Elemente de Fizica Tehnologica

Elemente de Fizică
Tehnologică
EFT
Curs 1
2017-2018
Lect.dr. NECHIFOR Cristina-Delia

Nota Examen:
 25 % Laborator (5 lucrari practice)

 25% Partial ( Saptamana a 9 a)
 50% Nota Examen
 -2 Subiecte de tratat (2X3p=6 p)
 -2 Subiecte scurte (2X1,5p=3p)
1 p oficiu
Cuprins:
 I. Cuantificarea și natura duală a materiei
 I.1. Fenomene fizice în care se manifestă aspectul de corpuscul al luminii
 I.1.a. Efectul fotoelectric extern
 I.1.b. Efectul Compton
 I.1.c. Radiația termică.
 I.2. Ipoteza lui de Broglie cu privire la aspectul ondulatoriu al microparticulelor

 I.2.a. Lungimea de undă de Broglie
 I.2.b. Relațiile de nedeterminare ale lui Heisenberg
 II. Elemente de fizica atomului

 II.1. Structura atomului. Modele atomice clasice
 II.2. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor. Experiența Franck-Hertz.
 II.3. Emisia spontană. Emisia indusă. Absorbția de radiație. Spectre atomice.
Cuprins:
 III. Elemente de fizica laserilor și aplicații
 III.2. Amplificarea radiației. Inversia de populație. Temperatura negativă.
 III.3. Obținerea inversiei de populație.
 III.4. Tipuri de laseri utilizați în tehnică.
 III.5. Aplicații ale laserilor.
 IV. Elemente de fizica plasmei și aplicații

 IV.1. Introducere.
 IV.2. Metode de producere a plasmei.
 Ionizarea termică
 Ionizarea prin radiații
 Descărcarea în gaze
 IV.3. Excitarea și ionizarea gazelor.
 IV.4. Mărimi caracteristice plasmei.
 IV.5. Metode şi instalaţii de producere a plasmelor în laborator.
 Producerea plasmelor de temperatură joasă
 Plasma de sinteză
 Producerea plasmelor de temperatură înaltă (de interes termonuclear).
 IV.6. Aplicații ale plasmei în tehnică.
I. Cuantificarea și natura duală a materiei
I.1. Fenomene fizice în care se manifestă aspectul de corpuscul al undelor
electromagnetice
Undele luminoase (VIS) - radiații electromagnetice

- frecvenţe -3.84·1014 – 7.69·1014 Hz
- lungimi de undă - 390 ÷ 780 nm
 Aspectul ondulatoriu: ➢ Aspectul corpuscular:

 Interferența; ➢ Efectul fotoelectric;
 Difracția; ➢ Efectul Compton;
 Polarizarea. ➢ Radiația termică.
Aspectul ondulatoriu:
I. Cuantificarea și natura duală a materiei
I.1. Fenomene fizice în care se manifestă aspectul de corpuscul al undelor
electromagnetice
EFECTUL FOTOELECTRIC
 Fenomenul de emisie de electroni de către un corp aflat sub acțiunea
radiațiilor electromagnetice a fost numit efect fotoelectric extern.
Dispozitivul experimental ce pune în evidență
efectul fotoelectric extern:
C-Catodul-element fotoemisiv;
A-anodul;
V- voltmetru;
A-micro-ampermetru;
R-rezistență variabilă-potențiometru.
Caracteristica tensiune- curent
 Dacă tensiunea dintre electrozi este nulă, curentul fotoelectric este diferit de zero (I0).
 Dacă se aplică o tensiune între electrozi, intensitatea curentului crește cu tensiunea. Când toți electronii emiși în unitate
de timp sunt captați de anod se obține curentul de saturație (Is).
 Aplicând o diferență de potențial inversă, intensitatea curentului devine nulă, I=0. Tensiunea pentru care curentul este
nul se numeste tensiune de blocare (stopare), notată cu Ub.
 Tensiunea de blocare este o măsură a energiei cinetice a electronilor:
𝐸𝑐𝑖𝑛 = 𝑒 ∙ 𝑈𝑏
Unde:
 𝐸𝑐𝑖𝑛 -este energia cinetică, 𝐸𝑐𝑖𝑛 𝑆𝐼 = 𝑒𝑉;
 𝑒- sarcina electronului, 𝑒 = 1,6 ∙ 10−19 𝐶;
 𝑈𝑏 -tensiunea de blocare, 𝑈𝑏 𝑆𝐼 = 𝑉.
Pentru diferite valori ale fluxului, caracteristica curent-tensiune este:
Pentru diferite valori ale frecvenței radiației se obține următoarea dependență între
tensiunea de blocare și frecvență
Din aceste experimente se pot enunța legile
efectului fotoelectric extern:
 1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturație este d.p. cu fluxul radiațiilor

incidente, când frecvența este constantă.
 2. Energia cinetică a fotoelectronilor emiși crește liniar cu frecvența radiației

electromagnetice și nu depinde de fluxul acestora.
 3. Efectul fotoelectric extern se produce numai dacă frecvența radiației incidente este
mai mare sau cel puțin egală cu o valoare minimă, specifică fiecărei substanțe.
 4. Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu. (t ≪ 10−9 𝑠).

Explicarea legilor efectului fotoelectric extern
 Cf. teoriei ondulatorii, o undă electromagnetică produce oscilații forțate ale
electronilor din corp, aceștia pot fi scoși din corp cu o energie ce depinde de
amplitudinea undei inițiale.
 Pătratul amplitudinii determină fluxul radiațiilor, de unde rezultă că energia cinetică
a electronilor depinde de flux.
 Acest lucru contravine legii a II a.
Energia cinetică a fotoelectronilor emiși crește liniar cu frecvența radiației
electromagnetice și nu depinde de fluxul acestora.
 Potrivit teoriei ondulatorii, efectul fotoelectric ar trebui să se producă pentru orice

frecvență a radiației incidente cu condiția ca intensitatea acesteia să fie suficient de
mare.
 Contrar legii a III a.
Efectul fotoelectric extern se produce numai dacă frecvența radiației incidente este mai
mare sau cel puțin egală cu o valoare minimă, specifică fiecărei substanțe.
Conceptul corpuscular al luminii:
 Max Planck, 1900- prin ipoteza sa asupra oscilatorilor microscopici care emit sau
absorb radiații:
Energia unui astfel de oscilator nu poate avea orice valoare, ci numai valori discrete: E1,
E2,....En....
Energia unui oscilator poate să crească în cazul absorbției sau să scadă în cazul emisiei,
între două valori Eg și Ei numai cu cantitatea:
𝐸𝑔 − 𝐸𝑖 = 𝜀 = ℎ ∙ 𝜗
Unde:
𝜀-cuantă de energie;
𝜗-frecvența oscilatorului;
ℎ = 6,625 ∙ 10−34 𝐽𝑠- constanta lui Planck.
Energia se cuantifică!!!!!!
Radiațiile electromagnetice emise sau absorbite au o structură discontinuă,
fiind formate din porții discrete de energie numite cuante de energie.
Explicarea legilor efectului fotoelectric
extern
1. Creste fluxul→ crește nr. fotoni incidenți
→crește nr de electroni emiși.
2. Energia cinetică este d.p. cu frecvența

radiației incidente;
𝐸𝑐 = ℎ𝜗 − 𝐿
3. Scade frecvența → scade energia

cinetică.
𝐸𝑐 = 𝑜 → 𝐿 = ℎ𝜗0
𝜗0 -frecvență de prag
1905, A. Einstein
4. Interacțiunea se produce instantaneu.
𝑚𝑣 2
ℎ𝜗 = 𝐿 +
2
Vă mulțumesc!!!!
ELEMENTE DE FIZICĂ TEHNOLOGICĂ
EFT
LECT.DR. NECHIFOR CRISTINA-DELIA
CURS 2
2017-2018
I. CUANTIFICAREA ȘI NATURA DUALĂ A MATERIEI
I.1. FENOMENE FIZICE ÎN CARE SE MANIFESTĂ ASPECTUL DE CORPUSCUL AL UNDELOR ELECTROMAGNETICE
• 1. EFECTUL FOTOELECTRIC
• Fenomenul de emisie de electroni de către un corp aflat sub acțiunea radiațiilor electromagnetice a fost
• Aspectul ondulatoriu:
numit efect fotoelectric extern.
• Interferența;
• Difracția;
• Polarizarea.
➢ Aspectul corpuscular:
➢ Efectul fotoelectric;
➢ Efectul Compton;
➢ Radiația termică. Energia se cuantifică!!!!!!
Radiațiile electromagnetice emise sau absorbite au o structură discontinuă,
fiind formate din porții discrete de energie numite cuante de energie.
I. CUANTIFICAREA ȘI NATURA DUALĂ A MATERIEI
I.1. FENOMENE FIZICE ÎN CARE SE MANIFESTĂ ASPECTUL DE CORPUSCUL AL UNDELOR ELECTROMAGNETICE
2. EFECTUL COMPTON
• A fost pus în evidență în 1923 de către ARTHUR COMPTON, studiind împrăștierea radiațiilor X pe atomi ușori;
• - confirmă teoria corpusculară a undelor electromagnetice.
Pe lângă radiațiile cu lungimea de undă egală cu a

radiațiilor incidente mai există o radiație, cu lungime de
undă mai mare.
Acest fenomen s-a numit Efect Compton.
D.p.v. al teoriei ondulatorii radiațiile împrăștiate trebuie
să aibă aceiași lungime de undă ca și radiațiile incidente.
Radiațiile incidente produc electronilor oscilații forțate
având aceiași frecvență. Electronii aflați în mișcare
F- fantă colimatoare; oscilatorie radiază unde electromagnetice cu frecvență
G- blog de grafit; egală cu a mișcării oscilatorii, deci aceiași cu a radiației
D- detector (Spectrometru RÖNTGEN) incidente.
EXPLICAREA EFECTULUI COMPTON PE BAZA TEORIEI CORPUSCULARE
• Radiațiile electromagnetice emise sau absorbite au o structură discontinuă, fiind formate din porții
discrete de energie numite cuante de energie.
𝜀 =ℎ∙𝜗
Unde:
𝜀-Cuantă de energie;
𝜗-Frecvența oscilatorului;
ℎ = 6,625 ∙ 10−34 𝐽𝑠- constanta lui planck.
• EXPLICAREA FENOMENULUI POATE FI DATĂ PE BAZA INTERACȚIUNII ELEASTICE DINTRE UN
FOTON ȘI UN ELECTRON AL SUBSTANȚEI ÎMPRĂȘTIETOARE.
Legea conservării energiei:
ℎ ∙ 𝜗0 = ℎ ∙ 𝜗 + 𝐸𝑐 + 𝐿
Unde:
ℎ ∙ 𝜗0 -energia fotonului incident;
ℎ ∙ 𝜗- energia fotonului împrăștiat;
𝐸𝑐 - energia cinetică a electronului de recul;
𝐿- lucrul mecanic de extracție.
Se poate deduce din această relație ecuația care
exprimă variația lungimii de undă a unui foton la
interacțiunea cu un electron aflat în repaus dar și energia
cinetică a electronului de recul.
• Variația lungimii de undă a unui foton la interacțiunea cu un electron aflat în repaus:
2𝜃
∆𝜆 = 2 ∙ Λ ∙ 𝑠𝑖𝑛
2
ℎ
Λ= -lungime de undă Compton.
𝑚0 𝑐
OBSERVAȚII:
1. ∆𝜆- este independentă de natura substanței împrăștietoare;
2. ∆𝜆- depinde de unghiul de împrăștiere, 𝜃, având valori:
∆𝜆 = 0, 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝜃 = 0
•
∆𝜆 = 2Λ, 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝜃 = 𝜋
• Lungimea de undă compton este caracteristică fiecărei particule cu care interacționează fotonul, fiind
i.p. cu masa particulei.
• Energia cinetică a electronului de recul depinde de lungimea de undă a radiației incidente și de
unghiul de împrăștiere a fotonului:
𝜃
ℎ∙𝑐 2 Λ 𝑠𝑖𝑛2
𝐸𝑐 = ∙ 2
𝜆0 𝜆 + 2 Λ 𝑠𝑖𝑛2 𝜃
0 2
• Direcția demișcare a acestuia este determinată de energia și de direcția de împrăștiere a fotonului
incident:
𝜃
𝑐𝑡𝑔
𝑡𝑔𝜑 = 2
Λ
+1
𝜆0
• Aceste două fenomene efectul fotoelectric extern și efectul compton au contribuit la fundamentarea teoriei
corpusculare a undelor electromagnetice. Așadar putem spune, conform afirmației lui A. EINSTEIN, că : “lumina
are atât caracter de undă cât și de corpuscul”.
• D.p.v. macroscopic radiația electromagnetică este o undă.

• Microscopic aceasta este un ansamblu de particule cuantice care au:
• Energia: 𝐸 = ℎ𝜐;
• Masa de repaus: 𝑚0 = 0;
ℎ𝜐
• Masa de mișcare: 𝑚 = ;
𝑐2
8 Τ
• Viteza: 𝑣 = 𝑐 = 3 ∙ 10 𝑚 𝑠;
• Sarcina electrică: 𝑞 = 0.
3. RADIAȚIA TERMICĂ
• Radiația termică este o radiație de natură electromagnetică emise de corpurile încălzite ( 𝑇 > 𝑂𝐾),
având lungime de undă cuprinsă între 103 𝑛𝑚 − 108 𝑛𝑚 ( UV-VIS-IR).
• Un corp simultan cu emisia de radiație termică poate absorbi radiații din mediul înconjurător. Când
între radiația emisă și cea absorbită se stabilește un echilibru spunem că avem o radiație termică
de echilibru.
• Observație: Doar radiația termică poate fi radiație de echilibru.
3.1. MĂRIMI CARACTERISTICE CORPURILOR CARE EMIT
RADIAȚII
• 1. FLUXUL EMIS, Φ 𝑇𝑒𝑚𝑖𝑠 - energia radiantă emisă de o suprafață:
𝑑𝑊𝑇𝑒𝑚𝑖𝑠 𝐽
Φ 𝑇𝑒𝑚𝑖𝑠 = =𝑊
𝑑𝑡 𝑠
Fluxul emis cuprinde radiații de diferite frecvențe și atunci se definește DENSITATEA SPECTRALĂ A FLUXULUI:
𝑑Φ 𝑇 𝑒𝑚𝑖𝑠
Φ 𝑇,𝜐 𝑒𝑚𝑖𝑠 =
𝑑𝜐
Densitatea spectrală a fluxului este raportul dintre fluxul energetic emis, de suprafață elementară a unui corp, cu
frecvențele cuprinse în intervalul 𝜐 și 𝜐 + 𝑑𝜐
3.1. MĂRIMI CARACTERISTICE CORPURILOR CARE EMIT
RADIAȚII
2. LUMINANȚA sau STRĂLUCIREA SPECTRALĂ, 𝐿 𝑇

𝐿𝑇 =
𝑑𝑆 ∙ 𝑑Ω
-Este numeric egală cu fluxul emis de unitatea de suprafață a corpului, în direcție normală, cuprinsă într-un unghi
solid egal cu unitatea.
DENSITATEA SPECTRALĂ A LUMINANȚEI se definește:

