CURS 9

ELECTROCINETICA

6.1 Curentul electric

Electrocinetica studiază sarcinile electrice aflate în mişcare
ordonată. O deplasarea ordonată de particule încărcate cu sarcină electrică,
numite purtători de sarcină electrică, sub acţiunea câmpului electric
formează un curent electric. Curentul electric se poate datora mai multor
tipuri de purtători de sarcină cum ar fi spre exemplu electronii şi ionii
încărcaţi pozitiv din gaze, electronii de conducţie în metale şi electronii şi
golurile în semiconductori. Deci, pentru a avea un curent electric într-un
mediu oarecare acesta trebuie să conţină purtători de sarcină electrică
capabili să se deplaseze sub acţiunea unui câmp electric. Un mediu fără
purtători de sarcină capabili să se deplaseze sub acţiunea unui câmp
electric poartă numele de izolator.
În cazul unui metal aflat la o temperatură peste 0 K, electronii de
conducţie sunt într-o continuă stare de agitaţie termică. Prin aplicarea unui
câmp electric, peste mişcarea de agitaţie termică se suprapune o mişcare
ordonată a electronilor ce vor fi dirijaţi în sens invers câmpului electric
generând curentul electric. Un astfel de mediu poartă numele de
conductor.
Cele mai importante efecte observate la trecerea curentului electric
printr-un conductor parcurs de curent electric sunt:
a) efecte mecanice – exercitare de forţe asupra conductorului
parcurs de curent electric; acest efect arată faptul că la trecerea
unui curent electric prin conductor în jurul acestuia se produce
un câmp electric şi un câmp magnetic.
b) efecte chimice – reacţii de electroliză în soluţii, urmate de
depunerea la catod a ionilor pozitivi, iar anod a ionilor negativ;
c) efecte calorice – producerea de căldură în conductoarele
parcurse de curent;
d) efecte luminoase – emisia de energie sub formă de lumină.
Aceste efecte arată că la trecerea curentului electric, conductoarele
devin sediul unor transformări energetice.

6.2 Mărimi caracteristice curentului electric

a. Intensitatea curentului electric.
Intensitatea curentului electric este o mărime fizică scalară care
reprezintă sarcina electrică netă care traversează suprafaţa transversală a
unui conductor, în unitatea de timp

1
 Q
I (6.1)
t
În SI, intensitatea este considerată ca o mărime fizică fundamentală,
unitatea sa de măsură fiind amperul (A). Amperul este curentul electric
care, menţinut în două conductoare paralele şi rectilinii, de lungime infinită
şi secţiune circulară neglijabilă, aflate în vid la distanţa de 1m unul de altul,
produce o forţă între conductoare de 2x10-7N/m.
b. Densitatea de curent.
Fie un conductorul omogen şi izotrop care conţine un singur tip de
purtători de sarcină q, densitatea acestora fiind n. Prin aplicarea unui câmp
electric conductorului, sarcinilor sale li se imprimă o mişcare ordonată în
sensul câmpului dacă sarcinile sunt pozitive şi în sens invers câmpului
dacă sarcinile sunt negative. Se consideră că viteza medie a mişcării de

transport este v .
Pentru a defini densitatea de curent vom considera o porţiune de
conductor a cărui secţiune transversală este S şi în interiorul căreia există

câmpul electric E (fig.6.1).

Fig.6.1 Conductor parcurs de curent electric.

În intervalul de timp t , numărul purtătorilor de sarcină electrică

ce va fi deplasată prin suprafaţa S va fi aceea conţinută în cilindrul cu aria
bazei S şi generatoarea vt va fi
N  nSvt (6.2)

iar cantitatea de sarcină electrică transportată de aceştia prin suprafaţa S

este
Q  Nq  nSvqt (6.3)

În acest caz, intensitatea curentului este

Q
I  nvqS (6.4)
t
2
 Densitatea de curent se defineşte ca fiind cantitatea de sarcină
electrică care trece în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă

I
j  nqv (6.5)
S

sau ţinând cont de caracterul vectorial al acestei mărimi fizice

 
j  nqv (6.6)

Dacă într-un material există mai multe tipuri de purtători de sarcină

electrică cu concentraţiile ni, vitezele medii vi şi sarcinile qi, densitatea de
curent va fi
  
j   ji   ni q i vi (6.7)
i i

În SI unitatea de măsură pentru densitatea de curent este A/m2.

