• efect fotoelectric = fenomen care constă în emisia de electroni de o suprafaţa a unui

metal aflat sub incidenţa luminii .

• electronii emişi sunt numiţi fotoelectroni.

Din studiul experimental al condiţiilor în care apare fotocurentul în circuit s-au obţinut
următoarele rezultate:

1. Valoarea maximă a energiei cinetice a fotoelectronilor este independentă de

intensitatea luminii, după cum se observă şi din figura 8, când curbele ajung la valoarea
de zero la aceeaşi valoare a tensiunii de stopare.

2. Pentru ca electronii să fie emişi de catod trebuie că lumina incidentă să aibă o

frecvenţă minimă, numită frecvenţă de prag, 𝝂𝒑 , figura 9.a, indiferent de intensitatea
acesteia şi care depinde de natura materialului din care este confecţionat catodul.

3. Energia cinetică maximă a fotoelectronilor emişi creşte cu creşterea frecvenţei luminii

incidente, figura 9.b.

4. Fotoelectroni sunt emişi de suprafaţa catodului aproape instantaneu, timpul dintre

iluminarea suprafeţei şi emisia electronilor fiind de aproximativ 10−9 s.
să analizăm aceste rezultate experimentale pe baza predicţiilor fizicii clasice:
• conform teoriei clasice, electronii ar trebui să absoarbă energie în mod
continuu de la unda electromagnetică. Prin urmare, dacă intensitatea luminii
incidente creşte şi energia transferată metalului creşte şi energia cinetică a
fotoelectronilor emişi este mai mare. Acest lucru este în contradicţie cu primul
rezultat experimental, energia cinetică a fotoelectronilor fiind
independentă de intensitatea luminii.

• În ceea ce priveşte al doilea rezultat experimental, conform fizicii clasice

electronii ar trebui să ejectaţi de catod indiferent de frecvenţa radiaţiei
incidente, atâta timp cât intensitatea acesteia este suficient de mare. Energia
este transferată metalului indiferent de frecvenţa radiaţiei incidente, ceea
ce este în contradicţie cu experimentul când s-a constatat existenţa unei
frecvenţe minime pentru ca efectul fotoelectric să apară

• Conform fizicii clasice, dacă intensitatea luminii este mică, ar trebui să

existe un interval între momentul iradierii şi cel al emisiei electronilor.
Acest interval este necesar ca electronul să absoarbă suficientă energie de la
radiaţia incidentă pentru a putea părăsi metalul, adică în totală contradicţie
cu experimentul.
• Rezultatele experimentale contrazic toate predicţiile teorie clasice!

• În anul 1905, Albert Einstein reuşeşte să explice rezultatele experimentale obţinute în studiul efectului
fotoelectric pe baza ipotezelor cuantelor de energie a lui Planck.

• Einstein a extins conceptul de cuantificare şi la undele electromagnetice şi a propus un model de interacţiune

dintre o cuantă de energie, pe care a numit-o foton, şi un electron liber din metal, ciocnirea respectând
legile de conservare a energiei. Pentru explicarea legilor efectului fotoelectric, Einstein a primit Premiul Nobel
în Fizică in anul 1921.

• Einstein a scris legea de conservare a energiei în acest proces se scrie sub formă

• 𝒉𝝂 = 𝑳𝒆𝒙𝒕 + 𝑬𝒄 𝒎𝒂𝒙 legea Einstein pentru efectul fotoelectric

• 𝐿𝑒𝑥𝑡 = ℎ𝜈𝑝 reprezintă lucrul mecanic de extracţie, adică lucrul mecanic efectuat de electron împotriva
forţelor care îl ţin legat de atomii metalului.

• 𝐸𝑐 𝑚𝑎𝑥 = 𝑒𝑈 reprezintă energia cinetică maximă a electronului după ce părăseşte metalul.

• 𝒉𝝂 = 𝑳𝒆𝒙𝒕 + 𝑬𝒄 𝒎𝒂𝒙 legea Einstein pentru efectul fotoelectric

Explicarea rezultatelor experimentale utilizând teoria lui Einstein:

1. legea Einstein ne arată că energia cinetice maximă a fotoelectronilor este independentă de intensitatea
radiaţiei incidente. Valoarea maximă a energiei cinetice depinde doar de frecvenţa radiaţiei şi de lucrul de extracţie
al materialului. Dacă se măreşte intensitatea luminii atunci şi numărul de fotoni pe unitatea de suprafaţa se
măreşte şi se numărul de electroni emişi, însă energia cinetică a fiecărui fotoelectron nu se modifică.

2. A doua lege experimentală: fotonul incident trebuie să aibă o energie 𝒉𝝂 mai mare decât lucrul mecanic de
extracţie, 𝑳𝒆𝒙𝒕 , pentru a putea scoate electronul din metal. Prin urmare, efectul fotoelectric nu se poate
observa dacă frecvenţă radiaţiei este sub frecvenţa de prag.

3. A treia lege experimentală: dependenţa energiei cinetice a fotoelectronilor de frecvenţa luminii incidente
derivă din faptul că fotonii cu frecvenţe ridicate au energii mai mari ⟹ vor transfera o cantitate mai mare de
energie electronilor şi vor fi ejectaţi cu o energie cinetică mai mare.

4. apariţia instantanee a fotocurentului este consistentă cu modelul corpuscular al luminii. Chiar dacă lumina
incidentă are o intensitate scăzută, adică un număr mic de fotoni vor fi incidenţi, în unitatea de timp, pe suprafaţa
metalului, fiecare foton poate avea o energie suficient de mare pentru a ejecta instantaneu un electron.
• Modelul lui Einstein prezice o dependenţă liniară între energia cinetică
maximă a fotoelectronilor emişi şi frecvenţa luminii. Dacă rescriem relaţia
Einstein sub forma:
ℎ ℎ
𝑈0 = 𝑒 𝜈 − 𝑒 𝜈𝑝

• din reprezentarea grafică 𝑈0 = 𝑓(𝜈) se obţine o dreaptă a cărei pantă este

ℎ
egală cu 𝑒 şi astfel se determină ℎ.

• Tot din această reprezentare grafică se poate determina şi valoarea

frecvenţei de prag, 𝜈𝑝 ,

• Frecvenţa de prag corespunde unei lungimi de undă de prag, 𝝀𝒑 , dată de

relaţia:
𝑐 ℎ𝑐
𝜆𝑝 = 𝜈 = 𝐿
𝑝 𝑒𝑥𝑡
 Lumina incidentă
• celula fotoelectrică - figura 11- este formata dintr-un tub vidat de sticlă care conţine un
catod negativ şi un anod pozitiv.
𝐂𝐚𝐭𝐨𝐝
𝐀𝐧𝐨𝐝
• Catodul este realizat sub forma semicilindrică, iar anodul are forma unei bare metalice şi
este situat pe aceeaşi axă cu catodul. În momentul în care catodul este iluminat cu lumină 𝐞
având lungimea de undă mai mică decât lungimea de undă de prag, va emite fotoelectroni
care sunt colectaţi de anodul pozitiv ⟹ în circuitul fotocelulei apare un curent care este mai
mare cu cât intensitatea luminii incidente.
• O celulă este caracterizată de sensibilitate = raportul dintre intensitatea curentului de 𝝁𝑨
+
saturaţie şi intensitatea radiaţiei incidente pe catod: −

𝐼𝑠 𝑒 Figura 11. Schema de

𝑆= =𝜂 principiu a unei celule
ℐ ℎ𝜈
fotoelectrice.
• unde 𝜼 este randamentul cuantic al celulei, adică raportul dintre numărul de electroni
emişi şi numărul de fotoni absorbiţi.
• Randamentul cuantic al celulei depinde de lungimea de unda a radiaţiei incidente şi de
proprietăţile materialului din care este confecţionat catodul.
• Aplicatii
• 1. în sistemele de expunere a aparatelor de fotografiat, numite exponometre, pentru a
corecta timpul de expunere a fotografiei
• 2. luxmetre - dispozitive care măsoară intensitatea luminii
• Aplicatii
• 3. Sistemele automate de alarmă conţin o celulă fotoelectrică şi o sursă de lumină IR.
Radiaţia emisa de sursă este incidentă în mod continuu pe celulă şi va genera un curent
permanent în aceasta. În momentul în care iluminarea fotocelulei este întreruptă, prin
obstrucţionarea ei de către o persoană, fotocurentul generat în celulă dispare şi este activat
un întrerupător care, de regulă o bobină, activează dispozitivul sonor al alarmei sau
deschide uşa. Unele din sistemele de alarmă ce utilizează fotocelule utilizează radiaţie UV
sau IR. De aceea, aceste sisteme se pot utiliza în detectoarele de fum în care curentul
electric este diminuat de mici particule de fum care diminuează intensitatea luminii ce cade
pe fotocelulă.
• 4. Fotocelulele sunt utilizate sistemele de redare a sunetelor de pe pistele de
înregistrare a sunetului a unor anumite tipuri de filmele fotografice, figura 12. Pistele de
înregistrare a sunetului sunt poziţionate pe o laterală a acestuia şi se prezintă sub forma
unei benzi cu transparenţă variabilă. Transparenţa acestei piste depinde de frecvenţa
sunetului înregistrat. Atunci când filmul rulează într-un proiector, lumina proiectată prin
această bandă va avea o intensitate variabilă şi va genera în fotocelulă un curent variabil.
Acest semnal variabil este amplificat şi furnizat difuzoarelor care redau sunetul.
• fotomultiplicator - conţine un cristal scintilator în care sunt generaţi
fotoni în urma ciocniri cu anumite particule.

• în momentul în care un foton loveşte catodul, acesta va emite un

fotoelectron prin efect fotoelectric. Aceste electron este accelerat prin
aplicare unei tensiuni între catod şi primul electrod din tubul vidat,
numit dinodă.

