XI. CÂMPURI VARIABILE ÎN TIMP.

UNDE ELECTROMAGNETICE

§. 76. Inducția electromagnetică

a). Experienţele lui Faraday
În anii 1831-1832, Faraday a efectuat o serie de experienţe privind efectul produs de
modificarea spaţială şi temporală a valorii câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice
aflate în câmp, punând în evidenţă fenomenul de inducţie electromagnetică. Experienţe
asemănătoare au fost efectuate aproximativ în acelaşi timp de către J. Henry cu concluzia
că asupra sarcinilor electrice, ca urmare a modificărilor spaţiale şi temporale ale câmpului
magnetic, acţionează o forţă care este consecinţa apariţiei tensiunii electromotoare.
Fenomenul de inducţie electromagnetică constă în apariţia unui curent electric în
orice circuit închis la variaţia fluxului magnetic printr-o suprafaţă limitată de acest circuit.
Astfel, considerându-se două spire fixe, fig. 112, dacă printr-o spiră se stabileşte un
curent electric prin închiderea comutatorului K, atunci în spira învecinată, în care nu există
sursă de tensiune electromotoare, apare un curent de scurtă durată pus în evidenţă de un
galvanometru. După stabilirea curentului staţionar în prima spiră, galvanometrul nu mai
indică existenţa unui curent în cea de a doua spiră. De asemenea, la deschiderea
comutatorului K, galvanometrul indică, din nou, apariţia unui curent în cea de a doua spiră,
de sens contrar cazului închiderii comutatorului şi care durează pe durata variaţiei
curentului din prima spiră de la valoarea staţionară la zero.
Acelaşi fenomen este pus în evidenţă şi în cazul în care prima spiră (care conţine
sursa de tensiune electromotoare şi comutatorul) este înlocuită de o sursă de câmp
magnetic, de exemplu: un magnet, fig. 113, sau un solenoid.
Astfel, în cazul unei mişcări relative de apropiere între sursa de câmp magnetic şi
spira conectată la galvanometru, se observă apariţia unui curent electric care durează atâta
timp cât sistemul se află în mişcare. În cazul depărtării relative dintre sursa câmpului
magnetic şi spiră, galvanometrul indică, din nou, apariţia curentului electric, dar sensul
acestuia este opus cazului mişcării relative de apropiere.

Fig. 112. Apariţia curentului electric în spira Fig. 113. Apariţia curentului electric în spira (2)
(2) la închiderea şi deschiderea comutatorului în cazul mişcării relative a magnetului faţă de
K din circuitul spirei (1). spiră.

Pentru confirmarea rezultatelor experimentale obţinute, Faraday a imaginat şi

construit un dispozitiv experimental - numit, ulterior, discul lui Faraday - cu ajutorul căruia

258
a produs în mod continuu curent electric într-un circuit. Acest dispozitiv este primul
generator de curent continuu care se bazează pe un alt principiu decât elementele galvanice
şi este format dintr-un disc metalic care se roteşte în jurul unui ax metalic, întregul sistem
aflându-se într-un câmp magnetic ale cărui linii de inducţie magnetică sunt perpendiculare
pe suprafaţa discului şi paralele axului de rotaţie, fig. 114. Apariţia curentului este pusă în
evidenţă de un galvanometru conectat în punctele a şi b. Esenţial în acest experiment, este
faptul că o porţiune a circuitului electric, raza r, taie liniile de inducţie magnetică.

Fig. 114. Discul lui Faraday.

Concluzionând rezultatele experienţelor descrise anterior s-a stabilit că efectul

primar nu este generarea de curent, ci a unei tensiuni electromotoare, numită tensiune
electromotoare de inducţie sau indusă, independentă de natura şi proprietăţile circuitelor.
Tensiunea electromotoare indusă apare: (i) într-un circuit rigid staţionar care se află într-un
flux magnetic variabil, (ii) într-un circuit rigid care se mişcă într-un câmp magnetic astfel
încât fluxul care străbate circuitul se modifică şi (iii) într-o porţiune de circuit care taie
orice flux magnetic, esenţială fiind numai mişcarea relativă a conductorului circuitului în
raport cu liniile de inducţie magnetică. În ultimă instanţă, tensiunea electromotoare indusă
într-un circuit este determinată de viteza de variaţie a fluxului magnetic printr-o suprafaţă
mărginită a circuitului respectiv.
Pentru a explica apariţia tensiunii electromotoare indusă se consideră o porţiune de
circuit: un conductor rectiliniu de lungime ℓ , aflat în mişcare uniformă cu viteza v de-a
lungul axei Oy, conductorul fiind paralel axei Ox. Sistemul se află într-un câmp magnetic
uniform şi staţionar în direcţia şi sensul axei Oz, fig. 115.

Fig. 115. Conductor rectiliniu aflat în mişcare

în câmp magnetic uniform şi staţionar

259
 Sub acţiunea forţei Lorentz:
f̄ =q v̄×B̄ ; f =qvB (1)
purtătorii de sarcină mobili din conductor se vor deplasa astfel încât vor apărea la
extremităţile acestuia două distribuţii de sarcină electrică: una pozitivă şi una negativă ca în
fig.115. Mişcarea purtătorilor mobili, practic, a electronilor, încetează în momentul în care
distribuţiile de sarcină creează în orice punct din interiorul conductorului un câmp electric,
numit indus, care acţionează asupra sarcinilor mobile cu o forţă electrică egală în modul şi
de sens contrar forţei Lorentz:
q Ē=−q v̄× B̄ , (2)
de unde rezultă:
Ē=−v̄ ×B̄ . (3)
În condiţii staţionare, totul se petrece ca şi cum între extremităţile conductorului
apare o diferenţă de potenţial:
e= Δϕ=Eℓ=Bℓv , (4)
conductorul fiind echivalent unei surse de tensiune electromotoare induse, e. Un
galvanometru legat la extremităţile conductorului va semnala apariţia curentului indus atâta
timp cât conductorul se află în mişcare; macroscopic, efectul fiind datorat mişcării
conductorului în liniile de inducţie magnetică (conductorul taie liniile de inducţie).

