaţie a concentraţiei de poluant în secţiune mai mare de 15 %, atunci se recomandă
prelevarea din mai multe puncte, ca în cazul prelevării pulberilor în sistem grilă. Principiul de
funcţionare a sistemului de monitorizare poate să afecteze gradul de reprezentativitate al valorilor
măsurate. De exemplu, un sistem de prelevare extractiv dintr-un punct necesită o mai mare atenţie
pentru stabilirea amplasării decât un sistem in-situ ce realizează prelevarea pe o axă în secţiune.
Aparatele şi dispozitivele de măsură trebuie calibrate în mod sistematic. Se recomandă amplasarea
orificiului de prelevare pentru aparatul etalon în aceeaşi secţiune transversală cu orificiul de
prelevare a aparatului care urmează a fi calibrat. Amplasarea orificiului de prelevare trebuie astfel
aleasă încât să permită şi poziţionarea sondelor de analiză a altor parametri caracteristici ai gazului
evacuat (conţinut de oxigen, debit, temperatura, umiditate, etc.).
146

9.8. Metode de măsurare


Aparatele de măsură destinate măsurărilor continue înregistrează modificările fizice sau fizico-
chimice apărute în sistemul de măsurare sub influenta compuşilor chimici din aer, în speţă a
poluanţilor, şi le transformă în semnale electrice. În cadrul monitorizării emisiilor sunt utilizate, în
principiu, aceleaşi metode fizice şi chimice utilizate pe scară largă şi în cadrul altor domenii care ţin
de tehnica măsurării şi analizei. Cerinţe speciale trebuie îndeplinite în ceea ce priveşte prelevarea de
probe, activitate care, de regulă, are loc în condiţii mai dificile. Aceste condiţii pot consta în
temperaturi ridicate ale gazului de evacuare, umiditate ridicată şi conţinut mare de pulberi,
precipitaţii. Metodele utilizate pentru monitorizarea emisiilor poluante sunt metode extractive sau
metode in-situ.

9.8.1. Metoda extractivă


Prelevarea prin metoda extractivă constă în extragerea unei probe de gaz din canalul/coşul de
gaze, transportarea şi condiţionarea acesteia pentru a fi analizată. În metoda extractivă, este de
obicei necesară condiţionarea probei, adică îndepărtarea particulelor (prin filtrare) sau a vaporilor
de apă (prin condensare/uscare) înainte de analiza probei. Este important însă ca prin condiţionare
să nu se vicieze rezultatele, de exemplu să nu se piardă SO2 şi NOx prin dizolvare. Prelevarea
probelor în cazul metodelor de analiză continue nu se poate realiza pe întreaga secţiune transversală
a traiectului de gaz. În cazul metodelor extractive prelevarea probei se realizează liniar sau punctual
în secţiunea de măsură. Metoda extractivă prin diluţie este acceptată (evident va trebui să se
demonstreze că incertitudinea de măsurare conform QAL1 este admisibilă).

9.8.2. Metoda in - situ


Analiza se face direct asupra gazelor din coşul sau canalul de evacuare gaze şi se diferenţiază de
metoda extractivă prin lipsa sistemului de prelevare şi de condiţionare a probei de gaz. Măsurările
in-situ bazate pe procedee optice acoperă liniar secţiunea transversală a traiectului analizat. Radiaţia
neabsorbită sau retroîmprăştiată este captată de senzorul optic - receptor şi transmisă către unitatea
de analiză. Radiaţia poate fi UV/VIS, IR sau LASER. Metoda in-situ conduce la un timp de răspuns
mai mic şi la o precizie mai bună, eliminând totodată posibilitatea alterării probei prin transport şi
condiţionare. Un singur echipament permite analize multicomponent şi/sau multisursă.
147

BIBLIOGRAFIE_____________________________________________________

Alloway, B. J, Ayres, D. J., 1993 – “Chemical Principles of Environmental Pollution”, Chapman