• Electronul are o energie mare şi se ciocneşte cu dinoda care va ejecta

mai mulţi electroni. Acest proces se repetă pe mai multe dinode pe care
sunt aplicate tensiuni din ce în ce mai mari, astfel încât pe ultima
dinodă vor fi incidenţi un număr foarte mare de electroni.

• dispozitivul multiplică numărul de electroni şi pentru un foton incident

vor exista milioane de electroni la ieşirea din fotomultiplicator.

• Fotomultiplicatorul se utilizează în detectoarele cu scintilaţie ale

radiaţiilor pentru a detecta fotonii produşi în urma interacţiei
particulelor de energie mare sau a radiaţiilor 𝛾 cu anumite materiale.
• O celulă solară este un dispozitiv care converteşte energia luminii solare, cea mai abundentă
sursă de energie de pe Pământ, direct în energie electrică, fără a fi necesare dispozitive care să
conţină părţi mobile sau combustibili care să genereze căldură prin ardere sau prin emisia de
particule nucleare (material fisionabil).

• La baza funcţionării celulei solare stă efectul fotovoltaic, care este un fenomen ce apare în
momentul în care lumina este incidentă pe regiunea unei joncţiuni a unei diode, joncţiune
semiconductoare de tip 𝑝 − 𝑛 sau joncţiune metal- semiconductor.

• Fotonii absorbiţi vor rupe legăturile electronilor din regiunea joncţiunii care devin sarcini libere. În
zona joncţiunii se formează astfel perechi electron-goluri, electronii care au sarcină negativă se vor
deplasa spre zona p, iar golurile pozitive spre zona n

• se va crea o tensiune fotoelectromotoare (tensiune generată de separarea sarcinilor electrice

sub acţiunea luminii) la capetele joncţiunii.
• noţiuni teoretice de bază despre semiconductori şi
despre joncţiunea 𝑝 − 𝑛

• electronii se găsesc în atom pe diferite niveluri de energie sau

orbite.

• Pentru a putea „elibera” un electron din atom, acestuia

trebuie să i se transfere o energie suficient de mare pentru a
învinge atracţia nucleului.
•În substanţă, deoarece atomii sunt foarte apropiaţi, energia atomilor individuali este alterată, iar
energiile nivelelor energetice sunt grupate în benzi de energie.
•electronii aflaţi pe nivelele periferice pot interacţiona cu alţi atomi. Aceşti electroni se află în banda de
valenţă care corespunde stării fundamentale a electronilor de valenţă şi în care se găsesc cea mai mare
parte a electronilor.
•Electronii aflaţi în banda de valenţă sunt slab legaţi de atom şi se pot deplasa foarte uşor de la un
atom la altul.
•electronii din banda de valenţă care au energie suficient de mare şi pot trece într-o bandă de energie mai
ridicată - aceşti electroni sunt responsabili de conducţia curentului electric şi a căldurii, iar banda în
care se găsesc se numeşte bandă de conducţie.
•Diferenţa dintre energia electronului din banda de conducţie şi a energiei acestuia în banda de valenţă se
numeşte banda interzisă,
• izolatori - materialele care au banda de valenţă complet ocupată, iar în banda de conducţie nu
există sarcini electrice. Acestea nu pot conduce curentul electric deoarece electronii de valenţă nu
pot primi energie deoarece locurile libere din banda de conducţie sunt inaccesibile pentru ei;

• conductoarele - materialele care au în banda de valenţă un număr mic de electroni, iar banda de
conducţie este populată de un număr mare de electroni se numesc. În cazul acestor materiale,
banda de conducţie se suprapune peste banda de valenţă;

• Semiconductoarele - materialele care au banda de valenţă parţial ocupată, în banda de conducţie

există un număr mic de electroni de valenţă şi prezintă şi o bandă interzisă.

Banda de
conducţie
Energia

Banda
interzisă

Banda de
valenţă

a b c

Figura 15. Schema diagramei benzilor de energie a electronilor de valenţă pentru:

a. izolatoare; b. semiconductoare; c. conductoare.
•Pentru a modifica proprietăţile de conducţie ale semiconductoarelor se pot utiliza mai multe metode:
•semiconductoarele sunt impurificate sau dopate mici cantităţi din alte materiale pentru a creşte
numărul de sarcini disponibile pentru a participa la conducţia curentului electric. Astfel de
semiconductoare se numesc semiconductoare extrinseci,
•semiconductoarele pure se numesc semiconductoare intrinseci.
•Dacă materialul semiconductorului este dopat cu atomi ai altor elemente care cresc numărul de
electroni din banda de valenţă, atunci se obţine un semiconductor de tip n.
•Dacă materialul semiconductorului este dopat cu atomi ai altor elemente care scad numărul de
electroni din banda de valenţă, atunci se obţine un semiconductor de tip n.
•Când două semiconductoare, unul de tip p şi celălalt de tip n sunt alipite se obţine o joncţiune 𝐩 − 𝐧,
• într-un semiconductor de tip n apare un nivel energetic numit nivel
donor, care este situat în zona benzii interzise, mai aproape de banda
de conducţie.
• Într-un semiconductor de tip p apare un nivel energetic numit nivel
acceptor, care se găseşte în banda interzisă, mai aproape de banda
de valenţă.
• Principiul de funcţionare - figura 17.

• În momentul în care radiaţia luminoasă este absorbită în materialul

semiconductorului, sunt generate perechi electron-gol.

• Dacă aceste perechi se află în apropierea joncţiunii 𝑝 − 𝑛, câmpul electric

generat va produce o separare a sarcinilor, electronii deplasându-se spre
marginea opusă a zonei n, iar golurile spre partea opusa a zonei p.

• Dacă aceste capete ale joncţiunii sunt conectate la un circuit extern de

descărcare, prin intermediul contactelor metalice, un curent electric va
fi generat atâta timp cât joncţiunea este iluminată de lumina
solară.

• Aplicatie: panoul solar

• .
• dioda electroluminescente sau LED (light-emitting diode)- este un
dispozitiv format dintr-o joncţiune 𝑝 − 𝑛 (o diodă) puternic dopata care
emite fotoni cu o anumită lungime de undă atunci când joncţiunea este
polarizată direct.

• În momentul în care pe joncţiune este polarizată direct, adică borna

pozitivă a sursei este pe semiconductorul de tip p, iar borna negativă pe
semiconductorul de tip n, figura 18.b, bariera de potenţial scade, iar
electronii vor trece din zona n în zona p.

• Regiunea sărăcită de purtători de sarcină se reduce suficient de mult

încât să permită sarcinilor să învingă bariera de potenţial. Astfel,
electronii difuzează din nou în zona p şi se vor deplasa de la un gol la
altul, făcând posibilă trecerea curentului electric de la borna negativă la
cea pozitivă a sursei.
• În momentul în care electronul trece prin bariera de potenţial se recombină cu un gol din zona p, se produce o
scădere a energiei acestuia, proces care este însoţit de emisie spontană de fotoni, o parte din aceştia reuşind să
părăsească joncţiunea înainte de a fi reabsorbiţi.

• Lungimea de undă a fotonilor emişi este dependentă de energia benzii interzise a celor două semiconductoare ce
formează joncţiunea 𝑝 − 𝑛.
• dioda electroluminescente sau LED (light-emitting diode)
• Lungimea de undă a luminii emise depinde de energia benzii interzise a materialelor care
formează joncţiunea şi este dată de relaţia:
ℎ𝑐
𝜆= 𝐸𝑖

• unde 𝐸𝑖 este energia benzii interzise care este aproximativ egală cu energia fotonului emis.
Astfel, un semiconductor care are energia benzii interzise de 2 eV va emite fotoni cu lungimea de
undă de 620 nm ce corespunde culorii roşu din spectrul VIS.

Tabelul 2. Joncţiuni semiconductoare utilizate pentru a genera lumină cu dispozitive LED

Materialul semiconductor Emisia LED Materialul semiconductor 𝑳𝒆𝒙𝒕 (𝒆𝑽)

AlGaAs Roşu şi IR GaP Roşu, galben, verde

AlGaP Verde GaN Verde, verde smarald

AlGaInP Portocaliu-roşu intens, portocaliu, InGaN Albastru-verde, albastru, UV apropiat

galben
AlGaN UV Safir (Al2 O3 ) ca substrat Albastru

AlN UV Si Albastru

Diamant (C) UV SiC Albastru

GaAsP Roşu, portocaliu, galben ZnSe Albastru

• Un parametru important care caracterizează un dispozitiv LED este eficienţa cuantică externă, 𝜂𝑒𝑥𝑡 , care
exprimă conversia eficientă a energiei electrice în energie optică emisă.

• eficienţa cuantică externă se defineşte ca raportul dintre puterea optică a fasciculului emis şi puterea electrică
furnizată dispozitivului:
𝑃𝑜𝑢𝑡 𝑃𝑜𝑢𝑡
𝜂𝑒𝑥𝑡 = 𝑃𝑖𝑛
= 𝑈𝐼
.