b). Legea lui Lenz

Dacă descrierea calitativă şi cantitativă a fenomenului de inducţie electromagnetică
îi aparţine lui Faraday, sensul tensiunii electromotoare induse şi a curentului indus a fost
stabilit explicit pentru prima dată în anul 1834 de către Lenz. Există două metode de
stabilire a acestui sens: fie o analiză matematică a legii inducţiei electromagnetice, fie
aplicarea legii conservării energiei.
Legea lui Lenz precizează că: „tensiunea electromotoare indusă şi curentul indus
au un astfel de sens încât se opun variaţiei care le-a produs, sau: tensiunea electromotoare
indusă şi curentul indus au sensul prin care fluxul magnetic indus se opune variaţiei
fluxului magnetic inductor, adică: curenţii induşi caută să frâneze cauza (mişcarea) care i-
a produs.
În cazul din fig.112, la închiderea comutatorului K, intensitatea curentului electric
prin spira (1) creşte de la valoarea zero la valoarea staţionară. Corespunzător, creşte şi
inducţia câmpului magnetic astfel încât, pe durata acestei variaţii, prin orice suprafaţă
mărginită de spira (2) apare un flux magnetic crescător, numit flux magnetic inductor.
Această variaţie a fluxului inductor produce o tensiune electromotoare indusă şi un curent
indus în spira (2).
După cum indică galvanometrul, sensul curentului indus este astfel încât câmpul
magnetic produs de acest curent generează un flux magnetic, numit flux magnetic indus,
care, în acord cu legea lui Lenz, se opune variaţiei fluxului inductor, fig.116.a. La
deschiderea comutatorului K, curentul în spira (1) scade, implicit scăzând inducţia
magnetică şi respectiv, fluxul magnetic inductor prin suprafaţa mărginită de spira (2). În
spira (2) curentul indus are acum, după cum arată galvanometrul, sens opus cazului din
fig.116.a, câmpul magnetic indus generând un flux magnetic (indus) care se opune din nou,
variaţiei (scăderii) fluxului magnetic inductor, fig.116.b.

260
 Fig. 106. Legea lui Lenz

O experienţă care evidenţiază direct legea lui Lenz privitoare la sensul curentului
indus a fost efectuată de Elihu Thomson. O bobină şi un inel cu greutatea neglijabilă sunt
aşezate coaxial pe un miez de fier la o distanţă oarecare ca în fig.117.

Fig. 117. Experienţa lui Elihu Thomson

La închiderea comutatorului K, curentul în solenoid creşte de la valoarea zero la

valoarea staţionară I. Corespunzător, creşte şi inducţia magnetică B̄ produsă de bobină, iar
B̄
în inelul de aluminiu apar curenţi de inducţie, Ii, al căror câmp magnetic i este, conform
legii lui Lenz, opus câmpului magnetic inductor. Acest fapt se confirmă experimental
F̄
întrucât, ca urmare a interacţiunii repulsive dintre curenţii din bobină şi inel, apar forţe i
care accelerează inelul în sus.
Experienţa lui Elihu Thomson poate fi generalizată pentru cazul unui inel conductor
în cădere în câmpul magnetic staţionar al unei bobine, fig.118. Prin bobină circulă un
curent staţionar, I, care generează un câmp magnetic staţionar B̄ .
Lăsând liber inelul conductor, fluxul magnetic prin inel, produs de câmpul
magnetic B̄ este crescător în mărime. În consecinţă, conform inducţiei electromagnetice şi
a legii lui Lenz, în inel apare un curent electric şi un câmp magnetic indus, astfel încât,
fluxul magnetic indus în inel se opune creşterii fluxului inductor. Experimental, acest fapt

261
se verifică, căderea inelului fiind încetinită de forţele de repulsie care apar între curenţii din
inel şi din bobină.

Fig. 118. Un inel conductor în cădere în câmpul magnetic staţionar al unei bobine

c). Legea inducţiei electromagnetice

O metodă pentru a deduce legea inducţiei electromagnetice are în vedere observaţia
experimentală că în toate cazurile de inducţie are loc transformarea energiei dintr-o formă
în alta şi, în consecinţă, se poate aplica teorema conservării energiei.
Se consideră circuitul din fig.119, unde bara conductoare (a,b) se poate deplasa fără
frecare pe tijele conductoare paralele şi fixe c şi d legate la o sursă de t.e.m. constantă E.
Toate rezistenţele electrice din circuit sunt incluse în rezistorul R, sursa E este presupusă
ideală, iar întreg dispozitivul se află într-un câmp magnetic uniform şi constant de inducţie
B̄ , perpendicular pe planul figurii cu sensul spre observator.

Fig.119. Legea inducţiei electromagnetice

În momentul închiderii comutatorului K prin circuit se stabileşte curentul staţionar I,

iar asupra barei (a,b) acţionează forţa lui Laplace:
F̄=I ℓ̄×B̄ , F=BI ℓ ,
unde ℓ este lungimea barei. Această forţă deplasează bara în sensul micşorării suprafeţei
mărginite de conturul circuitului. Pentru o deplasare elementară dx a barei, produsă în
intervalul de timp infinitezimal dt , ecuaţia de bilanţ pentru energie are expresia:
dE=dL+ dER , (5)
unde:
dE=EIdt (6)

262
este energia generată de sursa de t.e.m,
dL=F⋅dx=BI ℓ dx (7)
este lucrul mecanic efectuat de forţa lui Laplace pentru deplasarea barei, iar:
dE R =I 2 Rdt (8)
este energia disipată prin efect Joule în rezistenţa circuitului.
Înlocuind în relaţia (5) expresiile (6,7,8), după simplificarea cu I , rezultă:
dφ
E− m
dt
I= ,
R (9)
deoarece
Bℓ dx=BdS=dφm , dS fiind variaţia suprafeţei mărginită de conturul circuitului
dφ
prin deplasarea barei (a,b), iar m variaţia fluxului magnetic.
Expresia (9) reprezintă legea lui Ohm pentru circuitul considerat, unde, în virtutea
principiului omogenităţii formulelor fizice, mărimea:
dφ
e i=− m ,
dt (10)
reprezintă tensiunea electromotoare indusă în circuit, definită, aşadar, ca viteza de variaţie
luată cu semn schimbat a fluxului magnetic printr-o suprafaţă mărginită de circuitul
considerat; semnul ,,-“ confirmând legea lui Lenz.
Legea inducţiei electromagnetice, exprimată matematic prin relaţia (10), dedusă în
cazul particular al unui conductor rectiliniu care se află în mişcare relativă faţă de sursele
câmpului magnetic, poate fi dedusă şi prin raţionamente mai generale, care leagă valoarea
t.e.m induse de cauza care o determină.

d). Inducţia mutuală

Fenomenul de inducţie mutuală constă în producerea unor t.e.m. induse în circuitele
învecinate unui circuit prin care trece un curent electric de intensitate variabilă. Explicaţia
fenomenului constă în faptul că circuitele învecinate se află în fluxuri magnetice variabile
datorate variaţiei câmpului magnetic produs de circuitul prin care trece curentul de
intensitate variabilă.
Fie două circuite (C1) şi (C2) fixe, aflate unul lângă celălalt ca în fig. 120. Se
presupune că prin circuitul (C1) trece un curent de intensitate reglabilă, I1. Pentru o valoare
B̄ ( r̄ )
staţionară a curentului I1, inducţia magnetică în orice punct din spaţiu, 1 , se poate
calcula cu ajutorul legii lui Biot, este o funcţie de punctul în care este determinată şi este
proporţională cu intensitatea curentului I1. Dacă se notează cu φ m (2,1) acea parte a fluxului
magnetic produs de curentul I1 ce trece prin suprafaţa circuitului (C2) rezultă:
φ m (2, 1)= ∫ B̄1 d S̄ 2
(S2 ) , (11)
unde (S2) este o suprafaţă mărginită de circuitul (C2). Circuitele fiind fixe, rezultă:
φm( 2 , 1) ~I 1
sau:
φ (m ) ( 2, 1 )=M 21 I 1
, (12)

263
unde constanta de proporţionalitate M 21 se numeşte coeficient de inductanţă mutuală a
celor două circuite, valoarea sa fiind determinată numai de geometria circuitelor şi de
poziţia lor relativă.

