Efectul Fotoelectric Extern

Efectul fotoelectric a fost descoperit

experimental în anul 1887 de către
Heinrich Hertz (1857-1894) și în anul
1888 de către W. Hallwachs (1859-
1922) și constă în emiterea de
electroni de către un metal sub
acțiunea unei radiații
electromagnetice.
Fenomenul apare la iradierea
metalelor alcaline cu lumină vizibilă,
pentru celelalte metale fiind
necesare radiații de frecvență mai
ridicată (ultraviolete, raze X, raze
gamma). Într-un tub vidat, radiația electromagnetică cade pe catod și smulge electroni
din el. Între catod și anod se aplică o tensiune electrică de frânare a electronilor emiși
(Us) care produce un câmp electric (E) ce acționează cu o forță (F = - e ∙ E) în sens
opus mișcării lor.
Regulile Efectului Fotoelectric Extern

Efectul fotoelectric extern se produce numai când frecvența radiației incidente este
mai mare decât frecvența de prag caracteristică metalului din care este
confecționat catodul.
Pentru a părăsi metalul electronii liberi trebuie să primească o energie egală cu lucrul mecanic
de extracție pentru frecvența de prag.
Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu.
Emisia unui electron este rezultatul ciocnirii dintre un foton și un electron într-un timp mai mic de 10 -9
s.
Energia cinetică a electronilor emiși crește liniar cu frecvența radiației incidente.
Dacă energia fotonului h ∙ ν > L, atunci electronul are o energie cinetică suficientă pentru a părăsi
metalul.
Numărul de fotoelectroni emiși de catod în unitatea de timp este proporțional cu numărul de
fotoni incidenți în acest interval de timp, care este proporțional cu fluxul de energie luminoasă.