and Hall, London
Andrea Petritoli, et. al - “First comparison between ground-based and satellite-borne measurements
of tropospheric nitrogen dioxide in the Po basin” Journal of Geophysical Research, vol. 109, 2004
Aqua satellite - http://aqua.nasa.gov, http://aqua.nasa.gov/about/instrument_airs.php;
http://aqua.nasa.gov/about/instrument_amsu.php;
ASTER - http://asterweb.jpl.nasa.gov/gdem.asp
Aura - Atmospheric chemistry - http://aura.gsfc.nasa.gov/;
http://aura.gsfc.nasa.gov/instruments/mls.html; http://aura.gsfc.nasa.gov/instruments/omi.html
Balczó, M., Faragó, T., Lajos, T. , 2005 - “Modelling urban pollution dispersion by using
MISKAM”. MicroCAD 2005 International Scientific Conference, University of Miskolc, Hungary
March 10-11. 2005 Conference Proceedings Supplementary Volume, pp.7-13
BGI Incorporated - http://www.bgiusa.com/aam/ambient.htm
Biswas, A.K., Editor, 1979 – “The Ozone Layer”, Proceedings of the Meeting of Experts Designates
by Governments, Intergovernmantal an Nongovernmental Organizations on the Ozone Layer
organized by the United Nations Environment Programme, Washingtone DC, 1-9 March 1997,
Pergamon Press
Blumenstock, Th. et. al., 1997.- “Column Amounts of ClONO2, HCl, HNO3, and HF from Ground-
Based FTIR Measurements Made Near Kiruna, Sweden, in Late Winter 1994” Journal of
Atmospheric Chemistry, Volume 26, Number 3

Bonasoni, P. et. al., 1995 - Continued NO2 measurements and Mt. Cimone Observatory (44o N) by
ground- based DOAS system, International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May,
Halkidiki,Greece, p.85
Bott, M. H. P., 1971 – “The Interior of the Earth”, Edward Arnold (Publishers) Ltd., London
Bovensmann, H., 1999 - “SCIAMACHY: Mission Objectives and Measurement Modes” Journal of
the Atmospheric Sciences, Volume 56, Issue 2 , pp. 127–150 N.
Bulz, N., Bianca, I., Botezatu, M., Ştefănescu, V., Stoica, M., Căldăraru, F., 2007 - „Parteneriat
creativ de bunăstare: reconstrucţie, modelare, simulare întru natură, societate, gândire”, Editura
Paralela 45, Bucureşti, ISBN (10) 973-697-827-4
148

Cageao, R. P., 2001 - “High-Resolution Fourier-Transform Ultraviolet-Visible Spectrometer for the


Measurement of Atmospheric Trace Species: Application to OH” Applied Optics, Vol. 40, Issue 12,
pp. 2024-2030
Camy-Peyret, C. et al., 2004 - “Validation Of Mipas N2O Profiles By Stratospheric Balloon,
Aircraft and Ground Based Measurements” Proceedings of the Second Workshop on the
Atmospheric Chemistry Validation of ENVISAT (ACVE-2) ESA-ESRIN, Frascati, Italy
Carvalho, A. C., 2000 - “High ozone short-term episodes over Iberian Peninsula” Proceedings of
the 4th GLOREAM Workshop 20 - 22 ,Cottbus, Germany
Catalog Honeywell - www.honeywellanalytics.com
Catalog Analytical Spectral Devices - www.asdi.com
Catalog Arcoptix - www.arcoptix.com
Catalog BGI - www.bgiusa.com/
Catalog BW Technologies Honeywell - www.gasmonitors.com
Catalog Casella CEL Instruments - www.casellausa.com
Catalog D&P Instruments™. - www.dpinstruments.com
Catalog Del Mar Scientific - www.delmarscientific.com
Catalog EDINBURGH INSTRUMENTS - www.edinst.com
Catalog Figaro – www.figarosensor.com
Catalog FIS - www.fisinc.co.jp
Catalog Global Water Instrumentation, Inc - www.globalw.com
Catalog Hach - www.hach.com
Catalog Henan Hanwei Electronics Co. Ltd - http://hanwei.manufacturer.globalsources.com
Catalog Horiba Group - www.horiba.com/process- environmental/products/ambient/
Catalog Hukseflux Thermal Sensors - www.hukseflux.com/products/
Catalog IMR - www.imrusa.com
Catalog Japan Applied Technology - www.japan-applied-tech.com
Catalog LAND, Combustion and Environmental monitoring - www.landinst.com/combustion
Catalog Mettler Toledo - www.mt.com
Catalog MICROSENS Integrated Sensor - www.microsens.ch
Catalog MRU air - http://www.mru.de/uk/
Catalog Net Safety Monitoring - www.net-safety.com
Catalog Perkin Elmer - http://las.perkinelmer.com/Catalog
Catalog Servomex - https://www.servomex.com
Catalog Shanhai Chinaspec Optoelectronics Technology Inc. Ltd. http://www.chinaspec.net
149