Într-un material neomogen concentraţia purtătorilor de sarcină
depinde de poziţie n  n x, y, z  astfel încât şi densitatea de curent este
 
diferită de la punct la altul, j  j  x, y , z  , ea fiind o mărime ce
caracterizează local curentul electric. Pentru a calcula, în acest caz
intensitatea curentului printr-o secţiune S vom considera elementul de arie
 
dS  ndS (6.8)

unde n este normala la această suprafaţă. Dacă vectorul densităţii
curentului nu este perpendicular la elementul de suprafaţă, la curentul ce
trece prin această suprafaţă contribuie doar componenta normală a
densităţii de curent
 
dI  j  dS (6.9)

Intensitatea curentului prin suprafaţă finită S va fi

 
I   dI   j dS (6.10)
S S

Relaţia (6.10) arată că intensitatea curentului reprezintă fluxul

densităţii de curent prin suprafaţa S.

3
 6.4 Conducţia electrică în metale
Teoria clasică a conducţiei electrice în metale a fost elaborată în
1900 de Drude, iar mai apoi a fost perfecţionată de Lorentz în anul 1910.
La baza acestei teorii stă ipoteza existenţei electronilor liberi în interiorul
metalelor. Prin electroni liberi se înţeleg electronii care nu sunt legaţi de
nici un atom al reţelei cristaline şi care se pot deplasa în interiorul acestuia
pe distanţe relativ mari. Conform acestei teorii, în absenţa câmpului
electric, electronii se mişcă haotic în toate direcţiile, datorită energiei lor
termice. Când se aplică un câmp electric electronii liberi sunt supuşi unei
 
forţe F  qE care le imprimă o mişcare direcţionată cu o acceleraţia

F qE
a  (6.17)
m m

Dacă reţeaua cristalină ar fi rigidă şi perfectă, electronii s-ar mişca

accelerat printre ionii acesteia. Acest lucru nu este posibil deoarece, în
realitate a.ionii reţelei cristaline nu sunt rigizi ci execută mişcări de vibraţie
în jurul poziţiilor lor de echilibru şi b.în metale există imperfecţiuni ale
reţelei şi impurităţi. Astfel, în mişcarea lor, electronii suferă ciocniri cu
ionii reţelei cristaline şi cu defectele din reţea. Se admite ca o ipoteză
simplificatoare că la fiecare ciocnire electronul pierde energia acumulată
între două ciocniri succesive. Astfel, dacă timpul dintre două ciocniri este
 , viteza înainte de ciocnire este
qE
v  a   (6.18)
m

în ipoteza că viteza iniţială este zero. Electronul parcurge drumul dintre

două ciocniri succesive cu o viteză medie (fig.6.2)
v qE
v m  max    E (6.19)
2 2m

numită viteza de transport (viteza de deplasare ordonată sau viteza de

drift). Aici, coeficientul de proporţionalitate  este mobilitatea
electronului
q
 (6.20)
2m
Timpul mediu între două ciocniri este

 (6.21)
vT

4
adică raportul dintre drumul liber mediu  şi viteza termică a electronului
vT . Viteza termică a electronilor poate fi estimată pornind de la formula
obţinută în cazul gazelor ideale:
3k BT
vT  (6.22)
m

unde k B  1.38  10 23 J K este constanta lui Boltzmann, iar T este

temperatura absolută a metalului.

Fig.6.2 Variaţia vitezei electronului în raport cu timpul în procesul conducţiei

electrice din metale.

Relaţia (6.19) ne permite să scriem pentru densitatea de curent

nq 2 nq 2 
j  nqvm   E   E    E (6.23)
2m 2m vT
sau sub forma vectorială
 
j  E (6.24)
unde
nq 2 
 (6.25)
2m vT

reprezintă conductivitatea conductorului. Conductivitatea electrica este

1
 (6.26)


adică este inversul rezistivităţii electrice şi este o constantă de material.