Utilizarea LED-urilor prezintă unele avantaje majore în comparaţie cu sursele clasice de lumină:

1. LED-ul produce mai multă lumină pe watt-ul de putere electrică furnizată în comparaţie cu becul cu
incandescenţă, De aceea este util în circuitele alimentate de la baterii sau în dispozitivele de economisire a energiei;

2. LED-ul emite lumină de culoarea dorită fără a fi necesară utilizarea unui filtru, ca în cazul surselor tradiţionale,
ceea ce conduce la o scădere a costurilor de fabricaţie;

3. Structura solidă a unui LED poate fi concepută astfel încât să focalizeze lumina emisă. Becurile cu incandescenţă
şi cele cu fluorescenţă necesită utilizarea unui dispozitiv separat pentru a realiza acest deziderat;

4. În aplicaţiile care necesită o diminuare a intensităţii luminii, LED-ul este foarte util deoarece nu îşi modifică
culoarea luminii emise când intensitatea curentului ce o străbate este micşorată. În cazul becurilor cu
incandescenţă, daca scade intensitatea curentului prin filament se modifică şi culoarea luminii emise;
• Utilizarea LED-urilor prezintă unele avantaje majore în comparaţie cu sursele clasice de lumină:

5. LED-ul este ideal în circuitele în care sunt necesare multe cicluri de oprire-pornire. Lămpile fluorescente se ard
mult mai repede, iar becurile cu descărcare electrică într-un gaz necesită un anumit timp până să poată fi aprins din
nou;

6. Datorită construcţiei, LED-ul este rezistent la şocurile externe. Becurile clasice sunt distruse în momentul în care
sunt scăpate pe suprafeţe dure;

7. Durata de viaţă a unui LED este foarte mare ce poate ajunge până la 50000 de ore de funcţionare. Becurile cu
incandescenţă au o durată de viaţă de 1000-2000 de ore;

8. În momentul în care LED-ul se apropie de limita timpului de funcţionare, intensitatea luminii emise se
micşorează, spre deosebire de becurile cu incandescenţă care se ard brusc;

9. LED-ul este forte util în dispozitivele utilizate în comunicaţii unde este necesar un răspuns rapid, intervalul de
timp în care atinge intensitate maximă fiind de ordinul 𝜇𝑠 sau 𝑛𝑠;

10. Datorită faptului că nu conţine mercur, LED-ul este o sursă de lumină ce nu poluează mediul la sfârşitul ciclului
de utilizare;

11. LED-ul este util în circuitele minimalizate, datorită faptului că dimensiunile acestuia sunt mici.
• dezavantajele LED-ului putem enumera:

1. LED-ul este o sursă de lumină mai scumpă decât sursele clasice, dar consumul mai mic de energie şi durata mai
mare a timpului de utilizare atenuează acest cost;

2. Funcţionarea unui LED este legată strict de intensitatea curentului, de aceea sunt necesare circuite suplimentare
pentru a stabiliza curentul de intrare;

3. Performanţa unui LED depinde de temperatura mediului înconjurător. Dacă temperatura exterioară este prea
mare, LED-ul se supraîncălzeşte şi se va defecta;

4. Spectrul luminii emise de anumite LED-uri diferă substanţial de radiaţia unui corp negru, de aceea poate cauza o
percepţie diferită a culorii obiectelor;

5. LED-ul nu poate fi aproximat cu o sursă punctuală de lumină, de aceea nu poate fi utilizat în aplicaţiile care
necesită o divergenţă mică de câteva grade a fasciculului de lumină.
• în cazul în care se consideră că lumina este o undă electromagnetică,
frecvenţa radiaţiei emise de electron şi frecvenţa luminii incidente sunt
identice şi, prin urmare, au aceeaşi lungime de undă.

• în modelul corpuscular al luminii, lumina împrăştiată în procesul de

interacţiune foton-electron va avea o frecvenţă mai mică şi o lungime de
undă mai mare decât lumina incidentă - proces numit împrăştiere
Compton.
• Teoremele conservării energiei şi a impulsului:

𝐸 ℎ ℎ𝑐
• înainte de ciocnire - fotonul incident are impulsul 𝑝Ԧ𝑖,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 = 𝑐 𝑖Ԧ = 𝜆 𝑖Ԧ şi energia 𝐸𝑖,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 = ℎ𝜈0 = 𝜆 .
0 0

- Electronul, care iniţial se află în repaus, are impulsul 𝑝Ԧ𝑖,𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛 = 0 şi energia 𝐸𝑖,𝑒 = 𝑚0 𝑐 2 .

ℎ ℎ𝑐
• După ciocnire - fotonul împrăştiat are impulsul 𝑝Ԧ𝑓,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 = 𝜆 𝑖Ԧ1 şi energia 𝐸𝑓,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 = .
𝜆

- Electronul de recul are impulsul 𝑝Ԧ𝑓,𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛 = 𝑝Ԧ şi energia 𝐸𝑓,𝑒 = 𝑝2 𝑐 2 + 𝑚02 𝑐 4 .

 𝒚
• Legea de conservare a energiei se scrie sub forma:

ℎ𝑐 ℎ𝑐 𝝀𝟎 , 𝒑𝒊,𝒇𝒐𝒕𝒐𝒏
• 𝐸𝑖,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 + 𝐸𝑖,𝑒 = 𝐸𝑓,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 + 𝐸𝑓,𝑒 + 𝑚0 𝑐 2 = + 𝑝2 𝑐 2 + 𝑚02 𝑐 4 𝜽 𝒙
𝜆0 𝜆
𝒆− 𝝋
• Legea de conservare a impulsului se scrie sub forma: 𝒆−
𝒑
ℎ ℎ
• 𝑝Ԧ𝑖,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 + 𝑝Ԧ𝑖,𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛 = 𝑝Ԧ𝑓,𝑓𝑜𝑡𝑜𝑛 + 𝑝Ԧ𝑓,𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑛 𝑖Ԧ + 0 = 𝑖Ԧ1 + 𝑝Ԧ
𝜆0 𝜆 Figura 24 Diagrama vectorială
care arată conservarea impulsului
• Dacă proiectăm această relaţie pe axele 𝑜𝑥 şi 𝑜𝑦, vom obţine: în împrăștierea Compton.

ℎ ℎ
pe axa 𝑜𝑥: = 𝜆 𝑐𝑜𝑠 𝜃 + 𝑝 𝑐𝑜𝑠 𝜑
𝜆0
ℎ
pe axa 𝑜𝑦: 0= 𝑠𝑖𝑛 𝜃 − 𝑝 𝑠𝑖𝑛 𝜑
𝜆

• formula lui Compton pentru deplasarea lungimii de undă:

ℎ
• 𝜆 − 𝜆0 = 𝑚 𝑐 (1 − 𝑐𝑜𝑠 𝜃)
0

ℎ
• Mărimea Λ 𝐶 = 𝑚 = 2,4263 ∙ 10−12 𝑚 poartă denumirea de lungime de undă
0𝑐
Compton
• formula lui Compton pentru deplasarea 𝑰 𝑰 𝑰 𝑰 𝛉 = 𝟏𝟑𝟎°
𝜽=𝟎 𝛉 = 𝟒𝟓° 𝛉 = 𝟗𝟎°
lungimii de undă:

• 𝜆 − 𝜆0 = Λ 𝐶 (1 − 𝑐𝑜𝑠 𝜃) 𝝀 𝝀 𝝀 𝝀
𝝀 = 𝝀𝟎 𝝀𝟎 𝝀 𝝀𝟎 𝝀 𝝀𝟎 𝝀

• Dependenţa intensităţii radiaţiei difuzate de Figura 25. Dependenţa intensităţii radiaţiei împrăştiate de lungimea de undă, pentru
diferite unghiuri de împrăştiere.
lungimea de undă pentru diferite unghiuri de
împrăştiere 𝜃 , ale fotonilor împrăştiaţi faţă de
direcţia de propagarea a fotonilor incidenţi este
reprezentată în figura 25.

• Se observă existenţa a două peak-uri, cel care

corespunde lungimii de undă mai mari
reprezentând împrăştierea Compton.
• Efectul fotoelectric şi efectul Compton sunt fenomene care oferă o evidenţă solidă a faptului că, la interacţia
luminii (sau a altor forme de unde electromagnetice) cu materia, aceasta se comportă ca şi când este formată din
ℎ
particule cu energie ℎ𝜈 şi impuls .
𝜆

• Pentru a explica aceste fenomene considerăm că lumina este formată din fotoni, particule care au energie
şi impuls.
• În acelaşi timp, explicăm fenomenele de interferenţă şi difracţie considerând că lumina este o undă
electromagnetică.
• se pune întrebarea: care model este cel corect?

• Răspunsul la această întrebare trebuie corelat cu tipul de fenomen observat: anumite experimente pot fi explicate
mai bine sau în totalitate utilizând conceptul de foton, pe când alte experimente pot fi explicate complet utilizând
conceptul ondulatoriu al luminii.

• Trebuie să acceptăm ambele modele şi să admitem că adevărata natură a luminii nu poate fi explicată pe baza
unui concept unitar. Un fascicul de lumină poate fi format din fotoni şi conduce la ejecţia de electroni de către
suprafaţa unui metal, fie poate fi o undă şi poate fi difractată pe un fir sau orificiu de mici dimensiuni.

• Răspunsurile la aceste întrebări sunt obţinute în cadrul Mecanicii Cuantice, care tratează cele două modele ale
luminii într-o manieră necesară şi complementară:
• Nici unul din modele nu poate fi utilizat pentru a descrie toate proprietăţile luminii, ci acestea sunt
combinate într-o manieră complementară.
• să analizăm fenomenul de difracţie pe un orificiu îngust pe baza
modelului de foton al luminii.

