Proprietăţile Optice

a Solidelor

MARK FOX
Departamentul de fizică şi astronomie
Universitatea din Sheffield

OXFORD
UNIVERSITY PRESS
Cuprins:

1 Introducere
1.1 Clasificarea proceselor optice
1.2 Coeficienţii optici
1.3 Indicele de refracţie complex şi constanta dielectrică
1.4 Materiale optice
1.4.1 Izolatori şi semiconductori cristalini
1.4.2 Sticle
1.4.3 Metale
1.4.4 Materiale moleculare
1.4.5 Sticle şi izolatori dopaţi
1.5 Fizica optică caracteristică în stare solidă
1.5.1 Simetria cristalelor
1.5.2 Benzi electronice
1.5.3 Benzi vibraţionale
1.5.4 Densitatea stărilor
1.5.5 Stări delocalizate şi excitaţii colective
1.6 Modele microscopice

2 Propagarea clasică
2.1 Propagarea luminii într-un mediu optic dens
2.1.1 Oscilatoare atomice
2.1.2 Oscilatoare vibraţionale
2.1.3 Oscilatoare electron liber
2.2 Modelul oscillatorului dipol
2.2.1 Oscilatorul Lorentz
2.2.2 Rezonanţe multiple
2.2.3 Comparaţie cu date experimetale
2.2.4 Corecţii ale câmpurilor locale
2.2.5 Relaţiile Kramers-Kronig
2.3 Dispersia
2.4 Anizotropie optică: birefracţia
 Propagarea clasică

Propagarea luminii printr-un mediu optic, în linii generale a fost discutat în

paragrafele 1.1-1.3 din Capitolul 1. Noi am văzut că propagarea este caracterizată de doi
parametri: indicele de refracţie şi coeficientul de absorbţie. În acest capitol vom investiga
teoria clasică a propagării optice, în care lumina este tratată ca unde electromagnetice şi
atomii sau moleculele sunt modelate ca oscilatoare dipoli clasice. Vom vedea că acest
model ne oferă o bună vizualizare generală asupra proprietăţilor optice, şi ne permite să
calculăm dependenţa frecvenţei de constanta dielectrică complexă. Acest lucru ne dă
dependenţa frecvenţei de coeficientul de absorbţie şi indicele de refracţie, cprin urmare ceea
ce ne permite explicarea fenomenului de dispersie. Deasemenea vom vedea că modelul ne
oferă carcasa (scheletul) pentru descrierea efectelor datorate anizotropiei, cum ar fi
birefracţia.

Tratamentul acordat aici presupune o cunoaştere practică a proprietăţilor electro-

magnetice ale dielectricilor. Un rezumat al principalelor rezultate, pe care le vom folosi,
este dat în Suplimentul A. Modelul va fi revizuit în capitolele ulterioare atunci când luăm în
consideraţie proprietăţile optice ale electronilor liber din Capitolul 7, şi când vom discuta
vibraţiile grilaj din Capitolul 10. Model este, de asemenea, punctul de pornire pentru
tratarea efectelor neliniare din Capitolul 11.

2.1 Propagarea luminii într-un mediu optic dens

Modelul clasic de propagare a luminii a fost elaborat la sfârşitul secolului
nouăsprezece, urmând teoria lui Maxwell despre unde electromagnetice şi introducerea
conceptului de oscilator dipol. În acest paragraf vă vom oferi o discuţie calitativă a
ipotezelor fizice a acestui model, lăsând calculul cantitativ pentru paragraful următor.

