REFLEXIE, REFRACȚIE, EFECTUL FOTOELECTRIC,

EFECTUL COMPTON, IPOTEZA DUALISMULUI,

CARACTERISTICILE FOTONULUI

Reflexia și refracția

Lumina este o undă electromagnetică care poate fi observată de ochiul omului.

Dacă în calea luminii care vine de la o sursă se pune un paravan care are o deschidere,
prin deschidere trece un fascicul de lumină. Un fascicul foarte îngust, a cărui grosime poate fi
neglijată, se numește raza de lumina.
În vid, viteza luminii este de aproximativ 300000 km/s. În orice alt mediu, viteza luminii
este mai mică.
În orice mediu omogen lumina se propagă în linie dreaptă. Dacă o rază de lumină
întâlnește suprafața plană de separație dintre două medii diferite (care au indici de refracție
diferiți) se petrec simultan două fenomene:
 Reflexia - adică întoarcerea luminii în mediul din care a venit, și
 Refrațtia - adică schimbarea direcției luminii în mediul al doilea.

Reflexia luminii. Legile reflexiei

Reflexia luminii este fenomenul în care
lumina se întoarce în primul mediu, cu
schimbarea direcţiei de propagare, atunci când
ea întâlneşte un alt mediu (suprafaţa de
separare dintre două medii optice diferite).

Legea I a reflexiei:

Raza incidentă, normala și raza reflectată sunt coplanare (aparțin aceluiași plan).

Legea a II-a a reflexiei :

Unghiul de incidență(i) este egal cu unghiul de reflexie(r). î=ȓ

! Observație

Când raza de lumină cade perpendicular pe suprafața de separare, raza reflectată se întoarce în
primul mediu pe același drum, adică este singurul caz când nu își schimbă direcția de propagare.

Oglinzile sunt aplicații ale reflexiei luminii, acestea fiind corpuri netede și lucioase, în care
lumina se reflectă.
Refracția luminii. Legile refracției
Refracția luminii este fenomenul în care lumina își
schimbă direcția de propagare atunci când traversează suprafața
de separație dintre două medii transparente diferite.

! Observație

Când raza de lumină cade perpendicular pe suprafața de

separare, raza refractată trece în al II-lea mediu pe același drum,
adică este singurul caz când nu își schimbă direcția de propagare.

Legea I a refracției:

Raza de lumină incidentă, raza de lumină refractată şi normala în punctul de incidenţă sunt
coplanare.

Legea a II-a a refracției:

Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este o constantă
specifică unei perechi de medii date.

unde:

n21 - este indicele de refracţie relativ al mediului 2 faţă de mediul 1

n - este indicele de refracţie absolut al mediului

Pentru mediul 1, respectiv mediul 2 avem: n1= c/ v1 și n2= c/ v2Atunci:

şi legea refracţiei se poate scrie:

• Dacă n2 > n1 → r < i, raza refractată se apropie de normală.

• Dacă n2 < n1 → r > i, raza refractată se departează de normală.
Lentilele (lupa, ochelarii) sunt aplicații ale fenomenului de refracție.
Efectul fotoelectric
Efectul fotoelectric a fost descoperit experimental în anul 1887 de către Heinrich Hertz
(1857-1894) și în anul 1888 de către W. Hallwachs (1859-1922) și constă în emiterea de
electroni de către un metal sub acțiunea unei radiații electromagnetice.
Fenomenul apare la iradierea metalelor alcaline cu lumină vizibilă, pentru celelalte
metale fiind necesare radiații de frecvență mai ridicată (ultraviolete, raze X, raze gamma). Într-un
tub vidat, radiația electromagnetică cade pe catod și smulge electroni din el. Între catod și anod
se aplică o tensiune electrică de frânare a electronilor emiși (Us) care produce un câmp electric
(E) ce acționează cu o forță (F = - e ∙ E) în sens opus mișcării lor (- e este sarcina unui electron).
Intensitatea curentului scade odată cu creșterea tensiunii de frânare până la zero pentru tensiunea
de stopare Us.
Energia cinetică maximă a electronilor emiși de catod este: Ec = e ∙ Us.