Fig. 120. Inducţia mutuală

Dacă curentul I1 se modifică suficient de lent în timp, astfel încât câmpul magnetic
B̄1 în orice punct din spaţiu să poată fi corelat cu intensitatea curentului I ca în cazul
1

φ ( 2 , 1 ) se va schimba în măsura în care se

curenţilor staţionari, atunci fluxul magnetic m
modifică I1 (poziţia şi dimensiunile circuitelor fiind fixe) şi, în consecinţă, conform legii
lui Faraday, în circuitul (C2) apare o tensiune electromotoare:
dφm (2 , 1 ) dI 1
e 2 =− =−M 21
dt dt . (13)
Printr-un raţionament analog se demonstrează că dacă prin circuitul (C2) trece un
curent de intensitate variabilă I2, atunci în primul circuit (C1) apare o tensiune
electromotoare indusă a cărei expresie este, în acest caz:
dφ ( 1 , 2 ) dI
e 1=− m =−M 12 2
dt dt . (14)
Egalitatea coeficienţilor de inducţie mutuală:
M 12=M 21 (15)
face obiectul teoremei de reciprocitate valabilă pentru orice două circuite alăturate şi fixe.
Demonstraţia acestei teoreme arată că fluxul magnetic m
φ ( 2 , 1)
produs într-un circuit
I
oarecare (C1) ca rezultat al curentului electric de intensitate din circuitul (C2) este egal cu
fluxul magnetic
φ m ( 1 , 2 ) produs în circuitul (C ), când circuitul (C ) este parcurs de un curent
2 1
egal cu I.

e). Autoinducţia
Un circuit prin care trece un curent electric de intensitate I produce în spaţiu, deci şi
în regiunea în care se află circuitul, un câmp magnetic B̄ , funcţie de poziţie, B̄= B̄ ( r̄ ) , şi
proporţional cu I. Circuitul este străbătut de fluxul magnetic produs de propriul său curent,
flux care, dacă circuitul este fix, este proporţional cu I:
φm ~ I
,

264
adică:
φ m=M 11 I=LI (16)
,
unde M11= L se numeşte coeficient de autoinducţie sau inductanţă, fiind o constantă
pozitivă care depinde numai de parametrii geometrici ai circuitului.
Când intensitatea curentului variază, rezultă şi o variaţie a fluxului magnetic
corespunzător care străbate o suprafaţă mărginită de conductor. Datorită acestei variaţii de
flux, apare un curent de inducţie – numit, în acest caz, curent de autoinducţie – care se
suprapune curentului iniţial. Acesta este fenomenul de autoinducţie, conform căruia un
curent electric variabil poate să producă o t.e.m. indusă nu numai într-un circuit învecinat,
ci chiar în circuitul său propriu. Valoarea t.e.m. autoinduse este dată tot de legea inducţiei
electromagnetice, întrucât această formulă nu ţine seama de cauza care produce variaţia
fluxului:
dφ dI
e a =− m =−L .
dt dt (17)
Dacă se consideră un solenoid liniar cu N spire, având lungimea ℓ (mult mai mare
decât raza spirelor) şi secţiunea transversală S, t.e.m. autoindusă are expresia:
N 2 S dI
e a =−μ0
ℓ dt , (18)
deoarece:
NI
B=μ0
ℓ , φ m=NBS .
Din relaţiile (17) şi (18) rezultă expresia inductanţei solenoidului:
N2 S
L=μ 0 .
ℓ (19)
În cazul unui solenoid toroidal cu razele r 1 si r 2 >r 1 , având un număr de N spire, fig.
121, inductanţa are expresia:
μ0 r2
L= N 2 ℓ ln ,
2π r1 (20)
undeℓ este înălţimea torului.

Fig.121. Bobină toroidală

265
 La acest rezultat se ajunge aplicând legea circuitului magnetic pe un cerc de rază
r ∈ ( r1 , r2)
, cu centrul pe axa solenoidului:
∮ B̄⋅d l̄ =μ0 NI
(C ) .
Se obţine:
2rB   0 NI ,
de unde:
 0 NI
B
2r . (21)
Fluxul magnetic total care străbate circuitul de N spire are expresia:
r2 r
N 2 I 2 dr
 m  N Bdr 
2 r1 r
,
r1

adică:
μ 0 N 2 ℓI r 2
φ m= ln
2π r1
astfel că t.e.m. autoindusă se scrie, în acest caz:
dφm dI μ0 N 2 ℓ r 2 dI
e a =− =−L =− ℓn
dt dt 2π r 1 dt , (22)
de unde rezultă relaţia (20).

§. 77. Energia câmpului magnetic

Se consideră un solenoid liniar de lungime ℓ , având N spire şi aria secţiunii S,
formând un circuit cu o sursă de t.e.m. E şi un întrerupător K, fig. 122. Când se închide
circuitul, se trimite curent prin solenoid, iar intensitatea curentului creşte de la valoarea
zero până la valoarea corespunzătoare regimului staţionar. În acelaşi timp, creşte şi
intensitatea câmpului magnetic din interiorul solenoidului, deci fluxul acestui câmp prin
spirele solenoidului. Această variaţie de flux magnetic conduce la apariţia unei tensiuni
dI
e a =−L .
electromotoare autoinduse: dt

Fig.122. Circuit cu solenoid

În regimul tranzitoriu, când intensitatea curentului în circuit creşte de la valoarea I

la valoarea I + dI, legea lui Ohm are expresia:

266
 dI
E−L =IR ,
dt (1)
unde R reprezintă rezistenţa totală a circuitului.
Energia totală debitată de sursa de t.e.m. până la momentul de timp t la care se
stabileşte regimul staţionar se obţine din relaţia (1) prin înmulţirea cu I şi integrarea în
domeniul timp pentru intervalul (0,t):
t t t
dI
∫ EIdt=∫ I 2
Rdt +∫ LI
dt
dt ,
0 0 0
adică:
t t I
∫ EIdt=∫ I 2
Rdt +∫ LIdI .
0 0 0 (2)
t
∫ I 2 Rdt
Primul termen din membrul drept al relaţiei anterioare, 0 , reprezintă energia
I
degajată sub formă de căldură (efect Joule), iar cel de al doilea termen, ∫0 LIdI , este
energia localizată în câmpul magnetic produs de curent în solenoid. Acest termen reprezintă
energia câmpului magnetic şi are expresia:
LI 2
Em = 2 . (3)
Faptul că solenoidul parcurs de curent electric înmagazinează energie devine
evident dacă se analizează bilanţul energetic când comutatorul K este adus în poziţia de
circuit deschis, sursa de t.e.m. fiind scoasă din circuit. În această situaţie, intensitatea
curentului din circuit nu scade instantaneu la zero, ceea ce înseamnă că în circuit se mai
găseşte “undeva” energia necesară pentru a alimenta circuitul un timp. Viteza cu care
această rezervă de energie este disipată în rezistor trebuie să fie egală cu viteza de scădere a
energiei înmagazinată în solenoid, ceea ce rezultă de altfel, din relaţia (1) după înmulţirea
cu I a ambilor membri şi punând condiţia E=0:
dI
I 2 R=−LI .
dt (4)
Expresia (3) poate fi transformată pentru a pune în evidenţă energia câmpului
magnetic însuşi, exprimată prin mărimile fundamentale ale acestuia. Astfel, cum pentru
cazul solenoidului considerat, inductanţa are expresia (19), paragraful anterior, iar inducţia
magnetică expresia:
NI
B=μ0
ℓ (5)
de unde:
Bℓ
I= ,
μ0 N (6)
înlocuind în relaţia (3) rezultă:

267
 1 N 2 S B 2 ℓ2 B2 B2
Em = μ 0 ⋅ = Sℓ= V,
2 ℓ μ 2 N 2 2 μ0 2 μ0
0 (7)
ℓ
unde V= S este volumul solenoidului.
Densitatea energiei câmpului magnetic se obţine împărţind energia Em la volumul
solenoidului:
B2 Em
w m= = .
V 2 μ0 (8)
În cazul unui solenoid cu miez, în expresia (8), µ0 se înlocuieşte cu µ,
permeabilitatea magnetică absolută a materialului miezului.
Deşi expresia (8) a fost obţinută pornind de la cazul particular al solenoidului
considerat, valabilitatea sa este generală, după cum rezultă din următorul raţionament.
Pentru un circuit parcurs de un curent staţionar I, a cărui inductanţă proprie este L, energia
câmpului magnetic se poate scrie sub forma:
1
Em = Iφ m ,
2 (9)
deoarece fluxul magnetic este proporţional cu intensitatea curentului electric:
φ m=LI ,
relaţia (16), paragraful anterior. Fluxul magnetic are expresia:
φ m=∫ B̄⋅d S̄=∫ ( ∇ × Ā ) d S̄=∮ Ā d r̄ ,
(S ) (S ) (C ) (10)
unde Ā este potenţialul vector, iar (C) este conturul care mărgineşte suprafaţa prin care se
calculează fluxul. Pe de altă parte, intensitatea curentului este fluxul densităţii de curent
prin secţiunea ( S ) a circuitului:
'

I =∫ j̄⋅d S̄ ,
(S' ) (11)
adică:
1
I=∫ ( ∇× B̄ ) d S̄
' μ0
(S ) , (12)
dacă se are în vedere legea lui Ampère.
Înlocuirea relaţiilor (10) şi (11) în expresia energiei câmpului magnetic (9), conduce
la rezultatul:
1
Em = ∫ Ā ( ∇ × B̄ ) dV .
2 μ0 ( V )
(13)
Utilizând identitatea vectorială:
∇ ( Ā× B̄ ) =B̄ ( ∇× Ā )− Ā ( ∇×B̄ ) ,
relaţia (13) se transformă în:
1 1
Em = ∫
2 μ0 ( V )
B̄ ( ∇× Ā ) dV − ∫ ∇ ( Ā× B̄ ) dV .
2 μ 0 (V )
(14)

268
 Cum B̄=∇ × Ā şi aplicând teorema lui Gauss din analiza vectorială pentru
transformarea celei de a doua integrale din membrul drept al relaţiei (14) într-o integrală de
suprafaţă se obţine:
1 1
Em = ∫
2 μ0 ( V )
B̄2 dV − ∮ ( Ā×B̄ ) d S̄ ,
2 μ0 (S )
(15)
unde (S) este suprafaţa închisă care mărgineşte volumul (V).
Dacă se extinde integrarea pe întreg spaţiul, (V)→ ∞ , integrala de suprafaţă se
anulează la infinit, iar energia câmpului magnetic capătă expresia:
1
Em = ∫
2 μ0 ∞
B̄2 dV ,
( )
(16)
densitatea de energie având expresia:
B̄ 2
w m= ,
2 μ0
identică cu expresia (8) şi valabilă în orice fel de regim şi în orice mediu (omogen,
neomogen, izotrop, anizotrop).

§. 78. Generalizarea legii lui Ampère. Curentul de deplasare

Legea lui Ampère stabileşte legătura dintre câmpul magnetic şi sursele sale:
sarcinile electrice aflate în mişcare. Sub forma integrală:
∮ B̄⋅d r̄=μ 0 ∫ j̄⋅d S̄ ,
( C) (SC) (1)
legea lui Ampère precizează că circulaţia vectorului inducţie magnetică B pe un contur
închis arbitrar este egală cu solenaţia circuitului, definită ca produsul dintre permeabilitatea
magnetică a vidului şi fluxul densităţii de curent electric printr-o suprafaţă ce se sprijină pe
conturul considerat.
Local, expresia diferenţială a legii lui Ampère se obţine prin transformarea
integralei de linie din membrul stâng al relaţiei (1) într-o integrală de suprafaţă, utilizând
legea lui Stokes din analiza vectorială; rezultă:
∇× B̄=μ0 j̄ . (2)
Maxwell a sesizat că legea lui Ampère este valabilă numai pentru cazul curenţilor
electrici staţionari sau al câmpurilor electrostatice pentru care a fost, de altfel, dedusă.
Pentru a justifica această constatare, se aplică legea lui Ampère succesiv unor
contururi închise a căror lungime este din ce în ce mai mică, iar la limită tinde spre zero. În
consecinţă, suprafeţele mărginite de aceste contururi vor tinde la rândul lor, la limită, către
o suprafaţă închisă şi finită, iar legea lui Ampère capătă forma:
lim ∮ B̄⋅d r̄ =μ ∮ j̄ d S̄=0 , 0
C→ 0 (C ) (S ) (3)
de unde rezultă:
∮ j̄⋅d S̄=0 .
(S ) (4)

269
 Relaţia (4) este, însă, valabilă numai în cazul curenţilor staţionari. Într-adevăr,
integrala din membrul stâng reprezintă curentul net care străbate o suprafaţă închisă, iar
egalitatea cu zero se verifică, conform ecuaţiei de continuitate a sarcinii electrice:
∂ρ
+ ∇⋅ j̄=0
∂t (5)
sau integral:
∂
∫ ρ dV +∫ j̄ d S̄=0 ,
∂t ( V ) (S )
S (6)
numai când nu există o variaţie temporală a sarcinii electrice din volumul delimitat de
suprafaţa închisă:
∂q ∂
∂t ∂t ∫
= ρ dV =0 ,
(V S ) (7)
adică în cazul curenţilor staţionari sau a câmpurilor electrostatice.
Maxwell a înţeles că legea lui Ampère trebuie generalizată astfel încât să includă şi
cazul curenţilor variabili în timp, iar această generalizare trebuie să implice existenţa unui
fenomen simetric fenomenului de inducţie electromagnetică, un fenomen conform căruia
un câmp electric variabil în timp produce un câmp magnetic (inducţia magnetoelectrică). În
ultimă instanţă, generalizarea constă în apariţia unui termen suplimentar în expresia legii lui
Ampère, termen condiţionat de variaţia temporală a curenţilor electrici sau a câmpurilor
electrice.
Dacă se analizează regimul tranzitoriu de încărcare cu sarcini electrice a unui
condensator utilizând o sursă de tensiune electromotoare E, fig. 123, se constată că modul
în care este aleasă suprafaţa de integrare afectează expresia legii lui Ampère. Astfel pentru
un contur închis (C) din jurul conductorului se pot alege două suprafeţe care sunt mărginite
de acest contur: o suprafaţă (S1) care este străpunsă de conductor şi o a doua suprafaţă (S2)
care conţine în interiorul său o armătură a condensatorului şi care nu este străpunsă de
conductor.