Relaţia (7.8) poartă numele de legea lui Ohm şi reprezintă forma locală
U
a legii lui Ohm macroscopice, I  . Ea este valabilă nu numai pentru
R
5
metale dar şi pentru semiconductori. Dacă în cazul metalelor variaţia lui 
în funcţie de temperatură este foarte mică; în cel al semiconductrilor
această dependenţă este puternică datorită variaţiei concentraţiei
purtătorilor de sarcină cu temperatura.
În cele ce urmează vom arăta că relaţia (6.24) este într-adevăr
legată de legea lui Ohm (macroscopică). Pentru aceasta considerăm un
conductor omogen cu secţiunea S şi lungimea l prin care circulă curentul
de intensitate
   
I   j dS     EdS     EdS (6.27)
S S S
Dacă la capetele conductorului este menţinută o tensiune U, câmpul
U
electric în interiorul conductorul va fi E  (conform relaţiei (5.12), iar
l
relaţia (6.27) devine
U
I  S
l (6.28)
l
U I
 S
Cunoscând că rezistenţă electrică a conductorului este
l  l
R  (6.29)
 S S

relaţia (6.28) ia forma legii lui Ohm macroscopice ceea ce era de

demonstrat. Să menţionăm faptul că rezistenţă electrică se măsoară în ohmi
 , unde 1 Ω = [R]SI= 1[V]/1[A], iar rezistiviatea electrică se măsoară în
ohm-metru m  .
Mărimea inversă rezistenţei electrice este conductanţa, G.
Unitatea de măsură pentru conductanţă este Siemens-ul [S] unde 1S=1Ω-1.
Rezistenţa electrică este o caracteristică generală a
conductoarelor. Dacă un element de circuit are rezistenţa constantă, R =
U/I = ct., vorbim de element de circuit liniar. Dacă, în schimb, R = R(U,I
etc.), elementul de circuit este neliniar. În cazul elementelor neliniare,
pentru un punct de pe caracteristica volt-amperică U=U(I) se definesc
rezistenţa statică (R = u/i = tg α) şi rezistenţa dinamică (Rd = du/di = tg β )
(fig.6.3).
Rezistenţa statică este totdeauna pozitivă, în timp ce rezistenţa
dinamică poate fi pozitivă, negativă sau nulă. Rezistorii cu caracteristici
neliniare se folosesc în circuite de stabilizare a tensiunii şi curentului,
respectiv în amplificatoare şi oscilatoare.

6
 Fig.6.3 Rezistor neliniar.

Rezistenţa electrică se poate măsura direct (cu ohmmetrul),

respectiv indirect (prin metoda volt-ampermetrică, cu punţi de rezistenţe
etc.).
Menţionăm faptul că rezistenţa, respectiv rezistivitatea unui
conductor, sunt dependente de temperatură, solicitări mecanice, radiaţii,
câmp magnetic, etc. Pentru metale, rezistivitatea  depinde de
temperatură după legea
   0 1  T  (6.30)

unde  0 este rezistivitatea la T  0  C , iar  este coeficientul de variaţie

cu temperatura al rezistivităţii. Pentru metale   0 , iar pentru
semiconductori   0 .
Elementul de circuit caracterizat prin rezistenţa R se numeşte
rezistor, depinde de material () şi de caracteristicile dimensionale (l, S)
ale conductorului (vezi (6.29)) şi se simbolizează conform figurii 6.4

Fig.6.4 Simboluri utilizate pentru rezistenţa electrică.

Într-un conductor perfect, câmpul electric este zero şi peste tot

există acelaşi potenţial. În conductoarele reale potenţialul variază în
interiorul acestuia. Totuşi, se presupune că firul de cupru, folosit deseori în
circuite, este aproape un conductor perfect şi schimbările de potenţial de-a
lungul lui vor fi neglijate.

7
 7.5 Supraconductibilitatea
7.5.1 Fenomenul de supraconductibilitate
Supraconductibilitatea este fenomenul prin care rezistența electrică
a unui material conductor devine nulă atunci când temperatura sa este mai
mică decât o anumită valoare specifică materialului respectiv numită
temperatura critică (Tc). Figura 7.5 prezintă variația conductibilității
electrice cu temperatura pentru un conductor normal, respectiv pentru un
supraconductor.
Fenomenul de supraconductibilitate a fost descoperit de olandezul H.
Kamerlingh Onnes în 1911. Studiind dependența de temperatură a
rezistivității electrice a mercurului, el a observat că aceasta scade brusc la
zero sub temperatura de 4,2 K (apropiată de temperatura heliului lichid).
Pentru această descoperire, H.K. Onnes a fost distins cu Premiul Nobel
pentru Fizică în 1913. În deceniile următoare supraconductibilitatea fost
descoperită la mai multe alte materiale.