𝑑𝐿 𝑇 𝑑Φ 𝑇 𝑒𝑚𝑖𝑠
𝐿 𝑇,𝜐 = =
𝑑𝜐 𝑑𝑆 ∙ 𝑑Ω ∙ 𝑑𝜗
-luminanța unui izvor de radiații corespunzător unui interval de frecvență egal cu unitatea.
3.1. MĂRIMI CARACTERISTICE CORPURILOR CARE EMIT RADIAȚII
• 3. EMITANȚA sau RADIANȚA, 𝑴𝑻

-fluxul emis de unitatea de suprafață a corpului, de o singură parte a acestuia (Ω = 2𝜋), ce cuprinde toate frecvențele
corespunzătoare radiației termice.
𝑀𝑇 = ; Ω = 2𝜋
𝑑𝑆
• 4. FACTORUL DE ABSORBȚIE, 𝑨𝑻
𝑑Φ 𝑇 𝐴
𝐴𝑇 =
𝑑Φ 𝑇 𝐼
Când pe suprafața 𝑑𝑆, a unui corp cade un flux de radiații 𝑑Φ 𝑇 𝐼 , o parte din acest flux se reflectă 𝑑Φ 𝑇 𝑅 iar cealaltă
parte pătrunde în corp, adică se absoarbe 𝑑Φ 𝑇 𝐴 .
FACTORUL SPECTRAL DE ABSORBȚIE, 𝐴𝜐
𝑑Φ 𝑇,𝜐 𝐴
𝐴𝑇 =
𝑑Φ 𝑇,𝜐 𝐼
3.2. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ
RADIAȚIA DE ECHILIBRU
• 1. DENSITATEA VOLUMICĂ DE RADIAȚIE:
La echilibru φ𝑒𝑚𝑖𝑠 = φ𝑎𝑏𝑠𝑜𝑟𝑏𝑖𝑡 ceea ce determină formarea unei densități volumice de energie:
𝑑𝑊𝑇
𝜌𝑇 =
𝑑𝑉
DENSITATEA SPECTRALĂ ENERGETICĂ A RADIAȚIEI:

𝑑𝜌𝑇 𝑑𝑊𝑇
𝜌𝑇,𝜐 = =
𝑑𝜐 𝑑𝑉 ∙ 𝑑𝜗
• 2. FLUXUL DE RADIAȚIE TRANSMIS care traversează o suprafață:
𝑑𝑊𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑚𝑖𝑠
Φ 𝑇,𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑚𝑖𝑠 =
𝑑𝑡
• 3. INTENSITATEA ENERGETICĂ A RADIAȚEI printr-o suprafață - fluxul transmis prin acea

suprafață care intră într-un unghi solid egal cu unitatea:
Φ 𝑇,𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑚𝑖𝑠
𝐼𝑇 =
𝑑Ω
• 4. INTENSITATEA SPECIFICĂ SPECTRALĂ este fluxul transmis prin unitatea de suprafață, aflată în câmpul
radiației, care intră într-un unghi solid egal cu unitatea, a cărui axă este normală la suprafața respectivă.
𝑑Φ 𝑇,𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑚𝑖𝑠
𝐸𝑇,𝜗 =
𝑑𝑆 ∙ 𝑑Ω ∙ 𝑑𝜗
OBSERVAȚII:
1. Intre EMITANȚĂ, 𝑀𝑇 , și LUMINANȚĂ, 𝐿 𝑇 , există următoarea relație:
𝑀𝑇 = 𝜋 ∙ 𝐿 𝑇
2. Între DENSITATEA SPECTRALĂ DE ENERGIE, 𝜌𝑇,𝜐 , și INTENSITATEA SPECIFICĂ SPECTRALĂ, 𝐸𝑇,𝜗 :
𝑐
𝐸𝑇,𝜗 = 4𝜋 ∙ 𝜌𝑇,𝜐
ELEMENTE DE FIZICĂ
TEHNOLOGICĂ
EFT
Curs nr.3
Cuprins:
■ Radiația termică
– Radiația termică de echilibru
– Legile lui Kirchhoff
– Legile corpului negru
■ Ipoteza lui De Broglie

■ Relațiile de nedeterminare ale lui Heisenberg
• Radiația termică:
■ Radiația termică este o radiație de natură electromagnetică emise de corpurile

încălzite ( 𝑻 > 𝑶𝑲), având lungime de undă cuprinsă între 𝟏𝟎𝟑 𝒏𝒎 − 𝟏𝟎𝟖 𝒏𝒎
( UV-VIS-IR).
■ Un corp simultan cu emisia de radiație termică poate absorbi radiații din mediul
înconjurător. Când între radiația emisă și cea absorbită se stabilește un echilibru
spunem că avem o radiație termică de echilibru.
• Radiația termică de echilibru
Legile lui Kirchhoff
■ Kirchhoff, în 1859, a stabilit următoarele legi pentru radiația termică de echilibru:
Prima lege: Radiația de echilibru este omogenă, izotropă și nepolarizată.
A doua lege: Densitatea spectrală de energie, 𝝆𝑻,𝝑 , nu depinde de natua și proprietățile

corpurilor care se află în echilibru ci doar de frecvență și temperatură.
𝑐
𝐸𝑇,𝜗 = ∙ 𝜌𝑇,𝜐
4𝜋
Intensitatea specifică spectrală: fluxul transmis prin unitatea de suprafață, aflată în câmpul radiației,
care intră într-un unghi solid egal cu unitatea, a cărui axă este normală la suprafața respectivă.
SAU: raportul dintre luminanță, 𝐿 𝑇 și factorul spectral de absorbție.
𝐿 𝑇,𝜗
𝐸𝑇,𝜗 = = 𝑓(𝑇, 𝜗)
𝐴 𝑇,𝜗
Caz particular: pentru un corp care absoarbe toată energia care cade pe el, numit corp negru.
𝚽𝑻,𝒂𝒃𝒔𝒐𝒓𝒃𝒊𝒕 = 𝚽𝑻,𝒆𝒎𝒊𝒔
𝑨𝑻,𝝑 = 𝟏 → 𝐸𝑇,𝜗 = 𝐿 𝑇,𝜗
• Legile radiației corpului negru
■ Un corp absolut negru nu există în natură, dar se poate

realiza artificial, dintr-o incintă cu pereții interiori absorbanți
ce are un mic orificiu.
■ O radiație care intră prin orificiu suferă un număr mare de
reflexii pe pereții interiori, în urma fiecăreia fiind absorbită o
cantitate de energie. În cele din urmă radiația este complet
absorbită, astfel încât:
𝑨𝑻,𝝑 = 𝟏
■ Radiația pe care o emite acest corp este radiația corpului
negru.
1. Legea Stefan-Boltzmann
Stabilește că emitanța unui corp, 𝑀𝑇 este direct proporțională cu puterea a patra a temperaturii.
𝑀𝑇 = 𝜎 ∙ 𝑇 4
Unde:
𝜎 = 5,67 ∙ 10−8 𝑊 Τ𝑚2 𝐾 4 - constanta Stefan-Boltzmann
2. Legea lui Wien

-Stabilește o formulă semiempirică pentru densitatea spectrală de
energie, 𝜌𝑇,𝜗
Legea de distribuție a lui Wien
𝜗
−𝐶2 ∙𝑇
𝜌𝑇,𝜗 = 𝐶1 ∙ 𝜗3 ∙𝑒
,
𝐶2
𝐶1, −𝜆∙𝑇
𝜌𝑇,𝜗 = ∙𝑒
𝜆5
Această lege se verifică experimental doar pentru 𝝀 mici, adică
VIS și UV.
Legea deplasării:
𝜆𝑚𝑎𝑥 ∙ 𝑇 = 𝑏
3. Legea Rayleigh-Jeans-stabilește o formulă pentru densitatea spectrală, care este valabilă pentru
lungimi de undă mari (IR).
8𝜋𝜗 2
𝜌𝜗,𝑇 = 3 ∙ 𝑘𝑇
𝑐
4. Legea de distribuție a lui Planck:

-legile enunțate anterior se verifică experimental în domenii diferite.
Planck soluționează această problemă prin ipoteza sa cu privire la cuantificarea energiei.
Atomii și moleculele corpului negru se comportă ca niște oscilatori care emit și absorb radiații, dar
nu în mod continuu, ci sub forma unor cantități bine determinate, numite cunate de energie.
𝜀 = ℎ𝜗
Un atom care oscilează va emite o energie:
𝐸 = 𝑛 ∙ 𝜀 = 𝑛 ∙ ℎ𝜗
4. Legea de distribuție a lui Planck:
8𝜋𝜗 2 1
𝜌𝜗,𝑇 = 3 ∙ ℎ𝜗
𝑐
𝑒 𝑘𝑇 −1
Cazuri particulare:
ℎ𝜗
ℎ𝜗 8𝜋𝜗3 𝑘𝑇
a) Frecvențe mici, h𝜗 ≪≪ 𝑘𝑇 ⟹ 𝑒 𝑘𝑇 =1+ ⇒ 𝜌𝜗,𝑇 = ∙ Legea Rayleigh-Jeans.
𝑘𝑇 𝑐3 ℎ𝜗
ℎ𝜗 ℎ𝜗 ℎ𝜗 ℎ𝜗 𝜗
8𝜋𝜗3 − 3 −𝐶2 ∙
b) Frecvențe mari, h𝜗 ≫≫ 𝑘𝑇 ⇒ 𝑒 𝑘𝑇 ≫1⇒𝑒 𝑘𝑇 −1≅𝑒 𝑘𝑇 ⇒ 𝜌𝜗,𝑇 = ∙𝑒 𝑘𝑇 = 𝐶1 ∙ 𝜗 ∙ 𝑒 𝑇
𝑐3
Legea lui Wien

Ipoteza lui de Broglie
■ Studiul fenomnelor optice a condus la concluzia că radiația electromagnetică are un caracter dual
ondulatoriu-corpuscular.
■ În 1923, Louis de Broglie, afirmă:
“Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape un secol aspectul corpuscular pentru a i se atașa în
exclusivitate doar aspectul de undă, oare nu s-a comis eroarea inversă în cazul substanței? Nu s-a
greșit oare neglijând aspectul de undă pentru a se considera doar aspectul corpuscular al
substanței?”
■ De Broglie elaborează idea că orice particulă (atom, electron, proton, etc.) în mișcare are și un
caracter ondulatoriu.
■ Orice microparticulă aflată în mișcare, cu viteza 𝑣,
Ԧ și impuls 𝑝Ԧ are asociată o lungime de undă, 𝜆,
numită lungime de undă de Broglie.
ℎ ℎ
𝜆= =
𝑝 𝑚𝑣
■ În cazul particulelor macroscopice, 𝜆 are valori foarte mici, aspectul ondulatoriu este neglijabil.
Ipoteza lui de Broglie
■ Datorită caracterului ondulatoriu, fiecarei particule i se poate atașa o undă, a cărei funcție de
undă se poate exprima:
2𝜋𝐸
−𝑖 ℎ 𝑡
Ψ 𝑟,
Ԧ 𝑡 = Ψ(𝑟)
Ԧ ∙ 𝑒
Ԧ componenta spațială
Ψ(𝑟)-
2𝜋
𝑖 𝑟Ԧ𝑝Ԧ
Ψ 𝑟Ԧ = Ψ0 ∙ 𝑒 ℎ
Funcția Ψ 𝑟,
Ԧ 𝑡 este o mărime complexă căreia nu i s-a putut da o semnificație intuitivă, dar:
Ψ ∙ Ψ∗ = Ψ 2
-reprezintă densitatea de probabilitate ca particula descrisă de funcția de undă Ψ 𝑟,
Ԧ 𝑡 să se
găsească la momentul t într-un volum dV.
Probabilitatea ca particula să se găsească undeva în întreg spațiul infinit este o certitudine.
(Condiția de normare):
2
න Ψ ∙ 𝑑𝑉 = 1
𝑉=∞
Relațiile de nedeterminare alei lui
HEISENBERG
■ Când nu se ia în considerare aspectul ondulatoriu al particulelor, mișcarea unui corp poate fi
perfect determinată, la orice moment de timp ulterior, dacă sunt suficiente date despre el la
momentul inițial.
■ În cazul microparticulelor, datorită caracterului ondulatoriu, acest lucru nu este posibil.
■ Heisenberg stabilește așa numita relație de nedeterminare, prin care stabilește că nu se pot
determina simultat, cu o precizie oricât de mare, coordonatele și împulsurile microparticulelor.
ℎ
∆𝑝𝑥 ∙ ∆𝑥 ≥
4𝜋
Produsul dintre nedeterminarea ( eroarea de măsură) impulsului și nedeterminarea poziției nu

𝒉
poate fi mai ic decât constanta .
𝟒𝝅
Relațiile de nedeterminare alei lui HEISENBERG
∆𝑝𝑥 = ∆𝑣𝑥 ∙ 𝑚 ⇒
ℎ
∆𝑣𝑥 ∙ 𝑚 ≥
4𝜋𝑚
ℎ
■ Pentru corpurile cu masa mai mare constanta devine tot mai mică, deci erorile de măsură
4𝜋𝑚
devin tot mai mici.
Relația de nedeterminare își pierde semnificația pentru corpurile cu masa mare.
■ Deoarece produsul ∆𝐸 ∙ ∆𝑡 are aceeași dimensiune ca produsul ∆𝑝𝑥 ∙ ∆𝑥, se poate scrie relația de
nedeterminare pentru energie:
ℎ
∆𝐸 ∙ ∆𝑡 ≥
4𝜋
Cu cât durata procesului este mai mare cu atât energia este mai bine determinată.
Cap.II. ELEMENTE DE FIZICA ATOMULUI
■ II.1. Spectre atomice. Serii spectrale. Analiză spectrală
■ II.2. Structura atomului. Modele atomice clasice
■ II.3. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor. Experiența Franck-Hertz.
■ II.4. Emisia spontană. Emisia indusă. Absorbția de radiație. Spectre atomice.

