Curs 13

COMPORTAMENTUL DUAL AL MATERIEI (continuare)

10.6 Principiul de incertitudine

Faptul cã microparticulele au atât proprietãţi corpusculare cât şi ondulatorii aratã cã ele
nu pot fi privite nici ca puncte materiale, nici ca unde, ci ca entitãţi materiale cu proprietãţi
deosebite de cele ale corpurilor macroscopice sau ale undelor electromagnetice clasice.
Proprietatea microparticulelor de a avea un dublu comportament, corpuscular şi
ondulatoriu, are ca efect apariţia unei imprecizii în determinarea mãrimilor lor caracteristice
(poziţie, impuls, energie, duratã). Acest fapt se explicã prin aceea cã spre deosebire de
particulã care este un fenomen localizat, unda este un fenomen distribuit în spaţiu. Din
aceastã cauzã, poziţia unei microparticule nu poate fi stabilitã cu precizie şi indicatã cu
ajutorul unui vector de poziţie aşa cum se întâmplã cu particulele clasice.
Heisenberg a arãtat cã produsul erorilor realizate la mãsurarea simultanã a poziţiei şi
impulsului respectã relaţia
x p  h (10.44)
Aceastã relaţie ne aratã cã, cu cât este mai precis determintã poziţia microparticulei cu atât
impulsul sau va fi determinat mai imprecis şi invers.
Deoarece se pot imagina trenuri de undã pentru care imprecizia de determinare a
impulsului şi a poziţiei sã fie oricât de mare, relaţia de incertitudine devine o inegalitate
x p  h (10.45)
cunoscutã sub numele de relaţia de incertitudine (nedeterminare) a lui Heinsenberg şi care
aratã cã impulsul şi poziţia unei microparticule nu pot fi determinate simultan cu maximã
precizie. Deoarece poziţia unei particule este definitã cu ajutorul unui vector de poziţie, în
spaţiul tridimensional relaţia de incertitudine devine
 
r p  h (10.46)
Pe lângã perechea de mãrimi fizice poziţie-impuls mai existã o pereche, timp-energie, a
cãror precizie nu poate fi determinatã simultan decât în limitele unei relaţii de nedeterminare
pe care o introducem în cele ce urmeazã. Vom observa mai întâi cã imprecizia în
determinarea timpului t este invers proporţionalã cu imprecizia în determinarea frecvenţei 
1
t  (10.47)
v
Înmulţind şi împãrţind relaţia (10.47) cu h şi înlocuind cu E=hν, rezultã
E t  h (10.48)
care aratã cã energia unei microparticule şi durata trecerii sale printr-un punct dat nu pot fi
cunoscute simultan cu maximã precizie.
Principiul de incertitudine aratã cã în fizica microparticulelor conceptul de traiectorie
nu existã, deoarece coordonatele punctelor ocupate de o particulã în timpul deplasãrii sale nu
pot fi determinate cu precizie. În mecanica clasicã starea unei particule este reprezentatã în
spaţiul fazelor printr-un punct de coordonate (x, p), mişcarea punctului determinând o curbã.
În mecanica cuanticã spaţiul fazelor este divizat în celule de dimensiuni x şi p unde ∆x p
= h. Aici, poziţia unei microparticule la un moment nu va fi definitã cu ajutorul unui punct, ci
cu ajutorul unei asemenea celule localizatã în jurul acelui punct afirmându-se cã poziţia
microparticulei poate fi determinatã cu imprecizia dimensiunilor acestei celule. O datã cu
scurgerea timpului, microparticula strãbate un numãr de asemenea celule astfel încât drumul
sãu va putea fi descris de un domeniu cu o anumitã extindere în interiorul cãruia
microparticula existã cu o anumitã probabilitate.

1
 La o interpretare superficialã, relaţiile de incertitudine par sã sugereze o anumitã
limitare a posibilitãţilor cunoaşterii microcosmosului. Interpretarea corectã a relaţiilor de
nedeterminare trebuie sã aibe în vedere faptul cã limitarea posibilitãţilor cunoaşterii
microcosmosului este legatã de tehnologia de cercetare actualã care, în momentul efectuãrii
unor investigaţii asupra sistemelor microscopice, produce perturbaţii ale acestor sisteme
modificându-le proprietãţile. Progresul tehnologiei de cercetare va reduce gradul de
perturbare a mãsurãtorilor şi implicit va creşte precizia în determinarea simultanã a poziţiei şi
impulsului.