Fig. 123. Legea lui Ampère pentru regimul tranzitoriu de încărcare a unui condensator:
(S1)- suprafaţa haşurată străpunsă de conductor,
(S2)- suprafaţa ce conţine în interior armătura încărcată pozitiv.

Expresiile legii lui Ampère pentru cele două suprafeţe considerate sunt:
∮ B̄⋅d r̄=μ 0 ∫ j̄ d S̄≠0
( C) (S1 ) (8)

270
şi:

∮ B̄⋅d r̄=μ 0 ∫ j̄ d S̄=0

( C) (S2 ) , (9)
diferenţa constând în faptul că prin suprafaţa (S1) există un flux al densităţii curentului de
conducţie (crescător în timp în cazul încărcării condensatorului), în timp ce suprafaţa (S2)
nu este străbătută de curent.
Generalizarea legii lui Ampère implică anularea diferenţei între rezultatele
integralelor din relaţiile (8) şi (9). Pentru aceasta, se consideră suprafaţa închisă (S) formată
din reuniunea suprafeţelor (S1) şi (S2). Această suprafaţă conţine în interiorul ei armătura
condensatorului încărcată pozitiv. Dacă la momentul de timp t, curentul de încărcare este
dq
i(t), atunci viteza cu care creşte sarcina de pe această armătură este i(t)= dt şi, în
consecinţă, curentul total care iese din suprafaţa (S) este:
dq
∮ j̄ d S̄=− dt ≠0
(S ) , (10)
rezultat care este în contradicţie cu relaţia (4) şi justificat de existenţa curenţilor
nestaţionari.
Relaţia (10) se dezvoltă având în vedere legea fluxului electric:
q=ε 0∮ Ē⋅d S̄
( S) (11)
care leagă sarcina electrică aflată în interiorul suprafeţei închise de câmpul electric în
punctele de pe suprafaţă.
Din relaţiile (10) şi (11) se obţine :
∮ j̄⋅d S̄+ε0 ∂t∂ ∮ Ē⋅d S̄=0
(S ) (S ) (12)
d ∂
trecerea de la dt la derivata parţială ∂t exprimând posibilitatea dependenţei spaţiale a
vectorului E = E ( r̄ ,t ) . Ecuaţia (12) reprezintă principiul conservării sarcinii electrice în
cazul curenţilor nestaţionari. În cazul câmpurilor statice, ecuaţia (12) capătă forma (4). De
fapt, ecuaţia (12) corectează ecuaţia (4) pentru cazul proceselor electrice dependente de
timp. În aceste condiţii, Maxwell a propus adăugarea în membrul drept al legii lui Ampère
a termenului ce caracterizează variaţia temporală a câmpului electric din relaţia (12):
∮ B̄⋅d r̄=μ 0 ∫ j̄ d S̄+ε0 μ0 ∂t∂ ∫ Ē⋅d S̄ .
( C) ( SC ) ( SC ) (13)
Utilizând teorema lui Stokes, ecuaţia (13) se poate scrie sub forma diferenţială:
∂ Ē
∇× B̄=μ0 j̄+ε 0 μ0 ,
∂t (14)
relaţiile (13) şi (14) exprimând legea Ampère - Maxwell, care generalizează legea lui
ε 0 μ0 ∂ ∫ Ē d S̄
∂t ( S )
Ampère pentru procesele electrice variabile în timp. Termenii: şi respectiv,

271
 ∂ Ē
ε 0 μ0
∂t implică existenţa unui fenomen simetric inducţiei electromagnetice, şi anume,
inducerea unui câmp magnetic prin variaţia temporală a câmpului electric (inducţie
magnetoelectrică).
Scriind legea (13) sub forma:
∂ Ē
∮ B̄⋅d r̄=μ 0 ∫ ( j̄+ ε0 ∂t )d S̄
( C) (SC) (15)
se constată că în cazul curenţilor electrici dependenţi de timp, curenţiilor de conducţie de
densitate j trebuie să li se adauge termenul:
ε 0 ∂ ∫ Ē⋅d S̄
∂ t ( S)
numit curent de deplasare şi având densitatea:
∂ Ē
j̄ d =ε 0
∂t . (16)
Denumirea de curent de deplasare are un caracter istoric şi se datorează încercării
j̄
lui Maxwell de a explica existenţa termenului d prin continuitatea liniilor de curent
electric şi între armăturile conductorului. Astfel pentru circuitul din fig.123 prin
conductoare circulă curentul de conducţie, iar între armăturile conductorului curentul de
deplasare. Spre deosebire de curentul de conducţie dintr-un conductor, curentul de
deplasare nu reprezintă un transport de purtători de sarcină electrică. Ca şi curentul de
conducţie el creează, în jurul său, un câmp magnetic, dar nu dezvoltă căldură prin efect
termic. Expresia (16) arată că curentul de deplasare reprezintă variaţia temporală a
câmpului electric între armăturile condensatorului. Acest model intuitiv al continuităţii
liniilor de curent nu a mai fost, însă, necesar după ce dezvoltările teoretice ale lui Maxwell
şi obţinerea experimentală a undelor electromagnetice de către Hertz au confirmat
posibilitatea generării unui câmp magnetic prin variaţia temporală a câmpului electric.
Teoretic, valabilitatea legii lui Ampère - Maxwell se confirmă prin obţinerea de
către Maxwell a ecuaţiei de propagare a undelor electromagnetice, stabilirea vitezei
acestora şi identificarea luminii ca undă electromagnetică.
De asemenea, o verificare teoretică imediată se poate face dacă expresiei
diferenţiale a legii Ampère-Maxwell, relaţia (14), i se aplică operatorul ∇ . Se obţine:
∇⋅(∇× B̄ )=μ0 ∇⋅ j̄+ε 0 μ 0 ∂ ( ∇⋅Ē )
∂t ,
de unde rezultă ecuaţia de continuitate:
∂ρ
∇ j̄+ =0 ,
∂t (17)
∂
dacă se are în vedere că divergenţa oricărui rotor este nulă, se permută operatorii ∂t şi ∇ ,
întrucât aceştia acţionează asupra unor variabile independente, şi se utilizează legea
ρ
∇⋅Ē= .
fluxului electric:
ε0

272
 Confirmarea experimentală a legii Ampère - Maxwell i se datorează lui Hertz, care
obţine în anul 1887, în laborator, unde electromagnetice şi indirect arată existenţa
termenului corespunzător curentului de deplasare.