II. 1. Spectre atomice. Serii spectrale. Analiză spectrală.
■ Orice substanță din natură ( element chimic) emite un spectru caracteristic.
■ Spectrul este ansamblul undelor electromagnetice care

pot fi emise sau absorbite de un element chimic.
– Spectre de emisie
– Spectre de absorbție
Clasificarea spectrelor:
■ Spectre de linii
-sunt emise de gazele incandescente formate din atomi
(hidrogenul, sodiul,neon,litiu, mercurul).
■ Spectre de bandă
-emise de gazele moleculare, conțin grupări de linii foarte
apropiate între ele, încât nu mai pot fi percepute separat.
(s.n. benzi spectrale)
■ Spectre continue
-emise de corpurile solide și lichide aduse la
incandescență, conțin o succesiune de culori fără
intervale întunecate.
■ Liniile spectrale dintr-un spectru nu sunt dispuse la întâmplare, ci respectă o anumită lege.
■ În 1885, Balmer a stabilit o formulă empirică pentru lungimea de undă a liniei spectrale:
𝑛2
𝜆 = 3645,6 2 ∙ 108 𝑐𝑚 , 𝑛 = 3, 4, 5, 6.
𝑛 −4
1
Notând 𝜗ሚ = (număr de unde), Rydberg a scris relația de mai sus, pentru atomul de Hidrogen sub
𝜆
forma:
1 1 1
ሚ
𝜗= =R 2− 2
𝜆 2 𝑛
𝑅 = 1,09 ∙ 107 𝑚−1 , 𝑛 > 2
Aceste linii spectrale formează o serie spectrală numită seria Balmer.
■ Generalizând rezultatele experimentale s-a stabilit următoarea formulă empirică:
1 1 1
𝜗ሚ = =R −
𝜆 𝑛1 2 𝑛2 2
𝑛1 - caracterizează seria spectrală

𝑛2 −linia din spectrul respectiv.
Se obțin astfel următoarele serii spectrale:
1 1 1
1. 𝑛1 = 1, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 12 − 𝑛2 2
, 𝑛2 = 2,3,4, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐿𝑦𝑚𝑎𝑛 𝑈𝑉
1 1 1
2. 𝑛1 = 2, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 22
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 3,4,5, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐵𝑎𝑙𝑚𝑒𝑟 𝑉𝐼𝑆
1 1 1
3. 𝑛1 = 3, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 3
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 4,5,6, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝑃𝑎𝑠𝑐ℎ𝑒𝑛 𝐼𝑅 𝑎𝑝𝑟𝑜𝑝𝑖𝑎𝑡
1 1 1
4. 𝑛1 = 4 , 𝜗ሚ = 𝜆 = R 42
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 5,6,7 … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐵𝑟𝑎𝑐𝑘𝑒𝑡𝑡 𝐼𝑅 î𝑛𝑑𝑒𝑝ă𝑟𝑡𝑎𝑡
1 1 1
5. 𝑛1 = 5, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 52
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 6,7,8, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝑃𝑓𝑢𝑛𝑑 𝐼𝑅 î𝑛𝑑𝑒𝑝ă𝑟𝑡𝑎𝑡
1 1 1
6. 𝑛1 = 6, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 6 2 − 𝑛2 2
, 𝑛2 = 7,8,9 … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐻𝑢𝑚𝑝ℎ𝑟𝑒𝑦 𝐼𝑅 î𝑛𝑑𝑒𝑝ă𝑟𝑡𝑎𝑡
Elemente de Fizică Tehnologică
EFT
Curs 4
Lect.dr. NECHIFOR Cristina-Delia
CUPRINS:
• Cap.II. ELEMENTE DE FIZICA ATOMULUI
• II.1. Spectre atomice. Serii spectrale. Analiză spectrală
• II.2. Structura atomului. Modele atomice clasice
• II.3. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor. Experiența Franck-Hertz.
• II.4. Emisia spontană. Emisia indusă. Absorbția de radiație.

Clasificarea spectrelor:
• Spectre de linii
-sunt emise de gazele incandescente formate din atomi
(hidrogenul, sodiul,neon,litiu, mercurul).
• Spectre de bandă
-emise de gazele moleculare, conțin grupări de linii
foarte apropiate între ele, încât nu mai pot fi percepute
separat. (s.n. benzi spectrale)
• Spectre continue
-emise de corpurile solide și lichide aduse la
incandescență, conțin o succesiune de culori fără
intervale întunecate.
• Liniile spectrale dintr-un spectru nu sunt dispuse la întâmplare, ci respectă o anumită lege.
1 1 1
𝜗ሚ = =R −
𝜆 𝑛1 2 𝑛2 2
𝑛1 - caracterizează seria spectrală

𝑛2 −linia din spectrul respectiv.
Se obțin astfel următoarele serii spectrale:
1 1 1
1. 𝑛1 = 1, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 12
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 2,3,4, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐿𝑦𝑚𝑎𝑛 𝑈𝑉
1 1 1
2. 𝑛1 = 2, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 22
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 3,4,5, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐵𝑎𝑙𝑚𝑒𝑟 𝑉𝐼𝑆
1 1 1
3. 𝑛1 = 3, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 3
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 4,5,6, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝑃𝑎𝑠𝑐ℎ𝑒𝑛 𝐼𝑅 𝑎𝑝𝑟𝑜𝑝𝑖𝑎𝑡
1 1 1
4. 𝑛1 = 4 , 𝜗ሚ = 𝜆 = R 42
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 5,6,7 … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐵𝑟𝑎𝑐𝑘𝑒𝑡𝑡 𝐼𝑅 î𝑛𝑑𝑒𝑝ă𝑟𝑡𝑎𝑡
1 1 1
5. 𝑛1 = 5, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 52
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 6,7,8, … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝑃𝑓𝑢𝑛𝑑 𝐼𝑅 î𝑛𝑑𝑒𝑝ă𝑟𝑡𝑎𝑡
1 1 1
6. 𝑛1 = 6, 𝜗ሚ = 𝜆 = R 62
− 𝑛2 2
, 𝑛2 = 7,8,9 … 𝑆𝑒𝑟𝑖𝑎 𝐻𝑢𝑚𝑝ℎ𝑟𝑒𝑦 𝐼𝑅 î𝑛𝑑𝑒𝑝ă𝑟𝑡𝑎𝑡
II.2. Structura atomului. Modele atomice clasice
Învelișul electronic Electroni, -

• Atomul
Nucleu
Protoni, +
Neutoni, 0
• Conceptul de atom a fost pentru prima dată

utilizat în anii 500-400 î.e.n de către filozofii
greci Leucip și Democrit.
• Conform acestui concept materia poate fi
divizată până la nivelul unor unități
fundamentale, numite atomos ( în limba
greacă înseamnă indivizibil).
Modelul J.J. Thomson
• 1889 Joseph John Thomson a propus o primă structură atomică, pe baza
experimentelor legate de descărcările în gaze.
• Acesta a imaginat atomul ca pe o mica sferă rotunda, solidă, încărcată cu sarcină
electrică pozitivă, în care erau implantați un număr suficient de electroni, în așa fel
încât sarcina totală să fie zero.
• Acest model poartă numele de modelul ”cozonacului cu stafide”.
-
-
-
-
-
-
• Modelul propus nu reușete să explice

- cum sarcinile pozitive, uniform distribuite, sunt stabile și nu se resping
- dar nici emisia radiației luminoase de către atomi.
• În 1903 Philipp von Lenard, observând că electronii din
razele catodice trec prin foițe subțiri de metal practic
nedeviați, subliniază natura lacunară a atomilor.
• El propune un model de atom mai mult gol, având în
compoziție, din loc în loc, perechi de sarcini pozitive şi
negative.
• Tot în același an, 1903, fizicianul japonez Hantaro
Nagaoka propune un model atomic de tip planetă
Saturn: cu un centru pozitiv și niște inele care îl
înconjoară, alcătuite dintr-o mulțime de sarcini electrice
negative.
• Deşi n-a fost acceptată de către comunitatea științifică
(datorită absenței unor dovezi experimentale), o astfel de
structură atomică este extrem de apropiată de ceea ce ne
imaginăm chiar și astăzi despre interiorul atomului.
Modelul atomic Rutherford
• In 1906, Ernest Rutherford a reușit să dovedească

experimental structura planetară a atomului.
• Experimentul a constat în bombardarea unei foițe
metalice de aur cu un fascicul monoenergetic de
particule alfa, emise de o sursă radioactivă de Ra
(Radiu).
• Observații:
• majoritatea particulelor α au rămas nedeviate, ceea ce a însemnat că acestea nu au
întâlnit nimic consistent în drumul lor; așadar atomul are o structură lacunară;
• particule care au fost deviate (una la câteva mii) și-au schimbat radical traiectoria cu
unghiuri foarte mari în raport cu direcția inițială.
• Modelul atomic imaginat, în urma acestui experiment, de către Rutherford a fost un

model de tip planetar și datează din anul 1911.
• Deficiențele modelului:
• Electrodinamica clasică afirma că orice mișcare accelerată a electronilor este însoțită

de o emisie de radiație electromagnetică. Prin urmare ar trebui ca:
- atomul să emită continuu energie, sub formă de unde electromagnetice, ceea ce
nu s-a constatat experimental;
- electronii, pierzând energie, ar trebui să cadă pe nucleu ; în consecință toți atomii
ar trebui să fie instabili.
• Modelul Rutherford nu explică nici emisia și nici absorbita luminii, care au un
caracter discontinuu (experiența Franck - Hertz).
Modelul Rutherford :
- lacunaritatea atomului;
- valabilitatea numărului atomic Z (care desemnează numărul de sarcini pozitive din
nucleu).
Modelul atomic Bohr
• Elaborat în anul 1913, modelul atomic Bohr numit și "modelul cuantificat al atomului",
îmbină modelul planetar elaborat de Rutherford cu teoria cuantică a radiației termice
elaborată de Planck.
• Postulatele lui Bohr:

• Postulatul orbitelor staționare:
În locul infinității de orbite circulare, Bohr postulează existența în atom doar a unui șir
discret de orbite, pe care le numește stări staționare, cu energii bine determinate E1 , E2 ,
E3.
Atomii pot exista numai în stări staţionare, de energie bine determinată, în care nu
radiază energie şi sunt stabili.
Acest prim postulat este de fapt echivalent cu ideea cuantificării energiei atomilor.
Modelul atomic Bohr
• Postulatul frecvențelor:
Absorbția sau emisia de energie este posibilă numai la trecerea dintr-o stare
staționară în alta.
𝜀 = ℎ𝜗𝑛1 = 𝐸𝑛 − 𝐸1
Unde:
ℎ − constanta lui Planck; ℎ = 6,62 ∙ 10−34 𝐽Τ𝑠;
𝜗𝑛1 − frecvența radiației emise (sau absorbite);
𝐸𝑛 , 𝐸1 − energiile stărilor staționare de pe care are loc tranziția electronului.
Dacă:
> 0, 𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑜𝑐 𝑒𝑚𝑖𝑠𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑎ț𝑖𝑒;
𝜀=ቊ
<0 𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑜𝑐 𝑎𝑏𝑠𝑜𝑟𝑏ț𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑎ț𝑖𝑒.
Modelul atomic Bohr
• Postulatul momentului cinetic orbital al electronului
Momentul cinetic orbital al electronului (datorat mişcării electronului în jurul nucleului)
este cuantificat, adică are valori numai multipli întregi ai constantei h/2π, unde h este
constanta lui Planck.
Pe baza acestor trei postulate a fost creat modelul planetar semicuantic al atomului.
Astfel, considerând un electron de sarcină e (în valoare absolută) şi masă m0 mişcându-se pe
o orbită circulară de rază r, în jurul unui nucleu de sarcină Ze, se obține pentru energie
relația:
𝑍 2 𝑒 4 𝑚𝑒 2𝜋 1
𝐸𝑛 = − 2
∙ 2
2(4𝜋𝜀0 ) ℎ 𝑛
Această relație permite să se calculeze energia corespunzătoare fiecărei stări
posibile, stabilă sau excitată a unicului electron din atom, deci a atomului.
Electronul în atom poate avea doar un șir discret de energii. O stare de energie
internă permisă atomului reprezintă un nivel energetic al atomului.
Deficiențele modelului Bohr
• Nu poate explica spectrele de emisie și fenomenele de ionizare decât pentru

atomul de H;
• Nu poate fundamenta științific spectrele unor atomi grei;
• Nu poate explica formarea legăturilor duble;
Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
-modelul precuantic
• Acest model este o extindere a modelului semicuantic

al atomului descris de Bohr la orbite eliptice.
• Formula nivelelor energetice în atomul Bohr-
Sommerfeld coincide cu cea din modelul Bohr.
• În această privință modelul Bohr-Sommerfeld nu
aduce nimic nou. Întrucât singurul element nou este
dat de forma eliptică a traiectoriei electronului s-a
demonstrat că acestea modifică numere cuantice.
𝑍 2 𝑒 4 𝑚𝑒 2𝜋 1
𝐸𝑛 = − ∙
2(4𝜋𝜀0 )2 ℎ 𝑛2
Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
-modelul precuantic
• Orbitele staționare, în modelul Bohr-Sommerfeld, sunt determinate de două
numere întregi: 𝑛𝑟 -număr cuantic radial și 𝑛𝜑 - număr cuantic azimutal. Suma
lor este tot un număr întreg, n- număr cuantic principal:
𝑛 = 𝑛𝑟 + 𝑛𝜑
• Se poate demonstra că, pentru un număr cuantic n dat, deci o energie și o

semiaxă mare date, corespund n elipse ce diferă prin valorile semiaxelor mici.
• Electronul având aceeași energie poate alege ca traiectorie oricare din cele n
elipse.
Modelul ondulatoriu al atomului
• În 1930, Erwin Schrödinger a elaborat un model atomic ce nu a fost încă

infirmat;
• Noțiunea de orbită, din modelul lui Bohr a fost înlocuită cu noțiunea de
orbital;
• Orbitalul este o zonă din jurul nucleului în care electronul se găsește cu cea
mai mare probabilitate.
-
-
- -
Învelișul electronic
• Este structurat în straturi de electroni care sunt zone difuze situate la
distanțe diferite de nucleu, în număr de 7, n=1, 2,3,4,5,6,7
K
L
M
N
P
Q
Nr. max de electroni de pe un strat:
2𝑛2
s
Strat
Substraturi p E
Orbitali
d
Diferă prin nivelurile de energie f
Nr. maxim de electroni
Sunt formate din același tip de orbitali
1 (k) 1s
Electronii se mișcă în jurul nucleului, dar execută

2 (L) 2s 2p și o mișcare în jurul propriei axe, numită mișcare
de spin, ce se poate face în două sensuri opuse.
3 (M) 3s 3p 3d Un orbital poate fi ocupat de maxim 2
electroni cu spin opus.
4 (N) 4s 4p 4d 4f
5 (O)
5s 5p 5d 5f
1s=max 2 electroni
Px, py, pz
= max 6 electroni
5 orbitali
=max 10 electroni
Orbitalii f, au 7 orbitali=max 14 electroni
ELEMENTE DE FIZICĂ
TEHNOLOGICĂ
EFT
CURS NR.5
LECT. DR. NECHIFOR CRISTINA -DELIA
Cuprins:
Cap.II. ELEMENTE DE FIZICA ATOMULUI
II.1. Spectre atomice. Serii spectrale. Analiză spectrală
II.3. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor. Experiența Franck-Hertz.
II.4. Emisia spontană. Emisia indusă. Absorbția de radiație.