• figura de difracţie a undelor de lumină este înregistrată de un

fotomultiplicator, care poate detecta fotonii individual, figura 26.a

• Se observă că distribuţia fotonilor este în concordanţă cu

rezultatele obţinute în cazul difracţiei undelor de lumină
studiată în cadrul capitolului Optică ondulatorie:

• în punctele care corespund maximului de intensitate din

figura de difracţie, numărul de fotoni este mare, pe când în
zona minimelor aproape că nu există nici un foton.
• Dacă intensitatea este redusă la un nivel suficient de mic încât doar un număr mic de fotoni trec prin fantă, se
vor observa o serie de puncte luminoase discrete, fiecare reprezentând un foton individual.
• Deşi nu putem prezice locul de pe ecran unde un anumit foton va ajunge, în timp se formează o figură de
difracţie asemănătoare cu cea obţinută în cazul undelor.
• Pentru a exista o reconciliere între structurile de difracţie obţinute în cele două modele ale luminii, trebuie să
privim figura de difracţie ca o distribuţie statistică care ne indică media fotonilor care ajung într-un
anumit punct de pe ecran.
• figura de difracţie ne va da probabilitatea ca orice foton individual să ajungă într-un punct dat.
• Dacă fasciculul de lumină este trimis pe un dispozitiv de tip Young, figura 26.b, vom obţine un rezultat
asemănător. Şi în acest caz nu se poate prezice cu exactitate unde ajunge un foton individual, însă figura de
interferenţă reprezintă o distribuţie statistică a fotonilor pe ecran.
• În cazul acestor două fenomene analizate, principiul de complementaritate se aplică astfel:
• caracterul ondulatoriu explică atât figura de difracţie, cât şi figura de interferenţă, pe când caracterul
corpuscular nu. Însă, caracterul corpuscular şi nu cel ondulatoriu explică de ce fotomultiplicatorul
înregistrează pachete discrete de energie. Cele două modele, împreună, explică în totalitate rezultatele observate.
• Deşi fotonii au energie şi impuls, în analiza acestora nu putem utiliza modelul de punct material utilizat în
mecanica clasică.
• pentru fotoni - există limitări fundamentale ale preciziei cu care se poate determina simultan poziţia şi
impulsul fotonului. De aceea, multe aspecte ale comportării fotonilor pot fi descrise în termeni de
probabilitate
• Pentru a detalia problemele legate de determinarea simultană cu precizie a poziţiei şi
impulsului, să analizăm din nou fenomenul de difracţie pe o fantă circulară, figura 27.
• Să considerăm că lungimea de undă 𝜆 este mult mai mică decât lăţimea fantei 𝑎.
• majoritatea fotonilor merg în maximul central al figurii de difracţie (~85%), restul
formând maximele secundare ale figurii de difracţie.

• Iniţial - fotonii au aceeaşi stare de mişcare, dar nu vor urma toţi acelaşi drum⟹ nu
putem prezice traiectoria fiecărui foton individual cunoscând starea iniţială,
putem descrie probabilitatea ca fiecare foton să ajungă într-un anumit punct de
pe ecran. Aceasta nedeterminare fundamentală nu are corespondenţă în
mecanica clasică!!!
• există incertitudini fundamentale atât în determinarea poziţiei şi impulsului unei
particule individuale şi ele sunt inseparabile. Astfel, un foton care atinge ecranul la un
unghi 𝜃 faţă de maximul central, trebuie să aibă două componente ale impulsului 𝑝𝑥 şi
𝑝𝑦 , deşi iniţial avea doar impuls pe direcţia 𝒐𝒙!

𝝀
• 𝒑𝒚 = 𝒂 𝒑𝒙

• Acest rezultat ne arată că cei 85% dintre fotoni care lovesc detectorul în interiorul
𝜆 𝜆
maximului central, vor avea o componentă 𝑝𝑦 a impulsului în domeniul − 𝑝𝑥 , + 𝑝𝑥 .
𝑎 𝑎

• Va exista o incertitudine ∆𝑝𝑦 în determinarea componentei pe axa 𝑜𝑦 a impulsului dată de relaţia:

𝝀
• ∆𝒑𝒚 ≥ 𝒂 𝒑𝒙
• OBS: Cu cât este mai îngustă lăţimea fantei 𝑎, cu atât figura de difracţie va fi mai extinsă, iar incertitudinea în
determinarea componentei pe axa 𝑜𝑦 a impulsului va fi mai mare.

ℎ
• Dacă utilizăm relaţia dintre impulsul şi lungimea de undă a fotonului, 𝑝𝑥 = 𝜆 ⟹ ∆𝒑𝒚 𝒂 ≥ 𝒉

• Această relaţie ne arată că lăţimea fantei, a, reprezintă incertitudinea în determinarea componentei 𝒐𝒚 a

poziţiei fotonului care trece prin fantă.
• OBS:
• 1. Nu putem determina cu precizie pe unde trece fotonul prin fantă ⇒ atât poziţia cât şi impulsul se determină cu
o incertitudine ⇒ pentru a reduce incertitudinea în determinarea impulsului, trebuie redusă lăţimea figurii
de difracţie.
• 2. pentru reduce lăţimea figurii de difracţie trebuie să creştem lăţimea fantei ⇒ o creştere a incertitudinii
în determinarea poziţiei. Şi reciproca este adevărată: adică putem reduce incertitudinea în determinarea poziţiei
prin îngustarea fantei, figura de difracție se lărgește și incertitudinea corespunzătoare în determinarea impulsului
crește.
• 3. La modul general, incertitudinea unei mărimi este descrisă în termeni statistici de abaterea standard, care
este o măsură a dispersiei unui set de valori în jurul valorii sale medii.

ℏ
• 4. incertitudinile vor fi legate prin relaţia generală: ∆𝒑𝒙 ∆𝒙 ≥ 𝟐 principiului de incertitudine a lui
Heisenberg,

• ∆𝒙 reprezintă incertitudinea coordonatei 𝒙, iar ∆𝒑𝒙 reprezintă incertitudinea impulsului corespondent 𝒑𝒙 pe

axa respectivă,
• principiului de incertitudine a lui Heisenberg postulează că este fizic imposibil să se măsoare simultan,
cu mare precizie, coordonata şi impulsul unei particule, aşa cum prezice fizica clasică.

ℎ
• ℏ reprezintă constanta lui Planck redusă, care este dată de relaţia: ℏ = 2𝜋
• În caz tridimensional, va exista o incertitudine pentru fiecare coordonată şi impulsul corespunzător:

ℏ ℏ ℏ
∆𝒑𝒙 ∆𝒙 ≥ 𝟐, ∆𝒑𝒚 ∆𝒚 ≥ 𝟐 şi ∆𝒑𝒛 ∆𝒛 ≥ 𝟐

• OBS: incertitudinea pe o coordonată nu este legată de incertitudinea impulsului pe o coordonată

diferită. De exemplu, incertitudinea pe coordonata 𝑦, ∆𝑦, nu este legată de incertitudine impulsului pe
coordonata 𝑥, ∆𝑝𝑥 .

• Principiul de incertitudine coordonată-impuls poate fi scris matematic utilizând energia şi

timpul.

𝐸 ∆𝐸
• relaţia dintre impuls şi energia fotonului: 𝑝 = 𝑐 , adică ∆𝑝 = şi scriem pentru incertitudinea
𝑐
coordonatei relaţia ∆𝑥 = 𝑐∆𝑡 ⇒ putem rescrie principiul de incertitudine sub forma:

ℏ
• ∆𝑬∆𝒕 ≥ 𝟐 relaţia de incertitudine între energia schimbată şi durata unui fenomen fizic
microscopic.
• Caracterul dual al luminii - reiese din fenomenele studiat:
• Natura ondulatorie -explică fenomenele de interferenţă, difracţie şi polarizare;
• caracterului corpuscular - explică efectul fotoelectric şi efectul Compton, fenomene care implică
transfer de energie şi impuls.
• Se naşte o întrebare: dacă lumina este în acelaşi timp şi undă şi corpusculi (fotoni), nu este
posibil ca şi microparticulele (electroni, protoni, etc.) nu pot manifesta acelaşi caracter dual?
• În anul 1924, fizicianul francez Louis Victor de Broglie a făcut o ipoteză remarcabilă asupra naturii
materiei: în anumite condiţii, particulele componente ale materiei să posede proprietăţi ondulatorii
⇒ particulele trebuie să posede proprietăţi caracteristice undelor: ar trebui sa aibă o lungime de
undă şi o frecvenţă.
• De Broglie a postulat că o particulă cu masă 𝑚, aflată în mişcare cu viteza 𝑣 ar trebui să posede un
impuls care este legat de lungimea de undă printr-o relaţie asemănătoare cu cea obţinută în cazul
ℎ
fotonului 𝜆 = 𝑝.

• lungimea de undă asociată particulei, numită lungime de undă de Broglie a unei particule, este
dată de relaţia:
ℎ ℎ
𝜆 = 𝑝 = 𝑚𝑣
• În anul 1927, fizicienii americani Clinton Davisson şi
Lester Germer - studiau modul în care electronii sunt
împrăştiaţi de suprafaţa unei probe de nichel plasate într-o
cameră de vid, analizând corelaţia dintre unghiul de
împrăştiere şi numărul corespunzător de electroni.
• În timpul unui experiment în camera de vid a intrat aer
şi pe suprafaţa de nichel s-a format o peliculă de oxid.
• Davisson şi Germer - pentru a îndepărta filmul de oxid,
au încălzit proba la temperatură ridicată, aproape de
temperatura de topire.
• Încălzirea probei a avut ca efect obţinerea unor minime şi maxime pentru anumite unghiuri
specifice de împrăştiere.
• Davisson şi Germer au realizat ca prin încălzirea nichelului s-a format regiuni mari cristaline şi că
spaţiile regulate dintre planele atomilor se comportă ca o reţea de difracţie pentru electroni.
• Poziţia unghiulară a maximelor depinde de tensiunea de accelerare utilizată pentru producerea
fasciculului de electroni.

ℎ ℎ
• lungimea de undă asociată electronilor va fi: 𝜆=𝑝= 2𝑚𝑒 𝑒𝑈
• Dacă pe planele cristaline cade un fascicul de electroni - fiecare atom
Dacă undele incidente sunt în
al planului va genera o undă sferică elementară - suprapunerea undelor fază, va exista un maxim al
sferice elementare generând un front de undă reflectat. intensităţii electronilor difractaţi.

• Maximele şi minimele de difracţie se obţin prin suprapunerea undelor

reflectate de plane cristaline succesive, figura 29.