§. 79. Ecuaţiile Maxwell

Legea inducţiei electromagnetice şi legea Ampère - Maxwell arată că un câmp
magnetic variabil în timp generează un câmp electric rotaţional şi respectiv, că un câmp
electric variabil în timp produce un câmp magnetic rotaţional. În consecinţă, câmpul
electric şi câmpul magnetic sunt cu excepţia cazurilor statice, în interconexiune,
condiţionându-se şi generându-se reciproc.
Câmpul electric şi câmpul magnetic reprezintă două aspecte interdependente ale
unei forme a materiei numită câmp electromagnetic. Ecuaţiile care descriu câmpul
electromagnetic se numesc ecuaţiile Maxwell şi reprezintă o concentrare a tuturor legilor
stabilite anterior în domeniul electricităţii şi magnetismului. Prezentate pentru prima dată în
anul 1873 de către Maxwell, ele arată existenţa unei anumite simetrii a fenomenelor
electrice şi magnetice şi conduc la definirea undelor electromagnetice.
În vid, în prezenţa sarcinilor electrice de densitate volumică ρ( r̄ , t ) şi a curenţilor
electrici de densitate j̄( r̄ , t ) ecuaţiile Maxwell sub formă integrală au expresiile:
1
∮ Ē⋅d S̄= ε ∫ ρ dV ,
(S) 0 V
( S) (1)
∮ B̄⋅d S̄=0 ,
(S ) (2)
∮ Ē⋅d r̄=− ∂∂t ∫ B̄⋅d S̄ ,
(C ) (SC) (3)
∮ B̄⋅d r̄=μ 0 ∫ j̄ d S̄+ε0 μ0 ∂t∂ ∫ Ē⋅d S̄
( C) (SC) ( SC ) (4)
Corespondentele diferenţiale sau locale ale acestor ecuaţii sunt:
ρ
∇⋅Ē=
ε0 (5)
∇⋅B̄=0 (6)
∂ B̄
∇× Ē=−
∂t (7)
∂ Ē
∇× B̄=μ0 j̄+ε 0 μ0 .
∂t (8)
Ecuaţiile (1) şi (5) reprezintă legea fluxului electric şi stabilesc legătura dintre
câmpul electric şi sursele sale: sarcinile electrice în repaus sau în mişcare. Ecuaţiile (2) şi
(6) reprezintă legea fluxului magnetic şi exprimă faptul că liniile de inducţie magnetică sunt
linii închise, adică nu există – cel puţin după cunoştinţele noastre de acum – monopoli
magnetici. Ecuaţiile (3) şi (7) definesc fenomenul de inducţie electromagnetică (legea lui
Faraday) şi arată că variaţia temporală a inducţiei magnetice generează un câmp electric
rotaţional. Ecuaţiile (4) şi (8) reprezintă legea Ampère - Maxwell şi arată că curenţii

273
electrici de conducţie şi/sau variaţiile temporale ale intensităţii câmpului electric produc
câmpuri magnetice rotaţionale. Existenţa câmpului electromagnetic este condiţionată,
evident, de ecuaţiile Maxwell rotaţionale (3), (4), (7) şi (8).
Gradul de simetrie al ecuaţiilor Maxwell creşte în cazul în care acestea sunt scrise
pentru vid, în lipsa sarcinilor şi a curenţilor electrici. Astfel, pentru ρ=0 şi j̄=0 ,
ecuaţiile Maxwell în formă integrală au expresiile:
∮ Ē⋅d S̄=0 ,
(S ) (9)
∮ B̄⋅d S̄=0 ,
(S ) (10)
∮ Ē⋅d r̄=− ∂∂t ∫ B̄⋅d S̄ ,
(C ) (S ) C (11)
∮ B̄⋅d r̄=ε0 μ0 ∂t∂ ∫ Ē⋅d S̄ ,
(C ) (S ) C (12)
iar în formă diferenţială, expresiile:
∇⋅Ē=0, (13)
∇⋅B̄=0, (14)
∂ B̄
∇× Ē=− ,
∂t (15)
∂ Ē
∇× B̄=ε 0 μ 0 .
∂t (16)
În cazul mediilor materiale, ecuaţiile Maxwell sunt:
∮ D̄⋅d S̄= ∫ ρ dV
(S) (V S ) (17)
∮ B̄⋅d S̄=0
(S ) (18)
∮ Ē⋅d r̄=− ∂t∂ ∫ B̄⋅d S̄
( C) (S ) C (19)
∮ H̄⋅d r̄= ∫ j̄⋅d S̄ + ∂∂t ∫ D̄⋅d S̄
( C) ( SC ) (SC) (20)
în forma integrală şi:
∇⋅D̄=ρ (21)
∇⋅B̄=0 (22)
∂ B̄
∇× Ē=−
∂t (23)
∂ D̄
∇× H̄= j̄+
∂t (24)

274
în formă diferenţială, cu vectorii câmpului electric şi câmpului magnetic daţi de legile de
material:
D̄=ε Ē=ε 0 Ē+ P̄ (25)
şi respectiv:
B̄=μ H̄=μ 0 H̄ + M̄ . (26)
În cazul mediilor omogene şi izotrope, constantele electrice şi magnetice ε şi μ din
relaţiile (25) şi (26) sunt mărimi scalare şi, în acest caz, ecuaţiile Maxwell pot fi scrise, de
exemplu, pentru cazul diferenţial sub forma:
ρ
∇⋅Ē=
ε (27)
∇⋅B̄=0 (28)
∂ B̄
∇× Ē=−
∂t (29)
∂ Ē
∇× B̄=μ j̄+εμ .
∂t (30)
În cazul mediilor anizotrope, constantele ε şi μ sunt mărimi tensoriale, iar legile
de material sunt:
D̄=¯ε̄ Ē , (31)
şi:
B̄= ¯μ̄ H̄ , (32)
iar perechile de vectori ( D̄ , Ē ) şi ( B̄ , H̄ ) nu mai sunt paralele. În acest caz, se utilizează
ecuaţiile (17-20) sau (21-24).
În completarea ecuaţiilor de material, pentru mediile conductoare se adaugă legea
lui Ohm:
j̄=σ ( E+ Ē i )
(33)
în medii izotrope şi respectiv:

j̄= ¯
σ̄ ( Ē+ Ē i )
(34)
Ē
pentru mediile anizotrope. Termenul i care apare alături de intensitatea câmpului electric
Ē , reprezintă intensitatea câmpului electric imprimat, care exprimă macroscopic acţiunea
forţelor neelectrice capabile să contribuie la deplasarea ordonată a particulelor încărcate
electric în conductoare.
Rezolvarea ecuaţiilor Maxwell implică stabilirea dependenţelor spaţio-temporale
Ē( r̄ ,t )
şi B̄( r̄ ,t ) . O soluţie evidentă este soluţia trivială Ē=B̄=0 . Soluţiile nenule
implică propagarea spaţio-temporală a perturbaţiei electromagnetice, adică existenţa unei
unde electromagnetice; condiţiile la limită şi iniţiale definind concret expresiile şi valorile
soluţiilor. Sunt imediate următoarele două proprietăţi verificate de soluţiile ecuaţiilor
Maxwell:

275
 10 omogenitatea: dacă perechea ( Ē , B̄ ) verifică ecuaţiile atunci, orice altă pereche de

forma (α Ē ,α B̄ ) cu α constantă reală arbitrară, este tot o soluţie a sistemului de ecuaţii.