II.3. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor.
Experiența Franck-Hertz.
Modelul atomic numit și "modelul cuantificat al atomului", are la bază postulatele lui Borh:
oPostulatul orbitelor staționare:
-existența în atom doar a unui șir discret de orbite, pe care le numește stări staționare, cu energii bine
determinate E1 , E2 , E3.
Atomii pot exista numai în stări staţionare, de energie bine determinată, în care nu radiază energie şi sunt
stabili.
oPostulatul frecvențelor:
Absorbția sau emisia de energie este posibilă numai la trecerea dintr-o stare staționară în alta.
oPostulatul momentului cinetic orbital al electronului
Momentul cinetic orbital al electronului (datorat mişcării electronului în jurul nucleului) este cuantificat,
adică are valori numai multipli întregi ai constantei h/2π, unde h este constanta lui Planck.
Astfel, considerând un electron de sarcină e (în valoare absolută) şi masă m0 mişcându-se pe o

orbită circulară de rază r, în jurul unui nucleu de sarcină Ze, se obţine pentru energie relaţia:
Această relaţie permite să se calculeze energia corespunzătoare fiecărei stări posibile,

stabilă sau excitată a unicului electron din atom, deci a atomului.
Electronul în atom poate avea doar un șir discret de energii. O stare de energie internă
permisă atomului reprezintă un nivel energetic al atomului.
𝜀 = ℎ𝜗𝑛1 = 𝐸𝑛 − 𝐸1
Unde:
ℎ − constanta lui Planck; ℎ = 6,62 ∙ 10−34 𝐽Τ𝑠;
𝜗𝑛1 − frecvența radiației emise (sau absorbite);
𝐸𝑛 , 𝐸1 − energiile stărilor staționare de pe care are loc tranziția electronului.
Dacă:
> 0, 𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑜𝑐 𝑒𝑚𝑖𝑠𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑎ț𝑖𝑒;
𝜀=ቊ
<0 𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑜𝑐 𝑎𝑏𝑠𝑜𝑟𝑏ț𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑎ț𝑖𝑒.
•Conform Postulatului lui Bohr, electronul în atom poate avea doar un șir discret de energii. O stare de energie
internă permisă atomului reprezintă un nivel energetic al atomului.
•Nivelele energetice ale atomilor se pot determina experimental, urmărindu-se energia pierdută de electroni în
ciocnirile cu atomii. Primul experiment de acest fel a fost realizat de Franck și Hertz în 1914, iar rezultatele au
confirmat experimental postulatele lui Bohr.
•Idea experienței este următoarea: atomii sau moleculele unui gaz aflat la presiune scăzută sunt bombardați de
electroni lenți, studiindu-se distribuția vitezelor electronilor înainte și după ciocnire.
•Experimental realizat de Franck și Hertz a pus în evidență existența energiilor discrete, adică faptul că atomul nu
poate emite sau absorbi decât valori bine determinate de energie.
Schema dispozitivului experimental:
𝐸𝑐𝑖𝑛 = 𝑒 ∙ 𝑈2
În urma ciocnirilor cu cu electronii, atomii pot

primi doar valori bine determinate de energie:
𝐸 = 𝑛 ∙ 𝑒 ∙ 𝑉𝑟𝑒𝑧
Conform acestei figuri intensitatea curentului anodic scade brusc pentru
valori bine determinate ale potenţialului accelerator şi anume pentru
acelea care reprezintă un multiplu întreg al unei singure valori, 𝑉𝑟𝑒𝑧 , numit
primul potenţial critic, sau potenţial de rezonanţă al atomului. Valoarea lui
depinde de natura atomilor gazului din incintă: potenţialul de rezonanţă al
mercurului este 4,9 V, al neonului 19,4 volţi, al potasiului 1,63 volţi, al
sodiului 2,12 volţi, al heliului 21 volţi etc.
În consecință, diferența dintre două valori succesive ale potențialului
accelerator, pentru care se obține micșorarea curentului anodic, este egală
cu potențialul de rezonanță.
Acest fapt dovedește că, în urma ciocnirii cu electronii, atomii nu pot
primi decât valori bine determinate de energie, și anume multipli întregi
de 𝑒 ∙ 𝑉𝑟𝑒𝑧 (electron-volt).
Diagrama nivelelor energetice
•Sistemul de nivele energetice ale atomului este adesea
reprezentat grafic sub forma unei scheme, într-o scară liniară
verticală a energiei, numită diagrama nivelelor energetice.
•Liniile orizontale reprezintă nivelele energetice, iar săgețile
verticale tranzițiile dintre două nivele.
•Starea staționară cu energia cea mai mică este starea
fundamentală, celelalte sunt stări excitate.
• Pe o astfel de diagramă se observă că o serie spectrală este
rezultatul tranzițiilor de dezexcitare de pe nivele excitate
diferite, pe același nivel inferior. Pe figură sunt reprezentate
seriile spectrale Lyman, Balmer, Paschen și Brackett.
Absorbția spontană
Când un foton având energia ℎ𝜗 = 𝐸𝑚 − 𝐸𝑛 cade pe un atom aflat în starea 𝐸𝑛 este absorbit, iar atomul
urcă pe un nivel energetic superior, 𝐸𝑚 .
Acest proces se numește absorbție indusă. Se numește astfel, deoarece fotonul incident a indus atomul să
absoarbă energie.
Em Em
ℎ𝜗
En En
Emisia spontană
În starea excitată un atom poate sta un timp de ordinul

10−9 − 10−8 secunde, după care poate reveni automat
în starea fundamentală prin emisia unui foton cu Em
energia: ℎ𝜗
ℎ𝜗 = 𝐸𝑚 − 𝐸𝑛
Acest proce se numește emisie spontană.
En
Caracteristicile emisiei spontane
❖Fotonul, de energie ℎ𝜗 = 𝐸𝑚 − 𝐸𝑛 emis se poate mișca în orice direcție.
❖Între fotonii emiși de mai mulți atomi nu va exista aceiași fază, deoarece atomii nu interacționează între ei.
❖Radiația emisă în aceste condiții este incoerentă.
❖Probabilitatea, în unitatea de timp, ca un atom aflat în starea superioară să emită spontan un foton și să
treacă în starea inferioară depinde numai de caracteristicile stărilor atomice implicate în tranziție.
❖Această probabilitate a tranziție spontane pe unitatea de timp și pe atom o notăm cu 𝐴𝑚𝑛 și o numim
coeficientul lui Einstein pentru emisia spontană.
Caracteristicile emisiei spontane
Numărul tranzițiilor spontane (m)→(n) în unitatea de timp va depinde numai de probabilitatea de tranziție pe unitatea de timp
𝐴𝑚𝑛 și de numărul sistemelor atomice 𝑁𝑚 aflate în starea excitată.
Deci se poate scrie:
𝑑𝑁𝑚
− = 𝑁𝑚 𝐴𝑚𝑛
𝑑𝑡 𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛
termenul − 𝑑𝑁𝑚 𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛 reprezintă numărul de sisteme atomice cu care este micșorat numărul 𝑁𝑚 prin fenomenul de emisie
spontană.
𝑑𝑁𝑚
Mărimea mai poartă denumirea de rată a emisiei spontane sau viteză de variație a populației acestui nivel.
𝑑𝑡
Ca urmare, puterea radiației emise spontan este:

𝑑𝑁𝑚
𝑃𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛 = ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝑑𝑡 𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛
= ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝐴𝑚𝑛 ∙ 𝑁𝑚
Intensitatea radiației emise spontan într-o anumită direcție este proporțională cu 𝑃𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛 și deci:
𝐼𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛 = 𝐾 ∙ 𝑃𝑠𝑝𝑜𝑛𝑡𝑎𝑛 = 𝐾 ∙ ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝐴𝑚𝑛 ∙ 𝑁𝑚
în care, K este un factor care depinde de geometria sursei.
Emisia indusă
➢Dacă atomul este în stare excitată și un foton având energia exact: ℎ𝜗 = 𝐸𝑚 − 𝐸𝑛 este incident la acesta,
atunci fotonul interacționează cu atomul și induce trecerea atomului în starea fundamentală prin emisia unui
nou foton.
➢Acest proces se numește emisie indusă.
ℎ𝜗
Em Em
ℎ𝜗
ℎ𝜗
En En
Emisia indusă
➢Emisia indusă, spre deosebire de emisia spontană este un proces atificial.

➢Electronii aflați în stare excitată, trebuie să aștepte până când apare un foton dintr-o emisie
spontană sau pot fi stimulați să coboare pe nivelul energetic inferior din exterior, utilizând un
foton cu energia egală cu diferența dintre energiile celor două nivele.
➢Coborârea electronului pe nivelul cu energie mai mică se realizează prin emisia atât a fotonului
incident cât și a unui foton având aceeași frecvență, aceeași fază și aceeași direcție.
➢Fiecare foton incident produce doi fotoni având aceeași energie.
➢Spunem că radiația emisă prin acest proces este coerentă.
Emisia indusă
Variația în timp a populației nivelului superior datorată emisiei induse este dată de relația:
𝑑𝑁𝑚
− 𝑑𝑡 𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠
= 𝐵𝑚𝑛 ∙ 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) ∙ 𝑁𝑚
În această ecuație − 𝑑𝑁𝑚 𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠 este numărul de sisteme atomice cu care este micșorat numărul 𝑁𝑚 prin procesul de
emisie indusă, iar 𝐵𝑚𝑛 este coeficientul lui Einstein pentru emisia indusă si reprezintă probabilitatea ca un atom să
emită indus în unitatea de timp un foton cu frecvența 𝜗𝑚𝑛 , când densitatea de energie a radiației 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) este egală
cu unitatea.
Puterea radiației emise prin tranziții induse va fi dată de produsul dintre energia unui foton și rata emisiei induse:
𝑑𝑁𝑚
𝑃𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠 = ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝑑𝑡 𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠
𝑃𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠 = ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝐵𝑚𝑛 ∙ 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) ∙ 𝑁𝑚

Intensitatea radiației emise induse este o mărime proporțională cu 𝑃𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠 și deci:
𝐼𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠 = 𝐾 ∙ 𝑃𝑖𝑛𝑑𝑢𝑠 = 𝐾 ∙ ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝐵𝑚𝑛 ∙ 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) ∙ 𝑁𝑚
Absorbția radiației
Un atom aflat pe un nivel energetic inferior (n) , în prezența radiației cu densitatea de energie egală
cu 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) poate absorbi energia radiației incidente și să treacă la nivelul superior.
Acest proces este invers procesului de emisie indusă si deci putem scrie rata procesului de absorbție sub
forma:
𝑑𝑁𝑛
= 𝐵𝑛𝑚 ∙ 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) ∙ 𝑁𝑛
𝑑𝑡 𝑎𝑏𝑠𝑜𝑟𝑏𝑖𝑡
-unde 𝐵𝑛𝑚 este coeficientul lui Einstein pentru absorbție.
Intensitatea radiației absorbite este:

𝐼𝑎𝑏𝑠𝑜𝑟𝑏𝑖𝑡 = 𝐾 ∙ ℎ ∙ 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝐵𝑛𝑚 ∙ 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) ∙ 𝑁𝑛
Când ratele procesului care au tendința să populeze diverse stări energetice ale atomilor sunt
egalate de ratele proceselor de depopulare a acestor stări se poate scrie:
𝑁𝑚 ∙ 𝐴𝑚𝑛 + 𝐵𝑚𝑛 ∙ 𝜌𝑇 𝜗𝑚𝑛 ∙ 𝑁𝑚 = 𝐵𝑛𝑚 ∙ 𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 ) ∙ 𝑁𝑛
Această relație mai poate fi scrisă și sub forma:

𝑁𝑚 𝐵𝑛𝑚 ∙𝜌𝑇 (𝜗𝑚𝑛 )
=
𝑁𝑛 𝐵𝑚𝑛 ∙𝜌𝑇 𝜗𝑚𝑛 +𝐴𝑚𝑛
Utilizând pentru starea de echilibru termodinamic legea de distribuție a lui Boltzmann
𝑁𝑚 −ℎ𝜗𝑚𝑛ൗ𝑘𝑇
=𝑒
𝑁𝑛
La echilibru termodinamic populația nivelului superior Nm este mai mică decât cea a nivelului inferior Nn.
Se spune, în acest caz, că avem o distribuție normală a populațiilor atomice pe nivelele de energie.
Și formula pentru densitatea de energie ra radiației în condiții de echilibru termodinamic, dată de formula lui Planck :
8𝜋𝜗2 1
𝜌𝜗,𝑇 = 𝑐3
∙ ℎ𝜗
𝑒 𝑘𝑇 −1
Obținem legătura între cei trei coeficienți Einstein:
𝐴𝑚𝑛 8𝜋𝜗3
=
𝐵𝑛𝑚 𝑐3
Această relație permite să se exprime coeficientul de emisie spontană A prin coeficientul de absorbție B, care poate fi
determinat experimental.
➢Nivelele de energie (m) si (n) considerate până acum, au fost alese așa fel încât frecvența rezultată prin
tranzițiile dintre ele, să fie egală cu frecvența câmpului electromagnetic cu care sistemele atomice se
găsesc în echilibru.
➢Pentru ca procesele de emisie și absorbție să aibă loc, în afară de această condiție, mai trebuie
îndeplinite diferite alte regularități.
➢De exemplu, nu toate tranzițiile dintre oricare nivele sunt însoțite de radiație, ci sunt posibile și tranziții
ne-radiative. Prin acest proces, numit relaxare, energia eliberată este preluată de către rețeaua
cristalină, conducând la încălzirea acesteia.
➢În afară de aceasta, unele tranziții sunt nepermise sau interzise (au probabilitate foarte mică să se
realizeze).
ELEMENTE DE FIZICĂ
TEHNOLOGICĂ
Curs nr. 6
Lect.dr. Nechifor Cristina-Delia
Cap. III. Elemente de fizica laserilor
• III.2. Amplificarea radiației. Inversia de populație.

• III.3. Obținerea inversiei de populație.
• III.4. Tipuri de laseri utilizați în tehnică.
• III.5. Aplicații ale laserilor.
Amplificarea radiației
• Dacă un foton de frecvenţă υmn întâlneste un sistem
ℎ𝜗
atomic aflat în starea superioară (m) , acesta prin
Em Em
fenomenul de emisie indusă va emite un nou foton de
aceeasi frecvenţă si de aceeasi fază cu fotonul
ℎ𝜗
incident.
ℎ𝜗
En Em
• Vor exista acum doi fotoni identici care, repetând E ℎ𝜗
procesul, vor da nastere altor fotoni si asa mai n ℎ𝜗
departe. ℎ𝜗
En
• Pe măsura propagării în mediu, unda este astfel
amplificată.
Amplificarea radiației
• Pentru procesul de amplificare a radiaţiei, rolul esenţial îl joacă numai fenomenele de absorbţie si de emisie
indusă.
• Numărul de fotoni absorbiţi în unitatea de volum şi în intervalul de timp dt va fi:
• Energia absorbită va fi egală cu:
• Numărul de fotoni emişi în acelasi volum si interval de timp va fi:
• Energia emisă este:
• Pentru a obţine o amplificare este necesar ca energia emisă să o depăsească pe cea absorbită, adică:
Deci satisfacerea relaţiei impune condţia Nm > Nn, adică în intervalul de timp dt trebuie să existe un surplus de sistem
atomice în starea energetică superioară (m) . În acest scop s-au dezvoltat o serie de metode de inversiune de populatie.
Inversia de populație
• Inversia de populație este legată de acțiunea

exterioară exercitată asupra materialului
activ, fiind nevoie de o altă sursă de energie.
• Definim noţiunea de pompaj al materialului activ

ca fiind procesul prin care se realizează inversia
de populaţie (numărul stărilor excitate este mai mare
decât numărul de stări fundamentale la acelasi
moment de timp N2 > N1).
Tipuri de pompaj
• pompajul optic: iradierea sistemelor atomice cu o radiaţie (lămpi de descărcare cu gaze

monoatomice);
• pompajul electronic: excitarea sistemelor atomice cu ajutorul unui fascicul de electroni;
• pompajul prin transfer de excitare: energia de excitare este dată de ciocniri între sistemele
atomice cu alţi atomi energetici, fie prin cuplaj intern de la moleculele energetice ale aceluiasi gaz
(exemple: laser cu He-Ne sau cu CO2 si N2), fie prin ciocniri cu alte molecule;
• pompajul chimic: în reacţiile chimice moleculele trec într-o stare care înmagazinează energie
încât se poate produce o inversiune de populaţie între diverse nivele de vibraţie.
Obținerea inversiei de populație:
• Depinde de tipul de sistem atomic utilizat:

• Sisteme cu 2 nivele energetice
Sisteme cu 2 nivele energetice
• În cazul când materialul optic activ conține doar sisteme atomice cu 2
nivele energetice (E1 ales nivel fundamental si E2 nivelul excitat),
atunci conform distribuției de echilibru termodinamic (distribuția
Boltzmann):
𝑁2 −(𝐸2 −𝐸1 )
= 𝑒 𝑘𝐵 𝑇
𝑁1
• Astfel, pentru T →∞ avem N2 →N1 , dar întotdeauna N2 < N 1 .