Modelul presupune că există mai multe tipuri de oscilatoare, mediul interior al

fiecăreia dintre ele posedă o frecvenţă de rezonanţă caracteristică numai lor. La frecvenţe
optice, contribuţia cea mai importantă revine de la oscilaţiile de electronilor legaţi în atomi,
şi deci astfel vom începe aceast paragraf prin luarea în considerare oscilatoare atomice. Noi
apoi vom introduce ideea de oscilatoare vibraţionale, care rezonează la frecvenţe mici
regiunea spectrală de infraroşu, şi în final vom menţiona oscilatoarele electron liber, care
sunt responsabile de principalele proprietăţi optice a metalelor.
 2.1.1 Oscilatoare atomice
Conceptul de oscilator dipole a fost introdus cu puţin timp după teoria electromag-
netică a lui Maxwell. A fost demonstrat teoretic că un dipol electric ce oscilează va emite
unde electromagnetice, ceea ce a fost confirmat în anul 1887, când Heinrich Hertz a avut
succes în generarea şi detectarea undelor radio în laboratorul său. El a folosit o descărcare
oscilantă transeversală unei găuri de scânteie ca sursă şi o buclă de sârmă în calitate de
antenă a detectorului. Aceasta a fost o confirmare elegantă a validităţii teoriei electro-
magnetice a lui Maxwell, şi începutul radio-telecomunicaţiilor.

Ideea de a considera atomii nişte dipoli oscilatori a fost propusă de către Henrick
Antoon Lorentz în anul 1878, astfel precedând demonstraţia lui Hertz cu câţiva ani. A fost
ştiut că atomii emit şi absorb la frecvenţe distincte, şi atunci modelul lui Lorentz a propus o
explicaţie simplă pentru aceste observaţii, în termeni ai teoriei electromagnetice noi
descoperite.

Fig. 2.1 Modelul clasic al electronilor legaţi în

atomi. Eletronii sunt reprezentaţi prin cercuri
deschise, în timp ce cercul negru din mijlocul
atomului reprezintă nucleul. Electronii sunt ţinuţi la
atom de către resorturi, ce reprezintă forţele de
restabilire datorate legăturii dintre ele. Fiecare atom
are o serie de frecvenţe rezonante caracteristice, care
după cum ştim corespund cu energia de tranziţie
cuantizată.

Modelul oscilator al atomului este ilustrat schematic în figura 2.1. Se presupune

că electronul este ţinut într-o orbită stabilă relativă faţă de nucleu, iar resorturile reprezintă
forţele de restabilire pentru deplasări mici de la echilibru. Un electron încărcat negativ şi un
nucreu încărcat pozitiv formează un dipol electric cu mărimea (magnitudinea) proporţională
separării lor. Loretz, de sigur, nu putea şti despre electroni şi nuclee, pentru că aceştia nu au
fost descoperiţi până în anul 1897 şi 1911 de către J.J. Thomson şi respectiv Ernest
Rutherford. Lorentz pur şi simplu a postulat existenţa dipolilor, fără a şti măcar originea lor.

Frecvenţa naturală de rezonanţă a atomilor dipolilor este determinată de către

masa lor şi mărimea forţei de restabilire experimentată la deplasări mici. Masa apropriată
reprezintă masa redusă, dată de expresia:

(2.1)

unde şi reprezintă masa electronului şi respectiv masa nucleului. Deoarece

, noi cu siguranţă în cazul dat putem lua . Forţa de restabilire este

cuantificată în termeni a unei constante a resortului, care este ales astfel încât să
coincidă cu una din frecvenţele naturale a atomului (vezi Exerciţiu 2.1):

(2.2)

Noi trebuie să presupunem că în interiorul fiecărui atom există câţiva dipoli, ţinând
cont de faprul că un atom dat are mai multe frecvenţe de tranziţie. Acestea sunt cunoscute
din spectrele de emisie şi de absorbţie, şi frecvenţele au loc în apropierea regiunii infraroşu,
regiunii vizibile şi regiunii ultraviolet a spectrului ( ).

Putem înţelege conexiunea dintre dipolii atomici şi spectrele de emisie considerând

oscilaţiile dipolului din figura 2.2. Un dipol electric este format dintr-o darcină pozitivă

la poziţia şi o sarcină negativă la poziţia . Momentul dipolului electric pate fi

definit ca:
(2.3)

Prin urmare, nucleele pozitive şi electronii negativi formează un dipol cu mărimea

egală cu .