• maximele de difracţie se obţin atunci când diferenţa de drum este un

multiplu întreg al lungimii de undă: 𝒅

2𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜃 = 𝑚𝜆
• Unde: 𝑑 este distanţa dintre două plane cristaline succesive, 𝜃 este
unghiul de incidenţă măsurat faţă de plan, iar 𝑚 = 1, 2,3, . . . . este ordinul Figura 29 Electronii împrăştiaţi de
maximului de difracţie. atomii din două plane succesive
interferă constructiv când se respectă
• În experimentul efectuat de Davisson-Germer: 𝑑 = 0,215nm, 𝑈 = 54V , iar condiţia de maxim de difracţie:
2𝑑 𝑠𝑖𝑛𝜃 = 𝑚𝜆.
𝒉
primul maxim corespunde 𝜃 = 50 ⇒ 𝝀 = = 𝟎, 𝟏𝟔𝟕 𝒏𝒎
𝟐𝒎𝒆 𝒆𝑼

• din condiţia de maxim de difracţie: 𝝀 = 𝟐𝒅 𝒔𝒊𝒏𝜽 = 𝟐 ∙ 𝟎, 𝟐𝟏𝟓nm∙sin 50° = 𝟎, 𝟏𝟔𝟓nm ⇒ concordanţa

dintre cele două rezultate fiind foarte bună.
• Un experiment de difracţie de electroni des întâlnit în laboratoarele de
fizică este cel al lui Debye şi Scherrer de difracţie a electronilor pe
reţele policristaline, în care fasciculul de electroni trece prin proba
cristalină (nu este reflectat ca în cazul anterior).
• Datorită orientării aleatorii a cristalelor microscopice individuale,
figura de difracţie este sub forma unor maxime circulare care se formează
în jurul direcţiei fasciculului incident, figura 30.
• APLICATII
• 1. Difracţia de electroni este utilizată pentru a studia substanţele cu
structură cristalină. Utilizarea acestei metode de analiză este limitată de Figura 30 Într-o experienţa
interacţiunea puternică dintre electroni şi substanţa analizată, adâncimea Debye-Scherrer figura de
difracţie a electronilor pe o
de pătrundere a electronilor în material fiind de (10 −7 ÷10 −7 ) m. reţea policristalină de grafit
• 2. Pentru a investiga proprietăţile substanţelor se utilizează şi este sub forma a două cercuri
concentrice pe axa
difracţia de neutroni, care are avantajul că neutronii nu au sarcină fasciculului incident.
electrică şi interacţiunea electromagnetică dintre aceştia şi atomii reţelei
cristaline nu mai apare. în plus, difracţia neutronilor se poate utiliza şi în
cazul materialelor ce posedă proprietăţi magnetice.
• 3. MICROSCOPUL ELECTRONIC
• microscopul electronic, care utilizează un fascicul de electroni pentru
a realiza o imagine a unui obiect aproape în acelaşi mod ca imaginea
obţinută cu un microscop optic.
• în cazul microscopului electronic traiectoria fasciculului de electroni
este modificată cu ajutorul câmpurilor electrice şi magnetice. De
asemenea, focalizarea fasciculului de electroni care este împrăştiată de o
porţiune mică a unui obiect se realizează utilizând câmpuri electrice şi
magnetice.
• microscopul electronic are o rezoluţie care este limitată de lungimea de
undă asociată electronilor, lungime de undă este cu câteva ordine de
mărime mai mare decât cea a luminii vizibile, prin urmare şi mărirea
liniară a unui microscop electronic poate fi de mii de ori mai mare decât cea
a unui microscop optic.
• Clasificare:
• microscopul electronic cu transmisie (TEM - transmission electron microscope)
• microscopul electronic cu scanare (SEM - scanning electron microscope).
• TEM ne oferă informaţii despre structura internă a probei, precum structura cristalină, morfologie şi
tensiunea internă, pe când SEM ne oferă informaţii despre suprafaţa probei şi compoziţia acesteia.
 RADIAŢIA X.
RADIAŢIA LASER.
1. SPECTRE ATOMICE 2
2. PRIMELE MODELE ATOMICE 5
2.1. DIFUZIA PARTICULELOR 𝛼. TEORIA LUI
RUTHERFORD 8
2.2. EXPERIMENTUL FRANK-HERTZ 13
4. NIVELE DE ENERGIE. MODELUL BOHR AL
ATOMULUI 16
5. RADIAŢIA X 25
5.1. RADIAŢIA X DE FRÂNARE 26
5.2. RADIAŢIA X CARACTERISTICĂ 28
5.3. DIFRACŢIA RADIAŢIEI X 31
Unul dintre cele mai utilizate instrumente ale Curiosity este sistemul său de Spectroscopie
6. EMISIA SPONTANĂ. EMISIA STIMULATĂ 32 de Străpungere Indusă cu Laser (LIBS), care poate analiza compoziția suprafețelor la
distanțe de peste 6 m. Instrumentul, primul de acest gen care a zburat vreodată în spațiu,
foloseşte un impuls laser de mare putere pentru a transforma moleculele de la suprafață în
plasmă. Analizând spectrul plasmei produse se determină compoziţia chimică a
suprafeţei. [https://spinoff.nasa.gov]
• În concepţia actuală atomul nu mai este un sistem indivizibil, cum era considerat de filosofii
greci din antichitate.
• o particulă indivizibilă, care nu este compusă din alte elemente mai simple, este considerată
particulă elementară.
• Numărul de particule elementare a suferit modificări de-a lungul timpului, adică particule
considerate ca fiind elementare la un moment dat, astăzi nu mai sunt.
• Exemplu: protonii conțin doi quarci „up” şi un quarc „down”, iar neutronii conțin un quarc
„up” şi doi quarci „down”.
• În capitolul „Optică corpusculară. Fotonică” - orice corp care se află la o temperatură mai mare de
0 K emite radiaţie, pe care am numit-o radiaţie termică.
• Pentru a analiza lumina emisă de diferite surse putem utiliza:
• un spectroscop, a cărui componentă principală este o prismă,
• o reţea de difracţie pentru a separa diferitele lungimi de undă din fasciculul de lumină
• Rezultatul analizei = un spectru al radiaţiei.
• În cazul în care sursa de lumină este un corp solid sau lichid
spectrul este continuu - figura 1.a.
• Când lumina se obţine printr-o descărcare electrică într-un gaz a

(hidrogen, heliu, neon, etc.) sau vapori ai unor metale (sodiu,

mercur, etc.) spectrul este discret sau spectru de linii - figura
1.b.
• Deoarece fiecare element aflat în stare gazoasă emite un spectru
de linii unic - figura 1.b. - cercetătorii au dezvoltat analiza
spectrală pentru a identifica elemente sau compuşi chimici.
• Exemplu - analizând lumina emisă de stele, astronomii au
identificat mai mult de 100 de molecule diferite în spaţiul
interstelar, unele dintre acestea negăsindu-se în stare naturală pe b

Pământ.
Figura 1. a. Spectrul continuu al luminii
emise de filamentul unui bec cu
incandescenţă. b. Spectrul de linii al luminii
emise printr-o descărcare electrică într-un
gaz.
[http://chemistry.bd.psu.edu/jircitano/perio
dic4.html]
• Lichidele şi gazele absorb anumite lungimi de undă atunci când sunt
iluminate cu lumină albă (spectru continuu).
• analizăm lumina transmisă prin aceste substanţe cu ajutorul unui
spectrometru vom observa apariţia unor linii întunecate (benzi negre) ce
corespund lungimilor de undă absorbite - figura 2.
• Un astfel de spectru se numeşte spectru de linii de absorbţie;
• lungimile de undă absorbite corespund cu cele emise atunci când
gazele sunt vaporizate, după cum se observă - figura 2
Figura 2. Spectrele de absorbţie şi
emisie ale hidrogenului şi oxigenului.
• se pot utiliza spectrele de absorbţie pentru a identifica elementele Lungimile de undă absorbite corespund
substanţei în acelaşi mod cu cele de emisie. cu cele emise atunci când gazele sunt
încălzite.
• Exemplu - spectrul continuu al radiaţiei emise de Soare trece prin [http://chemistry.bd.psu.edu/jircitano/
periodic4.html]
gazele mai reci ale atmosferei solare. Liniile de absorbţie observate în
spectrul solar au permis identificarea elementelor componente ale
acestei atmosfere.
• Studiile incipiente realizate de cercetători au identificat că unele linii ale
acestui spectru nu se potrivesc nu nici unul din spectrele elementelor
cunoscute, adică au reuşit să identifice un nou element- numit heliu,
după denumirea soarelui în limba greacă, helios.
 VIS
• Între 1860 şi 1885, pe baza măsurătorilor spectrometrice s-au UV

acumulat multe informaţii despre radiaţia emisă de atomii

substanţelor chimice.

• În anul 1885, fizicianul elveţian Johann Jacob Balmer (1825–1898),

analizând lumina emisă de un tub de descărcare umplut cu
364,6 nm 410,2 nm 434,1 nm 468,1 nm 656,3 nm
hidrogen a observat că aceasta este compusă din linii luminoase
separate prin spaţii întunecate - figura 3. Măsurând lungimile de Figura 3. Seria Balmer a liniilor spectrului
hidrogenului şi valorile lungimilor de undă a
undă ale acestui spectru de linii Balmer a stabilit o formulă unor linii spectrale. Reprezentarea liniilor
spectrului nu este la scală exactă.
empirică care prezice cu exactitate lungimile de undă ale celor
patru linii din domeniul VIS ale spectrului hidrogenului.

1 1 1
• = 𝑹𝑯 − 𝑛2 𝑛 = 3,4,5, . . .
𝜆 22

unde: 𝑅𝐻 este constanta Rydberg care are valoarea 𝑅𝐻 = 1,097 ∙ 107 𝑚−1,
iar 𝑛 este o valoare întreagă. Valoarea întregului 𝑛 de la 3 la 6 ne
permite să determinăm cele patru lungimi de undă ale liniilor din
domeniul VIS.
• Celelalte linii ale spectrului hidrogenului au fost determinate după UV VIS

descoperirea lui Balmer.