E2
• Pentru sisteme atomice cu două nivele energetice, în condiţii
normale, nu este posibil să se realizeze inversia de populaţie.
E1
Sisteme atomice cu 3 nivele energetice
• Vom considera un material activ care conține sisteme atomice cu 3 nivele energetice:
E1 – nivelul fundamental, E2, E3 > E1 – nivele superioare excitate.
• Într-un astfel de sistem se poate realiza inversia de populație în anumite condiții:
• (a) Poate exista o tranziție laser E3 →E2 dacă E3 este un nivel metastabil (timp de viață t32 mare), iar E2
are durata de viață cea mai scurtă (fiind posibilă tranziția ne-radiativă (relaxare) rapidă a sistemelor de
pe nivelul E2 pe nivelul fundamental E1. În acest fel se asigură o inversiune de populație între E2 și E3
dacă se realizează un pompaj între E1 si E3 (Figura a). Un astfel de sistem poate funcționa în mod
continuu.
• b) Se poate obține o inversie de populație si între nivelele energetice E2 și E1 dacă nivelul E3
corespunde unei benzi largi de absorbție cu un timp de viață foarte scurt (are loc relaxarea E3 → E2) în
timp ce nivelul energetic E2 este metastabil. Tranziția laser are loc între nivelele energetice E2 si E1 în
timp ce pompajul se realizează, ca și în cazul precedent, tot între E1 si E3 (Figura b). Obținerea inversiei
de populație în acest mod este utilizată în cazul clasic al laserului cu rubin.
• Utilizarea sistemelor atomice cu 4 nivele energetice prezintă avantajul că se poate obține
inversia de populație raportată la un nivel inferior foarte puțin populat. Cu alte cuvinte, se
realizează inversia de populație nu prin popularea nivelului superior, ci prin faptul că în mod
natural nivelul energetic inferior este foarte puțin populat. Astfel se obține o eficiență mai mare
a emisiei laser.
• Pompajul se face între E1 si E4; nivelul E4 este un nivel cu bandă largă și cu timp de viață foarte
scurt. Dacă de pe nivelul energetic E4 pe nivelul E3 (nivel metastabil) are loc o tranziție
neradiativă (de relaxare), atunci se realizează inversia de populație între nivelul E3 si E2. Între
aceste nivele energetice are loc si tranziția laser. Nivelul energetic E2 se depopulează într-un
timp foarte scurt printr-o relaxare până pe nivelul fundamental E1. Pompajul se realizează între
nivelele energetice E1 si E4. Dacă nivelul energetic E2 este suficient de ridicat atunci acesta
este în condiții normale puțin populat, fapt care favorizează inversiei de populație.
Generatoare și amplificatoare cuantice de radiații
• Dezvoltarea metodelor prin care se realizează inversia de populație conduce la obținerea
fenomenului de amplificare a undei incidente, ceea ce constituie ideea esențială a principiului de
funcționare a generatoarelor si amplificatoarelor cuantice de radiații.
• Ele mai poartă și alte denumiri ca:

• MASER, de la initialele cuvintelor in limba engleza: “Microwave Amplification by Stimulated Emission
of Radiation”, care lucreaza in domeniul microundelor electromagnetice;
• IRASER, de la “Infrared Amplification by Stimulated Emission of Radiation”, pentru radiatiile infrarosii;
• LASER, de la “ Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”, in domeniul spectrului vizibil
(optic);
Componentele unui generator și amplificator
cuantic de radiaţii.
• Mediul activ este format dintr-un ansamblu de microparticule (atomi, ioni, molecule, electroni)
care posedă o inversiune de populaţie între două sau mai multe stări energetice.
• Cavitatea rezonantă a dispozitivului laser diferă esenţial de cea a maserului.
• Un maser are o cavitate rezonantă închisă, cu dimensiunile de ordinul lungimii de undă a radiației
care se amplifică, iar un laser are o cavitate rezonantă deschisă, de tipul interferometrului
Fabry – Perot, cu dimensiuni mult mai mari decât lungimea de undă a luminii amplificate.
• Sistem de furnizare a energiei mediului activ (sistem de excitare ce depinde de natura mediului
activ.
Tipuri de laseri utilizați în tehnică
• 1. După starea de agregare a mediului activ.
• a) laseri cu corp solid: laserul cu rubin, laserul Nd : YAG, laserul cu semiconductori, etc.
• b) laseri cu lichid: laseri cu colorant;
• c) laseri cu gaz: laserul cu CO2, laserul cu Ar, laserul cu N2, etc.
O categorie specială de laseri: laserii cu electroni liberi în care mediul activ este format dintr-un fascicul de
electroni care trece printr-o regiune cu câmp magnetic variabil realizând emisia coerentă de radiaţii.
Tipuri de laseri utilizaţi în tehnică
• 2. După lungimea de undă a radiaţiei utile:
a) laseri cu emisie în domeniu infrarosu: laseri cu CO2, ...
b) laseri cu emisie în spectru vizibil: laseri cu Ar, ...
c) laseri cu emisie în ultraviolet: laserii cu excimeri, ...
d) laseri cu emisie în domeniul radiaţiilor X- (XASER)-“ X-ray Amplification by Stimulated
Emission of Radiation”
• 3. După timpul de emisie a radiaţiei utile:
a) laseri cu emisie continuă;

b) laseri pulsaţi: radiaţia utilă este emisă în pulsuri cu perioade care pot să ajungă până la
valori foarte mici de ordinul femptosecundelor (10-15 s).
ELEMENTE DE FIZICĂ
TEHNOLOGICĂ
Curs nr. 7


• III.5. Aplicații ale laserilor.
III. Tipuri de laseri utilizați în tehnică
CLASIFICARE
• 1. După starea de agregare a mediului activ.
• a) laseri cu corp solid: laserul cu rubin, laserul Nd : YAG, laserul cu semiconductori, etc.
• b) laseri cu lichid: laseri cu colorant;
• c) laseri cu gaz: laserul cu CO2, laserul cu Ar, laserul cu N2, etc.
O categorie specială de laseri: laserii cu electroni liberi în care mediul activ este
format dintr-un fascicul de electroni care trece printr-o regiune cu câmp magnetic
variabil realizând emisia coerentă de radiaţii.
III. Tipuri de laseri utilizaţi în tehnică
CLASIFICARE
• 2. După lungimea de undă a radiaţiei utile:
a) laseri cu emisie în domeniu infrarosu: laseri cu CO2, ...
b) laseri cu emisie în spectru vizibil: laseri cu Ar, ...
c) laseri cu emisie în ultraviolet: laserii cu excimeri, ...
d) laseri cu emisie în domeniul radiaţiilor X- (XASER)-“ X-ray Amplification by Stimulated Emission of
Radiation”
• 3. După timpul de emisie a radiaţiei utile:
a) laseri cu emisie continuă;
b) laseri pulsaţi: radiaţia utilă este emisă în pulsuri cu perioade care pot să ajungă până la valori
foarte mici de ordinul femptosecundelor (10-15 s).
1. Laserul cu rubin
• Este primul laser care emite în domeniul vizibil;
• A fost construit de către Theodore MAIMAN;
• Rubinul este un oxid de aluminiu (Al2O3) dopat cu ioni
de crom (Cr 3+ ) - Cr 3+ : Al2O3
• Radiaţia emisă are culoarea roşie cu λ=694,3 nm;
• Eficienţa (raportul dintre energia utilă a radiaţiei şi
energia consumată) este de ~ 0.1%;
• Energia totală a radiaţiei laser ~ 5J;
• Este utilizat ca un laser cu pulsuri scurte.

1. Laserul cu rubin
• Lampa de descărcare are un spectru
mare de emisie, dar o fracțiune din
fotonii emiși sunt absorbiți și se
produce tranziția ionilor Cr3+ pe
nivelul 3. Faptul că nivelul 3 este un
nivel larg duce la mărirea eficienței
procesului de absorbție.
• Au loc tranziții foarte rapide a ionilor
de crom de pe nivelul 3 până pe
nivelul 2 (într-un timp de ordinul
picosecundelor) în timp ce timpul de
viață a tranzițiilor spontane de pe
nivelul 2 pe nivelul 1 este relativ lung
(3 ms). Astfel, se realizează o inversie Schema nivelelor energetice
de populație între nivelul 2 si 1. implicate în tranziţia laser a rubinului
2. Laserul cu semiconductori
• Este cel mai cunoscut tip de laser;
• Mediul activ este similar cu cel al unei diode cu
semiconductori, o joncţiune p-n, cu dopare
puternică (conc. 10 23 -10 24 m-3);
• Se mai numeşte – diodă laser;
• Emisia acestor laser este în domeniul IR sau VIS;
• Laserii cu SC pot lucra în regim continuu (de la ~1μW
până la W) sau în regim declanşat ( ~1 MW);
• Se poate creşte puterea utilă în regim continuu prin
dispunerea diodelor într-o matrice.
• Randamentul acestor laseri poate ajunge până la
100%;
• Principalele procese care intervin la emisia laser în astfel de sisteme sunt:
• i) emisia laser are loc la recombinarea electron-gol de pe nivelele energetice din banda de
valență si banda de conducție;
• ii) o cuantă absorbită în joncțiune duce la generarea unei perechi electron-gol, crescând astfel
probabilitatea de recombinare. Ca urmare a acestor procese poate avea loc o emisie stimulată
de fotoni.
• Inversia de populație necesară pentru realizarea efectului laser se obține prin
aplicarea unei tensiuni electrice directe pe joncțiune, astfel încât prin scăderea
barierei de potențial creste rata de obținere a perechilor electron-gol prin tranziții
între cele două benzi energetice.
• Prezența impurităților contribuie si mai mult la realizarea inversiei de populație.
Deoarece în emisia laser emisia stimulată trebuie să fie principalul proces de emisie
si absorbția trebuie să fie neglijabilă, tensiunea aplicată pe joncțiune trebuie să
depășească o valoare prag dată de relația: U > W/e, unde W este energia
corespunzătoare benzii interzise si e este sarcina electrică elementară.
Exemplu: cristalul semiconductor de GaAs (Galiu-Arsen) dopat cu impurităţi acceptoare de Zn (Zinc) şi
impurităţi donoare de Te (Telur).
• Inversia de populaţie are loc prin aplicarea unei tensiuni electrice direct pe joncţiune,
crescând astfel rata de obţinere a perechilor electron-gol, prin tranziţiile între BV şi BC.
• Emisia laser are loc la recombinarea electron-gol.
• Absorbţia unei cuante de energie în joncţiune duce la generarea altor perechi de
electron-gol, crescând astfel posibilitatea de recombinare.

3. Laserul Nd:YAG
• Unul din cei mai utilizaţi laseri cu emisie in IR;
• Mediul activ este format dintr-un cristal YAG
(granat de Ytriu şi Aluminiu) impurificat cu atomi
de Nd3+ (Neodim);
• Concentraţia de Nd este de 1,3 1026 m-3
• Culoarea cristalului este roz pal.
• Randamentul este de 2-3%;
• Funcţionează în regim continuu ( 50-100 W) şi în
regim blocat (puls scurt de 20 ps, cu un interval
între pulsuri de 1-3 ns);
• Este folosit des pentru ablaţie, deoarece produce
efecte termice puternice;
• Se pot obţine şi alte tipuri de lasere prin Schema nivelelor energetice
impurificarea cristalului de YAG cu ioni de Holmiu implicate în tranziţia laser a cristalului Nd:YAG
(λ=2,1 μm) sau Erbiu (λ=2,94 μm)-IR
3. Laserul Nd:YAG
• Nivelul 1 are energia de 0, 2eV față de nivelul fundamental, o energie suficient de mare față de kBT = 0.026 eV la
temperatura camerei, încât se poate considera că în condIții normale de temperatură acest nivel practic nu este populat.
• Pompajul se realizează pe nivelul 3, format din 3 benzi de absorbție largi, de aproximativ 30 nm, centrate pe 810, 750, 585 si
respectiv 525 nm.
• Timpul de viață al nivelului 3 față de nivelul 2 este foarte mic (t32 ≈ 100 ns), în comparație cu timpul de viață pentru tranziția
spontană tsp ≈1,2 ms. Timpul de viață a nivelului 1 este de aproximativ 30 ns, astfel încât se poate realiza inversia de
populație între nivelul 1 si 2, între care are loc tranziția laser corespunzătoare (l = 1,064mm).
• Pompajul laserului Nd:YAG se poate realiza fie optic direct pe nivelele de absorbție ca si în cazul laserului cu rubin fie, mai
eficient, prin utilizarea unor laseri cu semiconductori.