Fig. 2.2 Oscilaţiile unui dipol clasic

formate din sarcina pozitivă grea şi
sarcina negativă uşoară legate între ele
cu un resort. este depentenţa în
timp a deplasărilor sarcinii negative de
la poziţia sa de echilibru. Vibraţiile
naturale a dipolului în jurul echili-
brului său durează la o frecvenţă ce
crează o dependenţă în timp a momen-
tului dipolului , aşa cum este

În timpul oscilaţiilor dipolului atomic, nucleul rămâne mai mult sau mai puţin
staţionar, din cauza masei sale grele, în timp ce electronul oscilează înainte şi înapoi la o
frecvenţă . Prin urmare oscilaţiile produc o variaţie în timp în plus faţă de orice dipol
permanent ce atomul îl poate avea. Mărimea variaţiei în timp a dipolului este dată de
expresia:
(2.4)

unde este variaţia în timp a deplasării electronului faţă de poziţia de echilibru. Această
conexiune dintre deplasarea atomului şi dipolul atomic dependent de timp este ilustrată în
jumătatea de sus a figurii 2.2. Dipolul oscilant radiază unde electromagnetice la frecvenţa

, în conformitate cu teoria clasică a lui Hertz despre dipol. Prin urmare de la atom este
aşteptat să radieze lumină la frecvenţa sa de rezonanţă ori de câte ori suficientă energie este
împărtăşită la acesta pentru a excita oscilaţiile.
Noi deasemenea putem utiliza modelul dipolului Vom presupune aici că forţele
pentru a înţelege cum atomul interacţionează cu undele exercitate de câmpurile electrice sunt
foarte mici, în comparaţie cu forţele de
electromagnetice externe la frecvenţa . Câmpul legătură ce ţin electronii de nucleu.
Această aproximaţie poate să nu fie
electric al curentului alternativ exercită forţe atît asupra valabilă dacă folosim un fascil laser
electronului cât şi asupra nucleului şi pune în mişcare foarte puternic pentru a excita mediul.
În acest caz noi lucrăm în regim de
oscilaţiile sistemului la frecvenţa . Dacă coincide cu optică nonliniară.
una din frecvenţele naturale ale atomului, atunci vom
oscilaţii cu amplituda foarte mare, şi tranferă energie de la unda externă la atom. Prin
urmare atomul poate absoarbe energia de la unde de lumină dacă . Puterea

absorbţiei este caracterizată de către coeficientul de absorbţie , şi intnsitatea undei va

decădea exponenţial, în conformitate cu legea lui Beer ( ).

Acum noi ştim din teoria cuantică că ceea ce întradevăr se întâmplă în timpul
absorbţiei este că atomul sare într-o stare de excitaţie absorbând un foton. Aceasta poate
avea loc doar dacă: , unde şi reprezintă energiile cuantizate a stărilor
iniţiale şi finale. Odată ce a fost excitat, atomul poate reveni la starea iniţială după o serie de
tranziţii mai puţin radiative, în care energia de la fotonul absorbit se transformă în căldură.
Analog, acesta poate lumina prin re-emiterea fotonului la un moment dat de timp mai târziu.
Fotonii re-radiaţi sunt incoerenţi unul cu altul şi sunt emişi mai degrabă în toate direcţiile
decât în direcţia specifică a undei de intrare. Prin urmare este o scădere netă a fluxului de
energie în direcţia fasciculului, care este echivalentă cu absorbţia.

Dacă nu coincide cu niciuna din frecvenţele rezonante, atunci atomul nu va

absoarbe şi mediul va fi transparent. În această situaţie lumina pune în mişcare oscilaţiile
non-rezonante ale atomului la frecvenţa sa proprie . Oscilaţiile atomilor urmează unda în
mişcare, dar cu un decalaj de fază. Decalajul de fază este o caracteristică standartă a oscila-
toarelor forţate cauzate de amortizare (vezi Exerciţiul 2.2). Toţi atomii oscilanţi re-radiază
instantaneu, dar decalajul de fază dobândit în proces se acumulează prin intermediul
mediului şi încetinesc propagarea undei în faţă. Aceasta implică faptul că viteza de
propagare este mai mică decât în spaţiul liber. Reducerea vitezei în mediu este caracterizat

de indicele de refracţie ( ).