Fizicienii se așteptau ca energia cinetică a electronilor smulși din catod (implicit și viteza
lor) să crească la creșterea intensității (amplitudinii) câmpului electric a radiației
electromagnetice incidente pe catod. Cu cât creșteau intensitatea luminii, viteza maximă a
electronilor emiși de catod rămânea aceeași. În plus, experimentatorii au constatat că viteza
maximă a electronilor smulși depinde liniar de frecvența radiației incidente (lumina roșie și
radiațiile cu frecvență mai mică ca aceasta, nu smulgea electronii din catod).

În 1905, Albert Einstein (1879-1955) a remarcat că explicația efectului fotoelectric ar

putea fi rezolvată, generalizând ipoteza cuantică propusă de Planck privind radiația corpului
negru la radiația electromagnetică.

Astfel, electronii din catod primesc de la lumină numai un singur pachet (foton) de
energie luminoasă (E = h ∙ ν) pentru a fi accelerați și să părăsească metalul.

Astfel energia cinetică maximă a electronilor emiși nu va depăși această valoare de

energie primită, indiferent de intensitatea radiației incidente. În plus explică de ce viteza maximă
a electronilor depinde de frecvența radiației.
 ! Observație Această contribuție a lui Einstein la mecanica cuantică i-a fost răsplătită cu
decernarea Premiului Nobel în 1921.

Interpretarea legilor efectului fotoelectric extern

Prima lege a efectului fotoelectric extern:

Efectul fotoelectric extern se produce numai când frecvența radiației incidente este mai
mare decât frecvența de prag caracteristică metalului din care este confecționat catodul.

Pentru a părăsi metalul electronii liberi trebuie să primească o energie egală cu lucrul
mecanic de extracție (L) pentru frecvența de prag (ν0):

L = h ∙ ν0 h = constanta lui Planck = 6,62 ∙ 10-34 m2 ∙ kg/s

Fotonul de energie h ∙ ν cedează energia sa unui electron de conducție.

Electronul poate părăsi metalul numai dacă h ∙ ν ≥ L.

A doua lege a efectului fotoelectric extern:

Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu.

Emisia unui electron este rezultatul ciocnirii dintre un foton și un electron într-un timp
mai mic de 10-9 s.

A treia lege a efectului fotoelectric extern:

Energia cinetică a electronilor emiși crește liniar cu frecvența radiației incidente.

Dacă energia fotonului h ∙ ν > L, atunci electronul are o energie cinetică suficientă pentru
a părăsi metalul:

Ec = h ∙ ν – L = h ∙ ν – h ∙ ν0 = h ∙ (ν – ν0)
A patra lege a efectului fotoelectric extern:

Numărul de fotoelectroni emiși de catod în unitatea de timp este proporțional cu numărul

de fotoni incidenți în acest interval de timp, care este proporțional cu fluxul de energie
luminoasă.

Cele mai importante aplicații ale efectului fotoelectric sunt celula fotoelectrică (care
permite transformarea luminii în curent electric) și fotomultiplicatorul (detector de lumină care
poate detecta un număr infim de fotoni).

Efectul Compton.
Un alt fenomen care a evidențiat existența fotonilor ca particule ale radiațiilor
electromagnetice, formulată de Einstein, este efectul Compton. Acest efect a fost descoperit în
anul 1923 de către fizicianul american Arthur Compton (1892-1962) pentru care a primit Premiul
Nobel în 1927.

Efectul Compton constă în apariția unei radiații cu lungime de undă mai mare decât a
radiației incidente.

La împrăștierea razelor X pe un bloc de grafit (C), fasciculul de raze X este împrăștiat

sub un unghi θ și ajunge la un spectrometru (D).

Compton a observat că în radiația X împrăștiată la un oarecare unghi θ există, pe lângă

radiația incidentă cu lungimea de undă λ0, o radiație cu o lungime de undă λ > λ0, a cărei valoare
depinde de unghiul θ.

Considerăm un foton în repaus, cu impulsul inițial p0, care ciocnește elastic un electron
liber (numit electron de recul) din
materialul respectiv. După ciocnire
fotonul are impulsul p și electronul
impulsul pe.
 Împrăștierea Compton reprezintă creșterea lungimii de undă a unui foton de raze X, la
interacțiunea acestuia cu materia, care are loc cu scăderea energiei lui prin ciocnirea cu un
electron (scăzând energia, scade și frecvența fotonului care este învers proporțională cu lungimea
de undă).

Efectul fotoelectric, efectul Compton și emisia și absorbția luminii de către gaze sunt
fenomene care au convins fizicienii că lumina se poate comporta ca un flux de particule (fotoni)
a cărui energie este proporțională cu frecvența radiației.