Fig.7.5 Variația conductibilității electrice cu temperatura pentru un

conductor normal și pentru un supraconductor.

Legat de fenomenul de supraconductibilitate s-a observat că:

a. Dacă într-un inel de material supraconductor se induce un curent
electric, acesta se menține practic la infinit cu condiția ca temperatura să
fie este menținută și să nu apară în zonă câmpuri magnetice puternice.
b. Dacă se aplică unui supraconductor un câmp magnetic, fenomenul
de supraconductibilitate dispare la o anumită intensitate a câmpului, numită
intensitate critică. Aceasta depinde de materialul supraconductorului și de
temperatură.
c. Dacă densitatea de curent din supraconductor depășește o anumită
valoare numită densitate de curent critică, supraconductibiltatea dispare.
d. Supraconductorii expulzeaza liniile câmpului magnetic, fenomen
numit efectul Meissner.
Teoria a supraconductibilităţii a fost elaborată în 1957 de Bardeen,
Cooper, și Schrieffer. Pentru această teorie, numită teoria BCS, autorii au

8
primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1972. Conform acestei teorii,
curentul supraconductor este un superfluid format din perechi Cooper.
Perechile Cooper sunt perechi de electroni cu spinii opuși care se cuplează
prin schimb de fononi. Ei sunt particule de tip boson. Figura 7.6 prezintă
deplasarea unei perechi Cooper în reţeaua de ioni pozitivi.
În 1962 B.Josephson a făcut o predicție teoretică importantă conform
căreia un supracurent poate trece prin două piese de supraconductor separate
de un strat subțire de izolator. Predicția a fost confirmată mai târziu și i-a
adus o parte din Premiul Nobel pentru Fizică din anul 1973. Acest efect
tunel este cunoscut astăzi ca efectul Josephson și este aplicat la
dispozitivele electronice SQUID capabile să detecteze cele mai slabe
câmpuri magnetice.

Fig.7.6 Deplasarea unei perechi Cooper în reţeaua de ioni pozitivi.

În 1986, Bednorz și Mueller au descoperit supraconductibilitatea

într-un material ceramic, perovskitul (cuprat de lantan), cu temperatura
critică de Tc = 35 K (Premiul Nobel pentru Fizică, 1987). Descoperirea lor
a fost una de excepție deoarece, în mod normal, materialele ceramice nu
conduc electricitatea (sunt izolatori), iar cercetătorii nu le-au considerat
potențiali supraconductori.
O echipa de cercetători de la Universitatea Alabama-Huntsville a
reușit să crească temperatura critică la Tc = 92 K prin înlocuirea în cupratul
de lantan a lantanului cu ytriul. Astfel, au obținut supraconductorul YBCO
(YBa2Cu3O), primul supraconductor cu temperatura critică mai ridicată
decât aceea a azotului lichid. În prezent, cea mai înaltă temperatură critică
aparține cupratului de mercur cu thaliu.
Supraconductibilitatea apare deci într-o mare varietate de materiale:
elemente simple (Sn, Al), aliaje metalice, semiconductori puternic dopaţi,
compuși ceramici. Supraconductorii ceramici sunt supraconductori de
temperatură înaltă și sunt reprezentați în esență de câțiva cupraţi. Ca o

9
ciudațenie, remarcăm faptul că supraconductibilitatea nu apare la metalele
nobile (Au, Ag) sau în metalele feromagnetice care sunt bune conducatoare
de electricitate.
Supraconductorii convenționali au de obicei temperaturi critice de 1-
20 K. Am văzut că mercurul solid are Tc = 4,2 K. Din 2001, cea mai mare
temperatura critică găsită pentru un supraconductor convențional este Tc =
39 K a compusului MgB2. Cea mai mare temperatura critică găsită pentru
un supraconductor neconvențional este Tc = 130 K pentru cupraţii de
mercur. Temperaturile critice pentru câteva metale sunt prezentate în
tabelul 7.1.

Tabel 7.1 Temperaturi critice ale câtorva metale.