4. Laserul cu excimer
• Foloseşte ca mediu activ molecule excimere;
• Moleculele excimere sunt fluoruri ale gazelor nobile care nu pot exista decât în stări
electronice excitate, deoarece starea fundamentală este una repulsivă.
Exemple: ArF; KrF
• Tranziţia laser are loc între nivelul excitat şi nivelul fundamental, între care există o
inversie de populaţie naturală;
• Acesti laseri emit în domeniul UV (ArF- λ=193 nm; KrF-λ=248nm);
• Lucrează în regim pulsat cu o energie maximă pe puls de 500 mJ.
4. Laserul cu excimer
• Termenul de excimer (excited-dimer), provenind din nomenclatura chimică, se referă la dimerii (doi atomi de
acelaşi tip) care se găsesc legaţi într-o stare excitată (asocierea unui atom excitat cu un atom în starea
fundamentală) şi liberi în starea fundamentală (molecula are un caracter disociativ în această stare, componentele
fiind caracterizate de stări repulsive sau uşor legate).
• Astfel de molecule sunt Xe2*, Ar2*, Kr2* etc.
• Moleculele heteronucleare (XeBr*, KrF*, ArCl* etc.), care au stări excitate legate şi stări fundamentale disociative
sunt caracterizate prin termenul exciplex (excited-complex). Totuşi, în literatura de specialitate s-a încetăţenit
termenul de excimer pentru toate aceste molecule, inclusiv pentru molecule asemănătoare cu stări fundamentale
legate (XeF, XeCl).
• Tranziţia între starea superioară legată şi cea inferioară nelegată (sau slab legată) poate produce efect laser şi
aceste dispozitive au primit denumirea de laseri cu excimeri. Datorită acestor caracteristici particulare ale
moleculelor în care apar tranziţiile laser, laserii cu excimeri au câteva proprietăţi importante:
• a) molecula în care a avut loc tranziţia laser, ajunsă pe nivelul fundamental, disociază imediat, ceea ce înseamnă că
nivelul laser inferior va fi întotdeauna gol;
• b) liniile laser nu sânt tranziţii de vibraţie-rotaţie bine definite (ca în laserii vibronici), ci tranziții de bandă largă,
decurgând de aici posibilitatea acordării radiaţiei laser într-un domeniu spectral larg;
• c) nivelul laser superior din excimer este o stare electronică coborâtă şi prin urmare este relativ rezistent la
dezexcitare.
5. Laserul cu CO2
• Unul din cei mai eficienţi laseri care emit în IR;
• Lucrează în mod continuu si poate ajunge la o putere
maximă în fascicul de 100W.
• Laserul standard cu CO2 include inmediul activ un amestec
de CO2 cu N2 si He.Proportia optima pentru aceste gaze in
amestec depinde de sistemul laser si de mecanismul de
excitatie.In general, pentru un laser cu functionare
continua,proportiile sunt:
• CO2 : N2 : He 1:1:8
• Inversia de populaţie este realizată prin ciocniri ale Schema nivelelor energetice pentru
moleculei de CO2 cu moleculele excitate de N2 (obţinute într- laserului cu CO2
o descărcare în atmosferă de azot).
5. Laserul cu CO2
• O descarcare electrica este creata in interiorul tubului
laser.Energia electronilor accelerati este transferata prin
coliziune catre moleculele de Nitrogen si catre
moleculele de CO2.Primul nivel energetic vibrant al
moleculei de Nitrogen este foarte asemanatoare cu
modul de intindere asimetric al moleculei de CO2,astfel
energia poate fi usor transferata de la moleculele
excitate de nitrogen la moleculele CO2.
• Moleculele de Heliu sunt adaugat in amestec pentru:
• 1.A goli nivelele inferioare de energie pentru a mentine
inversiunea populatiei.
• 2.A stabiliza descarcarea electrica prin preluarea de caldura din
zona de producere a fenomenului laser.
6. Laserul cu Ar+
• Un laser care lucrează în mod continuu;
• Principalele tranziţii laser corespund unor lungimi de undă de 514,5 nm (verde) si respectiv 488 nm
(albastru);
• Puterea maximă a emisiei laser pe 514 nm este de ~10 W;
• Ionizarea şi pompajul se realizează într-o descărcare continuă în gaz la o presiune mică (1–10 torr);
• Are un randament scăzut, ~ 0. 05%;
• Se poate creşte eficienţa emisie laser prin aplicarea unui câmp magnetic axial.
7. Laserul cu He – Ne
• Este unul din cele mai utilizate dispozitive, deoarece poate fi realizat în
variante compacte şi relativ ieftine;
• Laserul He-Ne poate emite în VIS: λ = 632,8 nm si în IR: λ= 3.39 μm, în
mod continuu cu o putere ~1mW;
• Pompajul se realizează prin obţinerea unei descărcări în He în care
predomină procesele de ionizare:
𝐻𝑒 + 𝑒 − → 𝐻𝑒 + + 2𝑒 −
şi de excitare:
𝐻𝑒 + 𝑒 − → 𝐻𝑒 ∗ + 𝑒 −
Schema nivelelor energetice
• Atomul de Ne este adus în stare excitată prin ciocniri cu atomii de He*: implicate în tranziţia laser pentru He-Ne
𝑁𝑒 + 𝐻𝑒 ∗ → 𝑁𝑒 ∗ + 𝐻𝑒
7. Laserul cu He – Ne
Din punct de vedere constructiv, laserul cu He-Ne este realizat sub forma unui tub din sticlă pyrex umplut cu un amestec
de heliu şi neon aflate in raportul He:Ne=(7÷10), la o presiune totală de câţiva torri.
Tubul laser are încorporaţi doi electrozi, un anod din nichel şi un catod din aluminiu, trecerile prin sticlă fiind făcute cu
ajutorul unor bare de wolfram. Un astfel de tub de descărcare are lungimea cuprinsă între 0,1 m şi 2 m şi diametrul
cuprins între 0,8 cm ÷ 1,4 cm, extremităţile fiind prevăzute cu ferestre din cuarţ optic, lipite la unghi Brewster.
Pompajul unui astfel de laser se face cu ajutorul unei descărcări în curent continuu care produce electroni şi ioni liberi în
gaz, tensiunea de alimentare fiind de ordinul a 2 kV÷3 kV, iar curentul descărcării fiind de ordinul a 5 mA÷10 mA.
8. Laserul cu electroni liberi FEL (free electron laser)
• Mediul activ este format dintr-un fascicul de electroni
relativişti care se miscă într-un câmp magnetic variabil
produs de un ansamblu de magneţi aşezaţi periodic cu
polarităţi alternante.
• Acesti electroni nu sunt legaţi în atomi (de aici si denumirea

de laser cu electroni liberi), dar nici nu sunt electroni cu
adevărat liberi, deoarece miscarea acestora este guvernată
de câmpul magnetic variabil.
Prin dirijarea miscării în câmpul magnetic variabil electronii pot fi acceleraţi (în cazul acesta are loc echivalentul ”inversiunii de
populaţie”) si apoi toţi acesti electroni sunt frânaţi puternic când are loc emisia stimulată.
Fotonii emisi pot avea lungimi de undă de la UV până la IR îndepărtat;
Lucrează în mod pulsat cu o energie de emisie laser pe puls ~ 1 mJ.
ELEMENTE DE FIZICĂ
TEHNOLOGICĂ
Curs nr. 6
• III.5. Proprietățile radiației Laser. Aplicații ale laserilor.
Proprietăţile radiaţiei laser
• Monoromaticitate : proprietatea prin care o radiaţie are o singură
lungime de undă (o singură culoare).
• Radiaţia laser este cu atât ai monocromatică cu cât se încadrează într-o bandă ∆λ

mai mică;
• Proprietate realizată datorită cavităţii rezonante care selectează din fotonii
incidenţi numai pe aceia care au aceiaşi frecvenţă;
• Se defineşte factorul de calitate al laserului:
𝜗0
𝑄=
∆𝜗𝐿
Unde:
𝜗0 -frecvenţa corespunzătoare maximului intensităţii liniei laser; ∆𝜗𝐿 - lărgimea liniei laser.
Exemplu: laserul He-Ne se încadrează la ∆𝜆 = 0,001 ∙ 10−10 𝑚
• Direcţionalitatea: proprietatea laserului de a emite lumină într-o singură
direcţie, adică de a se propaga sub forma unor unde foarte apropiate de undele
plane.
• Se datorează cavităţii rezonante care selectează doar undele ce se propagă paralel cu axa
cavităţii;
• Există împrăştiere a fasciculului laser determinată de difracţia ce are loc la marginea
cavităţii rezonante;
• Fasciculul emis poate fi focalizat într-un spot al cărui diametru minim impus este egal cu
lungimea de undă a radiaţiei emise;
• Prin focalizare se pot obţine divergenţe mici ale fasciculului ceea ce permite obţinerea unor
intensităţi mari.
Exemplu: laserul He-Ne, P=1 mW, λ= 632,8 nm şi o dimensiune a spotului de 1mm, la o

distanţă de 1 km are un diametru al spotului de 1 m.
• Coerenţa: proprietatea radiaţiei laser prin care toţi fotonii au aceeaşi fază.
• Coerenţa poate fi:

• Coerenţă temporală este legată de monocromaticitatea acesteia.
• se referă la coerenţa undelor într-un punct din câmpul de interferenţă, la două
momente de timp diferite;
• Coerenţă spaţială este legată de forma frontului de undă al radiaţiei
emise.
• Se referă la coerenţa între fazele undelor în două puncte diferite aflate într-un
plan perpendicular pe direcţia de propagare, la acelaşi moment de timp.
• Intensitate spectrală: energia emisă în unitatea de suprafaţă a sursei, în unitate de timp,

într-un unghi solid de 1 steradian şi într-o bandă de frecvenţă de 1 Hz.
• Pulsuri ultrascurte: datorită coerenţei radiaţiei laser se pot obţine pulsuri ultrascurte de
ordinul: 10−16 ÷ 10−12 𝐻𝑧 cu puteri de varf foarte mari ce pot depăşi 1012 ÷ 1016 𝑊
III.5. Aplicaţii ale laserilor:
• Aplicaţii în ştiinţă:
• Spectroscopie;
• Interferometrie;
• Modificări produse în materie;
• Măsurarea vitezei luminii;
• Măsurători geodezice şi atmosferice.
• Aplicaţii în tehnică:
• Comunicaţii;
• Detecţia vitezei unui mobil.
• Aplicaţii în industrie:
• Debitare laser;
• Sudare laser.
• Aplicaţii în medicină.
Aplicaţii ale laserilor în stiinţă
• 1. Spectroscopie : presupune iradierea unei probe cu un fascicul energetic ce va

fi absorbit şi va induce tranziţii între stările electronice ale atomilor.
• Spectroscopia Raman-iradierea probelor se face cu un fascicul laser, ce poate avea

diferite lungimi de undă.
• Cea mai mare parte a radiaţiei este împrăştiată de probă cu aceiaşi lungime de undă ca cea a radiaţiei
incidente printr-un proces numit împrăştiere Rayleigh;
• O mică parte din lumina incidentă este împrăştiată la lungimi de undă deplasate faţă de lungimea de
undă incidentă, radiaţie anti-Stokes;
• Fotonii incidenţi care nu au fost împrăştiaţi se numesc fotoni Stokes.
Spectroscopie Raman
Aplicaţii ale laserelor în stiinţă
• 2. Interferometrie:
• Utilizând sursa de lumină obisnuită, este dificil să se observe franjele de

interferenţă când diferenţa de drum depăseste 50 cm. Această dificultate
este legată în special, de coerenţa slabă a luminii emise de aceste
surse.
• Datorită coerenţei, monocromaticităţii si intensităţii remarcabile ale
radiaţiei emise de laser, observarea franjelor este posibilă – cel puţin în
principiu – pentru diferenţe de drum de ordinul câtorva kilometri.
Interferometrul Michelson
• 3. Modificări produse în materie: în
special în câmpuri electrice foarte intense, în care
atomii sau moleculele pot interacţiona într-un mod
straniu sau neprevăzut.
• ELI-NP(Extreme Light Infrastructure - Nuclear

Physics)-cea mai avansata infrastructura de
cercetare din lume care se va axa pe studiul
fizicii fotonucleare si aplicatii ale acesteia, fiind
alcatuita din:
• un sistem laser de foarte mare intensitate, cu doua
brate laser de 10 PW capabile sa atinga intensitati de
ordinul a 1023 W/cm2 si campuri electrice de 1015
V/m;
• un fascicul γ foarte intens, cu E γ pana la 19,5 MeV
Modificări produse în materie:
• Utilizarea fasciculelor laser de foarte mare intensitate si a fasciculelor gama foarte stralucitoare,
intense, va conduce la progrese majore in domeniul fizicii nucleare si domeniile conexe:
• Investigarea interactiunilor laser-materie de mare putere in vederea studierii posibilitatilor de

obtinere a unor fascicule de protoni si ioni grei de inalta calitate accelerate cu ajutorul laserilor.
• Investigarea structurii nucleare si a sectiunilor transversale de interes pentru astrofizica utilizand
reactiile fotonucleare.
• Noi metode de identificare si caracterizare de la distanta a materialelor nucleare cu aplicatii
pentru securitatea nationala (scanarea automata de la distanta a containerelor de transport) si
managementul materialelor nucleare.
• Noi moduri de producere mai eficienta a radioizotopilor utilizati in prezent in medicina.
• Obţinerea de reacţii nucleare în plasma fierbinte şi densă care simulează în laborator condiţiile
astrofizice.
4. Măsurarea vitezei luminii:

Instrumentul de măsură a vitezei luminii emite pulsuri foarte mici de 20 ns cu ajutorul unui
LED performant.
După traversarea unei distante cunoscute în ambele direcţii, pulsurile de lumină sunt
transformate in pulsuri de tensiune ce pot fi observate cu ajutorul unui osciloscop.
• 5. Măsurători geodezice si atmosferice:
• Scanarea terestră utilizând laserul

• Se colectează date ce pot fi apoi utilizate pentru construcţii 2D sau 3D;
• Se pot înregistra un număr mare de puncte, cu precizie înaltă, într-un timp relativ
scurt.
• Tehnologia scanării laser actuală este:
• Scanare laser statică: scanerul este fix
• Scanare laser dinamică: platformă mobilă şi necesită sisteme de poziţionare
adiţionale GPS (Sistem de poziţionare globală-prin satelit) sau INS (sistem de
navigaţie inerţial- utilizează senzori de mişcare)
Măsurători geodezice si atmosferice:
• Investigarea atmosferei bazată pe

detecţia optică
LIDAR (Light Detection and Ranging)
• Un sistem LIDAR emite o radiaţie laser care

interacţionează cu mediul sau obiectul studiat. O
parte din această radiaţie este împrăştiată înapoi şi
este captată de receptorul LIDAR-ului, fiind utilizată
pentru a se determina unele proprietăţi ale mediului
prin care s-a propagat radiaţia sau ale obiectului pe
care aceasta s-a împrăştiat.
• Orice sistem LIDAR cuprinde, o sursă laser, un

receptor care are la bază un telescop şi un sistem de
achiziţie a semnalului.
LIDAR (Light Detection and Ranging)
Aplicaţii ale laserilor în tehnică
• 1. Comunicaţii:
• Având o frecvenţă mult mai mare (de 1014 ori) decât frecvenţa undelor
radio utilizate în prezent în comunicaţii, sunt ideale pentru acest scop.
• De exemplu, în televiziune, unda purtătoare transmite un semnal cu o
lungime de bandă efectivă de 4 MHz, pe când un singur fascicul laser
poate purta un semnal cu o lărgime de bandă de 100 000 MHz, semnal
care poate transporta o cantitate de informaţii echivalentă cu cea
transmisă de toate canalele de comunicaţii radio existente.
• Există un proiect susţinut de NASA ce prevede un satelit echipat cu un