Dualismul undă-corpuscul.

Acest concept central al mecanicii cuantice a înlocuit teoriile clasice asupra materiei.
Dualismul corpuscul-undă se referă la proprietățiile materiei, aceasta prezentând simultan
proprietăți corpusculare și ondulatorii.

Caracterul ondulatoriu este pus în evidență de fenomene precum interferența, difracția și

polarizarea, în timp ce caracterul materiei corpuscular este pus în evidență de emisia și absorbția
luminii, efectul fotoelectric și efectul Compton.

Teoriile clasice propuneau modele în care un obiect era considerat fie o particulă, fie o
undă, ca mai apoi, Louis de Broglie să generalizeze conceptul dând naștere ideii dualitățtii.

ÎIn mecanica cuantică, lumina nu este considerată nici undă, nici corpuscul în sensul
clasic al cuvântului, ci este unitatea celor două, fara o delimitare precisă.

În anul 1887, Heinrich Rudolf Hertz a descoperit efectul fotoelectric și a fost necesară
introducerea unei noi teorii care să justifice acel fenomen, întucat teoria clasică era în
contradicție cu rezultatele experimentale.

Mai târziu, în anul 1905, Albert Einstein explica legile efectului fotoelectric, presupunând
că lumina este alcatuită din particule numite fotoni șaplicând ipoteza lui Plank, conform căreia
energia este cuantificată.

Louis de Broglie a publicat teza lui de doctorat, în care susținea că orice particulă în
mișcare are asociată o undă, extinzând astfel teoria lui Einstein. A primit premiul Nobel în anul
1929, dupa ce teoria sa a fost verificată experimental.

Principiul de incertitudine

Werner Heisenberg a formulat principiul de incertitudine în anul 1927, arătând că, pentru
o microparticulă, pozitia și impulsul nu pot fi determinate cu precizie. Așadar, un fenomen fizic
nu poate fi descris ca o particulă clasică sau ca o undă, ci ca dualitatea formată între acestea,
noțiunile de traiectorie și impuls pierzându-si sensul, poziția și viteza particulei neputând fi
determinate cu o precizie finită, precum în teoriile clasice. O localizare cât mai exactă a
particulei duce la imposibilitatea determinării impulsului și, invers, o definire cât mai exactă a
lungimii de undă presupune o imprecizie în stabilirea poziției particulei.
 Acest principiu, stabilește limitele dintre teoriile fizicii clasice și cele ale mecanicii
cuantice.

Ipoteza lui de Broglie

Louis de Broglie afirmă că orice particulă aflată în mișcare (electron, proton, atom) are și
o comportare ondulatorie. El stabilește relația între lungimea de undă
λ asociată și impulsul p al particulei:

unde ℎ = 6 , 626 0693 ( 11 ) × 10 − 34 J ⋅ s reprezintă constanta lui Planck.

În ipoteza lui de Broglie intervin atât mărimi specifice corpusculilor (cum ar fi energia și
impulsul) precum și mărimi caracteristice undelor (frecvența, lungimea de undă).

Fotonul

Este o particulă de lumină care se propagă în vid și se mișcă. Fotonul este cel care
determină mișcarea radiației electromagnetice dintr-un punct în altul în diferitele moduri în care
o putem vedea. Este o particulă elementară și primară, capabil să se deplaseze printr-un vid,
transportând toată radiația electromagnetică. Cuvântul foton provine din fotografie care
înseamnă lumină. Adică, un foton este și lumină.

Fotonul este o particulă a cărei masă rămâne stabilă. Datorită acestei stabilități, este
capabil să călătorească în vid cu o viteză constantă. Fotonul este capabil să funcționeze ca și cum
ar fi o undă. De exemplu, dacă facem o refracție pe o lentilă de ochelari, trecerea fotonilor este
asimilată cu cea a unei unde.

Caracteristicile fotonului:

Fotonii au câteva proprietăți de bază

care ajută la identificarea a ceea ce sunt și
cum se comportă. Aceste proprietăți includ:
 Au zero masă
 Nu au încărcătură electrică
 Sunt stabili
 Poartă enegie și momentum care sunt
dependente de frecvență
 Pot avea interacțiuni cu alte particule, precum electronii
 Pot fi distruși sau creați prin multe procese naturale
 În vid, fotonii călătoresc cu viteza luminii