Catalog Shimadzu Scientific Instruments - www.ssi.shimadzu.com


Catalog Systech Instruments - www.systechinstruments.com
Catalog Thermo Electron Corporation - www.Thermo.com
Catalog Varian, Inc - www.varianinc.com
Căldăraru, F., Pătraşcu, S., Căldăraru, M., Paraschiv A., Nicolaescu D., 1999 - The far to
equilibrium time-evolution of the ozone layer: steady-state and critical behaviour, Atmospheric
Environment, vol. 33, no. 26, pp. 4243 - 4254
Căldăraru, F., Vasile, A., Căldăraru, S, 2009 – “Hardware Simulator of a Tin Dioxide Sensor
Array For Urban Pollution Monitoring”, Proceedings of SPIE, vol. 7297, paper 7297 28 [7297-81],
ISBN 9780819475596
CEN/TC 230 N 585 revised "Water analysis"
http://circa.europa.eu/Public/irc/env/wfd/library?l=/framework_directive/chemical_monitoring/mon
itoring_2007-10-16pdf/_EN_1.0_&a=d
CERES - http://science.larc.nasa.gov/ceres/
Chance, K., et al., 2007 - “ Direct fitting of NO2 from GOME-1, GOME-2, SCIAMACHY, and
OMI” Tropospheric NO2 measured by satellites”, Sept KNMI, De Bilt, The Netherlands
De Valk J.P.J.M.M. et. al., 1995 – “Microwave sounding of N2O and O3 from airborne platforme”,
International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, Halkidiki, Greece, p.87
Directiva 11/2006/CE - www.ara.ro/documentare/legislatie/Directive Europene/25.
Directiva 2006-11 - subst. peric. descarcate.pdf
Directiva 2008/105/CE - http://vlex.com/vid/standardele-mediului-apei-directivelor-
50290896#ixzz0eNG7C1EV
Directiva de monitorizare a aerului - http://environment.gov.ab.ca/info/library/7297.pdf;
www.environment.alberta.ca/documents/AMD.pdf
Directive CE (Consiliului European) - http://ec.europa.eu/environment, http://eur-lex.europa.eu,
Elokhov, A.S. et. al., 1995 – “Measurements of stratospheric NO2 et Zvenigorod scientific station,
Moscow region five years of observations”, International Conference on Ozone in the Lower
Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.90
Fraser, A ., 2009 - “The Polar Environment Atmospheric Research Laboratory UV―visible
Ground-Based Spectrometer: First measurements of O3, NO2, BrO, and OCIO columns” Vol. 110,
Issue 12, pp. 986-1004Geoscience Laser Altimeter System - http://glas.gsfc.nasa.gov/launch.html
150

Glatthor., N. et. al., 1998 - “MIPAS-Transall Observations of the Variability of ClONO2 during
the Arctic Winter of 1994/95”, Journal of Atmospheric Chemistry 1573-0662 Volume 30, No.1

Goddard Space Flight Center - http://www.nasa.gov/centers/goddard


Goudie, A., 1989 - “The Nature of the Environment”, Basil Blackwell Ltd., Oxford

Griffiths, J., 2007 – “Variability of dissolved CO2 in the Pang and Lambourn Chalk rivers”
Hydrology and Earth System Sciences 11: 328-339
Gubbins, D., 1990 - “Seismology and plate tectonics”, Cambridge University Press
Harrison, R. M., de Mora S. J., Rapsomanikis, S., Johnstone, W. R, 1991 – “Introductory chemistry
for the environmental sciences”, Cambridge University Press, Cambridge
Health and environmental effects of pollutants in uww and ss - Pollutants in Urban Wastewater and
Sewage Sludge, http://www.environmental-expert.com
Hewett, C., J. M.,Quinn, P. F., Heathwaite, A. Louise H., Doyle , A., Burke, Sean, Whitehead, P. G.
Lerner, D.N., 2009 - “A Multi-Scale Framework for Strategic Management of Diffuse Pollution”
Environmental Modelling and Software, 24 (1). pp. 74-85
HG188/2002 – Norme tehnice privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti,
NTPA-011- http://www.foseseptice.ro/ro/pdf/anexa1_188.pdf
Huang, Z., 2004 - “Water Pollution Models based on Stochastic Differential Equations”
ICESat - http://icesat.gsfc.nasa.gov/
Impact assesment of the thematic strategy on soil protection -
http://eusoils.jrc.ec.europa.eu/esdb_archive/Policies/Directive/sec_2006_620_en.pdf
ISO standars soil - http://www.iso.org/iso/iso_catalogue.htm
Khlystova, I., 2007 - “Three Years of SCIAMACHY Carbon Monoxide Measurements”
ENVISAT Symposium
Koike, M., et al., 1999 “Assessment of the Uncertainties in the NO2 and O3 Measurements by
Visible Spectrometers” Journal of Atmospheric Chemistry, Vol. 32, No. 1
Langen, J., 2009 -“ Future European Atmospheric Missions”, EOS Aura Science Team Meeting 14-
17 September, Leiden, The Netherlands
Langen, J., 2006 -“ESA Spectroscopy Studies in Support of Spaceborne Atmospheric Composition
Sounding” Remote Sensing of the Atmosphere for Environmental Security, Springer Netherlands,
pp. 27-39
Legea nr.458 privind calitatea apei potabile - http://www.cdep.ro/pls/legis/
legis_pck.htp_act_text?idt=37178
151