terminal capabil să capteze laserul şi un sistem de staţii pe Pământ care să
poată menţine legătura permanentă cu satelitul, indiferent de condiţiile
meteo.
Aplicaţii ale laserilor în tehnică
• 2. Detecţia vitezei unui mobil:
• RADAR (Radio Detection and Ranging) măsoară semnalele radio reflectate de mobile.
• Utilizând teoria Efectului Doppler detectează variaţia în frecvenţa recepţionată, după reflexie,
faţă de cea emisă.
RADAR (Radio Detection and Ranging)
• Avantaje:
• Sunt dispozitive flexibile pt că pot fi utilizate în diferite moduri (staţionar, mişcare, bidirecţional);
• Se pot detecta ţinte multiple;
• Dezavantaje:
• Timp mare de achiziţie (2s);
• Nu poate înregistra decelerări mai mari de 0,4447 m/s2
• Ţintele mari şi foarte aproape pot satura detectorul;
• Există multe surse de interferenţă;
• Fasciculul diverge foarte puternic .
Detecţia vitezei unui mobil:
• LADAR (Laser Detection and Ranging)
• Dispozitiv modern ce utilizează radiaţia laser emisă de o sursă laser de tip diodă
semiconductoare, de obicei la λ= 904 nm (UV).
• Utilizează 2 pulsuri laser pentru a detecta 2 distanţe consecutive.
LADAR (Laser Detection and Ranging)
• Avantaje:
• Timp scurt de achiziţie 0,33 s;
• Fascicul care nu diverge;
• Abilitate bună pentru detecţia deceleraţiei;
• Puţine surse de interferenţă;
• Dificil de detectat.
• Dezavantaje:
• Particulele din aer (praf, apă) îi pot limita domeniul de utilizare;
• Suprafeţele rotunde şi culorile: negru, albastru şi violet sunt slab reflectatoare;
• Este dificilă nimerirea ţintelor;
• Razele soarelor foarte puternice pot deteriora dispozitivul.
Aplicaţii ale laserelor în industrie:
• Debitarea cu laser este un proces de taiere termica in care un fascicul laser

de putere ridicata este utilizat ca sursa termica.
• Debitarea cu laser este una din cele mai
performante metode de a decupa
profile, forme geometrice in tabla de
otel aluminiu sau inox.
• Acest procedeu de debitare este folosit

pe larg in domeniile de constructii
metalice, inginerie, agro-alimentare,
aviatie, armament si in general de catre
multitudinile de tipuri de industrii care
confectioneaza sau utilizeaza piese din
otel aluminium sau inox.
Sudare cu laser:
• Face parte din categoria metodelor de sudare cu energie concentrată a radiaţiilor;
• Utilizează în general laser de tipul CO2 sau Nd:YAG;
• Densitatea mare de energie a fasciculului laser permite realizarea unor cratere
capilare compuse din vapori metalici, marginile capilarelor fiind umplute cu metalul
topit.
• Baia de metal astfel obţinută se deplasează pe direcţia sudării, iar solidificarea
acesteia după trecerea fasciculului laser duce la realizarea sudurii între componente.
• AVANTAJE:
• Viteza de sudare mare;
• Sudarea dintr-o singură trecere a grosimilor de până la 7 mm;
• Apariţia unor deformaţii mici;
• Zona este puţin afectată termic;
• Sudare fără adaos de metal;
• Flexibilitate, precizie şi calitate ridicată.
Aplicaţii ale laserelor în medicină:
• Chirurgie
• „se sudează” retina desprinsă de pe globul ochiului şi se
corectează defectele de vedere.
• Intervenţiile chirurgicale efectuate cu „bisturiul laser”
traumatizează mai puţin ţesuturile vii. În plus, radiaţia laser de
mică putere grăbeşte cicatrizarea rănilor
• Genetică:
• cu ajutorul laserului se taie şi se combină fragmente de gene, molecule
biologice şi obiecte cu dimensiuni de ordinul nm;
• Stomatologie :
• detectarea cariilor,
• obturaţii dentare,
• albire dentare, regenerarea nervilor,
• îndepărtarea tumorilor benigne, etc.
CURS NR.7
ELEMENTE DE FIZICA
PLASMEI ȘI APLICAȚII
Introducere în Fizica Plasmei
 Noțiunea de plasmă a fost introdusă în 1928 de către I.

Langmuir pentru a descrie cea de-a patra stare de agregare
din natură.
 Reprezintă un amestec de 4 elemente aflate în mișcare
haotică:
 Electroni liberi;
 Ioni pozitivi;
 Atomi (molecule) neutre;
 Fotoni.
Introducere în Fizica Plasmei
ÎNCĂLZIRE
TEMPERATURA DE TOPIRE
SOLID LICHID
RĂCIRE
TEMPERATURA DE ÎNGHEȚ
GAZ
PLASMĂ
Metode de obținere a plasmei
 În prezent denumirea de plasmă a fost extinsă asupra oricărui gaz
ionizat care îndeplinește anumite condiții.
1. IONIZAREA TERMICĂ
• Orice substanță devine ionizată dacă este încălzită până la o temperatură
suficient de înaltă, încât să poată fi eliberați electronii din atom.
• Valoarea acestei temperaturi depinde de energia de ioizare a atomilor.
v Pentru atomul de Hidrogen,

e- ce conține un singur electron liber,
energia necesară este:
Ze
E= e ∙V = 13,6 eV (electron-volt)
Atom E=e Vi Ion pozitiv + Electron liber

 Energia necesară electronilor pentru a părăsi atomul se poate

exprima în termeni de temperatură dacă se ține cont că energia
cinetică medie a unui atom este:
Ec = 3/2 ∙ KB ∙T
unde: KB se numește constanta lui Boltzmann
KB = 1,38∙10 -23 J/K
Termenul KB ∙T se numește temperatura plasmei.
Observație: când se specifică temperatura electronilor din plasmă,

aceasta va conține și constanta lui Boltzmann.
Temperatura plasmei de 1 eV corespunde ≈ 104 K.

1 eV=1e ∙1V= 1,6∙10-19 C∙ 1V= 1,6∙10-19 J
1 eV=3/2∙1,38∙10-23J/K∙T
T=2∙1,6 10-19 J/3 ∙1,38∙10-23J/K

T≈ 104K
•Pentru ionizarea termică sunt necesare temperaturi de ordinul
10 eV, adică temperaturi de ordinul 105K.
•În natură din plasmă termică sunt constituite stelele.
•Cel mai ușor de ionizat sunt metalele alcaline: Li, Na, K, Cs.
Dintre acestea cel mai des este uitilizat Cs în laborator pentru
obținerea plasmei termice.
2. IONIZAREA PRIN RADIAȚIE
 Ionizarea termică implică temperaturi de lucru foarte ridicate de

ordinul miilor de K, motiv pentru care s-au căutat metode de
obținere mai ușoară a stării de plasmă.
 S-a observat că în natură există starea de plasmă produsă de
stelele fierbinți în regiunile gazului interstelar.
 Această metodă de obținere a plasmei se numește fotoionizare.
Ionosferă
3. IONIZAREA PRIN DESCĂRCARE ÎN GAZE
 Este cea mai simplă metodă de obținere a plasmei în laborator.
 Sunt necesare următoarele:
V0
K P=10-3 Torr A
Instalație de vid
 Prin aplicarea unei tensiuni continue V0=220 V se produce un câmp
electric E=V/L, unde L este lungimea incintei.
 La temperatura camerei unii electroni din gaz pot ionoza atomii.
 Electronii sunt puși în mișcare sub acțiunea câmpului electric și vor
suferi ciocniri cu atomii de gaz existenți în incintă. În timpul dintre
două ciocniri electronii câștigă energie.
 Distanța dintre două ciocniri succesive se numește drum liber mediu:
D=1/(nm∙q)
 nm-densitatea atomilor neutri
 q- secțiunea eficace de ciocnire
q=π∙a2
 a-raza atomului
 Pentru un gaz aflat la presiunea de 10-3 Torr, distanța
dintre două ciocniri succesive este de 40 cm.
 Electronii vor călători o distanță de 40 cm între două
ciocniri succesive timp în care vor câștiga energie cinetică
proporțională cu diferența de potențial aplicată:
 Ec=V0∙e∙D/L
 Această energie este mai mare decât energia de ionizare și
se va produce o ionizare bruscă a unui atom. În urma
ionizării numărul de electroni liberi se dublează.
 Electronii liberi, la rândul lor vor câștiga energie și vor
ioniza alți atomi.
Clasificare:
 Plasmă izotermă (fierbinte) –temperaturi foarte
mari ≈10 6 K
 Instalațiile de termofuziune, Soare, Stele
 Plasmă neizotermă (rece)-temperaturi mai joase

 Gazul ionizat dintr-o coloanăpozitivă a unei descărcări luminoase.
Condițiile necesare pentru un gaz
ionizat să fie considerat plasmă
 Cvasineutralitatea - concentrația de sarcini pozitive

trebuie să fi egală cu concentrația sarcinilor negative
dintr-un volum de plasmă.
 Plasma este considerată neutră d.p.v electric.
 Cvasineutralitatea este asigurată de forțele de
interacțiune dintre particulele încărcate electric , astfel
încât densitatea electronilor să fie egală cu densitatea
ionilor.
ne=ni
Cvasineutralitatea
+Q +Q
+Q
+Q
•O sarcină pozitivă existentă în plasmă va atrage în jurul său electroni, deci

local densitatea de electroni va fi mai mare decât cea a ionilor pozitivi.
•Apare astfel o separare a sarcinilor electrice, fenomen ce duce la apariția unor

câmpuri electrice.
Cvasineutralitatea
 Câmpul electric la distanța x de sarcina electrică va fi:
n0-densitatea de echilibru a sarcinilor electrice;
n0  e
E x e- sarcina electronului;
0 x-dimensiunea liniară a volumului de plasmă considerat
•Potențialul plasmei în volumul considerat se modifică:

n0  e
V  Ex   x2
0
•Cvasineutralitatea plasmei se păstrează doar pentru o valoare limită
a potențialului electric.
•Dacă x<<d potențialul nu influențează particulele din întreg
mediul plasmei- se păstrează neutralitatea plasmei;
•Dacă x>>d potențialul are valori mari și influențează întreg
domeniul- se pierde neutralitatea plasmei.
Lungimea Debye
 Această distanță caracteristică se numește rază sau lungime

Debye.
 Lungimea Debye reprezintă distanța până la care se manifestă
potențialul electrostatic al unei sarcini electrice.
 Lungimea Debye are semnificația razei de ecranare a câmpului
electric, din jurul unei particule din plasmă încărcată electric, de
către celelalte particule din jurul ei aflate în mișcare termică
dezordonată.
 0  Te
D 
2
n0  e 2
!!! Dimensiune plasmei trebuie să fie mai mare decât lungimea Debye !!!!
Mărimi caracteristice plasmei
 Frecvența plasmei:
•Într-o plasmă electronii și ionii sunt distribuiți
aleatoriu, aflându-se într-o mișcare permanentă
și dezordonată.
•Electronii se pot apropia instinctiv unii de
ceilalți, dar se vor respinge din cauza forței
electrostatice.
+ + •În locul lor va rămâne o zonă pozitivă, care
atrage din nou electroni.
+ + Electronii vor efectua mișcare oscilatorie cu viteza:
D
ve 

 Frecvența plasmei:
1  0  Te
Timpul de viață este:  
ve n0  e 2
Ținând cont de energia cinetică medie a electronilor se poate deduce viteza

acestora: k T
Ec  me  ve  ve 
2 B
me
 0  me
Înlocuind expresia vitezei în expresia timpului de viață:  
n0  e 2
1 n0  e 2
Mărimea  0  0 
  0  me
are dimensiunea unei frecvențe proprii a oscilațiilor electrostatice și se
numește frecvență Langmuir. 2
n0 e
Pulsația proprie de oscilație a plasmei este:   20  2
 0 me
 Conductivitatea electrică a plasmei:
ne e 2
 
me
Unde V este frecvența de coliziune. Aceasta este direct proporțională cu T-3/2

La creșterea temperaturii plasmei, scade frecvența de coliziune și crește
conductivitatea electrică
Plasma este un mediu cu conductivitate mare

 Conductibilitatea termică a plasmei:
v 2
 ne
 termic 
termica

Plasma este un mediu foarte conductibil termic
 Indicele de refracție al plasmei:

1
c   p2  2
n  1  
v faza   
 
Frecvența de oscilație a plasmei este mai mare decât frecvența câmpului
electromagnetic, rezultă n< 1.
Plasma este un mediu dispersiv
APLICAȚII ALE PLASMEI
ÎN TEHNICĂ

Curs nr.9
APLICAȚII ALE PLASMEI ÎN TEHNICĂ
 Aplicațiile plasmei sunt diverse și se întâlnesc în aproape toate domeniile tehnicii.

 Pe scurt se prezintă, în continuare, numai unele dintre acestea:
 Plasma ca sursă de lumină;
 Utilizarea plasmei în analiza spectrală;
 Instalații de plasmă focalizată;
 Panouri de afisare cu plasmă;
 Aplicații ale plasmei în tehnologii de sudare si acoperire. Plasmatronul;
 Utilizarea plasmei termice în metalurgie;
 Aplicații ale plasmei în tratarea superficială a metalelor. Nitrurarea ionică;
1. Plasma ca sursă de lumină
 Ca sursă de lumină de intensitate foarte mare se utilizează arcul electric.
 În lămpile cu arc descărcarea are loc între doi electrozi de wolfram, în

atmosferă de vapori de mercur sau gaz inert, la presiune ridicată.
 Arcul electric realizat în vapori de mercur este o sursă puternică de radiații
ultraviolete utilizate în medicină si în cercetare.
 Arcul realizat în vapori de xenon, sodiu și mercur sunt cele mai eficiente
surse de lumimă albă.
 Descărcarea luminiscentă este folosită la realizarea tuburilor pentru reclame

luminoase. Culoarea luminii emise fiind funcție de gazul utilizat se pot obține
culori diferite: în cazul neonului – rosu, al argonului – albastru verzui.
1. Plasma ca sursă de lumină
 Pentru obținerea luminii din domeniul vizibil pereții
tuburilor de descărcare se acoperă cu o substanță specială
numită luminofor care emite lumină sub acțiunea fluxului
de particule.
 Alegând o compoziție adecvată a luminoforului se poate obține

lumina de nuanța dorită.
 Randamentul acestor tuburi este mult mai mare ( » 20% ) decât

cel al becurilor cu incandescență (» 2%), iar durata lor de
funcționare este de 10 - 15 ori mai mare.
➢ În aceste tuburi declansarea descărcării electrice se asigură într-o schemă electrică ce

furnizează inițial un impuls de tensiune înaltă egal cu tensiunea de aprindere, iar apoi
tubul va funcționa la tensiunea obisnuită a rețelei.
2. Utilizarea plasmei în analiza spectrală
 Aceasta este una din metodele fizice cele mai eficiente de determinare a compoziției
chimice a substanțelor pe baza studierii spectrului de emisie al substanței cercetate.
 Metoda este foarte sensibilă putându-se determina cantități de până la 10-9 g dintr-un
element chimic.
 Sursele cele mai des utilizate în analiza spectrală sunt cele sub formă de arc si
scânteie.
2. Utilizarea plasmei în analiza spectrală
• Substanța care se studiază se aplică la electrozi sau formează unul din electrozi unde datorită
temperaturii ridicate este descompusă în vapori.
• Acesti vapori sunt descompusi la rândul lor în atomi, care excitați emit linii caracteristice.
3. Instalații de plasmă focalizată
 O asemenea instalație constă dintr-un tun coaxial format din doi electrozi cilindrici.
➢ Gazul ajuns între electrozi este supus descărcării electrice si se transformă în plasmă.
➢ Ca urmare între electrozi apare un curent electric un câmp magnetic produs de curentul electric ce
trece prin electrodul central.
➢ Datorită acțiunii forței Lorentz, plasma este accelerată spre capătul liber al cilindrilor unde se
formează o plasmă fierbinte foarte densă (plasmă focalizată) localizată în zona electrodului
central.
➢ Densitatea plasmei obținute cu această instalație este de 1019-1020 particule/cm3 si cu o
temperatură de 5×107 K .
3. Instalații de plasmă focalizată
 Formarea plasmei focalizate este însoțită de o puternică emisie de radiații X, iar

dacă se foloseste deuteriu sau un amestec de deuteriu-tritiu se emite un flux
puternic de neutroni.
 Când tubul este vidat la 10-6 mmHg si în el se introduce numai 1 cm3 de gaz, cu
ajutorul unui ventil rapid sincronizat cu descărcarea condensatoarelor, se formează
un nor dens de plasmă care este expulzat în exterior sub forma unui “plasmoid”
care conține ≈ 1019 particule/cm, si care se deplasează cu o viteză de ≈ 105 m/s.
 Se preconizează că astfel de instalații să fie utilizate ca motoare cu plasmă pentru

propulsie în cazul zborurilor spațiale.
4. Panouri de afișare cu plasmă
 Panourile de afisare cu plasmă reprezintă, la ora actuală, cel mai serios concurent
pe piața sistemelor de afisare a imaginilor.
 Panoul de afisare cu plasmă a fost inventat de către Bitzer si Slottow în 1966 la