10.7 Cuantificarea energiei electronilor din atomi. Modelul lui Bohr pentru atomul
de hidrogen.
Înregistrarea spectrelor de emisie ale unor gaze a aratat ca acestea sunt spectre de linii.
Pentru a explica spectrul de emisie al hidrogenului, Bohr a elaborat un model al atomului de
hidrogen considerat ca fiind format din nucleu si un electron ce se roteste pe o traiectorie
circulara în jurul nucleului (fig.10.9).

Fig.10.9 Modelul atomic al lui Bohr.

Modelul lui Bohr are la baza 2 postulate care legiferează cuantificarea momentului
cinetic și energiei electronului aflat în rotație în jurul nucleului:
Postulatul 1 – În mișcarea sa de rotație în jurul nucleului, electronul se află în stări
staționare de energie constantă având momentul cinetic orbital cuantificat, l  n .
Bohr presupune că electronul se rotește în jurul nucleului numai pe anumite orbite
circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Pe aceste orbite electronul are o
energie constantă și se află în stări numite stări staționare care au un timp de viață infinit.
Electronul trece dintr-o stare staționară în alta (de pe un nivel energetic pe altul) numai dacă
este perturbat din exterior. Electronul se menține pe o orbită staționară datorită compensării
forței centrifuge cu forța de atracție coulombiană.
Postulatul 2 - Un atom emite sau absoarbe radiație electromagnetică doar la trecerea
dintr-o stare staționară în alta. Energia pe care o primește sau o cedează este egală cu
diferența dintre energiile celor două nivele între care are loc tranziția
h mn  E m  E n 10.49
-34 .
unde h = 6,6260693(11)x10 J s (constanta lui Planck), Em și En reprezintă energiile stărilor
staționare între care are loc tranziția, iar νmn reprezintă frecvența radiației emise/absorbite
Atomul trece dintr-o stare staționară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o
cuantă de energie corespunzătoare diferenței dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul
inferior se emite o radiație de aceeași frecvență ca și la absorbție. Acest fapt exprimă natura
discontinuă a materiei și energiei la nivel microscopic. Frecvențele radiațiilor atomice depind

2
de natura și structura atomului și au valori discrete, ceea ce face ca spectrele lor sa fie spectre
de linii.
De Broglie a reușit să deducă relațiile de cuantificare ale momentului cinetic și energiei
atomului din postulatele lui Bohr pe baza presupunerii că electronii localizați din atomi (aflați
în mișcare de rotație în jurul nucleului) au și comportament ondulatoriu lor fiindu-le asociate
unde staționare. Deoarece un electron localizat pe atom se deplasează pe o traiectorie închisă,
finită, unda sa asociată va fi o undă staționară. În acest caz lungimea de undă asociată
electronului trebuie să respecte condiția
nλ = 2πr 10.50
unde n este un număr întreg (n = 1, 2, 3, …), iar r este raza traiectoriei electronului. Înlocuind
în relația (10.50) pe λ conform formulei lui De Broglie (10.38) se obține
h
n  2r 10.51
p
Notând l = rp, unde l reprezintă momentul cinetic orbital al electronului, se obține
h
l  rp  n  n 10.52
2
care reprezintă tocmai condiția de cuantificare a momentului cinetic orbital al electronului ce
se rotește în jurul nucleului.
Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilității atomului. El este în contradicție
cu fizica clasică conform căreia o sarcină electrică aflată în mișcare accelerată emite radiație
electromagnetică. Aceasta ar duce la scăderea energiei electronului, iar traiectoria sa circulară
ar avea raza din ce în ce mai mică, până când electronul ar "cădea" pe nucleu. Experimental se
constată însă că atomul este stabil, existând în stări staționare în care energia sa se menține
constantă.
Pe baza postulatelor lui Bohr se poate calcula energia atomului
mv 2 e2
E  E cin  E pot   ( ) 10.53
2 4r
Pentru exprimarea omogenă a celor 2 termeni din relația (10.53) se ține cont că în
timpul rotației electronului pe orbita staționară forța centrifugă este egală cu forța de atracție
coulombiană
mv 2 e2
 10.54
r 4r 2
r
Prin înmulțirea cu cantitatea a relației (10.54) se obține
2
mv 2 e2
 10.55
2 8r
care introdusă în relația (10.53) conduce la
e2 e2 e2
E  ( ) 10.56
8r 4r 8r
Înmulțind relația (10.54) cu cantitatea r3m se obține
2 2 2 2 e 2 mr
r m v l  10.57
4r 2
unde l2=r2m2v2 este momentul cinetic orbital al electronului. De aici putem exprima raza
traiectoriei electronului
4 2 4 2 2 42 2
rn  l  n   n 10.58
me 2 me 2 me 2
care este cuantificata prin numarul întreg n numit numar cuantic principal.

