Legea atracţiei universale (Legea gravitaţiei universale)

Pornind de la legile lui Kepler şi pe baza principiilor dinamicii,

Isaac Newton a dedus în 1687, Legea gravitaţiei universale.
Mişcarea planetelor se face pe traiectorii eliptice, dar pentru
simplificare să presupunem o planetă în mişcare în jurul Soarelui pe o
orbită aproximativ circulară. In acest caz forţa centripetă ce acţionează
asupra planetei este:

unde m, v, R şi T reprezintă masa planetei, viteza ei liniară, raza orbitei şi

Sir Isaac Newton
perioada de rotaţie.
Introducând în această relaţie, legea a III a a lui Kepler, se obţine următoarea expresie:

Conform principiului acţiunilor reciproce, o forţă egală în modul dar de sens contrar acţionează
asupra Soarelui, , iar ca urmare .
Newton a generalizat expresia pentru orice pereche de corpuri de mase m1 şi m2, aflate la distanţa
r unul de celălalt, enunţând astfel legea atracţiei universale:

Forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri punctiforme este direct proporţională cu
produsul maselor corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele.

în expresia legii, K este constanta gravitaţională, aceeaşi pentru toate corpurile, şi are valoarea:

Semnificaţia constantei gravitaţionale:

Constanta gravitaţională K este numeric egală cu forţa de

atracţie ce se manifestă între două corpuri punctiforme cu masa de
1kg fiecare, aflate la distanţa de 1m unul de celălalt.

Considerând vectorul de poziţie orientat de la corpul m1

spre m2, se poate scrie expresia vectorială a legii lui Newton astfel:

unde semnul minus arată caracterul atractiv al forţei.

m2

Mărul lui Newton, 

 F
Gradina botanică Cambridge r

F
m1
Determinarea constantei gravitaţionale
 Prima determinare experimentală a acestei constante s-a realizat în 1798, de către Henry
Cavendish, cu ajutorul unei balanţe de torsiune.
Ideea care a stat la baza măsurătorilor considera că dacă forţa de atracţie gravitaţională se
manifestă între orice pereche de corpuri, atunci ar trebui să se poată pune în evidenţă şi atracţia dintre
două corpuri obişnuite.
Dificultatea experimentului era legată de faptul că în
această situaţie valoarea forţei este extrem de mică şi trebuie
stabilite modalităţi speciale de măsurare, precum şi de
eliminare a altor forţe (de frecare, electrostatice, etc.).
In principiu, balanţa de torsiune demonstrează existenţa
şi permite măsurarea forţei de atracţie gravitaţională dintre
două bile mari de plumb aflate la capetele unei bare, şi două
bile mici de plumb aflate la capetele unei tije susţinute de un
fir subţire, elastic (de torsiune). Valoarea forţei se determină
indirect, prin măsurarea unghiului cu care se răsuceşte firul
din cauza atracţiei gravitaţionale a bilelor.
Cunoscând masa bilelor, distanţele implicate şi unghiul
de răsucire şi ştiind că la echilibru momentul forţelor elastice
este egal cu momentul forţelor de atracţie, se determină în
final constanta gravitaţională, K.

Vă amintiţi?...

Masa unui corp se manifestă sub două aspecte:

o Masă inerţială (inertă) – ori de câte ori se modifică starea de mişcare a unui corp;
o Masă gravitaţională (grea) – ori de câte ori este implicată gravitaţia.

In mişcarea circulară uniformă se definesc următoarele mărimi caracteristice:

o Perioada – timpul în care se efectuează o rotaţie completă, T;

o Frecvenţa – numărul de rotaţii complete efectuate în timp de o secundă, :
o Viteza unghiulară – viteza de modificare a unghiului la centrul traiectoriei (viteza de rotaţie a

vectorului de poziţie): v

o Viteza liniară (tangenţială): s


R
o Acceleraţia centripetă:  
v
 
o Forţa centripetă:  a cp
Fcp