Universitatea din Illinois. Fiabilitatea si calitatea lor au fost demonstrate de diverse
companii si, ca urmare, producția în serie a început în anul 1996.
 Ei au demonstrat posibilitatea afisării informației sub forma unor pixeli luminosi cu

plasmă realizând un panou de afișare compus din două seturi de straturi subțiri
conductoare paralele, reciproc perpendiculare, depuse pe două substraturi din
sticlă.
 Cele două substraturi sunt separate de o lamelă de sticlă cu grosimea de 100 μm.
Lamela este perforată, având aspectul unei site. Distanța dintre sirurile de găuri
din lamelă este egală cu distanța dintre straturile conductoare depuse pe
substraturi.
 Cavitățile astfel obținute sunt umplute cu un gaz inert (xenon) la o presiune de

aproximativ 300 torr. Se formează astfel o matrice de celule de descărcare (pixeli),
fiecare având la capete câte doi electrozi reciproc perpendiculari.
 Pixelii devin luminosi prin aplicarea între cei doi electrozi a unei tensiuni
alternative, suficiente pentru a produce străpungerea spațiului dintre ei.
 Până în anii 80 panourile de afisare cu plasmă au fost monocrome, descărcarea

producându-se în amestecuri de gaze pe bază de neon, lumina emisă (rosu-
portocalie) fiind caracteristică structurii nivelelor energetice ale neonului (585 –
640 nm).
 Panourile aveau diagonala de 1 m si conțineau aproximativ 2 milioane de pixeli.

Astăzi fabricanții oferă panouri de afisare cu dimensiuni geometrice comparabile
dar ele sunt color. Astfel, s-au realizat panouri de afisare cu diagonala de 102 cm,
1,075 milioane de pixeli, 256 de nivele de gri, 8 cm grosime si 8 Kg masa.
 Pentru pixelii color compoziția gazului este modificată astfel
încât să predomine emisia radiațiilor ultraviolete. Din
celelalte puncte de vedere principiile de operare sunt
identice cu cele ale pixelilor monocromi.
 Ideal este ca radiația luminoasă emisă de plasmă să fie

exclusiv în domeniul ultraviolet, radiație capabilă să producă
emisia culorilor fundamentale (rosu – R, verde – G, albastru –
B) de către straturile fotoluminiscente de fosfați (lantan,
ytriu, gadoliniu) depuse pe electrozii de adresare si pe pereții
celulelor de descărcare.
 Un pixel se formează la intersecția unui electrod transparent orizontal cu trei straturi fotoluminiscente
succesive, corespunzătoare celor trei culori fundamentale.
 Pentru generarea radiației ultraviolete necesare producerii fotoluminescenței fosforului sunt folosite
amestecuri de gaze conținând ca specie minoritară xenonul. Desi xenonul este un emițător eficient de
radiații ultraviolete, tensiunea sa de străpungere este prea mare si atunci s-a recurs la folosirea
amestecurilor de xenon cu neon sau heliu.
 În cazul operării în curent alternativ straturile conductoare sunt acoperite cu un

strat de dielectric, de regulă oxid de plumb, cu o grosime de 25 μm. Peste acesta se
depune un alt strat dielectric, de oxid de magneziu, cu grosimea de 50 – 200 nm.
Aceste două straturi dielectrice asigură pe de o parte stocarea de sarcină electrică
superficială si, pe de alta, emisia electronică secundară.
 Oxidul de magneziu a fost ales dintre materialele care să fie rezistente la procesul
de pulverizare catodică si să aibă un coeficient de emisie secundară la
bombardament ionic cât mai bun.
Plasma vs. LCD
 Tehnologia TFT-LCD (Thin Film Transistors-Liquid Crystal Display) a permis aparitia unei game largi
de aplicatii care nu ar fi fost posibile cu tehnologia CRT (Cathode Ray Tube).
 Functionarea ecranelor cu LCD
 Contin cristale lichide (biphenyl) asezate intre doua staturi de sticla transparenta.
 Pixel-ul este format dintr-o celula LCD. Cristalele care formeaza celula isi schimba polarizarea sub
actiunea unei diferente de potential electric si modifica cantitatea de lumina care trece prin
celula. Daca se modifica diferenta de potential se modifica si cantitatea de lumina care trece prin
celula.
 Diferenta de potential este creata printr-un sistem de electrozi.
 Lumina este generata de o sursa care se afla in spatele ecranului.

Plasma vs. LCD
 Exista doua metode de a produce imagini folosind celule LCD:
 Metoda segmentelor afiseaza caractere folosind electrozi de forme specifice.
 este folosita pentru afisaje simple care trebuie sa afiseze doar caractere.
 Metoda matricii afiseaza caractere si imagini folosind electrozi in forma de

puncte.
 este folosita pentru afisaje de rezolutie mare cum este cazul monitoarelor sau
televizoarelor.
Plasma vs. LCD
 Fiecare pixel se afla la intersectia unui electrod vertical cu un electrod orizontal.

Pentru a controla stralucirea pixelului se transmite un curent pe fiecare din cei 2
electrozi.
 Un pixel este format din trei sub-pixeli (rosu, verde, albastru). Fiecare sub-pixel are
asociat un tranzistor TFT care controleaza potentialul intre electrozi.
 Astfel se modifica directia cristalelor si se controleaza cantitatea de lumina care

penetreaza stratul de cristale lichide si ajung la filtrele de culoare (rosu, verde,
albastru).
 Filtrele de culoare combina rosu, verde si albastru pentru a creea culoarea dorita.
 Monitoarele LCD reproduc lumina printr-un process de substractie: din lumina alba
sunt extrase componente spectrale astfel incat sa rezulte culoarea dorita.
Plasma vs. LCD
 Contrastul
 Tehnologia PDP a obtinut rezultate remarcabile in ceea ce priveste rata de

contrast. Panasonic a anuntat ca televizoarele cu plasma sunt capabile sa obtina o
rata de contrast de 3000:1 (un raport intre negrul cel mai negru si albul cel mai
alb). Sistemele PDP construiesc un pixel negru daca descarcarea in gaz este nula.
 Tehnologia LCD foloseste o diferenta de potential pentru a alinia cristalele si a

bloca fluxul de lumina. Cu cat diferenta de potential este mai mare, cu atat
cristalele blocheaza mai eficient lumina. Procesul este mai complicat decat in
cazul PDP si, desi in ultima periaoda s-au observat imbunatatiri considerabile,
ecranele LCD nu reusesc sa obtina valori ale contrastului mai mari de 1000:1.
Plasma vs. LCD
 Culoarea
 Tehnologia PDP are disponibile, pentru fiecare pixel elemente rosii verzi si albastre
care por reproduce 16.77 milioane de culori. Cu alte cuvinte, fiecare pixel are toate
elementele necesare pentru a sintetiza orice culoare si, ca urmare, informatia de
culore este reprodusa mult mai fidel pe ecranele PDP.
 Tehnologia LCD reproduce o culoare printr-un proces de substractie: din lumina alba
sunt extrase lungimi de unda astfel incat sa ramana culoarea dorita. Este un procedeu
care nu garanteaza stabilitatea culorii.
 Ecranele PDP sunt apreciate in special in cazul imaginilor in miscare, in timp ce

ecranele LCD sunt mai bune daca se afiseaza imagini statice.
Plasma vs. LCD
 Unghiul de vizualizare
 Tehnologia PDP a realizat un unghi de vizualizare care ajunge la datorita faptului ca

fiecare pixel isi creeaza propria sa sursa de lumina si nu foloseste o sursa de lumina
unica, centrala. 160°
 Tehnologia LCD foloseste o sursa de lumina centrala si un material de substrat care

uniformizeaza lumina pe toata suprafata ecranului. Chiar daca proprietatile
materialului de substrat au fost mult imbunatatite, ungiul de vizualizare ajunge, in
cele mai fericite cazuri, pana la 130 -140°.
Plasma vs. LCD
 Utilizarea la altitudine inalta
 Tehnologia LCD este preferata in cazul ecranelor folosite in avioane, deoarece nu

este afectata de cresterea sau scaderea presiunii aerului. Performantele ecranelor
LCD nu sunt influentate de altitudinea la care functioneaza.
 Tehnologia PDP se bazeaza pe descarcarea electrica intr-un gaz rar (de obicei
xenon). Acesta se afla sub presiune intre doua straturi de sticla si este efectat de
scaderea presiunii atunci cand ecranul functioneaza la altitudini mari.
Plasma vs. LCD
 Durata de viata
 Durata de viata a ecranelor LCD este intre 50.000 si 75.000 de ore. Un ecran LCD este
functional atat timp cat sursa centrala de lumina este functionala. Sursa de lumina
poate fi usor inlocuita.
 Ecranele PDP sunt afectate de imbatranirea fosforilor care isi pierd in timp stalucirea.
Dupa aproximativ 20.000 – 30.000 do ore de functionare, stralucirea acestora se
injumatateste. Fosforii nu pot fi inlocuiti.
 Energia consumata
 Deoarece tehnologia LCD foloseste o sursa centrala de lumina consuma mult mai
putina energie decat tehnologia PDP. Ecranele LCD folosesc jumatate din energia
consumata de ecranele PDP. Motivul: Tehnologia PDP lumineaza independent fiecare
pixel, chiar si pixelii negrii.

Elemente de Fizica Tehnologica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Fizica Tehnologica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Fizică

Lect.dr. NECHIFOR Cristina-Delia

 25 % Laborator (5 lucrari practice)

 I.1.b. Efectul Compton

 I.1.c. Radiația termică.

 I.2. Ipoteza lui de Broglie cu privire la aspectul ondulatoriu al microparticulelor

 I.2.b. Relațiile de nedeterminare ale lui Heisenberg

 II. Elemente de fizica atomului

 IV. Elemente de fizica plasmei și aplicații

Undele luminoase (VIS) - radiații electromagnetice

 Aspectul ondulatoriu: ➢ Aspectul corpuscular:

 Tensiunea de blocare este o măsură a energiei cinetice a electronilor:

 𝐸𝑐𝑖𝑛 -este energia cinetică, 𝐸𝑐𝑖𝑛 𝑆𝐼 = 𝑒𝑉;

 𝑒- sarcina electronului, 𝑒 = 1,6 ∙ 10−19 𝐶;

 1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturație este d.p. cu fluxul radiațiilor

 2. Energia cinetică a fotoelectronilor emiși crește liniar cu frecvența radiației

 4. Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu. (t ≪ 10−9 𝑠).

 Potrivit teoriei ondulatorii, efectul fotoelectric ar trebui să se producă pentru orice

2. Energia cinetică este d.p. cu frecvența

3. Scade frecvența → scade energia

Pe lângă radiațiile cu lungimea de undă egală cu a

Legea conservării energiei:

• D.p.v. macroscopic radiația electromagnetică este o undă.

2. LUMINANȚA sau STRĂLUCIREA SPECTRALĂ, 𝐿 𝑇

DENSITATEA SPECTRALĂ A LUMINANȚEI se definește:

• 3. EMITANȚA sau RADIANȚA, 𝑴𝑻

DENSITATEA SPECTRALĂ ENERGETICĂ A RADIAȚIEI:

• 3. INTENSITATEA ENERGETICĂ A RADIAȚEI printr-o suprafață - fluxul transmis prin acea

■ Ipoteza lui De Broglie

■ Radiația termică este o radiație de natură electromagnetică emise de corpurile

A doua lege: Densitatea spectrală de energie, 𝝆𝑻,𝝑 , nu depinde de natua și proprietățile

■ Un corp absolut negru nu există în natură, dar se poate

2. Legea lui Wien

4. Legea de distribuție a lui Planck:

Legea lui Wien

Produsul dintre nedeterminarea ( eroarea de măsură) impulsului și nedeterminarea poziției nu

■ II.1. Spectre atomice. Serii spectrale. Analiză spectrală

■ II.2. Structura atomului. Modele atomice clasice

■ II.3. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor. Experiența Franck-Hertz.

■ II.4. Emisia spontană. Emisia indusă. Absorbția de radiație. Spectre atomice.

■ Orice substanță din natură ( element chimic) emite un spectru caracteristic.

■ Spectrul este ansamblul undelor electromagnetice care

𝑛1 - caracterizează seria spectrală

Se obțin astfel următoarele serii spectrale:

• Cap.II. ELEMENTE DE FIZICA ATOMULUI

• II.1. Spectre atomice. Serii spectrale. Analiză spectrală

• II.2. Structura atomului. Modele atomice clasice

• II.3. Fenomene de excitare și ionizare ale atomilor. Experiența Franck-Hertz.

• II.4. Emisia spontană. Emisia indusă. Absorbția de radiație.

𝑛1 - caracterizează seria spectrală

Se obțin astfel următoarele serii spectrale:

Învelișul electronic Electroni, -

• Conceptul de atom a fost pentru prima dată

• Modelul propus nu reușete să explice

• In 1906, Ernest Rutherford a reușit să dovedească

• Modelul atomic imaginat, în urma acestui experiment, de către Rutherford a fost un

• Electrodinamica clasică afirma că orice mișcare accelerată a electronilor este însoțită

• Postulatele lui Bohr:

• Nu poate explica spectrele de emisie și fenomenele de ionizare decât pentru

• Acest model este o extindere a modelului semicuantic

• Se poate demonstra că, pentru un număr cuantic n dat, deci o energie și o

• În 1930, Erwin Schrödinger a elaborat un model atomic ce nu a fost încă

Electronii se mișcă în jurul nucleului, dar execută

Cap.II. ELEMENTE DE FIZICA ATOMULUI