Temperatura critică
Material
(oC)
Aluminiu -271,8
Plumb -265,8
Mercur -268,84
Niobiu -264,3
Staniu -269,28
Titan -272,61

Un supraconductor ideal din punctul de vedere al aplicațiilor practice

ar trebui să funcționeze la temperatura camerei, sau cel puțin la o
temperatură suficient de „ridicată” încât să poată fi menținut în stare
supraconductoare cu echipamente de răcire relativ ieftine.

7.5.2 Proprietățile elementare ale supraconductorilor

a.Rezistența electrică zero
Într-un conductor obișnuit, curentul electric constă dintr-un fluid de
electroni care se deplasează printr-o reţea de ioni grei. Electronii se
ciocnesc cu ionii din reţea, iar după fiecare coliziune electronii cedează
reţelei o parte din energia transportată. În reţeaua de ioni energia este
transformată în căldură (aceasta constituind, în esență, energia termică de
vibrație a ionilor reţelei.) Ca rezultat, energia transportată de curent este
disipată. Acesta proces generează rezistența electrică a conductorului.
Situația este diferită într-un supraconductor. Aici fluidul electronic nu
este format din electroni individuali, ci din perechi de electroni cuplaţi -
perechile Cooper. Această asociere a electronilor se produce datorită unui
schimb de fononi ce are loc între electroni. Spectrul de energie al fluidului
10
de perechi Cooper poate fi excitat dacă i se furnizează o anumită cantitate
minimă de energie, ΔE. Dacă ΔE este mai mare decât energia termică din
reţea (ΔE > kT, unde k = constanta lui Boltzmann și T = temperatura),
fluidul nu va fi difuzat de reţea. Fluidul de perechi Cooper este deci un
superfluid, adică el curge fără disiparea energiei.
b.Efectul Meissner 
Când un supraconductor este plasat într-un câmp magnetic slab, H ,
câmpul este expulzat din materialul supraconductor (Fig.7.7), fenomen
numit efectul Meissner. Acest efect a fost descoperit în 1933 de
W.Meissner și R.Oschenfeld.
După cum se știe, un magnet care este deplasat pe lângă un conductor
induce curent electric în acel conductor. Într-un supraconductor, curentul
indus imită câmpul magnetic care ar fi pătruns în mod normal în materialul
supraconductor, cauzând respingerea magnetului. Efectul Meissner poate fi
atât de puternic încât produce levitația magnetului deasupra materialului
supraconductor (fig.7.8).

Fig.7.7 Expulzarea câmpului magnetic din materialul supraconductor.

De fapt câmpul magnetic pătrunde în supraconductor pe o distanță

extrem de scurtă λ, numită adâncimea de penetrare, după care scade rapid
la zero. Pentru majoritatea supraconductorilor, adâncimea de penetrare este
de ordinul 103 Å. Efectul Meissner este considerat uneori “diamagnetismul
perfect” (spre deosebire de diamagnetismul obişnuit, diamagnetismul
perfect al supraconductorilor expulzează toate câmpurile magnetice, nu
numai pe cele variabile).
Efectul Meissner dispare (indiferent de temperatură) atunci când
câmpul magnetic aplicat depăşeşte o anumită valoare critică. De fapt,
prezenţa oricărui câmp magnetic în preajma supraconductorilor tinde să
scadă temperatura critică a acestora. Acest lucru este un inconvenient din
punct de vedere practic, deoarece curentul electric prin orice conductor
produce un câmp magnetic.

11
 Fig.7.8 Magneţi în levitație deasupra unor supraconductori răciți în
azot lichid (M = magnet, SC = supraconductor).

Supraconductorii pot fi împărțiţi în două clase după cum se produce

această defecțiune (fig.7.9). Astfel, în supraconductorii de tip I
supraconductibilitatea dispare brusc atunci când puterea câmpului
magnetic aplicat crește peste o valoare critică, Hc. În funcție de geometria
probei, se poate obține o stare intermediară constând din zone de material
normale care transportă un câmp magnetic amestecat cu zone de material
supraconductor care nu conțin niciun câmp. La supraconductorii de tip II,
creșterea câmpului aplicat peste o valoare critică Hc1 conduce la o stare
mixtă, în care o cantitate tot mai mare de flux magnetic penetrează
materialul, dar nu mai rămâne nicio rezistență la trecerea curentului electric
atât timp cât curentul nu este prea mare. La un al doilea nivel de câmp
critic Hc2, supraconductibilitatea dispare. Starea mixtă este de fapt cauzată
de vârtejuri în superfluidul electronic, numite “fluxoni”, deoarece fluxul
transportat de către aceste vârtejuri este cuantificat. Supraconductorii
elementari puri (cu excepția niobiului) sunt de tip I, în timp ce aproape toţi
supraconductorii impuri și compuşi sunt de tip II.