Încetinirea undei datorită interacţiunilor non-rezonante poate fi luat în consideraţie

ca un proces de dispersie ce se repetă. Dispersia este atât coerentă cât şi elastică, şi fiecare
atom se comportă ca un punct de sursă Huygens. Lumina împrăştiată interferează
constructiv în direcţie înainte, şi în mod distructiv în toate celelate direcţii, astfel încât
direcţia fascicului este neschimbată de preocesul repetitiv de împrăştiere. Cu toate acestea,
fiecare eveniment de dispersie introduce un decalaj de fază care cauzează încetinirea
propagării prin mediu.
2.1.2 Oscilatoare vibraţionale
Un mediu optic poate conţinr şi alte dituri de oscilatori dipoli, în adaos la cele
originare din electronii legaţi de atomi. Dacă mediul este ionic, el va conţine ioni încărcaţi
contrar. Vibraţiile acestor atomi încărcaţi, de la poziţiile de echilibru din cadrul structurei
cristalului, vor produce un moment de dipol oscilator, exact în acelaşi mod precum şi
oscilaţiile electronilor în atomii individuali, pe care i-am considerat mai sus. Prin urmare,
noi deasemenea trebuie să considerăm efectele optice cauzate de aceşti oscilatori
vibraţionali când considerăm interacţiunea luminii în cadrul unui mediu optic de ioni.
Efectele optice ale oscilatoarele vibraţionale
sunt bine cunoscute în fizica moleculară. Figura 2.3
ne ilustrează schematic o moleculă polară clasică.
Aceasta este alcătuită din doi atomi încărcaţi şi legaţi
împreună într-o configuraţie stabilă, unde resotul
reprezintă legătura moleculară dintre ei. Atomii
încărcaţi pot vibra în jurul poziţiilor de echilibru şi
pot induce un dipol electric oscilant într-un mod
analog cu electronii legaţi din atomi. Noi vedem
Fig. 2.3 Modelul clasic a unei molecule imedial din ecuaţia 2.2 că vibraţiile vor avea loc la
polare. Atomii sunt încărcaţi atât negativ
frecvenţe mici din cauza că masa de redusă este mai
cât şi pozitiv, şi pot vibra în jurul separării
lor de echilibru. Aceste vibraţii produc un mare. Vibraţiile, prin urmare apar la frecvenţe
dipol oscilator electric ce va radia unde
infraroşii . Aceste vibraţii
electromagnetice la frecvenţa de rezonanţă.
Analog, molecula va interacţiona cu câm- moleculare sunt asociate cu liniile puternice de
pul electric al undei de lumină prin absorbţie în regiunea spectrală de infraroşu.

Interacţiunea dintre vibraţiile moleculelor şi

undele de lumină are loc prin intermediul forţelor externe a câmpului electric asupra
atomilor. Este evident că aceasta se poate întâmpla doar dacă atomii sunt încărcaţi. Din
această cauză noi am specificat că molecula a fost polară în paragraful precedent. Molecula
polară este acea moleculă în care electronul încarcă un nor ce formează legătura ce stă mai
aproape de un atom decât de altul. Molecule ionice ce le plac halogenurile alcaline (ex:

) în mod clar se încadrează în această categorie, în timp ce cele pur covalente, cum

ar fi moleculele elementare (ex: ) nu se încadrează. Multe alte molecule se încadrează

între aceste două limite. Apa ( ) este un foarte bun exemplu. Oxigenul are o înrudire

electronică mai mare ca hidrogenul, şi de aceea electronii de valenţă în legărula stau

mai aproape de atomii de oxigen. Prin urmare, cei doi atomi de hidrogen posedă o sarcină
pozitivă mai mică, care este echilibrată de o sarcină negativă de două ori mărimea de pe un
atom de oxigen.