• seria Lyman -are liniile în UV (descoperită în anul 1906):
1 𝟏 1
= 𝑹𝑯 − 𝑛2 𝑛 = 2,3,4, . . . 364,6 nm 410,2 nm 434,1 nm 468,1 nm 656,3 nm
𝜆 𝟏𝟐
Figura 3. Seria Balmer a liniilor
• seria Paschen -are liniile în IR apropiat (descoperită în anul 1908): spectrului hidrogenului şi valorile
lungimilor de undă a unor linii
𝟏 𝟏 𝟏 spectrale. Reprezentarea liniilor
= 𝑹𝑯 − 𝒏𝟐 𝑛 = 4,5,6, . . . spectrului nu este la scală exactă.
𝝀 𝟑𝟐

• seria Brakett - are liniile în IR îndepărtat (descoperită în anul 1922):

𝟏 𝟏 𝟏
= 𝑹𝑯 − 𝒏𝟐 𝑛 = 5,6,7, . . .
𝝀 𝟒𝟐

• seria Pfund - are liniile în IR foarte îndepărtat (descoperită în 1924) :

𝟏 𝟏 𝟏
𝝀
= 𝑹𝑯 𝟓𝟐
− 𝒏𝟐 𝑛 = 6,7,8, . . .

• OBS: În momentul stabilirii pe cale empirică a acestor relaţii nu a

existat nici o bază teoretică care să le explice!!!
• Primul model al atomului consideră că acesta este o sferă mică,
dură şi indestructibilă şi a fost o bună estimare pentru dezvoltarea Figura 4.
teoriei cinetice a gazelor. Modelul „cozonac
cu stafide” al
• În anul 1887, fizicianul englez J.J. Thomson a descoperit atomului propus
𝑒
electronul şi a măsurat sarcina specifică a acestuia, 𝑚 ≈ −1,7588 × de J.J. Thomson
𝐶
1011 𝑘𝑔 .
• în anul 1909 fizicianul american Robert Millikan a reuşit să
măsoare pentru prima dată sarcina electronului.
• Acest model al atomului putea explica existenţa liniilor
spectrale.
• Între anii 1910-1911, Ernest Rutherford a realizat o serie de
experimente pentru a testa valabilitatea modelului propus de
Thomson.
• Aceste experimente constau în bombardarea unor foiţe subţiri din
diferite materiale cu un fascicul de particule electrizate (particule 𝛼
= 42He) şi analiza modului în care aceste particule sunt împrăştiate.
• Observaţii experimentale:
• Anumite particule reuşesc să treacă prin foiţa subţire de aur, pe când altele sunt
împrăştiate înapoi la unghiuri foarte mari sau chiar înapoi, pe aceeaşi direcţie.
• Particulele care trec prin proba de aur sau cele împrăştiate de aceasta lovesc un
ecran fluorescent pe care produc o scintilaţie - Rutherford a contorizat numărul
de particule care lovesc ecranul la diferite unghiuri de împrăştiere.
• Pe baza modelului Thomson - unghiurile mari de deflexie nu erau aşteptate,
deoarece sarcina pozitivă a unui atom din foiţa de aur este distribuită într-un
volum mare (pe tot atomul). În plus, concentraţia de sarcină pozitivă nu era
suficient de mare pentru a putea devia puternic particulele 𝛼 pozitive, iar
electronii nu sunt la fel de mari ca aceste particule pentru a cauza unghiuri mari
de împrăştiere.

• Analizând aceste rezultate surprinzătoare Rutherford a propus un nou model atomic: sarcina pozitivă
este concentrată într-o regiune mică, comparativ cu dimensiunea atomului, din interiorul acestuia,
pe care a numit-o nucleul atomului. Electronii se află în regiunea din jurul nucleului, iar pentru a explica
de ce aceşti electroni nu sunt „lipiţi” de nucleu datorită atracţiei electrostatice, Rutherford a postulat că
aceştia se află în mişcare în jurul nucleului pe anumite orbite, în aceeaşi manieră în care planetele orbitează
în jurul Soarelui, figura 5.b.
• Din acest motiv, modelul se mai numeşte şi modelul planetar al atomului.
• Experienţa lui Rutherford a arătat de ce modelul propus de Thomson nu a fost corect -
sarcina electrică pozitivă este concentrată într-un volum mic ⇒ forţa de respingere
coulombiană exercitată de câmpul electric asupra particulelor 𝛼 pozitive este mult mai
mare, ceea ce explică unghiurile mari de deflexie a acestor particule.

• experimentul a stabilit că sarcina pozitivă este concentrată într-un volum mult mai mic
decât dimensiunea atomului 10−10 m , iar această structură foarte mică, densă cu
diametrul de 10−14 m reprezintă nucleul atomului a cărui masă este egală cu 99,95% din
masa atomului.

• CONSECINTE:

• Modelul planetar al atomului propus de Rutherford au generat câteva întrebări

privind stabilitatea atomului:

1. care este motivul pentru care electronii negativi nu cad pe nucleul pozitiv
datorită atracţiei electrostatice dintre aceste sarcini de semn opus? Pentru a
rezolva această dilemă, Rutherford a presupus că electronii au o mişcare de revoluţie,
pe anumite orbite, în jurul nucleului, asemănător cu mişcarea de revoluţie a planetelor
în jurul Soarelui.
• CONSECINTE:
• Modelul planetar al atomului propus de Rutherford au generat câteva întrebări
privind stabilitatea atomului:
2. conform teoriei lui Maxwell a electromagnetismului, o particulă încărcată electric
aflată în mişcare accelerată cu pe o traiectorie circulară cu frecvenţa 𝝂 emite
radiaţie electromagnetică cu aceeaşi frecvenţă ⇒ conform fizicii clasice, electronul
care orbitează în interiorul atomului are o acceleraţie centripetă orientată spre nucleu şi
ar trebui să emită radiaţie în orice moment de timp. Consecinţa: energia electronul
pe traiectoria sa în jurul nucleului scade, raza traiectoriei se micşorează,
electronul descrie o mişcare pe o traiectorie în spirală şi cade pe nucleu - figura 6.
3. pe măsură ce electronul emite continuu energie sub formă de radiaţie scade viteza
sa unghiulară, iar spectrul radiaţiei emise ar trebui să fie continuu, ci nu un
spectru de linii ca cele observate în experimentele precedente.
• CONCLUZIE: Modelul planetar al atomului propus de Rutherford, care se bazează
pe fizica clasică, cu consecinţele: atomul ar trebui să fie instabil, să emită continuu
energie şi spectrul radiaţiei emise ar trebui să fie continuu.
• pentru a depăşi aceste probleme, era nevoie de o reevaluare radicală a fizicii care să poată fi aplicată la scara
atomului

• vom descoperi care au fost ideile care au condus la depăşirea acestor probleme şi cum aceste idei se bazează pe
ipoteza de Broglie conform căreia electronul are proprietăţi ondulatorii!!!
• În anul 1913, Niels Bohr pune în acord modelul atomului cu nucleu central şi datele spectroscopice
şi propune un model pentru al atomului care să depăşească problemele modelului planetar a lui
Rutherford.
• Bohr preia de la modelul lui Rutherford ideea că electronii punctuali se află în mişcare pe anumite
orbite (admiţând, într-un model simplificat, că orbita este circulară) în jurul nucleului central şi că
există o interacţiune coulombiană între proton şi electron.
• Bohr preia ideile lui Planck cu referire la cuantificarea nivelelor de energie pe care le aplică orbitelor
electronilor şi impune, pentru stabilitatea atomului, că pe anumite orbite staţionare electronii nu
absorb sau radiază energie. Acestor orbite staţionare le vor corespunde niveluri de energie bine
determinate.
• Deşi modelul lui Bohr este acum considerat depăşit, fiind înlocuit de o teorie cuantică probabilistică
a atomului, putem folosi modelul Bohr pentru a înţelege noţiunile de cuantificare a energiei şi de
cuantificare a momentului cinetic, cuantificare aplicată sistemelor de atomice.
• Pe lângă conceptul de cuantificare a energiei preluat de la Planck, Bohr preia şi conceptul de
foton introdus de Einstein şi elaborează un model semiclasic al atomului, în care combină modelul
planetar al atomului, mecanica newtoniană şi conceptele revoluţionare de la începuturile fizicii
cuantice.
• modelul propus de el se aplică cu succes în cazul celui mai simplu atom,
care conţine un singur electron, adică în cazul atomului de hidrogen -
modelul Bohr pentru atomul de hidrogen.
La baza modelului Bohr stau următoarele postulate:
1. În atom, electronul se află pe anumite orbite stabile, pe care Bohr le-a
numit stări staţionare, pe care aceştia nu emit energie sub formă de
radiaţie, chiar dacă execută mişcări accelerate. Energia atomului rămâne
constantă şi se pot aplica legile mecanicii clasice pentru a descrie mişcarea
electronului, echilibrul dinamic fiind realizat conform acestor legi.
⇒ electronul nu pierde continuu energie în mişcarea sa accelerată în jurul
nucleului, raza traiectoriei circulare rămâne constantă şi electronul nu are o
traiectorie în spirală care să-l facă să cadă pe nucleu, conform modelului
planetar a lui Rutherford.
2. Atomul emite sau absoarbe energie atunci când electronul trece dintr-o stare staţionară în alta.
Radiaţia emisă sau absorbită în timpul tranziţiei electronului între cele două stări staţionare este
monocromatică şi are frecvenţa dată de relaţia:
ℎ𝜈 = 𝐸𝑖 − 𝐸𝑓 unde 𝐸𝑖 este energia stării iniţiale, iar 𝐸𝑓 este energia stări finale.
3. Condiţia de cuantificare a momentului cinetic: Bohr postulează că orbitele
staţionare sunt acelea pentru care momentul cinetic al electronului în
ℎ
mişcarea sa pe orbită este cuantificată şi este un multiplu întreg de ℏ = 2𝜋 ,
adică:
ℎ
𝐿𝑛 = 𝑛ℏ = 𝑛 2𝜋, 𝑛 = 1, 2, 3, . . . .
unde 𝑛 se numeşte număr cuantic principal.
• putem să scriem condiţia de cuantificare a momentului cinetic sub forma:
ℎ
𝑚𝑟𝑛 𝑣𝑛 = 𝑛ℏ = 𝑛 2𝜋

