GEORGE ENESCU

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-

Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955,
Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist,
pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat
cel mai important muzician român.
Considerat a fi un copil-minune, visa să
devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani. La
vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele
muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător,
pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune
balneară situată în apropierea satului natal.
Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a
doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o
bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul
unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena,
cu profesori renumiţi ai vremii, iar apoi e perfecţionează la Conservatorul din
Paris (1895 – 1899). A fost un foarte bun violonist. În calitate de interpret a
înfiinţat şi condus, la Paris, două formaţii de muzică instrumentală: un trio cu
pian (1902) şi un cvartet de coarde (1904). A concertat în Germania, Ungaria,
Spania, Portugalia, Marea Britanie şi SUA.
Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii
ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii
Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major sau Simfonia nr.
1 în Mi bemol major. Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a
lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip, op. 23. Terminată în 1931, aceasta
i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia
lui George Enescu.
Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se
regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913,
1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române
din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris
(1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de
France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).
 Rapsodia română

Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major

sunt cele mai cunoscute piese orchestrale ale lui George Enescu. Au fost create
în perioada de tinerețe iar prima audiție a avut loc la București în 1903, la
Ateneul Român. Rapsodia română nr. 1 în La major şi Rapsodia română nr. 2 în
Re major, sunt două colecţii de melodii folclorice orchestrate simfonic,
compuse la Sinaia în 1901, când autorul avea doar 20 de ani.
Caracterul exotic al celor două lucrări, precum şi dinamismul,
frumuseţea melodică şi mai ales orchestraţia spectaculoasă au făcut ca aceste
piese să intre repede în repertoriul marilor orchestre şi să fie interpretate în
concert ori în înregistrări discografice de către majoritatea marilor dirijori ai
lumii.
Rapsodia nr. 1 a cucerit publicul atât prin gradaţia ritmului, intensităţii şi
tempo-ului, pleacă de la un calm suprem şi se dezlănţuie în cascadă, cât şi prin
felul în care sunt ilustrate instrumentele populare, harpa sugerează ţambalul, iar
viola – scripca (vioara lăutarului). Rapsodia începe cu melodia populară Am un
leu şi vreau să-l beau şi continuă cu Hora lui Dobrică. Urmează apoi
prelucrarea unui fragment din Mugur, mugurel, cântecul pandurilor lui Tudor
Vladimirescu, pentru a se încheia cu vestita Ciocârlie.
Rapsodia nr. 2 redă o atmosferă nostalgică, de baladă, începând cu Sârba
lui Pompieru. Continuă cu solemna temă cultă Pe o stâncă neagră. Această
temă se va relua spre final, împletită cu fragmente din Sârba lui Pompieru.
Urmează melodiile țărănești : Bâr oiță, bâr, doina de jale Văleu, lupii mă
mănâncă și vesela melodie Țânțăraș cu cizme largi, care dizolvă atmosfera
tragică, creată de doină. Ca ecou pentru prima rapsodie, compozitorul a reluat la
final un fragment din tema Ciocârlia.

„O melodie și în special o melodie populară are o armonie a

ei, firească, singura care o completează. Cu cât o melodie
populară este prezentată mai simplu, cu atât mai viu strălucește
în toată frumusețea ei.”
George Enescu, iunie 1942