3
 Introducând expresia (10.58) pentru rn în relația (10.56) se obține
me 4 1
En   2 2  2 10.59
8 h n
care evidențiază caracterul cuantificat al energiei atomului prin intermediul numărului cuantic
principal, n. Semnul – al acestei energii indică faptul că este vorba despre o energie de
legătură între electron și nucleu.
Modelul lui Bohr al atomului are marele merit de a fi pus în evidență o trăsătură
fundamentală a lumii microscopice și anume aceea că mărimile fizice caracteristice
microparticulelor sunt cuantificate. Această trăsătură apare în mod natural în descrierea
proprietăților microparticulelor cu ajutorul mecanicii cuantice, așa cum se va vedea în cursul
următor.

Mecanica cuanticã

11.1 Descrierea ondulatorie a microparticulelor. Mecanica cuanticã.

La începutul secolului XX teoria undelor electromagnetice era consideratã una de mare
succes, care a permis explicarea proprietãţilor undelor electromagnetice. Pe de altã parte,
cercetãrile realizate au permis cristalizarea ideilor privind comportamentul dual al
microparticulelor. Pornind de la acestea, Schrödinger a avut ideea de a descrie
microparticulele pe baza comportamentului lor ondulatoriu. Aceasta ar fi prezentat avantajul
cã ar fi permis utilizarea teoriei undelor pentru descrierea microparticulelor. Ca ecuaţie
fundamentalã a acestei noi teorii ar fi urmat sã fie folositã ecuaţia undelor însã au apãrut
probleme în ce priveşte identificarea mãrimii fizice fundamentale.
Cunoaştem faptul cã fenomenele ondulatorii sunt descrise printr-o funcţie de undã
(x,t) care reprezintã pentru undele elastice o distanţã (elongaţia punctelor materiale atinse

de frontul de undã), iar pentru undele electromagnetice valori ale vectorilor E – intensitatea

câmpului electric şi B - inducţia câmpului magnetic. Ce semnificaţie fizicã ar fi trebuit sã
aibã mãrimea fundamentalã a noii teorii? Problema a fost una complicatã deoarece mãrimea
fundamentalã ar fi trebuit sã armonizeze contradicţia dintre caracterul localizat al
microparticuleleor şi caracterul distribuit în spaţiu (delocalizat) al undelor. Soluţia a oferit-o
Born care a propus un înţeles statistic pentru funcţia de undã, soluţie a ecuaţiei de undã
(ecuaţiei fundamentale) a noii teorii. Conform lui Born, funcţia de undã (x, t) nu reprezintã
o mãrime fizicã legatã de microparticulã ci are un înţeles statistic legat de probabilitatea ca
microparticula studiatã sã se afle într-un domeniu dat din spaţiu. Pentru a înţelege lucrurile sã
ne imaginãm cazul unei microparticule care se deplaseazã (fig.11.1).

Fig.11.1 Localizarea particulei cuantice în spaţiu.

4
 Pentru a urmãri deplasarea microparticulei, conform mecanicii clasice folosim vectorul

de poziţie r . Aceastã modalitate de descriere a mişcãrii microparticulei prezintã însã o
dificultate majorã şi anume aceea cã poziţia microparticulei nu poate fi indicatã precis de
vectorul de poziţie fiindcã microparticula, având şi comportament ondulatoriu, este
delocatizatã. Aceasta înseamnã cã ea va exista într-o zona (un volum) la vârful vectorului de
poziţie (fig.11.1), volum ce poate fi fãcut oricât de mic (infinit mic), dV, dar nu poate fi
transformat într-un punct. În aceastã situaţie, despre localizarea microparticulei vom putea
afirma numai cã microparticula existã cu o anumitã probabilitate în interiorul acestui volum
dV. Probabilitatea de existenţã a microparticulei, dP, în volumul dV este descrisã de relaţia
2
dP   dV     dV (11.1)
2
Astfel, pãtratul modulului funcţiei de undã,  , reprezintã densitatea de probabilitate a
existenţei microparticulei în elementul de volum dV. În aceste condiţii, deplasarea
microparticulei nu se va realiza pe o curbã ci într-un domeniu având o anumitã extindere
volumicã în jurul curbei (fig.11.2). Acest domeniu este alcãtuit din mulţimea elementelor de
volum infinit mici asociate deplasãrii microparticulei.