Obs:
• Primul postulat introduce o idee radicala pentru anul 1913, idee care contravine teoriei clasice a
electromagnetismului conform căruia, o particulă care se deplasează accelerat va emite energie.
• Postulatul al doilea, reprezintă principiul conservării energiei pentru un sistem neizolat. Postulatul
al doilea implică existenţa spectrelor discrete de emisie şi a celor corespondente de absorbţie,
precum cele ale hidrogenului.
• Postulatul al treilea introduce o idee cu totul nouă, care nu are corespondenţă în fizica clasică.
• Pe baza acestor postulate vom determina în continuare, nivelele de energie
permise şi determinarea lungimilor de undă a radiaţiei emise de atomul de
hidrogen.
2
𝑚𝑣𝑛 𝑒2
• energia totală a atomului este: 𝐸 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝𝑒 = −𝑘
2 𝑟𝑛

• conform principiului al doilea al mecanicii clasice, forţa electrică exercitată de

nucleu asupra electronului este egală cu produsul dintre masa şi acceleraţia sa
centripetă:

𝑒2 𝑚𝑣𝑛2 𝑒2 𝑒2
𝑘 2 = ⇒ 𝑣𝑛2 = 𝑘 =
𝑟𝑛 𝑟𝑛 𝑚𝑟𝑛 4𝜋𝜀0 𝑚 𝑟𝑛

𝑒2 𝑒2
• energia totală a atomului: 𝐸= −𝑘 = −
2𝑟𝑛 8𝜋𝜀0 𝑟𝑛

ℎ ℎ ℎ2
• din condiţia de cuantificare a momentului cinetic, 𝑚𝑟𝑛 𝑣𝑛 = 𝑛 2𝜋 ⇒ 𝑣𝑛 = 𝑛 2𝜋 𝑚 𝑟 ⇒ 𝑣𝑛2 = 𝑛2 .
𝑛 4𝜋2 𝑚2 𝑟𝑛2

𝜀0 ℎ2
• cuantificarea razei orbitei în modelul Bohr : 𝑟𝑛 = 2
𝑛 𝜋𝑚𝑒 2

• OBS: 1. cea mai mică orbită permisă corespunde lui 𝑛 = 1 şi reprezintă prima orbită Bohr:
𝜀0 ℎ2
• 𝑟0 = ≃ 5,292 ∙ 10−11 𝑚
𝜋𝑚𝑒 2
• 2. cuantificarea razei orbitei în modelul Bohr: 𝑟𝑛 = 𝑛2 𝑟0 ⇒ orbitele permise
vor avea razele: 𝑟0 , 4𝑟0 , 9𝑟0 , . . . .
1 𝑒2
• cuantificarea vitezei în modelul Bohr: 𝑣𝑛 =
𝑛 2𝜀0 ℎ

1
OBS: 1. viteza orbitală este proporţională cu , adică cea mai mică viteză
𝑛
permisă corespunde lui 𝑛 = 1 şi reprezintă prima viteză Bohr:
𝑒2 m
𝑣0 = ≃ 2,186 ∙ 106 s
2𝜀0 ℎ
1
2. 𝑣𝑛 = 𝑣0 ⇒ cu cât 𝒏 este mai mare, raza orbitei este mai mare, iar viteza
𝑛
orbitală este mai mică.
2. viteza electronului pe orbita ce corespunde lui 𝑛 = 1 este cea mai mare
posibilă viteză a electronului în atomul de hidrogen şi reprezintă mai puţin de
1% din viteza luminii, de aceea consideraţiile relativiste nu sunt
semnificative.
• cuantificarea energiei totale în modelul Bohr:
1 𝑚𝑒 4 1 𝑚𝑒 4 1 𝑚𝑒 4
• 𝐸𝑝𝑒 𝑛 = − 𝑛2 4 𝜀 2 ℎ2 şi 𝐸𝑐𝑛 = ⇒ 𝐸𝑛 = 𝐸𝑐 + 𝐸𝑝𝑒 = − 𝑛2 8 𝜀 2 ℎ2
0 𝑛2 8 𝜀02 ℎ2 0

•
• OBS: 1. Deoarece energia are o valoare diferită pentru fiecare 𝒏 ⇒ putem spune că formula
energiei ne furnizează nivelele de energie ale atomului de hidrogen din modelul Bohr. Doar
energiile care satisfac această relaţie sunt permise.
2. Cea mai mică valoare permisă pentru un nivel de energie, numită energia nivelului fundament a
hidrogenului, corespunde lui 𝑛 = 1 şi are valoarea:
𝑚𝑒 4
𝐸1 = − 8 𝜀 2 ℎ2 = −13,606 𝑒𝑉
0

3. în figura 15.b diagrama nivelurilor de

energie, prezentând nivelurile discrete de
energie şi numerele cuantice 𝑛
corespunzătoare. Cel mai înalt nivel
corespunde lui 𝒏 = ∞ sau 𝒓 = ∞ şi are energia
𝑬 = 𝟎.
4. .Energia atomului este cea mai mică când 𝑛 =
1 şi 𝐸𝑛 are valoarea cea mai negativă.
5. Energie zero reprezintă limita dintre un
sistem electron-proton legat şi unul nelegat.
6. Dacă energia unui atom este mărită din
această stare de energie zero către o altă stare
de energie mai mare decât zero, atomul este
ionizat.
• OBS: 7. Energia minimă necesară pentru a ioniza un atom aflat în sarea fundamentală este numită
energie de ionizare.
• 8. Din figura 15 putem vedea posibile tranziţii ale electronului de pe o orbită de energie mai mare pe
unda de energie mai mică sau de pe un nivel de energie mai mare, pe un nivel de energie mai
mică.
• 9. dacă considerăm o tranziţie 𝑛𝑓 →, unde 𝑛𝑓 > 𝑛𝑖 , atunci energia fotonului emis:

ℎ𝑐
ℎ𝜈 = = 𝐸𝑓 − 𝐸𝑖
𝜆
10. Lungimea de undă a fotonului emis:

1 𝜈 𝐸𝑓 −𝐸𝑖 . 1 𝑚𝑒 4 1 𝑚𝑒 4
= = = − 2 2 3 − − 2 2 3
𝜆 𝑐 ℎ𝑐 𝑛𝑓 8 𝜀0 ℎ 𝑐 𝑛𝑖 8 𝜀0 ℎ 𝑐

1 1 1
• ⇒ 𝜆
=𝑅 𝑛𝑖2
− 𝑛2
𝑓

𝒎𝒆𝟒
• Cantitatea 𝑹 = = 𝟏, 𝟎𝟗𝟕 ∙ 𝟏𝟎𝟕 𝒎−𝟏 este constanta Rydberg
𝟖 𝜺𝟐𝟎 𝒉𝟑 𝒄
• Radiaţiile X sunt radiaţii electromagnetice cu o putere foarte mare de +
penetrare a substanţei.
• Radiaţiile X au fost descoperite în anul 1895 de către fizicianul german Wilhelm
Catod
Röntgen în studia razele emise în urma descărcărilor electrice în tuburi vidate. încălzit

Deoarece nu le cunoştea originea Röntgen le-a numit radiaţii X, iar mai târziu
acestea au fost numite radiaţii Röntgen 𝒆−

• lungimea de undă a radiaţiilor X: 𝜆 = 10−3 ÷ 10 nm,

+
• Energia radiaţiilor X: 𝐸 = ℎ𝑐/𝜆 = 124𝑒𝑉 ÷ 1,14𝑀𝑒𝑉. Anod

• Radiaţiile X sunt obţinute cu ajutorul unui tub de raze X - figura 18.

• Energia necesară electronilor pentru a părăsii filamentul este furnizată de
încălzirea catodului la o temperatură foarte ridicată. La fel ca şi în cazul Figura 18 Schema unui tub de
raze X. Electronii sunt emişi de
efectului fotoelectric, energia minimă care trebuie furnizată unui electron catodul încălzit şi sunt
acceleraţi spre anod. În urma
pentru a părăsii suprafaţa catodului este egală cu lucrul mecanic de extracţie. ciocniri cu anodul sunt emise
radiaţii X.
Spre deosebire de efectul fotoelectric, când această energie era furnizată prin
iluminare, în acest caz energia este furnizată prin încălzirea filamentului.
• Anodul produce radiaţii X: 1. fie prin frânarea bruscă a electronilor în
substanţă; 2. fie în urma tranziţiei electronilor între două niveluri interne
de energie, apropiate de nucleul unui atom cu mai mulţi electroni.
• radiaţia X de frânare este emisa de anod în urma procesului de frânare bruscă
a electronilor rapizi în câmpul electric al nucleului atomic - figura 19.a,
• Acest proces este numit efect Bremsstrahlung se datorează faptului că, în urma
decelerării unei particule încărcate electric, se emite o radiație
electromagnetică.
• Electronul pierde energie cinetică atunci când este deviat şi emite radiaţie sub
forma unui foton X cu 𝜆 = 1 nm ÷ 1 pm.
• Spectrul radiaţiei X se determină cu ajutorul unui spectrometru cu cristal - figura
19.b.
• OBS: 1. spectrul radiaţiilor emise nu conţine toate lungimile de undă
(frecvenţele). Fiecare spectru are o frecvenţă maximă, 𝜈𝑚𝑎𝑥 , sau o lungime de undă
minimă, 𝜆𝑚in .
• 2. Cu cât tensiunea de accelerare este mai mare, cu atât frecvenţa maximă
creşte, iar lungimea de undă minimă scade.