Dacă mărimile de câmp sunt date în exprimare complexă, constanta α poate fi complexă;
20 liniaritatea este consecinţa principiului superpoziţiei pentru câmpurile electric şi
magnetic şi exprimă faptul că dacă ecuaţiile Maxwell au ca soluţii succesiunea de perechi
( Ē1 , B̄1 ),( Ē 2 , B̄ 2 ),....( Ē k , B̄ k ),...., atunci orice combinaţie liniară de forma ( Σk α k Ēk , Σk β k B̄ k ),
cu şi β constante arbitrare verifică, de asemenea, sistemul de ecuaţii.

§. 80. Unde electromagnetice

a). Ecuațiile de propagare a undelor electromagnetice
Propagarea spaţio-temporală a perturbaţiei electromagnetice implică existenţa unei
unde electromagnetice. Lungimea de undă asociată undelor electromagnetice este egală cu
distanţa cu care se propagă câmpul electromagnetic pe durata unei perioade de oscilaţie a
acestuia.
Pentru a stabili ecuaţia de propagare a undelor electromagnetice în vid, în prezenţa
sarcinilor şi curenţilor electrici se au în vedere ecuaţiile Maxwell:
∂ B̄
∇× Ē=−
∂t , (1)
∂ Ē
∇× B̄=μ0 j̄+ε 0 μ0 .
∂t (2)
Ecuaţia de propagare pentru componenta electrică a undei electromagnetice se
obţine prin aplicarea operatorului rotor ecuaţiei (1). Rezultă:
∇×( ∇× Ē )=− ∂ ( ∇× B̄ ),
∂t (3)
∂
operatorii ∂t şi ∇׿ ¿ permutând deoarece acţionează asupra unor variabile independente,
sau:
∂ Ē ∂2 Ē
−Δ Ē +∇ ( ∇⋅Ē ) =−μ 0 σ
−ε 0 μ0 2
∂t ∂t , (4)
dacă se are în vedere ecuaţia (2), identitatea vectorială:
∇×( ∇× ā)=−Δ ā+∇ ( ∇⋅ā)
valabilă pentru orice vector ā şi legea lui Ohm j̄=σ Ē .
ρ
∇⋅Ē=
Utilizând în ecuaţia (4), legea fluxului electric
ε 0 , se obţine ecuaţia de
propagare:
∂ Ē ∂ 2 Ē 1
Δ Ē−σμ 0 −ε 0 μ0 2 = ∇ ρ
∂t ∂t ε0 (5)
pentru componenta electrică a undei electromagnetice.

276
 Printr-un calcul similar, aplicând operatorul rotor ecuaţiei (2), se obţine ecuaţia de
propagare pentru componenta magnetică a undei electromagnetice:
∂ B̄ ∂2 B̄
Δ B̄−σμ0 −ε 0 μ 0 2 =0 ,
∂t ∂t (6)
diferenţa dintre ecuaţiile (5) şi (6) fiind datorată legii fluxului magnetic: ∇⋅B̄=0 .
În vid, în absenţa sarcinilor electrice şi a curenţilor de conducţie, ecuaţiile de
propagare a undei electromagnetice se obţin prin particularizarea ecuaţiilor (5) şi (6) cu
condiţiile ρ=0 şi j̄=0 sau σ =0 . Rezultă ecuaţiile:
∂ 2 Ē
Δ Ē−ε 0 μ0 2 =0
∂t (7)
2
∂ B̄
Δ B̄−ε 0 μ 0 =0 ,
∂t 2 (8)
identice ca formă cu ecuaţia de propagare a undelor, postulată de ecuaţiile fizicii
matematice:
1 ∂2 Ψ
ΔΨ− =0 ,
v 2 ∂t 2 (9)
undeΨ =Ψ ( r̄ ,t ) reprezintă funcţia de undă ce defineşte perturbaţia în propagare spaţio-
temporală cu viteza v . Din identificarea ecuaţiei (9) cu ecuaţiile de propagare (7) şi (8),
Maxwell a calculat viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid (sau în aer,
deoarece ε r =1; μ r =1 pentru aer) şi a obţinut rezultatul:
1 m
v= ≈3⋅10 8 .
√ ε 0 μ0 s
Acest rezultat coincide cu cel măsurat pentru viteza luminii v=c , ceea ce i-a
permis lui Maxwell să prezică natura electromagnetică a luminii. Implicaţiile acestei
constatări sunt deosebite. Greu ,,digerate” de contemporanii săi, au devenit esenţiale în
înţelegerea legilor care descriu comportarea luminii, deoarece a fost posibilă explicarea
diferitelor fenomene optice, avându-se în vedere natura electromagnetică a luminii şi, deci,
posibilitatea utilizării ecuaţiilor Maxwell pentru descrierea modului ei de comportare.
O soluţie a ecuaţiilor de propagare a undelor electromagnetice (7) şi (8) este:
Ē( r̄ , t )= Ē 0 e i ( ωt− k̄ r̄ ) , (10)
i ( ωt − k̄ r̄ )
B̄ ( r̄ , t )= B̄0 e (11)
Ē B̄
ce reprezintă unde armonice plane, de amplitudini constante 0 şi 0 şi de pulsaţie ω ; k̄
fiind vectorul de undă de versor n̄ :
2π
k̄ =k⋅n̄= n̄ .
λ (12)
Evident, soluţiile (10) şi (11) verifică şi ecuaţiile Maxwell (13-16) din paragraful
anterior, care conduc la ecuaţiile de propagare (7) şi (8).
În cazul mediilor materiale, ecuaţiile de propagare a undelor electromagnetice se
obţin din ecuaţiile (5) şi (6) prin înlocuirile:
ε 0=ε 0 ε r şi μ=μ 0 μr . Rezultă:

277
 ∂ Ē ∂ 2 Ē ρ
Δ Ē−σμ −εμ 2 = ,
∂t ∂t ε (13)
2
∂ B̄ ∂ B̄
Δ B̄−σμ −εμ 2 =0 ,
∂t ∂t (14)
cu ε , μ şi σmărimi scalare sau tensionale dacă mediul este izotrop, respectiv, anizotrop.
Dacă mediul este dielectric, în absenţa sarcinilor electrice, ecuaţiile anterioare capătă
următoarele expresii:
∂ 2 Ē
Δ Ē−εμ 2 =0
∂t (15)
2
∂ B̄
Δ B̄−εμ =0 ,
∂t 2 (16)
implicând o viteză de propagare:
1 c c
v= = = ,
√ εμ √ ε r μ r n (17)
unde:
n=√ ε r μ r (18)
este indicele de refracţie al mediului.
O proprietate a undelor electromagnetice care susţine natura electromagnetică a
luminii o reprezintă transversalitatea acestora. Pentru a demonstra această proprietate se au
în vedere ecuaţiile Maxwell (13-16) din paragraful anterior, care conduc la ecuaţiile de
propagare (7) şi (8) şi care sunt verificate de soluţiile (10) şi (11). Înlocuind soluţia (10) în
ecuaţia Maxwell (13), paragraful 79, se obţine:
∇⋅Ē= ∂ Ē0 e
∂ r̄
[
i (ωt − k̄ r̄ )
=0, ]
adică:
−i k̄⋅Ē 0 ei ( ωt− k̄ r̄ )=−i k̄⋅Ē=0 , (19)
ceea ce înseamnă că vectorii k̄ şi Ē sunt perpendiculari. Analog, înlocuind soluţia (11) în
ecuaţia Maxwell (14), paragraful 79, rezultă:
∇⋅B̄= ∂ B̄0 e
∂ r̄
[
i (ωt − k̄ r̄ )
=0, ]
şi apoi:
−i k̄⋅B̄=0 . (20)
În concluzie, vectorii câmpului electromagnetic Ē şi B̄ sunt perpendiculari direcţiei
k̄ de propagare a undei electromagnetice. Pentru a stabili orientarea relativă a vectorilor Ē
şi B̄ se introduc soluţiile (10) şi (11) în ecuaţia legii inducţiei electromagnetice, ecuaţia
(15), paragraful anterior. Se obţine:
[
∇× Ē0 e
i (ωt − k̄ r̄ )
]=− ∂t∂ [ B̄ 0 ei ( ωt−k̄ r̄ ) ] . . (21)
Din relaţiile (19) şi (20) rezultă forma operatorului ∇ :

278
 ∇→−i k̄ , (22)
astfel că, după derivarea în raport cu timpul a membrului drept al ecuaţiei (21) se obţine:
−i k̄× Ē=−iω B̄ ,
sau:
k̄ × Ē=ω B̄ . (23)
Coroborat cu relaţiile (19) şi (20), relaţia (23) arată că vectorii Ē , B̄ şi k̄ sunt
reciproc perpendiculari formând un triedru drept, fig.124. Această figură reprezintă, de
altfel, o undă electromagnetică plană, liniar polarizată, în propagare într-un mediu omogen
şi izotrop.

Fig. 124. Unda electromagnetică armonică plană, liniar polarizată

b). Energia transportată de undele electromagnetice. Vectorul Poynting

Deoarece câmpurile electrice şi magnetice înmagazinează energie, unda
electromagnetică implică o propagare a acestor energii. Densitatea volumică de energie
acumulată la un moment dat într-un punct din spaţiu în care există un câmp electromagnetic
reprezintă superpoziţia densităţilor de energie corespunzătoare câmpului electric şi
câmpului magnetic:
ε Ē 2 B̄2
w em =w e +w m= 0 + .
2 2 μ0 (24)
Prin relaţia (24) se postulează coexistenţa celor două tipuri de densităţi de energie
fără ca acestea să se influenţeze reciproc, iar experimentele confirmă postulatul.
Energia electromagnetică conţinută într-un volum (
V s ) din spaţiu în care există un
câmp electromagnetic se obţine prin integrarea relaţiei (24):
E em= ∫ wem dV .
(V s ) (25)
Se pune problema determinării modului cum variază în timp această energie în
condiţia în care într-un volum (
V s ) mărginit de suprafaţa (S) se propagă o undă
V
electromagnetică. Pentru simplitate, se presupune că domeniul conţinut în volumul ( s ) nu
conţine surse de t.e.m.
Din ecuaţiile rotaţionale Maxwell:
∂ B̄
∇× Ē=−
∂t (26)
şi:

279
 ∂ Ē
∇× B̄=μ0 j̄+ε 0 μ0
∂t , (27)
înmulţind scalar prima ecuaţie cu a doua ecuaţie cu Ē şi însumând apoi rezultatele se
obţine:
∂ B̄ j̄ 2 ∂ Ē
− B̄⋅( ∇ × Ē ) + Ē⋅( ∇ × B̄ )= B̄ + μ0 + ε 0 μ0 Ē ,
∂t σ ∂t (28)
dacă se are în vedere şi legea lui Ohm: j̄=σ Ē .
Membrul stâng al egalităţii (28) poate fi scris sub forma: −∇⋅( Ē× B̄ ) , astfel încât,
după împărţirea cu
μ0 a relaţiei (28), rezultă:

( )
2
1 ∂ B̄2 ε 0 Ē j̄ 2
− ∇⋅( Ē×B̄ )= + + ,
μ0 ∂ t 2 μ0 2 σ
(29)
sau:
∂ wem j̄ 2
− = + ∇⋅S̄ P ,
∂t σ (30)
dacă se are în vedere relaţia de definiţie (24) şi se introduce notaţia vectorială:
1
S̄ P= ( Ē× B̄ )= Ē× H̄ ,
μ0 (31)
numită vector Poynting.
Ecuaţia (30) exprimă local modul cum variază în timp în fiecare punct al volumului
(
V S ) densitatea de energie electromagnetică. Semnificaţia fizică a vectorului Poynting
V
devine evidentă prin integrarea relaţiei (30) pe volumul ( S ):
2
j̄
−∂ ∫ w em dV = ∫ dV + ∫ ∇⋅S̄ P dV ,
∂t σ
(V S ) (V S ) ( S)
V
(32)
şi utilizând teorema lui Gauss din analiza vectorială pentru transformarea celei de a doua
integrale din membrul drept al relaţiei (32) într-o integrală de suprafaţă. Rezultă:
∂E j̄ 2
− em = ∫ dV +∮ S̄ P ¿ d S̄ .
∂t σ
(V S ) (S)
(33)
Relaţia (33) reprezintă teorema Poynting - Umov valabilă pentru domeniile spaţiale
lipsite de surse de t.e.m. Conform acestei teoreme: rata de scădere a energiei
V
electromagnetice dintr-un volum ( S ) din spaţiul parcurs de o undă electromagnetică este
egală cu suma dintre energia disipată în volumul respectiv prin efect Joule:
2
∫ j̄σ dV
V ( S)
şi fluxul de energie electromagnetică ce străbate suprafaţa (S) ce mărgineşte volumul
considerat:
∮ S̄ P d S̄ .
(S )

280
 Vectorul Poynting defineşte, aşadar, transportul de energie electromagnetică prin
suprafaţa ce închide domeniul prin care se propagă unda şi reprezintă intensitatea şi direcţia
de scurgere a energiei pe unitatea de suprafaţă normală direcţiei de propagare a undei, în
unitatea de timp.

281