Fig.7.9 Variația câmpului magnetic intern (B) cu câmpul magnetic exterior

(H) aplicat pentru supraconductorii de tip I și de tip II

12
 c.Efectul Josephson
Efectul Josephson a fost descoperit de fizicianul britanic
B.D.Josephson care a obţinut pentru descoperirea sa Premiul Nobel pentru
Fizică în 1973. Efectul Josephson se produce prin joncţiunea Josephson
care este formată din doi supraconductori separați de un strat subţire
izolator de ~10 Å (fig.7.10).

Fig.7.10 O joncţiune Josephson.

Curentul electric în supraconductori este rezultatul deplasării
perechilor Cooper de electroni. Josephson a observat că perechile Cooper
pot traversa bariera reprezentată de stratul subţire de material izolator sau
metal nesupraconductor (cu grosime de ~10 Å) din joncţiunea Josephson
printr-un efect cuantic numit efectul tunel. Deci, chiar dacă perechile
Cooper nu pot exista într-un izolator sau în metalul nesupraconductor, când
stratul ce separă cei doi supraconductori este suficient de subțire, ei îl pot
traversa.
Se pot distinge două tipuri de efecte Josephson:
a.Efectul Josephson în curent continuu (D.C. Josephson effect).
Curentul continuu trece prin joncțiunea Josephson prin efect tunel
fără a se realiza o cădere de tensiune pe joncțiune. Trecerea curentului se
realizează fără prezența vreunui câmp electric sau magnetic.
b.Efectul Josephson în curent alternativ (A.C. Josephson effect).
Prin aplicarea unei tensiuni de curent continuu pe joncțiunea
Josephson, aceasta emite un fascicul de fotoni de radiofrecvență cu
respectarea relației de conservare a energiei
h  2eU (7.15)
Aceasta constituie o dovadă a faptului că în supraconductori conducția
electrică se realizează prin perechi Cooper și nu prin electroni.
Efectul Josephson a permis realizarea unor dispozitive de detectare a
câmpurilor magnetice de valori foarte mici de ordinul fT (femtoTesla,
10−15T), numite SQUID sau dispozitive supraconductoare cu interferență
cuantică (în engleză superconducting quantum interference device) folosite
13
în principal în medicină pentru detectarea câmpurilor magnetice extrem de
slabe generate de activitatea electrică a unor organe din corpul uman.

7.5.3 Aplicaţii ale fenomenului de supraconductibilitate

1. Magneţi supraconductori - magneții de direcționare a fasciculelor în
acceleratoare de particule, magneții pentru trenurile MAGLEV
2. Bobine realizate din materiale supraconductoare, care pot genera
câmpuri magnetice cu valori de 6-14 T la temperatura He lichid. În
criostate performante, utilizând supraconductori de temperatură joasă se
pot atinge valori de peste 20 Tesla.
3. Transport de energie - cablurile de transmisie a energiei electrice
4. Biomagnetism: aparatură de rezonanţă magnetică (computer
tomograf) - sub influenţa câmpului magnetic foarte mare, moleculele de
hidrogen sunt excitate si eliberează energia primită, aceasta fiind prelucrată
ulterior într-o imagine.
5. Domeniul informaticii: se speculează apariţia unor microprocesoare
cu o frecvenţă de 4000 de ori mai mare decât o au procesoarele actuale.
6. Magnetometrele sensibile bazate pe SQUID
7. Filtrele de microunde (de exemplu, pentru stațiile de bază din
telefonia mobilă)
8. Circuitele digitale (de exemplu, bazate pe logica RSFQ).
Viitoare aplicații industriale și comerciale promițătoare includ
transformatoare pentru stocare de putere, motoare electrice, precum și
dispozitive de levitaţie magnetică.

14