Într-un solid cristalin format din condensarea moleculelor polare, atomii sunt
aranjaţi într-o succesiune alternantă de ioni pozitivi şi negativi. Ionii pot vibra în jurul
poziţiei de echilibru, ceea ce produce unde oscilatorice dipole. Aceste oscilaţii sunt asociate

cu vibraţii structurale, care apar la frecvenţe din regiunea spectrală de infraroşu. Vom
reflecta asupra proprietăţilor optice înrudite cu vibraţiile structurale mai detailat în Capitolul
10. Vom vedea acolo că interacţiunea lumină-materie este asociată cu excitarea fononilor,
care sunt unde structurale cuantizate. La această stadie, pur şi simplu vom nota că vibraţiile
structurale a cristalului polarizat dă naştere unor efecte puternice din regiunea spectrală de
infraroşu. Aceste efecte apar în adaos la acele apărute în urma legăturii electronilor din
atomi ce compromit cristalul. În practică putem trata aceste două tipuri de dipoli separat,
deoarece rezonanţe lor sunt precise şi ele apar la frecvenţe foarte diferite. De aceea efectele
rezonante a electronilor legaţi sunt neglijabile la frecvenţele vibraţiilor structurale, şi vice
versa. Asupra acestui moment se va reflecta mai detailat în Paragraful 2.2.2.

2.1.3 Oscilatoare electron liber

Dipolii vibraţionali şi cei pe bază de electroni reflectaţi mai sus sunt exemple a
oscilatoarelor cu legătură. Metalele şi semiconductorii dopaţi, prin contrast, conţin un
număr semnificat de electroni liberi. După cum presupune numele, aceştia sunt electroni ce
nu sunt legaţi de nici un atom, şi de aceea aceştia nu îndură nici o forţă de reastabilire când
sunt dislocaţi. Aceasta presupune că constanta resortului din ecuaţia 2.2 este zero ( ),

şi prin urmare frecvenţa normală de rezonanţă este: .

 Modelul electronilor liberi i se atribuie lui Paul Drude, şi deci aplicaţia modelului
dipolului oscilant la sistemele de electroni liberi este în general numită Modelul Drude-
Lorentz. Modelul dipolului oscilator este perfect valid, cu excepţia faptului că noi trebuie
să setăm pe tot timpul . Proprietăţile optice ale sistemelor pe bază de electroni libero
vor fi discutate cu amănuntul în capitolul 7.

2.2 Modelul oscilatorului dipol

În paragraful anterior am introdus ipoteze generale despre modelul oscilatorului
dipol. Acum dorim să utilizăm modelul pentru a calcula dependenţa indicelui de refracţie şi
a coeficientului de absorbţie de frecvenţă. Aceasta va furniza o explicaţiie simplă a
dispersieiindicelui de refracţie în materialele optice, şi deasemenea va ilustra un moment
general că fenomenele de absorbţie şi de refracţie sunt legate una de alta.

2.2.1 Oscilatoarul lui Lorentz

Din cauza electronilor legaţi, noi luăm în consideraţie interacţiunea undei de lumină
cu atomul la o singură frecvenţă de rezonanţă , după cum şi ne este dat în ecuaţia 2.2.
Noi modelăm deplasarea dipolilor atomici ca pe o amortizare a osicilatoarelor armonice.
Includerea amortizăriieste consecinţa faptului că dipolii oscilatori îşi pot pierde energia prin

procese colizionale. În solide, aceasta va apărea în

timpul intercţiunii cu un fonon, ce a fost termic exci-
tat în cristal. După cum vom vedea, temenul de
amortizare are efectul reducerii vârfului coeficientului
de absorbţie şi extinderii liniei de absorbţie.
Câmpul electric al undei de lumină induce
oscilaţii forţate ale dipolului atomic prin forţele de
conducere exercitate asupra electronilor. Dacă presu-
punem că , atunci putem ignora mişcarea
nucleurilor. Deplasarea a electronului este regle-
Noi ştim din observaţiile experimentale că
atomii trebuie să posede mai multe frecvenţe
naturale de rezonanţă pentru a ţine cont de
multitudinea de linii din spectrele de emisie
şi de absorbţie. Cu toate acestea, caracteristi-
cile de bază a comportamentului fizic sunt
foarte bine ilustrate de către un singur sistem
rezonant, iar incuderea rezonanţelor multiple
complică discuţia fără a adăuga multe pentru
a înţelege fizic la această stadie. Noi, prin
urmare, vom amâna discuţia despre efectele
multiple de rezonanţă pentru subparagraful
de mai jos 2.2.2.