Fig.11.2 Evoluţia în timp a unei particule cuantice.

Dacã microparticula existã cu certitudine în domeniul V, atunci P=1 şi rezultã condiţia

de normare a funcţiei de undã

   dV  1
v
(11.2)
Funcţia de undã  se mai numeşte şi undã de probabilitate şi poate fi o funcţie realã sau
una complexã. Pentru ca o funcţie sã descrie o microparticulã trebuie sã îndeplineascã mai
multe condiţii, unele cu caracter general, iar altele cu caracter particular, legat de cazul
specific studiat. Printre condiţiile cu caracter general pe care trebuie sã le îndeplineascã o
funcţie de undã se numãrã:
– sã fie continuã împreunã cu derivata sa pe domeniul pe care descrie microparticula
(discontinuitatea funcţiei într-un punct ar însemna inexistenţa particulei în punctul respectiv).
– sã fie finitã pe tot domeniul considerat iar la infinit să se anuleze (dacã este infinitã nu
poate fi folositã la exprimarea unei probabilitãţi).
– sã fie univocã ((în fiecare punct să aibă o singură valoare, altfel, unui punct din
domeniul considerat i s-ar asocia mai multe valori ale funcţiei de undã, respectiv mai multe
probabilitãţi de existenţã a microparticulei în acel punct ceea ce nu are sens).
- să fie funcţii de pătrat integrabil.
Aşa cum în mecanica clasicã se pune problema aflãrii poziţiei şi vitezei unui corp, în
mecanica cuanticã avem problema aflãrii funcţiei de undã ataşate unei microparticule,
respectiv a probabilitãţii de existenţã a microparticulei în domeniul de interes. Pentru a
descrie starea unei microparticule, funcţia de undã trebuie sa fie soluţie a ecuaţiei lui

5
Schrödinger care este o ecuaţie de undã modificatã Aceastã ecuaţie joacã în fizica cuanticã
acelaşi rol ca legea a doua a dinamicii a lui Newton în dinamica clasicã.
În continuare vom prezenta o modalitate de a deduce ecuaţiei lui Schrodinger.
Considerãm ecuaţia generalã a undelor plane unidirecţionale
2 1 2
 0 (11.3)
 x 2 v p 2 t 2
Soluţia acestei ecuaţii poate fi de forma undelor de Broglie, care sunt funcţii de poziţie
şi de timp
 ( x, t )   ( x ) . (t )  e i t  ( x ) (11.4)
Dacã calculãm derivatele parţiale ale acestei funcţii în raport cu x, respectiv cu t, şi le
înlocuim în relaţia (11.3), obţinem
 2 ( x)  2
 2  ( x)  0 (11.5)
x2 vp
Sã observãm cã
 2 2
  (11.6)
vp vp 
Înlocuim în relaţia (11.6) pe λ folosind relaţia lui de Broglie (10.38) şi obţinem
 2p
 (11.7)
vp h
Înlocuim expresia (11.7) în (11.5) şi obţinem
 2  ( x) 4 2 p 2
  ( x)  0 (11.8)
x2 h2
Ne reamintim apoi cã energia totalã a unei particule de masã m, cu energia cineticã
Ec=p2/2m, ce se mişcã într-un câmp de forţe cu energia potenţialã U(x), este
p2
E  E c  U ( x)   U ( x) (11.9)
2m
de unde
p  2m( E  U ( x)) (11.10)
Prin înlocuirea relaţiei (11.10) în (11.8) se obţine
= ( − ( )) =0 (11.11)
ℏ
Ecuaţia (11.11) este numitã ecuaţia lui Schrödinger atemporalã. Ea este o ecuaţie
diferenţialã de ordin doi, liniarã şi omogenã, ce descrie proprietãţile sistemelor cuantice aflate
în stãri staţionare (stãri cu energia totalã este constantã în timp), fãrã sã precizeze evoluţia în
timp a acestora. Soluţia acestei ecuaţii trebuie sã îndeplineasca condiţiile impuse funcţiilor de
undã, menţionate anterior.
Ecuaţia (11.11) descrie o microparticulã ce se deplaseazã în lungul axei Ox. Pentru
cazul general al deplasãrii dupã o direcţie oarecare, ecuaţia (11.11) devine
+ + = ( − ( )) =0 (11.12)
ℏ
În cele ce urmeazã vom prezenta câteva exemple care aratã modul în care formalismul
mecanicii cuantice permite descrierea unor fenomene specifice microparticulelor.