EFECT FOTOELECTRIC EXTERN

Efectul fotoelectric extern este emiterea de electroni din materie în urma

absorbției de radiație electromagnetică, de exemplu radiație ultravioletă sau raze
X. Un termen învechit pentru efectul fotoelectric este efectul Hertz.Importanța
acestui fenomen în dezvoltarea domeniului fizicii constă în a sprijini formarea
conceptului de dualitate undă-corpuscul a radiației electromagnetice. Explicația
matematică a fenomenului a fost dată de Albert Einstein, pe baza unor ipoteze
cuantice formulate de Max Planck.

Descriere:

O suprafață metalică expusă radiației electromagnetice poate să emită, în

anumite condiții, electroni liberi, care produc un curent electric dacă sunt
accelerați sub acțiunea unui câmp electric. Electronii emiși prin efectul fotoelectric
se numesc fotoelectroni. Experimental s-a constatat că pentru a observa emisia de
electroni este nevoie ca radiația electromagnetică să aibă o frecvență deasupra
unei limite inferioare care depinde de natura materialului sau, echivalent,
lungimea de undă trebuie să fie sub o anumită valoare. Intensitatea fluxului de
radiație incident influențează mărimea curentului electric produs, dar nu
determină apariția fenomenului.
Efectul se produce nu numai pe metale ci și pe alte materiale, atât conductoare
cât și izolatoare, dar conductibilitatea electrică a materialului este necesară în
aplicațiile în care efectul fotoelectric se detectează prin apariția unui curent
electric.

Explicație:

Efectul fotoelectric extern poate fi explicat simplu dacă se acceptă ipoteza

că radiația electromagnetică este formată din particule (pe care le numim fotoni).
Fiecare foton poartă o cantitate de energie proporțională cu frecvența de oscilație
a câmpului electromagnetic. La incidența fotonului pe suprafața unui metal este
posibil ca această energie să fie transferată unui electron din rețeaua cristalină a
metalului. Dacă energia transferată este suficientă pentru ca electronul să
depășească bariera de potențial pusă de interfața dintre metal și vid, atunci
electronul poate părăsi cristalul și deveni liber. Fiecare metal, prin proprietățile
sale cristaline, prezintă valori diferite ale pragului de energie impus electronilor la
părăsirea suprafeței, ceea ce explică faptul că metale diferite încep să emită
fotoelectroni de la frecvențe diferite. Dintre metale, cele alcaline au pragul de
energie cel mai coborât, motiv pentru care se utilizează, adesea în amestec, în
fotomultiplicatoare și alte aplicații unde este necesară o sensibilitate spectrală
extinsă până în infraroșu.

Energia unui foton poate fi transferată unui singur electron. Astfel, dacă
energia fotonului este sub pragul de extragere a electronului din cristal, mărirea
numărului de fotoni (intensificarea fluxului de lumină) nu poate ajuta la
declanșarea efectului fotoelectric

Legile efectului fotoelectric extern:

I. Intensitatea curentului fotoelectric de saturație depinde direct

proporțional de fluxul radiației electromagnetic de incidență când frecvența este
constantă.

II. Energia cinetică maximă a fotoelectronilor emiși este direct proporțională

cu frecvența radiației electromagnetice incidente și nu depinde de flux.
 III. Efectul fotoelectric se produce dacă și numai dacă frecvența radiației
electromagnetice incidente este mai mare sau egală decât o constantă de material
numită "frecvența de prag" sau "pragul roșu".

IV. Efectul fotoelectric extern este practic instantaneu.

APLICATIILE EFECTULUI FOTOELECTRIC EXTERN

Celula fotoelectrică este alcătuită dintr-un tub de sticlă vidat sau conţinând
un gaz inert la presiune redusă care are în interior doi electrozi : catodul ( C )
format dintr-un strat subţire de metal (Cs, Na, K) depus pe o porţiune din peretele
tubului şi anodul (A). format dintr-o reţea de inel sau bobiţă metalică.
Sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice (vizibile) fotocatodul emite electroni
care sunt dirijaţi spre anod datorită câmpului electric produs de tensiunea dintre C
şi A şi sunt captaţi de către acesta stabilindu-se un curent electric, indicat de
galvanometru „G”. Deci celula fotoelectrică transformă un semnal luminos într-
un semnal electric.
Celulele fotoelectrice cu vid sunt mai puţin sensibile (curentul fotoelectric se
stabileşte la valori mai mari ale fluxului radiaţiilor electromagnetice), dar sunt
lipsite de inerţie (intensitatea curentului fotoelectric urmăreşte prompt şi liniar
variaţia fluxului luminos care cade pe catod); celulele cu gaz sunt mai sensibile dar
prezintă o inerţie determinată de procesele ce se produc in cazul din tub.

Fotomultiplicatorul este alcătuit dintr-un tub de sticlă vidat în care se află un

catod C, un anod A şi un număr oarecare de electrozi auxiliari numiţi dinode (fig.
2) . O dinodă este un electrod care bombardat cu un număr de electroni emite un
număr mai mare de electroni secundari. Cu ajutorul unui divizor de tensiune
format cu ajutorul rezistenţelor R1, R2, R3, şi R4 fiecare dinodă, începând cu cea
de lângă catod, se află la un potenţial electric superior celei precedente.
Sub acţiunea luminii, fotocatodul emite electroni care sunt acceleraţi spre dinoda
D1 pe care o bombardează. Aceasta emite un număr mai mare de electroni care
sunt acceleraţi spre dinoda D2- La rândul ei dinoda D2 emite un număr mai mare
de electroni astfel încât, în final la anod va ajunge un număr amplificat de
electroni. Prin rezistorul Rs din circuitul anodului se stabileşte un curent electric
de 106 –107 ori mai mare decât în cazul unei celule fotoelectrice.
Dispozitivele opto-electrice descrise prezintă o multitudine de utilizări în
diferite domenii ale tehnici , ne vom opri doar asupra folosirii acestor dispozitive
la releul fotoelectric.