Levine, J., Editor, 1985 - The Photochemistry of atmospheres, Earth, the Other Planets and the
Comets, Academic Press, New York
Lieven, C., 2009 - “Global ammonia distribution derived from infrared satellite observations”,
Nature Geoscience, Published online: 21 June 2009
Luisa T. Molina et.al, 1984- „FTIR-spectrometer-determined absorption coefficients of seven
hydrazine fuel gases: implications for laser remote sensing” Applied Optics, Vol. 23, Issue 21, pp.
3893-3900
MASS project- http://earth.esa.int/rtd/Projects/MASS/
Ministerul mediului, calitatea apei - www.mmediu.ro/other/phare/sitero/PDF-uri_facute/TR-
21_Scheme_de_clasificare_pentru_calitatea_apei.pdf
Ministerul mediului, calitatea solurilor -
www.mmediu.ro/departament_mediu/gestiune_deseuri/industriale/Ordin_344-2004_Namoluri.pdf
MIPAS - Interferometer - http://envisat.esa.int/instruments/mipas/
MISR - http://www-misr.jpl.nasa.gov/
MODIS - http://modis.gsfc.nasa.gov/; http://aqua.nasa.gov/about/instrument_modis.php
MOPITT - http://terra.nasa.gov/About/MOPITT/about_mopitt.html
Naranjo,E., 1997 - “A GIS based nonpoint pollution simulation model”-
http://proceedings.esri.com/library/userconf/europroc97/4environment/E2/e2.htm
NASA Project ARCTAS - www.nasa.gov/topics/earth/features/08-048_arctas.html
NASA satellites - http://ilrs.gsfc.nasa.gov/satellite_missions/list_of_satellites/
Neniţescu ,C. D., 1972 - Chimie generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti
Nevejans, D. 2006 - “Compact high-resolution spaceborne echelle grating spectrometer with
acousto-optical tunable filter based order sorting for the infrared domain from 2.2 to 4.3 µm”
Applied Optics, Vol. 45, Issue 21, pp. 5191-5206,
Notholt J., 1996 - " Stratospheric Trace Gas Measurements in the Near-UV and Visible Spectral
Range with the Sun as a Light Source Using a Fourier Transform Spectrometer," Appl. Spectrosc.
50, 583-587
Oelhaf, H. et. al., 1995 - Observation of the stratospheric composition near the Northern Polar
Circle with the new MIPAS-B2 instrument during SESAME phase, International Conference on
Ozone in the Lower Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.107
OMI Sulfur Dioxide Group - http://so2.umbc.edu/omi/
Ordine emise de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului -
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame, www.legestart.ro;
Reţeaua Naţională de monitorizare a Calităţii Aerului - www.calitateaer.ro
152

Roşu, A., 1987 – “Terra, geosistemul vieţii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Santos, D, et al. 2007 - “Remote Sensing of Cloud-aerosol Effects from ENVISAT-AATSR Data:
A Case Study over the South of Portugal” ESA ENVISAT Symposium
Scott - Health and Safety - www.scotthealthsafety.com
SENSIDYNE Industrial Health and Safety Instruments - www.sensidyne.com
Shams, M., Goodarz, A., Smith, H., 2002 - “Computational modeling of flow and sediment transport
and deposition in meandering rivers”, Advances in Water Resources, Vol. 25, Issue 6, pp. 689-699
Smil, V., 1991 - General Energetics, Energy in the Biosphere and Civilization, John Wiley & Sons,
New York
SPOT satellite - http://spot4.cnes.fr/spot4_gb/spot4.htm#cooperat
SPOT VEGETATION - http://free.vgt.vito.be; http://www.spot-vegetation.com/;
Şerban, R., Cotigaru, B., Căldăraru, F., Petrescu, V., 1992 - Problematica deşeului în cadrul
produsului contemporan, Mediul înconjurător, vol. III, nr. 4, p. 13-17
Terra - http://terra.nasa.gov/ ESA - European Space Agency - http://earth.esa.int
United Nations, 1987 - "Report of the World Commission on Environment and Development."
General Assembly Resolution 42/187, 11 December 1987
United Nations Environment Programme GEMS/WATER - www.gemswater.org