(2.5)

unde este viteza de amortizare, este mărimea sarcinii electrice a electronului, şi este
câmpul electric al undei de lumină. Termenii din partea stângă reprezintă forţele de
accelerare, de amortizare şi de restabilire. Amortizarea este modelată de către o forţă de
frecare ce este proporţională vitezei şi întârzierii mişcării. Termenii din partea dreaptă
reprezintă forţele motorice datorate câmpului electric al curentului alternativ al undelor.

Noi vom reflecta acum asupra interacţiunii atomului cu unda de lumină

monocromatică cu frecvenţa unghiulară . Dependenţa câmpului electric de timp este dată
de expresia:
(2.6)

unde este amplituda, iar este faza luminii. Pentru a păstra coerenţa cu convenţia de la
semnalul introdus mai târziu, am ales partea negativă a frecvenţei exponenţiale complexe.

Câmpul electric al curentului alternativ va conduce oscilaţiile la frecvenţa lor

proprie . Aşadar noi vom înlocui ecuaţia 2.6 în 2.5 şi vom căuta soluţiile, de forma:

(2.7)

unde şi sunt amplituda şi faza oscilaţiilor. Noi putem incorpora factorii de fază din

ecuaţiile 2.6 şi 2.7 în amplitudini, permiţând atât cât şi să fie numere complexe. Apoi

vom substitui în ecuaţia 2.5, şi apoi vom căuta soluţiile de forma

. Astfel obţinem:

(2.8)

ceea ce implică că:

(2.9)

De reţinut că factorii de fază şi din ecuaţiile 2.6 şi 2.7 nu sunt neapărat aceleaşi. De fapt, faza electronilor va
tinde să rămână în urmă de faza luminii. Aceasta este o proprietate bine cunoscută a oscilaţiilor forţate: vibraţiile
au loc la aceeaşi frecvenţă ca şi forţa motrică, dar rămân în utmă din cauza amortizării. Acest decalaj de fază este
originea încetinirii luminii într-un mediu optic, după cum am discutat mai sus în paragraful 2.1.
Deplasarea electronilor de la poziţia de echilibru produce un moment de dipol ,
variabil în timp, precum este arătat în figura 2.2. Mărimea dipolului este dată în ecuaţia 2.4.
Acest lucru dă o contribuţie rezonantă la polarizarea macroscopică (moment dipol pe
unitate de volum) a mediului. Dacă este numărul de atomi într-o unitate de volum, polari-zarea

rezonantă arată în felul următor:

 (2.10)

O inspecţie rapidă a ecuaţiei (2.10) arată că mărimea este mică, cu

excepţia cazurilor când frecvenţa este apropiată . Aceasta este o altă proprietate generală
a oscilaţiilor forţate: răspunsul este mic, cu excepţia cazului în care frecvenţa este aproape
de rezonanţă cu frecvenţa naturală a oscilatorului.

Ecuaţia 2.10 poate fi utilizată pentru a obţine constanta dielectrică relativă complexă
. Deplasarea electrică a mediului este legată cu câmpul electric ℇ şi polarizarea prin:

(2.11)

unde cu scrisul îngroşat se indică cantităţile de vector (vezi ecuaţia A.2 din Suplimentul A).
Noi suntem interesaţi în răspunsul optic la frecvenţe apropiate de , aşa că vom împărţi
polarizarea în: termen non-rezonat de fon şi termen rezonant, ce apare din răspunsul
oscilatorului. Prin urmare putem scrie:

(2.12)

Pentru a simplifica relaţiile, vom presupune că Susceptibilitatea electrică din

materialul este izotropic, caz în care constanta dielectrică ecuaţia 2.12 evidenţiază toate
relativă este definită de relaţia: celelalte contribuţii polarităţii
atomilor. Noi vom discuta sensul
(2.13) fizic al ’’polarizării non-
rezonante’’ în subparagra-ful de
Apoi combinăm ecuaţiile 2.10-2.13 pentru a obţine: mai jos 2.2.2. Tratamentul
materialelor izotrope introduce
numai complicaţii inutile la ceastă
stadie, şi vor fi acoperite pentru
(2.14)
Aceasta poate fi împărţită în partea reală şi partea imaginară, iar conform ecuaţiei 1.8
obţinem:

(2.15)
 (2.16)

Aceste relaţii pot fi simplificate mai departe dacă noi lucrăm cu frecvenţe apropriate
de rezonanţă, unde . Aceasta ne permite să aproximăm prin

, unde provine din . Noi apoi vom observa că limitele de jos şi de sus a

sunt redate de ecuaţiile:

(2.17)

şi
(2.18)

Indicele de la vine de la ’’static’’, deoarece acesta reprezintă răspunsul la câmpurile

electrice statice. Cu această notaţie descoperim că:

(2.19)

Şi în final rescriem ecuaţiile 2.15 şi 2.16 valabile pentru frecvenţe apropriate de

rezonanţă:

(2.20)

(2.21)

Aceste ecuaţii descriu forma absorbţiei atomice, centrată la , cu întreaga lăţime la

jumătatea maximului egal cu .

 Fig. 2.4 Dependenţa frecvenţei de partea reală şi cea imaginară a constantei dielectrice complexe a
oscilatorului dipol la frecvenţe apropriate de rezonanţă. Graficele sunt calculate pentru un oscilator
cu , , şi . . Deasemenea sunt
arătate şi partea reală şi partea imaginară a indicelui de refracţie calculat din constanta dielectrică.

Figura 2.4 arată dependenţa frecvenţei de şi anticipate în ecuaţiile 2.20 şi 2.21

pentru un oscilator cu , , şi . Aceste

numere sunt destul de tipice liniilor de absorbţie în infraroşu, într-un cristal ionic. Vedem că
este o funcţie cu un vârf puternic ascuţit a cu valoarea maximă la şi cu o lărgime

completă la jumătatea maximului egal cu . Dependenţa de frecvenţă este mult mai

complicată. Cu cât ne apropriem de de jos, creşte treptat de la frecvenţa minimă ,

şi ajunge la un vârf la . (Vezi Exemplul 2.1) Apoi scade brusc trecând printr-un

minimum la înainte de acreşte din nou la limita de jos a frecvenţei . Reţineţi că

scara frecvenţei pentru care aceste efecte apar este determinată de , pentru ambele şi .
Aceasta arată că amortizarea oscilatorului cauzează linia de lărgire. Dependenţa de
frecvenţă determinată de şi , arătată în figura 2.4, este numită Lorentziană, după
iniţiatorului modelului de dipol.
 Într-un experiment, noi de fapt am măsurat indicele de refracţie şi coeficientul de

absorbţie . Măsurarea coeficientului apoi determină coeficientul de extincţie prin

intermediul ecuaţiei 1.16. Figura 2.4 arată valorile lui şi calculate din şi folosind

ecuaţiile 1.22 şi 1.23. Vedem că aproximativ urmează dependenţa de frecvenţă,

în timp ce mai mult sau mai puţin urmează . Corespondenţa şi va

fi exactă dacă avea să fie mult mai mică decât (din ecuaţiile 1.24 şi 1.25). Aceasta este
ceea ce se întâmplă în general în gaze, în care densitatea mică de atomi face absorbţia totală
mai mică. În exemplul arătat în figura 2.4 corespondenţa este doar aproximativă, deoarece
absorbţia este foarte puternică lângă , aşa că noi nu putem tot timpul asuma că .
Cu toate acestea, comportamentul de bază arată că vârfurile absorbţiei la frecvenţe foarte
apropriate de şi cu o lărgime aproape de , în timp ce indicele de refracţie arată abaterile

pozitive şi negative mai jos şi mai sus de . Acesta este comportamentul tipic al absorbţiei
atomice de linie.

Un aspect interesant al oscilatorului lui Lorentz este că el afectează indicele de

refracţie într-o gamă de frecvenţă mult mai mare decât absorbţia. Acest lucru este clar arătat
în graficele date în figura 2.4. Absorbţia este o funcţie puternic înălţată, de şi cade