3. în urma frânarii brutale a electronilor în pătrunderea anod este emisă o radiaţie

X de frânare, care îşi are originea în conversia energiei cinetice pierdute de
electronul incident în foton X, care are energia:
ℎ𝑐
ℎ𝜈𝑚𝑎𝑥 = 𝜆𝑚𝑖𝑛
= 𝑒𝑈
• utilizând un spectrometru cu cristal pentru analiza spectrelor razelor X, s-a
constatat că peste spectrul continuu se suprapune un spectru de linii,
figura 20.a.
• Spectrul de linii sau caracteristic al radiaţiei X se explică diferit faţă de
spectrul continuu şi spre deosebire de spectrul continuu, depinde de
materialul anodului.
• Prima etapă în producerea acestor radiaţii constă în bombardarea atomului
ţintă cu electroni care au suficientă energie pentru a îndepărta un electron de
pe un nivel apropiat de atom-figura 20.b.
• vacanţa creată va fi ocupată de un electron aflat pe un nivel de energie mai
ridicat, diferenţa de energie fiind emisă sub formă de foton X.
• emisia spectrului de linii este încă o evidenţă directă a cuantificării
energiei atomului. Figura 19. a. Spectrul de raze X
al unul metal. Peste spectrul
• Energia fotonului X emis va fi egală cu diferenţa între energiile nivelurilor continuu se suprapune un spectru
între care se realizează tranziţia, fiind de aproximativ 10 3 eV, ceea ce conduce de linii sub forma unor picuri a
căror apariţie depinde de metalul
la emiterea unor radiaţii cu 𝜆 = (10−2 ÷ 1) nm. anodului. b. Reprezentarea
schematică a mecanismului de
producere a radiaţiei X
caracteristice. (Numărul de
electroni de pe fiecare strat nu este
reprezentat cu rigurozitate.)
OBS:
1. Atunci când vacanţa rămasă în locul electronul îndepărtat este ocupată
de un electron de pe pătura L, care este următorul nivel de energie,
fotonul emis are energia corespunzătoare liniei 𝑲𝜶 , dacă vacanţa este
ocupată de un electron de pe pătura M, fotonul emis are energia
corespunzătoare liniei 𝑲𝜷 , ş.a.m.d. - figura 20.a.
2. În anul 1913, fizicianul englez Henry Moseley a analizat spectrul
radiaţiei X caracteristice şi a observat că lungimile de undă
corespunzătoare liniilor 𝑲𝜶 pentru diferite materiale ale anodului
depind de numărul atomic 𝒁 - legea Moseley:
2 1 1
𝜈 = 𝑅𝑐 𝑍 − 𝜎 − 𝑘2
𝑛2
• unde 𝑅 este constanta Rydberg, 𝜎 este o constantă care depinde de tipul
liniei emise şi se numeşte constantă de ecranare, 𝑛 este numărul
cuantic al nivelului de energie inferior, iar 𝑘 este numărul cuantic al
nivelului superior de energie.
3. Plecând de la rezultatele experimentale, Moseley a determinat valorile numărului atomic 𝒁 pentru
elemente care nu erau descoperite la momentul respectiv şi a realizat un tabel periodic al elementelor
care era într-o bună concordanţă cu proprietăţile chimice cunoscute ale elementelor.
• Analiza chimica - Metoda de analiză cristalografică a pulberilor
cristaline a permis identificarea elementelor de bază pe baza analizei
spectrului de difracţie.
• Medicina - radiaţiile X se utilizează în terapia proliferării cancerului.
Radiaţiile X sunt folosite pentru vizualizarea oaselor, prin plasarea zonei
analizate între o sursă de raze X şi un detector, care poate fi o cameră
digitală ce proiectează imaginea pe un ecran sau un film fotografic.
Zonele mai întunecate înregistrate sunt datorate expunerii la o radiaţie X
mai intensă, pe când zonele mai luminoase (albe) sunt datorate faptului
că oasele absorb mai bine radiaţia decât ţesutul moale - figura 21.
• Utilizarea radiaţiilor X în medicină a dat naştere a două specializări
medicale, radiologia şi radioterapia. O tehnică radiologică cu o
utilizare vastă este tomografia computerizată prescurtată CT
(computed tomography) cu ajutorul unui scaner CT- figura 22.
• La scut timp după descoperirea lor de către Röntgen, experimentele au
indicat că radiaţiile X sunt de natură electromagnetică - însă nu
fizicienii nu au reuşit să obţină dovezi semnificative prin difracţie. Acest
eşec s-a datorat imposibilităţii de producere a unei reţele de difracţie a
cărei constantă să fie de acelaşi ordin de mărime cu lungimea de undă a
radiaţiei X, în jur de 0,1nm
• În anul 1912, Max von Laue, a primul care a sugerat că un cristal se poate Figura 23 a. Schema dispozitivului utilizat
pentru a obţine difracţia radiaţiilor X pe un
utiliza ca o reţea de difracţie tridimensională pentru razele X - figura 23.a. cristal. Figura de difracţie are o structură
complexă deoarece cristalul se comportă ca
• din figura 24 - diferenţa de drum de la sursă la ecran este aceeaşi pentru o reţea de difracţie tridimensională.

toate undele difractate dacă unghiul de incidenţa este egal cu unghiul de

difracţie.

• Undele difractate de două planuri cristaline adiacente sunt în fază atunci

când diferenţa de drum 𝜹 este un număr întreg de lungimi de undă.
Din figura 24 observăm că diferenţa de drum 𝛿 = 2𝑑 sin 𝜃, iar pe ecran se
obţine un maxim de difracţie atunci când:

2𝑑 sin 𝜃 = 𝑛𝜆 𝑛 = 1,2,3, . . . . legea lui Bragg

• Laserul este un dispozitiv din categoria generatoarelor cuantice de radiaţie electromagnetică.
Primul generator cuantic a fost construit in anul 1954 de Charles Hard Townes
• Dispozitivul respectiv genera unde electromagnetice cu lungimea de undă egală cu 1,27 cm
(domeniul microundelor) și a fost numit MASER (cuvântul reprezintă o abreviere a expresiei din
limba engleză Microwave Amplification by the Stimulated Emission of Radiation – ampli
isia stimulată a radiaţiei).

• În anul 1960, fizicianul american Theodore Harold Maiman (1927–2007) a inventat laserul cu
rubin, care emite lumină roşie cu lungimea de undă egală cu 694,3 nm.
• LASER- Light Amplification by the Stimulated Emission of Radiation – amplificarea luminii prin
emisia stimulată a radiaţiei.
• Procese de absorbţie şi de emisie a fotonilor (undelor electromagnetice) de către atomi.

• ABSORBTIA
• EMISIA SPONTANA EMISIA STIMULATA

• Condiţia de prag
• Pentru a obţine un oscilator dintr-un amplificator este necesar ca sistemul
să aibă o reacţie pozitivă
• În regiunea optică, reacţia pozitivă se obţine plasând mediul laser activ
între două oglinzi cu coeficientul de reflexie foarte mare (fig. 7. 1). În acest
caz unda electromagnetică plană se propagă în spaţiul dintre oglinzi,
efectuând drumuri dus-întors, fiind amplificată la fiecare traversare a
mediului laser activ.
• Pentru a se obţine un fascicul laser de ieşire este necesar ca energia
rezultată din emisia stimulată (câştigul) să depăşască pierderile de energie
prin diferite fenomene (cuplajul de ieşire, difracţia, neomogenităţile
mediului, etc.), condiţie cunoscută sub numele de condiţie de prag.
• Schema bloc a unui laser
• 1, Mediul activ laser este o entitate fizica capabila sa
stimuleze, sa emită radiaţie optica si in acelaşi timp sa o
amplifice; amplificarea avand loc prin faze succesive de la
emiterea radiaţiei prin mediul activ in interiorul cavităţii
optice (rezonator optic) limitata de oglinzile de reflexie.
Mediile active laser pot fi: gaze (de obicei amestecuri de
gaze pure), lichide (sau amestecuri de soluţii in solvenţi),
in stare solida, semiconductoare si plasme.
• 2. Pentru a emite radiaţie laser, mediul activ trebuie sa
ofere energie si trebuie introdus intr-o cavitate optica
sau rezonator.
• 3. Sursa de energie produce in mediul activ laser energia
necesara pentru producerea inversiei de populaţie intre
atomii, moleculele sau ionii care constituie mediul.
Proprietăţile fasciculului laser:

– monocromatismul, condiţionat de faptul că undele electromagnetice sunt emise in urma tranziţiei

cuantice dintre două niveluri energetice bine determinate ale atomilor;
– coerenţa, care este o proprietate a emisiei stimulate;
– direcţionalitatea, adică gradul inalt de paralelism al razelor ce formează fasciculul, este condiţionată
de amplificarea numai a undelor de lumină ce se propagă perpendicular pe oglinzile rezonatorului optic.
Gradul de paralelism poate fi ilustrat prin faptul că un fascicul laser transmis de pe Pămant spre Lună
formează pe suprafaţa acesteia un spot luminos cu diametrul de circa 3 km (distanţa Pămant–Lună
este de aproximativ 380 000 km);
– intensitatea foarte mare. Laserele sunt surse artificiale de lumină cu cea mai mare putere. La unele
tipuri de lasere se obţin (pe parcursul unor intervale mici de timp) puteri ale radiaţiei de circa 1014
W/cm2, mult mai mari decat puterea radiaţiei Soarelui – 7 ・ 103 W/cm2.
Aplicaţiile laserelor